Sunteți pe pagina 1din 207

Colecţia

I U NIVERSIT ARIA I
44

Seia
Descrierea CP a Bibliotecii Naţionale a României
DAHL, ROBERT ALAN
Despre democraţie I Robert A. Dhl; trad.: Rmona Lupaşcu, Alina Mria Turc,
Mihaela Borde, Adrina Brgan·Ştraub - lşi: Institutul European, 2003
Biblior.
ISBN 973·61 1·1 1 4·8

I. Lupşcu, Ramona (trad.)


li. Turcu, Alina Maria (trad.)
III. Borde, Mihaela (trad.)
IV. Bargan, Adrina (trad.)

3 2 1 .7

Porivit Legii r . 8 /1 996, a dreptului de autor, reproducerea (parţială sau totală) a


prezentei căţi ără acordul Editurii constituie inracţiune şi se pedepseşte în
conformitate cu acesta

© 1 998 by Yale University


© Instiutul Eropen Iaşi enu prezenta ediţie n lmba romnă

2
Despre democraţie

ROBERT A. DAHL

Traducere de
RAMONA LUPAŞCU
ALINA MARIA TURCU
MIHAELA BORDEA
ADRIANA BRGN-ŞTRAUB

NSTIUTL EROPEN
2003
Capitolul 1

AVEM CU ADEVĂRAT NEVOIE DE N GHID?

Pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al X-iea


lumea a asistat la o schimbare politică extraordinară şi ără precedent.
Toate altenativele principale la democraţie ie au dispărut, au devenit
supravieţuitoare excentrice sau s-au retras din scenă penru a se
reugia în cele din umă bastioane. La începutul secolului, rivalii pre­
modeni ai democraţiei - monarhia centralizată, aristocraţia ereditară,
oligarhia bazată pe suragiul limitat şi exclusiv - îşi pierduseră legi­
timitatea aproape peste tot în lume. Principalele regimuri antide­
mocratice ale secolului al X-iea - comunist, ascist, nazist - au dis­
părut printre ruinele războiului sau odată cu prăbuşirea din interior a
Uniunii Sovietice. Dictaturile militare useseră destul de mult discre­
ditate datorită eşecurilor lor, mai ales n America Latină; acolo unde
au reuşit să supravieţuiască au adoptat cel mai adesea o aţadă pseudo­
democratică.
Aşadar, cîştigase democraţia n cele din urmă întrecerea penru
susţinere din partea popoarelor lumii? Nicidecum. Convingerile şi
mişcările antidemocratice au continuat, adesea alăuri de naţionalismul
anatic sau undmentalismul religios. Guvene democratice (în di­
verse rade de „democraţie") au existat n mai puţin de j umătate din
ţările lumii, care conţineau mai puţin de jumătate din populaţia lumii.
O cincime din populaţia lumii locuia n China, cre în ilustra istorie de
paru mii de ni nu cunoscuse guvenarea democratică. n Rusia, care
realizase nziţia la conducerea democratică abia în ultimul deceniu
al secolului, democraţia era ragilă şi slab sprijinită. Chir şi n ăi n

5
ROBERT A. DAHL

care democraţia usese de mult timp introdusă şi părea în siguranţă,


unii obsevatori susţineau că democraţia se ala în criză sau cel puţin
rav ameninţată de un declin în încrederea cetăţenilor privind capa­
citatea sau intenţia liderilor aleşi, partidelor politice şi a oicialilor
guvenamentali de a ace aţă, satisăcător sau cu succes, unor pro­
bleme ca şomajul prelungit, sărăcie, delincvenţă, programe sociale,
imigraţie, impozite şi coupţie.
Să presupunem că divizăm cele aproape două sute de state ale
lumii în state cu guvenări nedemocratice, state cu guvenări democra­
tice recente şi state cu guvenări democratice îndelungate şi relativ
bine instituite. Astfel, iecare rup conţine un set extrem de divers de
state. Cu toate acestea, tripla noastră simpliicare ne ajută să obsevăm
că, privit dintr-o perspectivă democratică, iecare grup întîmpină o altă
provocare. Pentru statele nedemocratice, provocarea se reeă la posi­
bilitatea şi modul în care ar putea ace rnziţia la democraţie. Pentru
statele recent democratizate, provocarea presupune posibilitatea şi mo­
dul în care noile practici şi instituţii democratice ar putea i întărite
sau, după cum ar spune unii politologi, consolidate, penru a rezista la n­
cercările timpului, conlictului olitic şi crizei. Penu democraţiile mai
vechi, provocrea priveşte perfecţionarea şi dîncirea democraţiei lor.
Totuşi, în acest punct, aţi putea ntreba: mai exact, ce se înţelege
prin democraţie? Ce distinge un guven democratic de unul nedemo­
cratic? Dacă n stat nedemocratic ace tranziţia spre democraţie, căre
ce este această traziţie? Cînd ne putem da seama dacă a realizat tran­
ziţia? Privind democraţia consolidată, ce, mai exact, nseamnă „conso­
lidat"? Şi la ce se ace reerire atunci cînd se vorbeşte despre adîncirea
democraţiei într-un stat democratic? Dacă un stat este deja o demo­
craţie, cum ar putea deveni mai democratic? Şi aşa mai departe.
Despre democraţie se tot discută de vreo două mii cinci sute de
ani, suicient timp penru a aduna un set ordonat de idei, asupra căuia
iecare, sau aproape iecare, ar putea cădea de acord. Din ericire sau
nu, nu este czul aici.
Se pare că cei două mii cinci sute de ani în care democraţia a
ost discutată, dezbătuă, sprjinită, atacată, inorată, instituită, pacti-

6
D e sp r e de m o craţ i e

cată, disrusă, şi apoi uneori restabilită nu au condus l a un acord


nsupraynora dintre întrebările undamentale privind democraţia.
n mod ironic, însuşi aptul că democraţia are o istorie atît de
îndelungată, a contribuit la conuzie şi dezacord, întrucît „democraţie"
a însemnat lucruri dierite penru diverşi oameni, în diverse timpuri şi
locuri. Într-adevăr, pe parcursul a lungi intevale din istoria omenirii,
democraţia a disprut din practică, abia supravieţuind ca o idee sau o
amintire printre cele dragi şi puţine. Pînă acum două secole - sau zece
generaţii - istoria nu prea avea reale exemple de democraţii. Demo­
craţia era mai mult un subiect de teoretizat penru ilozoi decît un
sistem politic real pe cre oamenii să îl adopte şi să îl pună în practică.
Şi chiar în puţinele cazuri n care exista o „democraţie" sau o „repu­
blică", majoritatea adulţilor nu aveau dreptul să participe la viaţa
politică.
Cu toate că în înţelesul ei general democraţia este străveche,
ona de democraţie pe care o voi aborda în principal în această carte
este un produs al secolului al X-iea. Astăzi am ajuns să presupunem
că democraţia trebuie să garnteze practic iecăui cetăţean adult
dreptul la vot. Cu toate acestea, pînă aproximativ patru generaţii în
ună - 1 9 1 8, sirşitul Primului Război Mondial - n iecare demo­
craţie sau republică independentă care existse pînă atunci, cam jumă­
tate din numărul adulţilor nu beneiciaseră niciodată de drepturi de­
pline de cetăţean. Bineînţeles, este vorba de emei.
Iată acum o idee captivantă: dacă acceptăm suragiul universal
penru adulţi ca o cerinţă a democraţiei, în iecre stat democratic
există unele persone mai în vîrstă decît sistemul lor democratic de
guvemămînt. Democraţia, în înţelesul nostru modem, s-ar putea să nu
ie chiar tînără, dar în nici un cz nu este străveche.
Imediat aţi putea obiecta: oe nu au ot Statele Unite o demo­
craţie începnd cu Revoluţia Americană - o „democraţie ntr-o repu­
blică", după cum a numit-o Abraham Lincoln? Iar ilusrul scriitor an­
cez Alexis de Tocqueville oare nu şi-a ntitulat aimosa operă Demo­
craţia în America după ce a vizitat Statele Unite, în nii 1 830? Oe
atenienii nu şi-au numit sistemul o democraţie în secolul al V-lea î.H.?
Ce era Republica Romană, dacă nu un el de democraţie? Dacă „de-

7
ROBERT A. DAHL

mocraţie" a însemnat lucruri dierite în perioade dierite de timp, cum


ar i posibil să cădem de acord asupra a ceea ce înseană ea în zilele
noastre? Odată ce aţi început, poate că veţi continua: şi de ce ne-am
dori democraţia? Cît de democratică este „democraţia" în ţări pe care
astăzi le numim democraţii: Statele Unite ale mericii, Marea
Britnie, Franţa, Norvegia, Australia şi multe altele? Mai mult, putem
explica de ce aceste ţări sînt „democratice" şi multe altele nu sînt? Iar
întrebările ar putea continua.
Aunci, răspunsul la întrebarea din titlul acesui capitol este
desul de clar. Dacă sînteţi nteresaţi de căutarea unor răspunsuri la
cîteva dintre întrebările undamentale privind democraţia, un ghid ar
putea i de olos.
Bineînţeles, pe parcursul acestei scurte călătorii nu veţi ala
răspunsuri la toate întrebările pe care aţi dori să le puneţi. Pentru ca
excursia să nu ie prea îndelungată sau complicată, va trebui să ocolim
nenumărate căi pe care poate le-aţi considera de explorat. Probabil că
ar trebui să ie explorate, şi sper că pînă la nalul călătoriei vă veţi
hotărî să le exploraţi singuri. Pentru a vă ajuta în acest sens, la inalul
cărţii voi oeri o listă scurtă de opere relevante penru o lectură
aproundată din partea dumneavoastră.
Călătoria noastră începe de la începuturi: originile democaţiei.

8
PARTEA I

ÎNCEPUTUILE
Capitolul 2

UNDE ŞI CUM S-A DEZVOLTAT DEMOCAŢIA?

O SCURTĂ ISTORIE

Vă amintiţi că am început prin a spune că despre democraţie s-a


tot discutat timp de 2500 de ani. Chiar este democraţia atît de veche?
v-aţi putea întreba. Mulţi americani, probabil şi mulţi alţii, ar crede că
democraţ ia a apărut acum două sute de ani în Statele Unite ale
Americii. Alţii, cunoscători ai rădăcinilor ei clasice, ar spune vechea
Grecie sau Roma. Unde exact a apărut ea şi cum a evoluat?
Ne-ar plăcea, poate, să privim democraţia ca avansînd, mai mult
sau mai puţin continuu, de la inventarea sa n vechea Grecie de acum
2500 de ani şi extinzîndu-se reptat în exterior, de la acel mic început
şi pînă astăzi, incluzînd iecre continent şi o pate substanţ ială a
umanităţii.
Iată o imagine rumoasă, însă alsă din cel puţin două motive.
La început, după cum ştie orice cunoscător al istoriei europene,
după primele sale secole n Grecia şi Rom� după apogeul guvenării
populare au umat declinul şi dispiţia. Chiar dacă ne-am permite
anumite limite în a decide care guvene le-am descrie ca „populare",
„democratice" sau „republicane", ridicarea şi declinul lor nu ar putea
i descrise ca umînd o cale constantă ascendentă căre vul înde­
pătat, marcată doar de scute căderi din loc n loc. n schmb, cursul
istoiei democratice ar arăta asemenea cărării unui călător cre raver­
sează un deşet plat şi aproape ără sirşit, înreupt doar de cîteva
dealuri, pînă cînd cărarea începe, în cele din umă, lungul urcuş căre
înălţimile sale din prezent (ig. 1).

11
FIGUA I. Ţări democratice (cele cu suragiu masculin sau suragiu universal), 1850-1995

250

r 192
20

·c
'o
.....

)
o 150
..
>O
E
:J
z 100

50

o I m * �/! -

1860 1870 1880 180 1900 1910 1920 1930 1940 1 50 1960 1970 1980 1990

Ani • Democatice
3 Toate ţătile
Desp r e de m o c r aţ ie

În al doilea rînd, ar i o greşeală să presupunem că democraţia a


f.>st inventată doar o singură dată, pentru totdeauna - ca, de exemplu,
locomotiva cu aburi. Atunci cînd antropologii şi istoricii descoperă că
unelte sau practici asemănătoare au apărut în locuri şi perioade dierite
de timp, în general vor să ştie cum au luat naştere aceste apariţii
separate. Au ost uneltele sau practicile răspîndite prin diuziune de la
inventatorii lor la alte grupuri, sau au ost inventate independent de
către grupuri dierite? Găsirea unui răspuns este deseori diicilă, poate
chiar imposibilă. La fel şi cu evoluţia democraţiei în lume. n ce
măsură este explicabilă răspîndirea ei pur şi simplu prin diuziunea de
la sursele iniţiale, şi în ce măsură ar putea i explicată prn inventarea
ei independentă în locuri dierite şi în perioade dierite de timp?
Chiar dacă în privinţa democraţiei răspunsul este învăluit înr-o
mare incetitudine, lectura ivoarelor istorice este, penru mine,
aceasta: o pate a expansiunii democraţiei - probabil cea mai mare
pate - poate i în principal pusă pe seama răspîndirii ideilor şi prac­
ticilor democratice, însă răspîndirea nu poate oeri înreaga explicaţie.
Asemenea jocului, picturii sau scrisului, se pare că democraţia a ost
inventată mai mult de o dată, şi în mai multe locuri. Şi dacă au existat
condiţii avorabile penru nventarea democraţiei înr-un anume timp
şi loc (de exemplu, în Atena, n juul anului 500 î.H), oare n-ar i putut
exista condiţii avorabile asemănătoae şi în alte locuri?
Eu cred că democraţia poate i inventată şi reinventată indepen­
dent, oricînd există condiţiile prielnice. Iar condiţiile au eistat, con­
sider eu, în locuri dierite şi n perioade dierite de timp. La el cum o
porţiune de teren arabil şi o ploaie bineăcătoare au încurajat, în gene­
ral, apriţia aiculturii, tot astfel, anumite condiţii avorabile au sus­
ţinut întotdeauna o tendinţă spre evoluţia unui guvemmînt demo­
cratic. De exemplu, daorită condiţiilor avorabile, vreo omă de de­
mocraţie probabil că a existat în timpul conducerilor ribale cu mult
timp înaintea documentelor istorice.
Să luăm în considerare umătoarea posibiliate: vom presupune
că anumiţi oameni alcătuiesc un rup destul de bine delimitat - „noi"
şi „ei", noi şi alţii, popoul meu şi popoul lor, ribul meu şi alte ri­
buri. Să presupunem că rupul - ibul, să spunem - este relativ inde-

13
ROBERT A. DAHL

pendent de controlul celor din afară; membrii ribului pot, mai mult
sau mai puţin, să se conducă ără ca cei din exterior să se amestece. Iar
în inal, să presupunem că un număr substanţial din membrii grupului,
probabil bătrînii ibului, se consideră ca aproximativ egali în a i
îndreptăţiţi la puterea de decizie în guvenarea grupului. Consider că
este posibil ca tendinţe democratice să apară în aceste condiţii. Un
impuls căre pticiprea democratică se dezvoltă din ceea ce am putea
numi logica egalităţii.
Pe parcursul perioadei îndelungate în care iinţele umane tăiau
împreună în grupuri mici şi supravieţuiau vînnd şi culegînd rădăcini,
fructe şi alte darui ale naturii, ără îndoială că uneori, probabil adesea,
au creat un sistem în care mulţi dinre membrii inspiraţi de logica
egalităţii - cei mai bărîni sau mai experimentaţi - paticipau la luarea
oricăror decizii necesare penru grup. Faptul că într-adevăr stfel au
decurs lucrurile este putenic sugerat de studii asupra societăţilor
ribale care nu cunoşteau scierea. Apoi, multe mii de ani, vreo omă
de democraţie primitivă ar i putut i cel mai „natual" sistem politic.
Totuşi, ştim că această îndelungată perioadă a juns la un s'rşit.
După ce omenii încep să se stabilească pe lungi intervale de timp în
comunităţi ixe, în principal penru aicultură şi comeţ, tipurile de
condiţii avorabile pticipării populare la guvenămînt, pe care
tocmai le-am menţionat - identitatea de rup, prea puţin amestec din
exterior, asumpţia egalităţii - par să devină din ce în ce mai re.
F onne de ierarhie şi dominaţie ajung să ie mai „natuale". n
consecinţă, guvenările populare au dispărut, timp de mii de ani.
Aceste guvenări vor i înlocuite de monarhii, despotism, istoraţii
sau oligarhii, toate bzate pe vreo omă de ierarhie.
Apoi, în juul anului 500 î.H., se pre că în cîteva loci au
reapăut condiţii avorabile, iar cîteva grupui resînse de omeni au
început să dezvolte sisteme de guvenămînt care oereau posibiliăţi
destul de extinse p enru pticiparea la luarea deciziilor de up. S-ar
putea spune că democraţia primitivă a ost reinventată înr-o omă
mai avansată. Evoluţiile cuciale au apăut n Europa, rei de-a lungul
coastei mediteraneene, altele în Europa de nord.

14
Desp r e dem o c r aţ i e

MEDITENA

În Grecia şi Roma clasică, în jurul anului 500 î.H., sisteme de


guvenămînt susţinînd paticiparea populară a unui număr substanţial
de cetăţeni au ost consruite pe temeiuri atît de solide, incit, în afară
de schimbări ocazionale, au rezistat timp de secole.
Grecia. Grecia clasică nu era un stat în înţelesul nostu moden,
un loc în care toţi recii trăiau înr-un singur stat cu un singur guven.
Grecia era alcătuită din cîteva sute de oraşe independente, împreună
cu teritoriile care le înconjurau. Spre deosebire de Statele Unite ale
Americii, Franţa, Japonia şi alte state modeme, aşa-numitele state-na­
tiune sau state naţionale care au dominat în mare măsură lumea mo­
denă, statele suveane ale Greciei erau oraşe-stat. Cel mai aimos
oraş-stat, şi în vremurile clasice şi mai tîrziu, era Atena. În anul 507
i.H. atenienii au adoptat un sistem de guvemămînt popular care a
durat aproape două secole, pînă cînd oraşul a ost cucerit de vecinul
mai putenic din nord, Macedonia. (După anul 321 î.H. guvemămîntul
atenian a continuat cu diicultăţi sub conrolul macedonean timp de
generaţii; apoi oraşul a ost cucerit din nou, de această dată de căre
romani.)
Grecii - probabil atenienii - au ost cei care au inrodus teme­
nul de democraţie sau demoratia, compus din cuvintele greceşti
demos, poporul, şi ratos, a conduce. Este interesant aptul că, în timp
ce în Atena cuvîntul demos se reerea de obicei la înreaga populaţie
ateniană, uneori denota doar omenii obişnuiţi sau chiar numai săracii.
Se pare că temenul democraţie era uneori utilizat de căre criticii săi
aristocraţi ca un el de epitet penru a-şi arăta dispreţul aţă de popoul
care desiinţase conrolul anterior al aristocraţilor asupra guvemă­
mîntului. Oricum, „democraţie" era olosit de căre atenieni şi alţi
greci cu reerire la guvenul Atenei şi al multor alte orşe din Grecia.1
Prinre democraţiile receşti, cea din Atena era de depate cea
mai imporntă, cea mai cunoscută atunci ca şi acum, avea o inluenţă
incomparabilă asupra ilosoiei politice şi deseori era adusă ca prim
exemplu de paticipare a cetăţeanului sau, cum ar spune unii, demo­
craţie paticipativă.

15
ROBERT A. DHL

Guvemămîntul Atenei era complex, prea complex penru a i


descris aici în mod adecvat. Cenrul îl constituia o Adunare la care toţi
cetăţenii aveau dreptul să paticipe. Adunarea alegea cîţiva oiciali­
cheie - generalii, de exemplu, oricît de ciudat ni s-ar părea. Însă prin­
cipala metodă de a selecta cetăţeni pentru celelalte îndatoriri publice
era o loterie în care cetăţenii eligibili aveau aceleaşi şanse de a i se­
lectaţi. După unele estimări, un cetăţean obişnuit avea şansa de a i
ales prin tragere la soţi o dată în viaţă, pentru a servi ca cel mai
important demnitar în guven.
Cu toate că unele oraşe receşti s-au unit cu scopul de a oma
guvenări reprezentative rudimentare penru alianţele, ligile şi cone­
deraţiile lor (militare, n primul rînd), se ştie prea puţin despre aceste
sisteme reprezentative. Practic, ele nu au inluenţat în nici un el ideile
şi practicile democratice, şi nici omele de mai tîrziu ale democraţiei
reprezentative. Şi nici sistemul atenian de selectare a cetăţenilor prin
ragere la soţi pentu îndatoririle publice nu a devenit vreodată o
altenativă acceptabilă la alegeri, ca mod de stabilire a reprezen­
tanţilor.
Astel, instituţiile politice ale democraţiei greceşti, cu toate că
au ost inovative, la vremea apiţiei lor au ost inorate sau chiar
respinse categoic pe parcursul devoltării democraţiei reprezentative
modeme.
Roma. Cam în aceeaşi perioadă în care guvemămîntul populr
era inrodus în Grecia, el apărea şi în Peninsula Italică, în oraşul
Roma. Totuşi, romanii au ales să îşi numească sistemul republică, de
la res, însenînd lucru sau aacere n latină, şi publicus, public: n
linii mi, o republică era ceea ce aprţinea poporului. Voi reveni la
aceste două cuvinte, democraţie şi republică).
Dreptul de a paticipa la guvenarea Republicii se resînge� la
început, doar la patricieni, sau aristocraţi. Însă într-o evoluţie ulteri­
oară cu cre ne vom mai întîlni, după multe tensiuni poporul (plebeii)
şi-a cîştigat acest drept. Ca şi în Atena, dreptul de a pticipa l aveau
doar bărbaţii, după cum s-a întîmplat şi în democraţiile şi republicile
de mai trziu în secolul al X-iea.

16
Despre de m o craţie

De la începuturile sale ca oraş de dimensiuni destul de modeste,


Republica Romană s-a extins prin anexare şi cucerire mult dincolo de
limitele oraşului. Ca rezultat, Republica a aj uns să conducă întreaga
ltalie şi dincolo de aceasta. În plus, apt oarte apreciat, Republica
oferea deseori cetăţenie romană popoarelor cucerite, care astel deve­
neau nu doar simpli supuşi, ci cetăţeni romani cu drepturi şi privilegii
depline.
Chiar înţelept şi generos cum era acest dar, dacă judecăm Roma
după criteriile de astăzi, descoperim un deect uriaş: Roma nu şi-a
adaptat niciodată în mod adecvat instituţiile sale de guvemămînt
popular la creşterea imensă a numărului de cetăţeni şi la marile
distanţe geograice de Roma. În mod straniu, din punctul nosru de
vedere actual, adunările la care cetăţenii romani aveau dreptul să par­
ticipe şi-au continuat înrunirile, ca şi înainte, în oraşul Roma - în
Forumul ale cărui ruine turiştii le pot vedea şi astăzi. Însă penru
majoritatea cetăţenilor romani care răiau în teritoriile îndepărtate ale
Republicii, oraşul se ala la o distanţă prea mare penru a ajunge acolo
fără eorturi şi cheltuieli considerabile. În consecinţ, unui număr în
creştere, şi în cele din umă copleşitor, de cetăţeni, practic nu li se oe­
rea şansa de a paticipa la adunările desăşurate în centrul sistemului
roman de guvenămînt. Era ca şi cum popoarelor din diversele state,
pe măsură ce se adăugau, li s-ar i oerit cetăţenie americană, chiar
dacă populaţia din noile state putea să îşi exercite dreptul la vot în
alegerile naţionale doar dacă era prezentă în Washington, D.C.
Popor inventiv şi practic din multe puncte de vedere, romanii nu
au inventat sau adoptat niciodată o soluţie care astăzi ni se pre
evidentă: un sistem uncţional de guvenare reprezentativă bazată pe
aleger�a democratică a reprezentanţilor.
Inainte de a concluziona că romnii erau mai puţin creativi sau
capabili decît noi, să ne reamintim că inovaţiile şi invenţiile cu care
ne-am obişnuit ne par atît de evidente încît ne întrebăm de ce pre­
decesorii noşri nu le-au inrodus mai devreme. Majoritatea dinre noi
luăm ca atare lucruri care pe aunci nu erau încă descoperite. Tot
asfel, generaţiile de mai tîziu s-ar putea înreba cum de noi am recut
cu vederea unele inovaţii ireşti penru ele. Din cauza a ceea ce

17
ROBERT A. DAHL

considerăm iresc, oare nu sîntem noi asemenea romanilor, insuicient


de creativi în remodelarea instituţiilor noastre politice?
Cu toate că Republica Romană a durat mult mai mult decît
democraţia ateniană şi, deocamdată, mai mult lecit oricare democraţie
modenă, a ost subminată în j urul anului 130 î.H. de tulburăi intene,
război, militarizare, corupţie şi un declin în putenicul spirit civic care
existase anterior printre cetăţenii săi. Ceea ce a mai rămas din
practicile republicane autentice a dispărut odată cu dictatura lui Iulius
Cezar. După asasinarea lui, în 44 î.H., republica guvenată odinioară
de cetăţeni a devenit n imperiu condus de împăraţi.
Căderea Republicii a însemnat totala dispariţie a conducerii
populare din Europa de sud. Cu excepţia sistemelor politice ale unor
tribui mici, împrăştiate, aceasta a dispărut de pe aţa pămîntului timp
de aproape două mii de ani.
Italia. Asemenea unei specii dispărute care reapare după o
modiicare majoră de climă, conducerea populară a început să reapară
în multe din oraşele Italiei de nord în jurul anului 1100 d.H. Guver­
nările populare s-au omat, la el, în orşe-stat relativ mici, şi nu în
regiuni întinse sau ţi. După un model similar celui roman, mai tîrziu
reluat în cursul apariţiei guvenărilor reprezentative modeme, pti­
c iparea în corpurile guvenatoare ale oraşelor-stat era limitată iniţial la
membrii familiilor din clasele de sus: nobili, mari proprietari de pă­
mînt şi alţii asemenea. Dar în timp, rezidenţii urbani, care erau mai jos
situaţi pe scara socioeconomic� au început să ceară dreptul de a par­
ticipa. Membii a ceea ce astăzi m numi clasele de mij loc - noii
îmbogăţiţi, comercianţii şi bancherii mai mici, meşteşugarii organizaţi
în bresle, pedesrşii comandaţi de cavalei - nu numai că erau mai
numeroşi decît clasele dominante, dar erau capabili de a se organia.
n plus, puteau să meninţe cu răscoale violente, iar la nevoie, să le
ducă la bun sirşit. Ca rezultat, în multe orşe astfel de omeni -
popoo, după cum erau numiţi uneori - au cîştigat dreptul de a par­
ticipa la guvenrea oraşului.
Timp de mai bine de două secole, aceste republici au înloit în
anumite oraşe italiene. Multe republici, ca Florenţa şi Veneţia, erau
cenre de o exraordinară prosperitate, cu meşteşugari talentaţi, ată şi

18
D e sp r e dem o cr aţ i e

nrh itcctură deosebită, planuri urbane unice, cu splendidă poezie şi


muzică şi o redescoperire entuziastă a vechii lumi greceşti şi romane.
_'cca ce generaţiile de mai tîrziu aveau să numească Evul Mediu
t\jlmse la inal, şi luă naştere acea incredibilă izbucnre de exta­
ordinară creativitate, Renaşterea.
Totuşi, din neericre pentu dezvoltarea democraţiei, după mij­
locul anului 1300 guvenele republicane ale unora unora dinre oraşele
Importante au pemis, treptat, apariţia duşmanilor eteni ai guvenă­
mîntului popular: declinul economic, corupţia, oligarhia, războiul, cu­
cerirea şi acapararea puterii de către conducători autoritari, ie ei
principi, monarhi sau soldaţi. Şi asta încă nu a ost totul. Privit din
perspectiva evoluţiilor istorice, oaşul-stat era condamnat, ca unda­
ment al guvenămîntului popular, de apriţia unui rival cu oţe supe­
rioare copleşitoare: statul naţional sau ţara. Toate oraşele umau să ie
incorporate în această entitate mai întinsă şi mai putenică, asfel
devenind cel mult unităţi subordonate guvenului.
Oraşul-stat usese glorios, însă acum era învechit.

Cvinte despre cvinte

Probabil că aţi obsevat că m-am referit la „guvenri populare" n


Grecia, Roma şi Italia. După cum am văzut, penru a-şi desemna gu­
venările populre, recii au nventat temenul de democraţie. Ro­
manii au apelat la limba lor matenă, latina, şi au numit guvenul lor
„republică", ir mai trziu italienii au dat acest nume guvenrilor
populre ale unora dinre oraşele lor stat. V-aţi putea oarte bine
înreba dacă democraţie şi republică se reeră la tipi undmental
dierite de sisteme constiuţionale. Sau aceste două cuvnte relectă
dor diferenţe nre lmbile n cre s-au omat?
Răspunsul corect a ost pus n umbră de James Madison, n 1 787,
înr-un rticol persuasiv scris penru a cîştiga sprijn n vederea adop­
trii constituţiei americane, recent propusă. Unul dnre principalii
autori ai acelei constiuţii, om de stat exrem de bne inomat n pri­
vinţa ştinţei politice a tmpului său, Madison distingea nre „o demo­
craţie pură, prin care nţeleg o societate constiuită dnr-un numr mic
de cetăţeni, care se adună şi aminisrează personal guvenarea" şi „o

19
ROBERT A. DAHL

republică, prin cre înţeleg n guven în care are loc schema


reprezentării" .2
Această distincţie nu îşi avea bazele în istoria anterioră: nici în
Roma, nici în Veneţia, de exemplu, nu existase „un sistem de repre­
zentre". Î ntr-adevăr, toate republicile anteioare se încarează destul
de bine în deniţia dată de Madison „democraţiei". În plus, cei doi
temeni se puteau substitui nul pe celălalt în Statele Unite în timpul
secolului al XVIII-lea. Ir distincţia lui Madison nu se găseşte n
reuna dintre operele binecunoscutului ilozof rancez, Montesquieu,
pe cre Madison îl admra oate mult şi îl evoca recvent. Probabil că
Madison ştia că distincţia propusă de el nu avea o bază istoică solidă,
astfel că trebuie să concluzionăm că a ăcut-o pentru a discredita ci­
ticii care susţineau că respectiva constituţie nu era suicient de
„democratică".
Oricum (chestiunea este neclră), realitatea este că termenii demo­
craţie şi republică nu desemnau dierenţe înre tipri de guvemămînt
populr, în ciuda armaţiilor lui Madison. Ceea ce relectau, cu preţul
conuziei de mai tîrziu, era o dierenţă între reacă şi latină, limbile
din cre proveneau.

EUROPA DE NOD

N unite democraţii sau republici, sistemelor de guvemămînt


populr din Grecia, Roma şi Italia le lipseau cîteva dintre cracte­
risticile cruciale ale uvenării reprezentative modeme. Atît Grecia
clsică, cît şi Ialia medievală şi a Renaşterii, erau alcătuite din guver­
nări locale populre, însă le lipsea o guvenre naţională eicientă.
Roma avea, să spunem, doar un guven local bzat pe pticiprea po­
pulră, dar nu şi n prlament naţional cu reprezentanţi aleşi.
Din perspectivă actuală, cel puţin trei instituţii politice unda­
mentale lipseau n mod evident din toate aceste sisteme: un prlament
naţional compus din reprezentnţi aleşi şi condceri locale alese de
populaţie, care în cele din umă se subordonau guvenului naţional.
Trebuia să ie inventat un sistem cre cre să combine democraţia la
nivel local cu un prlament ales de populaţie la cel mai de sus nivel.

20
D espr e dem o c r a ţ ie

Această combinaţie de instituţii politice a apărut în Mrea


llritunie, Scandinavia, Ţările de Jos, Elveţia şi în alte zone alate la
nord de Marea Mediterană.
Cu toate că schemele evoluţiei politice au ost dierite în aceste
r„giuni, o versiune mult smpliicată r arăta cam aşa: în diverse loca­
lltAţi, oamenii liberi şi nobilii începeau să pticipe direct la adunările
locale; acestora li se. adăugau adunări regionale şi naţionale alcătuite
din reprezentanţi, dintre care unii sau toţi urmau să ie aleşi.
Adunările locale. Voi începe cu vikingii, nu doar din motive
1cntimentale, ci şi penru că experienţa lor este puţin cunoscută, deşi
relevantă. Din cînd în cînd vizitez erma novegiană alată la 80 de
mile În nord-est de Trondhem, de unde a emirat bunicul meu dinspre
tuUi (care, spre bucuria mea, încă mai este cunoscută ca Dahl V estre).
fn oraşul Steinkjer din vecinătate se mai poate vedea un ansamblu în
formă de barcă din pietre mari, unde vikingii libei se întîlneau regulat
Intre aproximativ 600 d.H. şi 1 OOO d.H., pentru a ţine o adunare n
scopul de a lua diverse hotărîri, adunre numită în lmba scandinavă
veche Ting. (Întîmplător, cuvîntul englezesc thing provine de la un
cuvînt din engleza veche însemnînd şi lucru şi adunare). În vecinătate
se găsesc locuri similre, unele chir mai vechi.
În jurul anului 900 d.H., adunări ale vikingilor liberi se înru­
neau nu dor în regiunea Trondheim, ci şi în multe alte zone din
Scandnavia. Ca n Steinkjer, Ting se ţinea într-un spaţiu deschis, deli­
mitat de pietre mai, veticale. La adunrea Ting oamenii liberi îşi cla­
riicau disputele; discutau, acceptau şi respingeau legi; adoptau sau
reuzau propunerea unei schimbări a religiei (după cum s-a întîmplat
atunci cnd au acceptat religia creştină În locul vechii religii scandi­
nave); şi chir alegeau sau îşi dădeau acordul în privinţa unui rege -
căruia i se cerea deseori să jure credinţă legilor accepate de Ting.
Vikingii ştiau prea puţin sau nimic, şi le-r i păsat şi mai puţin,
despre practicile politice republicane şi democratice din urmă cu 1 OOO
de ani din Grecia şi Roma. Operînd conom logicii egalităţii pe cre o
aplicau oamenilor liberi, se pre că şi-au creat singuri ome de guver­
nămînt. Faptul că ideea de egaliate exisa de mult timp printre
vikingii liberi din secolul al X-lea este atesat de ăspunsul dat de

21
ROBERT A. DHL

cîţiva vikingi danezi care, pe cînd călătoreau pe un rîu în Franţa, au


ost întrebaţi de un mesager, strigînd de pe mal: „Care este numele
stăpînului vosru?" „Nici unul", au răspuns ei, „toţi sîntem egali".3
Însă trebuie să rezistăm tentaţiei de a exagera. Egalitatea cu care
se lăudau vikingii exisa doar printre oamenii libei, chir ei variind
prin avere şi statut. Mai jos decît oamenii liberi erau sclavii. Aseme­
nea recilor şi romanilor, ir în această privinţă, asemenea europenilor
şi americanilor cu secole mai tîrziu, vikingii aveau sclavi: duşmani
capturaţi în lupă, sau victime neericite ale incursiunilor asupra po­
porelor învecinate, sau pur şi simplu persoane cumpărate prin vechiul
şi omniprezentul comerţ cu sclavi. Şi spre deosebre de oamenii liberi
prin naştere, atunci cînd sclavii erau eliberaţi, ei rămîneau dependenţi
de propriearii anteriori . Dacă sclavii erau o castă alată sub cea a
oamenilor l iberi, peste aceasa exisa o aristocraţie a amiliilor cu
avere, de obicei în terenuri, şi cu satut ereditar. În vîrul ierrhiei se
ala un rege a cărui putere era limiată de aptul că era ales, prin
obligaţia de a se supune legilor şi prin nevoia de a-şi păstra loialiatea
nobililor şi sprijinul oamenilor liberi.
n ciuda acestor limitări ale egalităţii, clasa oamenilor liberi -
ţăranii liberi, micii proprietari, emierii - era suicient de numeroasă
penru a impune o inluenţă democratică de durată asupra instituţiilor
şi tradiţiilor politice.
n alte cîteva părţi ale Europei, condiţiile locale avorizau
uneori apariţia pticipării populre la guvenare. De exemplu, văile
montane alate la mre altitudine în Alpi oereau într-o anumită mă­
sură protecţie şi autonomie penru oamenii liberi cre se ocupau cu
păstoritul. După cum descrie un autor modem regiunea Raetia (mai
tz iu devenită cantonul elveţian Graublnden), în jurul anului 800
d.H.: „Ţăranii liberi ... se alau într-o situaţie unică de egaliate. Uniţi
iind prin satutul comun.. . şi prin drepturile comune de olosinţă
asupra păşunilor montane, au dobîndit un simţ al egalităţii în între­
gime opus ierrhiei undamentate pe statut din eudalismul medieval.
Acest spirit distinct avea să domine apariţia de mai tziu a demo­
craţiei în Republica raeţiană"4•

22
Desp r e de m o craţ ie

De la adunări la parlamente . Atunci cînd vikingii au înaintat în


vest spre Islanda, au dus cu ei şi practicile lor politice, ir în unele
localităţi chir au recreat un Ting. Mai mult: prevestind apariţia de
mai tîrziu a parlamentelor naţionale din alte zone, în anul 930 d.H. au
creat un el de supra-Ting, Althing, sau Adunre Naţională, care a
rimas izvorul dreptului islandez timp de trei secole, pînă cînd
island� zii au ost cuceriţi de Norvegia5•
In acest timp, în Norvegia, Danemarca şi Suedia s-au omat
adunări regionale, ir mai apoi, ca în Islanda, adunări naţionale. Cu
toate că sporirea n consecinţă a puterii regelui şi birocraţia centra­
lizată de sub controlul acestuia au redus importanţa adunărilor naţio­
nale, ele şi-au pus totuşi amprenta pe ceea ce a urmat mai tîrziu.
De exemplu, în Suedia, tradiţia participării populre la adunările
din perioada vikingilor a evoluat în secolul al XV-iea într-un precursor
al parlamentului reprezentativ modem, atunci cînd regele a început să
convoace întîlniri ale reprezentanţilor din diverse sectore ale socie­
..
tăţii suedeze: nobilime, cler, orăşeni liberi şi oameni de înd. n cele
din umă, aceste întîlniri au devenit risdag-ul suedez, sau prla­
mentul. 6
n mediul radical dierit din Olanda şi Flandra, extinderea
manuacturilor, comerţului şi nanţelor a pemis crearea claselor de
mijloc urbane alcătuite din persoane cre controlau resurse economice
considerabile. Conducătoii mereu donici de venitui nu puteau nici
să inore acest bogat ilon, nici să introducă txe rră consimţămîntul
proprietarilor lui. Penru a obţine acordul, conducătorii convocau
înruni ale reprezentanţilor din oraşe şi din cele mai importante clase
sociale. Chir dacă aceste adunări, prlamente sau stări, după cum
erau deseoi numite, nu au evoluat direct înspre ondurile legislative
naţionale de astăzi, ele au undamenat tradiţii, practici şi idei cre au
avorizat putenic o astfel de evoluţie.
n tot acest timp, din începuturi obscure, se oma trepat un
prlament reprezenativ, cre în secolele umătoare va exercita de
depate cea mai mre inluenţă asupra ideilor şi practicilor guvemă­
mîntului reprezenativ. Acesa era parlamentul Angliei medievale.
Fiind mai curind produsul simplei evoluţii decît al unui plan gîndit,

23
ROBERT A. DAHL

Parlamentul s-a ormat din adunări convocate sporadic şi sub presi­


unea necesităţii în timpul domniei dintre 1 272 şi 1 307 a lui Edward I.
Modul în care Prlamentul a evoluat de la aceste începuturi este
o poveste prea lungă şi complexă pentru a i rezumată aici. Oricum
pînă în secolul al XVIII-iea acea evoluţie aj unsese la un sistem
constituţional în care autoritatea regelui şi cea a Parlamentului se limi­
tau reciproc; în interiorul Parlamentului, puterea aristocraţiei ereditare
din Camera Lorzilor era în echilibru cu puterea populaţiei din Camera
Comunelor; legile decretate de rege şi Prlament erau intepretate de
judecători cre, în general dar nu întotdeauna, erau independenţi şi de
rege, şi de Prlament.
n secolul al XVIII-lea, acest sistem aprent extraordinr de
pîrghii şi contraponderi între orţele sociale imponte ale ţării şi
seprarea puterilor n sat erau ote mult admirate în Europa. Erau
lăudate, printre alţii, de aimosul ilosof politic rancez Montesquieu şi
admirat în America de autorii Constituţiei, dintre cre mulţi sperau să
creeze în America o republică similră, cre să păstreze virtuţile
sistemului englez, însă ără viciile unei monarhii. Republica la a cărei
omare au conribuit, va servi la timpul potrivit drept un el de model
penru multe alte republici.

DEMOCRATIZAEA:
PE DRUM, NSĂ DOR PE DRUM

Privind napoi cu toate avnajele etospectivei, putem obseva cu


uşurnţă aptul că pînă la începutul secolului al XII-iea, în Eopa
apruseră ideile şi practicile poliice ce unau ă devină elemente
imponte nu convingerile şi instituţiile demcice de mai iu.
Cu un limbaj mai modem şi mai abstract decît cel pe care l-r i
olosit oamenii acelor vremuri, pemiteţi-mi să rezum aceste elemente.
Favorizată de condiţiile locale din cîteva regiuni ale Europei -
mai ales Scndinavia, Flandra, Olanda, Elveţia şi Marea Britanie -
logica egalităţii a stimulat crerea adunărilor locale la a căror condu­
cere oamenii liberi puteau participa, cel puţin într-o anumită măsură.
Ideea că guvenul avea nevoie de consimţămîntul celor guvenaţi,

24
D e sp r e dem ocr aţie

iniţial iind o pretenţie privind colectarea tax�lor, se transorma treptat


într-o pretenţie privind legile în general. In cazul unei zone prea
întinse pentru adunările generale ale oamenilor liberi, ca într-un oraş
mare, regiune sau ţară, consimţămîntul cerea reprezentarea în copul
care colecta taxele şi alcătuia legile. Prin contrast cu practica ateniană,
reprezentrea se va realiza nu prin tragere la sorţi sau selectare la
întîmplare, ci prin alegere. Obţinerea consimţămîntului cetăţenilor
liberi dintr-o ţară, naţiune sau stat-naţiune va necesita alegerea unor
legislative sau prlamente reprezentative, la cîteva niveluri: local,
naţional şi probabil provincial, regional sau alte niveluri intemediare.
Aceste idei şi practici politice europene au oerit o bă de la cre
putea evolua democratirea. Prinre adepţii democatizării de mai tziu,
descrieri ale guvenămintelor popule din Grecia şi Roma clsică şi din
oraşele italiene oereau uneori cauzei lor o mai mre verosimilitate.
Aceste experienţe istorice demonsaseră aptul că guvnările
subordonate voinţei popoului eau mai mult dect speanţe iluzorii. A
ost o dată cînd chir au exisa, şi, în plus, dseră secole întregi.
Ce nu se realizse. Dacă ideile, tradiţia, istoria şi practicile
descrise mai sus constituiau o promisiune de democrae, aceasa era
în cel mai bun cz dor o promisiune. Încă lipseau elemente esenţiale.
Mi întîi, chir şi în rile cu cele mai promiţătore nceputuri,
inegalităţile severe constituiau obstacole enorme penu democraţie:
dieenţe înre drepturile, îndatoririle, inluenţa şi puterea sclavilor şi ale
oamenilor liberi, ne bogaţi şi saci, împroprieriţi şi neîmpoprietriţi,
săpîni şi sevitori, bărbaţi şi emei, ilieri şi ucenici, meşteşugari şi
poprieri, orăşeni liberi şi bancheri, lozi şi rendşi, nobili şi oameni de
înd, monrhi şi supuşii lor, oiciali i regelui şi cei crora le dădeau
ordine. Chir şi ne amenii liberi exisau difeenţe mari de satut, avere,
ocupaţii, obligaţii, educaţie, libeate, inluenă şi putere. Ir în multe
locuri, soţia unui bărbat liber era considerată prin lege, cutumă şi practică
dept proprieatea lui. Apoi, ca ntotdeauna şi ca oiunde, logica egalităţii
i
s-a lov t cu ptere de realităţile cude ale inegalităţii.
n al doilea ind, chir şi acolo unde exisau adunări şi prla­
mente, ele erau depte de îndeplinirea unor standrde democratice
minime. Deseori, parlamentele nu erau compatibile cu monarhia; vor
mai trece secole pînă cînd conrolul asupra minişrilor regelui se va

25
ROBERT A. DAHL

schimba de la monarh la parlament, sau pînă cînd un preşedinte va lua


locul unui rege. Chiar parlamentele erau bastioane ale privilegiilor,
mai ales în camerele rezervate ristocraţiei şi înaltului cler. Reprezen­
tanţii aleşi de „popor" aveau, n cel mai bun caz, doar o inluenţă
partială
' în adoparea legilor.
În al treilea rînd, reprezentanţii „poporului" nu reprezenau
întreaga populaţie. Pe de o pate, oamenii liberi erau, pînă la umă,
bărbaţi. Cu excepţia monrhului-emeie, ocazional, jumăate din popu­
laţia adultă era exclusă din viaţa politică. Însă la el se întîmpJa şi cu
mulţi adulţi bărbaţi - de apt, cu majoiatea adulţilor bărbaţi. n 1 83 2
în Mrea Britanie dreptul l a vot î l avea doar 5 % din populaţia alată

peste vîrsta de 20 de ni. n acel n a ost nevoie de o luptă încordată
penru a extinde suragiul la puţin peste 7% (ig 2)! În Norvegia, în
ciuda promiţătorei aprenţe de paticipre a poporului la adunăile
Ting din perioada vikingilor, procenajul nu era mult mai ridicat7.

FIGA2. Electoratul din Marea Britanie, 1831-1931


(date din Encyclopedia Bitannica [1970])

·c 97
u 10
)
O
0
o
N
) 80
)
)
. 70
)
O
>U 60


c- 50
>
:
40
a
·-

.
a 30
S
.
o 20
.
:
o 10

Q
o
1831 1832 1864 1868 1883 1886 1914 1921 1931

26
D e sp r e de m o craţie

În al parulea rînd, pînă în secolul al XVIII-iea şi mai trziu,


ideile şi convingerile democratice nu erau nici larg împătăşite, şi nici
măcar bine înţelese. În toate ţările, logica egalităţii era eicientă doar
printre puţini oameni, şi în plus, printre puţini din cei privilegiaţi.
Chiar şi o înţelegere a ceea ce necesita o republică democratică în
sensul instituţiilor politice era, mai presus de toate, inexistentă. În
discursuri şi în presă libetatea de expresie era mult limitată, mai ales
dacă se exercita pentru a critica regele. Opoziţiei politice îi lipseau
legitimitatea şi legaliatea. Încă nu sosise timpul ideii de „His
Majesty's Loyal Opposition". Ptidele politice de pretutindeni erau
condamnate ca iind periculoase şi indezirabile. Se ştia că alegerile
erau raudate de către agenţi ai Coronei.
Evoluţia ideilor şi practicilor democratice depindea de anumite
condiţii avorabile cre încă nu exisau. Atîa timp cît dor cîţiva
credeau în democraţie şi erau gata să lupte pentru ea, privilegiile exis­
tente se vor menţine cu ajutorul conducerilor nedemocratice. Chir
dacă din ce n ce mai mulţi oameni vor începe să creadă n ideile şi
ţelurile democratice, vor i necesre alte condiţii penru ca democra­
"
tizarea să se împlinească mai depte. In patea a IV-a voi descrie
cîteva dintre cele mai importante astfel de condiţii.
Pînă atunci trebuie să ne reamintim că, după începuturile promi­
ţătoare rezumate n acest capitol, democratizarea nu se ala ncă pe un
dum ascendent către prezent. Au umat suişuri şi coborîşuri, mişcări
de rezistenţă, rebeliuni, războaie civile, revoluţii. Timp de cîteva
secole, ascensiunea monarhiilor centralizate a devansat evoluţiile ante­
rioare - chiar dacă, în mod ronic, tocmai aceste monrhii au coni­
buit la crearea unor condiţii avorabile democratizării pe temen lung.
Privind înapoi la ascensiunea şi declinul democraţiei, este lim­
pede că nu ne putem bza pe orţele istoriei penru a ne asigura că
democraţia va avansa mereu - sau că va supravieţui, chiar - după cum
ne amintesc îndelungatele intervale de timp în cre guvenămintele
populre au disprut în totaliate.
Se pre că democraţia se ală la voia sorţii. Însă şansele sale
depind şi de ceea ce noi înşine realizăm. Chiar dacă nu ne putem bza
pe orţele binevoitore ale istoriei penru a avoriza democraţia, nu

27
ROBERT A. DHL

sîntem doar victime ale orţelor oarbe asupra cărora nu avem nici un
control . Cu o înţelegere adecvată a ceea ce necesită democraţia şi cu
dorinţa de a-i întîmpina cerinţele, am putea acţiona în sensul men­
ţinerii, şi ce este şi mai impotant, al proresului ideilor şi practicilor
democratice.

28
Capitolul 3

CE NE AŞTEPTĂ?

Atunci cînd discutăm despre democraţie, probabil că nimic nu


naşte o mai mare conuzie decît simplul apt că „democraţie" se reeră
şi la un ideal, şi la o actualiate. Şi deseori nu acem clar această
distincţie. De exemplu:
Alan spune: - „Eu cred că democraţia este cea mai bună omă
de guvenămînt".
Beth răspunde: - „Probabil că eşti nebun să crezi că aşa-numitul
guvemămînt democratic din ţara asta este ceea ce putem avea mai
bun! De apt, nici nu cred că e vreun el de democraţie".
Bineînţeles, Alan vorbeşte despre democraţie ca un ideal, pe
cînd Beth se reeră la un guvenmnt real, numit de obicei demo­
craţie. Pînă cînd Alan şi Beth nu îşi clariică reciproc sensurile pe care
le re iecare în minte, probabil că se vor tot contrzice. Dintr-o expe­
rienţă îndelungată ştiu cît de uşor se poate întîmpla acest lucru - o
recunosc cu părere de rău - chir printre savanţi, cre cunosc ote
bine ideile şi pracicile democratice.
De regulă, putem evia acest tip de conuzie dor clariicînd
sensul la cre ne reerim:
Allan continuă: ,i, dr nu m-am reerit la guvenămîntul
nosru propriu-zis. Aici, înclin să iu de acord cu tine".
Beth răspunde: „Păi, dacă vorbeşti despre guvenăminte ideale,
atunci chir că ai dreptate. Cred că luată ca un ideal, democraţia este
cea mai bună omă de guvenămînt. Din acest motiv mi-ar plăcea ca
guvenul nosru să ie mult mai democratic decît în realitate".

29
ROBERT A. DAHL

Filozoii au deschis dezbateri ără sirşit în privinţa dierenţelor


dintre judecăţile noastre despre ţeluri, inalităţi, valori şi aşa mai
depate, şi judecăţile noastre despre realitate, actualitate şi aşa mai
depate. Primul tip de j udecăţi îl emitem drept răspuns la întrebări ca:
„Ce se cuvine să ac? Ce este mai potrivit pentru mine să ac?". Al
doilea tip de judecăţi vine drept răspuns la întrebări ca: „Ce pot să ac?
Ce opţiuni am? Care sînt consecinţele probabile n cazul în care aleg
X şi nu Y?" O denumire convenabilă pentru primul tip este judecăţi de
valoare (sau j udecăţi morale), iar pentru al doilea, judecăţi empirice.

Cvinte despre cvinte

Chir dacă ilozoii s-au ngaj at n dispute ără sirşit privnd


natura judecăţilor de valore şi cea a judecăţilor empice şi dierenţele
dinre acestea, nu este necesr să ne ocupăm aici de aceste probleme
ilozoice, penru că în viaţa de zi cu zi ne-am obişnuit să distingem
înre lucruri reale şi lucruri ideale. Totuşi, să nu uităm că distincţia
dinre judecăţile de valore şi judecăţile empice este utilă n măsra
în care nu o orţăm. Dacă armăm: „Un guven r rebui să se ocupe
în aceeaşi măsură de bnăstarea şi interesele iecrei persoane penru
cre deciziile acestuia sînt obligatorii", sau „Fericirea este bunul cel
mai de preţ", sîntem ote aproape de a ace judecăţi de valore
„pre". Un exemplu pentru cealaltă exremă, o armaţie srict empi­
rică, este aimoasa lege newtoniană a ravitaţiei universale cre spune
că orţa dinre oricre două corpuri este direct proporţională cu pro­
dusul dnre masele lor şi nvers proporţională cu păratul distnţei
dinre ele. n practică există multe armaţii cre conţin sau implică
elemente apţinînd ambelor tipi de judecăţi. Aproape întotdeana
acesta este cul judecăţilor privind politica publică. De exemplu
cineva cre spne: „Guvenul ar rebui să creeze n prom penu
asigrre niversală de sănătate", armă de apt că ( 1) snătatea este
n obiectiv impornt, (2) uvenul r rebui să acă eoruri penru a
realiza acest obiectiv şi (3) asigrea universală de sănătate este cel
mai bun mjloc de a realiza acest obiectiv. Mai mult chir, noi acem
n număr ote mre de judecăţi empice ca (3 ), cre reprezintă cea
mai bnă judecată pe care sntem n stare să o emitem în aţa marilor
incetitudini. Acestea nu sînt conclzii „ştinţiice" înr-un sens srict.
Deseori ele se bazează pe n mestec de dovezi putenice, dovezi

30
D e sp r e de m o craţ i e

slabe, lipsă de dovezi şi ncetitudine. Astel de judecăţi sînt neori numite


„practic e" sau „pudenţiale". Şi n sfrşit, n tip impotant de judecată

pactică este de a stabili n ecilibru înre cîştirile reeritore la o va­


lore, o personă sau un up şi cele reeritore la o altă valore, persoană
sau up. Penu a descrie situaţii de acest tip, uneori împrnut o expresie
deseori olosită de economişti şi spun că sntem nevoiţi să alegem dnre
diverse „compromisuri" posibile. Pe prcrs vom întîni toate aceste
vinte de judecăţi de valore şi judecăţi empirice.

ŢELJ ŞI REALITĂŢI DEMOCATICE

Cu toate că este util să acem distincţie între idealuri şi realităţi,


trebuie să înţelegem şi modul în care idealurile sau scopurile demo­
cratice se leagă de realităţile democratice. Voi descrie aceste conexi­
uni în capitolele umătore. Pînă atunci, pemiteţi-mi să olosesc
tabelul ca un ghid general pentru ceea ce umează .
Ce este democraţia? Ce înseamnă democraţie? Alfel spus, ce
.ttandarde r trebui să folosim pentru a determina dacă, şi n ce
măsură, este democratic un venămînt?

Figra 3. Princpalele elemente

IDEAL IN PACTICĂ
Scopuri şi idealuri Guvenări democratice existente
Ce este De ce Ce nstituţii Ce condiţii
democraţia? democraţia? politice reclmă avorizeză
democraţia? democraţia?
Capitolul 4 Capitolele 5-7 Ptea a III-a Ptea a IV-a

Consider că n asfel de sistem ar trebui să îndeplinească cinci


criterii, şi că un sistem cre Ie ndeplneşte ar i pe deplin democratic.
În capitolul V descriu patu dintre aceste criterii, iar n capitolele VI
�i VII argumentez de ce avem nevoie de al cincilea. Nu uitaţi, totuşi,
cl aceste criterii descriu n sistem democratic ideal sau pefect. Î mi
imaginez că nimeni dintre noi nu crede că m putea cu adevărat să
uj ungem la un sistem pefect democratic, avînd în vedere numeroasele

31
ROBERT A. DHL

limite pe care ni le impune lumea reală. Cu toate acestea, criteriile ne


oeră standarde cu aj utorul cărora să comparăm realizările şi imperfec­
ţiunile rămase ale sistemelor politice reale şi ale instituţiilor lor, şi ne
pot ghida spre soluţii care să ne aducă mai aproape de ideal.
De ce democraţia? Ce argumente putem să ducem pentru a
crede că democraţia este cel mai bun sistem politic? Care sînt valorile
servite cel mai bine de democraţie?
Cînd răspundem la aceste întrebări este esenţial să avem în
vedere că nu dor întrebăm de ce oamenii susţin acum democraţia, sau
de ce au sprij init-o în trecut, sau cum au apăut sistemele democratice.
Oamenii r preera democraţia din mai multe motive. De exemplu,
unii preeră democraţia ără să se gîndescă prea mult Ia ceea ce ac;
în perioada şi locul în cre trăiesc, sprij inirea democraţiei ar putea i
ceva convenţional sau tradiţional. Unii ar putea spij ini democraţia
întucît consideră că sub conducerea unui guvemămînt democratic au
mai mari şnse de a se îmbogăţi, sau cred că politicile democratice le­
r deschide o carieră politică promiţătoare, sau penru că cineva pe
care ei îl admiră le spune să acă aşa ş.a.m.d.
Există ore motive de relevnţă mai generală, sau poate chiar
universală, penu care democraţia să ie sprj inită? Consider că există.
Le voi discuta pe parcursul capitolelor V, VI şi VII.
Penu a îndeplni cît mai bine stndrdele deale, ateiind limitele
şi posibilităţile din lumea real, care snt istiiile politice necesre?
După cum vom vedea în capitolul umător, în diverse locuri şi
perioade de timp, sisteme politice cu instituţii politice semniicativ
dierite au ost numite democraţii sau republici. n capitolul anterior
am întînit un motiv penru care instituţiile politice viază: ele au ost
adaptate la dierenţele uriaşe în dimensiunea sau scra unităţilor poli­
tice - în populaţie, teritoriu sau ambele. Unele unităţi politice, ca un
sat englezesc, sînt resrînse în arie şi populaţie; altele, ca Brazilia,
China sau Statele Unite, sînt gigantice din ambele puncte de vedere.
S-ar putea ca un oraş mai mic să ndeplinească destul de bine criteriile
democratice, 'ară instituţiile necesre înr-o ţară mai mare, să spunem.
Oricum, încă din secolul al III-iea ideea de democraţie a ost
aplicată la ţări înregi : Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Novegia,

32
D e spr e de m o c raţie

Japonia, India. Instituţii politice care păreau necesare sau de dorit


pentru democraţia la scară mică dintr-un oraş s-au dovedit a i în tota-
1 itate inadecvate la scara mult mai mare a unei ţări modene. Institu­
\ i i le politice potrivite unui oraş erau cu totul necorespunzătoare chiar
�i pentru ţări mici pe scală globală, ca Danemarca sau Olanda. Ca un
rezultat, în ultimele două secolele s-a dezvoltat un nou set de instituţii
care seamănă paţial cu instituţiile politice ale democraţiilor şi repu­
h l icilor de mai înainte, dr care, privite în ansamblu, constituie un
sistem politic cu totul nou.
În capitolul I am trasat această evoluţie istorică. n patea a D-a
voi descrie mai amplu instituţiile politice ale democraţiilor reale şi
principalele dierenţe dintre ele.
Avetisment: a spune că anumite instituţii sînt necesare nu echi­
valează cu a spune că sînt suiciente pentru a ajunge la democraţia
pefectă. n iecre ţară există o distanţă oate mare între democraţia
ideală şi cea reală. Această distanţă ne aduce o provocare: putem găsi
modalităţi pentru a ace ţările „democratice" mai democratice?
Dacă şi ţările „democratice" nu sînt pe deplin democratice, ce
am putea spune despre ţările cărora le lipsesc unele sau toate insti­
tuţiile principale ale democraţiei modeme - despre ţările nedemocra­
tice? Dacă ar i posibil, cum pot i ăcute mai democratice? Şi oare
cum a ost posibil ca unele ţări să devină relativ mai democratice decît
altele? Aceste întrebări ne conduc la altele. Care sînt condiţiile dinr-o
ţară (sau oricare altă unitate politică) cre avorizeză evoluţia şi stabi­
l itatea instituţiilor democratice? Sau care condiţii le vor împiedica
evoluţia şi stabilitatea?
n lumea contemporană aceste înrebări au o impoanţă era­
ordinară. Din ericire, la sîrşitul secolului al X-iea avem răspunsuri
mult mai bune decît cele cre puteau i obţinute acum cîteva generaţii,
şi cu mult mai bune decît oricînd în istorie. n patea a V-a voi indica
ceea ce ştim despre răspunsurile la aceste înrebări cuciale, acum cînd
secolul al X-iea ajunge la nal.
Desigur, răspunsurile pe care le avem nu sînt în nici un cz
erite de incetitudine. Totuşi, pentru a căuta soluţii, ele constituie un
punct de plecare.

33
ROBERT A. DAHL

DE LA JUDEC ĂŢI DE VLOE LA


JUDEC ĂŢI EPIICE

Înainte de a părăsi schema, aş vrea să atrag atenţia asupra unei


schimbări impotante n trecerea de la stînga spre dreapta. Răspunzînd
la întrebrea „Ce este democraţia?", emitem judecăţi care depind
aproape exclusiv de valorile noasre, sau de ceea ce considerăm că
este bine, drept, sau un scop dezirabil. Cînd trecem la întrebarea „de
ce democraţia?", judecăţile noastre încă depind oarte mult de valorile
noasre ideale, însă depind şi de convingerile noasre cu privire la
conexiunile cauzale, limitele şi posibilităţile din lumea reală cre ne
înconjoară - adică de j udecăţi empirice. Aici începem să ne bazăm
mai mult pe interpretări ale dovezilor, aptelor şi aparenţelor. Cînd
încercăm să stabilim ce instituţii politice cere de apt democraţia, ne
bazăm şi mai mult pe judecăţi empirice şi pe dovezi. Însă şi aici, ceea
ce contează pentru noi depinde parţial de judecăţile noastre anteriore
privind înţelesul şi valoarea democraţiei. Într-adevăr, motivul pentu
care ne-r preocupa orma instituţiilor politice din lumea reală este că
valorile democraţiei şi citeriile ei sînt impotante penru noi.
Atunci cînd ajungem în patea dreaptă a schemei şi încercăm să
deteminăm condiţiile cre avorzează evoluţia şi stabilitatea institu­
ţiilor democratice, judecăţile noasre sînt absolut empirice; ele depind n
înregime de modul în cre interpretm dovezile cre ne sînt disponi­
bile. De exemplu, convingerile democratice conribuie sau nu conribuie
semniicativ la supravieţuiea instituţiilor politice democratice? Din nou
nsă, şi aici motivul penu ce aceste judecăţi empirice snt impornte
şi elevnte pentru noi este că ţinem la democraţie şi valorile ei.
Astfel, pe acest dum, de la explorea idealurilor, ţelurilor şi
valorilor din ptea a II-a vom ajunge la descrierile mult mai empirice
ale instituţiilor politice democratice din patea a m-a. Vom trece mai
depte n partea a IV-a la o descriere a condiţiilor avorabile sau
neavorabile penru instituţiile politice democratice, unde natura
judecăţilor noasre va i aproape exclusiv empirică. n cele din urmă,
în ultimul capitol, voi descrie cîteva dinre provocările pe care
democraţia le va întîmpina pe viitor.

34
PARTEA A II-A

DEMOCRATIA IDEALĂ
,
Capitolul 4

CE ESTE DEMOCRAŢIA?

Toţi avem anumite ţeluri pe care nu le putem atinge singuri .


Totuşi am putea atnge unele dintre ele cooperînd cu alţii care au
scopuri asemănătoare.
Să presupunem astfel că, pentru a atinge anumite scopuri co­
mune, dumneavoastră şi alte cîteva sute de persone hotărîţi să omaţi
o asociaţie. Vom lăsa deopate scopurile speciice ale asociaţiei pentru
a ne concentra srict pe ntrebarea care constituie titlul acestui capitol:
Ce este democraţia?
Mai departe, să presupunem că la prima întîlnire cîţiva membri
sugerează că asociaţia va avea nevoie de o constituţie. Sugestia lor
este primită avorabil . ntrucît se presupune că posedaţi competenţe în
astfel de probleme, un membru propune ca dumneavoastră să iţi rugat
să concepeţi o constituţie pe cre o veţi prezenta la o întîlnre ulte­
rioră, pentru a i analizată de către membri. Propunerea este acceptată
prin aclamaţii.
Acceptînd srcina, dumneavoasră veţi spune probabil: „Cred că
înţeleg scopurile pe cre le împătăşim, însă nu sînt sigur cum să
procedăm în luarea deciziilor. De exemplu, dorim un statut care
încredinţează autoritatea de a lua deciziile impotante cîtorva dinre
cei mai capabili şi mai bine inomaţi dintre noi? O astel de hotărîre
nu numai că ar asigura cele mai înţelepte decizii, ci i-r scuti pe
ceilalţi de oarte mult timp şi eot."
Membrii resping categoric o soluţie pe aceste considerente. Un
membru pe cre îl voi numi Oratorul rgumentează:

37
ROBERT A. DHL

,,În privinţa celor mai importante probleme cu care se va ocupa


această asociaţie, nimeni dintre noi nu este mai înţelept decît restul
pentru ca opiniile sale să prevaleze în mod automat. C hiar dacă unii
membri ar putea şti mai multe despre o anumită chestiune la un
moment dat, toţi sîntem capabili să învăţăm ceea ce trebuie să ştim.
Bineînţeles, va trebui să dicutăm şi să deliberăm înainte de a lua hotă­
rîri. Deliberarea, discutarea şi apoi luarea hotărîrilor privind politicile
constituie unul dintre motivele pentru care ormăm această asociaţie.
Însă toţi sîntem la el de competenţi pentru a paticipa la discutarea
problemelor şi apoi la stabilirea politicilor pe care să le urmeze aso­
ciaţia noastră. Prin umare, statutul nostru ar trebui să ie undamentat
pe aceste considerente. r trebui să ne garanteze tuturor dreptul de a
paticipa la lurea deciziilor asociaţiei. Mai exact, pentru că toţi
sîntem la el de competenţi, ar trebui să ne conducem în mod
democratic."
Discuţia ulterioară relevă aptul că opiniile pronunţate de Orator
sînt în acord cu opinia majorităţii. Apoi dumneavoastră acceptaţi să
concepeţi un statut în conomitate cu aceste asumpţii.
-- După ce ncepeţi să lucraţi, descoperiţi imediat că diverse aso­
ciaţii şi organizaţii autointitulate „democratice" au adoptat multe
constituţii dierite. Descoperiţi că şi printre ţările „democratice",
constituţiile dieră în puncte esenţiale. Constituţia Statelor Unite ne
oeră un exemplu: un putenic şef al executivului - preşedintele - în
paralel cu un legislativ putenic - Conresul; şi iecare dintre acestea
este mai curînd independentă de cealaltă. Prin contrast, majoritatea
statelor europene au preerat un sistem parlamentar în care şeul
executivului, n prim ministru, este ales de căte prlament. Şi s-ar
putea descoperi cu uşurnţă multe alte dierenţe semniicative. Se pare
că nu există o singură constituţie „democratică" (problemă la care mă
voi întoarce în Capitolul I O).
Veţi începe să vă înrebaţi dacă aceste constituţii dierite au
ceva în comun cre să justiice pretenţia lor de a i „democratice". Şi
sînt, poate, cîteva mai „democratice" decît altele? Ce înseamnă
democraţie? Dr vai! , cuînd descoperiţi că termenul este olosit cu o
uluitore varietate de sensuri. Cu prudenţă decideţi să inoraţi această

38
Desp r e de m o c r aţ i e

varietate de deniţii, întrucît sarcina dumneavoastră este mai speci­


fică: să trasaţi un set de reguli şi principii, o constituţie, care va deter­
mina modul în care vor i luate hotărîrile asociaţiei. Iar constituţia
dumneavoastră trebuie să ie în conomitate cu un singur principiu
elementar: că toţi membrii vor i trataţi (conorm constituţiei) ca şi
cum ar i în aceeaşi măsură competenţi de a paticipa la procesul luării
de decizii în privinţa politicilor pe cre le va uma asociaţia. Orice s-ar
Întîmpla în alte privinţe, în conducerea acestei asociaţii toţi membrii
trebuie consideraţi ca iind egali din punct de vedere politic.

CRITERII PENTRU N PROCES DEMOCRATIC

În hăţişul deseori impenerabil de idei despre democraţie, este


oare posibil să ie identiicate cîteva criterii care ar trebui îndeplinite
de un proces de conducere a unei asociaţii, pentru a satisace cerinţa
ca toţi membrii să ie la el de îndreptăţiţi de a paticipa la luarea de
decizii privind politicile asociaţiei? Consider că eistă cel puţin cinci
astel de criterii (ig.4) .
Particparea eectivă. Înainte ca asociaţia să adopte o politică,
toţi membrii vor avea oportunităţi egale şi eective de a-şi ace
cunoscute celorlalţi membri părerile lor privind politica ce ar trebui
adoptată.
Egalitatea la vot. În momentul în care trebuie luate deciziile în
privinţa politicii, iecare membu va avea o opotunitate egală şi
eectivă de a vota, ir toate voturile vor i considerate egale.
Înţelegerea luminată. În limite rezonabile de timp, iecare
membru va avea opotunităţi egale şi eective de a se inoma asupra
politicilor relevnte altenative şi a consecinţelor lor probabile.
Controlul supra agendei. Membrii vor avea oportunitatea
exclusivă de a hotî modul în cre, ir dacă doresc, şi ce probleme
vor i incluse pe agendă. Astel, procesul democratic implicat de
criteriile anteriore nu este închis niciodată. Politicile asociaţiei sînt
mereu deschise modiicii de către membri, în cazul în care doresc.
Cuprinderea adulţilor. Toţi, sau în orice caz majoritatea adul­
ţilor rezidenţi în permanenţă vor avea drepturile depline ale cetă-

39
ROBERT A. DAHL

ţenilor, cre sînt precizate în primele patru criterii. Înainte de secolul


al X-iea, acest criteriu nu era acceptat de majoritatea susţinătorilor
democraţiei. Justiicarea lui implică analiza motivului penru care ar
trebui să considerăm pe ceilalţi drept egalii noştri din punct de
vedere politic. După ce vom analiza această problemă în capitolele VI
şi VII, mă voi întoarce la criteriul cuprinderii.

Figra 4. Ce este democraţia?

Democraţia oeră opounităţi penru:


I . Pticiparea efectivă
2. Egalitatea la vot
3 . Dobîndirea unei nţelegeri luminate
4. Exercitrea conrolului inal asupra agendei
5. Cuprindeea adulţilor

Pînă aunci v-aţi putea întreba dacă primele patru criterii nu sînt
mai derabă decît selecţii arbitrare dintre multe posibilităţi. Avem
motive întemeiate pentru a adopta aceste stndarde pentru un proces
democratic?

DE CE ACESTE CRITEII?

Răspunsul scut este: iecare este necesar n czul n cre se


doreşte ca membrii (orict de limitat ar i număul lor) să ie egali din
pnct de vedere politic în determinarea politicilor asociaţiei. Altfel
spus, în măsura în care oricre dne cenţe este violată, membrii nu
vor i egali din pnct de vedere politic.
De exemplu, dacă unor membri li se oeră oponiăţi mai mari
decît altora de a-şi exprima opiniile, probabil că politicile lor vor
prevala. n czul extrem, reducînd posibiliăţile de a discuta propuneri
de pe agendă, s-ar putea ca o minoritate resrînsă de membri să deter­
mine de apt politicile asociaţiei. Criteriul participării eective este
destinat împiedicării acestui rezultat.

40
D e sp r e de m o craţie

Sau să presupunem că voturile dieriţilor membri nu contează în


aceeaşi măsură. De exemplu, să presupunem că voturilor li se dă o
�rcutate proporţională cu dimensiunea proprietăţii unui membru, iar
membrii deţin proprietăţi care dieră oate mult în dimensiune.
Atunci, în czul în cre considerăm că toţi membrii sînt la el de
competenţi pentru a participa la luarea de decizii în asociaţie, de ce
voturile unora ar conta mai mult decît voturile altora?
Deşi primele două criterii par aproape înţelese de la sine, v-aţi
putea întreba dacă criteriul înţelegerii luminate este necesar sau
adecvat. Dacă membrii sînt la el de competenţi, de ce este necesr
acest criteriu? Iar dacă membrii nu sînt la el de competenţi, de ce să
creăm o constituţie presupunînd că sînt la el de competenţi?
Oricum, după cum a spus Oratoul, principiul egalităţii politice
presupune că membrii sînt toţi la el de competenţi pentu a participa
la luarea deciziilor, cu condiţia să aibă oportunităţi adecvate de a se
inoma asupra problemelor prin nchetă, discuţie şi deliberare. Al
treilea criteriu asigură existenţa acestor oporuniăţi pentru iecare
membru. Esenţa lui a ost explicată în 43 1 î.H. de către liderul atenian
Pericle, într-un aimos discurs care comemora morţii în război:
„Cetăţenii noştri de rînd, deşi ocupaţi cu propriile ndeletniciri, sînt
buni judecători ai treburilor publice; ... şi în loc să privim deliberarea
ca pe un obstacol în calea acţiunii, vedem în ea preludiul de neînlocuit
al oricărei acţiuni înţelepte".
1
Luate împreună, primele trei criterii ar părea suiciente. Dar să
presupunem că un număr mic de membri se opun în secret ideii
conorm căreia toţi ar trebui aaţi ca egali din punct de vedere politic
În conducerea treburilor asociaţiei. Vi se spune că interesele celor mai
mari proprietari snt cu adevărat mai impotante decît interesele altora.
Deşi ar i cel mai bine, susţin ei, dacă voturilor celor mai mari pro­
prietri li s-ar da o reutate atît de mare încît să cîştige tot timpul, s-ar
părea că asta nici nu încape în discuţie. Prin umare, ceea ce este
necesar este o prevedere care să le permită să prevaleze, indierent de
ceea ce majoriatea membrilor r adopta prn vot liber şi echitabil.
Venind cu o soluţie ingenioasă, ei propun un staut care va
Îndeplini oarte bine primele trei criterii, astfel părînd a i n totalitate

41
ROBERT A. DAHL

democratic. Însă pentru a anula aceste criterii, ei propun să ie necesar


ca, la întîlnirile generale, membrii să poaă discuta şi vota doar
probleme care au ost deja introduse pe agendă de către un comitet
executiv; iar calitatea de membru în comitetul executiv va i deschisă
doar celor mai mari deţinători de proprietăţi . Controlînd agend,
această tamă resînsă poate i destul de sigură că asociaţia nu va
acţiona niciodată împotriva intereselor ei, pentru că niciodată nu se va
pemite înaintarea vreunei astfel de propuneri.
Cîntărind problema, veţi respinge propunerea lor întrucît vio­
lează principiul egaliăţii politice, cu a cărui susţinere aţi ost însăr­
cinat. n schimb, veţi căuta aranjamente constituţionale cre să
satisacă al patrulea criteriu şi care să asigure ca, în cele din urmă,
conrolul să rămînă la membri ca un întreg.
Pentru ca membrii să ie egali din punct de vedere politic în
conducerea treburilor asociaţiei, toate cele paru criterii vor trebui să
ie îndeplinite. Se pare că am descoperit criteriile care trebuie înde­
plinite de o asociaţie pentru a se conduce după un proces democratic.

NEBI CRUCLE

Acum am răspuns la întrebarea „Ce este democraţia?". De-ar i


uşor de răspuns! Cu toate că răspunsul pe cre tocmai l-am dat este un
bun punct de plecare, sugereză multe alte înrebări.
Pentru început, chiar dacă aceste criterii s-ar putea aplica în
mod util n czul conducerii unei asociaţii voluntre oarte mici, oare
sînt cu adevărat aplicabile guvemămîntului unui stat?

Cvinte despre cvinte

Din cauză că temenul stat este olosit deseori vag şi mbiguu,


iată, pe sct, ceea ce nţeleg e. n stat nţeleg n tip special de so­
ciaţie cre se poate distinge pn msra în cre îşi asigură acceptrea
regulilor de căre toţi cei asupra croa îşi reclmă jisdicţia, pn
intemediul mijloacelor ei superiore de coerciţie. Cnd omenii
discută despre „guven", de regulă, ei se referă la guvenul statului sub

42
D e sp r e de m o c raţie

jurisdicţia căruia răiesc. De-a lungul istoriei, cu rare excepţii, statele


şi-au exercitat jurisdicţia asupra populaţiilor care ocupau un anumit
teritoriu (sau în unele cazuri, nesigur sau contestat). Prin urmare, ne
putem gîndi la stat ca la o entitate teritorială. Cu toate că în unele
perioade de timp şi locri teritoriul unui stat nu era mai mare decît un
oraş, n ultimele secole statele şi-au reclamat în general jurisdicţia
asupra unor ţi înregi.

Poate că unii ar încerca să răstălmăcească încercrea mea scurtă


de a ransmite înţelesul cuvîtului stat. Scrierile despre stat ale ilozo­
ilor politici probabil că ar avea nevoie de hîtia ce s-ar obţine dintr-o
pădure mai mică. Însă cred că ceea ce am armat seveşte scopurilor
noastre2•
Aşadar, înapoi la întrebarea noastră. Putem să aplicăm criteriile
la guvemămîntul unui stat? Bineînţeles ! Într-adevăr, statul constituie
de mult timp punctul principal al ideilor democratice. Chiar dacă alte
tipuri de asociaţii, mai ales unele orgnizaţii cu caracter religios, au
avut un rol n istoria de mai tîziu a ideilor şi practicilor democratice,
de la începuturile democraţiei în Grecia şi Roma antică, instituţiile
politice, pe care le considerăm de regulă cracteristice democraţiei, au
ost create în primul rînd ca mjloace de democratizare a guvemă­
mîntului statelor.
Poate că trebuie repetat aptul că nici alte asociaţii, şi nici un
stat nu a avut vreodată un guvemămînt cre să îndeplinească în tota­
l itate criteriile unui proces democratic. Probabil că nici unul nu va
reuşi. Oricum, după cum sper să demonstrez, criteriile oeră standarde
înr-adevăr utile penru determinarea realizărilor şi posibilităţilor
guvemămîntului democratic.
O a doua înrebare: este realist să gîndim că o asociaţie ar putea
îndeplini n totalitate aceste criterii? Altfel spus, poate vreodată ori­
care asociaţie reală să ie pe deplin democratică? În lumea reală este
posibil ca iecare membru al unei asociaţii să aibă cu adevărat opor­
tun ităţi egale de a participa, de a se inorma corect asupra problemelor
�i de a inluenţa agenda?
Probabil că nu. Însă, dacă e aşa, sînt utile aceste criterii? Sau
sînt doar iluzii, speranţe utopice de a realiza imposibilul? Răspunsul,

43
ROBERT A. DHL

oerit pur şi simplu, este că ele sînt la el de olositoare ca standarde


ideale, şi sînt mai relevante şi mai olositoare decît multe altele. Ele
chir oeră standarde cu care să se determine performanţele aso­
ciaţiilor reale care pretind că sînt democratice. Pot sevi ca îndumare
pentru modelarea şi remodelarea aranj amentelor concrete, a constitu­
ţiilor, practicilor şi instituţiilor politice. Pentru toţi cei care aspiră la
democraţie, el � pot genera întrebări relevante şi ajuta în căutarea
răspunsurilor. n capitolele următoare sper să demonstrez modul în
care criteriile ne pot ghida spre soluţii la cîteva dintre problemele
centrale ale teoriei şi practicii democratice.
O a treia întrebare: Avînd garanţia că aceste criteii r sevi ca
modele utile, sînt ele tot ceea ce ne trebuie pentru alcătuirea insti­
tuţiilor politice democratice? Dacă, după cum am imaginat mai sus, aţi
i însărcinat cu poiectrea unei constituţii democratice şi cu propu­
nerea instituţiilor unui guvemămînt democratic, aţi putea trece direct
de la criteii la alcătuire? Evident că nu. Un arhitect înarmat doar cu
criteiile oerite de client - n ceea ce piveşte localizarea, dimen­
siunile, stilul general, număul şi tipurile de încăperi, costuri, durată
ş.a.m.d - ar putea alcătui proiecte dor după ce a luat în considerare
oate mulţi actori speciici. La el şi cu instituţiile politice.
Modul în care am intepreta cel mai bine standardele noastre
democratice, le-am aplica la o asociaţie speciică şi am crea practicile
şi instituţiile politice necesare nu este, bineînţeles, o sarcină uşoară.
Însă pentu a o realiza, trebuie să ne uncăm direct n realităţile
politice, unde alegerile noastre vor necesita nenumrate j udecăţi
teoretice şi practice. Pintre alte diicultăţi, cînd încercăm să aplicăm
cîteva citeii - n acest cz, cel puţin patru - probabil vom descopei
că uneoi ele se ală în conlict şi va trebui să acem unele j udecăţi n
privinţa compromisurilor dintre valorile alate n opoziţie, după cum
vom vedea în analiza constituţiilor democratice din Capitolul 1 O.
n nal, o întrebre undamentală: se pre că opiniile Oratorului
au ost acceptate necondiţionat. Dar de ce să ie acceptate? De ce r
trebui să credem că democraţia este dezirabilă, mai ales în conducerea
unei asociaţii atît de imponte ca un stat? Şi dacă dezirabilitatea
democraţiei presupune dezirabilitatea egalităţii politice, de ce să

44
Despre de m o craţie

credem în ceva care la supraaţă pare mai curînd neiresc? Însă dacă
nu credem în egalitatea politică, atunci cum putem susţine demo­
craţia? Şi dacă, totuşi, credem în egalitatea politică printre cetăţenii
unui stat, nu ne cere acest apt să adoptăm ceva asemănător celui de-al
ci ncilea criteriu - cetăţenia cuprinzătoare?
Ne întoarcem acum spre aceste întrebări provocatoare.

45
Capitolul 5

DE CE DEMOCRAŢIA?

De ce să susţinem democraţia? Mai speciic, de ce să susţinem


democraţia în guvenarea unui stat? Nu uitaţi că statul este o asociaţie
unică al cărei guvemămînt deţine o extraordinară capacitate de a
obţine acceptarea regulilor sale pn intermediul orţei, coerciţiei şi
violenţei (printre alte mij loace). Oare nu exisă modalităţi mai bune de
a conduce un stat? Un sistem de guvemămînt nedemocratic ar i mai
bun?

Cvinte despre cvinte

Pe prcursul acestui capitol voi olosi temenul democraţie n sens


lrg penru a ace referinţă la guvenămintele reale, nu la cele ideale,
deci la cele cre îndeplinesc înr-o mai mre măsură criteriile pre­
zentate n capitolul anterior, însă n nici n cz n totalitate. Uneori voi
olosi şi guvemămnt populr ca temen cuprzător ce include nu
dor sistemele democratice n secolul al XX-lea, ci şi sistemele cre
sînt democratice n alte privinţe, r în cre o pte seniicativă din
populaţia adultă este exclusă de la suragiu sau de la alte ome de
pticipe politică.

Pînă n secolul al X-iea, aproape în întreaga lume usese pro­


clamată superioritatea sistemelor nedemocratice teoretică şi practică.
Pînă nu demult, majoritatea preponderenă a iinţelor umane - iar
uneori totalitatea lor - erau supuse conducătorilor nedemocratici. Iar
liderii regimurilor nedemocratice au încercat de regllă să îşi justiice

46
D e sp r e dem o c r aţ i e

l\mcţia invocînd vechea şi persistenta pretenţie conorm căreia majori­


lntca oamenilor nu sînt competenţi pentru a participa la guvenarea
unui stat. Majoritatea oamenilor ar duce-o mai bine, continuă argu­
mentarea, dacă ar lăsa treburile complicate ale guvenării celor mai
f11ţelepţi decît ei - cel mult o minoritate, probabil o singură persoană.
f n practică aceste raţionalizări nu au ost niciodată eiciente, astel că
acolo unde înceta argumentul, coerciţia continua. Cei mai mulţi oa­
meni nu au consimţit niciodată în mod explicit penru a i conduşi de
către superiorii lor auto-numiţi; au ost oraţi să consimtă. Această
veche concepţie - şi practică - nu a dispăut nici astăzi. Într-o ormă
sau alta, încă mai există lupta pentru guvenare între „unul, cei puţini
sau cei mulţi".
Privind toată această istorie, de ce ar trebui să credem că demo­
craţia este o modalitate mai bună de a guvena statul decît oricare
altenativă nedemocratică? Voi enumera motivele.
În comparaţie cu oricare altenativă posibilă, democraţia are cel
puţin zece avantaje. (ig.5)

Figura 5. De ce democraţia?

Democraţia produce consecinţe dezirabile:


1. Evitrea tirniei
2. Dreptri esenţiale
3. Libetate generală
4. Auto-deteminre
5. Autonomie morală
6. Devoltre umană
7. Protejrea inteeselor pesonale esenţiale
8. Egalitatea politică
n plus, democraţiile modeme genereză:
9. Atitudine avorabilă păcii
1 0. Prosperitate

1 . Democraţia ajută la prevenirea guvenării de căre autocraţi


crzi şi ifami.
Probabil că problema undamentală şi persistentă n politică
este evitarea conducerii autocratice. Pe parcursul istoriei, inclusiv în

47
ROBERT A. DAHL

vremurile noastre, lideri împinşi de megalomanie, paranoia, interes


personal, ideologie, naţionalism, convingeri religioase, convingeri
privind o superioitate genetică, sau simpla emoţie şi impuls au
exploatat extraordinarele capacităţi de coerciţie şi violenţă ale statului
pentru a-şi servi propriile scopuri. Costurile umane ale conducerilor
despotice rivalizează cu cele provocate de molime, omete şi război .
Să luăm în considerare cîteva exemple din secolul al X-lea.
Sub conducerea lui Iosif Stalin în Uniunea Sovietică ( 1 929- 1 953 ) , mi­
lioane de oameni au ost închişi din motive politice, deseori din cauza
ricii paranoice a lui Stalin de conspiraţii împotriva lui. Un număr esti­
mativ de douăzeci de milioane de oameni au murit în lagăre de muncă,
au ost executaţi din motive politice sau au murit de oame ( 1 93 2-
1 933) atunci cînd Stalin a obligat ţăranii să intre în emele conduse de
stat. Chir dacă alte douzeci de milione de victime ale regimului
stalinist au reuşit să supravieţuiască, au suerit totuşi oarte mult. 1 Un
alt exemplu, Adolf Hitler, conducătoul autocratic al Gemaniei na­
ziste ( 1 933- 1 945). Fără a mai lua n considerare zecile de milione de
militari şi civili victime în al II-lea Rzboi Mondial, Hitler a ost di­
rect responsabil de moatea a şase milioane de evrei în lagărele de
concentrare, ca şi de moartea a nenumăraţi oponenţi, polonezi, ţigani,
homosexuali şi membri ai altor rupui pe care a dorit să îi extermine.
Sub regimul despotic al lui Pol Pot n Cambodgia ( 1 975-1 979),
hmerii Roşii au ucis un set din populaţia cambodgiană: am putea
spune, un exemplu de genocid auto-provocat. Atît de mare era rica lui
Pol Pot de clasele educate, încît acestea au ost aproape exteminate: a
pua ochelari sau a nu avea mîinile aspre însemna o mote garantată.
n mod sigur, istoria regimurilor populare nu este lipsită de pete
rave. Asemenea tuturor guvenămintelor, cele populare au acţionat
uneori nedrept sau cu crzime asupra persoanelor din afra raniţelor
lor sau a personelor cre trăiau n alte state - străini, populaţii din
colonii şi şa mai depte. n acestă privinţă, guvenmintele populre
nu s-au compotat mai rău aţă de cei din eterior decît guvenămintele
nedemocratice, ir deseori au ost mai la înălţime. n unele czuri, ca
în India, puterea colonială a conribuit inconştient sau intenţionat la
crearea convingerilor şi instituţiilor democratice. Însă nu ar trebui să

48
D e spr e dem o c r aţie

trecem cu vederea nedreptăţile ţărilor democratice aţă de cei dn


exterior, pentru că ele contrzic un principiu moral undamental care,
după cum vom vedea în capitolul umător, contribuie la justiicarea
egal ităţii politice dintre cetăţenii unei democraţii. Singura soluţie la
necastă contradicţie ar putea i un cod universal al drepturilor omului,
care să ie introdus eicient în întreaga lume. Dar cu toate că această
problemă şi soluţia ei sînt impotante, ele se ală dincolo de subiectul
micii noastre cărţi.
Ceea ce provoacă mai direct ideile şi pacticile democratice este
râul cauzat de guvenămintele populare persoanelor care trăiesc sub
jurisdicţia lor şi care sînt obligate să se supună legilor lor, dar cărora
nu li se acordă dreptul de a participa la guvenare. Deşi aceşti oameni
sÎnt guvenaţi, ei nu guvenează. Din ericre, soluţia acestei probleme
este evidentă, dar nu întotdeauna uşor de realizat: drepturile demo­
cratice r trebui să ie extinse la membrii grupurilor excluse. De apt,
această soluţie a ost adoptată în multe locuri în secolul al X-iea şi
la începutul secolului al X-iea, atunci cînd au ost abolite limitări
anterioare referitoare la suragiu, iar suragiul universal pentru adulţi a
devenit n aspect standrd al guvenămîntului democratic. 2
Numai puţin! , aţi putea spune. Oare nu pot guvenămintele de­
mocratice să deavorizeze şi o minoritate de cetăţeni care posedă drep­
turi de vot, dar cre sînt depăşiţi de majorităţi? Oare nu este acesta
Înţelesul sintamei „tiranie a majorităţii"?
Aş i dorit ca răspunsul să ie simplu. Dar vai!, este mult mai
complicat decît aţi putea bnui. Apar complicaţii din cauza aptului că
practic iecare lege sau politică publică, adoptată ie de o majoritate
democratică, o minoritate oligarhică sau de un dictator blnd, va dea­
voriza în mod sigur anumite persoane. Altfel spus, problema nu constă
in capacitatea guvenanţilor de a proiecta toate legile astfel încît nici
una să nu aecteze interesele vreunui ceăţen. Nici un guven, nici
chiar un guven democratic nu poate ace aţă unei asemenea pretenţii.
Se pune problema dacă, în timp, un proces democratic va putea aecta
mai puţin decît orice altenativă nedemocratică drepturile undamen­
tale şi interesele cetăţenilor săi. Fie şi numai penru că împiedică

49
ROBERT A. DAHL

guvenarea unor autocraţii abuzive, guvenările democratice înde­


plinesc această cerinţă mai bine decît cele nedemocratice.
Însă cetăţenii democratici nu se pot mulţumi doar cu aptul că
democraţiile sînt mult mai puţin tiranice decît regimurile nedemo­
cratice.
Nu putem j ustiica în mod rezonabil comiterea unui delict mai
puţin rav, pe motiv că alţii comit delicte mult mai grave. Chiar şi
atunci cînd o ţară democratică, respectînd proceduri democratice, ace
o nedreptate, rezultatul este tot . . . o nedreptate. Puterea număului nu
creează dreptuI3 .
Totuşi există alte motive pentru a crede că democraţiile sînt mai
drepte şi mai atente aţă de interesele umane undamentale decît non­
democraţiile.

2. Democraţia granteză cetăţenilor săi un număr de drepturi


undamentale pe care sistemele nedemocratice nu le garanteză şi nu
le pot garanta.
Democraţia nu ese dor n proces de guvenre. Întrucît drepturile
sînt elemente necesae n nstituţiile politice democatice, se subînelege
că democraţia este şi n sisem de drepturi. Dreptuile constituie piee de
temelie esenţiale ale nui proces de guvene demcatic.
Amintiţi-vă de standrdele democratice descrise în capitolul
anterior. Ore nu este de la sine înţeles că pentru a satisace aceste
standrde, un sistem politic ar rebui să asigure cetăţenilor lui numite
dreptui? De exemplu, prticiparea eectivă: penru a îndeplini acest
standard, oare nu ar rebui ca cetăţenii să posede cu necesitate un drept
de a pticipa şi un rept de a-şi exprima opinii în mateie de politic,
de a asculta ceea ce au de spus alţi cetăţeni, de a discuta probleme
politice cu alţi ceăţeni? Sau gîndiţi-vă ce necesită criteriul egalităţii
de vot: cetăţenii rebuie să aibă un drept la vot, ir voturile să ie
numărate corect. La el şi cu alte standarde democratice: bineînţeles,
cetăţenii rebuie să aibă un drept de a analiza altenativele, un drept de
a pticipa la hotările privind ceea ce va i nclus e agendă şi aşa
mai departe.

50
D e sp r e de m o c r aţ i e

Prin deiniţie, nici un sistem nedemocratic nu permite cetă­


teni lor săi (sau supuşilor) această lrgă arie de drepturi politice. Dacă
un sistem politic oarecare ar i să acă astel, atunci ar deveni o
democraţie prin deiniţie!
Însă dierenţa nu este doar o banală chestiune de deiniţie.
Pentru a satisace cerinţele democraţiei, drepturile intrinseci ei trebuie
să aparţină în realitate ceăţenilor. Nu este suicient să se promită
drepturi democratice în scris, în lege sau chiar într-un document
constituţional. Drepturile trebuie să ie susţinute eicient şi acordate
eectiv cetăţenilor în practică. Dacă nu sînt, atunci în această pivinţă
sistemul politic nu este democratic, indierent ce pretind conducătorii
lui, iar onamentele „democraţiei" sînt o simplă aţadă a unei con­
ducei nedemocratice.
Datoiă aracţiei exercitate de ideile democratice, n secolul al
XX-iea conducători despotici şi-au ascuns deseoi regimurile în spa­
tele unei ealări a „democaţiei" şi a „alegeilor''. Imaginaţi-vă că nr-o
astel de ţară, toate drepturile necesare democraţiei devin înr-un el
d isponibile cetăţenilor. Atunci ţara a ăcut tranziţia la democraţie -
după cum s-a întîmplat cu o mare recvenţă pe parcursul celei de-a
doua jumătăţi a secolului al X-iea.
În acest punct poate aţi doi să obiectaţi spunînd că libertatea de
expresie, de pildă, nu va exista doar pentru că ace pte din chiar
deiniţia democraţiei. Cui îi pasă de deiniţii? În mod sigur veţi spune
că legătura nu ţine doar de deniţie. Şi bineînţeles că aveţi dreptate.
Instituţiile care susţin şi protejează dreptuile şi opotunităţile demo­
cratice de bză sînt necesare democraţiei: nu dor ca o condiţie logic
necesară, ci şi ca o condiţie necesară empiic pentru ca democraţia să
existe.
Dar chiar şi aşa, nu sînt acestea doar teorie, abstractizări, jocul
teoreticienilor, al ilozoilor şi al altor intelectuali? Desigur, aţi putea
adăuga, ar i absurd să credem că susţinerea cîtova ilozoi ar i
suicientă pentru a crea şi menţine democraţia. Şi aţi avea dreptate. n
Patea a N-a vom analiza cîteva dinre condiţiile care sporesc şansele
ca democraţia să se menţină. Printre acestea se numără existenţa con­
vingeilor democratice destul de răspîndite prinre cetăţeni şi lideri,

51
ROBERT A. DAHL

care include convingerile privind drepturile şi opotunităţile necesare


democraţiei.
Din ericire, nevoia pentru aceste drepturi şi oportunităţi nu este
atît de obscură incit să ie peste puterea de înţelegere a cetăţenilor de
rînd şi a liderilor lor politici. Pentru americanii de rînd de la sirşitul
secolului al XVIII-iea, de exemplu, era destul de evident că nu puteau
avea o republică democratică ără libetatea de expresie. Una dinre
primele acţiuni ale lui Thomas Jeferson, după ce a ost ales la pre­
şedinţie în 1 800, a ost să pună capăt legilor ce încriminau subminarea
puterii de stat, introduse de predecesorul său, John Adams, care r i
suocat expresia politică. În acest el, Jeferson a răspuns nu numai
propriilor sale convingeri, ci se pare că şi opniilor răspîndite printre
cetăţenii americani de rind din acea vreme. Dacă mulţi ceăţeni nu
reuşesc să înţeleagă că democraţia necesită anumite drepturi unda­
mentale, sau nu sprijină instituţiile politice, administrative şi juridice
care protejeză aceste drepturi, atunci democraţia lor se ală în pericol.
Din ericire, acest pericol este oarecum redus de un al reilea
beneiciu al sistemelor democratice.

3 . Democraţia asigură cetăţenilor ei mai multă libertate


personală decît oricare altenativă posibilă.
Alătri de toate drepturile, libertăţile şi oportunităţile care sînt
strict necesare pentru ca un guvemămînt să ie democratic, cetăţenii
unei democraţii se vor bucura de o vietate şi mai mare de libertăţi.
Credinţa în avantajele democraţiei nu exisă în izolre de alte con­
vingeri. Pentru majoritatea oamenilor ea constituie o pte dinr-un
complex de convingeri, care o include şi pe aceea că libertatea de
expresie, de exemplu, este dezirabilă în sin� . Democraţia are un loc
cucial în universul valorilor sau bunuilor. Insă nu este singurul bun.
Asemenea celorlalte drepturi esenţiale înr-un proces democratic,
libertatea de expresie îşi e propria valoare întrucît este undamentală
pentru autonomia moală, judecata morală şi viaţa bună.
Mai mult chiar, democraţia nu ar putea exista mult tmp dacă
ceăţenii săi nu ar reuşi să creeze şi să menţină o cultură politică avo­
rabilă, o cultură generală care să sprijine aceste idealuri şi practici.

52
D e sp r e de m o cr aţ i e

Relaţia dintre un sistem democratic ş i cultura democratică c e îl


sprijină este complexă şi vom reveni la ea în capitolul 1 2 . Aici este
su icient să spunem că o cultură democratică în mod sigur va accentua
valoarea libertăţii personale, iar astel va oeri sprjin pentru dreptui
şi l ibertăţi conexe. Ceea ce a armat omul de stat grec Pericle despre
democraţia ateniană în 43 1 î.H. se aplică în aceeaşi măsură şi
democraţiei modeme: „Libertatea de care ne bucurăm la guvenare se
extinde şi în. viaţa noastră de zi cu zi"4•
În mod sigur, airmaţia conorm căreia un stat democratic oeră
o vaietate mai mare de libertăţi decît oricare altă altenativă va i
contestată de cineva care consideră că toţi am cîştiga o mai mare
libetate dacă statul ar i abolit în totalitate: revendicrea îndrăneată a
anarhiştilor5. Însă dacă încercaţi să vă imaginaţi o lume ără vreun tat, �
în care iecare persoană respectă drepturile undamentale ale tuturor
celorlalţi în pate, -iar toate problemele care necesită hotărîi colective
se rezolvă paşnic pin acord unanim, veţi concluziona cu sigurnţă, la
el ca majoritatea, că este imposibil. Coerciţia exercitată asupra unor
persoane de către alte persone, rupuri sau orgnizaţii ar i inerentă:
de exemplu, de căre persoane, rupuri sau organizaţii care ar doi să
le deposedeze de roadele muncii lor, să îi înrobească sau să îi domine
pe cei mai slabi, să îşi impună conducerea asupra altora sau chiar să
recreeze un stat coercitiv cu scopul de a-şi asigura dominaţia. Dar
dacă abolirea statului r produce violenţă şi dezordine de nesuportat -
„anrhie" în înţelesul popular - atunci un stat bun ar i supeior
statului rău care va urma probabil narhiei.
Dacă respingem nrhismul şi ne asumăm nevoia de stat, atunci
un stat cu un guvemămînt democratic va oeri o vrietate de libertăţi
mai mre decît oricare alta.

4. Democraţia îi ajută pe oameni să îşi protejeze interesele


f undamentale.
Fiecre, sau aproape iecare, îşi doreşte numite lucruri: supra­
vieţuire, hrană, adăpost, sănătate, dragoste, respect, sigurnţă, familie,
prieteni, seviciu satisăcător, timp liber şi altele. Probabil că
ansamblul dorinţelor dumneavoasră va i dieit de cel al altei

53
ROBERT A. DAHL

persoane. La el ca majoritatea oamenilor, în mod sigur veţi vrea să


exercitaţi un orecare control asupra actorilor care detemină posi­
bilitatea şi măsura în care vă puteţi satisace dorinţele - libetate de
alegere, oczia de a vă modela viaţa conorm ţeluilor dumneavoastră,
conorm preerinţelor, gusturilor, valorilor, angajamentelor şi convin­
gerilor proprii. Democraţia protejează această libertate şi opounitate
mai bine decît orice sistem politic altenativ conceput vreodată.
Nimeni nu a adus un argument mai putenic decît John Stuart Mill.
Un prncipiu „la el de universal valabil şi aplicabil ca oricare
propoziţie generală ce poate i emisă cu reerire la problemele
umne", scie el, „ . . . este cel care spune că drepile şi interesele
iecărei sau oricărei persone sînt eite de a i desconsiderate atunci
cînd persona este capabilă, şi de obicei dispusă, să şi le susţină. . . .
Fiinţele umane sînt erite de răul alat în mînile altora doar în măsura
în care au puterea de a i, şi snt, capabile să se protejeze." El contnuă
prin a airma că îţi poţi proteja drepturile şi interesele aţă de abuzuile
guvenării, precum şi ale celor ce o inluenţeză şi conrolează, dor
dacă poţi pticipa pe deplin la stabilirea conduitei guvenării. Prin
urmre, concluzionează că „nimic nu poate i mai dezirabil în inal
decît admiterea tutuor ca părtaşi la puterea suvernă a statului", adică
un guvenămînt democratic. 6
n mod sigur Mill avea dreptate. Dar chiar dacă vă includeţi în
electoratul unui stat democratic, nu puteţi i sigur că toate interesele
dumneavoasră vor i apărate în mod adecvat; dar dacă sînteţi exclus,
iţi sigur că interesele dumneavoasră vor i seios aectate de neglijare
sau lezre directă. Mai bine nclus decît exclus!
Democraţia este în mod unic legată de libeate şi din alt pnct
de vedere.

5. Numai n guvenămnt democratic poate oferi persoanelor o


oportunitate mximă de a-şi exercita libertatea de auto-determinare -
de a alege legile după care să răiscă.
Nici o iinţă umnă normală nu se poate bucura !e o viaţă
satisăcătoare dacă nu răieşte n asociere cu alte persone. nsă a trăi
în asociere cu alţii are un preţ: nu poţi ace întotdeauna ceea ce îţi

54
Desp r e de m o cr aţ i e

place. După ce aţi părăsit copilăria, aţi alat o realitate undamentală a


v ieţii: ceea ce v-ar plăcea să aceţi intră cîteodată în conlict cu ceea ce
Ic-ar plăcea altora să acă. Şi aţi mai alat că grupul sau grupuile din
care doriţi să aceţi pate respectă anumite reguli sau practici pe care şi
dumneavoastră, ca membru, va trebui să le respectaţi. Prin urmre,
dacă nu vă puteţi impune dorinţele prin orţă, va rebui să găsiţi o
modalitate prin care să vă rezolvaţi - divergenţele în mod paşnic,
probabil prin acord.
Astel se naşte o înrebare care s-a dovedit a i diicilă atît în
teorie, cît şi în practică. Cum poţi să alegi regulile pe care rupul te
obligă să le respecţi? Datorită capacităţii statului de a-şi întări legile
prin coerciţie, întrebarea este relevantă mai ales pentru calitatea
dumneavoastră de cetăţen (sau supus) al unui stat. Cum puteţi i liber
să alegeţi legile impuse de stat şi totuşi, în acelaşi timp, alegîndu-le, să
nu iţi liber de a le încălca?
Dacă cetăţenii ar cădea întotdeauna de acord, soluţia ar i
si mplă: pur şi simplu aţi adopta legile în unnimitate. Dar în această
situaţie poate că nu aţi avea nevoie de legi, ele ar i dor ceva care să
vă amintească; supunîndu-vă regulilor, v-aţi supune aţă de dumnea­
voastră înşivă. De apt, problema ar disprea, ir rmonia deplină
d intre cetăţeni ar duce la îndeplinire visul narhismului. Dar expe­
rienţa arată că unanimitatea autentică, neorţată, de duraă se găseşte
rar prinre oameni; consensul perfect şi durabil este un ţel de neatins.
Aşa că înrebarea noasră diicilă nu dispare.
Dacă nu putem spera să răim în rmonie deplină cu toate
celelalte iinţe umane, în schimb am putea încerca să creăm un proces
pentru a ajunge la hotri privind reguli şi legi, care să satisacă
anumite criterii rezonabile.

• Procesul va asigura ca, înaintea aprobării unei legi, toţi cetăţenii să


aibă şnsa de a-şi ace cunoscute opiniile.
• Vi se vor grnta opounităţi pentru discuţii, deliberări, negocieri şi
compromisuri care, în cele mai bune condiţii, să conducă la o lege
pe care toată lumea să o considere satisăcătoare.
• În cazul recvent în care nu se va obţine unnmitatea, va i adoptată
legea cu cel mai mare număr de susţinători.

55
ROBERT A. DHL

Veţi observa că aceste criterii ac parte din procesul democratic


ideal descris în capitolul anterior. Cu toate că procesul nu poate ga­
ranta tuturor membrilor că vor trăi eectiv conorm unor legi alese de
ei, el extinde auto-determinarea pînă la limitele sale posibile. Chiar
dacă vă număraţi printre membrii al căror vot a ost depăşit şi a căror
opţiune este respinsă de majoritatea concetăţenilor, v-lţi putea da
seama că procesul este mai echitabil decît oricare altul. n acest mod
vă exercitaţi liberatea de auto-determinre alegînd să trăiţi conom
unei constituţii democratice, şi nu conorm unei altenative nede­
mocratice.

6. Numai un guvemămînt democratic poate oferi o oportunitate


mximă de exercitre a responsabilităţii morale.
Ce înseamnă exercitarea responsabilităţii morale? Înseamnă că
adopţi principii morale şi iei decizii conom acestora numai după ce
reci prinr-un proces de gîndire pentru a relecta, a delibera, a analiza
şi a cîntări altenativele şi consecinţele lor. A i responsabil moral
înseamnă a te autoguvena în privinţa alegerilor morale.
Deseori aceste alegeri ne soliciă mai mult decît am spera. Dar
în măsura în care oportunitatea de a răi conorm unor legi alate la
propria alegere este limitaă, şi sea de responsabilitate morală este
limitată. Cum să ii responsabil pentru decizii pe care nu le poţi con­
trola? Dacă nu poţi inluenţa compomentul oicialilor guvena­
mentali, aunci cum să ii responsabil pentru acest compotament?
Dacă vă supuneţi deciziilor colective, după cum sigur este cazul, şi
dacă procesul democratic vă maximizează oportunitatea de a răi
conorm unor legi alate la alegerea dneavoasră, aunci procesul vă
pemite să acţionaţi ca o personă responsabilă moral, înr-o măsură
care nu vă poate i oeriă de nici o altenativă nedemocratică.

7. Democraţia încurajeză evoluţia umană mai mult decît


oricre altenativă posibilă.
Aceasta este o pretenţie îndrăneaţă şi considerabil mai conro­
versată decît oricare din celelalte. Veţi obseva că este o obsevaţie
empirică, o pretenţie privind apte. n principiu, r trebui să o putem

56
D espr e dem o cr aţie

testa cu aj utoul unei modalităţi adecvate de măsurre a „dezvoltării


umane", comparînd dezvoltarea umană a oamenilor care trăiesc în
regimuri democratice şi a celor care răiesc în regimuri nedemocratice.
Dar sarcina este de o exremă diicultate. Prin urmre, chir dacă există
dovezi care să rgumenteze maţia, r rebui să o privim ca pe o air­
maţie cu n oe mre rad de pobabiliate, dr nedovedită încă.
Aproape iecare are anumite păreri despre calităţile umane
dezirabile sau nu, calităţi care ar rebui încurajate dacă sînt dezirabile,
şi inhibate în cz conrar. Prinre calităţile dezirabile pe care majo­
ritatea am vrea să le încurajăm se ală onestitatea, corectitudinea, cu­
raj ul şi iubirea. Cei mai mulţi dntre noi mai consideră că personele
adulte ar trebui să posede capacitatea de a-şi puta de grijă, de a
acţiona în sensul realizării propriilor interese ără a conta pe alţii. Este
de dorit ca adulţii să acţioneze cu responsabilitate, să cîntărească cit
mai bine acţiunile altenative, să nalizeze consecinţele şi să ţină
seama atît de obligaţiile şi dreptuile lor, cit şi de ale celorlalţi. Şi ar
trebui să ie capabili de a se angaj a în discuţii libere şi deschise cu
ceilalţi pe tema problemelor comune.
La naştere maj oritatea iinţelor umane posedă potenţialul de a-şi
orma aceste calităţi. Dacă şi în ce măsură şi le ormeză, depinde de
multe circumstnţe, prinre care se ală şi natra sistemului politic în
care răiesc. Numai sistemele democratice oeră condiţiile în care
calităţile menţionate se pot pe deplin orma. Toate celelalte regimuri
reduc, deseori drastic, limitele în care adulţii pot acţiona pentru a-şi
protej a interesele sau pentru a ţine cont de interesele altora, a-şi asuma
responsabilitatea aţă de decizii importante sau a se ngaja liberi
împreună cu ceilalţi în căutarea celei mai poivite decizii. Un guver­
nămînt democratic nu este suicient pentru a asigura oamenilor or­
marea acestor calităţi, dar este esenţial.

8. Doar un guvenămnt democratic poate menţine un grd


relativ înalt de egalitate politică.
Unul dinre cele mai impotnte motive pentru a preera un
guvemămînt democratic constă în aptul că poate realiza egalitatea
politică a cetăţenilor înr-o mai mre măsură decît oricre altă alter-

57
ROBERT A. DAHL

nativă posibilă. Dar de ce ar avea valoare egalitatea pol itică? Întrucît


răspunsul este departe de a i evident de la sine, voi explica în umă­
toarele două capitole motivul pentru care egalitatea politică este dezi­
rab ilă, cum decurge ea în condiţiile în care acceptăm cîteva presu­
puneri rezonabile, presupuneri pe care, probabil, le împătăşim. Voi
mai demonsra că trebuie să adăugăm în igura 4 al cincilea criteriu
democratic, dacă acceptăm egalitatea politică.
Avantajele democraţiei despre care m discutat pînă acum s-ar
aplica la democraţiile din trecut şi din prezent. Dar după cum am
vut în capitolul 2, unele instituţii politice ale sistemelor democratice
cu cre ne-am familiarizat astăzi sînt un produs al ultimelor secole;
într-adevăr, unul dinre ele, suragiul universal al adulţilor, este în
principal un produs al secolului al XX-iea. Aceste sisteme reprezen­
tative modeme, cu suragiu deplin al adulţilor, par să mai aibă două
avntaje care nu ar putea i airmate şi în cazul democraţiilor şi
republicilor de dinainte.

9. Democraţiile reprezentative modene nu luptă una mporiva


alteia.
Acest exraordinar avnaj al democraţiilor a ost în totalitate
neaşteptat şi neprevăzut. Pînă în ultimul deceniu al secolului al X­
lea dovada devenise covîrşitoare. Din cele reizeci şi patru de războaie
intenaţionale dintre nii 1 945 şi 1 989, nici unul nu a avut loc înre ţăi
democratice. Mai mult chiar, „nu a existat nici o previziune sau pre­
gătre pentru un război înre ele". 7 Obsevaţia este valabilă şi înaine
de 1 945 . Cu mult în m, în secolul l XIX-iea, ţăile cu guvene
reprezentative şi alte instituţii democratice, n care o pate semni­
icativă din populaţia masculină avea drepturi electorale, nu duceau
războaie între ele.
Bineînţeles, statele democratice modeme au dus războaie cu ţăi
nedemocratice, cum a ost czul n cele două răzoaie mondiale. Au
impus conducerea colonială pin orţă milită asupra populaţiilor
cucerite. Uneori au intervenit n viaţa politică a altor ţări, chiar slăbind
sau contribuind la răsnarea unui guvemămînt slab. De exemplu,
pînă în anii ' 80, Statele Unite deţineau un record uimitor în spij inirea

58
De sp r e de m o craţie

d ictaturilor mil itare din America Latină; în 1 954 au avut un rol


esenţial în lovitura militară care a răstunat guvenul nou ales în
( i uatemala.
Cu toate acestea, realitatea remarcabilă este că democraţiile
reprezentative modene nu duc războaie una împotriva alteia.
Motivele nu sînt în totalitate clre. Probabil că nivelurile înalte ale
comerţului intenaţional dinre democraţiile modene le predispune
mai derabă la relaţii de prietenie decît la război.8 Însă este adevărat şi
că cetăţenii şi liderii democratici învaţă ata compromisului. n plus,
au tendinţa de a privi cetăţenii din alte ţări democratice ca iind mai
puţin ameninţători, mai mult ca ei înşişi, mai de încredere. Iar în inal,
practica şi istoria negocieilor paşnice, a ratatelor, alianţelor şi apărării
comune împotriva duşmanilor nedemocratici întăresc atitudinea de a
căuta pacea, şi nu războiul.
Astel, o lume mai democratică promite să ie şi o lume mai
paşnică.

1 0. Ţările cu venări democratice tind să ie mai prospere


dect ţările cu venări nedemocratice.
P"mă acum două secole, prinre ilozoii politici exista convin­
gerea că democraţia se porivea cel mai bne unei populaţii austere: se
credea că luxul era o marcă a ristocraţiilor, oligarhiilor şi monrhiilor,
însă nu şi a democaţiei. Cu oae acestea, experienţa secolelor l X-iea
şi al X-iea a demonsrat exact conrariul. Democraţiile erau prospere,
iar prin compaţia n ansamblu, nedemocraţiile erau sărace.
Relaţia dinre prosperitate şi democraţie a ost evidentă în a
doua jumătate a secolului al X-iea. Explicaţia se găseşte parţial în
ainitatea dintre democraţia reprezentativă şi o economie de piaţă, în
care pieţele nu sînt, în cea mai mare pte, srict reglate, lucrătorii sînt
liberi să se deplaseze dintr-un loc în altul sau de la o slujbă la alta,
irmele private concureză pentru vînzri şi resurse, iar consumatorii
pot alege dinre bunuri şi sevicii oerite de producători concurenţi.
Pînă la nalul secolului al X-iea, deşi nu toate ţările cu- economii de
piaţă erau democratice, toate ţările cu sisteme politice democratice
aveau şi economii de piaţă.

59
ROBERT A. DAHL

În ultimele două secole, o economie de piaţă a produs în general


o mai mare prosperitate �ecît oricare altenativă. Astel, înţelepciunea
antică a ost răstunată. Intrucît toate ţările democratice modeme au
economii de piaţă, iar o ţară cu o economie de piaţă probabil că va
prospera, o ţară democratică modenă va i, cu o mare probabi litate, şi
o ţară bogată.
Democraţiile posedă şi alte avantaje economice aţă de majo­
ritatea sistemelor nedemocratice. Mai întîi, ările democratice încu­
rajează educaţia populaţiei lor; iar o oă de muncă educată va con­
tribui la inovaţie şi la creştere economică. În plus, supremaţia drep­
tului este de obicei mai putenic sprij inită în ţările democratice; curţile
de j ustiţie sînt mai independente; drepturile de proprietate sînt mai
bine asigurate; acordurile contractuale sînt întărite mai eicient; şi este
mai puţn probabil ca guvenul şi politicienii să ntevină în mod
rbitrar în viaţa economică. Iar în inal, economiile modeme depind de
comunicare, iar limitele impuse comunicării sînt mult mai puţine n
ţările democratice. Căutarea şi schimbul de inomaţii sînt mai uşoare
şi mult mai puţin periculoase decît în majoritatea regimurilor
nedemocratice.
În concluzie, în ciuda unor excepţii notabile de ambele prţi, în
general, ţările democratice modeme vor oeri n mediu mai eicient în
cre să se aj ungă la avantajele economiilor de piaţă şi ale creşterii eco­
nomice decît au oerit regimurile nedemocratice.
Chiar dacă ailierea dintre democraţia modenă şi economiile de
piaţă este reciproc avantajoasă, nu putem trece cu vederea un cost
impont pe care economiile de piaţă îl impun unei democraţii.
Înucît economiile de piaţă genereză inegalitate economică, ea poate
diminua perspectivele de atingere a egalităţii politice deplne înte
cetăţenii unei ţări democatice. Vom reveni la această problemă în
capitolul 1 4.

AVNTAJELE DEMOCAŢIEI: EZAT

r i o orte mare reşeală să cerem prea mult de la o omă de


guvemămînt, ie ea şi una democratică. Democraţia nu poate garanta

60
D e spr e de m o cr a ţ i e

c ă cetăţenii săi vor i ericiţi, prosperi, sănătoşi, înţelepţi, paşnici sau


corecţi. Atingerea acestor inalităţi se ală dincolo de puterea oricărui
guvemămînt, inclusiv a unuia democratic. Mai mult, în practică demo­
craţia s-a situat mult sub aşteptările idealurilor ei. Asemenea tuturor
încercărilor anterioare de a realiza o guvenare mai democratică,
democraţiile modeme au multe deicienţe.
Totuşi, în ciuda deectelor sale nu trebuie să pierdem nici o
c l ipă din vedere beneiciile care ac democraţia preerabilă aţă de
oricare altenativă posibilă:

I Democraţia contribuie la prevenirea guvenării de către autocraţi


.

cruzi şi inami.
2. Democraţia garantează cetăţenilor săi un număr de drepturi unda­
mentale pe care sistemele nedemocratice nu le garanteză şi nu le
pot garanta.
3 . Democraţia asigură cetăţenilor săi o varietate de libertăţi personale
mai mare decît oricare altenativă posibilă.
4. Democraţia îi aj ută pe omeni să îşi apere interesele undamentale.
5. Numai un guvemămînt democratic poate oeri persoanelor o
oportunitate maximă de a-şi exercita libeatea de auto-determinare
- de a alege legile conorm cărora să trăiască.
6. Numai un guvemămnt democratic poate oeri o opotunitate
mximă de exerc itare a responsabilităţii morale.
7. Democraţia încurajeză devoltarea umană mai mult decît oricare
altenativă.
8. Numai un guvemămînt democratic poate încraj a n rad relativ
ridicat de egalitate politică.
9. Democraţiile reprezentative modeme nu luptă una împotriva alteia.
I O. Ţările cu guvenăi democratice au tendinţa de a i mai prospere
decît ţările cu guvenări nedemocratice.

Date iind aceste avntaje, democraţia este penu majoritatea


dintre noi o perspectivă mult mai luminoasă decît oricre altenativă.

61
Capitolul 6

DE CE EGALITATE POLITICĂ I?

EGALITATEA INTRINSECĂ

Mulţi omeni vor trage concluzia că avantajele democraţiei


discutate în capitolul precedent pot i suiciente - poate mai mult decît
suiciente penu a le motiva convingerea că o guvenare democratică
este superioară oricăror altenative pramatic realizabile. Şi totuşi,
v-aţi putea întreba n acest moment dacă este înţelept să presupuneţi,
aşa cum pare a implica o crednţă n democraţie, că cetăţenii ar trebui
să ie consideaţi egali din punct de vedere politic atunci cînd iau parte
la guvenare. De ce să ie drepturile necesare unui proces democratic
de guvenre acordate n mod egal cetăţenilor?
Răspunsul, deşi hotărîtor penu credinţa în democraţie, nu este
deloc evident.

ESTE EGALITATEA EVDENTĂ DE LA SINE?

n cuvnte cre aveau să devină renumite pretutndeni n lume,


în anul 1 776, autorii Declaraţiei Americane de Independenţă procla­
mau: „Considerăm că aceste adevăruri sînt evidente de la sine, că toţi
omenii se nasc egali, că sînt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite
drepturi inalienabile, că printre acestea se numră Viaa, Libetatea şi
căuarea fericirii." Dacă egalitatea este evidentă de la sine, atunci nici
o altă justiicare nu mai este necesră. n Declaraţie nu există nici una.

62
D e sp r e dem o cr aţ ie

Totuşi, pentru mulţi dintre noi, este depate de a se înţelege de la sine


că toţi bărbaţii - şi emeile - se nasc egali. Dacă presupunerea nu este
În mod evident adevărată, putem justiica în mod rezonabil acceptarea
ei? Şi dacă nu putem, cum să apărăm un proces de guvenare care pare
să o considere adevărată?
Criticii au respins adesea aimaţii despre egalitate cum este cea
d i n Declaraţia de Independenţă ca iind nimic mai mult decît raze­
ologie goală. Dacă se presupune că o astel de airmaţie stabileşte un
adevăr despre iinţele umane, insistă ei, ea este în mod evident alsă.
La acuzaţia de alsitate, criticii adaugă uneori ipocrizia. Drept
exemplu, ei arată că autorii Declaraţiei au inorat aptul supărător că
în noile state pe care le declarau acum independente, o majoritate
preponderentă de omeni nu aveau posibilitatea de a se bucura de
drepturile inalienabile cu care se presupunea că erau înzestraţi de
însuşi Creatorul lor. Atunci şi mult timp după aceea emeile, sclavii,
negrii liberi şi băştinaşii au ost privaţi nu doar de drepturi politice, ci
de multe alte „drepturi inalienabile" esenţiale vieţii, libetăţii şi
căutării ericrii. Într-adevăr, proprietatea era de asemenea un drept
„inalienabil" şi sclavii erau proprietatea stăpnilor lor. Însuşi Thomas
Jeferson, autorul principal al declaraţiei, avea sclavi. În anumite
privinţe importante şi emeile erau proprietatea soţilor lor. Şi unui
număr substanţial de bărbaţi liberi - după anumite evaluri în jur de
40% - nu le era recunoscut dreptul la vot; pînă n secolul al X-iea,
în toate noile state americne, dreptul la vot a ost limitat la posesorii
de proprietăţi.
Inegalitatea nu a ost o rritate în Statele Unite nici atunci, nici
mai tîrziu. Dimpotrivă. În anii 1 830, scriitorul ncez Alexis de
Tocqueville ajungea la concluzia că, în comparaţie cu Europa, una
dintre caracteristicile distinctive ale Statelor Unite era gradul extra­
ordinar de egalitate socială între cetăţenii ţării. Deşi multe inegalităţi
s-au diminuat din 1 776, multe se menţin. Este de ajuns să privim n jur
penru a vedea inegalităţi pretutindeni. Inegalitatea, nu egalitatea, pare
a i condiţia naturală a umnităţii.
Thomas Jeferson avea prea multă experienţă în problemele
umane pentru a nu i conştient de aptul în sine evident că, în multe

63
ROBERT A. DAHL

privinţe importante, resursele umane, avantajele şi ocziile avorabile


nu sînt distribuite în mod egal la naştere, cu atît mai puţin după ce
creşterea, circumstanţele şi norocul s-au adăugat dierenţelor iniţiale.
Cei cincizeci şi cinci de oameni care au semnat Declaraţia de Inde­
pendenţă - oameni cu experienţă practică, avocaţi, negustori, pro­
prietari de plantaţii - nu erau deloc naivi în înţelegerea iinţei umane.
Dacă admitem că nu erau nici inoranţi în privinţa realităţii, nici pur şi
simplu ipocriţi, atunci ce au vrut să spună prin airmaţia cutezătoare că
toţi oamenii sînt creaţi egali?
n ciuda atîtor dovezi în avoarea contrariului, ideea că oamenii
sînt în mod undamental egali era plină de înţeles pentu Jeferson, aşa
cum usese şi pentru alţii înaintea lui, de exemplu ilozoii englezi
Thomas Hobbes şi John Locke 1 • De la Jeferson încoace, multe alte
persone din lumea întreagă au ajuns să accepte, într-un numit mod,
ideea egalităţii umane. Penu mulţi, egalitatea este pur şi simplu o
realitate. Astel, în 1 835, pentru Alexis de Tocqueville, „egalitatea" în
creştere a „condiţiilor", pe care a remarcat-o atît n Europa cît şi n
America, era atît de izbitoare încît era „un apt providenţial şi are toate
caracteristicile unei porunci divine: este universal, este trainică,
eludeză în mod constant orice ntervenţie umană, şi toate eveni­
mentele, precum şi toţi oamenii, contribuie la proresul ei." 2

EGALITATEA INTRINSECĂ:
O DECATĂ MOLĂ

Egalităţile şi inegalităţile pot lua o varietate aproape ininită de


ome. Inegalitatea în privinţa abilităţii de a cîştiga un mraton sau n
concurs de otoraie este un lucru. Inegalitatea eeritore la oportu­
nităţile de a vota, de a se exprima şi de a participa la guvenare în alte
moduri este cu totul altceva.
Pentru a înţelege de ce este rezonabil să susţinem egalitatea
politică între cetăţenii unui stat democratic, trebuie să recunoaştem că
uneori, cînd vorbim despre egalitate nu dorim să exprimăm o judecată
actuală. Nu intenţionăm să descriem ceea ce credem că este sau va i
adevărat, ca atunci cînd acem aimaţii despre cîştigători ai marato-

64
D espr e de m o cr aţie

nurilor sau ai concursurilor de ortograie. n schimb, dorim să expri­


măm o judecată morală despre iinţele umane; intenţionăm să spunem
ceva despre ceea ce noi credem că ar trebui să ie. O astel de judecată
morală ar putea i ormulată în modul acesta: ,,r trebui să considerăm
binele iecărui om ca iind în mod inrinsec egal cu al oricărui altul."
Folosind cuvintele dn Declaraţie, drept judecată morală susţinem că
viaţa, libetatea şi ericirea unui om nu sînt în mod intrinsec superioare
sau inerioare vieţii, libertăţii şi ericirii altuia. Spunem, în consecinţă,
că toţi oamenii ar trebui să ie trataţi ca avînd drepturi egale la viaţă,
libetate, ericire şi alte bunuri şi interese undamentale. Voi numi
această judecată morală pincipiul egalităţii intrinsece.
Acest principiu nu ne duce prea departe şi, pentru a-l aplica
guvenării unui stat, este de aj utor să adăugăm un principiu suplimen­
tar, pe care acesta din umă pare a-l implica: „Pentru a lua hotărîri,
guvenul trebuie să ia în considerare, în mod egal, binele şi interesele
iecărui om pe care aceste hotărîri îl privesc." Dar de ce să aplicăm
principiul egalităţii intrinsece guvenului unui stat şi să-l obligăm să ia
În considerre interesele tuturor în mod egal? Spre deosebire de autorii
Declaraţiei, mie, şi ără îndoială multor altora, aimaţia că adevărul
egalităţii inrinsece este evident de la sine mi se pare extrem de neve­
rosimilă. Şi totuşi, egalitatea intrinsecă reprezintă un punct de vedere
atît de undmental despre valoarea iinţelor umane, încît se ală
aproape de limitele unei justiicări raţionale. n cul judecăţilor mo­
rale se petrece ceva asemănător cu situaţia j udecăţilor actuale: dacă
studiezi o aimaţie destul de pround, pînă la originile ei, atingi n
cele dn umă limite dincolo de cre rgumentele rezonabile nu mai
duc nicăieri. După cum spune memorabil Mrtin Luther n 1 52 1 : ,,Nu
este nici sigur nici prudent să aci ceva împoriva conştiinţei. Asta e
credinţa mea - alfel nu pot ace. Dumnezeu să mă ajute. Amin."
Deşi principiul egalităţii inrinsece se ală aproape de aceste
l imite nale, nu le-am atins întrutotul. Dn mai multe motive, cred că
egalitatea inrinsecă este un principiu rezonabil pe care să se
întemeieze guvenarea unui stat.

65
ROBERT A. DAHL

DE CE R TEBUI SĂ ADOPTM PNCIPIUL

Motive etice şi religioase. În primul rînd, pentru oate mulţi


oameni din lumea întreagă, el este compatibil cu principiile şi con­
vingerile lor etice cele mai undamentale. Că toţi sîntem în mod egal
copiii lui Dumnezeu este o dogmă a iudaismului, creştinismului şi
islamismului; budismul cuprinde un punct de vedere oarecum similr.
(Prntre religiile impotante ale lumii, hinduismul poate i o excepţie).
Cele mai multe raţionmente morale, cele mai multe sisteme de etică
presupun, în mod explicit sau implicit, un astfel de principiu.
Slăbiciunea unui principiu altenativ. n al doilea rînd, oricare
ar i situaţia reeritor la alte asocieri, mulţi dinre noi consideră că
pentru guvenarea unui stat, orice altenativă generală la egalitatea
inrinsecă este neplauzibilă şi neconvingătoare. Să presupunem că
cetăţeanul Jones ar propne următoarea altenativă drept principiu
pentru guvenarea statului: „În luarea deciziilor, guvenul rebuie să
considere întotdeauna binele meu şi interesele mele ca iind superioare
binelui şi intereselor tuturor celorlalţi". Respngînd în mod implicit
principiul egalităţii ntrinsece, Jones ormuleză ceea ce ar putea i
numit principiul superiorităţii inrinsece - sau cel puţin superioritatea
intrinsecă a lui Jones. Bineînţeles, pretenţia la superioritatea intrinsecă
ar putea i mai cuprinzătoare şi, de obicei, este: ,,Binele şi interesele
rupului meu (familia lui Jones, clasa, casta, rasa sau orice altceva)
sînt superioare binelui şi intereselor tuturor celorlalţi".
Ajunşi aici, nu va i nici n şoc ă ecunoaştem că noi, oamenii,
avem mai mult dect o umă de egoism: n msri vriabile, avem ten­
dinţa de a i peocupaţi mai mult de propriile nore ntese decît de cele
ale altoa. n consecinţă, mulţi dne noi am ptea i eem de tentaţi ă
exprimăm exact o stfel de pretenţie penu noi nşine şi entru cei de
ce ne-m atşat oe mult. Dr, excepnd czul cnd noi înşine putem
conta cu ncredee că vom dirija guvenul atului, de ce m accepta
suerioritatea ininsecă a altoa ca un principiu politic unmental?
Cu sigurnţă, o persoană sau un rup cu destulă putere şi-ar
putea impune pretenţia reeitoare la superioritatea lor inrinsecă n
aţa obiecţiilor voastre - ără a exagera, chiar peste cadavrele voastre.

66
D espr e de m o craţie

De-a lungul istoriei umanităţii, mulţi oameni şi grupuri au ăcut uz -


sau mai bine spus abuz - de putere exact în modul acesta. Dar pentru
că orţa brută îşi are limitele sale, cei care au pretins a i întruchiparea
superiorităţii intrinsece aţă de alţii, şi-au învăluit în mod invariabil
pretenţia, de altel transparent de neconvingătoare, cu mit, mister,
religie, tradiţie, ideologie, ast şi împrejurări.
Totuşi, dacă nu aţi i membri ai rupului privilegiat şi le-aţi
putea respinge ră nici un risc pretenţia de superioritate intrinsecă, aţi
i de acord, de bună voie şi în mod conştient, cu un astel de principiu
absurd? Mă ndoiesc oate mult.
Prudenţa. Cele două motive precedente pentu adoprea prin­
cipiului egalităţii innsece ca bază în guvenarea unui stat sugereză un
al reilea: prudenţa. Deoarece guvenul unui stat nu coneă doar mari
beneicii, ci poate de asemenea provoca mult rău, prudenţa impune o
atentă rijă n privinţa modului n care puterile sale neobişnuite vor i
olosite. Un proces de guvenare cre ar privilegia în mod categoric şi
pemanent binele şi interesele voastre, n derimentul celor ale altoa, ar
putea i atrăgător dacă aţi i siguri că voi sau upul vostu va domina
mereu. Dar acest rezultat este atît de improbabil sau, cel puţin, atît de
nesigur, ncît este mai prudent să pretindeţi ca interesele voastre ă ie
luate n considere în mod egal cu cele ale altora.
Caracterul acceptabil. Un principiu pe care voi înşivă consi­
deraţi că este prudent să îl adoptaţi va mai i acceptat de mulţi alţii.
Astel, puteţi aj unge n mod rezonabil la concluzia că un proces care
garanteză tuturor importanţă egală este mai probabil să obţină acor­
dul tuturor celor a căror cooperre vă este necesară pentu a vă înde­
plini scopurile. Privit din această perspectivă, principiul egaliăţii
inrinsece este plin de înţeles.
D� n ciuda armaţiei din Declaţia de Independenţă, care
susţine contrariul, nu este totuşi deloc evident de ce, în guvenarea
unui stat, ar trebui să acceptăm principiul egalităţii intrinsece şi să
acordăm impotnţă egală intereselor tuturor.
Dar, dacă vom considera egalitatea inrinsecă drept un principiu
de guvenare care este j ustiicat pe motive de moralitate, prudenţă şi
caracter acceptabil, cred că are mai mult înţeles decît orice altenativă.

67
Capitolul 7

DE CE EGALITATE POLITICĂ II?

COMPETENŢA CICĂ

Poate i o surpriză neplăcută acum să alăm că şi în cul în


care acceptăm egalitatea intrinsecă şi luarea în considerare în mod
egal a intereselor drept judecăţi morale solide, nu sîntem neapărat
obligaţi să susţinem democraţia ca iind procesul cel mai bun penru
guvenarea unui stat.

CONTAARGETUL PROTECTOATULUI

Pentru a vedea de ce se întîmplă aşa, să ne imaginăm că un


membu al unui mic rup de concetăţeni vă spune vouă şi altora: „Ca
şi voi, şi noi credem cu ermitate n egalitatea innsecă. Dr noi nu
numai că sntem pround devotaţi binelui comun, ci ştm, de ase­
menea, mai bine decît oricne, cum să îl înăptuim. n consecnţă,
sîntem mult mai poriviţi să conducem decît marea majoriate a
omenilor. Aşadar, dacă acceptaţi să ne acordaţi autoritate exclusivă
asupra guvenării, ne vom dedica înţelepciunea şi eoturile penru
slujirea binelui general; şi penru a ace acest lucru, vom lua în
considerare în mod egal binele şi nteresele tuturor".
Aimaţia că guvenarea ar trebui lăsată pe mîna experţilor
pround ngajaţi să conducă pentru bnele public şi superiori altoa în
ceea ce priveşte cunoaşterea metodelor de a înăptui acest lucru -

68
D espr e dem o craţie

protectori, după cum i-a numit Platon - a ost întotdeauna principalul


rival al ideilor democratice. Adepţii protectoratului atacă democraţia
într-un punct aparent vulnerabil. Ei resping pur şi simplu ideea că
oamenii de rînd sînt capabili să se conducă singuri. Nu neagă neapărat
că oamenii sînt în mod intrinsec egali în sensul pe care l-am studiat
mai devreme. Aşa cum se întîmplă în Republica ideală a lui Platon,
protectorii ar putea i devotaţi slujirii binelui tuturor, cel puţin indirect,
ar putea considera că toţi cei alaţi sub protectoratul lor sînt în mod
i ntrinsec egali în privinţa binelui şi intereselor lor. Adepţii protecto­
ratului, aşa cum îl înţelege Platon, nu pretind că interesele persoanelor
alese drept protectori sînt în mod intrinsec superioare ntereselor
altora. Ei susţin că experţii în guvenare, protectorii, ar i superiori n
ceea ce priveşte cunoşterea binelui general şi a celor mai bune
metode de a-l înăptui.
Argumentul în avorea protectoratului politic oloseşte în mod
convingător analogii, n special analogii care implică cunoaşterea şi
competenţa unui expet: de exemplu, cunoştinţele de specialitate ale
unui doctor în materie de boală şi sănătate sau competenţa superioară
a unui pilot de a ne conduce în siguranţă la destinaţie. Atunci de ce să
nu le pemitem celor cu o competenţă superioară în guvenare să ia
hotărîrile decisive în privinţa bunăstării statului? Să dirijeze guver­
narea către destinaţia potrivită, binele public? Bineînţeles că nu putem
presupune că toţi oamenii sînt în mod invariabil cei mai buni judecă­
tori ai propriilor interese. Copiii, evident, nu sînt; alţii, de obicei pă­
rinţii, trebuie să le ie protectori pînă cnd devin capabili să-şi porte
singuri de ijă. Şi adulţii se pot înşela în privinţa intereselor lor, a
celor mai bune moduri de a-şi atinge scopurile, apt demonstrat de
experienţa curentă: mulţi dintre noi jung să rerete unele hoi din
trecut. Admitem că ne-am înşelat. Mai mult, aproape toţi ne bazăm pe
experţi pentru a lua hotăîri decisive cre au o legătură directă cu
bunăstarea, cu ericirea, cu sănătatea, cu viitorul, chiar cu supravie­
ţuirea noastră şi nu este vorba doar despre doctori, chirurgi şi piloţi, ci,
în societatea noastră din ce în ce mai complexă, despre nenumăraţi
alţii. Aşadar, dacă le pemitem experţilor să ia decizii n ceea ce

69
ROBERT A. DAHL

priveşte astel de chestiuni importante, de ce nu am lăsa guvenarea pe


mîna experţilor?
Oricît de aractivă ar putea părea uneori argumentarea care
preeră protectoratul democraţiei, ea omite să ia îndeaj uns în consi­
derare cîteva imperfecţiuni esenţiale ale analogiei.
Delegarea anumitor decizii secundare experţilor nu echi­
valeză cu cedarea controlului inal supra hotărîrilor de importnţă
majoră. După cum spune o veche zicală, experţii ar rebui să stea la
dispoziţie, nu să dea dispoziţii. Expeţii ar putea avea cunoştinţe
superiore în anumite privinţe impotante. Un doctor bun poate şti mai
bine decît voi care este dianosticul bolii voasre, ce evoluţie este
posibil să aibă, cît de ravă va i, cum să o rateze cel mai bine sau
dacă este de apt curabilă. Puteţi alege n mod înţelept să urmaţi
recomandările doctoului. Dr aceasta nu înseamnă că ar rebui să-i
cedaţi doctorului dreptul de a decide dacă r rebui să ncercaţi ipul de
tratament pe care vi-l recomandă. La el, una este ca guvenanţii să
caute aj utorul experţilor; r este cu totul altceva ca o elită politică să
deţină puterea de a decide asupra legilor şi a politicilor pe care veţi i
obligaţi să le respectaţi.
Deciziile personale luate de indivizi nu echivaleză cu hotă­
rîrile luate şi impuse de guvenul unui stat. Problema undamentală în
dezbaterea privind rivalitatea dinre protectorat şi democraţie nu este
dacă noi, ca indivizi, rebuie să ne punem încrederea în experţi. Pro­
blema este cine sau ce up ar rebui să aibă ultimul cuvînt în hotă­
rile luate de guvenul unui stat. Aţi putea dori în mod rezonabil să
lăsaţi anumite decizii personale pe mîna cuiva mai insuit decît voi n
acele probleme, cum ar i doctorul vosu, contabilul, avocatul, pilotul
de avion sau alţii. Dr aceasta nu presupune n mod automat că ar i
nţelept să lăsaţi pe mîna unei elite politice autoitatea de a conrola
hotrile de impotanţă majoră ale guvenului unui stat, hotăîri care
r putea i impuse, n cz de nevoie, prin consngere, închisoare,
poate chir moate.
O bună guvenare a statului necesită mult mai mult decît o
cunoştere srict ştiinţică. Guvenrea nu este o ştiinţă în sensul pe
care îl presupun izica, chimia şi, în anumite privinţe, medicina. Acest

70
Desp r e dem o c r aţ i e

lucru este adevărat din mai multe motive. În primul rînd, practic toate
h otărîrile impotante reeritoare la politici, ie ele personale sau guver­
namentale, necesită judecăţi etice. A lua o decizie reeritor la scopurile
pc care ar trebui să le vizeze politicile guvenamentale (dreptate, echi­
tate, imparţial itate, ericire, sănătate, supravieţuire, siguranţă, pros­
peritate, egalitate şi aşa mai departe) înseamnă a ace o j udecată etică.
J
J udecă ile etice nu sînt j udecăţi „ştiinţiice" în sensul obişnuit.
1

n al doilea nd, scopile bune snt adesea în conlict unele cu


celelalte, iar resusele snt limiate. n consecinţ, hotărîrile privind poli­
tici le, personale sau uvenamenale, necesită aproape întotdeauna j ude­
căţi reeritore la compromisuri, o echilibre a dieritelor scopuri. De
exemplu, realirea egalităţii economice poate submina stimulentele
economice, costurile alcaţiilor penru cei mai n vîrstă pot i impuse
tinerilor; cheltuielile penru generaţiile prezente pot impune altele gene­
aţiilor umătoae; păsrea unei zone de natură sălbatică r putea cosa
locurile de muncă ale minerilor şi lemnrilor. Judecăţile reeritoare la
compromisurile nre dferite scopuri nu snt „ştiinţiice". Dovezile
empirice sînt imponte şi necesare, r nicioată suiciente. Penru a
hotî cît de mult r ebui ă sacriicm un scop, un bun sau un obiectiv
penru a ndeplini înr-o oece măsură un altul, recem în mod necesr
dincolo de orice ne poate oeri cunoaşterea sict ştiinţiică.
Mai există un alt motiv penu care hotărrile privind politicile
necesită j udecăţi care nu sînt strict „ştiinţiice". Chiar dacă în mod
general se poate cădea de acord asupra scopurilor deciziilor pivind
politicile, există aproape întotdeauna un rad mare de incertitudine şi
conradicţie în ceea ce priveşte metodele: care este cea mai bună cale
de a atinge scopul, dezrabilitatea, ezabilitatea, caracterul acceptabil
şi consecnţele probabile ale unor mij loace altenative. Care sînt cele
mai bune metode de a avea rij ă de cei săaci, ăă loc de muncă sau
tără adăpost? Care este cea mai bună cale de a protej a şi promova
interesele copiilor? Cît ar rebui să ie de mare bugetul necesar apă­
rării militre şi în ce scopuri va i el olosit? Cred că este imposibil de
demonstrat că există sau că r putea i creat un rup care să posede
cunoştinţele „ştiinţiice" sau „de specialitate" penu a oeri răspunsuri
categoice la astel de înrebări . m încredinţa repararea maşinii

71
ROBERT A. DAHL

noasre unui specialist în izica teoretică sau mai derabă unui bun
mecanic auto?
Buna guvenare a unui stat necesită mai mult decît cunoştere.
Necesită, de asemenea, interitate morală, o rezistenţă ermă în aţa
tuturor tentaţiilor enome ale puterii, o dedicare continuă şi consecventă
binelui public, mai derabă decît beneiciilor proprii sau ale unui up.
Penu că experţii sînt competenţi să acţioneze n numele vosru
nu nsenă că snt îndreptăţiţi să vă ie conducători. Adepţii protecto­
ratului nu exprimă doar o pretenţie, ci două. Ei susţin că se poate orma
o elită conducătoare ai cărei membri nu snt dor categoric superiori
altora în privinţa cunoaşterii scopurilor pe cre o bună guvenare ar
rebui să le urmărească şi a celor mai bune metode de a atinge acele
scopuri; ci şi pround dedicaţi năptuirii binelui public, ncît li se poate
ncredinţa, ără nici un risc, autoritatea suverană de a guvena statul.
După cum tocmai am văzut, prima pretenţie este exrem de
îndoielnică. Dar chiar dacă s-ar demonstra că este justiicată, nu r i
de aj uns să o susţină pe cea de-a doua. Cunoaşterea este un lucru, pu­
terea cu totul altul. Eectele probabile ale puterii asupra celor care o
exercită au ost succint rezumate, în anul 1 887, de căre un baron
englez, lordul Acton, nr-o airmaţie renumită: „Puterea tinde să
corupă; puterea absolută corupe absolut". Cu un secol înainte, William
Pitt, om de stat britanic cu o mare experienţă politică, ăcea o obser­
vaţie asemănătoare: ,,Puterea nelimitată", a spus el într-un discurs în
Parlament, „are tendinţa să corupă minţile celor cre o posedă."
Aceasta era, de asemenea, părerea generală a membrilor Con­
venţiei Constituţionale americane din 1 787, cărora nu le lipsea expe­
rienţa în această privinţă. ,,Domnule, există două pasiuni cre au o
putenică inluenţă asupra chestiunilor umane", a aimat cel mai n
vîrstă reprezentant, Benjmin Franklin. ,,Acestea snt ambiţia şi lăco­
mia, dragostea de putere şi dragostea de bni." Unul dinre cei mai
tineri reprezentanţi, Alexander Hamilton, era de aceeaşi părere:
„Oamenii iubesc puterea". Iar unul dinre cei mai experimentaţi şi
inluenţi delegaţi, George Mason, gîndea la el: ,,Din cauza naturii
umne, putem i siguri că aceia cre au puterea n mîinile lor o vor
spori întotdeauna atunci cînd au posibilitatea . "2
. .

72
D espr e de m o craţie

Oricît de înţelepţi şi de vrednici ar i la început, cînd preiau


puterea, membrii unei elite conducătoare căreia i s-a încredinţat
puterea de a guvena un stat, peste cîţiva ani sau cîteva generaţii este
posibil să abuzeze de ea. Dacă istoria omenirii ne oeră vreo lecţie, cu
s iguranţă una dintre ele este aceea că prin corupţie, nepotism, promo­
varea intereselor individuale şi de grup şi abuzul monopolului asupra
puterii coercitive a statului penru a reprima criticile, pentru a susrage
bogăţii de la supuşi şi penu a se asigura de ascultarea acestora prin
consrî}gere, este probabil ca protectorii unui stat să devină despoţi.
ln cele din urmă, conceperea unei utopii este un lucru, nfăp­
tuirea ei este cu totul altul. Un adept al protectoratului se conruntă cu
o mulţime de probleme practice teribile: Cum ar rebui să ie inaugurat
protectoratul? Cine va redacta constituţia, ca să spunem, aşa, şi cine o
va aplica? Cum vor i aleşi primii protectori? Dacă este ca protec­
toratul să se bazeze înr-o oarecare măsură pe consimţămîntul celor
guvenaţi şi nu pe consrngerea toală, cum va i obţinut consim­
ţămîntul? Oricum vor i selecţionaţi protectorii la nceput, îşi vor alege
apoi succesorii, aşa cum ac membrii unui club? Dacă da, nu va i
expus sistemul unui mare risc de a degenera dinr-o aristocraţie a
talentului înr-o oligarhie a originii? Şi totuşi, dacă protectorii
desemnaţi nu îşi aleg succesorii, cine o va ace? Cum vor i demişi
protectori i abuzivi şi exploatatori? Şi aşa mai departe.

COPETENŢA CETĂŢENILOR DE A GUVERNA

Exceptnd cazul în care adepţii protectoratului pot oeri soluţii


convingătore penru problemele din enunţul lor, pe cre tocmai le-am
descris, prudena şi nţelepciunea cer, după părerea mea, să nu le dăm
cîştig de cauză. Atunci, aj ungem de apt la umătoarea concluzie: Nu
există prinre adulţi oameni care să ie atît de categoric mai com­
petenţi să veneze decit alţii, incît să le ie încredinţată autoritatea
totală şi inală supra venării statului.
Dar dacă nu ar rebui să m guvenaţi de protectori, de cine r
trebui să im guvenaţi? De noi nşine.

73
ROBERT A. DAHL

Tindem să credem că, exceptînd cazul în care există argumente


extrem de convingătoare în avoarea conrariului, în cele mai multe
chestiuni oricărui adult ar trebui să i se pemită să decidă ce este mai
potrivit pentru b inele şi interesele proprii. Totuşi, aplicăm această
prezumţie în avoarea autonomiei personale numai adulţilor, nu şi
copiilor. În schimb, deducem din experienţă că părinţii rebuie să
servească dept protectori penu a apăra interesele copiilor lor. Dacă
părinţii nu reuşesc, alţii, poate statul, ar putea i nevoiţi să intervină.
Uneori respingem această preumţie şi în privinţa persoanelor
adulte despre care se consideră că le lipseşte capacitatea normală de a­
şi puta singuri de rijă. Ca şi copiii, şi ei ar putea avea nevoie de
protectori . Totuşi, spre deosebire de copii, penru care preumţia a ost
respinsă prin lege şi convenţie, în privinţa adulţilor, prezumtia nu

poate i neglij ată uşor. Posibilitatea de abuz este mult prea evide tă. În
consecinţă, cerem o conclzie autonomă, un el de procedură juridică.
Dacă presupunem că, exceptnd cîteva ci, adulţilor le-ar rebui
ncredinţat dreptul de a lua deczii personale reeritor la ceea ce este spre
binele lor, de ce să espingem acest punct de vedere n ceea ce priveşte
guvenea statului? Înebrea cheie n acest moment nu mai ese dacă
adulţii sînt în general capabili ă ia hotărrile personale cu ce se
conntă zilnic. Înrebea este acum dacă majoriatea adulţilor sînt
suficient de competenţi să paticipe la guvenea satului. Snt oae?
Pentru a găsi răspunsul, analizaţi din nou cîteva concluzii la
care m ajuns în ultimele cîteva capitole:
Democraţia oeră cetăţenilor ei multe avantaje. Cetăţenii sînt
protej aţi împotriva conducătorilor despotici, au epturi politice
undamentale; pe lîngă acestea, se bucură şi de o seă mai largă de
libertate; ca cetăţeni obţin mij loace de a-şi protej a şi promova cele mai
impotante interese personale; pot, de asemenea, picipa la elabo­
rrea legilor după care vor răi; beneiciză de o sferă extinsă de
autonomie morală şi au prilejuri excepţionale de devolre personală.
Dacă stabilim că democraţia oeră aceste avantaje aţă de siste­
mele de guvemămînt nedemocratice, apar cîteva înrebări undmen­
tale: de ce r rebui avantajele democraţiei limiate la anumite per­
soane? De ce nu ar i ele accesibile tuturor adulţilor?

74
D e sp r e de m o craţie

Dacă un guven ar trebui să ia în considerare binele iecărui om


in mod egal, nu ar trebui ca toţi adulţii să aibă dreptul de a participa n
a hotărî ce legi şi ce politici ar îndeplini cel mai bine scopurile pe care
Ic umăresc, indierent dacă scopuile lor sînt limitate strict la binele
propriu sau includ binele tuturor?
Dacă nici un om nu este atît de categoic mai competent să
guveneze încît să i se încredinţeze autoritatea totală şi inală asupra
guvenării satului, atunci cine este mai competent să participe decît
toţi adulţii care sînt supuşi legilor?
Din concluziile sugerate de aceste înrebări se preigureză o
ala, pe cre aş ormula-o astfel: Cu excepţia czului cînd există argu­
mente putenice in favoarea contrariului in circumstanţe speciale,
protejate de lege, orice adult sups legilor statului ar rebui consi­
derat a i suicient de competent penru a lua prte la procesul demo­
cratic de guvenre a acelui stat.

L CNCILEA STANDARD DEMOCRATIC: CUPRINDEREA

Concluzia pe care o indică în acest moment argumentele din


acest capitol este că, dacă sînteţi privaţi de dreptul egal de a vă spune
cuvîntul în guvenarea unui stat, există mari şanse ca interesele
voasre să nu ie ratate cu aceeaşi atenţie ca interesele celor care au un
cuvînt de spus. Dacă nu aveţi dreptul de a vă spune părerea, cine va
vorbi penu voi? Cine vă va apăra interesele dacă voi nu puteţi? Şi nu
doar inteesele voasre ca indivizi. Dacă se întîmplă să iţi un membru
al unui up nreg exclus de la paticipare, cum vor i protejate
interesele undamentale ale acelui up?
Răspunsul este limpede. nteresele undamentale ale adulţilor
cărora le snt reuzate oportunităţile de a paticipa la guvenre nu vor
i protejate şi promovate în mod adecvat de cei care guvenează. Măr­
turia istoică în această privinţă este covîrşitoare. După cum am văzut
în scuta recere în revistă a evoluţiei democraţiei, nobilii şi burghezii
din nglia, nemulţumiţi de modul arbirar în care monarhii le-au
impus sarcini ără acordul lor, au cerut şi au cîştigat dreptul de a par­
ticipa la guvenare. Secole mai tîrziu, considerînd că interesele lor

75
ROBERT A. DAHL

undamenale erau ignorate, clsele mij locii au cerut şi au cîştigat la


rîndul lor acest drept. Acolo şi n alte păţi, excluderea permnentă legală
sau de acto a emeilor, sclavilor, săracilor şi a muncitorilor manuali,
prine alţii, i-a lăsat e membrii acestor rupui slab protejaţi mpotriva
exploatrii şi abuului, chir şi n ri ca Marea Britanie şi Satele Unite,
unde guvemămîntul era de altfel, n mare măsu, democratic.
În 1 86 1 , John Stuart Mill a airmat că, deorece claselor munci­
toare le era reuzat dreptul la vot, nimeni din guven nu vorbea în
avoarea intereselor lor. Deşi nu credea, a spus el, că cei care pati­
cipau la guvenre urmăreau n mod intenţionat să sacriice interesele
claselor muncitoare pentru cele proprii, el a înrebat totuşi : „Există
oare o problemă oarecare pe care Parlamentul sau vreunul din
membrii săi să o pivească, măcar penru o clipă, din punctul de
vedere al unui muncitor? Cnd se iveşte un subiect de care sînt inte­
resaţi muncitorii în sine, este acesta considerat din alt punct de vedere
3
decît cel al paronilor?" Aceeaşi nrebre ar i putut i ridicată ree­
ritor la sclavii din republicile ntice şi modeme, în privinţa emeilor
de-a lungul istoriei pînă în secolul al X-iea, a multor oameni oicial
liberi dar de apt privaţi de drepturi democratice, cum au ost neii
din sudul Statelor Unite pînă în anii 1 960 sau din Aica de Sud pînă
în anii 1 990, sau a altoa.
Da, indivizii şi rupurile se pot înşela uneori asupra binelui
propriu. Cu siguranţă că pot aprecia n mod reşit ce este spre binele
lor. Dar importanţa predominantă a experienţei umane ne avertizează
că nici un up de adulţi nu poate acorda altora, r
ară nici un risc,
puterea de a-i guvena.
Vă amintiţi poate că, atunci cînd am discutat criteriile penu
democraţie, în Capitolul 4, am amînat analza celui de-al cincilea:
cuprinderea adulţilor (vezi igura 4). Acest capitol şi ultimul ne oeră,
cred, destule motive penu a rage concluzia că, penu a i demo­
cratică, guvenarea unui stat ebuie să respecte această regulă:
Cuprindere deplină. Corpul de cetăţeni dinr-un stat guvenat în mod
democratic rebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii supuşi legilor acelui
stat, cu excepţia celor în ranzit şi a persoanelor dovedite incapabile
de a-şi purta de rjă.

76
D espr e de m o craţie

PROBLEE NEREZOLVATE

Respingerea argumentelor în avoarea protectoratului şi adop­


tarea egalităţii politice ca ideal încă mai lasă în urmă cîteva înrebări
diicile.
Cetăţenii şi uncţionarii guvenamentali nu au nevoie de
aj utorul experţilor? Sigur că au. Impotanţa experţilor şi a cunoaşterii
specializate penru ca guvenele democratice să uncţioneze bine este
i ncontestabilă.
Politica publică este adesea atît de complexă (şi poate deveni din
ce în ce mai complexă), ncît nici un guven nu poate lua hotri
satisăcătoare ră aj utorul unor specialişti exrem de documenaţi . Aşa
cum iecare dinre noi rebuie să ne bazăm uneori, pentru a lua decizii
personale, e îndrumarea experţilor şi să le delegăm hotările impor­
tante, la el rebuie să procedeze şi guvenele, nclusiv guvenele demo­
cratice. Cum să ie respectate criteriile democratice, să ie menţinut un
rad satisăcător de egalitate politică şi în acelaşi timp să se apeleze la
experţi şi la cunoaşterea specializată penru a lua decizii publice, re­
prezintă o problemă serioasă, una e care adepţii guvenării democratice
ar i necugetat să o inore. Dar eu va rebui să o inor n acest moment.
Dacă este ca cetăţenii să ie competenţi, nu vor avea nevoie de
instituţii politice şi sociale care să-i aj ute să devină astel? Fără
îndoială. Pilej urile de a aj unge la o înţelegere luminată a problemelor
publice nu sînt doar pate a deiniţiei democraţiei. Sînt o necesitate
penu democraţie.
Nimic din ceea ce am spus nu vrea să sugereze că cetăţenii ca
maj oriate nu pot ace reşeli. Pot şi chiar ac. Tocmai acesta este
motivul penru care adepţii democraţiei au pus ltotdeauna mare preţ
pe educaţie. Şi educaţia civică necesită nu doar şcolarizare, ci şi dis­
cuţii publice, deliberări, dezbateri, polemici, disponibilitatea promptă
a unor inomaţii demne de încredere, precum şi alte instituţii ale unei
societăţi libere.
Dar să presupunem că instituţiile penru ormarea cetăţenilor
competenţi sînt ragile şi că mulţi cetăţeni nu ştiu îndeajuns penru a-şi
protej a valorile şi interesele undamentale. Ce rebuie să acem?

77
ROBERT A. DHL

Penru a găsi un răspuns este util să revedem concluziile la care am


aj uns pînă acum.
Am adoptat principiul egalităţii intrinsece. r rebui să consi­
derăm binele iecărui om ca iind în mod intrinsec egal cu cel al
oricărui altul.
Am aplicat acest principiu guvenării unui sat. Pentru a lua
hotărîri, guvenul rebuie să ia în considerare, în mod egal, binele şi
interesele iecărei persoane pe care aceste hotărîri o privesc.
Am respins protectoratul ca mod satisăcător de a aplica prin­
cipiul: nu există prinre adulţi oameni care să ie atît de categoric mai
competenţi să guveneze decît alţii încît să li se încredinţeze autori­
tatea totală şi inală asupra guvenării satului.
n schimb, am acceptat cuprinderea deplină: corpul de cetăţeni
dinr-un stat guvenat în mod democratic rebuie să-i cuprindă pe toţi
oamenii supuşi legilor acelui stat, cu excepţia celor în tranzit şi a
persoanelor dovedite incapabile de a-şi puta de ij ă.
Prin urmare, dacă instituţiile penru educaţie civică sînt ragile,
rămîne o singură soluţie satisăcătoare. Acestea trebuie întărite. Noi,
cei care credem în scopurile democratice, sîntem obligaţi să căutăm
metode prin care cetăţenii pot dobîndi competenţa de care au nevoie.
Poate că instituţiile penu educaţie civică ce au ost create n
ţările democratice în secolele al X-iea şi al X-iea nu mai sînt
corespunzătoare. Dacă este adevărat, atunci ţările democratice vor
rebui să creeze noi instituţii pentu a le completa pe cele vechi.

COETII FNLE

Am studiat pînă acum jumătate din domeniul expus n igura 3.


Totuşi, abia am uncat o privire asupra celeilalte jumătăţi; instituţiile
de bză care sînt necesare penu promovarea scopului democraţiei şi
condiţiile sociale, economice şi de altă naură care avorizeză
evoluţia şi menţinerea acestor instituţii politice democratice. Pe
acestea le vom naliza în capitolele umătoare.
Trecem, aşadar, de la scopuri la realităţi.

78
PARTEA A III-A

DEMOCRATIA ÎN PRACTICĂ
'
Capitolul 8

CE INSTITUTII POLITICE PRESUPUNE


DEMOCRAŢIA PE SCRĂ LARGĂ?

Ce înseamnă să spunem că o ţară este guvenată în mod


democratic?
n acest capitol ne vom concenra asupra instiuţiilor politice ale
democraţiei pe scară largă, adică instiuţiile politice necesare unei
ţări democratice. Aşadar, nu sîntem preocupaţi aici de ceea ce ar
putea necesita democraţia înr-un grup restrîns cum ar i un comitet.
Trebuie să reţinem de asemenea avetismenul nostru sandard: nici o
democraţie reală nu a corespuns vreodată crit�riilor democratice
descrise în Partea a-II-a şi prezentate în igura 4. o cele din urmă, ar
trebui să im conştienţi în acest capito l ca şi în altele că, în limbaj ul
comun, olosim cuvînul democraţie pentru a ne referi atît la un scop
sau n ideal, cît şi la un apt real care este doar o realizare parţială a
scopului. De aceea, pentru moment, voi conta pe cititor să acă
democraţie, în mod
distincţiile necesare aunci cînd olosesc temenii
democratic, gvenare democratică, ţară democratică şi aşa mai
departe.
Dacă o ţară ar i să ie guvenată în mod democratic, ce ar i
necesar? r rebui să aibă cel puţin cîteva aranjamente, practici şi
instituţii politice care s-ar apropia mult, dacă nu chiar ar satisace
criteriile democratice ideale.

81
ROBERT A. DAHL

Cuvinte despre cuvinte

Arajamente politice sună ca şi cum ar i mai mult provizorii, ceea


ce r putea i adevărat ntr-o ţră care abia a înlăurat guvenarea
nedemocratică. Tindem să considerăm practicile ca iind mai uzuale
şi, de aceea, mai trainice. Ne gîndim de obicei la instituţii ca iind
stabilite pentru o perioadă îndelungată şi trnsmise de la o generaţie la
alta. Pe măsură ce o ţră rece de la o guvenare nedemocratică la o
guvenare democratică, aranjamentele democratice iniţiale · devin
treptat practici cre, la momentul potrivit, se transomă n instituţii
stabile. Oricît de utile ar i aceste distincţii va i totuşi mai convenabil
penu scoprile noastre să le lăsăm deoparte şi să acceptăm temenul
de instituţii.

CM PUTEM ŞTI?

Cum putem stabili ce instituţii politice sînt necesare pentru o


democraţie pe scară largă? m putea analiza istoria ţărilor care şi-au
schimbat instituţiile politice ca urmare a revendicărilor pentru cuprin­
derea mai largă a poporului şi participarea efectivă la guvenare şi la
viaţa politică. Deşi cei care încercau cu secole în urmă să obţină
cuprinderea şi pticiparea nu erau neapărat animaţi de idei democra­
tice, începînd de prin secolul al XVIII-iea tindeau să-şi justiice reven­
dicările apelînd la idei democratice şi republicane. Ce instiuţii politice
căutau şi cre din ele au ost cu adevărat adoptate în aceste ţri?
În al doilea rînd, am putea analiza ţări a căror guvenre este
numită democratică, n general, de căre majoitatea locuitorilor ţărilor
respective, de mulţi oameni din alte ţi şi de cărrri, junalişti şi
alţii semenea. Cu alte cuvinte, n vorbirea obişnuită şi în discuţiile
erudite, ţara aceea este denumită o democraţie.
n al reilea nd, am putea medita asupra unei anumite ţări sau
rup de ţări sau poate chiar o ţră ipotetică, pentru a ne imagina, nr-un
mod cît se poate de realist, ce instituţii politice ar i necesare pentru a
îndeplini, în mare măsură, scopurile democratice. Am ace, ca s ă
spunem aşa, un experiment mintal, în care am relecta cu atenţie

82
D espr e de m o craţie

nsupra experienţelor, tendinţelor, posibilităţilor şi limitelor umane şi


nm proiecta o serie de instiuţii politice care ar i necesare pentru ca o
democraţie pe scară largă să existe, dar să ie posibilă şi realizabilă în
l i m itele resurselor umane.
Din fericire, toate cele rei metode converg spre aceeaşi serie de
i nstiuţii politice democratice. Acestea sînt, aşadar, cerinţe minime
pentru o ţară democratică (ig. 6).

Figura 6. Ce instituţii politice reclamă


democraţia pe scară largă?

Democraţia pe scră lrgă reclamă:


1 . Oiciali aleşi prin vot
2. Alegeri libere, corecte şi recvente
3. Libetatea de expresie
4. Surse altenative de inomare
5. Autonomie asociaţională
6. Cetăţenie cuprinzătoare

INSTITUŢIILE POLITICE ALE DEMOCAŢIEI


REPREZENTATIVE MODERNE

Pe scut, instiuţiile politice ale guvenării democratice repre­


zentative modeme sînt:
I . Oiciali aleşi prin vot. Conrolul asupra deciziilor guvenamentale
în privinţa politicilor revine în mod constiuţional oicialilor votaţi
de cetăţeni. Astfel, noile guvenări democratice pe scară largă sînt
reprezentative.
2. Alegeri libere, corecte şi recvente. Oicialii votaţi sînt desemnaţi
prin alegeri recvente şi organizate n mod corect, în cre consrîn­
gerea este relativaă.
3 . Libertatea de expresie. Cetăţenii au drepul de a-şi exprima, ră
ameninţarea unei pedepse rave, opiniile asupra unor chestiuni po­
litice precizate n linii mi, inclusiv critici la adresa oicialilor, gu­
venului, regimului, sistemului socio-economic şi a ideologiei pre­
dominante.

83
ROBERT A. DAHL

4. Accesul la surse alternative de iformare. Cetăţenii au dreptul de a


căuta surse de inormare altenative şi autonome la alţi cetăţeni,
specialişti, ziare, reviste, cărţi, telecomunicaţii şi altele asemenea.
Mai mult, există într-adevăr surse altenative de inormre care nu
se ală sub controlul guvenului sau al oricărei alte grupări politice
separate care ar încerca ă inluenţeze convingerile şi atitudinile
politice ale poporului, iar aceste surse altenative sînt protej ate
efectiv prin lege.
5. Autonomie asociaţională. Pentru a-şi înăpui dieritele drepturi,
inclusiv pe cele necesare pentru uncţionarea eicientă a instiuţiilor
politice democratice, cetăţenii au de semenea dreptul de a orma
asociaţii şi organizaţii relativ independente, inclusiv partide poli­
tice şi grupuri de interese independente.
6. Cetăţenia cuprinzătoare. Nici unui adult cu rezidenţă permanentă în
ţară şi supus legilor acesteia nu-i pot i negate drepurile care sînt
accesibile altora şi necesare celor cinci instiuţii politice pe cre
tocmai le-am enumerat. Acestea includ drepurile de a vota în
desemnarea oicialilor prin alegeri libere şi corecte; de a candida
pentru uncţii publice elective; de liberă expresie; de a orma şi de
a participa în organizaţii politice independente; de a avea acces la
surse de inormare independente; şi drepuri la alte libetăţi şi
oportunităţi cre pot i necesare pentru uncţionarea instiuţiilor
politice ale democraţiei pe scară largă.

NSTITUŢIILE POLITICE N PERSPECTIVĂ

n mod obişnuit, aceste instituţii nu apar înr-o ţară toate în


acelaşi tmp. După cum am văzut n scua nosră istorie a demo­
craţiei (Capitolul 2), este clar că ultimele două au apărut tîziu . Pînă în
secolul al X-iea, suagiul universal era negat atît n teoria cît şi în
practica guvenării democratice şi republicane. Mai mult decît orice
altă caracteristică, suragiul universal deosebeşte democraţia repre­
zentativă modenă de toate omele mai tmpurii ale democraţiei.
Perioada în cre au aprut şi ordinea în care au ost introduse au
variat exraordinr. n ţările în care nregul ansamblu de instituţii

84
Desp r e de m o craţie

democratice a apărut cel mai devreme şi a dăinuit pînă n ziua de


astăzi, democraţiile „mai vechi", au ieşit la lumină elemente ale unui
t i par comun. Alegerile pentru un corp legislativ au apărut demult - în
Anglia chiar în secolul al XIII-iea, în Statele Unite în perioada colo­
n i ală, în secolele al XVII-iea şi al XVIII-iea. Practica alegerii legiui­
torilor superiori a ost umată de o expansiune treptată a drepturilor
cetăţenilor de a-şi exprima opiniile asupra unor chestiuni politice şi de
a căuta şi ace schimb de inormaţii. Dreptul de a oma asociaţii cu
scopuri politice evidente avea să umeze ceva mai tîrziu. „Facţiunile"
politice şi organizarea partizană erau privite în general ca iind pri­
mej dioase, provocatore de discordie, subversive aţă de ordinea şi
stabilitatea politică şi dăunătore binelui public. Cu toate aceste,
pentru că asociaţiile politice nu puteau i interzise ără un rad de
consrîngere pe cre un număr din ce în ce mai mare şi mai putenic de
cetăţeni îl considerau intolerabil, ele reuşeau adesea să existe ca
asociaţii mai mult sau mai puţin clandestine pînă cînd ieşeau din necu­
noscut la lumina zilei. În corpurile legislative ceea ce erau odată
„acţiuni" au devenit patide politice. Guvenanţii se conruntau cu
opoziţia sau ceea ce, în Anglia, a ajuns să ie denumită oicial Opo­
ziţia Loială a Mjestăţii Sale. n Anglia secolului al XVIII-lea, acţi­
unea care susţinea monarhul şi acţiunea opusă susţinută de maj o­
ritatea micii aristocraţii de la „ţară" s-au ransormat reptat în par­
tidele Toy şi hig. n acelaşi secol, n Suedia, adversrii din Parla­
ment s-au denumit, oarecum n glumă, „pălăriile" şi „bonetele" .1
n ultimii ani ai secolului al XVIII-iea, n republica nou-omată
a Statelor Unite, vicepreşedintele Thomas Jeferson şi James Madison,
şeul Camerei Reprezentanţilor, i-au pregătit pe adepţii lor din Con­
res să se opună politicilor preşedintelui federalist, John Adams, şi ale
minisrului de inanţe, Alexander Hamilton. Ei şi-au dat repede seama
că, pentru reuşita opoziţiei, nu va i de ajuns să se opună Federaliştilor
În Conres şi n cabinet, ci vor rebui să-i înlăture din uncţie pe
oponenţii lor. Penru a ace acest lucru, rebuiau să cîştige alegerile
naţionale şi, penru a cîştiga alegerile naţionale, trebuiau să-şi organi­
zeze adepţii pe înreg teritoriul ţării. În mai puţin de un deceniu,
Jeferson, Madison şi alţii, solidari cu concepţiile lor, au creat un

85
ROBERT A. DAHL

partid politic care a ost organizat în detaliu pînă la cele mai neîn­
semnate arii, ţinuturi şi municipalităţi, o organizare care avea să întă­
rească loialitatea adepţilor lor între şi n timpul campaniilor electorale
şi să asigure prezenţa acestora la une. Patidul lor Republican (curînd
denumit Republican democratic şi, o generaţie mai tîrziu, Democrat) a
devenit primul ptid electoral, pe baze populare, din înreaga lume.
n consecinţă, una din instiuţiile politice cele mai undamentale şi
distinctive ale democraţiei modeme, patidul politic, a luat amploare
dincolo de limitele sale în parlamente şi oruri legislative, penru a-i
organiza pe cetăţenii înşişi şi a-i mobiliza pe suporterii partidului în
alegerile naţionale.
Cînd tînărul aristocrat rancez Alexis de Tocqueville a vizitat
Statele Unite, în anii 1 830, primele cinci instituţii politice democratice
prezentate mai sus apăruseră dej a în America. Instiuţiile i-au părut
atît de adînc înrădăcinate şi răspîndite, încît nu a ezitat deloc să nu­
mească Statele Unite o democraţie. n această ţară, a spus el, oamenii
erau suverani, „societatea se conduce pe sine pentru sine", şi puterea
maj orităţii era nemărginită. 2 A ost uluit de numărul mare de asociaţii
în care s-au organizat americanii, după cum se părea, pentru iecre
obiectiv. Şi dominante printre aceste asociaţii erau două partide poli­
tice de importanţă majoră. Lui Tocqueville i s-a părut că în Statele
Unite democraţia era aproape atît de desăvîrşită pe cît ne-am imagina
că ar putea deveni vreodată.
n secolele umătoare, toate cele cinci instiuţii democratice
undamentale pe care le-a remarcat Tocqueville în timpul vizitei sale
n merica au ost consolidate în mai mult de douăsprezece alte ţări.
Mulţi observatori din Europa şi Statele Unite au ajuns la concluzia că
orice ţară care spira să ie civili;ată şi proresistă rebuia să adopte în
mod obligatoriu o omă democratică de guvemămînt.
Cu toate acestea, cea de-a şasea instiuţie undamentală - cetă­
ţenia cuprinzătoare - lipsea peutindeni. Deşi Tocqueville a armat
că „statul Maryland, care usese ondat de oameni de vază, a ost pri­
mul care a proclamat suragiul universal", el - ca majoritatea bărba­
ţilor (şi a multor femei) din timpul său - presupunea în mod tacit că
„universal" nu cuprindea femeile. 3 Şi nici chiar pe anumiţi bărbaţi. S-a

86
Desp r e de m o cr aţie

întîmplat că „suragiul universal" din Mayland excludea de asemenea


pe majoritatea americanilor de origine aricană. n alte părţi, în ţări
care altel erau mai mult sau mai puţin democratice, ca şi America,
exact j umătate din adulţi erau complet excluşi din viaţa politică
naţională pur şi simplu pentru că erau femei; în plus, un număr mare
de bărbaţi nu aveau drept de vot pentru că nu îndeplineau cerinţele
referitoare la educaţie şi proprietate, o excludere susţinută de mulţi
oameni care se considerau adepţi ai guvenării democratice sau repu­
blicane. Deşi Noua Zeelandă a acordat emeilor suragiul n alegerile
naţionale în 1 893 şi Australia în 1 902, n anumite ţări altfel demo­
cratice, emeile nu au cîştigat suragiul în alegerile naţionale decît n
jurul anului 1 920; în Belgia, Franţa şi Elveţia, ţări pe care cei mai
mulţi oameni le-ar i numit extrem de democratice, femeile nu au
puut vota pînă după cel de-al doilea război mondial.
Pentru că astăzi multora le este reu să înţeleagă ce a însemnat
„democraţia" pentru înaintaşii noştri, voi sublinia din nou diferenţa: n
toate democraţiile şi republicile existente de-a lungul a douăzeci şi
cinci de secole, drepturile de a se angaja pe deplin n viaţa politică
erau restînse la o minoritate de adulţi. Guvenarea „democratică" era
doar guvenarea de căre bărbaţi - nici aceştia toţi. Abia în secolul al
X-iea a aj uns democraţia să impună, şi n practică şi n teorie, ca
drepturile de a se implica pe deplin în viaţa politică să ie acordate, cu
cîteva excepţii sau nici una, înregii populaţii de adulţi care locuiesc
pemanent înr-o ţară. Luate aşadar în ansamblu, aceste şase instiutii
politice constiuie nu doar un nou tip de sistem politic, ci şi n nou fel
de guvenare populară, n gen de democraţie cre nu a existat
niciodată de-a lungul celor douăzeci şi cinci de secole de experienţă
de la inaugurarea „democraţiei" în Atena şi a ,,republicii" în Roma.
Pentru c, luate n totalitate, instituţiile guvenării democratice repre­
zentative modeme sînt unice pe plan istoric, este practic să le dăm
propria lor denumire. Acest tip modem de guvenare democratică pe
scară largă este numit uneori democraţie poliarhică.

87
ROBERT A. DAHL

Cvinte despre cvinte

Termenul de poliarhie provine din cuvinte greceşti care înseană


„mulţi" şi „conducere", aşadar „conducere de către cei mulţi", dierită
de conducerea unui singr om sau monrhie şi conducerea cîtorva,
oligarhie sau ristocraţie. Deşi temenul usese arareori olosit, l-am
introdus împreună cu un coleg, n 1 953, ca iind o metodă comodă de
a ace reerire la o democraţie reprezentativă modenă cu suragiu uni­
versal. De aici înainte l voi olosi cu acest sens. Mai exact, o demo­
craţie polirhică este un sistem politic cu cele şase instituţii enumerate
mai nante. Aşadar, democraţia poliarhică este dierită de democraţia
reprezentativă cu suragiu resîns, aşa cum era n secolul al XIX-iea.
Se deosebeşte, de asemenea, de democraţii şi republici mai vechi,
unde nu doar suragiul era resîns ci, de asemenea, lipseau multe
cacteristici esenţiale ale democaţiei polirhice, cum r i partidele
politice, dreptrile de a orma orgnizaţii politice care să inluenţeze
sau să se opună guvenării respective, rupuri de interese orgniate şi
aşa mai departe. Mai dieră şi de practicile democratice n unităţi atît
de mici încît membrii se pot aduna nemijlocit penru a ace (sau
propune) politici sau legi. (Voi reveni la acestă deosebire n curînd).

Deşi au conribuit adesea şi alţi actori, cele şase instiuţii poli­


tice ale democraţiei poliarhice s-au constiuit, cel puţin prţial, ca
umare a revendicărilor referitoare la cuprindere şi prticipare la viaţa
politică. Toate şase există în ţări despre care astăzi se spune în mare
măsură că sînt democraţii. Aţi putea orte bine înreba: nu sînt unele
din aceste instiuţii nimic altceva decît ezultate recute ale eorturilor
istorice? Nu mai sînt necesare guvenării democratice? Şi dacă mai
snt necesare astăzi, din ce motiv?

FACTORUL MIE

Înainte de a răspunde la aceste înrebări, rebuie să arag atenţia


asupra cîtova premise impornte. După cum am avetizat la
începuul acesui capitol, avem n vedere instiuţiile necesare penru
guvenarea unei ţări democratice. De ce „ţră"? Penu că toate

88
D e sp r e dem o cr aţie

instituţiile necesare unei ţări democratice nu ar i întotdeauna


obligatorii pentru o unitate mult mai mică decît o ţară.
Să ne gîndim la un comitet guvenat în mod democratic sau la
un club sau un oraş ote mic. Deşi egalitatea drepului de vot ar
părea necesară, astel de unităţi mici s-ar putea conduce ără mulţi
oiciali aleşi: poate un moderator care să conducă adunările şi un
secretar-trezorier care să ţină evidenţele şi conturile. Paticipanţii ar
putea hotărî aproape toul imediat, în adunările lor, lăsînd detaliile
secretarului-rezorier. Guvenele organizaţiilor mai mici nu ar rebui
să ie guvene reprezentative în adevăratul sens al cuvînului, în care
cetăţenii aleg reprezentanţi însărcinaţi să adopte legi şi politici. Şi
totuşi, aceste guvene ar putea i democratice, poate chiar oarte
democratice. Aşadr, chiar dacă nu ar avea partide politice sau aso­
ciaţii politice independente, ar putea i şi ele exrem de democratice.
De apt, m putea i de acord cu puncul de vedere clsic, democratic
şi republican, că în asociaţii restînse „acţiunile" organizate nu numai
că sînt inutile, ci pur şi simplu dăunătoare. n locul conlictelor exa­
cerbate de acţionalism, înruniri preelectorale, partide politice şi aşa
mai depte, am putea preera unitatea, consensul, nţelegerea, atinse
prin discuţii şi respect reciproc.
Prin umare, instiuţiile politice necesre guvenării democratice
depind de dimensiunea unităţii. Cele şase instiuţii enumerate mai
înainte au ost create deoarece sînt necesare guvenării ţărilor şi nu a
unităţilor mai mici. Democraţia poliarhică este guvenarea democra­
tică pe scară largă a staului-naţiune sau a ţării.
Pentru a reveni la înrebările noasre: Sînt instiuţiile politice ale
democraţiei poliarhice cu adevărat necesare democraţiei pe scară largă
a unei ţări? Dacă da, de ce? Penu a răspunde acestor înrebări, să ne
amintm ce necesită un proces democratic (igura 7).

89
ROBERT A. DHL

Figra 7. De ce sînt necesare instituţiile?

Intr-o unitate de mărimea ne i ţări, sînt necesare penru a satisace


aceste nstituţii politice ale mătoarele criterii democratice:
democraţiei poliarhice ...
1. Reprezentanţi aleşi Pticipare eectivă
Conrolul asupra agendei
2. Alegeri libere, corecte şi Egalitatea la vot
recvente Conrolul asupra agendei
3. Libetatea de expresie Pticiprea eectivă
Înţelegere lumnată
Conrolul supra agendei
4. Surse altenative de nomre !ticiprea eectivă
Inţelegere lumnată
Conrolul asupra agendei
5. Autonomie asociaţională !aticiparea eectivă
lnţelegere lumnată
Controlul asupra agendei
6. Cetăţenie cuprnzătore Cuprindere deplnă

DE CE (ŞI CÎND) DEMOCRAŢIA ECLAMĂ


EXISTENTA UNOR REPREZENTNŢI ALEŞI?

Întrucît subiectul principal al guvenării democratice au devenit


unităţile de dimensiuni mari cum sînt naţiunile sau ţările, s-au ivit
următoarele întrebări: cum ar putea participa efectiv cetăţenii atunci
cînd devin prea numeroşi sau prea dispersaţi din punct de vedere geo­
raic (sau mbele, cum se întîmplă înr-o ţară) pentru a mai lua pte
în mod practic la elaborarea legilor, întrunindu-se înr-un singur loc?
Şi cum pot i ei siguri că problemele care-i preocupă cel mai mult sînt
luate în considerare în mod corespunzător de căre oiciali - cu alte
cuvinte, cum pot cetăţenii controla agenda deciziilor guvenamentale?
A şti cum să îndeplineşti mai bine aceste cerinţe democratice,
înr-o unitate politică atît de mare precum o ţară, este, bineînţeles,
exrem de diicil. Totuşi, şa cum se întîmplă şi cu alte criterii demo­
cratice oarte exigente, şi cesta poate sevi drept standard de evaluare

90
D esp r e de m o c r aţ i e

a posibilităţilor ş i soluţiilor altenative. Este limpede că cerinţele nu ar


putea i îndeplinite dacă cei mai impotanţi uncţionari guvenamentali
ar putea stabili agenda şi adopta politicile independent de voinţa
cetăţenilor. Singura soluţie posibilă, deşi imperfectă, este ca cetăţenii
să-şi aleagă conducătorii cei mai impotanţi şi să-i acă mai mult sau
mai puţin responsabili prin mecanismul alegerilor, înlătuîndu-i, ca să
spunem aşa, în alegerile ulterioare.
Penu noi aceaă soluţie pae evidentă. Dr ceea ce nouă ni se
oate prea de la sine evident nu ea delc evident penu pedecesorii
noşri.
După cum am văzut în Capitolul 2, pînă nu oarte demult, posi­
bilitatea ca cetăţenii să aleagă şi să respingă, prin alegeri, repre­
zentanţii împuteniciţi să legiereze a rămas în mare măsură srăină atît
de teoria cît şi de practica democraţiei . m văzut, de asemenea, că
alegerea reprezentanţilor s-a dezvoltat îndeosebi în Evul Mediu, cînd
monarhii şi-au dat seama că pentru a impune taxe, a aduna oştiri şi a
ace legi, aveau nevoie să obţină acordul nobilimii, clerului superior şi
al cîtorva oameni de înd nu tocmai lipsiţi de imporanţă.
Aşadr, pînă în secolul al I-lea, concepţia sndrd era că
guvenrea democatică sau epublicnă însemna conducere de căe
opor şi, dacă omenii urmau să guveneze, rebuiau să se înunească
înr-un loc enu a vota decrete, legi sau politici. Democraţia ebuia să
ie o democaţie citadină; democaţia repezentativă ea o conradicţie de
emeni. Prn deducţie, ie ea explicită sau implicită, o republică sau o
democraţie putea exista de apt dor înr-o unitae resîns, cum r i o
comună sau un oraş. Scriitorii ce susţineau aceaă concepţie, cum r i
Montesquieu şi Jen-Jacques Rosseau, eau pefect conştienţi de dea­
vantajele unui at mic, n special atunci cînd se conrunta cu
superioritaea militară a unui stat mult mai mre şi, de aceea, erau erem
de pesimişti n privinţa şnselor de viitor penu democaţia adevată.
Cu toate acestea, concepţia stndard a ost repede biuită şi
înlăturată de orţa impetuoasă a statului naţional. Rousseau însuşi a
înţeles că, pentru guvenarea unei ţări atît de mri precum Polonia
(pentru care el a propus o constituţie), ar i necesară reprezenarea. Şi,
la scurt timp după aceea, concepţia standard a ost alungată de e
scenă de începutul democraţiei în merica.

91
ROBERT A. DAHL

n 1 787, cînd Convenţia Constituţională s-a întrunit la Philadelphia


penu a desemna o constituţie adecvată unei ăi mari cu o populaţie n
contnuă creştere, delegaţii erau dej a extrem de conştienţi de adiţia
istorică. Ea posibil ca o republică să existe e scra atît de largă atnsă
deja de Statele Unie, ca să nu mai amntim scra şi mai lrgă pe cre o
*
nticipau delegaţii? Totuşi, nimeni nu a conestat că de-r i ă existe o
epublică n America, r rebui ă ia orma republicii reprezentative.
Datorită experienţei îndelungate n privinţa reprezentării n corpurile
legislative coloniale şi de stat şi n Conresul Continental, posibilitatea
realirii unui guven epezentativ era de apt ndiscutabilă.
Pe la jumătatea secolului al XIX-iea, concepţia tradiţională era
dej a inorată, dată uitării sau, dacă era amintită, atată ca iind irele­
vantă. „Este evident", scria n 1 86 1 John Stuat Mill, „că sngura
guvenare care poate îndeplini toate exigenţele statului social este cea
la cre participă înreg popoul; că orice participare, chiar şi n cea mai
mică uncţie publică, este utilă; că paticiparea r rebui să ie pretu­
tindeni atît de mare pe cît pemite radul general de îmbunătăţire a
comunităţii şi că nimic nu poate i mai opotun în cele din umă decît
accesul tuturor la o parte din puterea suvernă a statului. Dr, din
moment ce înr-o comunitate care depăşeşte dimensiunile unui singur
orăşel nu toţi pot participa personal la toate problemele publice, decît
înr-o ote mică măsură, se înţelege că tipul ideal de guvenare
4
pefectă rebuie să ie cel eprezentativ.'

DE CE DEMOCAŢIA CERE ALEGERI LIBERE,


CORECTE ŞI FRECENTE?

După cum am văzut, dacă acceptm dezirabilitatea egalităţii


politice, atunci iecare cetăţean rebuie să aibăo oportunitate egală şi
eectivă de a vota, şi toate voturile trebuie late în considerare ca
iind egale. Dacă este să punem în aplicare egalitatea votului, atunci n
mod clar alegerile ebuie să ie libere şi corecte. Să ie libere

Uiielei u evt ă Sele Ue r a av, pă a , o ă e


ine e lo. At ivel a t ans n 1 9 1 5 .

92
Desp r e de m o craţie

înseamnă c ă cetăţenii pot merge la une ără teamă d e represalii; iar


pentru a i corecte, toate voturile trebuie luate în considerare ca iind
egale. Cu toate acestea, alegerile libere şi corecte nu sînt de aj uns.
Imaginaţi-vă reprezentanţi aleşi pentru o perioadă de, să spunem,
douăzeci de ani ! Dacă este ca cetăţenii să păstreze controlul inal
asupra agendei, anci alegerile rebuie să ie şi recvente.
Modul cel mai bun de a pune în aplicare alegeri libere şi corecte
nu este evident. Spre sîrşitul secolului al XIX-iea, buletinul de vot a
început să înlocuiască votul prin ridicare de mînă. Deşi votul deschis
mai are cîţiva apărători, caracterul secret a devenit regula generală; se
consideră că o ţară în care acesta este încălcat în mare măsură, nu are
alegeri libere şi corecte. Dar discuţiile reeitoare la sistemul de votare
care îndeplineşte cel mai bine stndardele de corectitudine continuă.
Este sistemul reprezentării propoţionale (P), olosit în cele mai
multe ţări democratice, mai corect decît sistemul votului majoir
înr-un singur tur aplicat în Marea Britanie şi Statele Unite? mbele
pot i argumentate în mod rezonabil, după cum vom vedea cînd vom
reveni la această înrebare n Capitolul I O. Totuşi, în discuţiile privind
dieritele sisteme de votare, necesitatea unui sistem corect se subînţe­
lege; cum să ie atinse cel mai bine corectitudinea şi alte obiective
rezonabile este pur şi simplu o problemă tehnică.
Cît de recvente ar rebui să ie alegeile? Judecînd după prac­
ticile secolului l X-iea în ţăile democatice, s-ar putea da un răspuns
aproximativ conorm căruia alegeile anuale penu reprezentanţii
legislativi ar i puţin prea ecvente, iar oice peioadă mai mae de cinci
ani ar i prea lungă. Este totuşi evident că democraţii se pot conrzice
în mod rezonabil asupra intevalului exact şi supra modului în care
acesta poate via în pivinţa dieitelor uncţii şi practici radiţionale.
Ideea principală este că Îă alegeri recvente cetăţenii ar pierde înr-o
msă considerabilă conrolul asupra oicialilor aleşi.

DE CE DEMOCRAŢIA RECLAMĂ
LBERTATEA DE EXPESIE?

n primul înd, libertatea de expresie este obligatoie pentru ca


cetăţenii să participe în mod eectiv la viaţa politică. Cum pot cetă-

93
ROBERT A. DAHL

ţenii să-şi acă cunoscute punctele de vedere şi sa-şi convingă


concetăţenii şi reprezentanţii să le adopte, dacă iu-şi pot exprima în
mod liber opiniile asupra tuturor problemelor legate de conduita
guvenului? Şi dacă este să ţină cont şi de concepţiile altora, rebuie să
aibă posibilitatea de a auzi ce au alţii de spus.
Dobîndirea unei înţelegeri luminate a posibilelor acţiuni şi poli­
tici guvenamentale necesită de asemenea libertatea de expresie.
Pentru a-şi oma competenţa civică, cetăţenii au nevoie de oczii n
care să-şi exprime propriile puncte de vedere; să înveţe unii de la alţii;
să se angaj eze în discuţii şi dezbateri; să citească, să ale şi să ceară
inomaţii de la experţi, cndidaţi politici şi persone în a căror jude­
cată au încredere; şi să înveţe pe alte căi ce se bzeză pe libertatea de
expresie.
n cele din umă, ără libetatea de expresie, cetăţenii şi-ar
pierde repede puterea de a inluenţa agenda hotărîrilor guvena­
mentale. Cetăţenii ără voce pot i supuşi ideali pentru un conducător
autoritar şi ar i un dezastru pentru democraţie.

DE CE DEMOCRAŢA RECLAĂ
DISPONIBILITATEA UNOR SURSE DE FOE
INDEPENDENTE ŞI ALTENATVE?

Ca şi libertatea de expresie, disponibilitatea surselor de inor­


mare altenative şi relativ independente este cerută de cîteva criterii
democratice de bază. Să ne gîndim la necesitatea înţelegerii luminate.
Cum pot dobîndi cetăţenii inormaţiile de cre au nevoie pentru a înţe­
lege problemele, dacă guvenul deţine conrolul asupra tuturor sur­
selor impoante de inomre? Sau de altfel, dacă un singur rup se
bucură de monopol în umizarea inormaţiilor? Aşadar, cetăţenii
rebuie să aibă acces la surse de inomare altenative care nu se ală
sub conrolul guvenului sau nu sînt dominate de nici un alt rup sau
punct de vedere.
Sau să ne gîndim la prticparea efectivă şi la inluenţarea
agendei publice. Cum ar putea cetăţenii să paticipe cu adevărat la
viaţa politică dacă toate inomaţiile pe care le-ar putea dobîndi ar

94
D esp r e de m o cr a ţ ie

proveni dinr-o singură sursă, să spunem guvenul sau, de apt, un


singur ptid, o singură acţiune sau un singur interes?

DE CE DEMOCRAŢIA PRESUPUNE EXISTENŢA


NOR ASOCIAŢII INDEPENDENTE?

După cum am văzut mai devreme, a ost necesară o schimbare


radicală în modurile de a gîndi pentru a accepta nevoia de asociaţii
politice - rupuri de interese, orgnizaţii de lobby, patide politice.
Totuşi, dacă o republică mare cere ca reprezennţii să ie aleşi, atunci
cum pot i abordate alegerile? Formarea unei organizaţii, cum ar i un
partid politic, oeră unui rup un avntaj electoral evident. Şi dacă un
grup încearcă să cîştige acest avantaj, nu o vor ace şi alţii cre nu sînt
de acord cu politicile sale? Şi de ce ar rebui ca înre alegeri activitatea
politică să înceteze? Legiuitorii pot i inluenţaţi; pot i invocate
cauze, promovate srategii, căutate numiri în uncţii. Deci, spre deose­
bire de un oraş mic sau o comună, democraţia pe scară largă înr-o ţară
ace ca asociaţiile politice să ie atît necesare, cît şi oporune. n orice
c, cum ar putea i împiedicate ără a submina dreptul undamental al
cetăţenilor de a paticipa eectiv la guvenare? Prin urmare, înr-o
republică de dimensiuni mari, ele nu sînt doar necesare şi opotune, ci
chiar inevitabile. Asociaţiile ndependente sînt de asemenea o sursă de
educaţie şi luminare civică. Ele oeră cetăţenilor nu numai inormaţii
ci şi ocazii de discuţii, dezbateri şi dobîndire a abilităţilor politice.

DE CE DEMOCRAŢIA RECLAMĂ
O CETĂŢENIE CUPNZĂTORE?

Răspunsul se ală, binenţeles, în motivaţiile care ne-au condus


la concluzia capitolului precedent. Aproape că nu mai e nevoie să le
repetăm aici.

Putem privi instituţiile politice prezentate în acest capitol şi


rezumate în igura 6 din mai multe puncte de vedere. n privinţa unei

95
ROBERT A. DAHL

ţări căreia îi lipsesc una sau mai multe instituţii şi care nu este pînă la
acest punct democratizată suicient, cunoaşterea instituţiilor politice
undamentale ne poate ajuta să proiectăm o strategie pentru o ranziţie
completă la democraţia reprezentativă modenă. Pentru o ţară care a
trecut pn această tranziţie oarte recent, cunoaşterea respectivă ne
poate ajuta să alăm care sînt instituţiile undamentale care rebuie
întărite, adîncite şi consolidate. Deorece toate sînt necesare demo­
craţiei reprezentative modeme (democraţie polirhică) le putem privi
de asemenea ca stabilind un nivel minim de democratizare.
Cei dinre noi care trăiesc în democraţiile mai vechi, unde re­
cerea la democraţie s-a perecut acum cîteva generaţii şi unde insti­
tuţiile politice enumerate în igura 6 sînt dej a înrădăcinate, întîmpină o
provocare dierită, dar la el de diicilă. Căci, deşi instituţiile sînt nece­
sare democratizării, ele nu sînt în mod categoric suiciente pentru a
îndeplini în totalitate criteriile democratice enumerate în igura 6 şi
prezentate în Capitolul 4. Atunci nu sîntem liberi, ba mai mult, obli­
gaţi să evaluăm instituţiile noasre democratice în comparaţie cu
aceste criterii? Mie ca şi multor altora mi se pare evident că, apreciate
după criteriile democratice, instituţiile politice actuale prezintă multe
neaj unsuri.
n consecinţă, aşa cum avem nevoie de srategii pentru a
înăptui trnziţia căre democraţie în ţări nedemocratice şi pentru a
consolida instituţiile democratice în ţările nou democratizate, şi în
ţările de mult timp democratice rebuie să analizăm dacă şi cum să
recem dincolo de nivelul actual al demo�raţiei.
Daţi-mi voie să mă exprim astfel. n multe ţări sarcina este de a
înăptui democratizarea pînă la nivelul democraţiei poliarhice. Dar
pentru cetăţenii din democraţiile mai vechi, provocarea este să desco­
pere cum ar putea atinge un nivel de democratizare mai press de
democraţia poliarhică.

96
Capitolul 9

VARIETĂŢI I

DEMOCRAŢIA PE DIFERITE SCĂRI

Există dierite varietăţi ale democraţiei? Dacă da, care sînt


acestea? Deoarece termenii de democraţie şi democratic sînt vehi­
culaţi îară deosebire, este tentant să adoptăm punctul de vedere al lui
Humpy Dumpty, în hrough the Looing Glass:
„Cînd olosesc eu un cuvînt", spuse Humpty Dumpty pe un ton
destul de batjocoritor, „înseană exact ce aleg eu să însemne - nici
mai mu!t, nici mai puţin".
„Inrebarea este", răspunse Alice, „dacă poţi să le dai cuvintelor
atîtea sensuri dierite".
, Jnrebarea este", spuse Humpty Dumpty, „cine este şeul -
asta-i tot''.

ÎNSĂ CELE CONTEZĂ

Dacă acceptăm punctul de vedere de mai sus, atunci oricine e


liber să numească orice guvenare o democraţie - chiar şi o guvenare
despotică. Lucrul acesta se întîmplă mult mai des decît aţi putea bnui.
Conducătorii autoritari pretind uneori că regimul lor este de apt un tip
special de „democraţie", superior altor genuri. De exemplu, V. I.
Lenin a aimat odată: „Democraţia proletară este de un milion de ori
mai democratică decît orice democraţie burgheză; guvenarea sovi-

97
ROBERT A. DAHL

etică este de un milion de ori mai democratică decît cea mai demo­
cratică republică burheză" 1 • Aceasta vine din patea celui care a ost
principalul arhitect în construirea undamentelor regimului totalir
care a condus Uniunea Sovietică mai mult de şaizeci de ani.
Astel de plăsmuiri au ost create de asemenea de conducători şi
propagandişti în „democraţiile populare" extrem de autoritariste înăp­
tuite în Europa Centrală şi de Est, în ţări care au căzut sub dominaţie
sovietică în timpul şi după cel de-al doilea război mondial.
Dar de ce să acceptăm în mod laş pretenţiile despoţilor că ar i
de apt democraţi? O cobră nu devine poumbel pentru că aşa spune
stăpînul ei. Indierent de ce ar pretnde lideii şi propagandiştii unei
ţări, sîntem îndreptăţiţi să considerăm că o ţară este o democraţie
numai dacă posedă toate instituţiile politice necesare democraţiei.
Înseamnă însă acest lucu că pot i îndeplinite criteriile demo­
cratice doar prin înreaga serie de nstituţii politice speciice demo­
craţiei poliarhice care au ost prezentate în capitolul precedent? Nu în
mod necesar.
• Instituţiile democraţiei poliarhice sînt necesare penru democrati­
zarea guvenării statului înr-un sistem pe scară largă, mai precis o
ţară. Dar ar putea i inutile sau cu totul neporivite pentru demo­
craţie în unităţi pe scară mai mică (sau mai mare?), sau în asociaţii
mai restrînse care sînt ndependente de stat şi ajută la omarea
societăţii civile. (Mai multe despre acest subiect în cîteva clipe).
• Instituţiile democraţiei poliarhice au ost prezentate în capitolul nte­
rior în temeni generali. Dar oare nu ar putea ţările democratice să
se deosebească oarte mult şi sub specte impotnte în ceea ce pi­
veşte instituţiile politice speciice: măsui electorale, sisteme de
partide şi altele asemenea? Vom studia aceste deosebii în umă­
toarele două capitole.
• Faptul că instituţiile democraţiei poliarhice sînt necesare nu
însemnă că ele sînt suiciente pentru democraţie. Un sistem politic
cu aceste instituţii va îndeplini criteriile democratice prezentate în
Capitolul 4, înr-un mod mai mult sau mai puţin satisăcător. Dar
nu este posibil ca alte instituţii, poate adiţionale, să îngăduie unei
ţăi îndeplinirea mai desăvîrşită a unuia sau a mai multora dintre
aceste criterii?

98
Desp r e de m o c r a ţ i e

DEMOCRAŢIA GREACĂ VS. DEMOCRAŢIA MODERNĂ

Dacă instituţiile politice obligatorii pentru democraţie cuprind


reprezentanţi aleşi, ce putem spune despre eci, care au olosit penu
prima dată temenul democraţie pentru guvenările din oaşele-state?
Nu m împinge oare perspectiva noastră actuală pînă la absurditatea
anacronică dacă am ajunge la concluzia că, aşa cum au ăcut Lenin,
Mussolini şi alţi antidemocraţi din secolul al X-iea, şi recii au olosit
termenul pur şi simplu în mod reşit? La uma urmei, ei şi nu noi sînt
cei cre au creat şi înrebuinţat pentru prima dată cuvîntul democraţie.
Să negăm că Atena a ost o democraţie ar i ca şi cum m spune că ceea
ce au inventat raţii Wright nu era un avion, pentru că aparatul lor de la
început semănă att de puţin cu cele din zilele noasre.
Tratînd cu respectul cuvenit înrebuinţrea sa în recut, poate
reuşim să învăţăm ceva despre democraţie de la cei care ne-au dat nu
doar cuvîntul, ci ne-au oerit şi exemple concrete a ceea ce voiau să
spună prin el. Dacă analizm cel mai cunoscut exemplu al democraţiei
receşti, cel al Atenei, remarcăm două deosebiri impoante aţă de
versiunea noasră actuală. Din motive pe cre le-am studiaţ majoritatea
democraţilor din zilele noasre ar pretinde că un sistem democratic
acceptabil ebuie să îndeplinească un criteriu democratic pe care recii
l-ar i considerat nacceptabil: cuprinderea. Au adăugat de asemenea o
instituţie politică pe care recii o considerau nu doar inutilă penu
democraţiile lor, ci de-a dreptul inoporună: alegerea reprezennţilor
împuteiciţi să adopte legi. Am putea spune că sistemul politic pe care
l-au creat ei a ot o democaţie primră, o democraţie de adunare sau o
democraţie citadină. Dar în mod categoric nu au creat democraţia
eprezentativă aşa cum o înţelegem noi astăzi2 .

DEMOCAŢIA DE DNE V.
DEMOCRAŢIA REPREZENTATIVĂ

Obişnuiţi iind să acceptăm legitimitatea democraţiei repre­


zenative am putea considera că este reu de înţeles de ce aveau recii

99
ROBERT A. DAHL

atît de multă consideraţie pentru democraţia de adunare. Cu toate


acestea, pînă de curînd, majoritatea celorlalţi adepţi ai democraţiei
aveau aceeaşi atitudine ca şi ei, pînă la Jean Jacques Rousseau, în
1 762, cînd a ost publicată lucrarea sa, Contractul social. Sau pînă mai
tîrziu, la anti-federaliştii care se opuneau noii Constituţii Americane
înrucît credeau că sub o guvenare federală nu ar mai putea să se gu­
veneze ei înşişi; şi pînă la cetăţenii cantoanelor din Elveţia şi ai ora­
şelor din Vermont care şi-au păstrat cu mare rijă adunările -citadine;
şi la studenţii americani ai anilor 1 960 şi 1 970 care au ceut cu
ervoare ca „democraţia participativă" să înlocuiască sistemele repre­
zentative; şi pînă la mulţi alţii care continuă să sublinieze virtuţile
guvenării democratice de către adunările cetăţeneşti.
Adepţii democraţiei de adunare care îşi cunosc istoria sînt
conştienţi că reprezenrea - ca mecanism democratic - are un trecut
tenebros. Aşa cum m văzut în Capitolul 2, guvenarea reprezentivă a
ost iniţiată nu ca o practică democratică ci ca un mecanism prin care
guvenările nedemocratice - n principal monarhii - puteau pune mîna
pe veniri valoroase şi pe alte bogăţii pe care le doreau, mai ales
penru a purta războaie. Aşadar, la origine, reprezenrea nu a ost
democratică; a ost o instiuţie nedemocratică introdusă mai tîrziu n
teoria şi practica democratică.
Pe lîngă neîncrederea justiicată în această instituţie, căreia îi
lipseau recomandările democratice, criticii reprezentării aveau o moti­
vaţie şi mai importantă. Într-o unitate politică resrînsă, cum ar i un
oraş, democraţia de adunre le oeră cetăţenilor opotunităţi de a se
angaja ei înşişi în procesul de guvenre, pe care guvenarea repre­
zentativă dinr-o unitate mai mare pur şi simplu nu le poate asigura.
Să analizăm unul din criteriile ideale penru democraţie prezen­
tate în Capitolul 4: ocziile de a pticipa în mod eectiv la decizii.
Într-o unitate restrînsă guvenată de propriii ei cetăţeni înruniţi într-o
adunare populară, pticipnţii pot discuta şi dezbate problemele pe
care le consideră importante; după ce ascultă părerile pro şi contr, pot
lua o hotărîre; pot vota în mod direct în privinţa chestiunilor prezen­
tate; şi, în consecină, nu snt nevoiţi să delege deciziile de imponţă
majoră reprezentnţilor, care ar putea oarte bine să ie inluenţaţi mai
cund de propiile lor scopuri şi neese dect de cele ale alegătorilor lor.

1 00
D e sp r e de m o craţie

Date iind aceste avantaje clare, de ce a ost reormulată vechea


înţelegere a democraţiei astel încît să cuprindă o instituţie politică, la
origini, nedemocratică?

REPREZENTEA DEJA EXISTA

Ca de obicei, un răspuns parţial este oerit de istorie. n ţări


unde practica alegerii reprezentanţilor exista dej , reormatorii demo­
cratici au întrevăzut o ocazie extraordinară. Nu au considerat necesar
să înlăture sistemul reprezentativ, în ciuda originilor sale suspecte şi a
suragiului resîns, exclusivist pe care era întemeiat. Ei au crezut că,
prin extinderea bazei electorale, legislativul sau parlmentul ar putea
i transormat într-un corp mult mai reprezentativ, care ar sluj i scopuri
democratice. Unii dintre ei au văut în reprezentare o schimbare pro­
undă în privinţa perspectivelor democraţiei. Un gînditor rancez al
secolului al XVIII-iea, Destutt de Tracy, ale cărui critici reeritoare la
predecesorul său, Montesquieu, l-au inluenţat oate mult pe Thomas
Jeferson, a remarcat triumător: ,Reprezentarea sau guvenrea repre­
zentativă poate i considerată o nouă invenţie, necunoscută în timpul
lui Montesquieu ... Democraţia reprezentativă . . . este democraţia deve­
nită practicabilă penru o lungă perioadă de timp şi pe arii teritoriale
3
vaste" •
n 1 820, James Stuart Mill a descris „sistemul de reprezentare"
4
ca iind „marea descoperire a timpurilor modeme" • Noua invenţie,
marea descoperire - cuvintele acestea ne ajută să regăsim ceva din
emoţia pe care au încercat-o reormatorii democratici cînd au aruncat
ochelarii de cal ai gîndirii democratice tradiţionale şi au văzut că un
nou gen de democraţie putea i creat inserînd practica medievală a
reprezentării în ilonul ntic al democraţiei.
Au aut dreptate. n esenţă, procesul de extindere a dus în cele
din urmă la o guvenare reprezentativă înteiemată pe n demos cuprin­
zător, aj utînd astfel la conturarea concepţiei noastre modeme de
democraţie.
Totuşi, date iind dezavntaj ele relative ale reprezentării, de ce
nu au respins-o reormatoii democratici în întregime, optînd în

101
ROBERT A. DAHL

schimb penru democraţia directă sub orma, să spunem, adunării


poporului în stil grec? Deş i existau cîţiva adepţi ai acestei variante,
majoritatea adepţilor democraţiei au ajuns la aceeaşi concluzie ca şi
cei care au elaborat Constituţia Statelor Unite, că unitatea politică pe
care doreau să o democratizeze era prea mare pentru o democraţie de
adunare.

NCĂ O DATĂ: DESPRE IE ŞI DEMOCRAŢIE

Mărimea contează. Şi numărul oamenilor dintr-o unitate poli­


tică şi dimensiunile teritoriului acesteia au consecinţe în ceea ce pri­
veşte orma de democraţie. Imaginaţi-vă pentru o clipă că aţi i reor­
matori într-o ţară cu o guvenare nedemocratică, pe care speraţi să o
democratizaţi. Nu doriţi ca ţara să se împartă în zeci sau poate sute de
state mici, chiar dacă iecare ar putea i desul de mic penru ca cetă­
ţenii săi să se întrunească recvent spre a-şi exercita suveranitatea într­
o adunare. Cetăţenii ţării noastre sînt prea numeroşi penru a se aduna
şi, mai mult de atît, sînt răspîndiţi pe un teritoriu prea vast penru ca
toţi să vă întîlniţi ără diicultăţi insurmontabile. Ce puteţi ace?
Poate că în prezent, şi din ce în ce mai mult în viitor, aţi putea
rezolva problema referitoare la teritoriu olosind mj loace electronice
de comunicare care le-ar permite cetăţenilor răspîndiţi pe o arie întinsă
a se „întîlni", a dezbate probleme şi a vota. Dar, a permite cetăţenilor
să se „întîlnească" pe cale elecronică este un lucru iar a rezolva pro­
blema ridicată de numărul mare de cetăţeni, cu toul altul. Dincolo de
o anumită lmită, încercarea de a ace posibil ca toţi să se întîlnească şi
să se angajeze într-o dezbatere proitabilă, chiar şi pe cale electronică,
devine ridica lă.
Cît de mare înseană prea mare penru o democraţie de adu­
nare? Cît de mică înseană îndeajuns de mică? Conom unor eva­
luări ştiinţiice recente, în oraşele-state receşti, copul cetăţenesc
ormat din bărbaţi adulţi număra, în mod caracteristic, înre două mii
şi zece mii - cae er, după părerea unor teoreticieni politici reci,
aproximativ numărul porivit penu un pois bun, penru un oraş-stat
care se auto-guveneză. Cu toate aceste, copul cetăţenesc din Atena

1 02
Desp r e de m o c raţie

era mult mai cuprinzător - avînd poate în jur de şaizeci de mii la apo­
geul democraţiei ateniene, în anul 450 î.H. „Consecinţa", observa un
specialist, „a ost că Atena avea pur şi simplu prea mulţi cetăţeni
pentru a uncţiona cum trebuie ca un pois" Un secol mai tîrziu, ca
.

umare a emirării, deceselor cauzate de război şi boală şi a restric­


ţiilor suplimentare în privinţa cetăţeniei, este probabil ca numărul să i
ost redus la jumătate, dar era în continuare prea mare penru ca adu­
narea să cuprindă mai mult de o mică parte a cetăţenilor bărbaţi din
Atena5 •
Puţină aritmetică simplă dezvăluie imediat consecinţele impla­
cabile ale timpului şi numerelor. Să presupunem că începem cu o
unitate oarte mică, să spunem un comitet cu doar zece membri. Cre­
dem că ar i rezonabil să-i acordăm iecărui membru cel puţin zece
minute penu a dezbate problema în discuţie. Vom avea deci nevoie,
penru înrunirea noastră, de aproximativ o oră şi paruzeci de minute,
care nu este, cu siguranţă, o perioadă exorbitant de îndelungată pentru
membrii comiteului. Dar să presupunem că subiectul este atît de
complex încît iecărui membru al comiteului i-ar trebui cîte o jumă­
tate de oră. Atunci va i nevoie să pregătim o înrunire de cinci ore -
sau poate chiar două adunări - o perioadă de timp în continure
acceptabilă.
Dar chiar şi un comitet desul de numeros s-ar dovedi a i o
adunare de cetăţeni restrînsă. Gîndiţi-vă, de exemplu, la un sat de două
sute de oameni, unde întreaga populaţie adultă este ormată din o sută
de persoane, toate participante la înrunirile unei adunări . Să presu­
punem că iecare are drepul la cel mult zece minute. Această mulţime
modestă ar avea nevoie de cîte opt ore în două zile - nu imposibil dar
în mod sigur nici uşor de înăpuit! Să ne oprim o clipă la ipoteza cu
zece minute penru pticiparea iecărui cetăţean. Pe măsură ce nume­
rele cresc, situaţia devine dn ce în ce mai absurdă. Într-un „polis
ideal" cu zece mii de cetăţeni cu drepuri depline, timpul necesr
întrece orice limite acceptabile. Zece minute alocate iecrui cetăţean
ar necesita mai mult de o sută de zile lucrătoare de cîte opt ore. Alo­
carea unei jumătăţi de oră ar necesita aproape doi ani de înruniri
constante.

1 03
ROBERT A. DAHL

Tabelul 1 . Preţul considerabil al democraţiei participative

Număr de _ Timp total necesar dacă iecare personă are


persoane
1 0 minute 30 minute
minute ore zile de minute ore zile de lucu
lucru de de 8 ore
8 ore
10 1 00 2 300 5
20 200 3 600 10 1
50 500 8 1 1 500 25 3
500 5000 83 10 1 5000 250 31
1 000 1 0000 1 67 21 30000 500 63
5000 50000 833 104 1 50000 2500 313
1 0000 1 00000 1 667 208 300000 5000 625

După cum ştie oricine este cît de cît amiliar cu adunările cita­
dine, este bineînţeles absurd să presupunem că iecare cetăţean ar dori
să ia cuvîntul. De obicei vorbesc dor cîteva persoane. Ceilalţi se pot
abţine pentru oricare dinr-o serie de motive: penru că ceea ce inten­
ţionau să spună a ost deja ratat în mod corespuzător; sau au luat
dej a o hotăîre; ori sueră de teamă de scenă, de sentimentul nepo­
ivirii, de lipsa unui interes urgent aă de subiecul în discuţie, de
cunoştinţe incomplete şi aşa mai departe. În timp ce cîţiva continuă
dezbaterile, ceilalţi ascultă (sau nu) şi cînd e momentul să voteze, vo­
teză (sau nu).
n plus, multe dezbateri şi anchete pot avea loc în alte păţi.
Multe din orele cerute în tabelul 1 pot i olosite discutînd despre pro­
bleme publice în dierite cade neoiciale. Aşadar, nu r trebui să
intepretăm tabelul 1 înr-o manieră prea simplistă. Cu toate aceste,
în ciuda uturor cracteristicilor rezonabile, democraţia de adunare
prezintă cîteva probleme rave:
• Oportunităţile de participare se diminuează rapid odată cu creşterea

dimensiunilor copului cetăţenesc.


• Deşi mult mai mulţi pot participa ascultîndu-i pe vorbitori, numărul

maxim de participnţi la o singură adunare, care să-şi poată

1 04
D espre de m o craţie

exprima opiniile într-o cuvîntare, este oarte mic - posibil mult mai
mic de o sută.
• Aceşti membri cu participare deplină devin de apt reprezentanţi ai
celorlalţi, exceptînd cazul votului. (Această excepţie este touşi
importantă şi voi reveni asupra ei într-o clipă).
• Astel, chiar şi înr-o unitate guvenată de o democraţie de adunare,
este probabil să existe un el de sistem reprezentativ de acto.
• Touşi, nimic nu garantează că membrii cu participare deplină sînt
reprezentanţi ai celorlalţi.
• Pentru a umiza un sistem satisăcător de selecţie a reprezentnţilor,
cetăţenii pot preera în mod rezonabil să-şi aleagă reprezentanţii
prin alegeri libere şi corecte.

LIMITELE DEMOCRATICE LE GVERNII


EPREZENTATIVE

Se pare aşadar că avantajul aparţine reprezentării. Oare? Ironia


combinaţiei timpului şi numerelor este că aceasta re în mod imparţial
două tăişui: dezvăluie iute un mare neajuns al guvenării reprezen­
tative. Revenind la tabelul 1 şi exerciţiile noasre aritmetice, să presu­
punem că am calcula acum timpul care ar i necesar dacă iecare cetă­
ţean s-ar întîlni penru scurt timp cu reprezentantul său. Tabelul 1
prezintă argumente zdrobitoare împotriva posibilităţilor participative
oerite de guvenarea reprezentativă. Să ne imaginăm că n repre­
zentant ales doreşte să rezerve cit zece minute penu a dezbate pro­
bleme cu iecare cetăţen adult dn cicumscripţia sa. Nu vom lua în
considerare timpul de călătorie şi alte aspecte practice. Să presupunem
că ţinutul cuprinde zece mii de cetăţeni adulţi, numărul cel mai mare
din tabelul 1 . Q.E.D.: Reprezentanul ar trebui să aloce mai mult de
jumătate din zilele nului penu întîlniri cu alegătorii! n Statele
Unite, reprezentanţii dn Conres sînt aleşi din circumscripţii care
cuprnd în medie mai mult de paru sute de mii de cetăţeni adulţi. Un
membru al Camerei Reprezentanţilor care ar dori să acorde doar zece
minute iecărui cetăţean dn ţinut nu ar mai avea timp penu nimic
altceva. Dacă ar i să îndeplnească această sarcină opt ore pe zi, n

1 05
ROBERT A. DAHL

iecare zi a anului, ar avea nevoie de mai mult de douăzeci de ani sau


zece mandate, mai mult decît rămîn în Congres maj oritatea repre­
zentanţilor.
Democraţie de adunare sau democraţie reprezentativă? Demo­
craţie pe scară mică sau democraţie pe scară largă? Care este mai
bună? Care este mai democratică? Fiecare îşi are adepţii ervenţi.
După cum m văzut, avantajele iecăreia duc la constituirea unui cz
cu bază solidă. Totuşi, exerciţiile aritmetice, ie ele artiiciale şi chir
absurde, au dezvăluit limite implacabile în privinţa participării civice
care pot i aplicate cu o nepărtinire nemiloasă la ambele. Căci nici
una, nici cealaltă, nu pot scăpa de limitele de netrecut stabilite de
interdependenţa dintre timpul necesar unui proces de participare şi
numărul cetăţenilor cu drept de a participa.
Legea timpului şi a numerelor: Cu cît o unitate democraticJ
este formată din mai mulţi cetăţeni, cu atît mai puţin vor putea cetă­
ţenii participa în mod direct la hotririle guvenamentale şi cu atît
mai mult vor i nevoiţi să-şi delege altora autoritatea.

O DLEMĂ FNDAMENTLĂ A DEMOCAŢIEI

Ascunsă pe undal se ală o dilemă undamentală a democraţiei.


Dacă scopul nosru este de a orgniza un sistem democratic de guver­
nare care să le oere cetăţenilor maximum de oczii de a participa la
deciziile politice, atunci avantaj ul se ală clar de partea democraţiei de
adunare, înr-un sistem politic pe scă mică. Dar dacă scopul nosu
este de a orgniza un sistem democratic de guvenare care oferă posi­
bilităţi mxime de a rezolva eicient problemele de nteres major
penru cetăţeni, atunci avntajul se va ala adesea de partea unei
unităţi atît de vaste, încît necesită un sistem reprezentativ. Aceasta este
dilema participării cetăţenilor în opoziţie cu eicienţa sistemului:
Cu cît o nitate democratică este mai restrinsă, cu atit este ai
mare posibilitatea cetăţenilor de a particpa şi mai mică necesitatea
ca cetăţenii să delege reprezentanţilor hotririle guvenamentale. Cu
cit unitatea este mai vstă, cu atit este mai mare puterea de a gsi

1 06
D e sp re de m o c r aţ i e

:m luţii la problemele importante pentru cetăţeni, ca şi nevoia cetă­


ţenilor de a-şi delega deciziile reprezentanţilor.
Nu văd cum am putea scăpa de această dilemă. Însă, chiar dacă
nu putem scăpa de ea, o putem înrunta.

MIC ŞI FRMOS - EOI

Aşa cum se întîmplă cu toate celelalte activităţi umane, siste­


mele politice nu-şi realizează în mod obligatoriu posibilităţile. Titlul
unei cărţi surprinde esenţa unei perspective: Smal/ is Beautuf . Fără
îndoială, este teoretic posibil pentru sistemele politice oarte mici să
atingă un nivel oarte înalt de participare a cetăţenilor, un nivel pe care
sistemele vaste nu-l pot egala vreodată. Şi totuşi, adesea sau poate de
obicei, ele sînt oarte departe de a se ridica la nivelul posibilităţilor.
Adunările citadine în cîteva din oraşele mai mici ale Noii Anglii
oeră exemple bune de limite şi posibilităţi. Deşi în cea mai mare parte
a Noii Anglii tradiţionala adunare citadină a ost în mare măsură sau
în întregime înlocuită ca organ legislativ de reprezentanţi aleşi, ea încă
rezistă în statul preponderent rural Vermont.
Un observator binevoitor - şi totodată un participant - care a
analizat adunările citadine din Vemont a descoperit că ntre anii 1 970
şi 1 994 s-au ţinut 1 2 1 5 astfel de adunări, în 21 O oraşe din Vennont cu
mai puţn de paru mii cinci sute de locuitori. Examinînd documentele
de la 1 1 29 de adunări citadine, el a ajuns la concluzia că „numărul
participanţilor, calculat anci cînd prezenţa atingea nivelul cel mai
înalt la iecare adunare, era în medie de 1 3 9. O medie de 45 dintre
aceştia au participat cel puţin o dată. .. . În medie, 19 la sută dn
votanţii eligibili ai oraşului sînt prezenţi la adunarea citadnă şi 7 la
sută dn votanţii eligibili (3 7 la sută din cei prezenţi) iau cuvîntul cel
puţin o dată „. Marea majoritate a omenilor care vorbesc o ac mai
mult decît o dată „. O adunare durează în medie aproape paru ore „.

timp d e dezbateri. Dureă destul d e mult penru a acorda iecărui


participant două minute şi paisprezece secunde, timp de vorbit.
Deoarece; bineînţeles, cei care vorbesc sînt mult mai puţini decît cei
prezenţi, timpul disponibil iecărui vorbitor este, în medie, de exact

1 07
ROBERT A. DAHL

cinci minute . . . Dimpotrivă, întrucît sînt aproape de patru ori mai


multe participări decît participanţi, o adunare citadină obişnuită acordă
7
doar un minut şi 20 de secunde iecărui act de participare."
Se pare că adunările citadine nu sînt tocmai modele de demo­
craţie participativă. Şi totuşi, povestea nu s-a terminat. Atunci cînd
cetăţenii ştiu că problemele de dezbăut sînt neînsemnate şi nu ridică
controverse, preeră să rămînă acasă - şi de ce nu ar ace-o? Dar pro­
blemele controversate îi aduc la adunări. Deşi oraşul meu dn
Connecticut a renunţat în mre măsură la tradiţionala adunare citadin,
îmi amintesc anumite chestiuni în privinţa crora cetăţenii aveau
păreri total dierite şi veneau într-un număr atît de mare, încît ami­
teatrul liceului era arhipln; o a doua şedinţă, proramată pentru cei
care nu mai avuseseră loc în prima, s-a dovedit a i la el de aglo­
merată. Ca şi în Vermont, adunările citadine nu sînt dominate de cei
educaţi şi cu stre. Convingerile putenice şi determinarea de a-şi
spune părerea nu sînt în nici un caz monopolizate de un singur rup
socio-economic.
Cu toate limitele sale, democraţia de adunare are multe
argumente în avoarea sa.

DR I BE I E - LEOI

După cum m văzut în Capitolul 2, nici recii nu au scăpat de


dilemă. Înucît erau conştienţi că într-un stat restrîns călcîiul lui Ahile
îl constituie slaba pregătire militară în aţa unui stat mare. ngenioşi şi
bravi în menţinerea independenţei, atenienii nu au putut împiedica
îningerea de către orţele superioare ale lui Filip Macedoneanul în
anul 322 î.H. şi nici secolele de dominaţie srănă care au urmat. Odată
ce statul naţional cenralizat a început să ia iinţă, oraşele-state rămase
au ost sortite pieirii. Ultmul mare oraş-stat republicn, Veneţia, a
căzut ără rezistenţă în aţa amatelor lui Napoleon Bonaparte, n 1 797
şi nu şi-a mai recîştigat niciodată independenţa.
n ultimele secole, mai ales în secolul al X-iea, resursele limi­
tate ale unităţilor cu auto-guvenare şi îndeajuns de mici penu demo­
craţia de adunare s-au văzut clar, în repetate rînduri - nu doar n ches-

1 08
De sp re de m o craţ ie

tiuni militare ci şi în ceea ce priveşte problemele economice, comerţul,


mijloacele de transpot şi de comunicare, circulaţia oamenilor şi a
bunurilor, sănătatea, planning-ul familial, agricultura, alimentaţia,
inracţionaliatea, educaţia, drepturile politice, civile şi umane şi multe
alte probleme importante.
n lipsa unui cataclism mondial care ar reduce în mod drastic şi
permanent populaţia lumii şi i-ar disruge tehnologia avansată, este
imposibil de anticipat o lume în care toate unităţile politice mari vor i
dispărut spre a i înlocuite în înregime de unităţi politice cu totul
independente, cu populaţii atît de puţin numeroase (să spunem mai
puţn de cincizeci de mii de oameni) încît s-ar putea guvena singure şi
cetăţenii lor r alege să se auto-guveneze exclusiv prin sistemul
democraţiei de adunare. Mai mult de atît, o lume omată din unităţi
mici şi pe deplin independente ar i cu siguranţă instabilă, pentru că ar
i de aj uns să se coalizeze cîteva astel de unităţi, să declnşeze o are­
siune militră, să cotropească o unitate după alta, penu a crea astfel
un sistem prea vast penru guvenrea de adunare. Penru a demo­
cratiza această nouă unitate mare, reomatorii (sau revoluţionarii)
democratici ar trebui să reinventeze democraţia reprezentativă.

PRTEA NTECATĂ: EGOCIEEA NTE ELITE

Cu toate avntajele pe care le prezintă, guvenarea reprezen­


tativă ae o latură neplăcută. Majoritatea cetăţenilor din ţările demo­
cratice sînt conştienţi de ea; o acceptă n mare măsură ca parte dn
preţul pe cre îl presupune reprezentrea.
Latura neplăcută este umătoarea: sub o guvenare reprezen­
tativă, cetăţenii delegă adesea o autoritate discreţionară oarte mare
asupra deciziilor de impoanţă exraordinară. Ei delegă autoriate nu
numai reprezentanţilor pe care i-au ales ci, pe o cale mult mai indi­
rectă şi ocolită, delegă autoriate administratorilor, birocraţilor,
uncţionilor publici, judecătorilor şi, într-un mod chiar mai indirect,
qrgnizaţiilor intenaţionale. Legat de instituţiile democraţiei poli­
arhice, care îi ajută pe cetăţeni să-şi exercite inluenţa asupra conduitei

1 09
ROBERT A. DAHL

şi hotărîrilor guvenamentale, este un proces non-democratic, nego·


cierea intre elitele politice şi birocratice.
În principiu, negocierea între elite are loc în limite stabilite de
instituţii şi procese democratice. Dar aceste limite sînt adesea lxe,
pticiparea şi controlul din partea poporului nu sînt întotdeauna n­
tense, iar elitele politice şi birocratice au o mare competentă discre­
ţionară. n ciuda limitelor n privinţa controlului popular, el itele poli­
tice din ţările democratice nu snt despotice, de nestăpînit. Departe de
acest lucru. Alegerile periodice le obligă să nu pirdă deloc din vedee
opinia poporului. În plus, pe măsură ce ajung la hotărîi, elitele poli­
tice şi birocratice se inluenţează reciproc şi se controlează una pe
cealaltă. Negocierea între elite are propriul său sistem de pîrghii şi
conraponderi reciproce. În măsura în cre reprezentnţii aleşi pr­
ticipă la procesul de negociere, ei constituie o cale prn cre dorinţele,
scopurile şi valorile poporului pătrund n hotărîrile guvenamentale.
Elitele politice şi birocratice dn ţările democratice sînt putenice, mult
mai putenice decît pot i cetăţenii de rînd; dar nu sînt despoţi.

ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE
POT FI DEMOCRATICE?

Am ost preocupaţi pînă acum de posibilităţile democraţiei în


unităţi de dimensiuni mai mici decît o ţră sau un stat-naţiune. Dr ce
putem spune despre unităţile de dimensiuni mai mari sau cel puţin de
popoţii dierite: organizaţiile intenaţionale?
Spre sirşitul secolului al X-iea, ţările democratice au simţit
dn ce în ce mai mult consecinţele intenaţionalzării - economice,
culrale, sociale, politice, birocratice, militre. Ce îi rezervă demo­
craţiei viitorul? Chir dacă guvenele ţărilor independente vor ceda
oarte mult din puterea lor guvenelor intenaţionale de un el sau
altul, procesul democratic nu va i pur şi simplu promovat la un nivel
intenaţional? Dacă se va întîmpla aşa, înrucît guvenele intena­
ţionale care iau naştere vor i democratizate, valoile democratice nu
vor i subminate, ci poate chir sporite.

1 10
Desp r e de m o craţ i e

Pentru a ace o analogie ne-am putea inspira din istorie. După


cum am văzut în Capitolul 2, locul originar al ideii şi practicii demo­
craţiei a ost oraşul-stat. Dar oraşele-state nu au putut rezista puterii
d i n ce în ce mai mari a statelor naţionale. Oraşele-state ie au încetat
să existe ca entităţi recunoscute, ie au devenit, ca Atena şi Veneţia,
guvenări locale subordonate guvenării ţării . Aşadar, oare nu vor de­
veni guvenările naţionale, în secolul al I-lea, un gen de guvenări
locale subordonate guvenărilor democratice intenaţionale?
La uma urmelor s-ar putea spune că subordonarea guvenărilor
locale mai mici unei guvenări naţionale nu a însemnat sirşitul demo­
craţiei. Dimporivă, democratizarea guvenărilor naţionale nu numai
că a extins enorm domeniul democraţiei, ci a şi acordat proceselor de­
mocratice un loc important în unităţile subordonate - comune, oraşe,
cantoane, state, provincii, regiuni şi altele asemenea. Aşadar, privită
din această perspectivă, provocarea nu constă în a opri cursul ntena­
ţionalizării, lucru de altfel imposibil. Provocarea constă în demo­
cratizarea organizaţiilor intenaţionale.
Oricît de arăgătoare este această imagine pentru oricine are
multă consideraţie penu democraţie, sînt obligat cu părere de rău, să
trag concluzia că ea este extrem de optimistă. Chiar şi în ţările în ce
instituţiile şi practicile demcoratice au existat de mult timp şi sînt bine
instituite, este eraordinar de diicil pentru cetăţeni să exercite un
control eectiv asupra multor hotărîri cheie n ceea ce priveşte aa­
cerile extene. Ş i este mult mai diicil să acă acest lucru în organizaţii
intenaţionale.
Uniunea Europeană oeră o mărturie elocventă. Acolo, astfel de
struci democratice oiciale cum sînt alegerile publice şi parlamenul
sînt, ormal, în uncţiune. Şi totuşi, în principiu toţi obsevatorii sînt
de acord că un uriş „deicit democratic" se menţine. Hotărîrile deci­
sive svin îndeosebi în uma negocierii între elitele politice şi cele
birocratice. Limitele sînt stabilite nu de procese democratice, ci de
ceea ce negociatorii îi pot ace pe alţii să accepte, şi luîndu-se în
considerare posibilele consecnţe pentru pieţele naţionale şi intena­
ţionale. Negocierea, organizarea ierarhică şi pieţele determină reul­
tatele. Exceptînd ratiicarea reultatelor, procesele democratice nu
joacă aproape nici n rol.

111
ROBERT A. DAHL

Dacă instituţiile democratice sînt în mare măsură ineiciente n


guvenarea Uniunii Europene, perspectivele democratizării altor sis­
teme intenaţionale par şi mai îndepătate. Penru a atinge un nivel l
controlului public apropiat de nivelul actual în ţările democratice,
organizaţiile intenaţionale ar rebui să găsească pentru anumite pro­
bleme soluţii aproximativ la el de bune ca cele găsite în ţările demo­
cratice. Liderii politici ar trebui să creeze instituţii politice care să
oere cetăţenilor ocazii de participare politică, inluenţă şi control
aproximativ echivalente în ceea ce priveşte eicienţa cu cele deja exis­
tente în ţările democratice. Pentru a proita de aceste ocazii, cetăţenii
ar rebui să ie aproape la el de preocupaţi şi inonaţi cu privire la
politicile şi deciziile organizaţiilor intenaţionale, precum sînt cele
intene. Pentru ca cetăţenii să ie inonaţi, elitele politice şi mediatice
ar trebui să se angaj eze în dezbateri şi discuţii publice asupra altena­
tivelor în asemenea moduri încît să atragă atenţia şi reacţiile publi­
cului . Pentru a asigura dezbaterile publice, ar i necesar să se creeze
un echivalent intenaţional al competiţiei politice naţionale înre par­
tide şi persoane individuale care să vizeze uncţii. Reprezentanţii aleşi
sau echivalenţii lor oiciali (oricare ar i ei) ar trebui să exercite supra
birocraţiilor intenaţionale importante un control aproximativ la el de
bun precum cel eectuat în prezent de organele legislative şi executive
din ţările democratice.
Cum vor i repartizaţi între dieritele ţări reprezentnţii unui
ipotetic corp cetăţenesc intenaţional, constituie o problemă n plus.
Date iind dierenţele uriaşe de populaţie, nici un sistem de epre­
zentare nu ar putea să acorde importnţă egală votului iecrui cetă­
ţean şi, în acelaşi timp, să împiedice ţile mi să domine la vot ţările
mici; astfel, toate soluţiile acceptabile pentru democraţiile mai mici
vor nega egalitatea politică între membrii unei unităţi politice mai
vaste. Aşa cum s-a ntîmplat în Statele Unite şi în alte sisteme ede­
rale, soluţii acceptabile pot i inventate n rabă, ca în cul Uniunii
Europene. Dar, oricare ar i compromisul la care s-ar ajunge, el r
putea deveni oarte uşor o sursă de tensiune intenă, n special în lipsa
unei putenice identităţi comune.

1 12
D esp r e de m o c r aţ i e

Tensiunea este cu atît mai probabilă întrucît, dacă în demo­


craţiile naţionale cele mai multe decizii vor i considerate cu siguranţă
ca iind în detrimentul anumitor persoane, la el se va întîmpla şi în
organizaţiile intenaţionale. Responsabilitatea cea mai mare în privinţa
anumitor decizii ar putea i putată de anumite grupuri, regiuni sau
ţări. Pentru a supravieţui acestor tensiuni, ar i de ajutor o cultură poli­
tică susţinătoare a instituţiilor speciice - ea ar putea i chiar necesară.
Dar o cultură politică evoluează în timp, poate de-a lungul multor ge­
neraţii. În plus, pentru ca deciziile politice să ie în mare măsură
acceptabile şi aplicabile şi pentru cei lezaţi, probabil că ar trebui să se
nască un el de identitate comună echivalentă cu cea dn ţările
democratice existente.
Mi se pare oate puţin probabil ca toate aceste cerinţe esenţiale
penru democratirea organizaţiilor ntenaţionale să ie îndeplinite.
Dar dacă cerinţele nu sînt îndeplinite, prin ce metodă vor i luate hotă­
rîrile intenaţionale? Cred că vor i luate în principal prin negocieea
între elitele politice şi bircratice - principalele organe executive, mi­
nişi, diplomaţi, membri ai birocaţiilor guvenamentale şi non-guver­
namentale, lideri în aaceri şi alţii asemenea. Deşi procesele demo­
cratice pot stabili uneori limitele extreme în care elitele pot încheia
negocierile, a numi „democratice" pacticile politice ale sistemelor
intenaţionale ar însemna să privăm acest temen de orice înţeles.

O SOCIETAE PLURALISTĂ ROBUSTĂ N


ŢĂILE DEMOCRATICE

Cu toate că este puţin probabil ca democraţia să urce la nivel


intenaţional, este impont să nu pierdem din vedere că orice ţară
democratică re nevoie de unităţi mai mici. Înr-o ţară contemporană,
acestea sînt de o vietate uluitoare. Pînă şi cele mai mici ţăi demo­
cratice necesită guvenri municipale. Ţările mai mari pot avea altfel
de guvenări: pe disicte, ţinui, state, provincii, regiuni şi altele.
Oricît de mică ar i o ţară e scară mondială, va necesita o multitudine
de asociaţii şi organizaţii independente - adică o societate civilă
pluralistă.

1 13
ROBERT A. DAHL

Întrebarea: care este cea mai bună metodă de a guvena asocia·


ţiile mai mici ale statului şi societăţii - sindicate, întreprinderi econo„
mice, grupuri de interese specializate, organizaţii educaţionale şi cele­
lalte - nu admite un răspuns unic. Guvenarea democratică ar putea si
nu ie motivată în toate asociaţiile; deosebirile evidente în ceea ce
priveşte competenţa r putea impune limite justiicabile, reeritoare la
radul în care criteriile democratice r trebui respectate. Şi chiar şi
acolo unde democraţia este justiicată, nici una dntre ome nu este n
mod necesar cea mai bună.
Totuşi, nici o latură nedemocratică a nici unei guvenări, ie ea
a statului şi a unităţilor sale sau a asociaţiilor independente într-o
societate civilă pluralistă, nu ar rebui să rămînă necontestată. Prnci­
piile democratice sugereză cîteva întrebări pe care le-am putea pune
în privinţa guvenării oricărei asociaţii.
• n lurea hoilor, asigură guvenrea asociaţiei impornţă egală bi­
nelui şi ntereselor iecrei persone pe ce aceste hoi o privesc?
• Există vreun membru al asociaţiei care să ie atît de categoric mi
competent decît alţii să guveneze înct să i se încredinţeze
autoritatea totală şi supremă asupra guvenării asociaţiei? Dacă nu,
atunci nu ar trebui să consideăm membrii asociaţiei drept egali dn
punct de vedere politic în guvenarea asociaţiei?
• Dacă membrii sînt egali din punct de vedere politic, atnci nu r
rebui ca guvenarea asociaţiei să respecte criteriile democratice?
Dacă ar rebui, atnci n ce măsură oeră asociaţia membrilor săi
oportunităţi de participare reală, de aplicare a egalităţii la vot, de
cîştigare a unei înţelegeri luminate şi de exercitare a controlului
ultim asupa agendei?
n apoape toate sau poate n toate organizaţiile de pretutindeni
exi stă loc penru un anumit rad de democraţie; şi aproape n toate
ţările democratice e loc considerabil pentru mai multă democraţie.

1 14
Capitolul 1 0

VIETĂŢI II

CONSTITUŢII

Aşa cum democraţia se prezintă sub dierite dimensiuni, şi


constituţiile cunosc la rîndul lor o vrietate de stiluri şi one. Dar la
el de bine vă puteţi întreba: dierenţele dintre constituţiile ţărilor
democratice sînt cu adevărat importante? Răspunsul pare a i: nu, da
sau poate.
Penru a explica această problemă, voi începe prin a recurge la
experienţa n materie constituţională a ţărilor cu regim democratic
vechi, ţări n care instituţiile undamentale ale democraţiei au existat
ăă înrerupere începînd cu aproximaţie din anul 1 950 douzeci şi
-

două la număr (Australia, Ausri� Belgi� Canada, Costa Ric�


Danemarca, Finlanda, Franţa, Genania, Islnda, Irlanda, Israel, Itali�
Japonia, Luxemburg, Olanda, Noua Zeelandă, Novegi� Suedia,
Elveţi� Marea Britanie şi Statele Unite) 1 •
Dierenţele dntre ele snt suicient de mari pentru a ne oeri o
idee de ansamblu în legăură cu gama de posibilităţi. Ir soluţiile
constituţionale ale ţărilor recent democratizate sînt la el de impor­
tante. De apt, ele prezintă o impotanţă sporită pentru că s-ar putea
dovedi esenţiale în reuşita procesului de democratizare.
Pentru a descrie constituţiile şi arajamentele constituţionale
îmi propun să olosesc sensul general al acestor teneni, în şa el
înct să pot îngloba proceduri importante care s-ar putea să nu ie men­
ţionate în constituţie, cum sînt cele reeritoare la sistemele electorale

1 15
ROBERT A. DAHL

şi de partide. Motivul pentru care procedez astel va deveni explicit n


capitolul umător.
În consecinţă, care ar i cele mai impotante deosebiri dne
constituţiile democratice şi cît de mult contează acestea?
crise sau nescrise? O constituţie nescrisă poate părea o alătu­
rare de termeni contradictorii; totuşi, în cîteva ţări, anumite tradiţii şi
obiceiuri bine înrădăcinate sînt considerate ca ăcînd pate dn
sistemul constituţional, deşi nu sînt prescrise într-un document unic,
adoptat în orma unei constituţii. În cadrul democraţiilor vechi (şi cu
siguranţă în rîndul celor nou ormate) o constituţie nescrisă este rezul­
tatul unor circumstanţe care se sprijină pe realităţi istorice extrem de
neobişnuite, cum s-a întîmplat în czurile de excepţie din Marea
Britanie, Israet2 şi Noua Zeelandă. n orice caz, adoptarea consti­
tuţiilor în ormă scrisă a devenit procedura standard.
Carta drepturilor omului. nclude constituţia o Ctă a dreptu­
rilor omului anume speciicată? Deşi constituţiile democraţiilor vechi
nu includ neapărat în mod distinct o cartă a drepilor omului, în
prezent aceasta constituie cerinţa standard. Din motive istorice şi dato­
rită lipsei unei constituţii scrise, Marea Britanie reprezintă o excepţie
remarcabilă (unde această concepţie are, totuşi, un sprijin însenat).
Drepturi sociale şi economice? Deşi Constituţia SUA şi cele
rămase neschimbate din secolul al X-iea, în ţările cu democraţie
veche, nu spun explicit prea mult cu privire la drepturile sociale şi
economice3 , cele adoptate după cel de-al doilea război mondial includ
asemenea drepturi. Uneori, totuşi, drepturile sociale şi economice
prescrise (uneori, în mod detaliat) au o valoare mai mult simbolică.
Stat federal sau unitr? Într-un sistem ederal guvenele anu­
mitor unităţi teritoriale mai reduse - state, provincii, regiuni - au ga­
rntată stabilitatea precum şi un important registru de autoritate; n
cazul sistemelor unitae, existenţa şi autoritatea acestor regiuni sînt
condiţionate de hotărîrile guvenului naţional central. Din cele două­
zeci şi două de state democratice vechi, numai şase sînt sict ederale
(Ausralia, Austria, Canada, Germania, Elveţia şi Statele Unite). n
toate aceste ţi sistemul_ ederal este rezultatul unor circumstanţe
istoice speciale4 •

1 16
Desp r e de m o cr aţ ie

Legislativ bicameral sau unicameral? n ciuda prevalenţei bica­


meralismului, Israelul nu a avut niciodată o a doua cameră, ir
începînd cu anul 1 950 cele patru ţări scandnave şi Noua Zeelandă au
desiinţat camera superioară.
Control de constituţionalitate ? Este în măsură o curte supremă
sau constituţională să declare neconstituţionale legile promulgate n
mod corespunzător de către legislativul naţional? Această procedură,
cunoscută sub numele de control de constituţionalitate asupra legis­
laţiei, a constituit procedura standard a ţărilor democratice cu sistem
de guvenre ederal, unde este considerată necesară în cazul în care
constituţia trebuie să aibă întîietate aţă de legile promulgate de state,
provincii sau cantoane. Dar aspectul cel mai relevant este măsua n
care un ribunal poate declra neconstituţională o lege adoptată de
parlamentul naţional. Ca dovadă, guvenul elveţian limitează inluena
controlului de constituţionalitate numai la nivelul legislaţiei cn­
toanelor. Totuşi, după cum s-a văzut, majoritatea ţărilor democratice
nu snt ederale, ir dintre sistemele unitre dor aproximativ jumătate
deţin o anumită ormă de control al legislaţiei. Pe lîngă asta, chiar şi în
ţările unde acesta există, limita pînă la cae cuţile încercă să-şi
exercite această autoritate vriază de la ponderea cea mai ridicată în
cazul Statelor Unite, unde Curtea Supremă de Justiţie deţine uneori o
autoritate remrcabilă, pînă la situaţia ţărilor în cre autoritatea jude­
cătorescă se conormează în mare măsură deciziilor luate de prla­
ment. Canada oeră o vriantă interesantă. Deorece este un sistem
ederal, Cnada re o curte supremă de justiţie învestită cu puterea de
a declra neconstituţionale atît legile provinciale, cît şi cele ederale.
Touşi, legislativele provinciale şi prlamentul ederal pot respinge
decizia curţii prntr-un vot ulterior pentru a valida legea espectivă.
.. ..
Investitura pe termen limitat sau nelimitat a judecătorilor? n
Statele Unite membrii autorităţii judecătoreşti ederale (adică naţio­
nale) sînt, în conomitate cu prevederile constituţiei, învestiţi în
uncţie pe viaţă. Avantajul mandaului nelimitat constă în apul că le
asigură judecătorilor o mai mre ndependenţă aţă de presiunile poli­
tice. Dr dacă deţin, de asemene� puterea de a realiza controlul de
constituţionalitate, hotărrile lor pot relecta inluenţa unei ideologii

1 17
ROBERT A. DAHL

învechite clre nu mai este susţinută de majorităţile parlamentare şi


electorale. n consecinţă ei s-ar putea olosi de acest control pentru a
tergiversa aplicarea reormelor, aşa cum au pocedat de cîteva ori în
Statele Unite, în special n timpul perioadei de reorme cuprinzătoare
dintre anii 1 933- 1 93 7, cînd preşedinte era F. D. Roosevelt. Avînd n
vedere experienţa americană, unele ţări democratice care aveau pre­
văzut în mod explicit conrolul de constituţionalitate în textul consti­
tuţiilor scrise după cel de-al doilea război mondial, au renunţat la man­
datele pe viaţă şi optat pentru mandate limitate, deşi destul de lungi,
cum se întîmplă în Germania, Italia şi Japonia.
Referendumri? Organizarea unor reerendumuri naţionale este
posibilă sau chiar obligatorie în cazul apobării unor amendamente
constituţionale? În Elveţia acest aspect este precizat în mod clar:
acolo, reerendumurile pe probleme de interes naţional sînt permise
(chiar obligatorii în cazul dezbaterilor amendamentelor constituţio­
nale) şi sînt recvente. La cealaltă extremă, constituţia Statelor Unite
nu nclude nici o prevedere în privinţa reerendumurilor (nici n astfel
de reerendum nu a avut loc vreodată la nivel naţional) cu toate că se
desăşoară n mod obişnuit în multe state. Spre deosebire de Statele
Unite, în multe din statele cu democraţie veche a avut loc cel puţin un
reerendum în decursul timpului.
Sistem prezidenţial sau parlamentr? Într-un regim prezidenţial
şeul executivului este ales independent de corpurile legislative şi este
învestit, în conomitate cu prevederile constituţionale, cu uncţii
importante. n cul unui regim parlamentar sau de cabnet, şeul exe­
cutivului este ales şi poate i destiuit de prlament. Exemplul clasic
de guvenare prezidenţială este cel al Statelor Unite iar cel de guver­
nare parlamentară - Mrea Britanie.
Fona de guvenare prezidenţială a ost novaţia delegaţilor la
lucrările Convenţiei Constituţionale americne dn 1 787. Majoritatea
delegaţilor preerau constiuţia britnică (nescrisă) penu că se spri­
j nea pe acea „separaţie a puterilor" înre: componenta judecătoreasc�
independentă deopotrivă de puterea legislativă şi executivă; un corp
legislativ (parlamentul) independent de executiv; şi un executiv (mo­
narhul) independent de legislativ. Deşi delegaţii au căutat să dove-

1 18
Desp r e de m o c r aţ i e

dească superioritatea valorică a constituţiei britanice, era exclusă ideea


unei monarhii; astel că s-au blocat în aţa problemei executivului.
Neavînd drept exemplu nici un model istoric relevant, au dezbătut
această problemă timp de aproape două luni pînă cînd s-a ajuns la un
rezultat.
Deşi delegaţii întruniţi la această convenţie au dat dovadă de
pricepere deosebită în materie de chestiuni constituţionale, trecerea
timpului a demonstrat că delegaţii au dat dovadă de un sprit de pe­
vedere mai acut decît îl arată documentele sau decît ar lăsa să se între­
vadă natura umană supusă reşelii. Ca şi în cazul altor acte inovatoare,
promotorii regimului prezidenţial americn (sau mai corect, regimul
prezidenţial - conresional) nu au avut capacitatea eectivă de a pre­
vedea modul în care creaţia lor avea să evolueze în cursul urmă­
toarelor două secole. De asemeni, n-au putut anticipa aptul că oma
de guvenămînt parlamentar urma să se extindă, devenind o altenativă
adoptată pe scară mai largă..
Deşi în prezent orma de guvenare parlamentară este de necon­
ceput pentru americani, în cul n care Convenţia Constituţională r
i avut loc cam cu treizeci de ani mai tîrziu, este oarte probabil ca
delegaţii să i propus un sistem parlamentar. Pentru că ceea ce ei (ca
de altfel şi obsevatorii britnici) nu au reuşit să înţeleagă era aptul că
însuşi sistemul constituţional britanic era supus unor schimbări rapide.
Pe scurt, se transorma într-un regim parlamentar în care autoritatea
executivă era propriu-zis deţnută de primul ministru şi de cabinetul
său, iar nu de căre monarh. Şi, cu toate că era ales în mod simbolic de
căre monarh, primul ministru era de apt desemnat de majoritatea
parlamentarilor (iar mai apoi, de cea din Camera Comunelor) şi urma
să rămînă în uncţie cu sprijinul majorităţii parlamentare. Primul
ministru alegea la rîndul său ceilalţi membri ai guvenului. Acest
sistem era oarecum undamentat prin 1 8 1 0.
Aşa cum s-a dovedit, în majoritatea ţărilor cu regim democratic
vechi şi stabil, unde instituţiile democratice au evoluat pe prcursul
secolului al X-iea şi începutul secolului al X-iea şi s-au dovedit
durabile, ormele de guvenare parlamentară şi nu prezidenţială au ost
cele preerate ca soluţii constituţionale valide.

1 19
ROBERT A. DAHL

Sistem electoral? Cu cită stricteţe este respectat rapotul dintre


numărul locurilor din legislativul naţional şi preerinţa maniestată de
alegători? Dacă, de exemplu, candidaţii unui partid au obţinut 3 0% din
voturi, aceasta va însemna cîştigarea a 3 0% din locuri? Sau vor cîştiga
dor 1 5 %? Deşi sistemul electoral nu este neapărat speciicat în textul
constituţiei ca o componentă distinctă, aşa cum s-a sugerat anterior,
este recomandabil să ie considerat ca ăcînd parte din sistemul consti­
tuţional, pentru modul în care sistemele electorale interacţioneză cu
celelalte părţi ale constituţiei. Acest aspect va i tratat mai pe larg în
capitolul următor.
Deşi lista altenativelor poate i mult extinsă, cele de mai sus
demonstrează aptul că procedurile constituţionale variază destul de
mult în rîndul democraţiilor vechi. Pe lingă asta, dierenţele menţio­
nate pînă acum sînt relativ generale; dacă am restrînge aria de obser­
vare la un nivel mai concret, va i posibilă descoperirea altor diferenţe
maj ore.
Astfel că acum s-ar putea trage concluzia că există dierenţe
concrete între constituţiile ţărilor democratice. Dar există oare anumite
dierenţe care să aibă ca rezultat constituţii mai bune sau poate mai
democratice decît altele? Există oare o variantă optmă de constituţie
democratică? Aceste două întrebări generează încă una: cum s-ar
putea evalua cu cît este o constituţie mai preerabilă, n comparaţie cu
alta? n mod evident avem nevoie de anumite criterii.

INFLUEŢA CONSTITUŢIILOR

Constituţiile pot luenţa multe aspecte ale democaţiei unei i.


Stabilitatea. Constituţia poate conibui la asigurarea stabilităţii
instituţiilor democratice undamentale prezentate în Capitolul 8. Nu
numai că poate crea un cadru guvenamental democratic, ci şi să asi­
gure toate drepturile şi garanţiile necesare pentru uncţionarea insti­
tuţiilor politice.
Drepturile undamentale. Constituţia poate asigura protecţia
drepturilor minorităţii şi maj orităţii populare. Chiar dacă acest criteriu
este în mod implicit inclus în primul, datorită dierenţelor dintre

1 20
D e sp r e de m o c r a ţ i e

constituţiile democratice este util să se acorde un interes adecvat drep­


turilor şi îndatoririlor undamentale cre oeră garanţii atît maj ori­
tăţilor cît şi minorităţilor.
Neutralitatea. Constituţia poate menţine neutralitatea în raport
cu cetăţenii unei ţări. Asigurînd drepturile şi îndatoririle undamentale,
prevederile constituţionale pot de asemenea să garanteze aptul că
procesul de creare a legilor este menit să nu avorizeze dar nici să nu
penalizeze opiniile sau interesele îndreptăţite ale unui cetăţean sau
grup de cetăţeni.
Rspnderea. Constituţia r putea i alcătuită n aşa el ncît să oe­
re cetăţenilor posibilitatea de a rage la rspundee liderii politici penru
deciziile, aptele sau conduitele lor, nr-un inteval de timp „acceptabil".
Reprezentarea echitabilă. Ce nseamnă reprezentare echitabilă
în cadrul unei democraţii generează conroverse inteminabile, în parte
deoarece necesită lămurirea următoarelor două criterii.
Consensul avizat. Constituţia poate să le ie de olos cetăţenilor
şi liderilor politici pentru atingerea unui consens bazat pe opinii
avizate în legătură cu legile şi politicile. Acest lucru este realizabil
prin crearea de oportunităţi şi stimulente pentru ca liderii politici să se
implice în activităţi de negociere, acomodre şi omări de coaliţii care
ar înlesni concilierea unor interese dierite. Mai multe pe această temă,
în capitolele umătoare.
Gvenre eicientă. Prin eicienţă se nţelege că un guven
acţioneză în vederea rezolvării problemelor considerate de mpor­
tanţă majoră de către cetăţenii cre se conruntă cu ele şi penru care
găsesc că ar i potrivită acţiunea guvenamentală. Guvenarea ei­
cientă este deosebit de impontă mai ales n situaţiile de criză dato­
rate războiului sau ameninţării cu producerea războiului, tensiunilor
intenaţionale acute, diicultăţilor economice severe sau altor împre­
jurări similare. Dar rolul său este de asemeni relevant în perioadele
obişnuite cînd pe ordinea de zi a cetăţenilor şi liderilor politici se
găsesc probleme majoe. Mai concret, pe temen scut un guven
nedemocratic ar putea răspunde acestor cerinţe mai bine decît ar ace­
o un guven democratic; în schimb pare îndoielnic aptul că la el s-ar
întîmpla pe o perioadă mai lungă. n orice cz, ne propunem să

121
ROBERT A. DAHL

analizăm ormele de guvenare care uncţionează în limitele democra­


ţiei. În acest cadru, este rezonabilă dorinţa de a avea un regim consti­
tuţional cu proceduri menite să descurajeze blocajul prelungit, amî­
nările sau susragerile de la răspundere în chestiunile majore şi să
încurajeze iniţiativa în rezolvarea lor.
Decizii competente. Oricît de dezirabil ar i un guven eicient,
cu greu am putea aprecia o constituţie cre înlesneşte acţiunile hotărite
şi erme, dar îi îngreunează guvenului accesul la cunoştinţele nece­
sare rezolvării problemelor urgente de pe agenda politică. Acţiunea
hotărită nu este un substitut al strategiei politice inteligente.
Trnsparenţă şi accesibilitate. Prin acestă alăturare de criterii
am în vedere aptul că guvenarea trebuie să ie suicient de accesibilă
opiniei publice şi destul de simplă în punctele esenţiale, penu ca
cetăţenii să înţeleagă uşor cum uncţioneză şi cu ce se ocupă. De
aceea nu trebuie să aibă o alcătuire atît de complicată încît oamenii ă
nu poată înţelege care sînt cauzele anumitor situaţii şi, iindcă nu pot
înţelege activitatea guvenului lor, să le ie imposibil să-şi tragă
prompt la răspundere conducătorii, în special pin alegeri.
Flexibilitate. Un sistem constituţional nu trebuie ă aibă o
constucţie atît de rigidă sau să ie atît de erm ancorat în literă şi
tradiţie, ncît să nu permită adaptarea la noi situaţii.
Legitimitate. Respectarea celor zece criterii anterioare ar putea
constitui un undament viabil pentu a coneri unei constituţii destulă
legitimitate şi credibilitate în rîndul cetăţenilor şi al elitelor politice,
iar astfel să-i ie asigurată supravieţuirea. Totuşi, într-o ţară oarecare
anumite prevederi constituţionale ar putea i mai compatibile decît
altele cu preceptele tradiţionale universale de legitimitate. De pild,
oricît de paradoxal li s-ar părea multor republicani, menţinerea unui
monarh în calitate de şef al statului, în paralel cu adaptarea monarhiei
la exigenţele poliarhiei, a condus la un grad sporit de legitimitate a
constituţiilor democratice din statele scandinave, Olanda, Belgia,
Japonia, Spania şi Mrea Britanie. Pin contrast, în majoritatea ţărilor
democratice o încercare de a instaura un monarh ca şef al statului s-ar
situa în dezacord cu convingerile republicane larg răspîndite. De aceea
în cadul convenţiei din 1 787 propunerea lui Alexander Hamilton de

1 22
Desp r e de m o craţie

n umire pe viaţă a şeului executivului - o „monarhie electivă" - a ost


respinsă ără a i măcar discutată. După cum remarca un alt delegat,
Elbridge Gery, „Nu există nici măcar unul într-o mie, dintre conce­
tăţenii noştri, care să nu se împotrivească oricărui pas către
monarhie". 5

CÎT DE ULT CONTEZĂ ACESTE DIFERENŢE?

Sînt cu adevărat importante aceste dierenţe constituţionale?


Pentru a rspunde la această întrebare este necesar să adăugăm
alte două considerente doveditoare reeritoare la statutul celor douăzeci
şi două de ţări democratice cu tradiţie. O serie de experienţe poate i
desprinsă din rndul democraţiilor „recente", ţri unde instituţiile demo­
cratice de bază au ost ondate şi s-au menţinut în a doua jumătate a
secolului al X-iea. O altă serie de experienţe se poate desprinde de pe
urma destinului ragic r ediicator al ţărilor care au avut instituţii
democratice la un moment dat în secolul al X-ie, dar au ost desiin­
ţate şi au cedat, cel puţin pentru o vreme, n aţa unui regim autoritr.
Deşi aceste trei surse doveditoare maj ore nu au ost nici pe
departe consemnate sau analizate în prounzime, consider că pot
genera cîteva concluzii importante.
Pentru început, iecare din altenativele constituţionale menţio­
nate a existat n cel puţin una din democraţiile stabile. Drept urmare
este pefect rezonabil, ba chiar logic necesar, să conchidem că multe
dintre dieritele ranjamente constituţionale sînt compatibile cu insti­
tuţiile politice undamentale ale democraţiilor poliarhice prezentate în
Capitolul 8. Instituţiile politice ale democraţiei polirhice pot, în
aparen, să se prezinte sub d ierite orme.
Care este cauza acestei situaţii? Anumite condiţii de ond
deosebit de avorabile stabilităţii instituţiilor democratice unda­
mentale (discutate în Capitolul 12) au deţinut un rol impotant în toate
aceste democraţii vechi şi extrem de stabile. Datorită acestor condiţii
avorabile aspectele constituţionale vaiate pe care le-am prezentat nu
au o inluenţă prea mare asupra stabilităţii instituţiilor democratice de
bază. Judecate numai după acest criteriu, deosebirile menţionate nu

123
ROBERT A. DAHL

par a avea mare impotanţă. Deci, în limite largi, ţările democratice


dispun de un număr mare de variante constituţionale.
Prin contrast, acolo unde condiţiile undamentale sînt oarte
neavorabile, e puţin probabil ca democraţia să poată i menţinută,
oricare ar i modelul constituţional.
Cu puţină exagerre, am putea rezuma primele două aspecte în
elul următor:
Dacă condiţiile structurale sînt extrem de avorabile, este posi­
bilă menţinerea stabilităţii oricare ar i oma constituţională adoptată
de stat. Dacă acestea nu sînt avantajoase, nici o ormă constituţională
nu va salva democraţia.
Cu toate acestea există şi o a treia posibil itate, mai contro­
versată: într-o ţră unde condiţiile nu sînt nici destul de avorabile, dr
nici oarte neprielnice, situîndu-se pe o treaptă de mj loc, conerind
democraţiei un statut nesigur dar nu şi imposibil, ar putea să conteze
alegerea unui anumit model constituţional. Pe scut: dacă ntr-o ţaă
există condiţii de ond mixte, unele avorabile iar altele nu, o consti­
tuţie bine concepută ar putea contribui la menţinerea instituţiilor
democratice în timp ce o constituţie de concepţie deicitară r putea
duce la prăbşirea instituţiilor democratice.
În inal, oricît de esenţială este, stabilitatea nu constituie sin­
gurul criteriu relevant. Dacă ar i să evaluăm modelele constituţionale
după alte citerii s-ar putea despnde unele consecinţe impotante
chiar şi în ţări care oeră condiţii avorabile stabilităţii democratice.
Chiar asta se întîmplă. Ele au un rol hotărîtor n ormarea instituţiilor
politice concrete ale ţărilor democratice: guvenele, corpurile legis­
lative, cuţile de justiţie, sistemele de partide, guvenările locale, şi
altele. Forma acestor instituţii poate avea la rîndul său consecinţe
importante pentru echitatea reprezentrii în prlament sau eicienţa
guvenului şi în consecinţă ar putea detemna gradul de legitimitate al
guvenului. În ţările unde condiţiile de ond sînt mixte şi perspectivele
stabilităţii democraţiei sînt înrucîtva nesigure, aceste vaiaţii s-ar
putea dovedi deosebit de impotante.
Într-adevăr, se pre că aşa este, din motive pe cre le vom
explora în capitolul mător.

1 24
Capitolul 1 1

VRIETĂŢI III

PRTDE ŞI SISTEME ELECTOALE

Probabil că nici o instituţie politică nu conturează mai bine


realitatea politică a unei ţări democratice decît sistemul său electoral şi
partidele politice. Şi nici o altă componentă nu prezintă o mai mare
varietate.
Într-adevăr, viaţiile sînt atît de mi încît un cetăţen obişnuit
numai cu prevederile electorale şi sistemul de partide din propria ţară
ar avea diicultăţi în a înţelege realitatea politică a altei ţăi demo­
cratice sau, în caul că o înţelege, s-ar putea să i se pară neatractivă.
Pentru cetăţenii unei ţări nde numai două partide majore sînt înscrise
în competiţia electorală, multitudinea de partide din altă ţară ar putea
crea impresia de haos. Pentru un cetăţean al unei ţări cu sistem multi­
partidist, aptul că există numai două partide dinre care să poţi alege
ar putea lăsa impresia unei strategii politice restrictive. Dacă iecare
dintre ei ar analiza sistemul de ptide ale celeilalte ţări, probabil că
dierenţele r părea şi mai lipsite de sens.
Cm s-ar motiva existenţa acestor dierenţe?
Există sisteme de partide şi electorale mai democratice decît
altele sau mai adecvate în unele privinţe?
Pentru nceput trebuie analizate principalele deosebiri dintre
sistemele electorale.

1 25
ROBERT A. DHL
SISTEMELE ELECTOALE

1
Sistemele electorale cunosc o varietate nelimitată • Un motiv
este acela că nici un sistem electoral nu poate satisace toate criteriile
prin care, în mod rezonabil, ar trebui evaluat. Există ca de obicei
anumite situaţii de compromis. Atunci cînd se optează pentru un
sistem anume, se obţin anumite beneicii şi se pierd altele.
Care este cauza? Pentu a răspunde cît mai succint posibil, ar
trebui redus numărul impresionnt de variante la dor două.
P. n rîndul democraţiilor vechi sistemul electoral cel mai
obişnuit este conceput anume pentru a conduce la corespondenţe
stricte între totalul de voturi alocate unui partid în alegeri şi numărul
locurilor pe cre acesta le dobîndeşte în parlament. De exemplu par­
tidul care are 53% din voturi, va dobîndi 53% din numărul locurilor.
Această procedură este cunoscută sub numele de Reprezenare
Propoţională (RP).
Vot Plralitar. Dacă sistemele RP sînt concepute pentru a
satisace un test de corectitudine, s-ar putea crede că au ost adoptate
în orice ţară democratică. Şi totuşi în unele ţări nu s-a procedat asfel.
n schimb, ele au ales să menţină procedurile electorale care să
conducă la creşterea considerabilă a numărului de locuri cîştigate de
partidul cu cel mai mare număr de voturi. De exemplu, un partid care
ar avea 5 3% de voturi, va putea obţine 60% din numărul de locuri. n
varianta acestui sistem care este olosit n Marea Britanie şi Statele
Unite ale mericii, din iecare circumscripţie este ales un candidat, iar
cel care obţine cele mai multe voturi, cîştigă. Datorită nalogiei cu o
cursă de cai, această procedură este denumită şi irst-past-the-post
[„primul cre depăşeşte linia de sosire"] .

Cvinte despre cvinte

În Statele Unite un asemenea sistem este deseori numit Vot


Plralitar deoarece cndidatul cu cele mai multe votri (care nu repre­
zintă neapărat majoitatea votrilor) este cel care cîştigă. Analiştii
politici îl denmesc deseoi ca „sistem cu vot plralitar n circum­
scipţii uninominale", o titulatură excesiv de complexă, dr cre redă

1 26
De sp re de m o craţie

nţelesul propriu. „First-past-the-post" este omula olosită n M are a


Britnie.

P verss . P/. Aşa cum am arătat mai sus, încă nu s-a


încheiat controversa în legătură cu ona de sistem electoral care
răspunde pe deplin condiţiilor de corectitudne şi libetate. Dar criticii
sistemului V. Pl. susţin aptul că în general nu reuşeşte să treacă testul
reprezentării corecte, ba chir îl încalcă lagrant. De exemplu, la
alegerile parlamentare britanice din 1 997 Partidul Laburist a cîştigat
64 de procente din numărul locurilor din parlament - cea mai ridicată
ciră din istoria modenă a acestui parlament; totuşi aceasta a rezultat
în baza unui procent de doar 44% din numărul voturilor. Partidul
Consevator, cu 3 1 % din voturi, a avut doar 25% din locuri, pe cînd
deavorizaţii Liberali-Democraţi cre au primit sprijinul a 1 7% din
alegători, s-au ales cu numai 7% din numărul locurilor! (Candidaţii
celorlalte partide au cîştigat un total de 7 procente de voturi şi 4%
locuri în parlament).
De ce apar aceste discrepnţe între totalul voturilor alocate unui
partid şi procentul de locuri obţinute? Imaginaţi-vă un sistem demo­
cratic la scară redusă cu numai o sută de membri repartizaţi în cîte
zece districte egale, din rîndul cărora alegătorii optează penru un sin­
gur reprezentnt pentru corpul legislativ. Să presupunem că în mica
noastră democraţie 5 1 O electori (sau 5 1 %) voteză pentru Partidul
Albsru şi 490 (sau 49%) votează pentru Partidul Roşu. Acum să ne
închipuim (deşi e puţin probabil) că iecare este susţinut de un număr
pefect uniom de alegători din întreaga noastră minidemocraţie:
iecare din cele zece disricte se întîmplă să conţină 5 1 alegători ai
Albaşrilor şi 49 din cei ai Partidului Roşu. Care va i rezultatul ale­
gerilor? Ptidul Albasru cîştigă în iecare district şi asfel dobîndeşte
1 00% din locuri şi o majoritate în parlament de zece la zero (tabelul 2,
exemplul 1). Sistemul ar putea i extins la scară mare pentru a include
o ţră întreagă, iar numărul disictelor să ie de semenea sporit.
Rezultatul va i acelaşi.

127
ROBERT A. DAHL

Tabelul 2. Ilustrare ipotetică a sistemului electoral pluralitar

Sînt 1 O disri cte , iecre avînd 1 00 votanţi , diviaţi înre două partide
(Albaştrii şi Roşii).

Exemplul 1 . Spijnul pentu ptide este uniorm.

District Voturi pentu Mndate cîştigate de


Albaşri Roşii A lbaşti Roşii
(nnăr) (numr) (număr) (număr)
1 51 49 l o
2 51 49 l o
3 51 49 1 o
4 51 49 1 o
5 51 49 l o
6 51 49 1 o
7 51 49 1 o
8 51 49 l o
9 51 49 1 o
10 51 49 1 o
Total 510 490 10 o

Exemplul 2. Spij inul penu ptide nu este uniorm.

District Votui penu Mndate cîştigate de


Albaştri Roşii Albaşri Roşii
(numr) (nmr) (numr) (număr)
1 55 45 l o
2 60 40 I o
3 40 60 o l
4 45 55 o l
5 52 48 1 o
6 51 49 1 o
7 53 47 1 o
8 45 55 o 1
9 46 54 o 1
10 55 45 1 o
Total 562 498 6 4

128
De sp re de m o craţie

Putem aima cu cetitudine că nici o ţară democratică nu va


putea păstra sistemul V. PI. în aceste condiţii. Ceea ce nu permite să se
ajungă la acest rezultat bizar - şi complet nedemocratic - este aptul
că partidele nu au o susţinere electorală unionnă la nivelul întregii
ţări: în unele regiuni Albaştrii ar putea avea 65% din electori, în timp
ce în altele au doar 40%, să zicem, iar Roşii au restul de 60%. Iar n
ceea ce priveşte mărimea circumscripţiilor, aceasta se situează în j urul
valorii medii naţionale. Pentu o imagine ipotetică, vezi tabelul 2,
exemplul 2.
Este, deci, evident că pentru ca sistemul V. PI. să rezulte într-o
reprezentare destul de corect, sprjinul partidelor nu trebuie să ie
distribuit în mod egal la nivelul întregii ţări. Invers, cu cît sprjinul
este mai uniom, cu atît va spori discrepanţa dintre voturi şi numărul
locurilor alocate. Asfel, dacă se micşoeă dferenţele regionale ntr-o
ţară, aşa cum pare să se i întîmplat în Anglia în 1 997, discrepanţa
cauzată de V. PI. se agravează.
Şi dacă lucrurile stau aşa, atunci de ce nu este înlocuit sistemul
V. PI. cu P în ţările democratice? n primul rînd, nu se poate inora
importanţa căpătată de-a lungul istoriei şi datorată tradiţiei în ţări
precum Marea Britanie sau Statele Unite, unde acest sistem a prevalat
de la începuturile guvenării reprezentative. Statele Unite ne oeră un
exemplu important în acest sens. Sistemul V. Pl. americn poate con­
duce la absenţa reprezentării echitabile pentru numărul mare de elec­
tori aro-americni în cadrul corpurilor legislative ale iecărui stat şi n
Camera Reprezentanţilor. Penu a se asigura de aptul că alegătorii
aro-americani vor avea pate de cel puţin cîţiva repezentanţi în
legislativele statale sau n Congres, corpurile legislative şi judecătorii
au recurs uneori la delimiarea unor circumscripţii cu majoritate aro­
americană. Disrictul rezultat nu relectă cîteodată nici o corespon­
denţă cu actori georaici, economici sau istorici. Sub incidenţa unui
sistem R.P ., dacă aro-americnii r alege să voteze pentru cndidaţii
lor, ar i reprezentaţi în proporţie egală cu numărul lor: într-un stat n
care, să zicem că 20% din alegători sînt neri, cu siguranţă că 20% din
numărul locurilor vor i ocupate de aro-americani, dacă asta ar dori.

1 29
ROBERT A. DAHL

Dar dacă lucrurile stau aşa, de ce n-a ost adoptat sistemul R.P.?
În principal pentru că ostilitatea manie stată aţă de R.P. este atît de
răspîndită în Statele Unite, încît nici corpurile legislative, nici jude­
cătorii nu i-au acordat atîta consideraţie încît să reprezinte o alter­
nativă viabilă la delimitarea circumscripţiilor pe criterii rasiale.

Cvinte despre cvinte

Gerymandering, sau tnchierea crcumscripţiilor electorale n


scopuri sict politice este o practică cu tradiţie n Statele Unite. Denu­
mrea provine de la Elbridge Gery, despre cre am spus nterior că
era un delegat la Convenţia Constituţională Americană. Guvenator
ales al statului Massachusets, Gey a iniţiat o retrasre a raniţelor
disictelor din cre erau aleşi reprezentanţii în legislatiul statului,
retrasare cre i-a ajutat pe democraţi să-şi menţină majoritatea. Aunci
cînd cineva a observat că n disict avea oma unei salmanre, un
critic a remrcat că semăna mai derabă cu o „geymanră". Ter­
menul, căruia îi este asociat şi verbul, a intrat ulterior n vocabularul
american uzual.

Cu toate acestea, prejudecăţile istorice în avorea sistemului V.


PI. sînt accentuate de rgumente mult mai rezonabile. n concepţia
adepţilor săi, tendinţa sistemului V. PI. de a spori mjoritatea pati­
dului învingător în cadrul legislativului are două consecnţe dezirabile.
Sistemele bpartidiste n opoziţie cu cele pluriprtidiste. V. PI.
este deseori avorizat tocmai penru că dezavantajeză ptidele terţe
şi astfel conribuie la ormarea unui sistem bipatidist. n mod conrr,
ceea ce rezultă din adopttea P este un sistem pluiptidist. Mi
ales în democraţiile angloone, sistemele bipatidiste snt ote bine
văzute, în schimb cele pluriptidiste sînt nedorite şi discreditate. Cae
dinre cele două este mai bun?
În jurul avantajelor relative ale acestor două sisteme are loc o
dezbatere acerbă. La modul general, iecre avantaj îşi găseşte conra­
ponderea în cadrul celuilalt sistem. De exemplu, unul dn avantajele
sistemului bipatidist este că uşurează sarcina alegătorilor cre îşi
reduc numărul opţiunilor la doar două. Dar n opinia unui susţinător al

1 30
De spre de m o c raţie

sistemului P această reducere drastică a numărului de altenative


disponibile aectează serios libertatea de alegere a electorilor. Ale­
gerile sînt perect libere, ar putea argumenta ei, dar iindcă se neagă
reprezentarea minorităţilor, cu siguranţă nu sînt echitabile.
Guvenarea eicientă. Susţinătorii sistemului bipatidist sprjină
şi sistemul V. PI . penru că are şi o altă consecinţă. Pin ampliicarea
majorităţii legislative a patidului învingător, V. PI. îngreuneză posi­
bilitatea partidelor minoritare să omeze o coaliţie capabilă să
împiedice aplicarea programului partidului majoitar - sau, n opnia
lideilor majorităţii, a ,,mandatului lor popular". Dispunnd de o majo­
ritate spoită de membri de patid în copul legislativ, liderii acestor
patide îşi vor permite oricum să piardă nişte voturi, chiar dacă unii
membri ai partidului lor se rerag în tabăra opoziţiei. În elul acesta, se
crede că V. PI. înlesneşte guvenelor îndeplinrea condiţiei de ei­
cienţă. În conrast, în unele ţăi sistemul P a condus la omarea
atîtor patide şi alianţe care se conruntă şi se războiesc n cadrul
parlamentului, încît coaliţiile majoitare se omeză cu diicultate şi
sînt exrem de instabile. În consecinţă, eicienţa în guvenare este mult
redusă. Un exemplu des citat este cazul Italiei.
Ceea ce inoră adesea adepţii sistemului V. PI. este că în unele
ţăi cu sistem P programe cuprizătore de reormă au ost adoptate
de căre majoităţi parlamentare stabile care constau deseori dinr-o
coaliţie înre două sau rei partide. Înr-adevăr, cîteva democraţii cu
sistem P, cum sînt Olanda sau ţările scandinave, sînt adevărate
modele de pramatism al reormei precum şi de stabilitate.

CÎTEVA OPŢIUNI FDAENTLE PENRU


CONSTITUŢIILE DEMOCATICE

Putem nţelege acum de ce nu rebuie ratată cu uşuinţă sarcina


concepeii unei constituţii noi sau a reormulării uneia deja existente.
Este ceva la el de greu şi de complex ca şi proiectarea unei nave
spaţiale cu echipaj la bord imisă în spaţiul exrateresru. Aşa cum
nici un om raţional nu ar coneri misiunea de a proiecta o navă spa­
ţială unor amatoi, nici realizarea unei constituţii nu este aibuită decît

131
ROBERT A. DAHL

celor mai renumiţi expeţi din întreaga ţară. Dar, spre deosebire de
navele spaţiale, pentru ca inovaţiile, constituţionale să reziste în timp
sînt necesare adeziunea şi consimţămîntul celor guvenaţi.
Principalele opţiuni constituţionale şi dieritele modalităţi de a
le combina umizează o gamă ormidabilă de altenative. Presupun că
nu mai trebuie amintită avetizrea lansată anterior că orice altenativă
generală dă naştere la o varietate aproape nelimitată de posibilităţi mai
concrete.
Totuşi, n ciuda acestui avetisment, voi oeri cîteva linii
călăuzitore penru analiza altenativelor constituţionale. O modalitate
ericită pentru nceput este să considerăm cinci combinaţii posibile
înre sisteme electorale şi tipuri de guvenare.
Varianta Europei continentale: guvenare parlamentară cu
sistem electoral P. Foma de guvenare parlamentară este alegerea
covîrşitore a democraţiilor vechi, ea predominnd n general, în în­
2
dul democraţiilor, aţă de guvenrea prezidenţială. Combinaţia pre­
dilectă a democraţiilor vechi, după cum am văzut, este un sistem
parlamentar în care membrii sînt aleşi pe ba unei ome de P.
Penu că acest sistem este predominant n Eropa, unde şi demo­
craţiile recente au urmat calea standrd europeană, voi numi această
combinaţie varianta contnentală europeană.
Varianta britanică (sau Westminster): uvenre parlamentară
cu sistem electoral . PI. Pentu că s-a omat şi predomină în demo­
craţiile angloone, cu excepţia Statelor Unite, o voi numi varianta bri­
tanică. (Cîteodată este denumită şi modelul Wemnster, după sediul
guvenului britanic). Dor pau dinre democaţiile vechi au păsrat
acestă soluţie pe o perioadă îndelungată; şi ără să m surprinşi
acestea sînt Mrea Britanie, Canada, Ausralia şi Noua Zeelandă (cae
însă a renunţat la ea în 1 993 )3 .
Varianta americană: guvenare prezidenţială cu alegeri prin .
PI. Penu că este singua democraţie veche în cae s-a adoptat acestă
combinaţie, r putea i denumită varianta americană. A ost de ase­
menea adoptată de şase democaţii recente.
Varianta Americii Latine: gvenre prezidenţială cu sistem
electoral P. Prn predilecţia putenică penu sistemul de guvenare

1 32
Desp r e dem o craţie

prezidenţială, ţările Americii Latine au umat aceeaşi modalitate


constituţională ca şi Statele Unite. Dar în privinţa alegerii unui sistem
electoral, au imitat în ultimii ani ai secolului al X-iea variantele
europene. În consecinţă în cele cncisprezece ţări latino-americane în
care instituţiile democratice aveau un undament destul de solid la
începutul anilor '90, modelul constituţional de bază era o combinaţie
între guvenare prezidenţială şi sistem P. 4 Deci această combinaţie
s-r putea numi varianta latino-americană.
Este de remarcat aptul că, exceptînd Costa Rica, nici una din
democraţiile vechi nu a optat penu această combinaţie. Deşi în rîndul
democraţiilor vechi se remarcă o predispoziţie penru P, după cum
s-a observat, ele au maniestat un reuz covîrşitor aţă de adoptarea
ormei de guvenre prezidenţială. Costa Rica rămîne o excepţie.
Deoarece Costa Rica, spre deosebre de orice altă ţară din merica
Latină, a avut n regim democratic constnt de prin 1 95 0, poate i
inclusă în rîndul democraţiilor vechi. Spre deosebre de celelalte,
totuşi, ea combnă oma de guvenre prezidenţială cu P.
Opţiunea mxtă: alte combinaţii. Pe lîngă aceste variante mai
mult sau mai puţin „pure", alte cîteva democraţii vechi au creat cadre
constituţionale care se abat de la modelele pure în unele privinţe
impotante. Au acţionat stfel în eoul de a reduce consecinţele
nedorite ale tipurilor pure, dar reţinînd în schmb avantajele lor.
Franţa, Gemania şi Elveţia nizează exemple importnte de inge­
niozitate constituţională.
Constituţia celei de-a Cincea Republici Franceze îi coneră pre­
şedintelui ales o putere considerabilă dar prevede şi ca primul minisru
să depindă de prlament. În Fnţa a ost modiicat şi sistemul V. PI.
Înr-o circumscripţie electoală în care nici un candidat penru Adu­
nrea Naţională nu primeşte majoritatea voilor, va avea loc n l
doilea tur de scrutin. La balotaj poate concura orice candidat cre a
obţnut mai mult de 1 2,5% din vorile înregisrate în primul r de
scutin. Astfel patidele mici au şnsa de a cîştiga cîteva locuri din
primul tur; dar în al doilea tur atît ei cît şi alegătorii lor ar putea hotăî
să aloce voile lor unuia dinre cei doi cndidaţi mai bine plsaţi.

1 33
ROBERT A. DAHL

În Germania j umătate din membrii Bundestagului sînt aleşi prin


sistemul V. PI. iar cealaltă jumătate prin P. Versiuni ale modalităţii
germane au ost de asemeni adoptate în Italia şi Noua Zeelndă.
Pentru a-şi adopta sistemul politic la diversitatea etnică din ţră,
elveţienii au creat un executiv plural care constă dn şapte consilieri
aleşi de prlament pentru patru ani. Executivul plural elveţian rămîne
unic înre democraţiile vechi5•

NALZA CONSTITUŢIILOR DEMOCRATICE:


CÎTEVA REPERE

Recurgînd la experienţele democraţiilor vechi pe cre le-m


prezentat n ultimele două capitole, voi enumera n contnuare cîteva
concluzii:
• Majoritatea problemelor undamentale ale unei ţări nu pot i solu­
ţionate prin proiecte constituţionale. Nici o constituţie nu va reuşi
să menţină un cadru democratic înr-o ţară unde condiţiile de ond
sînt oate deavorabile. O ţră care îndeplineşte aceste condiţii
poate asigura menţinerea instituţiilor democratice de bză, pe on­
dul unei varietăţi considerabile de soluţii constituţionale. Totuşi,
proiectele constituţionale create cu pricepere pot conibui la păs­
rarea instituţiilor democratice undmentale n ţări unde condiţiile
de ond sînt mestecate, atît avorabile cît şi neavorabile.
• Deşi este cît se poate de esenţială păsrrea nstituţiilor democratice
de bză, acesta nu este singurul criteriu relevnt al unei constituţii
bune. Reprezentarea echitabilă, rnsprenţa, accesibilitatea, recep­
tivitatea şi guvenrea eicientă sînt prinre altele, la el de impor­
tante. Prevederile constituţionale speciice sînt în măsură şi pro­
babil că vor inluenţa aceste valori.
• Toate ranjamentele guvenamentale au cîteva dezavantaje; nici unul
nu îndeplineşte toate criteriile rezonabile. Din punct de vedee
democratic nu eistă constituţie perfectă. Ir rezultatele inrodu­
cerii sau schimbării unei constituţii sînt cu siguranţă nesigure. n
. consecinţă, reoma sau proiectul constituţional necesită luarea n

1 34
De sp re dem o cr aţi e

calcul a unor posibile compromisuri acceptabile în ceea ce priveşte


scopurile urmărite, riscurile şi incetitudinile schimbării.
• În decursul a două secole se pare că americanii şi-au creat o cultură
politică, abilităţi şi practici politice care pemit sistemului lor pre­
zidenţial-congresional cu alegeri prin Vot Pluralitar, ederalism, şi
un putenic control constituţional să uncţioneze la parametri satis­
ăcători. Dar sistemul american este excesiv de complex şi poate că
nu ar uncţiona la el de bine Îff altă ţară. Oricum nu a ost adoptat
de prea multe state. Şi probabil că nici nu r rebui adoptat de prea
multe.
• Cîţiva specialişti susţin că sistemul combinat din America Latină
înre guvenre prezidenţială şi P a condus la prăbuşirea demo­
craţiei în atît de multe ţări ale Americii Cenrale şi de Sud6• Deşi
este diicil să se individualizeze eectele dieritelor orme consti­
tuţionale din amalgamul de condiţii adverse cre au ost cauzele
pincipale ale polarizării politice şi ale crizei, ările democratice r
trebui să evite vrianta sud-americană.

Impulsionat de optimismul său în legătură cu revoluţiile din


Frana şi America, Thomas Jeferson a airmat odată că r i de dorit
ca iecre generaţie să aibă revoluţia ei . Acea idee romantică a ost
spulberată de numeroasele revoluţii din secolul al X-iea, care au
eşuat în mod ragic sau deploabil, iar n cel mai rău caz au condus la
ormarea regimurilor totalitare. Cu toate astea, n-r i o idee rea ca
înr-o ţară democratică să se convoace la iecre douăzeci de ani o reu­
niune de specialişti n domeniul constiuţional, lideri politici şi cetă­
ţeni insruiţi, penru a evalua constituţia statului nu numai din
perspectiva experienţei proprii, ci şi din aceea a cunoştinţelor în con­
tinuă creştere dobîndite n uma experienţelor celorlalte ţări demo­
cratice.

135
PRTEA A IV- A

CONDIŢII FAVOBILE ŞI
NEFAVOB ILE
Capitolul 1 2

CE CODITII DE FOND
FAVORIZEAZA DEMOCRAŢIA?

Secolul al X-lea a ost o perioadă în care democraţia a cunos­


cut eşecui recvente. În mai mult de şaptezeci de cazui, democraţiile
s-au desrămat ăcînd loc unor regimuri autoitare1 • Cu toate astea, au
existat şi perioade de succes ale democraţiei. Înainte de a se încheia,
secolul al X-iea s-a ransomat înr-o epocă a triumului democratic.
Ponderea globală şi inluenţa ideilor, instituţiilor şi practicilor demo­
cratice au ăcut din acel secol cea mai înloitore epocă a democraţiei
din istoia umanităţii.
Astel că ne conuntăm cu două înrebări - sau, mai degrabă,
cu o singură întrebre omulată în două moduri. Cum s-r motiva
întemeierea instituţiilor democratice n atît de multe ţăi de pe tot
mapamondul? Şi cum s-ar explica eşecul acestui regim? Deşi e
imposibil de dat un răspuns mulţumitor, există două seii de actori,
ără îndoială deosebit de impoanţi.

EŞECL ALTENATVELOR

Mai întîi, de-a lungul secolului, principalele altenative au


pierdut teren în avorea democraţiei. Încă de la sîrşitul primului sert
de veac, omele de guvenre nedemocratice cre au dominat din
timpuri imemoriale convingerile şi practicile guvenamentale în
aproape înreaga lume - monarhia, aistocaţia ereditră şi oligrhia

1 39
ROBERT A. DAHL

deschisă - au cunoscut un declin ireversibil în ceea ce priveşte legi­


timitatea şi orţa ideologică. În schimb, au ost înlocuite cu altenative
antidemocratice mai populare sub orma ascismului, nazismului,
leninismului precum şi alte guvenări şi ideologii autoritare, care au
avut o perioadă scurtă de dezvoltare. Fascismul şi nazismul au ost
subminate deinitiv prin înrîngerea puterilor Axei în cel de-al doilea
război mondial. Mai tîrziu în decursul secolului, dictaturile militare, n
special cele din merica Latină, s-au prăbuşit sub reutatea colapsului
economic, diplomatic şi chiar militar (în Argentina). Pe măsură ce se
apropia ultimul deceniu al secolului, ultimul şi cel mai important rival
totalitar al democraţiei, leninismul întupat de comunismul sovietic, s­
a prăbuşit brusc, vlăguit în mod ireparabil de declinul inten şi
presiunile extene.
Avea democraţia o bază sigură în acel moment în toată lumea?
În spiritul declraţiei optimiste a preşedntelui american Woodrow
Wilson dn 1 9 1 9 (în mod cu totul eronat, după cum a dovedit-o
istoria) după sîrrşitul primului război mondial, „a devenit lumea sigură
pentru democraţie"?
Dn păcate nu. Democraţia nu obţinuse încă nici o victorie
majoră, iar aceasta nu era nici măcar aproape. Ţara cea mai populaă
dn lume şi una dntre cele mai mari puteri mondiale, China, nu avea
încă un regim democratic. n cei 4000 de ani ai unei civilizaţii de
excepţie, popoul chinez nu a aut niciodată un regim democratic, ir
perspectivele ca ţara ă devină democratică erau improbabile. Regi­
muri nedemocratice se mai păstrau încă în multe părţi ale lumii, n
Aric, Asia de Sud-Est, OrienU l Mijlociu şi în unele rămăşiţe ale
desrămatei Uniuni Sovietice. n majoritatea acestor ţări condiţiile
pentu dezvoltrea democraţiei nu erau exem de prielnice; ca rmre,
nu era clr dacă şi cum vor realiza ranziţia la democaţie. n nal, n
multe din ţările cre au ealizat ranziţia şi au nrodus instituţiile
politice de bză ale democraţiei polirhice, condiţiile de ond nu erau
destul de avorabile pentu a granta supravieuirea nelimitată a
democraţiei.
Condiţiile structurale? m rătat în repetate rînduri că anumite
condiţii de conţinut sau de ond sînt avorabile stabilităţii democraţiei,

1 40
Despre dem o cr a ţ i e

iar acolo unde acestea sînt mai puţin prezente sau chiar lipsesc cu
desăvîrşire, democraţia re puţine şanse de reuşită sau dacă este întîl­
nită, nu va rezista prea mult.
Aşa că a venit momentul să ne înrebăm: care sînt aceste
condiţii?
Pentu a răspunde, putem apela la numărul mare de experienţe
relevante oerite de secolul al X-iea: ţări care au recut prin expe­
rienţa ranziţiei la democraţie, şi-au consolidat instituţiile democratice
şi le-au menţinut de-a lungul multor decenii; ţări unde rezultatul tran­
ziţiei a ost dezastruos; şi ţări care nu au realizat niciodată tranziţia.
Aceste ipostaze ale perioadei de ranziţie de consolidre şi de pră­
buşire a democraţiei demonstrează existenţa a cinci condiţii semni­
icative (posibil mai multe) cre inluenţeză şansele democratice ale
unei ţări .

Figura 8. Ce condiţii fvorizeză instituţile democratice?

Condiţii esenţiale penru democaţie:


1 . Conrolul oicialilor aleşi asupra matei şi poliţiei
2. Convingeri democratice şi o cultură politică democratică
3. Inexistenţa unui conrol srăin puteic, ostil democaţiei
Condiţii avorabile penru democaţie:
4. O economie de piaţă modenă şi o societate modenă
5. Pluralism subcultural slab

INTERENŢA SNĂ

E puţin probabil să se dezvolte instituţiile democratice înr-o


ţră supusă ntevenţiilor din patea unei i ostile guvenului său
democratic.
Această condiţie este uneori suicientă pentru a justiica nereu­
şita instituţiilor democratice de a se menţine şi devolta înr-o ţară
unde alte condiţii erau mult mai avorabile. De exemplu, în absenţa
intevenţiei Uniunii Sovietice după al doilea ăzboi mondial, Ceho­
slovacia ar i astăzi probabil una dn democraţiile cu vechime.

141
ROBERT A. DAHL

Intervenţia sovietică a zădănicit de asemenea dezvoltarea instituţiilor


democratice din Polonia şi Ungaria.
Mai suprinzător este apul că pînă în ultimele decenii ale
secolului al X-lea Statele Unite ale Americii au eecuat un număr
nedorit de mare de intevenţii în America Latină, unde uneori au
subminat guvene alese în mod popular, acţionînd împotriva lor pentu
a apăra interesele americane sau (în opinia oicială) securitatea naţio­
nală americană. Chiar dacă aceste ţări latino-americane, a căror demo­
craţie a ost înăbuşită din aşă, nu erau practic pe deplin democratice,
dacă ele ar i ost scutite de intevenţia americană - sau, şi mai bine,
dacă le-ar i ost susţinute eoturile în primii paşi spre democratizare
- nstituţiile democratice ar i avut condiţii pentru a evolua în timp.
Un exemplu cu totul apte a ost intevenţia clandestină a seviciilor
secrete de inormaţii ale Statelor Unite în Guatemala, în 1 964, care a
determinat destituirea guvenului ales al unui preşedinte populist cu
vederi de stînga, Jacopo Arbenz.
În urma prăbuşirii Uniunii Sovietice, ţările din centrul Europei
şi cele baltice s-au mobilizat rapid în vederea instalării instituţiilor
democratice. Mai mult, Statele Unite şi comunitatea intenaţională în
ansamblu, au început să se opună regimurilor dictatoriale din America
Latină şi din alte părţi şi să susţină, în schimb, evoluţia instituţiilor
democratice din înreaga lume. Niciodată în istoria umanităţii orţele
intenaţionale - politice, economice, culturale - nu au ost atît de
"
implicate în sprijinirea ideilor şi instituţiilor democratice. In concluzie,
în ultimele două decenii ale secolului al X-iea, a avut loc o
schimbare epocală n climatul politic mondial, care a îmbunătăţit
considerabil perspectivele dezvoltării democratice.

CONTROLUL ASUPRA FORŢELOR AE


ŞI POLIŢIEI

Dacă oţele armate şi poliţieneşti n-ar i sub conrolul unor


conducători aleşi în mod democratic, instituţiile politice democratice
nu s-ar putea menţine şi nici dezvolta.

1 42
D esp re de m o craţie

n opoziţie cu ameninţarea extenă a intervenţiei străine, poate


că cea mai primejdioasă ameninţare intenă la adresa democraţiei
provine de la liderii care au acces la mijloacele majore de constrîngere
izică: armată şi poliţie. Pentru ca responsabilii aleşi în mod demo­
cratic să aj ungă să dobîndească şi să menţină controlul asupra orţelor
armate şi ale poliţiei, membrii poliţiei şi armatei, în special oiţerii de
rang superior, rebuie să li se supună. Iar supunerea lor aţă de con­
trolul liderilor aleşi, trebuie să devină mult prea înrădăcinată pentru a
i înlăturată cu uşuinţă. De ce în unele ţări conrolul civil a căpătat
amploare iar în altele nu, este o chestiune mult prea complexă pentru a
putea i dezbătută aici. Dar pentu ceea ce ne interesează, aspectul
relevant este că în lipsa lui şansele democraţiei sînt mnore.
Să analizăm istoria neericită a Americii Cenrale. Din cele
patruzeci şi şapte de guvene din Guatemala, El Salvador, Honduras şi
Nicaragua înre anii 1 948- 1 9 82, mai mult de două reimi au ajuns la
putere altfel decît prin alegeri libere şi corecte - destul de des prinr-o
lovitură de stat militră. 2
Prin conrast, Costa ica a ost etalonul democraţiei dn regiune
începînd cu anul 1 950. De ce au ost costaricanii în stare să dezvolte şi
să menţină instituţiile democratice în timp ce toţi vecinii lor nu au
reuşit? O pate a răspunsului rezultă din existenţa altor condiţii avo­
rabile. Dar nici acestea n-ar i ost în stare să susţină un guven demo­
cratic dacă s-r i conuntat cu o lovitură de stat militră, aşa cum a
ost cazul multor ţări din America Latină. Totuşi, în 1 950 Costa ica a
eliminat în mod radical această ameninre: luînd o decizie unică şi
temerră, preşedintele ales democratic a desiinţat armata!
n nici o altă ţă nu s-a adoptat exemplul costaricn şi nici nu e
probabil să se întîmple. Totuşi, nimic n-r putea exempliica mai clr
cît de crucial este pentru conducătorii aleşi să stabilească şi să menţină
conrolul asupra amatei şi poliţiei, dacă se urmăreşte păsrarea şi
apărea instituţiilor democratice.

1 43
ROBERT A. DAHL

CONFLICTELE CULTURALE SLABE SAU


INEXISTENTE

Instituţiile politice democratice au mai multe şanse să reziste şi


să se dezvolte înr-o ţară destul de omogenă pe plan cultural, avînd
mai puţine şanse de reuşită înr-o ţară cu subculturi srict dierite şi
conlictuale.
Culturile distincte sînt deseori rezultatul dierenţelor de limbă,
religie, rasă, identitate enică, regiune şi uneori ideologie. Membrii
împărtăşesc identităţi şi legătui emoţionale comune; ac o distincţie
clră înre „noi" şi „ei". Se îndreaptă căre ceilalţi membri ai comu­
nităţii lor pentru relaţii interpersonale: prieteni, tovarăşi, parteneri de
viaţă, vecini, oaspeţi. De multe ori organizeaă ceremonii şi ritualui
prin cre, prnre altele, urmăresc să stabilească limitele comunităţii
lor. Datorită acestor modalităţi şi a altora, o cultură poate practic
deveni „un mod de viaţă" pentru membrii săi, o ţară în cadrul alteia, o
naţiune în interioul altei naţiuni. n acest caz, societatea este, ca să
spunem aşa, sratiicată pe verticală.
Conlictele culturale pot ajunge pe scena politică, şi în mod
obişnuit, aşa se ntîmplă: de exemplu în privinţa religiei, limbii şi a
codurilor vestimentare din şcoli ; sau cu privire la egalitatea accesului
la educaţie; sau practicile discriminatorii ale unui up împotiva
altuia; sau dacă guvenul r rebui să susţină religia sau instituţiile de
cult şi dacă da, cre dintre ele şi în ce el; sau reeritor la conduitele
unei comunităţi considerate de ceilalţi drept pround oensatoare şi pe
care ei le-ar doi interzise, cum r i avoul, măcelărirea bovinelor sau
vestimentaţia „ndecentă"; sau în legăură cu modul de adaptare a
rniţelor teritoriale şi politice penru a răspunde cerinţelor şi dorin- .
ţelor unui up. Şi aşa mai depate.
Asemenea chestiuni ridică o problemă esenţială penu demo­
craţie. Adepţii unei anumite culi deseori consideră ceinţele lor po­
litice drept probleme de principiu, convingeri adnc rădăcinate reli­
gioase sau cvasi-religioase, modaliăţi prin care asigură păsrarea cul­
rii şi supravieţuirea upului. Ca umare, consideră cerinţele lor prea
cruciale pentru a se mulţumi cu un compromis. Ele nu sînt nego-

1 44
Desp r e de m o craţ i e

ciabile. Totuşi, înr-un proces democratic paşnic, rezolvarea conlic­


telor politice necesită în general negociere, conciliere şi compromis.
Atunci n-ar rebui să im surprinşi de aptul că vechile demo­
craţii stabile din punct de vedere politic au reuşit în mare parte să evite
conlictele culturale serioase. Chir dacă există dierenţe culturale
semniicative înre cetăţenii unei ţri, în general s-a procedat în aşa el
încît viaţa politică să ie dominată de dierenţe mai negociabile.
Nu există nici o abatere de la acetă aparent ericită stare de
lucruri? Mai multe chiar. Diversitatea culurală a reprezentat o compo­
nentă destul de impotantă în SUA, Elveţia, Belgia, Olanda şi Cnada.
Dar dacă varietatea culturală ameninţă să genereze conlicte culurale
diicil de conrolat, cum s-a reuşit menţinerea nstituţiilor democratice
în aceste ţări?
Experienţele cunoscute de iecare, deşi oate dierite, de­
monsreză că înr-o ţară unde toate celelalte condiţii sînt prielnice
democraţiei, potenţialele consecinţe politice adverse rezultate din di­
versitatea culturală, pot i cîteodată mai uşor de conrolat.
Asimilarea. Aceasta a ost soluţia meicană. Din anii 1 840 pînă
în 1 920, cultura dominantă, instituită în tmpul secolelor de conducee
colonială şi de independenţă de căre coloniştii albi veniţi în principal
din Marea Britanie, s-a conruntat cu valle de imiranţi de origne
non-britnică, din Irlnda, Scandinavia, Germania, Polonia, Italia şi
din alte păţi - imiranţi uşor de deosebit prin dierenţele de limbă
( exceptînd irlandezii), religie, alimenaie, îmbrăcminte, obiceiuri,
conduite, vecinătate şi după alte pticulităţi. Pe la 1 9 1 0, cel puţin
unul din cinci albi rezidenţi în Statele Uite erau originari dn alte
păţi; în plus, prinţii a mai mult de unul n pau albi născuţi aici, se
născuseră în altă pate. Totuşi, după �-. sau două generaţii de la
sosirea imirnţilor n SUA, umaşii or au deja interaţi în cula
..

dominantă, atît de complet încît, deşi mJţi americani de astăzi mai


păsreză oarecum ataşamentul aţă de culura ţăii lor de oiine,
loialitatea politică şi identitatea lor domnnă este americană.
n ciuda reuşitei impresionnte pn care procesul asimilării a
redus conlictele culturale pe care le-ar i provocat în alte circumsnţe
imirarea masivă, experienţa americană devăluie cîteva deicienţe ale
·

acestei soluţii.

1 45
ROBERT A. DAHL

Pentru început problematica asimilării a ost cu mult înlesnită


pr.in aptul că marea majoritate a imigranţilor adulţi veniţi în SUA
pentru o viaţă mai bună, erau destul de donici să se naturalizeze, să
devină „adevăraţi americani". Ir urmaşii lor au ost şi mai donici ă
o acă. Astel, asimilarea a ost mai ales voluntră sau declanşată de
mecanismele sociale (cum ar i ruşinea) care au diminuat necesitatea
intervenţiei coercitive a staului3 .
Dacă o populaţie masivă de imiranţi a ost în nsamblu asi­
milată cu succes, aunci cînd societatea mericnă s-a conruntat cu
neînţelegeri mai prounde de natură culturală sau rasială, limitele pînă
la care s-a îndeplinit acest proces au ost în scurt timp dezvăluite. n
timpul ciocnirilor dinre populaţiile de albi şi populaţiile băştinaşe
cre trăiau de mult timp în Lumea Nouă, asimilarea a lăsat locul inter­
venţiei prin constîngere, colonizării orţate, izolării aţă de nucleul
societăţii. De asemenea, societatea americană n-a putut asimila mulţi­
mea de sclavi aro-americani şi nici pe urmaşii acestora care, în mod
ironic, ca şi indienii, locuiau pe acest contnent cu mult înaintea sosiii
celorlalţi imiranţi. Brierele de castă impuse pe temeiuri rasiale au
repimat eectiv asimilarea. O nereuşită orecum similară a aut loc la
sîrşitul secolului al X-iea cînd au sosit imiranţi din Asia pentru a
lucra ca muncitori la căi erate şi erme.
A mai ost un dierend pe care asimilrea nu l-a putut aplana.
La începutul secolului al IX-iea s-a dezvoltat o subcultuă, o eco­
nomie şi o societate distnctă bzată pe sclavie în cadrul statelor su­
dice ale Americii. Americanii de aici se deosebeau de compatioţii lor
din statele nordice şi vestice prin aptul că duceau două modui de
viaţă undamental ncompatibile. Rezultatul inal a ost „un conlict de
nestăpînit" care nu putea i rezolvat, în ciuda eotului considerabil,
prin negociere paşnică şi compromis4• Războiul civil cre a umat a
durat paru ani şi a dus la pierderea unui impotant număr de vieţi
omeneşti. Iar conlictul a continuat să existe chir dacă statele sudice
au ost învinse iar sclavia a ost abolită. S-a dezvoltat o subcultură
sudică dierită şi o structură socială în cre supunerea cetăţenilor aro­
americani a ost impusă prin ameninţări şi actualizrea violenţei şi a
opresiunii.

146
D esp r e de m o craţie

Cam atît s-ar putea spune în legătură cu nereuşitele anterioare


ale procesului asimilării. Pe la sirşitul secolului al X-iea nu era clar
dacă practica americană istorică a asimilării putea i aplicată cu succes
şi în cazul minorităţii hispanice, în continuă creştere, ca şi al altor
minorităţi conştiente de sine. Se vor ransorma Statele Unite ale
Americii într-o societate multiculturală, unde asimilarea nu va mai
putea asigura conrolul pe cale paşnică al conictelor culturale, sub
incidenţa procedurilor democratice? Sau, dimpotrivă, va deveni o
societate în care varietăţile culturale vor genera un nivel superior al
înţelegerii reciproce, toleranţei şi concilierii? 5
Decizia prin consens. Subculturile distincte cu potenţial con­
lictual au existat în Elveţia, Belgia şi Olnda. Ce se poate desprinde
din experienţele acestor rei ţări democratice?
Fiecare şi-au creat ranjamente politice care au necesitat con­
sensul unanim sau majoritr penu deciziile luate de guven sau prla­
ment. Principiul regulii majorităţii a ost înlocuit (în proporţii dierite)
cu un principiu al unnimităţii. Astel, orice decizie guvenamentală
care ar aecta în mare măsură interesele uneia sau mai multor sub­
culturi, urma să ie luat cu acordul explicit al reprezentanţilor acelui
up în guven şi parlament. Această soluţie a ost înlesnită de P,
care a asigurat reprezentanţilor iecui up un procent echitabil în
cadul prlamentului. Erau de asemeni reprezentaţi şi în guven. Şi,
datorită procedurilor consensuale adoptate în aceste ţări, membrii din
guven ai iecrei subculturi puteau să-şi exercite dreptul de veto în
privinţa vreunei politici cu care n-r i ost de acord. (Asemenea ran­
jamente pe cre politologii le numesc „democraţii consociaţionale"
prezintă aspecte oarte dierite înre cele rei ţări. Penu detalii con­
sultaţi Anexa B).
n mod evident, asemenea sisteme consensuale nu pot i create
şi nu vor uncţiona cu succes decît în condiţii oate speciale. Acestea
includ talentul conciliator; tolenţa sporită penu compromisuri;
lideri demni de ncredere cre pot negocia soluţii la conlicte care să
aragă acordul adepţilor lor; un consens cu privire la valori şi ţeluri
ndmentale care să ie destul de cuprinzător penu a se putea ajunge
la un acord; o identitate naţională cre să decuraj eze pretenţiile radi-

147
ROBERT A. DAHL

cale de separare; şi un grad de aderare la procedurile democratice care


să excludă mijloacele violente şi revoluţionare.
Aceste condiţii sînt neobişnuite. Acolo unde lipsesc, prevederile
consensuale sînt puţin probabile. Şi chir dacă sînt oarecum realizate,
ca în cazul ragic la Libanului, pot să se prăbuşească sub presiunea
unui conlict cultural acut. Considerată cîndva de politologi o demo­
craţie consociaţională de succes, Libanul s-a scuundat în 1 95 8 nr-un
război civil de durată, pentu că tensiunile intene s-au dovedit prea
reu de controlat prin sistemul său consensual.
Sistemele electorale. D ierenţele culturale scapă deseori de sub
conrol deorece sînt alimentate de politicienii cre se luptă pentu
sprjin electoral. Cîteodată regimurile autoritre reuşesc să-şi olo­
sească imensa putere coercitivă pentru a copleşi şi supima conlictele
culturale, cre pe umă izbucnesc atunci cnd orţa de constrîngere se
ală în declin, în timpul nziţiei la democraţie. Tentaţi de rătăciile
acile provocate de identităţile culturale, politicienii pot inluenţa în
mod deliberat membrii upului lor cultural iar astel să preschimbe
animozităţile latente în ostilitate ăţişă cre să culmineze în „puriici
culturale".
Pentru a se evita acest rezultat, politologii au sugerat că siste­
mele electorale r putea i concepute astel încît stimulentele politi­
cienilor să acă mai proitabilă concilierea în comparaţie cu conlictul.
Conom prevederilor sugerate de ei, nici un candidat nu va putea i
ales numai pe bza spijinului venit de la o singură comunitate cultu­
rală; ei vor rebui să obţină voturile cîtova upuri majore. Problema
cons� desigur, în a-i convinge pe liderii politici să adopte de la
începutul procesului democratic proceduri politice de acest el. De
îndată ce se va instala un sistem electoral mai concurenţial, apariţia
conlictelor culturale r putea deveni complet ireversibilă.
Separaţia. Cînd dierenţele culurale sînt prea reu de depăşit
prin vreuna din soluţiile anteriore, singuul pocedeu rămas r i ca
upurile culturale să ie separate la rîndul lor în dierite entităţi
politice, în cadrul cărora să deţină destulă autonomie încît să-şi poată
păstra identitatea şi să-şi realizeze pncipalele scopui culturale. n
anumite situaţii o soluţie r putea i sistemul ederal, în cadrul căuia

1 48
Desp r e de m o craţ ie

unităţile teritoriale - state, provincii, cantoane - sînt suicient de auto­


nome încît să satisacă grupuri dierite. Un element esenţial al socie­
tăţii multiculturale remarcabil de armonioase creată de elveţieni este
aptul că au un sistem ederal. Maj oritatea cantoanelor sînt destul de
omogene din punct de vedere cultural; de exemplu un canton poate
avea vorbitori de limbă ranceză catolici ir altul vorbitori de limbă
gemană şi de religie protestantă. Iar competenţele cntoanelor se con­
omeză nevoilor culturale.
Ca şi celelalte soluţii politice democratice la problema diver­
sităţii culturale, soluţia elveţiană are nevoie, de asemeni, de condiţii
speciale - în acest caz, cel puţin două. Mai întîi, cetăţenii unor
subculturi dierite r rebui să ie deja sepraţi din punct de vedere
teritoial, astfel ncît soluţia să nu ridice vreun obstacol major. Apoi,
deşi despărţiţi în unităţi autonome, cetăţenii rebuie să aibă o identitate
naţională, precum şi scopui şi valori comune suicient de putenice
pentru a susţine uniunea ederală. Deşi ambele condiţii se aplică
perfect în Elveţia, nu se întîlnesc în mod obişnuit.
Acolo unde prima condiţie este îndeplinită, dr nu şi a doua,
dierenţele culturale pot genera pretenţii de independenţă deplină.
Dacă o ţră democratică este împărţită în două pntr-o diviziune
paşnică, soluţia pre impecabilă, conorm stndardelor democratice.
De exemplu, după aproape un secol de independenţă aproximativă în
cadul unei uniuni cu Suedia, în 1 905 Novegia a dobîndit inde­
pendenţa deplnă pe cale paşnică.
Dr dacă prima condiţie nu este îndeplinită complet, deoarece
upurile culurale sînt amestecate, atunci ndependenţa ar putea
rezulta în impunerea unor consngeri drastice asupra minorităţii (sau
minorităţilor) la includerea în noul stat. Ir minorităţile r putea, la
rîndul lor să-şi susţină propiile pretenţii de ndependenţă sau de a
rămîne, pe cît posibil, în nteriorul paiei-mamă. Această problemă a
complicat problema independenţei provinciei Quebec din Canada.
Deşi mulţi cetăţeni rancooni dn Quebec doresc să ie complet
independenţi, în provincie există un număr impotant de cetăţeni non­
rancooni - vorbitori de lmbă engleză, băştinaşi şi miranţi - cre
doresc să rămînă cetăţeni canadieni. Deşi teoretic ar i posibilă o

149
ROBERT A. DAHL

împărţire teritorială compl icată, prin care majoritatea celor care au


preerat să rămînă canadieni să o poată ace, nu este clar dacă ea se va
dovedi posibilă din punct de vedere politic6 •
Faptul descurajant este, în acest caz, că toate soluţiile poten­
ţialelor probleme ale multiculturalismului în ţările democratice, aşa cu
au ost descrise pînă acum, la care s-ar putea adăuga şi altele, depind
în ceea ce priveşte succesul lor de condiţii speciale care în mod obiş­
nuit sînt îndeplinite oarte rar. Deoarece maj oritatea ţărilor demo­
cratice vechi n-au avut o prea mare diversitate culturală, au ost n
general scutite de conlicte. Cu toate acestea au început să se producă
schimbări căre sîrrşitul secolului al X-iea care cu siguranţă că vor
pune capăt acestei ericite stări de lucruri.

CONVINGEILE ŞI CULTUA DEMOCATICĂ

Mai devreme sau mai tîrziu, practic toate ările se conruntă cu


situaţii de criză destul de rave - de ordin politic, economic, ideo­
logic, militar, intenaţional. Drept urmare, dacă un sistem politic
democratic rebuie să se menţină, va i nevoie să poată supravieţui
provocărilor şi turbulenţelor pe care le generează asemenea cze.
Dobîndirea unei democraţii stabile nu se aseamănă cu o călătorie lină
pe o mare calmă; dimpotrivă, cîteodată presupune prcurgerea unui
traseu anevoios şi nesigur.
n timpul unei crize maj ore şi prelungite, sporeşte riscul ca de­
mocraţia să ie disusă de lideri autoritari care promit sîrrşitul crizei
pin metode dictatoriale viguoase. Metodele lor necesiă, n mod i­
resc, înlăturarea instituţiilor şi procedurilor democratice undamentale.
n timpul secolului al X-lea s-au înregisrat multe prăbuşii ale
democraţiei, aşa cum o demonsrează cele şaptezeci de cazuri de
colaps al democraţiei menţionate la începutul capitolului. Totuşi,
multe ţări democratice au reuşit să ţină piept rtunilor şi intem­
periilor, de repetate ori. Cîteva, după cum s-a văzut, au depăşit cu
succes situaţiile de criză rezultate din deosebirile culturale accentuate.
Iar unele şi-au redresat corabia democraţiei, ăcnd-o chir mai pre-

1 50
D espr e dem o craţie

gătită de luptă deCÎt înainte. Supravieţuitorii acestor perioade încercate


sînt statele pe care le numim în prezent democraţii vechi.
De ce instituţiile democratice din unele ţări au rezistat situaţiilor
de criză, iar altele nu? Pe lîngă condiţiile avorabile pe care le-am pre­
zentat deja, mai rebuie adăugată una. Pentru ca o ţară să-şi sporească
perspectivele stabilităţii democratice, cetăţenii şi liderii lor politici
rebuie să susţină cu ermitate ideile, valorile şi practicile democratice.
Cel mai sigur sprijin este obţinut atunci cînd aceste convingeri şi
predispoziţii sînt adînc împămîntenite în cultura acelei ţări şi sînt
ransmise, în mare parte, de la o generaţie la alta. Cu alte cuvinte, ţara
respectivă posedă o cultură politică democratică.
O astel de cultură politică ar contibui la ormarea unor cetăţeni
educaţi să creadă că: egalitatea politică şi democraţia snt obiective
dezirabile; conrolul asupra amatei şi poliţiei r trebui să ie deţinut n
totalitate de liderii politici; instituţiile democratice de bază descrise în
Capitolul 8 ar rebui menţinute; iar dierenţele şi dezacordurile politice
dinre cetăţeni ar trebui tolerate şi protejate.
Nu vreau să sugerez că iecare persoană dinr-o ţară demo­
cratică trebuie ormată să devină un cetăţean democratic perfect. Dn
ericire acest lucru nu e necesar, altel cu siguranţă că n-ar mai exista
nici un el de democraţie ! Dar dacă nu există o majoritate conside­
rabilă de cetăţeni care să preere democraţia şi nstituţiile sale politice
oricărei altenative nedemocratice şi să-i susţină pe acei lideri politici
adepţi ai sistemelor democratice, este puţin prob�bil că democraţia va
supravieţui pe parcursul inevitabilelor sale crize. Intr-adevăr, pînă şi o
minoritate impoantă de partizni violenţi şi militanţi antidemocratici
ar i de ajuns să disugă capacitatea unei ţări de a-şi menţine nsti­
tuţiile democratice.
Cum aj ung cetăţenii unei ţăi să creadă în ideologia şi practicile
democratice? Cum devin acestea părţi ntinseci ale culturii unei ţări?
Orice încercre de a răspunde acestei întrebări r necesita o cercetre
aproundată a proceselor de dezvoltare de-a lungul istoriei, unele
generale, altele speciice anumitor ţări, un obiectiv prea reu de
acoperit în această carte. Daţi-mi voie să airm un lucu: Fericită ţra a
crei istorie a condus la asemenea rezultate!

151
ROBERT A. DAHL

Dar sigur că istoia nu s-a dovedit întotdeauna atît de generoasă. În


schimb, a înzestrat multe ţări cu o cultură politică prin care instituţiile şi
ideile democatice sînt susţinute, în cel mai bun cz, doar n mod precr
sau care dimpotrivă, avoizeză putenic regimul autoritar.

DEZVOLTRE ECONOMICĂ PIN


ECONOMIE DE PIAŢĂ

Din punct de vedere istoric, consolidarea convingerilor şi a


culturii democratice a ost asociată direct cu ceea ce în sens larg s-r
putea numi economie de piaţă. Mai precis, o condiţie oarte avorabilă
pentru existenţa instituţiilor democratice este o economie de piaţă în
care înreprinderile economice să ie n principal în proprietate privaă
şi să nu ie deţinute de Stat, adică să existe o economie capitalistă şi
nu socialistă sau de stat. Totuşi, asocierea directă a democaţiei cu
capitalismul de piaţă ascunde un paradox: o economie capitalistă de
piaţă generează în mod inevitabil inegalităţi în privinţa resurselor
politice la care au acces cetăţenii. Astfel, o economie capitalistă fec­
tează serios egalitatea politică: cetăţenii care sînt inegali din punct de
vedere economic cu siguranţă că nu sînt egali din punct de vedere
politic. Înr-o ţră cu economie de piaţă de tip capitalist, se pare că
este mposibil de realizat egalitatea politică deplină. Ca urmre există
o tensiune permnentă înre democraţie şi economia capitalistă de
piaţă. Există o altenativă posibilă la capitalismul de piaţă care să aec­
teze mai puţin egaliatea politică? Mă voi opri din nou asupra acestei
probleme şi n special asupra relaţiei dintre democraţie şi capitalism,
în următoarele două capitole.
Înre timp, totuşi, nu ne puem abate de la concluia că o economie
de tip capialist, societatea e cre o ormeaă şi dezvoltarea economică
ce decurge n general din ea sn, toate, condiţii exem de avoabile
penu menţineea şi evoluţia instituţiilor politice democatice.

1 52
Desp r e dem o c raţie

N EZMAT

Probabil că există şi alte condiţii la el de avorabile - statul de


drept, pacea prelungită, precum şi altele, ără îndoială. Dar cele cinci
condiţii prezentate cred că sînt prinre cele mai importante.
Putem prezenta rezumativ subiectul acestui capitol în trei
propoziţii generale: n primul rînd, este aproape cert că o ţară care
îndeplineşte toate aceste condiţii îşi va menţine şi dezvolta instituţiile
democratice. n al doilea rînd, o ţară în care nu este îndeplinită nici
una din aceste condiţii, nu are aproape nici o şansă să dezvolte insti­
tuţiile democratice proprii sau, dacă uneori reuşeşte, nu va reuşi să le
şi menţină. Ce se poate spune dacă într-o ţară există condiţii ameste­
cate, unele avoabile iar altele nu? Voi amina să răspund la această
întrebare şi nici nu voi ormula a treia propoziţie generală pînă cînd nu
voi analiza cazul special al Indiei.

DA: O DEMOCRAŢIE IPROBABILĂ

Probabil că v-aţi gîndit deja la situaţia din India. Nu-i aşa că nu


îndeplineşte nici una din cele cinci condiţii? Dacă-i aşa, nu contrazice
de apt toată argumentaţia mea? Nu în ntregime.
Faptul că India va putea să-şi menţină instituţiile democratice
pe o perioadă îndelungată pare, sub acest aspect, exrem de impro­
babil. Avînd o populaţie de aproximativ un miliard la sirşitul seco­
lului al X-iea, indienii se împat înre ei după mai multe criterii decît
în oricare altă ţră din lume. Aceste dierenţe sînt de limbă, castă,
clasă, religie şi regiune - la cre se adaugă numeroase subdiviziuni în
cadrul iecăreia7 • Să considerăm umătoarele:
India nu are o lmbă naţională. Constituţia Indiei recunoaşte ca
oiciale cincisprezece limbi. Dar aceasta nu reuşeşte să rate de apt
ravitatea problemei limbii: cel puţin un milion de indieni vorbesc una
din celelalte treizeci şi cinci de limbi distincte. Mai mult decît atît,
indienii vorbesc douăzeci şi două de mii de dialecte.
Deşi 80% din populaţie este hindusă (restul iind n majoritate
musulmani, ăcînd excepţie un singur stat, Keralo, unde răiesc nume-

153
ROBERT A. DAHL

roşi creştini), eectele uniicatoare ale religiei hinduse sînt compro­


mise de sistemul castelor prescris de hinduism pe la 1 5 00 î.H. Ca şi
limba, sistemul împărţirii în caste duce la diviziuni adînci. Primul
lucu care o demonstrează este că un număr mre de oameni sînt
excluşi din primele patru caste ereditare prescrise: aceştia snt „oa­
menii ără castă", „cei de neatins", iar contactul cu ei este denirator.
Pe lingă asa, totuşi, orice castă este subîmpărţită în numeroase
subcaste ereditare ale căror raniţe sociale, rezidenţiale şi de multe ori
şi ocupaţionale nu trebuie încălcate de membrii lor.
India este una din cele mai sărace ţări ale lumii. Din 1 98 1 pînă
în 1 995, aproape jumătate din populaţie trăia dintr-un venit de mai
puţin de un dolar american pe zi. Conorm acestui indicator, numai
patru ţări ale lumii erau mai sărace. Între 1 993 - 1 994, mai mult de o
reime din populaţia Indiei - peste 300 milioane de oameni - trăiau,
după declaraţiile oiciale, în sărăcie, mai ales la sate, avînd ca ocupaţie
aricultura. În 1 996, dinre cele 78 de ţri în curs de dezvolare, India
era cotată a 77-a într-un indice al sărăciei sciale, înaintea Rwandei,
situată pe locul 78. În plus, aproape jumătate din toţi indienii cu vîrsta
peste 1 5 ani, şi mai mult de 60% din populaţia eminină de peste 6 ni
sînt analabeţi.
Deşi India şi-a cîştigat independenţa în 1 94 7 şi a adopat o
constituţie democratică în 1 950, datorită condiţiilor înăţişate pînă
acum, nu este de mirare că practicile politice din India au prezentat
unele deicienţe vizibile din puncte de vedere al democraţiei. Au
existat violări repetate ale drepturilor undamentale 8 . India este văzută
de oamenii de aaceri drept una din cele mai corupte zece ţări din
lume9 • Mai rav este aptul că în 1 975 instituţiile democratice indiene
au ost desiinţate şi nlocuite cu dominaţia dictatorială, atunci cînd
primul minisu Indira Gandhi a înscenat o lovitură de stat, a declrat
stare de urgenţă, a supimat drepturile civile şi a ncarcerat mii de
l ideri ai opoziţiei.
Totuşi, în general de-a lunul timpului maj oritatea indienilor au
sprij init existenţa instituţiilor democratice. Prinr-o acţiune cre n-r i
ost eectuată de un popor nepregătit penu democraţie, la doi ani
după preluarea puterii de căre Indira Gandhi, ea a ost destituită din

1 54
D e spr e dem o cr aţ i e

uncţie în urma unor alegeri considerate destul de corecte. Se pare că


nu numai elita politică, ci şi întregul popor indian era mai ataşat
instituţiilor şi practicilor democratice decît ar i crezut ea; şi nu i s-a
permis să guveneze ţara după metode dictatoriale. Deşi viaţa politică
a Indiei este oarte agitată şi deseori violentă, în oarecare măsură
instituţiile democratice de bază continuă să uncţioneze, n ciuda
neajunsurilor. Această observaţie pare să conrazică orice probabilitate
rezonabilă. Cum s-ar putea explica? Orice răspuns am oeri la pro­
blema indiană va i, probabil, unul rezevat. Totuşi, oricît de sur­
prinzător ar părea, anumite realităţi indiene contribuie la explicarea
reuşitei în menţinerea instituţiilor democratice.
Penru nceput, cîteva din condiţiile avorabile pe care le-am des­
cris există n realitatea indiană. Evoluînd de sub dominaţia britnică, ar­
mata indiană s-a devoltat şi a pstrat un cod al supnerii aţă de con­
ducătorii civili aleşi. Astfel India a ost scutită de ameninţarea majoră la
adresa oricăui guven democratic din maj oritatea ţărilor n curs de
dezvoltare. n conast cu America Latină, de exemplu, adiţia militră
din India nu oerea sprijinul necesr producerii unei lovituri de stat sau
instaurrii unei dictatri militre. Poliţia, deşi couptă n mre parte, nu
constituie o orţă politică independentă capabilă de o lovitură de stat.
Trebuie adăugat că ondatoii Indiei modeme, care au condus-o
la independenţă şi au contribuit la ormarea cadrului constituţional şi a
instituţiilor politice, au adeat în unanimitate la preceptele democratice.
Mişcările politice conduse de aceştia au susţnut cu ermitate ideile şi
instituţiile democraţiei. S-ar putea arma că democraţia este ideologia
naţională a Indiei. Nu mai există alta. Oicît de instabil este conceptul
de naţiune, este totuşi atît de sns legat de ideologia şi preceptele
democraţiei, încît puţini ndieni ar susţine o altenativă nedemocratică.
n plus, deşi din punct de vedere cultural India este oarte va­
riată, este singua ţară din lume unde credinţa şi ritualurile hinduse
sînt împătăşite de atîţia omeni. n deinitiv, opt ndieni din zece sînt
hinduşi. Chiar dacă sistemul castelor este diviziv iar naţionaliştii
hinduşi reprezintă un pericol pemanent penru minoritatea musul­
mană, religia hindusă oeră înr-un e. o identitate comună tuturor
indienilor.

1 55
ROBERT A. DAHL

Totuşi, chiar dacă aceste condiţii coneră un suport solid insti­


tuţiilor democratice, nivelul ridicat al sărăciei din India combinat cu
divizarea multiculturală acută ar putea i condiţii prielnice pentru dez­
voltarea accelerată a mişcărilor antidemocratice, suicient de putenice
pentru a detrona democraţia şi a instala o dictatură autoritară. De ce nu
s-a întîmplat acest lucru? La o pivire mai detaliată vom descopei
cîteva surprize.
n primul rînd, orice indian este membru al unei minorităţi
culturale atît de măuntă, încît membrii ei n-ar putea în nici un caz să
guveneze singuri India. Numărul impresionant al racţiunilor cultu­
rale în cre este divizată India r însemna că iecare dintre ele este atît
de mică, încît nu avem de-a ace niciodată cu o majoritate, iecre
ormaţiune iind prea mică pentru a putea conduce acel subcontinent
vast şi variat. Nici o minoritate indiană n-ar putea conduce ara, rră să
acă uz de un sistem de consrîngere cop Ieşitor din patea oţelor
amate şi ale poliţiei . Dar amata şi poliţia, aşa cum am subliniat, nu
pot i olosite în acest scop.
n al doilea ind, cu oarece excepţii, membrii unei minorităţi
culturale nu trăiesc împreună înr-o zonă seprată, ci au tendinta să se
risipească n mai multe regiuni din India. n consecinţă, mult � mino­
rităţi nu pot spera să reuşească ormarea unei ţări separate în afra
raniţelor Indiei. Fie că le place sau nu, maj oitatea indienilor sînt
meniţi să rămînă cetăţeni ai Indiei. Fiindcă sciziunea este imposibilă,
singura altenativă este uniunea în interioul hoarelor ţării 10 •
n ultimul rînd, pentru cei mai mulţi indieni nu există practic
nici o altenativă realistă în locul democraţiei. Nici una din mino­
ităţile Indiei n-r putea singură să răstone instituţiile democratice şi
să instaureze un regim dictatorial, nu poate conta pe spij inul matei
şi poliţiei cre r i necesr pentru susţinerea unui guven autoritar, nu
poate spera să omeze o ară separată şi nici nu poate propune o
altenativă aractivă din punct de vedere ideologic şi instituţional la
democraţie. Experienţa rată că orice coaliţie mai mplă nre die­
ritele minorităţi r i prea 'arîmiţată penu a reuşi o lovitură de stat şi
cu atît mai puţin să instaleze un guven autoritar. Se pare că demo­
craţia este singura opţiune posibilă pentru maj oritatea indienilor.

1 56
D espr e de m o craţ i e

Istoria completă a democraţiei în India este mult mai complexă,


întocmai ca istoria detaliată a oricărei ţări. Dr în inal India conirmă
a treia aimaţie ăcută mai sus . Înr-o ţară în care lipsesc una sau mai
multe din cele cinci condiţii avorabile, democraţia este riscantă, poate
chiar improbabilă, dar nu neapărat imposibilă.

DE CE S-A RĂSPDIT DEMOCRAŢIA N LME

Am început acest capitol prin a menţiona cît de des s-a prăbuşit


democraţia în cursul secolului al X-lea şi totuşi, cît de mult s-a
răspîndit ea căre inele acestui secol. Sîntem în măsură să explicăm
acum acest riumf: condiţiile avorabile pe care le-am descris, au cu­
noscut o răspîndire şi mai mare în multe ţări.

• Pericolul intervenţiei unei puteri extene ostile procesului democra­


tizării a ost înlăturat, pe măsură ce imperiile coloniale s-au desă­
mat, poporele şi-au cîştigat independenţa, regimurile totalitare
majore s-au prăbuşit, ir comunitatea intenaţională a sprijinit, în
mare măsură, procesul de democratizare.
• Tentaţia dictaturilor militare a scăzut, pe măsură ce le era tot mai clar
atît oamenilor obişnuiti cît şi liderilor militri, că de obicei acestea
nu erau capabile să a� ă aţă provocărilor societăţii modeme. Înr­
adevăr, deseori s-au dovedit a i total incompetente. Astel, n
multe ţări una din cele mai vechi şi periculoase ameninţări la
adresa democaţiei a ost, în cele dn umă, eliminată sau oarte
mult redusă.
• În multe ţi cre au cunoscut procesul democratizăii, societatea ea
suicient de omogenă pentru a putea evita conlictele culturale seri­
oase. De multe ori aceasa era situaţia în ţările mici şi nu în cele cu
aglomerări mai de culturi diverse. În unele ţări mai divizate din
punct de vedere cultural s-a ajuns la proiecte consensuale. În cel
puţn o ţară, India, nici o cultură minoritară nu a ost aît de
închegată penu a guvena. Prn contrast, acolo unde conlictele
culturale erau mai acute, şa cum s-a întîmplat n unele părţi ale

157
ROBERT A. DAHL

Aricii şi în osta Iugoslavie, democratizarea s-a dovedit a i mai


mult un dezastru.
• Prin prisma eşecurilor evidente ale sistemelor totalitare, dictaturilor
militare precum şi ale altor regimuri autoritare, ideologiile şi cre­
dinţele antidemocratice au pierdut din atracţia de altă dată în cea
mai mare parte a lumii. Niciodată în toată istoria umanităţii, ideile
şi instituţiile democratice nu au ost susţinute de mai mulţi oameni.
• Instituţiile capitalismului de piaţă s-au răspîndit de la o ţră la alta.
Capitalismul de piaţă nu numai că a dat naştere unei creşteri apre­
ciabile a economiei şi a bunăstării, dr a şi schimbat suctura
socială prin crearea unei clase de m jloc mari şi inluente, în deplin
acord cu ideile şi instituţiile democratice.

Deci din aceste motive, şi probabil şi din altele, secolul al X­


lea s-a dovedit a i Secolul Triumului Democratic. Totuşi, acest
triumf r trebui privit cu precauţie. n primul rînd penu că în multe
ţări „democratice" instituţiile politice de bază au ost destul de insta­
bile şi deicitare. n igura 1 , am considerat 65 de ţări democratice.
Dr am putea oarte bine să le împărţim în trei rupe: cele mai demo­
cratice, 3 5 ; destul de democratice 7; marginal democratice 23 (vezi
Apendicele C penru surse )1 1 . De aici reiese că „triumul democraţiei"
n-a ost atît de net pe cît s-a considerat, uneori.
Pe lîngă asta, este justiicată înrebarea dacă succesele demo­
cratice vor i menţinute n secolul al XI-lea. Răspunsul depinde de
măsura în cre ţările democratice vor ace aţă provocărilor la care snt
supuse. Una dinre acestea, aşa cum m sugerat înainte, derivă direct
din consecinţele contradictorii ale capitalismului de piaă: în anumite
privinţe este avorabil democraţiei, ir în altele - nu. Vom vedea de ce
în următorele două capitole.

158
Capitolul 1 3

DE CE CAPITALISMUL DE PIATĂ
FAVO RIZEAZĂ DEMOCAŢIA

Democraţia şi capitalismul de piaţă sînt ca două persoane unite


într-o căsnicie urtunoasă, dezbinată de neînţelegeri şi care, totuşi,
suportă situaţia deoarece nici unul dinre parteneri nu doreşte să se
despartă de celălalt. Penu a extinde comparaţia în sera vegetalului,
m putea airma că acest două componente trăiesc într-un el de
simbioză antagonistică.
Deşi relaţia este extraordinar de complexă, din suita abundentă
şi mereu crescîndă a experienţelor sistemelor politice şi economice se
pot desprinde, în opinia mea, cinci concluzii importante. Primele două
vor i prezentate în acest capitol, iar celelalte trei în următoul.

1 . Democraţia poliarhică s-a menţinut numai în ţările cu o eco­


nomie predominantă de piaţă; şi nu a rezistat niciodată într-o ţară cu
o economie predominant dirjată.
Deşi m resîns această concluzie la cazul democraţiei poli­
arhice, ea se poate aplica destul de bine şi la guvenările populare care
s-au dezvoltat în oraşele-state din Grecia, Roma şi din Italia medie­
vală, precum şi la expansiunea instituţiilor reprezenative şi la creş­
terea participării cetăţenilor în zona Europei nordice. Dr voi ocoli
această istorie, unele cazuri iind deja discutate în Capitolul 2, penu
a ne xa în exclusivitate asupra instituţiilor democratice reprezentative
modene - adică, democraţia poliarhică.

1 59
ROBERT A. DAHL

În acest caz lucrurile se prezintă într-o manieră suprinzător de


clară. Democraţia poliarhică a existat numai în ţările în care a predo­
minat economia de piaţă capitalistă şi niciodată (sau doar pentru puţin
timp) în ţări cu o economie predominant diijată. Care ar i explicaţia?

2. Această relaţie srictă există deoarece anumite răsături


fundamentale ale economiei capitaliste de piaţă sînt prielnice penru
instituţiile democratice. Prin opoziţie, anumite răsături undamentale
ale economiilor predominant dirjate creează un cadu nefvorabil
perspectivelor democratice.
Într-o economie capitalistă de piaţă, entităţile economice sînt ie
indivizi, ie întrepinderi (ime, erme şi altele) care sînt în proprie­
tatea privată a unor indivizi sau a unor rupuri. Principalul scop l
acestor entităţi este cîştigul pecuniar sub oma salariului, a proitului,
dobînzilor şi rentei. Cei care conduc întreprinderile nu trebuie să ru­
dească pentu a atinge scopuri măreţe, pretenţioase şi cu şanse neclae
de reuşită, cum ar i bunăstarea generală şi binele public. Ei se conduc
doar pe baza stimulentelor ce ţin de propriul interes. Şi deoarece piaţa
unizează proprietilor, managerilor, lucrătorilor şi altor persoane
majoritatea inomaţiilor necesare esenţiale, pot lua decizii ară ă ie
dirijaţi de o putere centrală. (Aceasta nu nseamnă că se pot descurca
ară legi şi regulamente, la care voi ace reerire în capitolul umător).
Spre deosebre de ceea ce ne poate sugera intuiţia, piaţa serveşte
la coordonarea şi controlul deciziilor entităţilor economice. Experienţa
istorică rată destul de concludent că înr-un sistem în care nenumă­
ratele decizii economice se iau de căre numeroşi pticipanţi indepen­
denţi r concurenţi, iecare acţionînd conom unor interese proprii
relativ înguste şi îndmaţi prin inomaţiile unizate de piaţă, se pro­
duc măuri şi sevicii înr-un mod mult mai eicient decît în orice
altenativă cunoscută. n plus, aceasta se realizeză printr-o conti­
nuitate şi o disciplină înr-adevăr umitoare.
Ca umare, pe temen lung capitalismul de piaţă a condus de
obicei la o creştere economică, iar aceasta este prielnică democraţiei.
n primul rnd, prin înlăturarea sărăciei acute şi îmbunătăţirea stan­
dardelor de viaţă, creşterea nivelului economic conribuie la reducerea

1 60
De spr e de m o craţ ie

conlictelor sociale şi politice. În plus, atunci cînd apar aceste con­


licte de natură economică, creşterea generează resurse suiciente
pentu a se aj unge la un acord reciproc satisăcător, de pe urma căruia
iecare pate să aibă de cîştigat. ( În absenţa dezvoltării economice,
conlictele conduc la un rezultat de „sumă-zero" în limbajul teoriei
jocurilor: cîştigul meu este pierderea ta, cîştigul tău este pierderea
mea. Aşa încît cooperarea este inutilă). Dezvoltarea economică oeră
persoanelor, asociaţiilor sau guvenelor un surplus de resurse din care
să suporte cheltuielile de nvăţămînt şi asfel să sprijine dezvoltrea
unei societăţi instuite şi educate.
Capitalismul de piaţă este prielnic democraţiei şi datorită conse­
cinţelor în pln social şi politic. Creează un strat de mij loc numeros de
deţinători de bunuri care, în mod resc, doresc să se poată instui,
caută să aibă autonomie, libertate personală, drepturi de proprietate,
care preţuiesc statul de drept şi participarea la guvenare. Clasele de
mij loc, după cum a subliniat pentu prima dată ristotel, sînt aliaţii
ireşti ai instituţiilor şi idealurilor democratice. Ultimul şi poate cel
mai importnt lucru este că, prin descentralizarea multor decizii eco­
nomice la nivelul rmelor şi persoanelor independente, economia
capitalistă de piaţă nu mai reclamă un guven cenral putenic sau
chiar autoritar.
O economie dirijată poate exista acolo unde resursele sînt
reduse, iar deciziile de natură economică sînt puţine şi evidente. Dar
înr-o societate mai complexă, pentu a se evita haosul economic şi
penru a oeri măcar un standrd moderat de viaţă, este necesar un
înlocuitor penru coordonarea şi controlul realizate de piaă. Singurul
înlocuitor plauzibil este guvenul acelui stat. Aşa că, oricare r i
oma legală de proprietate a activităţilor comerciale ntr-o economie
dirijată, deciziile reeritore la acestea sînt înr-adevăr luate şi con­
rolate de guven. Fără coordonarea pieţei, guvenului îi revine în mod
iresc sarcina de a aloca resursele rare: capital, oă de muncă, utilaj e,
terenuri, clădiri, bunuri de consum, spaţii de locuit şi restul. Pentu a
realiza acest lucru, guvenul re nevoie de o plniicare centralizată
detaliată şi cuprinzătoare, precum şi de responsabili cre să se ocupe
cu elaborare, aplicrea şi asigurarea executării planului. Acestea sînt

161
ROBERT A. DAHL

sarcini uriaşe, care necesită o cantitate impresionantă de inormaţii


valide. Pentru a obţine adeziunea la directivele impuse, oicialii guver- ­
namentali trebuie să depisteze şi să acorde stimulentele de rigoare.
Acestea pot varia de la răsplată, atît legală (salarii şi prime) cît şi ile­
gală (de exemplu mita), pînă la acţiunile de constrîngere şi pedepsire
(cum ar i execuţia pentru „delicte economice"). Cu excepţia unor
situaţii rare şi eemere, la care voi ace reerire peste puţin timp, nici
un guven nu s-a situat la înălţmea cerinţelor.
Nu deicienţele economiei planiicate de la cenu sînt cele mai
nocive pentru democraţie, ci consecinţele ei în plan social şi politic. O
economie cenralizată pune la dispoziţia liderilor resursele ntregii
economii. Penu a prevedea consecinţele probabile ale acestui nemai­
pomenit „cadou" politic, s-ar cuveni să reamintim următorul aoism:
„puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut". O economie
centralizată emite o invitaţie clară către conducătorii politici, scrisă cu
litere de-o şchioapă: Sînteţi liberi să folosiţi toate aceste resurse
economice penru a vă consolida şi menţine puterea!
Liderii politici ar trebui să aibă puteri supraomeneşti pentru a
rezista acestei tentaţii. Din neericre, statistica este tristă: conducătorii
cre au avut acces la resursele oerite de o economie centralizată au
conimat cu toţii adevăul aorismului. Desigur, liderii se olosesc de
despotismul lor pentru scopuri bune sau rele. Istoria a îregistrat cite
ceva din amîndouă - deşi cred că în general despoţii au ăcut mai mult
rău decît bine. n orice caz economiile planiicate de la cenu au ost
mereu direct asociate regimurilor autoritare.

CÎTEVA CONSIDEAŢII

Deşi cele două concluzii au un temei solid, sînt necesare, totuşi,


cîteva consideraţii generale.
n primul rînd, creşterea economică nu este speciică numai
tărilor democratice, cum nici stanarea economică nu este apanajul
�aţiunilor nedemocratice. Înr-adevăr, se pre că nu este nici o core­
laţie înre creşterea economică şi oma de guvenare sau regimul unei
ţări 1 • n plus, deşi democraţia a existat numai în ţări cu economie

1 62
De sp r e de m o craţ ie

capitalistă de piaţă, capitalismul de piaţă a existat şi în ţări ne-demo­


cratice. În unele dintre acestea - Taiwan şi Coreea de Sud în special -
actorii amintiţi anterior care tind să însoţească creşterea economică şi
economia de piaţă, au contribuit pe rînd la producerea procesului de­
mocratizării. În aceste două ţări, liderii autoritari, ale căror politici au
jutat la stimularea dezvoltării unei economiii de piaţă de succes, a
industriei orientate căre exporturi, la creşterea economică, şi în gene­
ral, la apariţia unei clase de mijloc educate, prin aceasta au răsădit
neintenţionat germenii distrugerii acestui sistem. Astel, chiar dacă
economia capitalistă de piaţă şi creşterea economică sînt avorabile
democraţiei, pe termen lung s-ar putea dovedi mai puţin prielnice sau
de-a dreptul neavorabile pentru regimurile nedemocratice. Drept ur­
mare, denodămîntul unei evoluţii de importanţă istorică care se va
desăşura în secolul al XI-lea va dezvălui dacă regimul nedemocratic
din China poate să acă aţă orţelor democratice generate de
capitalism.
O economie de piaţă capitalistă poate exista nu numai în orma
binecunoscută urban-indusială sau post-indusrială a secolului al
XI-lea. Ar mai putea i sau cel puţin aşa a ost - de tip arr. Aşa
-

cum s-a văzut în Capitolul 2, în secolul al X-lea instituţiile demo­


cratice undamentale, cu excepţia dreptului de vot pentru emei, au
apăut în unele ţări - Statele Unite, Canad, Noua Zeeland, Australia
- predominant arare. n 1 79 0 , n primul an al noii constituţii - încă n
vigoare - în Statele Unite, din întreaga populaţie de 4 milioane de
omeni, numai 5% trăiau în zone cu peste două mii cinci sute de
locuitori; restul de 95% trăiau în zone rurale, în principal la eme. Pe
la 1 820 cnd instituţiile politice ale democraţiei poliarhice (a bărbaţilor
albi) aveau deja un undament solid, la o populaţie de zece milioane
locuitori, mai mult de nouă din zece răiau n continuare la sate. n
ajunul Războiului Civil, în 1 860, cînd ţara avea mai bine de 3 0 de
milioane de locuitori, opt din zece mericni trăiau n zonele rurale.
America pe care Alexis de Tocqueville a descris-o în Democraţia n
America era de tip arar şi nu industrial. Înrepnderile economice ale
societăţii arare se axau în principal pe eme, alate în proprietatea
emierilor şi a familiilor acestora. Ceea ce produceau era olosit n
mare măsură pentru consumul propriu.

1 63
ROBERT A. DAHL

Ideea principală este, totuşi, că economia era putenic descen­


tralizată (mai mult decît avea să devină prin ndustrializare); liderii
politici aveau acces limitat la resursele ei; şi contribuia la ormarea
unei clase de mjloc considerabile, de emieri liberi. Asfel era un
mediu propice pentru dezvoltarea democraţiei. Într-adevăr, viziunea
lui Thomas Jeferson asupra republicii presupunea că temelia necesară
democraţiei era societatea agrară, omată din emieri independenţi.
Sînt aceste începuturi preindustriale ale unora dintre cele mai
vechi democraţii, irelevante pentru ţările epocii postndusriale? Nu.
Această serie de experienţe subliniază un punct crucial: oricre ar i
activitatea dominantă, o economie descentralizată care contribuie Ia
crerea unei naţiuni de cetăţeni independenţi, este oarte avorabilă
dezvoltării şi menţinerii instituţiilor democratice.
Anterior am menţionat „condiţiile rare şi eemere" cînd gu­
venele au putut să gestioneze eicient planiicarea cenrală. Pe lîngă
as, guvenele erau democratice. Acestea au ost guvenele pe timp
de război ale Angliei şi Statelor Unite în timpul primului război mon­
dial şi, poate chir mai mult, în al doilea război mondial. Dar în aceste
cazuri, planiicarea şi alocarea resurselor aveau un scop bine deinit,
acela de a asigura satisacerea nevoilor armatei, precum şi umizarea
de alimente şi servicii către civili. Scopurile războiului beneiciau de
un sprijin larg. Deşi ici şi colo se dezvoltau omele pieţei nere,
acestea nu erau atît de etnse încît să diminueze eicienta sistemului
cenral care aloca resursele şi conrola preţurile. În inai , sistemul a
ost demontat după reinstituirea păcii. Ca rezultat, liderii politici au
ost lipsiţi de opotunităţi de cre s-ar i bucurat prin exploaarea
rolului lor economic dominant n scopuri politice. -
Dacă lăsăm de-o pte aceste sisteme dn timpul războiului, eco­
nomiile dirijate de la cenru au existat dor în ţări în cre liderii erau
undmental ntidemocratici. Asfel nu putem desprnde cu uşurină
consecnţele nedemocratice ale organizării economice de consecinţele
nedemocratice rezultate din convingerile liderilor. Lenn şi Stalin erau
atît de ostili democraţiei ncît, chiar dacă exista sau nu o economie
cenralizată, ei ar i împiedicat oricum dezvoltarea instituţiilor demo­
cratice. Economia condusă de la cenru le-a ăcut sarcina mai uşor�

1 64
De spre de m o craţ ie

prin aceea că le-a pus la dispoziţie resurse şi mai importante pentu a­


şi impune voinţa.
La drept vorbind însă, experimentul istoric ce ar îmbina demo­
cratia cu o economie centralizată pe timp de pace nu a ost testat nici­
od�tă. În ce mă priveşte, sper să nu ie pus niciodată în aplicare.
Consecinţele probabile sînt, după părerea mea, în totalitate previzibile.
Şi aduc o perspectivă sumbră asupra democraţiei.
Cu toate acestea, dacă orma capitalismului este de depate mai
avorabilă dezvoltării instituţiilor democratice decît orice altă econo­
mie dirijată existentă pînă în prezent, ea are totuşi cîteva umări
deosebit de neavorabile. Acestea vor i cercetate în capitolul următor.

1 65
Capitolul 1 4

D E CE CAPITALISMUL DE PIATĂ
,
DĂUNEAZĂ DEMOCATIEI '

Dacă privim cu atenţie, dintr-un punct de vedere democratic,


capitalismul de piaţă, descoperim că are două eţe. Asemenea emble­
mei zeului rec !anus, acestea sînt orientate în drecţii opuse. Un,
prietenoasă, este ndreptată spre democraţie. Cealaltă aţă, ostilă, arată
în cealaltă direcţie.

3 . Democraţia şi capitalismul de piaţă snt ntrenate nr-un


conlict permanent, în care se modică şi se limiteză recproc.
Pnă în 1 840 în Marea Britanie apăruse o economie cu pieţe
autoreglatoare ale muncii, pămîntului şi banilor. Capitalismul de piaţă
a riumat asupra inamicilor săi pe toate rontile: nu numai în teoria
şi practica economică, ci şi în politică, drept, idei, ilosoie şi chir
ideologie. Astel oponenţii săi erau complet nnţi. Totuşi, nr-o ţară
în cre omenii au un cuvnt de spus, aşa cum aveau în Angli, chiar
în acele timpuri pre-democratice, o asemenea victorie completă nu
putea să reziste 1 • Ca întotdeauna, capitalismul de piaţă a adus cîştigui
penru unii şi prejudicii altora.
Deşi dreptul la vot era oarte limitat, celelalte instituţii politice
ale guvenării reprezentative erau în mare măsură inroduse. Şi la
momentul porivit - în 1 867 şi din nou n 1 884 dreptul la vot a ot
-

extins; după 1 884, majoitatea bărbaţilor au avut drept de vot. Astfel,


sistemul politic a oerit posibilităţi penru exprimarea eectivă a opo­
ziţiei aţă de capitalismul de piaţă nereglementat. Cerind sprijin lide-

1 66
De spre de m o c r a ţ ie

rilor politici şi guvenamentali, cei care s-au simţit aectaţi de pieţele


nereglementate, au căutat protecţie. Adversarii economiei laissezfaire
au găsit expresia eicace a nemulţumirilor lor în lideri politici, mişcări,
partide, programe, idei, ilosoii, ideologii, cărţi, junale, şi, mai
important, în voturi şi alegeri. Nou ormatul Partid Laburist şi-a
concentrat atenţia asupra situaţiei disperate a claselor muncitoare.
Deşi unii adversari propneau doar reglementarea capitalis­
mului de piaţă, alţii doreau abolirea lui completă. Iar unii au susţinut
compromisul: ă îl reglementăm acum, spuneau ei, şi să îl eliminăm
mai tîrziu. Cei care şi-au propus abolirea capitalismului nu şi-au atins
niciodată scopurile. Însă cei care au cerut intervenţia guvenului şi
reglementarea au ajuns adesea acolo unde au dorit.
Aşa s-a întîmplat în Marea Britanie şi, de asemenea, în Europa
de Vest şi în alte ţri vorbitoare de limba engleză. În nici o ţară n care
guvenele puteau i inluenţate de mişcri populare de nemulţumre,
economia de tip laissezfaire nu putea i susţinută. Fără intevenţie şi
reglementare din partea guvenului, capitalismul de piaţă era imposibil
într-o ţară democratică, dn cel puţin două motive.
În prmul rînd, înseşi instituţiile de bză ale capitalismului de
piaţă cer intevenţia intensivă şi reglementarea dn ptea guvenului.
Pieţe concurenţiale, deţinerea de entităţi economice, respectarea con­
ractelor, preîntîmpinarea monopolurilor şi protejarea dreptului de pro­
prietate - acestea, alături de multe alte aspecte ale capitalismului de
piaţă, depnd n nregime de legi, politici, reglementări şi alte acţiuni
înreprnse de guvene. O economie de piaţă nu re şi nici nu poate
avea caracter auto-reglator.
În al doilea rnd, o economie de piaţă ără intevenţie şi regle­
mentare guvenmentală, produce nevitabil prejudicii serioase unor
persone, iar cei prejudiciaţi sau care se aşteaptă la aceasta vor cee
intevenţia guvenmentală. Actoii economici stimulaţi de interese
personale snt prea puţin motivaţi pentu a lua în considerre binele
celorlalţi; dimpotrivă, sînt putenic motivaţi să inore bnele aproa­
pelui, dacă, acţionînd astel, au de cîştigat. Conştiinţa este adusă la
tăcere ără eort, cu acea justiicare tentantă pentu a provoca rău
celorlalţi: „Dacă eu nu o ac, alţii o vor ace. Dacă nu pemit ca

1 67
ROBERT A. DAHL

abrica mea să deverseze deşeurile în rîu şi să emane umul în aer, alţii


o vor ace. Dacă nu-mi vînd produsele, chiar şi atunci cînd nu prezintă
siguranţă, alţii o vor ace. Dacă eu nu . . . alţii da, o vor ace". Într-o
economie mai mult sau mai puţin concurenţială, e aproape sigur că, de
apt, alţii chiar o vor ace.
Cînd dauna rezultă din decizii determinate de concurenţă şi
pieţe nereglate, atunci, cu siguranţă, apar semne de nrebare. Preju­
diciul poate i eliminat sau redus? Dacă da, se poate realiza acest lucru
ară costuri excesive, n raport cu beneiciile? Cum putem judeca ce
este de dorit atunci cînd pentru unii sporesc daunele, iar pentru alţii
cîştigurile, aşa cum se întîmplă de obicei? Care este cea mai bună
soluţie? Dacă nu cea mai bună, atunci cea mai acceptabilă? Cum r
trebui luate aceste decizii şi de căre cine? Cum şi prin ce mjloace
rebuie impuse aceste decizii?
E clar că acestea nu sînt doar întrebări cu cracter economic. Au
atît caracter moral, cit şi politic. Într-o ţară democratică, cetăţenii cre
caută răspunsuri vor ravita în jurul politicii şi guvenării. Cel mai
uşor accesibil şi mai eicient candidat penru intervenţia într-o eco­
nomie de piaţă, în vederea schimbării unui rezultat altminteri dău­
nător, este ... guvenul.
Dacă cetăţenii nemulţumiţi reuşesc să determine intervenţia
statului depinde, bineînţeles, de mulţi actori, incluzînd orţa politică
relativă a antagoniştilor. Totuşi, evidenţa istorică este clră: în toate

ţările democratice , prejudiciul produs sau şteptat în uma existenţei
pieţelor nereglate a determinat guvenele să intevină pentru atenuarea
rezultatului, cre, altel, r i provocat daune unor cetăţeni.
Înr-o ţară renumită pentru ncrederea în capitalismul de piaţă,
Statele Unite, guvenele naţional, statale şi locale intevin în economie
în mult prea multe moduri penu a i enumerate. Iată dor cîteva
exemple:


Şi n multe ţări nedemocratice, de semenea. Dr preocuprea
noasră, aici, este relaţia înre democaţie şi capitalismul de piaţă.

1 68
Desp r e de m o c raţie

• asigurarea ondului de şomaj ;


• asigurarea ondului d e pensii;
• politică iscală pentru evitarea inlaţiei şi a recesiunii economice;
• siguranţa: alimente, medicamente, transporturi aeriene, eroviare,
străzi şi autostrăzi;
• sănătate publică, controlul bolilor inecţioase, vaccinarea obligatorie
a copiilor cu vîrstă şcolară;
• asigurare de sănătate;
• educaţie;
• vînzarea de acţiuni, obligaţiuni şi alte hîrtii de valoare;
• planiicare urbană: zone de aaceri, rezidenţiale şi aşa mai departe;
• impunerea unor stndarde de construcţie pentru clădiri;
• asigurrea concurenţei pe piaţă, prevenirea monopolurilor şi alte
consngeri reeritoare la comerţ;
• impunerea şi reducerea tarielor şi a cotelor pe importuri;
• licenţierea medicilor, dentiştilor, avocaţilor, contabililor şi a altor
persoane cu proesii asemnănătoare;
• îniinţarea şi menţinerea parcurilor naţionale şi de stat, a zonelor de
recreere şi a zonelor necultivate;
• reglementarea activităţii companiilor pentru prevenrea sau repararea
daunelor ecologice;
• reglementarea vînzării produselor pe bază de tutun pentru reducerea
recvenţei dependenţei de acestea, a cancerului şi a altor eecte
maline.

ş.a.m.d. ş.a.m.d. ş.a.m.d.

n concluzie, în nici o ţară democratică nu există economie de


piaţă capitalistă (şi oricum nu poate exista timp îndelungat) ară o
reglementare detaliată şi o intevenţie din partea guvenului, pentru
diminuarea eectelor ei dăunătoare.
Totuşi, dacă nr-o ţară existenţa instituţiilor politice democra­
tice aectează considerabil uncţionarea capitalismului de pia� exis­
tenţa capitalismului de piaţă aectează seniicativ uncţionarea insti­
tuţiilor politice democratice. Săgeata cauzală, dacă putem spune aşa,

1 69
ROBERT A. DAHL

indică două direcţii: de la economie la politică şi de la politică la


economie.

4. Deoarece capitalismul de piaţă creeză inevitabil inegalităţi,


el limitează potenţialul democratic al democraţiei poliarhice prin
generarea de inegalităţi n disribuirea resurselor politice.

Cuvinte despre cuvinte

Resursele politice includ toate lucrrile la care re acces o per­


soană sau n rup de persoane şi pe cre le poate olosi penru a inlu­
enţa, direct sau indirect, compotamentul altor persoane. Variind în
uncţie de mp şi spaţiu, un numr mre de aspecte ale societăţii
umane pot i convetite în resrse politice: orţă izică, ame, bani,
avuţie, bunri şi servicii, resurse productive, venitri, statut, onore,
respect, aecţiune, charismă, prestigiu, inormaţii, cunoştinţe, educaţie,
comunicaţii, mijloace de comunicare, organizaţii, poziţie, statut juri­
dic, conrolul asupra ideilor şi convingerilor, votri şi multe altele.
Înr-o limită teoretică, o resursă politică poate i distribuită egal, pre­
cum votul în ţile democratice. n altă limită teoretică, aceasta poate
i concenrată în mîinile unei persoane sau al unui rup. Ir posibilele
distribuţii înre egalitate şi concenrea totală sînt innite.
Cele mai multe dinre resursele pe cre le-am enumerat sînt distri­
buite înr-un mod cît se poate de negal. Deşi capitalismul de piaţă nu
reprezintă singura cază, este un actor impotant în determinrea unei
disibuiri inegale a numeroase resrse cheie: avuţie, venitri, statut,
prestigiu, inomaţii, orgnizre, educaţie, cunoştinţe . ..

Datorită inegalităţilor în resursele politice, unii cetăţeni obţin o


inluenţă mult mai considerabilă decît alţii asupra politicilor, deciziilor
şi acţiunilor guvenului. Dn păcate, aceste încălcări nu sînt minore. n
consecinţă, cetăţenii nu sînt egali din punct de vedere politic - nici pe
depte - şi astfel, undamentul moral al democraţiei, egalitatea poli­
tică dinre cetăţeni, este rav încălcată.

5. Capitalismul de piaţă favorizeză în mare măsură devol­


tarea democraţiei, pînă la nivelul democrţiei poliarhice. Dar dato-

1 70
D e spr e de m o c raţie

rită consecinţelor averse faţă de egalitatea politică, este nefavorabil


devoltării democraţiei dincolo de nivelul poliarhiei.
Din motivele mai sus menţionate, capitalismul de piaţă repre­
zintă un solvent putenic pentru regimurile autoritare. Cînd transormă
o societate din proprietari de pămînturi şi ţărani în patroni, angjaţi şi
muncitori; din mase rurale needucate şi abia capabile de supravieţuire
- şi de cele mai multe ori, nici măcar atît - în locuitori ştiutori de
carte, urbanizaţi şi bucurîndu-se de o anumită siguranţă; de la mono­
polizarea tuturor resurselor de căre o elită, oligarhie sau clasă con­
ducătoare puţin numeroasă, la o dispersare largă a resurselor; de la un
sistem în care cei mulţi pot ace puţin pentru a preveni dominaţia unui
up restrîns, la un sistem în care cei mulţi îşi pot îmbina eectiv
resursele (şi în special voturile) şi astel inluenţeză guvenul să
acţioneze în avoarea lor - cînd j ută la realiarea acestor schimbări,
după cum s-a întîmplat şi se va mai întîmpla în multe ţări cu economii
în curs de dezvoltare, capitalismul de piaţă seveşte ca vehicul pentu
o rnsormare revoluţionară a societăţii şi politicii.
Cînd guvenele autoritare din ţările mai puţin modenizate pro­
mit dezvoltarea unei economii de piaţă dinamice, atunci cu sigurnţă
îşi sădesc seminţele propriei disrugeri inale.
Dar odată ce societatea şi politica au ost ransomate de căre
capitalismul de piaţă şi instituţiile democratice au devenit uncţionale,
atitudinea se schimbă total. Acum, inegalităţile de resurse pe cre le
produce capitalismul de piaţă, detemină o serie de inegalităţi politice
mjore înre cetăţeni.
Dacă şi cum mariajul democraţiei poliarhice cu capitalismul de
piaţă poate deveni mult mai avorabil democratirii ulteriore a poli­
arhiei, este o înrebare deosebit de diicilă, penru care nu există răs­
punsuri uşoare, şi cu sigunţă, nici răspunsui scte. Relaţia dinre
sistemul politic democratic al unei ţări şi sistemul economic nedemo­
cratic a reprezentat o ormidabilă şi persistentă provocare penru sco­
purile şi practicile democratice pe prcursul secolului al X-iea. Pro­
vocrea va contnua, cu siguranţă, şi în secolul următor.

171
Capitolul 1 5

CLĂTOIA NETEMINATĂ

Ce ne aşteaptă în viitor? După cum am văzut, secolul al XX-iea,


care le-a părut uneori multor contemporani a se transorma înr-o
perioadă întunecată şi tragică penru democraţie, s-a dovedit a i era
unui triumf ără precedent. Deşi ne-ar i uşor să considerăm că secolul
al XXI-lea va i la el de blînd cu democraţia, asemeni celui anterior,
evidenţa istorică ne arată că democraţia a ost o raritate în experienţa
umană. Este ore încă o dată sotit ca democraţia să ie înlocuită de
sisteme nedemocratice, poate de o versiune nouă de protectorat,
domnată de elite politice şi birocratice? r putea ea să-şi continue
expansiunea globală? Sau, nr-o altă ransormare, ar putea ceea ce
poată numele de „democraţie" să devină mai extinsă ca arie, dar mai
supericială în prounzime - extinzîndu-se în tot mai multe ţări, pe
măsură ce calităţile democratice devin dn ce n ce mai ragile?
Cred că viitorul este mult prea incet penru a oeri ăspunsuri
clare. Încheind analiza înrebărilor lansate n Capitolul 3, m recut
dincolo de raniţe. Lumea cunoscută, catoraiată din experienţă,
rebuie să acă loc unui viitor în care hărţile sînt, în cel mai bun ca,
nesigure - schiţe realizate de catorai ră cunoştinţe exacte despre
un teritoriu îndepărtat. Cu toate acestea, cred că putem prevedea cu
siguranţă că mai devreme sau mai tîrziu - probabil mai devreme decît
mai tîrziu - ţările recent democratizate sau încă în perioada de
ranziţie se vor conrunta cu probleme asemănătoare celor alate la
orzontul democraţiilor vechi.

1 72
Desp re de m o craţie

Date iind cele airmate, nici una dintre problemele pe care le


voi menţiona nu ar rebui să reprezinte o surpriză. Nu prea mă
îndoiesc de aptul că vor mai i şi altele. Din păcate, nu pot spera să
oer soluţii aici, penru aceasta ar mai i nevoie de încă o cte - sau,
mai derabă de multe alte cărţi. Oricum, putem i în mod rezonabil
siguri de un lucru: natura şi calitatea democraţiei vor depinde în mare
măsură de cît de bne cetăţenii şi liderii democraţi vor ace aţă provo­
cărilor pe care le voi descrie.

PRMA PROVOCARE: ORDNEA ECONOMICĂ

Este puţin probabil ca în ţările democratice capitalismul de piaţă


să ie înlocuit. In consecinţă, convieţurea antagonistă descrisă în
capitolele 1 3 şi 1 4 va persista cu siguranţă sub o ormă sau alta.
Nu există nici o altenativă evident superioară economiei de
piaţă. Într-o schimbre seismică a perspectivelor, pînă la sişitul
secolului al X-iea, puţini cetăţeni din ţările democratice aveau multă
încredere n posibilitatea descoperirii şi inroducerii unui sistem non­
piaţă care r i mai avorabil democraţiei şi egalităţii politice şi totuşi,
destul de eicient în producerea de bunuri şi sevicii penru a i accep­
tabil. De-a lungul celor două secole precedente, socialişti, specialişti
în planiicare, tehnocraţi şi mulţi alţii au cultivat viziuni în care pieţele
ar i, spuneau ei, înlocuite deinitiv şi pe scară largă cu procese mai
organizate, mai bne plniicate şi mai echitabile de luare a deciziilor
economice reeritoare la producţie, preţ şi disriburea bunurilor şi
seviciilor. Aceste viziuni aproape că au căzut în uiare. Oricre ar i
eectele unei economii de piaţă, aceasta pare să ie singura soluţie
penru ţările democratice dn noul secol.
Că o economie de piaţă cere ca înreprinderile economice să ie
deţinute şi conrolate în orme preponderent capitaliste, este prin con­
rast, mult mai puţn sigur. „Guvenele" ntene ale irmelor capitaliste
sînt tipic nedemocratice; înr-adevăr, uneori, ele sînt despotisme
mnageriale vituale. Mai mult decît atît, deţnerea de rme, proi­
turile şi alte cîştiguri care rezultă din această posesiune sînt -disribuite
înr-un mod total inegal. Posesiunea inegală şi conrolul inegal asupra

1 73
ROBERT A. DAHL

întreprinderilor economice maj ore contribuie masiv la inegalitatea în


resursele politice menţionate în Capitolul 14 şi astel, la încălcări
considerabile ale egalităţii politice înre cetăţeni, într-o democraţie.
În ciuda acestor obstacole, pînă la sirşitul secolului al X-iea,
altenativele istorice la posesiunea şi controlul capitalist şi-au pierdut
cea mai mare pate a supoului. Patidele laburiste, socialiste şi
social-democrate au abandonat de mult ideea naţionalizării indusriei
ca scop. Guvenele conduse de asemenea ptide, sau cel puţin le
includeau ca parteneri activi, privatizau rapid înreprinderile existente
deţinute de stat. S ngura experienţă majoră cu o economie de piaţă
socialistă, în care înreprinderile alate n proprietate socială şi care
uncţionau într-un context de piaţă, erau guvenate din interior de
reprezentanţi ai muncitorilor (cel puţin în principiu), a luat sirşit cînd
Iugoslavia şi guvenarea sa comunistă hegemonică s-au dezinterat. n
unele ţări democratice mai vechi, unele irme deţinute de angajaţi, nu
numai că există, ci şi înloresc. Totuşi, mişcările sindicale, ptidele
laburiste şi în general muncitorii nu susţin în mod serios o ordine
economică ce ar consta în cea mai mare parte din rme deţinute şi
conrolate de angajaţii lor.
Aşadar, tensiunea dinre scopurile democratice şi economia capi­
talistă de piaţă va persis, cu siguranţă, pe timp nelimitat. Există ore
moduri mai bune de păsrare a avantajelor capitalismului de piaţă, redu­
cndu-i costurile în ceea ce priveşte egalitatea politică? Răspunsurile
oerite de cetăţeni şi conducătorii din ţările democratice vor determina
în mre măsură natura şi calitatea democraţiei dn noul secol.

A DOUA PROVOCARE: NTENAŢIONALIZREA

Deja m văzut de ce este oate probabil ca intenaţionalizarea


să extindă domeniul de decizii luate de elitele politice şi birocratice, n
dauna pîrghiilor democratice. După cum m sugerat în Capitolul 9,
dinr-o perspectivă democratică, provocarea constituită de intena­
ţionalizare este aceea că rebuie să ne asigurăm de luarea în calcul a
costurilor - din punct de vedere al democraţiei - provocate de mutarea
deciziilor la nivel intenaţional, şi rebuie întite mijloacele penu

1 74
Desp r e de m o craţ i e

ţinerea elitelor politice ş i birocratice răspunzătoare pentru deciziile


lor. Dacă şi cum vor i îndeplinite acestea este, din păcate, mult prea
incert.

A TREIA PROVOCE: DIVERSITATEA CULLĂ

După cum am văzut în Capitolul 1 2, un nivel moderat de


omogenitate culturală a ost avorabil pentru dezvoltarea şi stabil itatea
democraţiei în multe dinre vechile ţări democratice. Oricum, în
timpul ultimelor două decenii ale secolului X, două procese din
aceste ţări au conribuit la o intensiicare a diversităţii culturale. Este
oarte probabil ca amîndouă să continue în secolul al X-iea.
n primul rînd, unii cetăţeni care, de obicei au ost supuşi discri­
minării, s-au alăturat altora asemeni lor în mişcări de identitate cultu­
rală cre căutau să le protejeze drepturile şi interesele. Aceste mişcări
au inclus oameni de culoare, emei, homosexuali şi lesbiene, mino­
rităţi lingvistice şi rupuri etnice care locuiau în regiunile lor istorice,
asemeni scoţienilor şi galezilor din Marea Britanie şi vorbitorilor de
limbă ranceză din Quebec, şi multi alţii.
n � culturală din vechile ări democra­
al doilea rînd, diversitate
tice a sporit prinr-un număr crescînd de imiranţi, de obicei marcaţi
de dierenţe etnice, lingvistice, religioase şi culrale, care îi deose­
beau de populaţia dominantă. Din multe motive, imigraţia - legală şi
ilegală - conribuie, cu siguranţă, la o intensiicare considerabilă a di­
versităţii culturale în interiorul democraţiilor mai vechi. De exemplu,
dierenţele economice dinre ţările democratice bogate şi cele mai
sărace, îi încurajează pe oamenii din ţările sărace, în speranţa că pot
scăpa de sărăcie prin srămurea în ţări mai bogate. Alţii doresc pur şi
simplu să-şi îmbunătăţească calitatea vieţii emirînd înr-o ţră
bogată, cu posibilităţi mai mari . Numărul celor care căutau să se mute
în ţările cu democraţii mai vechi a ost mărit în ultimii ani ai secolului
al X-iea de o invazie de reugiaţi înroziţi de teroare, încercînd din
răsputeri să scape de violenţă, represiune, teroarea genocidului, „epu­
rare etnică", înometare şi de alte orori cu care s-au conruntat în ţările
de origine.

1 75
ROBERT A. DAHL

Presiunilor ntene li s-au alăturat şi cele extene. Patronii au


sperat să angaj eze imiranţi cu un nivel de plată şi condiţii de muncă
scăzute, care nu-i mai atrăgeau pe cetăţenii nativi. Imiranţii abia sosiţi
în ţră doreau ca udele din srăinătate să li se alătre. Cetăţenii animaţi
de considerente umanitare şi de un spirit elementar de dreptate nu eau
dispuşi să-i oblige pe reugiaţi să rămînă în lagărele n care useseră
czaţi, şi nici să-i acă să se conunte cu mizeia, teroarea şi chir riscul
de a i ucişi, dacă ar i ost expulzaţi în ţările de origne. Conuntate cu
presiuni din eterior şi din nteior, ţările democratice au descoperit că
raniţele lor erau mult mai pemeabile decît crezuseă. Păunderea
ilegală pe pămînt sau pe mre era imposibil de prevenit, 'ară cheltuieli
substanţiale penu supravegherea raniţelor n moduri pe care, în afă
de cheltuieli, mulţi cetăţeni le-au găsit respngătoare sau numane.
Mi se pre puţin probabil ca diversitatea culturală şi provocarea
pe care o idică să descrească în timpul noului secol . Din conra, ea r
putea să sporească.
Dacă, în recut, ţările democratice nu au atat întotdeauna diver­
sitatea cultrală în moduri corespuătoare pacticilor şi valorilor
democratice, o pot ace şi o vor ace pe viitor? nj amentele viate
descise în Capitolul 1 2 şi n Apendicele B oeră soluţii osibile cre e
etnd de la siilare nr-o eremă, la independenţă în cealaltă. Pot
eista şi altele. n orice cz, naura şi calitatea democraţiei vor depinde
din nou, în me măs, de njmentele e cre ţrile democatice le
dezvoltă penu a ata divesitatea culurală a societăţilor lor.

A PAA PROVOCARE: EDUCAŢIA CIVICĂ

eşi nu m sps mule n panle aniore despe educaţia civică,


vă puteţi aminti ă unul dine crieriile de bă penu un poces dem­
caic ese înelegeea luminaă: în limite ezonabile de mp, iece
membu (cetăen) ebuie ă aibă opoiăţi egale şi eective penu a e
nfoma desre politicile alnative relevnte şi posibilele lor consecne.
Cum tnd cetăţenii, în practică, să îşi dobîndească educaţia
civică? Ţările democratice mai vechi au creat multe căi spre înţe­
legerea politică.

1 76
Desp r e de m o cr a ţ i e

Pentru început, cei mai mulţi cetăţeni primesc un nivel de edu­


caţie suicient pentru a asigura alabetizarea. Cunoaşterea politică este
intensiicată mai departe de disponibilitatea largă a inomaţiilor rele­
vante, pe care le pot obţine la costuri scăzute din mass-media. Concu­
renţa politică între căutătorii de uncţii, organizaţi în patidele politice,
se adaugă oertei, pe măsură ce partidele şi candidaţii sînt donici să
oere inomaţii alegătorilor (uneori, inormaţii tivite cu dezinormare)
cu privire la performanţele şi intenţiile lor. Graţie patidelor politice şi
rupurilor de interese, cantitatea de inomaţii de care cetăţenii au ne­
voie penru a i ntr-adevăr inormaţi adecvat, angjaţi activ în politică
şi eicienţi din punct de vedere politic, este, de apt, redusă la un nivel
mult mai uşor de dobîndit. De obicei, un partid politic are o istorie
cunoscută, în linii generale, de căre alegători, o direcţie prezentă care
este, de egulă, o extensie a recutului său, şi un viitor oarecum previ­
zibil. n consecinţă, alegătorii nu au nevoie să cunoască orice pro­
blemă publică importantă. În schimb, pot pur şi simplu vota candidaţii
partidului după propria opţiune, cu convingerea că, dacă vor i aleşi,
reprezennţii lor vor urmări n geneal politici conforme cu inteesele lor.
De asemenea, mulţi cetăţeni apaţin asociaţiilor orgniate
penru a le proteja şi promova preocupările speciice - rupuri de inte­
rese, orgnizaţii de lobby şi rupuri de presiune. Resursele, abilităţile
politice şi cunoştinţele de specialitate disponibile rupurilor de interes
orgnizate umizează cetăţenilor o manieră specială de reprezentare în
viaţa politică, de obicei oate eicientă.
Datorită competiţiei dine tide, luenţei organiaţiilor de inte­
ee şi alegerilor competitive, lideii politici ced că vor i consideaţi
esponsabili enru ndepliniea sa� cel puţin, încercrea de a duce la
ndepline plaforma pom şi promisiunile din campnia electoală.
Mi mult decît atît, n ciuda convingerilor cone lrg spndite, în
ţăile democratice mai vechi, de obicei chiar a s-a nîmplat. 1
n ultimul rînd, deciziile guvenamentale importante sînt luate
în mod incremental, nu prin salturi mari în necunoscut. Penru că
aceste decizii sînt luate pe rînd, schimbările incrementale au tendinţa
de a evita dezasrele catasroale. Cetăţenii, expeţii şi liderii învaţă
din reşeli, văd ce corecturi rebuie ăcute, modiică srategia, şi aşa

1 77
ROBERT A. DAHL

mai departe. Dacă e necesar, procedeul este repetat. Deşi iecare pas
poate părea dezamăgitor de mic, s-ar putea spune că paşi graduali pot
produce în timp schimbări prounde, chiar revoluţionare. Totuşi,
aceste schimbări raduale se perec în mod paşnic şi cîştigă un suport
public atît de larg, încît au tendinţa de a rezista în timp. Deşi unor
observatori asemenea metode raduale le par iraţionale, la o cercere
atentă, acestea par să ie un mod raţional de a aduce schimbări impor­
tnte înr-o lume plnă de incertitudine2• Cele mai dezasruoase decizii
din secolul al X-iea s-au dovedit a i acelea luate de liderii autoritari
eliberaţi de constrîngeri democratice. În timp ce democraţiile înaintau
cu poticneli, liderii despotici, prinşi în propriile viziuni înguste despre
lume, urmăreau orbeşte srategii de auto-disrugere.
n ciuda imerfecţiunilor sale, se pot spune multe în avorea
acestei soluţii stndrd penru obţnerea unui nivel adecvat de competenţă
civică3 • Dr ă tem că nu va contnua ă ie satisăcătore pe viitor. Trei
pocese asociate ac ca soluţia stndrd ă pră erem de deicitară.
Schimbri de scară. Datorită intenaţionalizării crescînde sînt
înreprinse acţiuni cre aectează considerabil vieţile cetăţenilor pe arii
dn ce în ce mai extinse, cre includ în interiorul raniţelor lor din ce
în ce mai mulţi oameni.
Complexitate. Deşi nivelul mediu de educaţie ormală a crescut
în toate ţările democratice, şi probabil va contnua să crească, dii­
cultatea în înţelegerea problemelor publice a crescut de asemenea, şi e
posibil să i depăşit cîştigul realizat prin radul mai înalt de pregătire.
In ultima jumătate de secol, numărul dieritelor probleme cu relevanţă
penru politică, guvenare şi stat, a crescut în iecare ră democratică.
Inr-adevăr, nici o persoană nu poate i expert în toate acestea - de
apt, poate i doar n cîteva. n inal, aprecierile reeritoare la politici
nu snt doar plne de incertitudine, ci cer, de obicei, judecăţi diicile
asupra compromisurilor.
Comnicaţii. De-a lungul secolului l X-iea, cadrul social şi teh­
nic al comunicării umne dn ţăile avsate a suerit schimbi eraor­
dinre: teleo, radio, eleviziune, f, televiziune nteactivă, Intenet,
sondje de opinie aproape smultne cu evenimentele, ocus-rupui etc.
Datorită costurilor relativ scăzute ale comunicaţiei şi fomaţiilor,
cantitatea de nomaţii despre problemele politice, la toate nivelurile de

178
D e sp re de m o craţie

complexitate, a crescut enon4 • Totuşi, această disponibilitate sporită a


inomaţiei poate să nu conducă la o competenţă mai mare sau la o
înţelegere mai poundă: scara, complexitatea şi cantitatea de inomaţie
impun cerinţe şi mai putenice asupa capacităţilor cetăţenilor.
Ca un rezultat, una dinre nevoile imperative ale ţărilor demo­
cratice este îmbunătăţirea capacităţilor cetăţenilor de a-şi anrena inte­
ligenţa n viaa politică. Nu doresc să sugerez că instituţiile penu
educaţie civică dezvoltate în secolele al X-iea şi al X-iea ar rebui
să ie abandonate. Dar cred că în nii ce vor urma va rebui ca aceste
instituţii mai vechi să ie îmbunătăţite cu noi metode pentru educaţie
civică, participare politică, inormare şi deliberare, care să se inspre
în mod creator din varietatea de tehnici şi tehnologii disponibile în se­
colul al I-lea. Abia m început să ne gîndim serios la aceste posi­
bilităţi, cu atît mai puţin să le testăm prin experimente la scră redusă.
Vor ace aţă ţările democratice vechi, noi sau în ranziţie pro­
vocărilor de acest tip sau altor provocăi cu care cu siguranţă se vor
conunta? Dacă vor eşua, prăpastia dej a lrgă dinre idealuile şi
realităţile democratice va deveni şi mai mare, iar o eră de riumf
democratic va i urmată de o eră de deteriorare şi declin democratic.
De-a lungul secolului al X-iea ile democratice nu au dus
niciodată lipsă de citici cre anunţau cu convngee aptul că democaţia
era în cri, n pericol iminent, sau chir sortită pieirii. Ei bne, probabil a
ost n pericol la un moment dat. Dar pnă la mă nu a ost condamnată
la moarte. S-a dovedit că pesimiştii erau dispuşi să enunţe la democraţie.
Conzicndu-le prezicerile deasuoase, experienţa a demonsat că,
odată ce nstituţiile erau em consolidate în , se dovedeau a i ote
eistente şi putenice. emocraţiile au descoperit o neşeptată capacitate
de a ezolva poblemele cu cre se conunau - nr-o mnieră neelegntă
şi imperfectă, e adevrat, r satiscătoare.
Dacă democraţiile mai vechi înruntă şi depăşesc provocările
noului secol, s-ar putea să se ransorme pînă la urmă n democraţii cu
adevărat avnsate. Succesul democraţiilor avnsate ar putea oeri,
peste tot în lume, o rază de spernţă celor care cred în democraţie.

1 79
Apendicele A

DESPE SISTEME ELECTOALE

Dacă doriţi să alaţi mai multe despre sistemele electorale, un


punct bun de ponire îl reprezntă The lntenational IDEA Handbook
of Electoral System Desin, editată de Andrew Reynolds şi Ben Reilly
(Stocholm: Intenaţional Instiute or Democracy and Electoral
Assistance, 1 997).
Manualul împate „lumea sistemelor electorale" în rei mari
fmilii: sistemele pluralitar-mj oritare, sistemele de reprezentare
propoţională (PR) şi sistemele semi-RP.
Metoda „Primului care rece lnia de sosire" (FPTP), pe cre am
compaat-o în Capitolul 1 1 cu PR reprezintă dor unul dinre cele
pau tipuri de sisteme pluralitar-majoritre. Altele includ sistemul
votului altenativ (VA) (cunoscut şi sub numele de Vot Preerenţial) şi
sistemul în două ururi de scrutin, olosit în Fanţa.
Deşi sistemul Voului Altenativ e olosit doar în Australia (şi
în omă modiicată în insula Nauru din Paciic), unii politologi îl
susţin putenic. Sub acest sistem, candidaţii pot i aleşi dn
crcumscipţii uninominale, ca în cazul FPTP. Dr, spre deosebire de
FPTP, alegătorii ierrhizeză candidaţii - locul unu penu pma
alegere, doi penru a doua, rei penru a reia, şi şa mai depate. Dacă
nici un candidat nu cîştigă majoritatea voturilor, atunci cndidatul cu
cel mai mic total este eliminat şi se ţine cont de preenţele secundre
ale alegătorilor care l-au situat pe primul loc. Pşii continuă pnă cînd
un cndidat cîştigă 50% din voui. Sistemul rncez cu două uui a
ost conceput penru a obţine un rezultat similr. Amîndouă sistemele

1 80
D e sp r e dem ocraţ i e

evită potenţiala imperfecţiune din FPTP: dacă mai mult decît doi
candidaţi concurează penru otoliu, locul ar putea i cîştigat de candi­
datul pe care o majoritate de alegători l-ar respinge, dacă li s-ar acorda
această şansă. Iar VA, le acordă această oportunitate.
Sistemele P se împart în rei grupe. De depate cel mai
obişnuit sistem este cel al listelor, în care alegătorii îşi aleg cndidaţii
din liste oerite de către patidele politice; numărul candidaţilor aleşi
este în srictă conexiune cu proporţia de voturi acordate penru par­
tidul lor. n sistemul Mixt Membru-Proporţional olosit în Germania,
Italia şi, mai recent, în Noua Zeelandă-, unii candidaţi, de exemplu
jumătate din ei, sînt aleşi dintr-o listă naţională de reprezentare pro­
porţională şi restul din districtele uninominale. Astel, aimă susţi­
nătorii săi, sistemul listelor oeră un anumit echilibru al reprezentării
proporţionale, dar, asemeni FPTP, e mult mai posibil să producă
majoritate parlamentară decît un sistem P pur.
Un sistem P deseori susţinut de către politologi, dr rareori
olosit (excepţie ăcînd Irlnda, unde este olosit încă din 1 92 1 ) este
sistemul de vot unic ranserabil (VUT). Ca şi în cazul votului alter­
nativ descris mai sus, alegătorii îşi clasiică candidaţii. Dr, spre
deosebire de VA, VUT este olosit în crcumscripţii plurinominale.
Metoda numărării voturilor este prea complexă penru a i des­
crisă aici; VUT asigură că locurile din circumscripţiile cu mai mulţi
membri sînt cîştigate de candidaţii şi partidele politice cel mai bine
clasate. Deşi alegătorii din Irlanda par să ie mulţumiţi de VUT, com­
plexitatea sistemului a descurajat, probabil, aplicrea sa în altă pate.
Mnualul descrie nouă sisteme şi consecinţele lor. n plus, oeră
ş i interesante „Sati penru şeii de cmpanie electorală". Cîteva
dinre preceptele pe care le pune la dispoziţie (urmate de scute
explicaţii) sînt:
• ii simplu;
• nu-ţi ie temă de inovaţii;
• aproximează cu „eroarea" căre includere;
• conruieşte legitimitate şi acceptare prinre toate personajele cheie;
• încearcă să maximizezi inluenţa alegătorului;
• dar echilibrează acest lucru cu încurajarea coerentă a patidelor
politice.

181
ROBERT A. DAHL

Faptul că există un număr relativ mare de sisteme electorale


altenative sugerează trei idei. În primul rînd, dacă se întîmplă ca o
tară democratică să aibă un sistem electoral care nu se potriveşte
�evoilor sale, atunci ţara respectivă r rebui să-l înlocuiască. n al
doilea rînd, probabil că sistemul electoral al unei ţări poate să ie
adaptat caracteristicilor sale particulare - istorice, raditionale, cultu­
rale, şi aşa mai departe. n al reilea rînd, înainte ca o r\ să adopte un
nou sistem electoral (sau să decidă să-l menţină pe cel deja existent), _
altenativele ar trebui să ie explorate cu rjă, cu ajutoul unor expeţi
competenţi în sistemele electorale.

1 82
Apendicele B

ACOMODAREA POLITICĂ ÎN
ŢĂRILE DIIZATE DIN PUNCT DE VEDERE
CULTURAL SAU ETNIC

n ţările democratice, aranjamentele desemnate să asigure un


rad satisăcător de acomodare politică înre subculurile dierite se
împart în două tipuri: „democraţia consociaţională" şi aranjamentele
electorale.
Democraţiile consociaţionale rezultă n onarea unor mari
coaliţii de lideri politici după alegeri desăşurate după sistemul electo­
ral P, care asigură iecărei subculturi o pate din locurile în legis­
lativ, proporţional cu procenul său relativ de voturi. Autoritatea n
acest domeniu este Arend Lijphart, care oeră o privire de ansamblu n
Democracy in Plural Societies: A Comparative Exporation New

Haven London: Yale University Press, 1 977, cap. 3, 53- 1 03) .
Sisteme de democraţie consociaţională au eistat în Elveţia,
Belgia, Olanda ( 1 9 1 7 anii 1 970) şi Ausria ( 1 945- 1 966).
-

Pattem-urile culturale şi arnjmentele politice penru obţinerea


consensului sînt (au ost) dierite n iecare ţară. Elveţienii dieră înre
ei prin natura limbii matene (genană, rnceză, italină şi romanşă),
religie (protestantă şi catolică) şi canton. Pînă la un anume punct, die­
renţele de limbă şi religie se înretaie: unii vorbitori de limbă gennă
sînt protestanţi şi alţii catolici, în timp ce unii vorbitori de limbă

• Ed. rom Democraţia în societăţile plurale, rad. de Arina Bargn,


.

posfaţă de Lucin-Dumiu Drdală (laşi: Ed. Polrom, 2002).

1 83
ROBERT A. DAHL

ranceză sînt catolici şi alţii protestanţi. Aceste dierenţe ntretăiate au


atenuat conlictele datorate limbii şi religiei, care au ost aproape
inexistente în Elveţia modenă. Totuşi, cntonele mai mici sînt în
mod caracteristic oarte omogene cu privire la limbă şi religie.
Aceasta s-a întîmplat atît datorită istoriei, cît şi proiectării politice.
Deşi aranj amentele politice consensuale elveţiene sînt în general
prevăute de constituţia Conederaţiei Elveţiene, se pre că ele sînt
susţinute de atitudinile şi cultura politică ale elveţienilor.
Belgienii se dierenţiază pn limbă (ranceză şi lamandă), reli­
gie (protestantă, non-religioasă, catolică) şi regiune.
Provinciile sînt oarecum omogene. O regiune învecinată cu
Franţa este vorbitoare de limbă ranceză şi în mare parte non-religi­
oasă; cealaltă, învecnată cu Olanda, este vorbitoare de lamandă
(olandeză) şi catolică; în cenru, Bruxelles este mixt. Sistemul politic
consensual constă din cabinete multipatidiste şi guvene de coaliţie,
care includ în mod natural reprezentanţii din sementul rncoon şi
din cel vorbitor de lamndă.
Olandezii au ost timp de multe generaţii srict divizaţi în paru
„coloane": catolici, protestanţi, socialişti şi liberali. Practic aceste di­
erenţe au păruns în toate relaţiile şi activităţile, de la politică la căsă­
torie, vecinătate, cluburi, sindicate, ziare şi altele. Un conlict care a
izbucnit din cauza educaţiei religioase în şcolile subvenţionate de stat,
în care reprezentanţii celor două coloane religioase erau împoriva
susţinătorilor celor două grupuri laice, s-a dovedit a i atît de
ameninţător penru stabilitatea democraţiei olandeze, încît după 1 9 1 7
s-a dezvoltat un sistem „consociaţional" în care toate cele paru
rupuri erau reprezentate în cabnet, ir penru decizii se cerea con­
simţămîntul tuturor. (Vezi Arend Lijphat, he Politics of
Accommodation: Plralism and Democracy in Netherlands [Berkeley:
Universiy of Calionia Press, 1 968]). n paranteză ie spus, soluţia
olandeză a conlictului pe mrginea şcolilor avea rolul de a oeri
suport de stat şcolilor separate din iecare dinre cele patru „coloane".
Cînd intensitatea dierenţelor religiose a scăzut, în anii 1 970, s-a
diminuat şi nevoia de coaliţii guvenamentale care să includă toate
cele paru patide. Totuşi, sistemul multipatidist şi P au sigurt

1 84
Despre de m o c r aţie

aptul că guvenele din Olanda vor continua să ie coaliţii ale cîtorva


partide.
Democraţiile consociaţionale de succes sînt rare, îară îndoială
datorită aptului că aceste condiţii care le ajută să uncţioneze sînt rre
(în Democracy in Plural Societies, Lijphat descrie nouă asemenea
condiţii avorabile). Avantjul soluţiei consociaţionale pentru socie­
tăţile divizate a ost contestat pe bza cîtorva motive:
1 ) în multe ţări divizate din punct de vedere cultural, condiţiile
avorabile (poate chiar necesare) penru succesul său sînt prea ragile,
sau poate chir absente;
2) ranjamentele consociaţionale reduc simţitor rolul important
al opoziţiei în guvenrea democratică (pentru această idee, vezi
„South Arica's Negotiated Transition: Democracy, Opposition, and
the New Constiutional Order", în Shapiro, Democray's Place
[Ithaca: Conell Universiy Press, 1 996], 1 75-2 1 9);
3) unii critici sînt înrijoraţi de apul că veto-urile reciproce şi
nevoia de consens ar putea conduce la un impas excesiv. De exemplu,
în Olanda au ost uneori necesare cîteva luni penru crerea unui ca­
binet de coaliţie acceptabil penru toate „coloanele". Odată aprobat
cabineul de coaliţie, nsă, impasul nu mai părea să reprezinte o
problemă.
Unii politologi aimă că o posibilă altenativă ar i consruirea
unor rnjamente elctorale care să oere motivaţii putenice liderilor
politici pentru îniinţarea de coaliţii electorale rezistente înainte şi în
timpul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale (vezi, de exemplu,
Donald L. Horowitz, Ethnic Groups in Colict (Berkeley: University
of Calionia Press, 1 985], şi A Democratic South Arica?
Constitutional Engineering in a Divided Sociey [Berkeley: University
of Calionia Press, 1 99 1 ]). Oricum, modul în cre se poate îndeplini
acest lucru este depate de a i clar. n mod cet, sistemul plralitar
este cel mai puţin dorit sistem, pentru că pemite unui rup să cîştige o
majoritate zdrobitoare de loci, în aşa el încît negocierea, com­
promisul şi ormarea unei coaliţii devin inutile. Unii obsevatoi gă­
sesc utilitatea în sistemul Votului Altenativ descris n Apendicele A.
Exigenţele de disribuţie ar putea sili cndidaţii la uncţia prezidenţială

1 85
ROBERT A. DAHL

să obţină voturi din partea mai multor subculuri sau rupuri etnic.
(Totuşi, în Kenya, n ciuda prevederii ca „penru a i ales preşedinte,
un candidat rebuia să înrunească cel puţin 2 5% din vouri în cel puţin
5 din cele 8 provincii ... , în 1 992, o opoziţie divizată i-a pemis lui
Daniel Arap Moi să devină preşedinte cu doar 3 5% din vouri" [The
lntenational IDEA Handbook of Electoral System Design, editată de
Andrew Reynolds şi Ben Reilly (Stockholm: Intemational Institute or
Democracy and Electoral Assistance, 1 997), I 090]). Sau cele mai
importante uncţii r putea i disibuite reprezentanţilor principalelor
rupuri etnice în conomitate cu o onulă ixă, cu care toţi au ost de
acord. Touşi, nici una dinre acestea nu garantează un sîrrşit deinitiv
al conlictelor culturale destabilizatore. Arnjamente ingeniose, cre
au adus stabilitate temporară în Liban, Nigeria, Sri Lanka, au dege­
nerat, sub presiunea conlictului etnic, în război civil sau conducere
autoritară.
O concluzie pre să ie inevitabilă: nu există soluţii generale
penru problemele ţărilor divizate din punct de vedere cultural. Va i
necesar ca orice soluţie să ie adaptată caracteristicilor iecărei ţări.

1 86
Apendice C

CU PRIIRE LA NUMĂEA
ŢĂRILOR DEMOCRATICE

Cîte ţări democratice există? Unde s-ar siua statul tău, pe o


scră, să spunem, de la „democraţie" la „autocraţie"?
Î mi imaginez că, deşi puţini cititori ai acestei cărţi vor simţi că
au nevoie de o numărătoare precisă, bazată pe inormaţii reale,
acualizată a ţărilor democratice din lume, alţi cititori ar putea oate
bine dori să găsească un răspuns la cea de-a doua nrebare. Totuşi,
penru aceasta, ar i nevoie de rspunsul la prima întrebare.
Şi nu e uşor. Penru că e una a spune că o ţară democratică
rebuie să aibă toate instiuţiile poliarhiei descrise în Capitolul 8, dr e
cu totul dierit a judeca dacă ele există înr-o ră nume. Penru a
ajunge la concluzia că o ţară este democratică, în sensul deţinerii
instituţiilor politice ale democaţiei poliarhice, sînt cerute cel puţin
două judecăţi: ca instiuţiile să existe în realitate în ră şi ca ele să
existe la sau peste o orecre limită sau prag iferior sub care m
spune că ţra nu r i democratică. O cantitate enormă de inomaţii
despre ţările lumii, oerită de observatori independenţi, ajută mult la
alarea răspunsului la prima întrebare. Cea de-a doua e mai pro­
blematică şi oarecum arbiară. O soluţie este să considerăm apul că
pragul este srict deteminat de nivelul existent în Europa şi în ţările
vorbitore de limbă engleză - democraţiile mai vechi. Implicit sau
explicit, cred că aceasta este soluţia standard. Considerăm o ţră a i
„democratică" dor dacă principalele instituţii politice democratice
există acolo la un nivel comprabil.
n anii precedenţi, mulţi intelectuali şi organizaţii de cercetare
au ncercat să ajungă la judecăţi orecum bine ondate reeitoare la

1 87
ROBERT A. DAHL

ţările care ac aţă mai mult sau mai puţin satisăcător criteriilor
democratice. Procedînd astfel, de multe ori au utilizat criterii similare,
dr nu identice. Din ericire, rezultatele tind să aj ungă la un punct
comun, chiar dacă a trasa o graniţă ixă între „democraţie" şi „non­
democraţie", este puţin prea arbitrar.
Pentru a exempliica cele airmate, voi menţiona trei asemenea
eorturi. Un tabel din lucrarea mea Democracy and its Critics New

Haven şi Londra: Yale Universiy Press, 1 989) arată creşterea nu­
mărului de democraţii poliarhice din 1 850 pînă în 1 979, şi m olosit
acest tabel penru igura 1 . Un alt tabel din acea lucrare (tabelul 1 7.3)
clasiică 1 68 de ţări, n perioada 1 98 1 - 1 985, în 7 categorii, ponind de
la poliarhii depline, unde există paru dinre instituţiile politice
democratice, şi pînă la regimuri autoritare exreme, n care nu există
nici una. Cele două tabele au ost bazate pe cercetarea lui Michael
Coppedge şi Wolfgang Reinicke, care au olosit cele mai bune inor­
maţii disponibile penru a analiza nivelul relativ din iecare ară,
penru iecare dinre cele patru instituţii democratice undamentale:
alegeri libere şi corecte, libertatea expresiei, surse de inormare
altenative şi independente şi autonomie asociaţională. Ei îşi explică
metoda în „Measuring Polyrchy", Stdies in Comparative Intema­
tional Development 25, 1 (primăvara 1 990): 1 5-72; include o cantitate
enormă de cercetări minuţioase, care nu a ost repetată. (Coppedge,
touşi, descrie pe scurt scara şi oloseşte ructuos clasiicrile ante­
rioare în ,,Modenization nd Thresholds of Democracy: Evidence or
a Common Path", în InequaUy, Democracy nd Economic
Development, ed. Manus I. Midlarsy [Cambridge: Cambridge
University Press, 1 997], 1 77-20 1 ).
O altă sursă, uşor accesibilă şi actualizată, este publicaţia anuală
a organizaţiei non-patizane Freedom House, Freedom in the World·
The Annual Suvy ofPolitica/ Rights and Civil Liberties, 1 996- 1 997.
Dacă aveţi acces la Intenet, veţi găsi lista lor de ţări la adresa:
http: //ww.reedomhouse.org I politica! I rtable l . htm. Evaluările
Freedom House clasiică ţările pe două scări, iecare dinre ele por­
nind de la cea mai liberă ţră ( 1 ), la cea mai puţin liberă (7), una

• Ed . om. Democraţia şi criticii ei, d. de Peu lamndi, postaţă de


Lucian-Dumitu Drdală (laşi: Ed. nstitutul Eropen, 2002).

1 88
D e sp re de m o c raţie

penru Drepturile Politice, iar cealaltă penru Libertăţile Civile. Cînd


am numărat toate ţările care obţin 1 (cele mai libere) în privinţa
Drepturilor Politice, şi 1 , 2 sau 3 în privinţa Libertăţilor Civile, m
descoperit că 5 6 de ţări înruneau toate criteriile şi cred că toate
acestea corespund şi altor judecăţi despre instituţiile democratice din
aceste ţări. Cu toate acestea, India, Brazilia sau Rusia nu au ajuns la
aceste niveluri: Freedom House alocă Indiei 2 la Drepturile Politice şi
4 la Libertăţile Civile, iar Rusiei 3 la Drepile Politice şi 4 la Liber­
tăţile Civile. Dacă le includem şi pe acestea, ar i în total 58 de i.
O altă sursă o repezintă analia a 1 57 de ţri realiată n 1 994 la
Universittea din Coloado, ce menţine Polity II disponibil pe urmă­
torul site pe Intenet: http: //isere.coloado.ed/pub/daasets/ polity 3 .
Cele 1 57 d e ţări sînt înscrise p e o scră a democraţiei d e 1 0
puncte (O = j os, 1 0 = înalt) şi pe o scară de 1 0 puncte a autocraţiei (O =
jos, 1 0 = înalt). Dintre acestea, unui număr de 65 de ţări li s-au atribuit
un scor de autocraţie de O şi de democraţie de 8, 9 sau 1 O. Acest total
este arătat în igura 1 din volumul de aţă, penru 1 995 . Cu toate
acestea, deşi m putea în mod rezonabil alege să numim toate aceste
ţări „democratice", m putea să le considerăm „democratice" în rade
vriate, să spunem aşa.
Astel m putea clasiica cele 3 5 de ţări care nsumează 1 0
puncte pe scara democraţiei c a iind „cele mai democratice", cele 7
avînd 9 puncte ca ,,relativ democratice", iar cele 23 cu 8 puncte, ca
,,mrginal democratice".
Însă Polity III omite majoritatea microstatelor, a ţărilor mici ca
San Mrino (cu o populaţie de 24.000 de locuitori) sau insule mici din
Caraibe sau Paciic, ca Barbados (cu 256.000 locuitori) şi Micronezia
( 1 23 .000 locuitori). Totuşi, pe scara Freedom House, San Mrino,
Barbados şi Micronezia sînt siate pe primele locuri, atît la Drepturile
Politice, cît şi la Libetăţile Civile, şi asfel merită siate prinre „cele
mai democratice tări".
În conclu�ie: deşi o numărătore completă, de încredere şi
acuală a tuturor ţărilor democratice din lume pare să ie inaccesibilă,
cele două surse permit estimări relativ bune. Poate de o mai mare
impotanţă pentru maj oritatea cititorilor acestei cărţi, cele două surse
vă vor aj uta să înţelegeţi modul în care expeţii independenţi clasiică
o anumită ţară, olosind măsuri direct relevante penru democraţie.

1 89
NOTE

CPITOLUL 2

1 Pentru o descriere mănunţită a democaţiei în Aten, vezi Mogens Hermn Hnsen,


The Athenian Democracy in the Age of Demosthenes: Structure, Principles and
/deoloy, rad. de J. A. Crook (Oxord: Blackwell, 1 99 1 ).
2 James Madison, The Federalist: A Commentay on the Constitutions of the United
States (New York: Modem Libray [ 1 937?]), Nr. I O, 59.
...

3 Johnnes Bmdsted, The ikings (New York, Penguin, 1 960), 24 1 .

4 Benjmin R. Barber: The Death of Communal Libery: A Histoy of Freedom in a

Swiss Mountain Canton (Princeton: Princeton University Press, 1 974), 1 1 5.


5 Gwyn Jones, A Histoy of the ikings, a doua ediţie (Oxford: Oxord University

Press, 1 985), 150, 1 52, 282-284.


6 Franklin D. Scott, Sweden: The Nation 's Histoy (Minneapolis: University of

Minnesota Press, 1977), 1 1 1 - 1 1 2.


7 Dolf Stemberger şi Behard Vogel, ed., Die Wahl Der Parliamente, voi. 1 : Europa

(Berlin: Walter de Gruyter, 1969), partea l, tabel Al, 632, partea a II-, 895, şi
tabelul 2, 913.

CAPITOLUL 4

1 Thucydides, Complete Writings: The Peloponnesian War, d. de Crawley,


inroducere de John Finley, Jr. (New York: Rndom House, 1 95 1 ), 105.
2 Cititorii mericni obişnuiţi să olosescă temenul stat entităţilor ce alcăuiesc

sistemul ederal din SU, r putea găsi aceată utilizre drept conuzntă. Însă
temenul este intens olosit în drepul intenaţional, ştiinţă politic, ilosoie,
precum şi în alte i, inclusiv în i cu sisteme ederale, unde părţile constiutive
sînt numite provincii (Cnada), cntone (Elveţia), lndui (Gemnia) etc.

CAPITOLUL 5

1 Aceste cire sînt din Robert Conquest, The Great Terror, Sta/in's Purge of the
Thirties (New York: Macmilln, 1968), de la 252, şi din compilaţia din 1989 a
eminentului istoric us Roy Medvedev (New York Times, 4 ebuie, 1 989, I).

1 90
D e sp r e dem o c r aţie

2 O excepţie impotantă au ost Statele Unite, unde au ost impuse limite de acto
asupra exercitării sufragiului cetăţenilor negri din statele sudice, pînă la adoptarea
şi aplicrea Civil Rights Acts din 1 964- 1 965 .
3 Pentru a naliza subiectul mai pround, vezi James S. Fishkin, Tyranny and

Legitimay: A Critique of Politica/ Theories (Baltimore: Johns Hopkins


University Press, 1979).
4 Thucydides, The Peloponnesian War (New York: Modem Libray, 1 95 1 ), 105.

5 Cuvîntul anarhie provine din grecescul anarchos, cre însemnă ă conducător,

din an + archos, conducător. Anrhia se referă la teoria politică ce susţine că un


stat este indezirabil şi nu e necesr.
6 John Stuart Mill, Considerations on Representative Govenment [1 861] (New York:

Liberal Arts Press, 1 958), 43, 55.


7 Aceste descoperiri impotante sînt susţnute de Bruce Russet, Contro/ling the

Sword: The Democratic Govenance of Nationa/ Securiy (Cmbridge: Hrvard


University Press, 1 990), capitolul 5, 1 1 9-145. n cele ce umeză, m exras lier
din discuţia lui Russett. De semene, obsevaţia pre să se dovedescă adevărată
penru democaţiile şi republicile timpuii. Vezi Spencer Weart, Never at War:
hy Demcracies Will Never Fight One Another (New Haven şi Londra: Yale
University Press, 1998).
8 Nivelui înalte de comerţ intenaţional pr ă predispună ţările la relaţii pşnice,

indiferent dacă sînt sau nu democratice. John Oneal şi Bruce Russet, The „

Clssical Liberals Were Right: Democracy, Interdependence, nd Conlict, 1 950-


1985", Intenationa/ Studies Quarterly, 41, 2 (iunie 1 997): 267-294.

CAPITOLUL 6

1 Pentru mai multe inomaţii despre acest subiect, vezi Gay Wills, /nventing
America: Jeferson 's Declaration of Independence (Grden City, N.Y. :
Doubleday, 1 978), 167-228.
2 lexis de Tocqueville, Democray in America, vol. 1 (New York: Shocken Books,

1 961 ), Lxxi.

CAPITOLUL 7

1 Statutul ilosoie al enunţurilor etice şi modul în care dieră de cele din ştiinţele
empirice semenea izicii, chimiei, şi altele, au ost subiectul unei vste dezbatei.
Nu m putut spera ratez corespunzător aceste subiecte aici. Totuşi, pentru o
dezbatere excelentă supra impotnţei argumentii morale în deciziile publice,
vezi Amy Gumnn şi Dennis Thompson, Democray and Disagreement
(Cmbridge: Belknap Press of Hrvrd University Press, 1996).

191
ROBERT A. DAHL
2 Pentru aceste remarci la Convenţia Constituţională, vezi Max Farand, ed., The
Records of the Federal Convention of 1 787, 4 volume. (New Haven: Yale
University Press, 1 966), 1 : 82, 284, 578.
3 John Stuart Mill, Considerations on Representative Govenment [ 1 86 1 ] (New York:

Liberal Arts Press, 1 958), 1 4.

CAPITOLUL 8

1 „Pălăriile îşi trag numele din aptul că se semănau cu cavalerii elegnţi putători de
tricom. Bonetele erau stel porecliţi datoită semănării cu bătînele timide în
bonete de noapte". Franklin D. Scott, Sweden: he Nation 's Histoy (Minneapolis:
University of Minesota Press, 1 977), 243.
2 Alexis de Tocqueville, Democray in America, voi. 1 (New York: Shocken Books,

1 96 1 ), 5 1 .
3 Tocqueville, Democray in America, 50.

4 John Stuart Mill, Consideratios on Representative Government [ 1 86 1 ] (New York:

Liberal Arts Press, 1 958), 55.

CAPITOLUL 9

1 Lenin, The Proletarian Revolution and the Renegade Kautsy (noiembie, 1 9 1 8,


citat de Jens A. Cistophersen, în The Meaning of Democray " s Used in

European Ideologies rom the French to the Russian Revolution (Oslo:


Universitetsvorlaget, 1966), 260.
2 După cum m menţionat în Capitolul 2, recii nu consideau a i „democratice"

guvenele reprezentative udimentare omate de unele orşe pentu apărarea


comună, şi care, în orice cz, nu eau relevnte penu evoluţiile ulterioare ale
guvnării reprezentative.
3 Destutt de Tracy, A Commentay and Reviw of Montesquieu's Spirit of Laws

(Philadelphia: Willim Dune, 1 8 1 1 ), 19, citat în Ainne Koch, The Philosopy


o/ Thoms Jeferson (Chicago, 1 964), 1 52, 1 57.
4 Citat în George H. Sabine, A Histoy of Politica/ heoy, ediţia a 3-a (New York:

Hoit, Reinhart nd Winston, 1 96 1 ), 695.


5 Citatul şi estimea numerelor cetăţenilor atenini sînt din Mogens Hemn Hnsen,

The Athenian Democray in the Age of Demosthenes: Structure, Principles, and


ldeoloy, d. de J. A. Crook (Oford: Blackwell, 1 991), 53-54. Estimăi pentru
celelalte orşe sînt din John W. Fine, The Ancient Grees: A Criticai Histoy
(Cmbridge: Belknap Press of Hvrd University Press, 1 983).
6 E. F. Schumacher, Small Js Beautiful: A Stuy of Economics as f People Mattered
(Londra: Blond nd Briggs, 1 973).

1 92
De sp r e de m o craţ i e

7 Frank M . Byan, „Direct Democracy and Civic Competence", Good Sociey 5,


(toamna 1995): 36-44.

CAPITOLUL I O

1 Vezi Arend Lijphart, Democracies: Patterns of Majoritarian and Cosensus


Govenment in Tweny-One Countries (New Haven şi Londra: Yale University
Press, 1984), tabel 3 . 1 ., 38. [Ed. în limba romnă Democraţii: Modele de
guvenare majoritară şi consensuală în douzeci şi una de ţări, trad. Ştefn Lupu
(Chişinău: SIGMA IG, 1 999)]. Am adăugat la listă Costa Rica.
2 Prinr-o serie de 'legiferi ale parlamentului întunit în calitate de orgn
constituţional, Israelul e pe cale să-şi nsome arnjamentele constituţionale
înr-o constituţie scrisă.
3 Cîteva drepturi sociale şi economice au ost adăugate Constiuţiei Statelor Unite

direct, ca în czul Amendmentului 1 3 eeritor la abolirea sclaviei, sau în uma


intepretăii Amendmentelor 5 şi 14 de căre Conres şi autoritatea
judecătorescă.
4 Lijphart, Democracies, tabelele 10. 1 şi 1 0.2, 1 74, 178. Datoită descenralizăii sale

regionale, Belgia r putea i e bună dreptate adăugată listei. Cît despre celelalte
njmente constiuţionale, categoriile „federal" şi „unitar" includ viaţii
seniicative.
5 Conorm însemnăilor lui Madison, înr-un amplu discurs din iunie 1 787, Hmilton

remarcase că „referitor la Executiv, se părea că nici un model bun nu putea să ie


instiuit conom principiilor republicne ... Modelul englez era singurul bun în
acest sens ... Faceţi ca una din ramurile legislativului să-şi păsreze otoliile pe
viaţă sau cel puţin atîta timp cît e comportă corespnzător. Şi Executivul r rebui
ă dureze pe viaţă". Vezi Mx Farnd, ed., he Recors of the Feeral
Convention of 1 787, vol. 1 (New Haven: Yale University Press, 1 966), 289.
Comentariul lui Gery de pe 26 iunie este la pagina 425.

CAPITOLUL 1 1

1 Variaţiile sînt „nenumărate", după cum demonsreză n studiu excelent. Acelaşi


studiu sugereză fapul că „în esen, ele pot i divizate în nouă sisteme principale,
cre se încadreză în rei mari fmilii". Andrew Reynolds şi Ben Reilly, ed., The
International IDA Handbook of Electoral System Design, a doua ediţie
(Stockholm: Intemational Institute or Democracy nd Electoral Assistnce,
1 997), 17. Cele „rei mari familii" sînt pluralitr-majoritar, semi-P şi RP. Penu
mai multe detalii, vezi Apendicele A
2 În pnteză ie spus, apul că o ră este fedelă sau unitară, nu re nici o legătură

cu alegerea înre un sistem prlamentar şi unul prezidenţial. Dinre sistemele

1 93
ROBERT A. DHL
federale în rlndul democraţiilor mai vechi, patru sînt prlmentare (Austral i,
Austri, Canada şi Gemania) în timp ce dor Statele Unite sînt prezidenţiale, iar
Elveţia este un hibrid unic. Astel putem elimina ederalismul ca actor care
determină alegerea dintre prezidenţialism şi parlmentrism.
3 În reerendumuile di. 1 992 şi 1 993 , cetăţenii din Noua Zeelandă au respins

sistemul pluralitar. In reerendumul din 1 993, o majoritate a adoptat un sistem


care combină propoţionalitatea cu alegerea cîtorva membi din prlament din
disticte şi a altora de pe liste ale partidelor.
4 Pentu detalii vezi Dieter Nohlen, „Sistemas electorales y gobenabilidad", n Dieter

Nohlen, ed., Elecciones y sistemas de partidos en America Latina (Sn Jose,


Costa Rica: Instiuto Intermericno de Derechos Hnnos, 1 993), 3 9 1 -424. De
semene, vezi Dieter Nohlen, ed., Enciclopedia electoral latinoamericana y de/
Caraibe (San Jose, Costa Rica: Instiuto Inteneicano de Derechos Humnos,
1 993). Fără excepţie, toate cele 12 state insulare recent independente ale
Caraibelor, care au ost colonii britnice, au adoptat modelul britnic
(Westminster).
5 Asemenea celor mai noi. Penu cîţiva ni, Uuguay a avut un executiv plural, pe

cre, totuşi, l-a abndonat.


6 Vezi Juan J. Linz şi Aturo Valenzuel, The Fai/ure of Presidential Democray

(Baltimore: John Hopins University Press, 1 994).

CAPITOLUL 12

1 mobţinut acestă estimare prin combinrea listelor (eliminînd întrepătunderile)


din două studii cre au olosit citerii oarecum diferite: Frank Bealey: „Stability
and Crisis: Fers about Threats to Democracy", European Journal of Politica/
Research 1 5 ( 1 987): 687-7 1 5, şi lred Stepn şi Cindy Skach, „Presidentialism
nd Prlimentarism in Comparative Perspective", în Jun J. Linz şi Aturo
Valenzuel, The Failure of Presidential Govenment (Baltimore: Johns Hopkins
University Press, 1994), 1 1 9- 1 3 6.
2 Mrk Rosenberg, „Political Obstacles to Democracy în Central America", în Jmes

M. Malloy şi Mitchell Seligson, Authoritarias and Democrats: Regime


Trasition in Latin America (Pittsburgh: University of Pisburgh Press, 1 987),
1 93-250.
3 Deşi coerciţia nu a ost, şa cum e crede uneoi, inexistentă. Copiii din şcoli au ost
obligaţi în mod constnt ă vobescă limba engleză. Cei mai mulţi dinre ei şi-au
pierdut repede abilitatea de a vorbi n limba lor sămoşească. Ir în afara csei şi
a vecinătăţii, ngleza a ost olosită în mod aproape exclusiv - şi vai de cel ce nu
putea înţelege sau răspunde în engleză, oricît de incorect.
4 Au ost scrise multe cărţi despre cauzele Rzboiului Civil mericn. E de la sine

înţeles că scutul meu enunţ nu explică evenimentele şi cauzele complexe cre au


dus la colict.

1 94
Desp r e de m o craţie

5 Penu o excelentă naliză comparativă, vezi Michael Walzer, On Toleration (New


Haven and London: Yale University Press, 1 997). [Ed. rom. Despre tolerare, rad.
reta Voroniuc, studiu introductiv de Anton Carpinschi. (Iaşi: ed. Institutul
European, 2002)]. Epilogul se intituleză „Relections on American
Multiculturalism" (93-1 12 )
.

6 Scott J. Reid descrie un proces de votare în două tururi, cre ar penite majorităţii,

deşi nu tuturor persoanelor din Quebec, să rămînă în Cnada sau într-un Quebec
independent. Acesta acceptă aptul că „propunerea lui, semeni multor altora
similre, pot sau nu să ie practice" („ The Borders of n Independent Quebec: A
Thought Experiment", Good Sociey 7 (ina 1 997): 1 1 - 1 5).
7 Datele care uneză sînt extrase în principal din Economist, 2 august 1997, 52, 90,

United Nations Development Proramme, Human Development Report (New


York: Oford University Press, 1997), 5 1 ; „lndia's Five Decades of Progress nd
Pain", New ork Times, 14 august 1 997; şi Shshi Throor, „India's Odd,
Enduing Patchwork", New York Times, 8 august 1 997.
8 După înrîngerea sa electorală din 1977, Indira Gndhi a ost aleasă din nou ca prim

minis, în 1 980. În 1 984 a ordonat trupelor indiene să atace cel mai sint lăcş
musulmn din Indi, cre era ocupat de membri ai sectei religiose Sikh. La scurt
timp după acest, Gndhi a ost sinată de doi dinre bodygurzii ei Sikh. Apoi
hinduşii au ăcut ravagii şi au ucis mii de credincioşi Sikh. n 1 987, iul ei, Rajiv
Gndhi, care devenise prim minisu, a înăbuşit o mişcare de independenţă a unei
minorităţi regionale, tmilii. În 1 991 a ost asasinat de un tamil.
9 Economist, 2 august, 1997, 52.
10
Acest lucu nu este adevărat dacă membrii unei minorităţi culurale distincte
convieţuiesc înr-o regiune de la graniţele Indiei. Există cîteva semenea
minorităţi, în primul înd cea din Kashmir, ale căror încercăi de a-şi cîştiga
independenţa au ost zădnicite prn olosirea orţei militare de căre guvenul
indian.
11
Criteriile pentru cele rei categorii sînt descrise în Apendicele C.

CAPITOLUL 13

1 Pntru dovezi impresionnte asupra subiecului, vei Bruce Russett, ,A Neo-Kntin


Perspective: Democracy, Interdependence, nd Intemationl Orgnizations in
Building Secuity Communities'', în Emnuel Adler şi Michael Bnet, ed.,
Securiy Communities in Comparative and Historica/ Perspective (Cmbridge:
Cmbridge Univeristy Press, 1 998); şi Adm Pzeworski şi Fenndo Limongi,
,,Political Regimes nd Economic Growth'', Journal ofEconomic Perspectives, 1,
3 (vara 1 993): 5 1 -70.

1 95
ROBERT A. DAHL

CPITOLUL 14

1 Exemplul clasic î l reprezintă Karl Polnyi, The Great Transformation (New York:
Farar nd Rinehart, 1944). Polny a ost un exilat din Austria şi Ungaria, care s-a
mutat n Anglia şi a predat mai tîrziu în Statele Unite.

CAPITOLUL 15

1 În esenţă, acestea sînt concluziile cîtova studii minuţiose. Vezi studiul a 1 3 ţări
democratice de Hans-Dieter Klingemnn, Richard I. Hoferbert, In Budge ş.a.,
Parties, Policies and Democray (Boulder: Wesview, 1 994). Un sudiu a 3 8 de
guvene din 12 ţăi democratice a descoperit o conruenţă semniicativă înre
vederile cetăţenilor şi cele ale decidenţilor politici, deşi conruenţa era mai
considerabilă în ţările cu sisteme electorale P decît în cele cu sisteme plralitre;
John D. Huber şi G. Binghn Powell, Jr., „Conruence Between Citizens nd
Policy Makers în Two Visions of Liberal Democracy", World Poliy, 46, 3
(aprilie 1 994): de la 29.
2 Charles E. Lindblom a arătat raţionalitatea poporului prin metode incrementale într­

un articol impotnt, „The Science of Muddling Through", Public Administration


Review 1 9 ( 1 959): 78-88. Vezi şi Lindblom, „Still Muddling, Not Yet Trough'',
în catea sa Democracy and Maret System (Oslo: Nowegin University Press,
1 988), 237-262. De asemene, Lindblom a olosit temenul de incrementalism
incoerent, despre cre a scris mult. Vezi The Intelligence ofDemocray: Decision
Making Through Mutual Adjustment (New Yore: Free Press, 1965), de acelşi
autor.
3 De exemplu, Benjmin I. Page a ajuns la un verdict avorabil pentru electoratul

mericn în Choices and Echoes in Presidential Electios: Rational Man and


Electoral Democray (Chicago: University of Chicago Press, 1 978). Totuşi,
Michael X. Delli Crpini şi Scott Keeler ajung la concluzia că „una dintre datele
centrale - şi cele mai alnnante - din cercetarea nostră este dierenţa mare de
cunoştinţe găsită înre rupuile dezavntajate din punct de vedere socioeconomic
şi rupuile omologe mai avntajate". ( hat Americas Know About Politics and
y it Matters [New Haven şi Londra: Yale University Press, 1989], 287).
O citică mai severă, cu ecomndăi penu introducerea unor noi instituţii penu
a ajuta la depăşirea deicienţelor în înţelegere, o aduce Jmes Fishkin, The Voice
of the People, Public Opinion and Democray (New Haven şi Londa: Yale
University Press, 1995).
4 În 1 930, un apel teleonic de 3 minute de la New York la Londra costa 300 de dolari

(la valoarea dolarilor din 1996); în 1 996 costa n jur de 1 dolr (Economist, 1 8
octombrie 1 997, 79).

1 96
ECOMANDI DE LECTUĂ

Numărul căţilor şi articolelor care abordează direct sau indirect


subiectul democraţiei este enorm. Datează din secolul al IV-iea î. H. cu
scrieri de Aristotel şi Platon, pînă la sutele de lucrări contemporane. Astfel,
umătorea listă este scurtă şi incompletă, ir selecţiile pot i orecum
rbirre. Dr dacă doriţi să urmriţi subiectul mai pround decît vă pemite
scuta mea listă sau dacă aţi dori să nalizaţi democraţia dinr-o perspectivă
dierită de a mea, aceste lucrări r rebui să vă ie de olos. Deja m amintit
cîteva dinre ele în Note.

ORIGINILE ŞI DEZVOLTAREA DEMOCRAŢIEI

Adcock, F. E. Roman Politica/ Ideas and Practice. nn Arbor: University of


Michign Press, 1 959.
Agrd, Walter R. hat Democray Meant to the Grees. Madison: University of
Wisconsin Press, 1 965 .
Hnsen, Mogens Hermn. The Athenian Democray in the Age of Demosthenes:
Structure, Principles, and Jdeoloy. Traducere de J. A. Cook. Oxord:
Blackwell, 1 99 1 .
Huntington, Samuel P. The Third Wve: Democratization in the Late Twentieth
Centuy. Nomn: University of Oklahoma Press, 1 99 1 .
Jones, A. H . M . Athenian Democray. Oford: Blckwell, 1 957.
Taylor, Lily R. Roman Voting Assemblies rom the Hanniba/ic War to the
Dictatorshp o/Caesar. nnArbor: Univesity of Michign Press, 1 966.
Vhnen, Tatu. he Process ofDemocratization: A Comarative Stuy of 147 States,
I 980-88. New York: Crane Russa, 1 990.

SCOPURI, IDEALI ŞI AVNTAJE DEMOCRATICE

Brber, Benjmin R. Strong emocray: Participatoy Politics for a New Age.


Berkeley: University of Calionia Press, 1 984.

1 97
ROBERT A. DAHL

Bobbio, Norberto. The Future of Democracy: A Defence of the Rules of the Game.
Traducere de Roger Griffin. Editată şi preaţată de Richard Bellamy.
Cmbridge: Polity Press, 19 87. [Publicată în original ca / futuro delia
democrzia. Torino: Giulio Einaudi Editore, 1984].
Christophersen, Jens A. The Meaning of "Democray" as Used in European
Ideologies /rom the French to the Russian Revolution. Oslo:
Universitetsorlaget, 1968.
Fiskin, Jmes. Democray and Deliberation: New Directions for Democratic
Reform. New Haven şi Londra: Yale University Press, 199 1 .
Gutmnn, Amy. Liberal Equaliy. Cambidge: Cmbridge University Press, 1 980.
Held, David. Mode/s of Democracy, a II-a ediţie, Stanord: Stnord University Press,
1 996. [Ed. rom. Modele ale democraţiei, raducere de Ciprina Petre, cuvînt
înainte de Cristin Pred, Bucureşti: ed. Unives, 200.]
Mnsbidge, Jane J. Beyond Adversarial Democracy. New York: Bsic Books, 1 980.
Mill, John Stuart. Considerations on Representative Govenment. [ 1 86 1 ] New York:
Liberal Arts Press, 1958.
Pateman, Crole. Participation and Democratic Theoy. Cmbidge: Cmbridge
University Press, 1 970.
Rousseau, Jean-Jacques. u Contrat Social, ou Principes de droit politique. [ 1 762]
Paris: Editions Gmier Freres, 1 962. [Ed. rom. Contractu/ social, raducere de
H. Stahl, Bucureşti: Ed. Ştiinţiică, 1957.]
- On the Social Contract, with Geneva Manuscript and Politica/ conomy. Editată de
Roger D. Msters şi radusă de Judith R. Msters. New York: St. Martin's
Press, 1 978.
Sartori, Giovnni. The Theoy of Democracy Revisited. Chathm, N.J.: Chatham
House, 1987. [Ed. rom. Teoria emocraţiei reinterpretată, raducere de Dou
Pop, preaţă de Dn Pavel, Iaşi: ed. Polirom, 1 997.]
Sen, Amartya. „Freedoms nd Needs". New Republic, IO şi 17 inuarie 1 994, 3 1 -3 8.
Shapio, In. Democray 's Place. Ithaca: Comell University Press, 1 996.
- Democratic Justice. New Haven şi Londra: Yale University Press, în curs de
apariţie.

DEMOCRAŢIA ACTULĂ: INSTITUŢII ŞI PRACTICI

Diamond Lrry, ş.a, ed. Cosoliing the Third Wve Democracies. Baltimore:
Johns Hopkins University Press, 1 997.
Klingemnn, Hns-Dieter, ichrd I. Hoferbert, In Budge ş.a, Parties, Policies, and
Democracy. Boulder: Wesview Press, 1 994.
Lijph, rend. Democracies: Patterns of Majoritarian and Cosensus Government
in Tweny-One Countries. New Haven şi Londra: Yale University Press, 1 984.
[Ed. rom., Democraţii: Modele e uvenare majoritară şi cosesuală în
douzeci şi una de ţări, raducere de Ştefn Lupu, Chişinău: SIGMA IG,
1999.]
- Democray in Plural Societies: A Comparative xploration. New Haven nd
London: Yale University Press, 1 977. [Ed. rom., Democraţia în societăţile

1 98
De sp r e de m o c raţie

plurale, raducere de Adriana Bargn, postaţă de Lucian-Dumitru Dîrdală,


Iaşi: ed. Polirom, 2002.]
Lijphat, Arend, ed. Parliamentay versus Presidential Government. Oxord: Oxord
University Press, 1 992.
Linz, Juan J., şi Arturo Valezuela ed„ The Failure of Presidentia/ Democray.
Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1994.
Rae, Douglas W. The Politica/ Consequences of Electoral Laws. New Haven: Yale
University Press, 1 967.
Satori, Giovnni. Comparative Costitutiona/ Engineering: An /nquiy info
Structures, lncentives, and Outcomes. London: Macmilln, 1994.
Shuga, Mattew Soberg şi John M. Crey. Presidents and Assemblies: Costitutional
Design and Electoral ynamics. New York: Cmbridge University Press,
1 992.
Ware, ln. Citizes, Parties, and the State: A Reappraisal. Princeton: Princeton
University Press, 1988.

CONDIŢII FAVORABILE ŞI NEFAVORABILE

rchibugi, Dniele şi David Held, ed., Cosmopolitan Democracy: An Agena for a


New World Order. Cmbridge: Polity Press, 1995.
Gutmnn, Amy şi Dennis hompson. Democray and Disagreement. Cmbridge:
Belknap Press of Hvrd University Press, 1 996.
Haye, Fiedrich A. von. The Road to Sefdom. Cicago: University of Chicago Press,
1 976. [Ed. rom., Dumul către sevitute, raducee de Eugen B. Marian,
incluzînd studii de Jeremy Sheamr şi Kren I. Vaugn, Bucueşti: ed.
Humnitas, 1993.]
Held, David, ed., Prospects for Democray, North, South, East, West. Stnord:
Stanord University Press, 1993 .
Ingleha, Ronald. Cu/ture Sht in Avanced Industria/ Sociey. Pinceton: Pinceton
University Press, 1 990.
- Modernization and Postmodernization: Cultura/, Economic, and Politica! Change
in Fory-three Scieties. Pinceton: Princeton University Press, 1997.
Lindblom, Chrles E. Democray and Maret System. Oslo: Nowegin Univesity
Press, 1 988.
- he Intelligence ofDemocray: Decision Maing Through Mutual Adjustment. New
York: Free Press, 1965.
- Po/itics and Marets: The Wor/d's Politica/ Economic Systems. New York: Basic
Books, 1 977.
Linz, Jun J. şi lred Stepn. Problems ofDemocratic Transition and Coso/idation:
Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe. Baltimore:
Johns Hopkins University Press, 1 996.
Polnyi, Krl. The Great Transformation. New York: Farr nd Rinehart, 194.
Przeworski, Adam. Democray and the Maret: Politica/ and &anomic Reforms in
asten Europe and Latin America. Cambidge: Cmbridge University Press,

1 99
ROBERT A. DAHL

1 99 1 . [Ed. rom. Democraţia şi economia de piaţă. Reformele politice şi


economice în Europa de est şi America Latină, traducere de Dana-Irena
Paradovschi, Bucureşt i: ed. li, 1996.]
Putnm, Robert, D. Making Democracy Work: Civic Traditions in Moden Italy.
Princeton: Pinceton University Press, 1 993 . [Ed. rom„ Cum funcţioneză
democraţia, raducere de Dina Istrăţescu, Işi: ed. Polirom, 200 1 .]
Sen, matya. Inequaliy Reexamined. New York: Russel Sage Foundation, nd
Cambridge: Hrvard University Press, 1 992.
Walzer, Michael. On Toleration. New Haven şi Londra: Yale University Press, 1 997.
Ed. rom., Despre tolerare, raducere de Areta Voroniuc, studiu inroductiv de
Anton Capnschi, Işi : ed. Institutul European, 2002.]

PROVOC ĂRI ŞI PERSPECTIVE

Budge, lan. The New Cha/lenge ofDirect Democracy. Cambidge: Polity Press, 1 996.
Buheim, John. Is Democracy Possible ? The Alternative to Electoral Politics.
Berkeley: University of Calionia Press, 1 985.
Fiskin, James S. The Voice of the People: Public Opinion and Democracy. New
Haven: Yale University Press, 1 997.
Gutmnn, Amy. Democratic Education. Princeton: Princeton University Press, 1 987.
Hirst, Paul. Associative Democracy: New Forms o/Social and Economic Governance.
Cmbidge: Polity Press, 1 994.
Schweickart, David. Capitalism or Worer Control? An Ethical and Economic
Appraisal. New York: Praeger, 1 980.

200
MULŢUMIRI

După cum îmi amintesc, soţiei mele, nn Sale Dahl, i-m spus prima dată că
mi-r plăcea să mai scriu o cate despre teoria şi practica democratică. Catea pe cre
o aveam în minte de data acest. m spus, r i mai puţin academică decît majoritatea
celorlalte căţi pe care le-am scris. Nu ş scie catea în pimul rînd pentru alţi erudiţi
sau universitari, sau în special pentru americni. Mi-ş dori să ie de ajutor oicărei
persoane, de orinde, cre ar i interesată la modul cel mai serios în a învăţa mai
multe despre un vst subiect, cre poate uşor deveni atît de complicat, încît singurii
doritori să îl nalizeze în prounzime r i teoreticienii politici, ilosoii şi alţi învăţaţi.
m mărturisit că găsirea stilului potivit va i o provocre exraordinaă. Răspunsul
entuzist al lui Ann m-a încurajat să încep lucrarea Tot ea a ost primul cititor al
schiţei aproape complete, ir sugestiile editoiale excelente au îmbunătăţit semniictiv
prezentarea mea.
Doi savnţi oate activi, James Fiskin şi Michael Walzer, au ofeit cu
generozitate comentarii detaliate pe bza versiunii inale - ei bine, nu chiar inale,
după cum s-a dovedit a i. Criticile şi sugestiile lor au ost atît de relevnte şi de utile,
încît le-m adoptat aproape pe toate, inoînd cu părere de rău dor cîteva care mi s-a
părut că r necesita o cate mai elaboată decît cea pe cre o avem în minte.
Î i sînt recunoscător lui Chrles Hill, lui David Mayhew, lui Ian Shapiro şi
Nomei Thompson, penu a i răspuns pozitiv cererii mele vizînd lucrrile cre ar i
olositore cititorilor donici să aproundeze studiul în domeniu. Propunerile lor au
îmbogăţit lista intitulată ,,Recomandări de lectură".
Cu mult înainte de a na mnucriul, i-am menţionat despre existena lu� lui
Jon Covell, Senior Editor la Yale University s, cre şi-a expimat imediat intl
punic penu cte. După ce i-am pent o copie a manuscrisulu� înebările şi
popneile lante m-au jt ă-l îmbunăăţsc n multe pne de vede.
Sînt bucros toriă fptului că prin că cte m connuat lunga colbore
cu Yle University Press. Publicrea căii de ăe Yale Univsity es îmi ce o plcere
deoebit, penu că scriindo, m ăcut pel ă nici o eitae a lui ponale
nteiore, pe e edita le-a pubicat de-a lngul lor. e emenea snt încnt de
fptul ă Diectoul John Reyden, Dirtoul Adjnct Tina Weiner, alături de Meyl
Lnn, Mnaging Editor, nu numai că şi-u exprimat entismul pnu publicea
ii, r au şi sprijinit popnerea e a radue şi a publica rapid catea peste hotare, cu
scopul de a o face disponibilă şi altor cititoi din lume.
n slrşit, tehnoredactrea realizată de Laura Jones Dooley a ost apidă şi
superbă. Deşi conribuţia ei este invizibilă penu cititor, autoul ştie că lucrrea este
mai bună din acestă cauză. De semene. speră ca şi ea să o ştie.

201
TABLA DE MATEII

Capitolul 1 . AVEM CU ADEVĂAT NEVOIE DE N GHID? . . . . . . . . . . . 5

PARTEA I. ÎNCEPUTURILE
Capitolul 2. UDE ŞI CUM S-A DEZVOLTAT DEMOCRAŢIA?
O SCURTĂ ISTOIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
Mediterana . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
Europa de Nord . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
Democrtizrea: pe drum, însă dor pe drum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
Capitolul 3. CE E AŞTEPTĂ? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
Ţelui şi realităţi democratice . „ . . . . . . ..... ...............
. • . . . . • • 29
De la j udecăţi de valore la judecăţi empirice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34

PARTEA A II-A. DEMOCRAŢIA IDEAL Ă


Capitolul 4. CE ESTE DEMOCAŢIA? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
Citerii penru un proces democatic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
De ce aceste citerii? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40
Înrebări cruciale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42
Capitolul 5. DE CE DEMOCRAŢIA? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46
Avantajele democaţiei: rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
Capitolul 6. DE CE EGALITATE POLITIC Ă I?
EGALITATEA INTNSECĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
Este egalitatea evidentă de la sine? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
Egalitatea innsecă: o judecată morală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64
De ce r rebui să adoptăm pincipiul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. 66
Capitolul 7. DE CE EGALITATE POLITICĂ II?
COPETENŢA CIVICĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68
Conrrgumentul protectoatului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68
Competena cetăţenilor de a guvena . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73
l cincilea standrd democratic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
Probleme nerezolvate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
Comentarii inale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78

202
PARTEA A III-A. DEMOCRAŢIA N PACTICĂ
Capitolul 8. CE INSTITUŢII POLITICE PRESUPUNE DEMOCRAŢIA
PE SCARĂ LARGĂ ? . . . . „ „ „ „ „ ....
„ . . „ . „ . . „ „ „ 81
Cum putem şti? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. „ 82
Instituţiile politice ale democraţiei reprezentative modene . . . . . . . . . . . . . 83
Instituţiile politice în perspectivă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84
Factorul mărime . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
De ce (şi cînd) democraţia reclamă existenţa unor reprezentanţi aleşi? . . . . 90
De ce democratia cere alegeri libere, corecte şi recvente? . . . . . . . . . . . . . 92
De ce democraţia reclamă libetatea de expresie? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. 93
De ce democraţia reclmă disponibilitatea unor surse de inormre
independente şi altenative? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 94
De ce democraţia presupune existena unor sociaţii independente? . . . . . . 95
De ce democraţia reclamă o cetăţenie cuprinzătore? . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
Capitolul 9. VARIETĂŢI I. DEMOCRAŢIA PE DIFERIE SCĂRI . . . . . . . . 97
Însă cuvintele conteză . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . 97
Democraţia reacă vs. democraţia modenă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. 99
Democraţia de adunare vs. democraţia reprezentativă . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
Reprezentrea deja exista . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1O1
Încă o dată: despre măime ş i democraţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . l 02
Limitele democatice le guvenării reprezentative . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 05
O dilemă undmentală a democraţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 06
Mic şi rumos - uneoi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 07
Dr mai bine mai mare - alteoi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 08
Patea întunecată: negocierea între elite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 09
Organizaţiile intenaţionale ot i democratice? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 1O
O societate pluralistă robustă în ţările democratice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 13
Capitolul 1 0. VARIETĂŢI II. CONSTITUŢII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 15
Inluenţa constituţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 20
Cît de mult conteă aceste dierenţe? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123
Capitolul 1 1 . VARIETĂŢI III. PARTIDE ŞI SISTEME ELECTOALE . . . . . 1 25
Sistemele electoale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 26
Cîteva opţiuni undmentale penru constituţiile democatice . . . . . . . . . . . 13 1
Analiza constituţiilor democratice: cîteva repere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134

PAREA A IV-A. CONDIŢII FAVOBILE ŞI NEFAVOBILE


Capitolul 1 2. CE CONDIŢII DE FOND FAVORIZEAZĂ
DEMOCRAŢIA? . . . . . . . . . . „ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 39
Eşecul altenativelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139
Intevenţia srăină . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. 141
Conrolul supra orţelor mate ş i poliţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 42
Conlictele culturale slabe sau inexistente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 144
Convingerile şi cultua democratică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150

203
Dezvoltre economică prin economie de piaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 52
Un rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
India: o democraţie improbabilă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
De ce s-a răspîndit democraţia în lume . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 57
Capitolul 1 3 . DE CE CAPITALISMUL DE PIAŢĂ FAVOIZEAZĂ
DEMOCRAŢIA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 59
Cîteva consideraţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 62
Capitolul 1 4. DE CE CAPITLISMUL DE PIAŢĂ DĂEZĂ
DEMOCRAŢIEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 66
Capitolul 1 5 . CĂL ĂTOIA NETERMINATĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 72
Prima provocare: ordinea economică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 73
A doua provocre: intenaţionalizrea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 74
A reia provocare: diversitatea culturală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 75
A patra provocare: educaţia civică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 76
Apendicele A. DESPRE SISTEME ELECTORALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 80
Apendicele B. ACOMODAREA POLITIC Ă N ŢĂRILE DIVIZATE DIN
PNCT DE VEDERE CULTUL SAU ETNIC . . . . . . . . . . . 1 83
Apendicele C. CU PRIVIRE LA EA ŢĂRILOR
DEMOCRATICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. 1 87

NOTE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 90

RECOMANDĂRI DE LECTURĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 97

ULŢUMIRI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20 1

204