Crize Și Piețe Emergente

See
discussions, stats, and author profiles for this publication at:

https://www.researchgate.net/publication/285512374
Crizele şi pieţele emergente. Secolul

XX vs. secolul XXI
Chapter · September 2015
CITATIONS READS
0 125
1 author:
Alina Haller
Romanian Academy, Iasi - ICES ,,Gh. Zane"
38 PUBLICATIONS 22 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
Growth and development of the emerging states View project
Gaps induced by economic and social processes View project
All content following this page was uploaded by Alina Haller on 10 November 2016.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

Cuvânt înainte 1
Alina-Petronela Haller
Romulus-Cătălin Dămăceanu
(coordonatori)
Crizele şi pieţele emergente
1
2
Cuvânt înainte 3
Romulus-Cătălin Dămăceanu
(coordonatori)
3
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Ion Ignat, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
Prof. univ. dr. Spiridon Pralea, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
Autorii volumului îşi asumă întreaga responsabilitate pentru respectarea normelor

legale în ceea ce priveşte drepturile de autor şi a normelor etice şi deontologice ale
cercetării, inclusiv utilizarea echitabilă (fair use) a unei lucrări supuse legislaţiei
copyright-ului.
Drepturile de proprietate intelectuală aferente tuturor lucrărilor publicate în cadrul

volumului aparţin Academiei Române – Filiala Iaşi. Volumul poate fi citat fără
permisiune scrisă, doar cu specificarea sursei, în condiţiile respectării regulilor
utilizării echitabile a lucrărilor supuse legislaţiei copyright-ului.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Crizele şi pieţele emergente / Alina-Petronela Haller, Romulus-Cătălin
Dămăceanu (coord.). - Bucureşti : Pro Universitaria, 2015
Bibliogr.
ISBN 978-606-26-0341-0
I. Dămăceanu, Romulus Cătălin (coord.)

II. Haller, Alina-Petronela (coord.)
339
4
Cuvânt înainte 5
Cuprins
Cuvânt înainte ............................................................................................................... 7
Crizele şi pieţele emergente. Secolul XX vs. Secolul XXI

(Alina-Petronela Haller) .............................................................................................. 11
Economiile emergente din Europa - o analiză comparativă

(Romulus-Cătălin Dămăceanu) ................................................................................... 42
Criza, balanţa de plăţi şi politicile băncii centrale în pieţele emergente

(Tudor Gherasim Smirna) ........................................................................................... 74
Evoluţia structurii de producţie a României pe parcursul ciclului economic

(2004-2014) (Mihaela Ifrim) ....................................................................................... 91
Investiţiile străine directe – vectori ai ascensiunii economiilor

de piaţă emergente (Sebastian-Andrei Labeş) .......................................................... 110
Turismul - o perspectivă de redresare economică durabilă în economiile

europene emergente (Mara Ursache) ........................................................................ 138
Agricultura ecologică în ţările emergente din Uniunea Europeană

în contextul crizei economice actuale (Ioan Sebastian Brumă) ................................ 167
Lanţuri logistice agroalimentare scurte sustenabile pentru dezvoltarea

inovativă a turismului şi a comunităţilor rurale din ţările emergente
(Lucian Tanasă) ......................................................................................................... 193
Europa emergentă – interferenţe structurale între fluxurile globalizării

academice şi refluxurile crizei economice (Constantin Hălăngescu) ....................... 221
Libertate economică şi prosperitate în ţările emergente

(Oana-Georgiana Amarandei) ................................................................................... 250
Impactul socio-economic al sistemelor de reabilitare robotizate

pe pieţele emergente (Florin Serea) .......................................................................... 270
Abstract ..................................................................................................................... 286
Despre autori ............................................................................................................ 290

5
6
Cuvânt înainte
Cuvânt înainte
Anii 1990 au adus în prim planul atenţiei aşa numitele pieţe emergente, ţări care
s-au reorientat, şi-au schimbat modelul de dezvoltare şi parcurg o perioadă de tranziţie
la economia de piaţă. Perioada de emergenţă, diferită temporar şi structural de la o
economie la alta, are sinonimii pentru grupul de pieţe în curs de dezvoltare al căror
obiectiv este industrializarea. Principalul punct de interes al statelor emergente constă
în reducerea decalajului de dezvoltare economico-socială faţă de economiile
industrializate ale lumii.
Teritoriile emergente sunt vaste: Asia de Est şi Sud, Europa de Est, America
Latină, Africa şi lumea musulmană, dintre care se detaşează grupul BRICS (Brazilia,
Rusia, India, China şi Africa de Sud). În perioada pre-criză, mulţi au pariat pe succesul
economic al statelor emergente. Ratele de creştere economică înregistrate au uimit
întreaga lume. Creşterea economică, cu două cifre, a Chinei a împins-o în vârful
ierarhiilor previzionate pentru deceniile viitoare. Întregul secol XXI a fost rezervat, de
fapt, statelor emergente, în frunte cu grupul BRICS, mizându-se pe rocada între hard
power şi soft power.
Criza financiară a finalului de an 2007 a deturnat oarecum previziunile,
speculative sau judicios demonstrate prin metode moderne de cercetare în domeniul
economic, precum cele matematice, statistice şi econometrice. Anticipările raţionale ar
trebui, pentru a-şi demonstra valabilitatea, să fie omnisciente, transparente şi optimale.
În realitate, nu fac altceva decât să speculeze, în cel mai fericit caz să demonstreze,
lucruri de mult ştiute şi probate. În marea majoritate a cazurilor, anticipările raţionale
direcţionează premeditat anumite informaţii către public sau grupuri de interese pentru
a influenţa situaţii şi decizii, informaţii cu rol mai mult manipulativ decât bine
intenţionat, de multe ori fără un fundament ideologic solid. Dezinformarea premeditată
– sau, mai corect, informarea intenţionat greşită – şi optimismul exagerat al
susţinătorilor globalizării au dus, în anii 1990, la emergenţa unor idei false şi
periculoase, precum cea a caducităţii ciclicităţii sau ideea sfârşitului crizelor odată cu
cea din '29-'33.
Cupiditatea (setea de bani câştigaţi uşor) şi inovaţiile financiare sunt doar o
parte dintre cauzele primei crize a secolului XXI. O criză financiară izolată, americană,
s-a extins cu rapiditate în întreaga lume şi a devenit mondială. La jumătatea celui de al
doilea deceniu al acestui secol, criza este, statistic, depăşită mai peste tot în lume. Cu
toate acestea, riscurile rămân ridicate şi, din nefericire, se externalizează economicului
şi socialului.
Volumul de faţă constituie o culegere de studii care analizează câteva dintre
cele mai importante probleme specifice pieţelor emergente în contextul unei crize
economice (financiare sau de altă natură) în general sau al crizei economice recente în
7
particular. Împreună, ele conturează un cadru cvasicomplet al pieţelor emergente în

condiţii de criză. Volumul se adresează economiştilor, teoreticieni şi practicieni
deopotrivă, cercetătorilor, cadrelor didactice, doctoranzilor, masteranzilor, studenţilor şi
tuturor celor interesaţi de problemele economice ale pieţelor emergente.
Demersul nostru investigativ începe cu studiul „Crizele şi pieţele emergente.
Secolul XX vs. Secolul XXI”, în care sunt examinate două probleme fundamentale. Este
vorba, pe de o parte, despre cadrul de conceptualizare al pieţelor emergente şi, pe de
altă parte, despre crizele recente (ultimele decenii ale secolului trecut şi primele decade
ale acestui secol) manifestate în principalele economii emergente. Studiul include, de
asemenea, şi o analiză prospectivă a unor posibile manifestări negative viitoare în
principalele economii emergente şi în lume. Pe cunoaşterea cauzalităţii fenomenelor
economice negative se constituie măsurile de atenuare şi chiar eradicare a acestora.
Politicile economice corect concepute şi aplicate sunt imperios necesare în cazul
statelor emergente a căror economie se confruntă cu dezechilibre semnificative.
„Economiile emergente din Europa-o analiză comparativă” este un studiu axat
pe cazul particular a nouă state emergente europene, în cadrul căruia principala metodă
de investigare este cea matematică. Ideea principală a studiului este aceea că
performanţele economice pot fi apreciate şi cu ajutorul unui scor global determinat, la
rândul lui, pe baza unor indicatori macroeconomici relevanţi.
„Criza, balanţa de plăţi şi politicile băncii centrale în pieţele emergente”
investighează deciziile de politică monetară, de a căror eficienţă depinde evitarea
crizelor financiare sau/şi redresarea economică. Studiul reprezintă o analiză succintă a
teoriilor balanţei de plăţi cu scopul de a clarifica unele limitări ale teoriilor băncii
centrale. Se demonstrează că, în cazul statelor emergente, a căror monede nu sunt
acceptate ca rezerve ale altor bănci centrale, balanţa de plăţi are doar rol de disciplinare.
Ţara noastră face subiectul capitolului „Evoluţia structurii de producţie a
României pe parcursul ciclului economic (2004-2014)”, o analiză empirică a structurii
de producţie în contextul ciclicităţii. Studiul conchide că economia românească s-a
înscris, de peste două decenii, într-un amplu proces monetar expansionist vizibil în
special după anul 2003. În urma analizei efectuate s-a constatat că banii ieftini au
stimulat creşterea economică în anumite sectoare şi, concomitent, au distorsionat
procesul de alocare a resurselor în structura productivă, lipsa resurselor reale devenind
evidentă în momentul declanşării crizei financiare.
Unul dintre principalii factori de creştere a economiilor emergente este analizat
în capitolul „Investiţiile străine directe - vectori ai ascensiunii economiilor de piaţă
emergente”. Studiul evidenţiază că investiţiile străine directe constituie, pentru multe
state în curs de dezvoltare, unul dintre factorii principali de creştere economică.
Incorect gestionate însă, investiţiile străine directe se transpun într-un factor major de
risc pentru economiile emergente, cea mai avantajoasă poziţie fiind de emitent şi nu de
receptor al acestora. Autorul demonstrează că impactul investiţilor străine directe este şi
va continua să fie important în cazul ţărilor emergente, în special din grupul BRICS,
state care, deşi ameninţă poziţia celor dezvoltate, vor continua să se confrunte cu
8
Cuvânt înainte
probleme economice la care se adaugă dezechilibre de altă natură dar cu impact major
asupra economiei şi societăţii.
Faptul că o piaţă emergentă se dezvoltă pluridirecţional ne-a determinat să
includem în volum şi studii care investighează terţe alte domenii cu potenţial de
creştere. „Turismul - o perspectivă de redresare economică durabilă în economiile
europene emergente” analizează potenţialul de creştere turistică din perspectiva
centru-periferie. Studiul analizează, printre altele, rolul infrastructurii şi potenţialului de
accesibilitate în influenţarea destinaţiilor turistice ale statelor emergente, ajungându-se
la concluzia că potenţialul ridicat de accesibilitate joacă un rol important în succesul sau
eşecul procesului de dezvoltare turistică, iar statele cu PIB pe locuitor sub media UE,
dar situate în proximitatea centrelor dezvoltate, cum ar fi, de exemplu, Polonia, au
potenţial ridicat de exploatare a avantajelor în domeniul turistic.
„Agricultura ecologică în ţările emergente din Uniunea Europeană în contextul
crizei economice actuale” este o lucrare cu un subiect de actualitate şi, în acelaşi timp,
de perspectivă. Agricultura este, după cum ştim, activitate economică de bază. Până nu
demult, dezideratul oricărei ţări, mai ales emergente, era dezvoltarea producţiei agricole
intensive. Din ce în ce mai des auzim vorbindu-se despre agricultura ecologică, o
derivată curată, sănătoasă, a acestei activităţi. Autorul demonstrează că agricultura de
nişă se află, în statele emergente, în fază incipientă de-a lungul întregii filiere:
producţie, procesare şi comercializare, iar criza financiară de la începutul anilor 2000 a
afectat negativ sectorul agricol ecologic în ţările emergente membre ale UE însă,
reglementările UE vor susţine în viitor dezvoltarea şi consolidarea acestui domeniu.
„Lanţurile logistice agroalimentare scurte sustenabile pentru dezvoltarea
inovativă a turismului şi a comunităţilor rurale din ţările emergente” îmbină temele
anterioare într-o analiză tridirecţionată: turism rural, turism gastronomic şi lanţuri
logistice agroalimentare scurte. Regăsim, în acest studiu, o cercetare a mediului rural
din perspectivă turistică, a turismului din perspectivă gastronomică şi a agriculturii
ecologice din perspectiva distribuţiei producţiei micilor întreprinzători. Studiul
demonstrează că statele emergente continuă să se bazeze pe valorile tradiţionale ceea ce
recomandă transformarea acestora în avantaj comparativ şi valorificarea lor în scop
economic, în special turistic. Activităţile economice semiautarhice şi producţia
destinată cu predilecţie autoconsumului sunt, în continuare, specifice mediului rural în
ţările emergente ceea ce face ca din tradiţia economică a acestora să nu fi dispărut
niciodată LLAS-urile (Lanţurile Logistice Agroalimentare Scurte), una dintre soluţiile
necesare pentru promovarea alimentaţiei sănătoase, susţinerea agriculturii locale şi
dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale.
Ieşim din sfera tangibilului prin „Europa emergentă - interferenţe structurale
între fluxurile globalizării academice şi refluxurile crizei economice”, o pledoarie
pentru mobilitatea academică. Autorul pledează pentru formarea unor specialişti
originari din ţările emergente în cele dezvoltate, globalizarea academică constituind o
soluţie pentru dezvoltarea şi depăşirea crizelor în cazul particular al acestui grup de
state. Autorul aduce argumente pentru a demonstra cum a influenţat criza financiară
9
mentalităţile şi interacţiunile dintre mediul economic şi piaţa serviciilor de educaţie

superioară, realităţile globalizării afectând inclusiv piaţa academică.
„Libertate economică şi prosperitate în ţările emergente” prezintă o analiză a
indicatorului libertăţii economice pentru o serie de state emergente. Examinarea
indicatorului libertăţii economice demonstrează că, în ultimii douăzeci de ani, nivelul
de libertate al ţărilor emergente, proces dependent de aranjamentele instituţionale, a
variat şi nicio ţară emergentă nu a reuşit să se încadreze în grupul celor libere, singura
care a progresat semnificativ fiind Chile. În urma interpretării valorilor indicatorului
libertăţii economice, autorul a ajuns la concluzia că libertatea economică este
condiţionată, în ţările emergente, de schimbări instituţionale.
Încheiem volumul cu lucrarea „Impactul socio-economic al sistemelor de
reabilitare robotizate pe pieţele emergente”. Studiul demonstrează potenţialul de
progres în sistemul medical prin efort inovativ naţional. O ţară emergentă precum
România se bucură de invenţii, nu neaparat cu statut de unicitate şi monopol, dar
proprii, care, odată implementate, oferă avantaje economice şi sociale, deopotrivă.
Inovaţiile proprii reduc costurile şi dependenţa de exterior şi îşi aduc aportul la modelul
de dezvoltare prin forţe proprii. Studiul demonstrează argumentat că investiţiile în
modernizarea reabilitării sunt oportune, în cazul statelor emergente şi în special al
României, pentru mai buna absorbţie a fondurilor nerambursabile, pentru reducerea
cheltuielilor cu personalul şi curente şi atingerea obiectivelor de politică economică, în
special în domeniul sănătăţii.
Cele douăsprezece studii coagulează eforturile de cercetare ale autorilor.
Cercetătorii cu contribuţii în acest volum au preocupări în studiul pieţelor emergente în
condiţii de criză economică, lucrările de faţă reprezentând doar o parte din rezultatul
activităţii lor ştiinţifice.
Volumul a fost realizat în cadrul proiectului POSDRU/159/1.5/133675, Inovare
şi dezvoltare în structurarea şi reprezentarea cunoaşterii prin burse doctorale şi
postdoctorale (IDSRC - doc postdoc) cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul
României din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Autorii, tutori şi bursieri în cadrul
proiectului, membri ai grupei de cercetare GC03 ,,Pieţele emergente - tendinţe în
condiţiile crizei actuale", mulţumesc pentru sprijinul acordat în editarea şi publicarea
volumului.
dr. Alina-Petronela Haller
10
Crizele şi pieţele emergente.

Secolul XX vs. secolul XXI∗
Introducere. Ce şi cine sunt ţările emergente?
Ţările lumii diferă foarte mult între ele din punct de vedere social şi economic.
Potenţialul diferit rezidă din mărimea producţiei sociale, numărul populaţiei,
participarea la schimburile internaţionale, volumul resurselor materiale şi umane şi
gradul de valorificare a acestora (Stănescu 1980, 19). Baza materială dă dimensiunea
inegalităţii şi inechităţii dintre statele lumii.
Pieţele emergente formează un grup pseudo-omogen de ţări care se confruntă cu
provocări similare şi, împreună, formează, în prezent, cel mai mare bloc economic al
lumii (Ciobanu 2012, 3).
Conceptul de economie emergentă a fost introdus în anul 1981 de către Antoine
van Agtmael în lucrarea The Emerging Markets Century, iar Jim O'Neill a folosit
acronimul BRIC pentru a se referi, concomitent, la patru state emergente: Brazilia,
Rusia, India şi China (Haller 2014b, 309).
Ţările emergente, spre deosebire de cele dezvoltate, înregistrează rate ridicate de
creştere economică, se industrializează şi se modernizează (CKR 2007, 254); sunt
atractive, se caracterizează prin costuri reduse ale activităţii industriale dar deţin o
infrastructură comercială inadecvată, un sistem legislativ în schimbare şi un mediu de
afaceri caracterizat printr-un grad ridicat de risc. Cu toate acestea, economia este încă
rămasă în urmă din punct de vedere al venitului şi produsului naţional, al volumului
producţiei industriale şi agricole, exportului şi importului, raportat la numărul de
locuitori. Unilateralitatea economiei ţărilor emergente are dimensiuni diferite. Cu cât o
economie este mai puţin dezvoltată este dominată şi exploatată direct sau/şi indirect.
Banca Mondială defineşte statele emergente ca fiind ţări cu venituri reduse spre
medii, cu un venit naţional brut pe locuitor cuprins între 975 dolari şi 11900 dolari
(Kalinowski 2012, 10-17).
Vladimir Kvint, preşedintele Academiei Internaţionale a Pieţelor Emergente
(International Academy of Emerging Markets), defineşte o ţară emergentă ca fiind una
în tranziţie spre economia de piaţă, cu un nivel în creştere al libertăţii economice, în
curs de integrare pe piaţa globală, cu o clasă de mijloc în creştere, cu standarde de viaţă
∗
Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului POSDRU 159/1.5/S/133675 „Inovare şi dezvoltare în
structurarea şi reprezentarea cunoaşterii prin burse doctorale şi posdoctorale (IDSRC- doc posdoc)”, cofinanţat
de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operaţional
Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
11
în curs de îmbunătăţire şi consolidarea stabilităţii sociale şi îmbunătăţirea cooperării

instituţionale multilaterale (Kalinowski 2012, 10-17).
Ţările emergente şi-au deschis economia, iar firmele originare de pe aceste pieţe
concurează cu cele aparţinând statelor dezvoltate. Boston Consulting Group a
identificat 100 de firme originare de pe pieţele emergente care au intrat pe cea globală,
marea majoritate provenind din China şi India (Wagner et all 2014, 8), dar nu numai.
De exemplu, Cemex, unul dintre marii producători de ciment din lume, este firmă
originară din Mexic; Lukoil, una dintre marile firme de pe piaţa energetică globală, este
originară din Rusia; Arcelik, mare producător de electrocasnice, este deţinut de Koc
Holding din Turcia.
Includerea unei economii într-un anumit grup, în funcţie de gradul de
dezvoltare, se face prin analiza a trei criterii (CKR 2007, 255):
- puterea de cumpărare;
- complexitatea sectorului de afaceri;
- calitatea infrastructurii comerciale în domenii cum ar fi comunicaţiile,
transport şi energetic.
Statele lumii se împart, din punct de vedere al dezvoltării, în trei categorii.
Ţările dezvoltate (Australia, Canada, Japonia, Noua Zeelandă, SUA şi statele
vest-europene), cele mai bogate din lume, sunt economii post-industrializate
caracterizate prin venituri ridicate pe cap de locuitor, industrie competitivă şi o bună
infrastructură de transport, comunicaţii şi energetică.
Ţările în curs de dezvoltare sunt state cu venituri reduse pe cap de locuitor,
caracterizate prin industrializare limitată şi economie stagnantă.
Ţările emergente sunt state în curs de dezvoltare care au reuşit, începând din
anii 1980, să atingă un anumit punct de industrializare, modernizare şi creştere
economică accelerată.
Diferenţele între statele emergente şi cele în curs de dezvoltare sunt nuanţate,
constând, în fapt, în deosebirile din punct de vedere al gradului de dezvoltare şi
venitului pe cap de locuitor.
Din grupul statelor emergente fac parte ţări din Asia, America Latină, Africa de
Sud, Orientul Mijlociu şi Europa Centrală şi de Est, cele mai mari fiind grupul BRIC
(Brazilia, Rusia, India şi China) sau BRICs (dacă includem şi Africa de Sud),
amestecuri bizare de libertate şi lipsă de libertate (Zakaria 2009, 235).
Economiile dezvoltate au ajuns la maturitate industrială şi au trecut de la
economia bazată cu preponderenţă pe industrie la cea bazată mai ales pe servicii.
Acestea au dominat, în special în a doua jumătate a secolului XX, afacerile
internaţionale. Pe teritoriul lor trăieşte 14% din populaţia lumii, deţin aproximativ
jumătate din PIB-ul mondial, derulează peste 50% din schimburile comerciale globale
şi trei pătrimi din comerţul mondial cu servicii (CKR 2007, 257), iar puterea de
cumpărare este ridicată.
Economiile în curs de dezvoltare au venituri pe cap de locuitor reduse. Cea mai
mare pondere a veniturilor este cheltuită pentru acoperirea trebuinţelor de bază
(produse alimentare, întreţinerea casei, îmbrăcăminte). Aproximativ 17% din populaţia
12
statelor în curs de dezvoltare trăieşte cu mai puţin de 1 dolar pe zi şi 40% trăieşte cu

mai puţin de 2 dolari pe zi. Rata natalităţii este ridicată şi, în combinaţie cu venitul
redus, perpetuează sărăcia. Rata mortalităţii infantile este, şi ea, ridicată. Dacă luăm în
considerare malnutriţia, speranţa de viaţă redusă, analfabetismul şi ineficienţa
sistemelor medical şi educaţional, aceste state primesc titulatura de ţări a lumii a treia,
în anumite circumstanţe corectă, în altele nu. Sărăcia descurajează antreprenoriatul,
schimburile comerciale şi investiţiile, creatoare de locuri de muncă şi progres. Tot
sărăcia rupe aceste ţări de restul lumii şi contribuie la menţinerea stasus-quo-ului. O altă
caracteristică a statelor în curs de dezvoltare este îndatorarea excesivă, existând situaţii
în care datoria publică este egală sau mai mare decât PIB-ul. Acest lucru ar presupune
că toată producţia realizată pe parcursul unui an să fie destinată acoperirii datoriilor.
Economiile emergente sunt, de fapt, pieţe în curs de dezvoltare care au făcut
progrese în ameliorarea relativ accelerată a nivelului lor de trai. În societatea acestor ţări
s-a conturat o clasă de mijloc cu aspiraţii în ascensiune, iar din punct de vedere
economic şi-au ameliorat substanţial poziţia pe piaţa mondială. Acest din urmă aspect a
făcut ca pieţele emergente să devină destinaţie principală a exporturilor, investiţiilor şi
aprovizionării pentru economiile dezvoltate. De aici rezidă un aspect nu tocmai
favorabil pentru această categorie de ţări. Acestea au devenit piaţa de desfacere pentru
producţia economiilor dezvoltate şi, în acelaşi timp, piaţa acestora de aprovizionare cu
materii prime şi produse semifabricate ieftine.
Tabelul nr. 1
Diferenţe între economiile dezvoltate, în curs de dezvoltare şi emergente
Criteriul de Economiile Economiile în curs Economiile
diferenţiere dezvoltate de dezvoltare emergente
Industrie Îmbunătăţire
Foarte dezvoltată Slabă
accelerată
Concurenţă Substanţială Limitată Moderată, în creştere
Bariere comerciale Minime Moderată spre ridicată Liberalizare accelerată
Volumul comerţului Ridicat Scăzut Ridicat
Influxul de ISD Ridicat Scăzut Moderat, în creştere
Sursa: CKR 2007, 261.
Prosperitatea nu este omogen distribuită în ţările emergente. Schimbările ce

survin în economia ţărilor în curs de dezvoltare fac ca o parte a acestora să intre în
grupul celor emergente.
Statele emergente se împart în două categorii: unele sunt preponderent urbane
(au infrastructura dezvoltată şi venituri pe cap de locuitor mai ridicate), iar altele
preponderent rurale (infrastructura mai puţin adecvată şi venituri relativ reduse pe cap
de locuitor).
13
Tabelul nr. 2
Caracteristici ale economiilor dezvoltate, în curs de dezvoltare şi emergente
Economiile Economiile în curs Economiile
Caracteristici
dezvoltate de dezvoltare emergente
Industrie hi-tech,
Industrie şi unele
Sectoarele prioritare produse de brand şi Agricultură
servicii
servicii
Nivelul educaţional Ridicat Scăzut Mediu
Libertatea politică şi Liberă sau aproape
Mai mult reprimată Relativ libere
economică liberă
Sistemul politic şi Tranziţie spre
Capitalist Autoritar, centralizat
economic capitalism
Nivel relativ ridicat de
Mediul legislativ Legislaţie minimală Puternic reglementat liberalizare
economică
Riscul de ţară Scăzut Moderat spre ridicat Variabil
Apărarea
Moderată cu tendinţa
proprietăţii Puternică Slabă
de îmbunătăţire
intelectuale
Moderată cu tendinţa
Infrastructură Bine dezvoltată Inadecvată
de îmbunătăţire
Sursa: CKR 2007, 262.
Ţările emergente sunt în proces de tranziţie de la o economie închisă la una

deschisă, implementează reforme, se remarcă prin creşterea investiţiilor locale şi străine
(de portofoliu şi directe), creşterea producţiei şi PIB-ului, stabilitatea climatului politic
şi transferul puterii economice dinspre producători spre consumatori (Kalinowski 2012,
10-17).
Pieţele emergente au devenit din ce în ce mai interesante pentru investitorii din
ţările dezvoltate. Scopul este de a-şi desface producţia, de a achiziţiona materii prime şi,
eventual, produse semifabricate ieftine. Pieţele emergente sunt, din nefericire,
primitoare de produse scumpe, cu valoare adăugată ridicată, şi emiţătoare de produse
ieftine, cu valoare adăugată redusă ceea ce, în termeni comerciali, nu le avantajează.
Ţările în curs de dezvoltare şi emergente resimt impactul acţiunii pe teritoriul
lor al companiilor transnaţionale, în măsură mai importantă decât în ţările dezvoltate,
deoarece au forţă economică mai scăzută, grad de dezvoltare mai redus, structura
economică nediversificată, capacitate concurenţială slabă şi dimensiuni reduse
(Şerbănescu 1978, 178).
Trebuie să acceptăm o realitate dureroasă: trăim vremuri în care atingerea
intereselor nu se face conform teoriei clasice, fără a leza pe cei din jur. Lăcomia ...
boală contagioasă şi insidioasă ... capătă proporţii pandemice în zilele noastre ... se
propagă în toată societatea printr-un sistem de jinduire la bonusul celuilalt (Allaire şi
Fîrşirotu 2011, 125).
14
Firme originare din Japonia, statele vest europene şi SUA au investit consistent
pe pieţele emergente pentru a beneficia de forţa de muncă ieftină, bine calificată în
majoritatea cazurilor, de resurse naturale şi materii prime.
Unele state emergente au reuşit să se consacre în anumite sectoare. De exemplu,
Coreea de Sud excelează în domeniul electronicii, semiconductorilor şi autoturismelor,
Taiwan şi Malayezia în producţia de componente pentru PC-uri, Africa de Sud în
minerit, mai precis este unul dintre cei mai mari producători de diamante.
Statele emergente reprezintă sursă de aprovizionare pentru ţările dezvoltate. Şi
externalizarea producţiei, motivată de căutarea avantajelor competitive, ţinteşte tot
pieţele emergente. Aprovizionarea globală şi delocalizarea, offshoring-ul, apar când
implică furnizori străini sau baze de producţie în alte ţări.
Statelor emergente li se asociază riscuri ce le cresc vulnerabilitatea în mediul
internaţional. De exemplu, instabilitatea politică sporeşte riscurile şi reduce capacitatea
antreprenorilor de a se dezvolta într-un cadru legislativ slab şi corupt în care investiţiile
sunt descurajate, la fel şi dezvoltarea mediului de afaceri. Protejarea inadecvată a
proprietăţii intelectuale este cauzată de o legislaţie insuficientă, cu efecte lente în
practică. Birocraţia şi lipsa de transparenţă încurajează corupţia şi practicile amorale.
Factorii care cresc vulnerabilitatea descurajează investitorii străini. Aceştia sunt
nevoiţi să coopereze pe pieţele pe care intră. Doar prin intermediul partenerilor
autohtoni investitorii străini ajung să cunoască piaţa, au acces la reţelele de distribuţie şi
aprovizionare şi dezvoltă contacte cu autorităţile.
Pieţele emergente, din perspectiva celor dezvoltate, sunt cele care garantează
corporaţiilor succesul atâta timp cât dau dovadă de ceea ce se numeşte inteligenţă
strategică locală (Local Strategic Intelligence - LSI) (Kalinowski 2012, 10-17). Firmele
originare de pe pieţele dezvoltate sunt atrase de cele emergente datorită oportunităţilor
de reducere a costurilor, posibilităţii de creştere a vânzărilor, concurenţei relativ reduse.
Firmele străine au succes pe pieţele emergente atunci când oferă un produs sau un
serviciu care se adresează pieţei locale şi nevoilor ei, aspect ce presupune inteligenţă
strategică locală. Aceasta are impact organizaţional (optimizează activitatea, dezvoltă
noi domenii şi activităţi) şi decizional (declanşează şi accelerează procesul decizional,
reduce riscurile, determină mai buna înţelegere a consumatorilor şi a nevoilor lor,
permite adaptarea strategiilor, identifică punctele de presiune, identifică schimbările,
îmbunătăţeşte colaborarea cu partenerii, îmbunătăţeşte planificarea pe termen scurt şi
mediu, eficientizează alocarea resurselor, reduce riscurile, optimizează brandul şi
strategia de afaceri). Toate corporaţiile care dobândesc inteligenţă strategică locală
ajung să beneficieze de toate oportunităţile şi avantajele oferite de pieţele emergente, de
multe ori în detrimentul firmelor autohtone.
Sub influenţa globalizării, decalajele, în loc să se reducă, se adâncesc. Globa-
lizarea va fi folosită ca un pai prin care să sugă şi ultima picătură de resurse din ultimele
cotloane ale Africii, Americii Latine, Asiei (Friedman 2010, 74) şi Europei de Est. 1%
dintre cei mai bogaţi oameni ai planetei câştigă cât 57% dintre cei mai săraci (Soros
2002, 27). Peste un miliard de oameni trăiesc cu un dolar pe zi, la fel de mulţi nu au
15
acces la apă curentă, un alt miliard suferă de malnutriţie, iar peste zece milioane de
oameni mor, anual, deoarece nu au acces la servicii medicale (Soros 2002, 27). Toate
aceste neajunsuri sunt accentuate în statele emergente şi în curs de dezvoltare deoarece,
în majoritatea cazurilor, ţările sărace sunt sărace nu din cauză că primesc prea puţin
ajutor străin ci din cauză că statele dezvoltate, ca naţiuni bogate, s-au folosit de forţa
economică şi militară pentru a le expropria resursele pentru a consuma mai mult decât
îşi permit (Korten 2009, 49-50).
Pieţele emergente şi crizele secolului XX
O criză financiară este, prin definiţie, neaşteptată ... dacă ar fi anticipată, nu s-ar
produce ... dar criza din 2007, cea mai gravă din ultimii 80 de ani, mocnea de la
sfârşitul anului 2006 (Lybeck 2012, 35). Marele şoc petrolier din 1973, surparea
sistemului comunist, atacul terorist din septembrie 2001, criza financiară declanşată în
2007, primăvara arabă din 2011, cu alte cuvinte, evenimentele cruciale, evoluţiile şi
crizele majore ale istoriei imediate, toate au venit pe neaşteptate într-o lume complet
nepregătită pentru a le face faţă (Boia 2013, 10).
De ce se produc crizele? Deoarece participanţii la piaţă îşi urmăresc interesul
propriu şi îşi bazează deciziile pe presupunerea că şi ceilalţi participanţi fac la fel ... în
realitate nu se întâmplă astfel: participanţii nu acţionează în baza intereselor lor ci în
baza percepţiei pe care o au despre interesele lor ... , iar acţiunile au consecinţe
neaşteptate (Soros 2008, 59).
Criza financiară a începutului de secol XXI nu este unica de acest tip. De-a
lungul timpului, crize economice de natură diversă au afectat economiile lumii, cu mai
mică sau mai mare intensitate. Pieţele emergente, economii fragile comparativ cu cele
ale statelor industrializate, au resimţit, uneori, puternic aceste crize. Alteori, crizele au
avut focarul în aceste state, au fuzionat în regiune, au fost suficient de bine gestionate
fără să ia amploare.
În cele ce urmează, vom analiza succint o serie de crize, în marea lor parte
financiare, ce s-au manifestat, secolul trecut, în economiile emergente, după Marea
Depresiune a anilor `29-`33.
Sigur, două state aparent asemănătoare, nu sunt la fel de fragile în faţa crizei.
Procesele de creştere-declin sau boomurile sunt asociate mai frecvent cu indicele de
îndatorare ... criza bancară internaţională din 1980 a fost generată de credite excesiv de
mari acordate ţărilor în curs de dezvoltare în anii 1970 (Soros 2008, 65).
Riscurile depind de mărimea datoriei externe, de termenele şi de valuta la care
sunt contractate împrumuturile. Volumul datoriilor pe termen scurt arată procentul de
refinanţat şi posibilităţile de creştere a dobânzii. Atunci când datoria pe termen scurt
depăşeşte volumul activelor se creează o conjunctură dificil de escaladat. Cu o
asemenea situaţie s-a confruntat Mexicul în anul 1994 (rezerve de 6 miliarde dolari şi
datorie de 29 miliarde dolari) şi Coreea (Roubini şi Setser 2004, 44).
16
În anul 1994, una dintre ţările emergente ale Americii Latine s-a confruntat cu o
criză de proporţii. Este vorba despre Mexic. Criza din anul 1994 a avut următoarele
caracteristici:
- ratele de schimb fixe au supraapreciat moneda (peso) şi au favorizat
majorarea deficitului de cont curent;
- crizele din mediul politic au influenţat economicul;
- şocurile externe (majorarea ratei dobânzii din SUA) au descurajat investitorii
în a finanţa deficitul de cont curent;
- statul a contribuit la creşterea vulnerabilităţii economice a Mexicului în
momentul în care a înlocuit datoriile exprimate în peso cu tesobonuri,
obligaţiuni adresate pieţei interne exprimate în dolari. Decizia a fost luată în
urma dificultăţilor întâmpinate în achitarea datoriilor exprimate în peso,
monedă supraevaluată. Tesobonurile (obligaţiunile exprimate în dolari) au
înlocuit activele străine exprimate în monedă străină, având efectul unor
intervenţii indirecte pe piaţa valutară. Stocul de tesobonuri a crescut de la
6% din datoria internă, la începutul anului 1994, la 50% la sfârşitul anului
(luna noiembrie, înainte de devalorizare).
Mexicul şi-a agravat problemele în momentul în care şi-a convertit datoria în
dolari, vânzându-şi o mare parte a rezervelor pentru a evita devalorizarea peso-ului.
Rezervele s-au redus consistent, de la 30 miliarde dolari, la începutul anului 1994, la 17
miliarde dolari, la sfârşitul lunii noiembrie 1994, şi 6 miliarde dolari, la sfârşitul lunii
decembrie (Roubini şi Setser 2004, 53). O mare parte a băncilor mexicane s-au
împrumutat de pe pieţele internaţionale pentru a achiziţiona tesobonuri. Când băncile
străine au decis să îşi diminueze ponderea pe piaţa mexicană, cele mexicane au fost
nevoite să lichideze tesobonurile, dând crizei un caracter intern şi internaţional.
Peso-ul a fost supraevaluat înainte de criză, astfel încât deprecierea a fost
necesară pentru a echilibra contul curent.
Situaţia financiară dificilă a multor debitori privaţi a reprezentat unul dintre
motivele pentru care sistemul bancar mexican a intrat în criză severă. Mexicul a intrat
în criză cu un nivel acceptabil al datoriei, fiind capabil să suporte costurile crach-ului
bancar.
În Asia de Est, cauzele crizei nu au constat în deficitele fiscale şi cele bugetare.
Explozia investiţiilor din sectorul privat a alimentat deficitele de cont curent. Fiecare
ţară asiatică a avut punctele ei sensibile, dar au existat şi unele caracteristici comune.
Criza a afectat Thailanda, Indonezia şi, cel mai puternic, Coreea. Filipine, Singapore,
Taiwan şi Hong Kong au înregistrat scăderi ale ratelor de creştere economică, reuşind
să evite criza. Malayesia s-a situat undeva la mijloc. Punctul comun era regimul ratelor
de schimb fixe sau semifixe.
Thailanda este un bun exemplu pentru a demonstra modul în care necon-
cordanţa între termenele scadente, valute şi structura capitalului din sectorul privat
produce corelaţii financiare între sectoare şi crize în cascadă. Înainte de criza financiară
regională din anul 1997, Thailanda înregistra un deficit consistent de cont curent,
economia dând semne de supraîncălzire. Finanţarea deficitului s-a făcut prin
17
împrumuturi pe termen scurt. În intervalul iunie 1994 şi iunie 1997, Thailanda a

majorat datoria pe termen scurt de la 27,2 miliarde dolari la 45,6 miliarde dolari
(Roubini şi Setser 2004, 54). Datoria externă pe termen scurt ajunsese la 25% din PIB.
Thailanda şi-a creat o dependenţă mai puternică de împrumuturi şi mai mică de
investiţii străine pentru finanţarea deficitului de cont curent. Vulnerabilitatea economiei
thailandeze a crescut, la fel şi dezechilibrele. Firmele thailandeze au contractat, la
rândul lor, împrumuturi de pe pieţele externe. Este vorba, în special, despre firmele
exportatoare, cele din domeniul construcţiilor şi terţe sectoare, mai puţin cel comercial.
Thailanda a ajuns în punctul în care nu a mai reuşit să finanţeze deficitul de cont
curent prin împrumuturi pe termen scurt şi vânzarea rezervelor. O dată cu devalorizarea
monedei (bath-ul) şi creşterea valorii în valută a datoriilor, economia a intrat în criză.
O ţară mai puţin afectată decât Thailanda a fost Indonezia. Datoria externă a
băncilor indoneziene nu a atins nivelul celei a Thailandei sau a Malayesiei. Multe bănci
au acordat împrumuturi direct firmelor, iar instituţiile financiare indoneziene cu capital
de stat au acumulat pierderi încă dinainte de intrarea în criză. În această ţară,
dezechilibrul s-a produs în sistemul corporatist. Colapsul economic a fost cauzat de
melanjul între panica bancară internă şi instabilitatea mediului politic. Indonezia a lăsat
moneda să fluctueze, iar unele firme şi instituţii financiare au simţit nevoia de a-şi lua
măsuri de siguranţă în cazul unei eventuale devalorizări viitoare, cumpărând dolari.
Căutarea siguranţei viitoare a produs mişcări financiare şi a făcut ca necesitatea
acoperirii riscului să devină necesară. Problemele Indoneziei au fost mult mai profunde,
unele corelate cu sistemul economic şi politic.
Coreea avea un deficit de cont curent mai mic decât cel al Thailandei, la fel şi
datoria externă, iar moneda mai puţin supravalorizată. Fragilitatea financiară a Coreei a
derivat din două manevre: finanţarea chebolurilor - a alimentat datoriile sistemului
bancar (până la jumătatea anului 1997, 7 din primele 30 de cheboluri coreene au
falimentat sau au intrat în crize financiare severe) şi deficitele de cont curent finanţate
prin împrumuturi pe termen scurt contractate de pe pieţele externe. La finele anului
1997, Coreea avea rezerve de 5 miliarde de dolari şi credite pe termen scurt de 20
miliarde dolari. Canalizarea împrumuturilor cu preponderenţă spre sistemul bancar a
ajutat Coreea să depăşească criza.
Malayesia se prezenta în felul următor: deficit public redus, deficit mare de cont
curent fără ca cel fiscal să fie foarte accentuat şi un boom al creditului intern. Rezultatul
a constat într-o economie mai puţin vulnerabilă comparativ cu restul ţărilor est asiatice.
Finanţarea deficitului de cont curent, în special prin investiţii străine directe şi de
portofoliu şi în mai mică măsură prin împrumuturi externe, a făcut ca dezechilibrele să
fie mai reduse. Împrumuturile pe termen scurt ale Malayesiei reprezentau 95% din
rezerve, situaţie mult mai avantajoasă decât a celorlalte state est asiatice.
În cazul Malayesiei, criza monetară a fost puternică, dar şocurile manifestate în
sistemul bancar şi corporatist au fost mai puţin severe comparativ cu celelalte economii
din regiune ca urmare a evitării împrumuturilor acordate de FMI (Fondul Monetar
Internaţional). Malayesia a fost, în schimb, afectată de situaţia economică din regiune.
18
China este un caz aparte. Procesul de industrializare al Chinei a început în anii

1950, în mod autarhic. Deschiderea şi începuturile reformelor economice se situează în
anul 1978 dar trecerea la conceptul statul stabileşte regulile jocului, iar piaţa ghidează
întreprinderile este relativ recent (Rowthorn 2006, 20). China a reacţionat înţelept la
criza asiatică din anul 1997. A refuzat să profite de colapsul economiilor din regiune, pe
termen scurt, şi şi-a pregătit o piaţă solvabilă pe termen mediu şi lung (Brăilean 2012,
115).
Rusia, o ţară imensă, fostă comunistă, bogată în resurse, a trecut prin crize chiar
dacă este mult mai deschisă decât până acum (Zakaria 2009, 235). Sfârşitul anului
2014, tumultos pentru Rusia şi alte ţari afectate de deciziile acesteia, a adus o criză de
proporţii. Rubla s-a devalorizat puternic, inflaţia a crescut şi, singurele preţuri
subvenţionate, au fost cele la vodkă, băutura preferată a ruşilor. Evoluţia crizei
economice ruseşti actuale o vom vedea începând cu anul 2015. În anul 2014, Rusia lua
decizii dure în sfera geo-politică (conflictul ruso-ukrainian), cu repercusiuni economice,
în special pentru membri UE, demonstrând lumii că este o putere militară de temut şi o
putere economică gata oricând să lase statele europene în beznă şi frig. Retragerea
capitalului european a determinat Rusia să se uite mai atent la Asia, în special China,
dar, şi aşa, suferă, printr-un efect de levier, o criză din care singurii câştigători, la sfârşit
de an 2014, sunt băutorii de votkcă. La început de secol XXI, Rusia a fost pregătită să
demonstreze unei lumii întregi că este o ţară puternică, mai mult militară decât
economică. Să revenim la secolul trecut, aşa cum ne-am propus.
Schimbarea de sistem, de la începutul anilor 1990, a echivalat, pentru Rusia, cu
o criză. Valutară, bancară, a datoriilor suverane, în absenţa deficitului de cont curent,
aşa este caracterizată criza financiară în Rusia. De la echilibru al contului curent, Rusia
a trecut la un surplus alimentat de capitalul investitorilor străini. Înainte de intrarea în
criză, Rusia era în plină expansiune, ulterior depăşirii problemelor asociate cu tranziţia
la economia de piaţă. Criza financiară combinată (valutară, bancară şi a datoriilor
suverane) nu a afectat producţia în sensul reducerii puternice. Scăderea producţiei a fost
mai redusă, comparativ cu alte perioade de criză, astfel încât economia Rusiei a început,
din anul 1999, să se redreseze.
Sensibilitatea Rusiei a avut cauze diverse:
- preţul petrolului (criza din Asia a redus cererea mondială de petrol, implicit
preţul. Scăderea preţului petrolului a lovit frontal economia Rusiei, orientată,
cu preponderenţă, pe exportul de petrol şi energie);
- deficite fiscale accentuate (deficitul bugetar nu a fost exagerat, însă veniturile
fiscale au fost mici);
- cursul de schimb.
Deficitul fiscal, produs în contextul reducerii cererii interne, finanţat prin
emisiune monetară, nu a stimulat creşterea economică. În perioada pre-criză, echilibrul
economiei ruseşti s-a bazat pe capitalul extern destinat acoperirii datoriilor pe termen
scurt şi compensării ieşirilor de capital autohton, urmarea unui vast exod al banilor
investitorilor naţionali. Refluarea capitalului rusesc a fost cauza principală a crizei. În
19
anul 1998, afluxurile accelerate de capital au făcut ca Rusia să se concentreze pe

reducerea datoriei statului şi pe monedă.
În cazul Braziliei, amintim două crize (1998-1999 şi 2001-2002). Deciziile luate
pentru depăşirea crizei din 1998-1999 au condus la cea din 2001-2002. Cauzele crizei
din anul 1998 au fost cele clasice: rata de schimb semi-fluctuantă, moneda
supraevaluată, deficit de cont curent finanţat, în parte, prin investiţii străine directe şi
împrumuturi de pe piaţa externă, datorie internă şi externă acumulată cu scopul de a
acoperi deficitul de cont curent. Băncile şi firmele braziliene s-au confruntat cu
dezechilibre valutare. Depozitele bancare interne şi creditele în monedă autohtonă au
fost denominalizate. În aceste condiţii, firmele şi băncile au contractat împrumuturi de
pe pieţele externe. Banca Centrală a vândut un procent semnificativ din rezerve, iar
măsurile antiinflaţioniste au făcut ca devalorizarea să nu stimuleze inflaţia.
Criza anilor 1998-1999 a fost una valutară care nu a degenerat în una bancară, a
creditelor şi, în consecinţă, în recesiune severă. Imediat după anul 1999, producţia s-a
redresat în ritm alert. Între 1999 şi până în anul 2001, contextul economic s-a relaxat,
iar Brazilia a început să îşi plătească datoriile. Dezechilibrul bugetar s-a ameliorat până
la criza din Argentina din anul 2001. În timpul crizei din 1998-1999, Brazilia a vândut
aproximativ jumătate din rezervele valutare (rezervele au fost de 70 miliarde dolari din
care a vândut 40 miliarde dolari) şi nu a reuşit să le înlocuiască până în anul 2001. În
ciuda ajustărilor fiscale, datoria publică a crescut de la 40% în anul 1997 la peste 72%
în anul 2002. Criza din 2001-2002 s-a produs într-un context fragil, ca urmare a
situaţiei economice din Argentina.
Istoria Argentinei ne aminteşte că statutul de ţară din lumea întâi, ca şi cel de
ţară din lumea a doua, nu este unul etern ... în anii 1920, Argentina era a şaptea cea mai
bogată ţară a lumii (Parag 2008, 151). Criza din Argentina a avut patru cauze
principale:
- moneda supraevaluată (post-criză, Argentina a optat pentru deflaţie şi nu
pentru inflaţie cu scopul de a se redresa şi de a reveni la situaţia iniţială, de
supraevaluare);
- dezechilibre externe cauzate de supraevaluarea monedei, dificil de finanţat
(deficitul de cont curent nu a fost mare în termeni absoluţi ci doar în relaţie
cu volumul redus al exporturilor);
- deficitele fiscale au favorizat acumularea unui deficit public consistent, în
special odată cu contracţia economiei şi creşterea ratelor dobânzii începând
din anul 1998;
- datoria Argentinei, aproape în totalitate, a fost în dolari, la fel depozitele şi
împrumuturile contractate de către firme.
Devalorizarea monetară din Brazilia, din timpul crizei anului 1999, a favorizat
creşterea competitivităţii produselor sale pe pieţele externe, în special europeană şi nord
americană, comparativ cu cele ale Argentinei, iar investiţiile străine directe au fost
orientate cu predilecţie către piaţa braziliană şi nu argentiniană.
20
Despre Argentina nu s-ar putea spune că s-a confruntat cu o frânare bruscă a

fluxurilor internaţionale de capital. Capacitatea Argentinei de a apela la piaţa interna-
ţională de capital s-a erodat treptat, începând cu anul 1999, când economia a intrat
într-un proces deflaţionist. Economia Argentinei a frânat brusc în momentul în care
agenţii economici autohtoni au decis să îşi transfere masiv economiile din bancile
argentiniene, începând cu anul 2001.
Am analizat, pe scurt, crizele financiare care au afectat pieţele emergente de-a
lungul secolului trecut, şocuri care şi-au pus amprenta asupra economiei şi creşterii
acestor state.
Pieţele emergente şi criza financiară de la început de secol XXI
Cauzele crizei financiare
Înainte de a analiza cauzele crizei financiare se impune a lua în considerare

câteva aspecte referitoare la un concept de mult epuizat: globalizarea. Acest proces a
indus dezvoltarea pieţelor financiare şi corporaţiilor. Globalizarea permite capitalului să
circule neîngrădit, alocă resursele defectuos, generează crize şi loveşte dur în ţările în
curs de dezvoltare (Soros 2002, 23-25), implicit în cele emergente. Globalizarea are o
structură asimetrică şi dezavantajează economiile mai puţin dezvoltate de la periferie
(Soros 2008, 90). Globalizarea mai ales e, în esenţa ei, în mod obiectiv, antidemo-
cratică, fiindcă impune tendinţe şi constrângeri ... politica economică ... e coordonată, în
măsură crescândă, la scară planetară (Boia 2013, 66).
Secolul XXI a debutat cu o criză financiară de proporţii. De unde altundeva a
pornit totul dacă nu din SUA? Economia postinflaţionistă a anilor 1980 era un amestec
neobişnuit de dezvoltare economică şi dolar puternic, dar cu un comerţ masiv şi deficite
bugetare ... o combinaţie lipsită de durabilitate ... dobânzile mari atrăgeau capital din
afara graniţelor, astfel încât străinii finanţau deficitele comerciale ale Statelor Unite ...
efectul negativ pe care dobânzile mari îl aveau la nivel local era compensat de deficitele
bugetare mari ... în timp ce dobânzile mari, în dolari, aruncau o greutate copleşitoare pe
umerii ţărilor în dezvoltare ... ele încurajau America să trăiască mai confortabil decât
şi-ar fi permis (Morris 2010, 21).
Inovaţiile financiare şi creditul ieftin au invadat piaţa SUA. De două-trei decenii,
lumea financiară produce progresiv inovaţii. Dobânzile mici au stimulat creditul
imobiliar şi au descurajat economisirea. În perioada 2001-2008, capitalul fictiv a creat o
aparentă prosperitate.
Sistemul Federal de Rezerve (FED - Federal Reserve System) al SUA a plasat
pe piaţă bani proveniţi din emisiune monetară. Relaxarea monetară a redus dobânda de
la 6,25%, la începutul anului 2000, la 1,75%, la sfârşitul anului 2000, şi 1% în anul
2003.
Banca Japoniei, la rândul ei, a acordat împrumuturi la o dobândă de 0%, în timp
ce Banca Central Europeană (ECB - European Central Bank) a decis reducerea
dobânzii la 2%, în anul 2006.
21
Cauzele crizei au fost distorsionarea stimulentelor, hazardul moral şi regle-

mentările contraindicate: reglementări interne, în special ale creditelor subprime
(orientarea capitalului spre persoanele sărace) şi reglementări globale (al căror eşec a
fost dovedit) (Marinescu et al, 9). Creditul şi bursa au fost greşit folosite. Nu s-a înţeles
că un credit înseamnă să consumi astăzi pentru a plăti din munca de mâine, iar munca
de mâine trebuie să acopere cheltuieli curente, cheltuieli trecute (creditul) şi ceva în
plus (dobânzi şi comisioane).
Prima mare criză a acestui secol a scos în evidenţă toate anomaliile sistemului
economic global, un sistem inadaptat noilor realităţi, la fel ca sistemul politic, la fel ca
cel educaţional (Primo 2009, 9). Observăm o cauzalitate originară în sistemul financiar.
De regulă, crizele sunt puse pe seama incapacităţii guvernelor. Criza financiară nu este
cauzată exclusiv de către stat, ci se împleteşte cu una a statului ... amplifică una a
statului asistenţial, care o precedă (Dăianu 2012, 47).
În alte aserţiuni, criza financiară are la bază (Soros 2008, 90):
- volumul sporit al creditului raportat la PIB, rezultat al politicilor contra-
ciclice aplicate ca reacţie la Marea Depresiune – tendinţă identificată încă
din anii 1930;
- globalizarea pieţelor financiare – tendinţă manifestă din anii 1980;
- înlăturarea progresivă a reglementărilor financiare şi accelerarea inovaţiilor
financiare – tendinţă manifestă din anii 1980.
Criza a avut, în parte, şi altă explicaţie, şi anume, cupiditatea, adică setea de
câştig, rezultatele pe termen scurt, recompensele excesive pentru o gestiune hazardată
care comportă riscuri ascunse sau greşit înţelese. Dereglementarea sau absenţa
reglementării sistemului financiar american a stat, aproape de fiecare dată, la originea
unor enorme probleme ulterioare, probleme care se răspândesc rapid în întregul sistem
financiar mondial deoarece sistemul financiar american este plin de inovatori de toate
soiurile pentru care dereglementarea sau lipsa de reglementare devin o sursă de
oprtunităţi de afaceri, de noi modalităţi de a obţine profituri (Allaire şi Fîrşirotu 2011,
27). Ipotecile subprime transformate în creanţe titrizate au stat la baza crizei financiare
(Allaire şi Fîrşirotu 2011, 36).
Termenul de criză mondială a fost inexact. A acoperit incompetenţa lumii
dezvoltate, în special a SUA, timp în care lumea emergentă îşi păstra cadenţa. Din
nefericire, efectele s-au resimţit ulterior şi aceasta datorită globalizării. În anul 2009,
creşterea economică a Chinei a fost de 9%. Coreea de Sud, Thailanda, Indonezia,
Singapore, India au resimţit criza cu decalaj temporar prin efect de domino. Polonia, de
exemplu, a aflat despre criză de la alţii. Politica restrictivă de creditare a transformat-o
într-un spectator.
Reglementările inadecvate ale sistemului bancar, garanţiile guvernamentale
implicite şi explicite şi dezechilibrele microeconomice produc liabilităţi macro-
economice de natură să provoace crize. În atare condiţii, se contractează împrumuturi,
rezultând datorii.
22
Cheltuielile în deficit au devenit un fel de a fi al statelor moderne ... deficitele au

sporit datoria naţională ... finanţarea prin deficit ne permite să trăim îmbelşugat azi şi să
trimitem nota de plată spre achitare generaţiilor viitoare (Gwartney et al 2008, 126).
Împrumuturile guvernamentale destinate acoperirii deficitelor duc la creşterea dobânzii
şi, în consecinţă, reduc investiţiile private. Datoria publică deschide drumul către crize
financiare. Statele emergente din America Latină au experimentat crize generate de
datorii masive, emisiune monetară şi inflaţie scăpată de sub control. Guvernele au
puterea de a tipări bani, creându-i din nimic sub formă de credite, la fel cum fac băncile
... bani creaţi din nimic ... fiat money (Médaille 2012, 75). Remediul pentru combaterea
recesiunilor consta în simpla tipărire de monedă (Krugman 2008, 24), din nefericire.
Disfuncţionalităţile microeconomice şi structurale au generat criza din Asia, fără
să fie singura cauză. Criza asiatică din 1997 a însemnat panică, decizii şi reacţii greşite ale
populaţiei (inclusiv sinucideri şi jafuri), monede ce se devalorizau pe parcursul a câteva
ore. Cu doar câteva săptămâni înainte ca lucrurile să scape de sub control, ţările regiunii
erau date drept modele de sănătate economică şi vitalitate: aşa numiţii tigrii asiatici
constituiau cele mai robuste poveşti de succes ale globalizării (Klein 2008, 286).
China a evitat criza anului 1997. Nu pentru că nu ar avea slăbiciuni, ca oricare
altă ţară emergentă. China are un sistem bancar fragil şi datorii interne substanţiale. În
acelaşi timp, surplusurile de cont curent, rezervele, datoria externă acceptabilă, contul
de capital bine administrat au reprezentat tampoane în faţa crizei.
Mediul politic se face, de multe ori, vinovat de tensiuni economice. În preajma
alegerilor şi schimbării guvernelor creşte incertitudinea. Schimbările politice sunt
secondate de schimbări legislative în domeniul economic. De exemplu, crizele din Mexic
(1994), Coreea (1997) sau Brazilia (1998, 2002) au coincis cu perioadele electorale.
Şocurile externe afectează pieţele emergente. Este necesară o mică precizare:
şocurile generate de evenimente care nu sunt sub controlul unei pieţe nu au cum să o
afecteze radical (Roubini şi Setser 2004, 42). Sunt ţări emergente dependente exclusiv de
exportul unui produs, de regulă resurse cum ar fi petrol, gaz sau cărbune, foarte vulne-
rabile la fluctuaţiile preţurilor. Alte state emergente depind de accesul la piaţa de capital,
necesar pentru acoperirea deficitelor de cont curent sau fiscale şi pentru refinanţarea
împrumuturilor externe. Investitorii străini sunt încurajaţi să împrumute ţările emergente
atunci când dobânzile sunt reduse şi mai puţin atunci când acestea sunt ridicate.
Riscurile sunt mari pentru ţările emergente atunci când un terţ stat din acest
grup este afectat de criză. De regulă, investitorii ajung să fie reţinuţi faţă de toate pieţele
emergente nu numai de cele afectate de criză deoarece şocurile se perpetuează ca
undele seismice. Criza de pe o piaţă declanşează un fenomen de contagiune
internaţională ajungând să ricoşeze, precum scânteile, peste tot. Cauzele contagiunii
sunt: legăturile comerciale, presiunile pentru devalorizare competitivă (Roubini şi
Setser 2004, 42), semnalele din exterior (odată ce o piaţă intră în criză, celelalte trebuie
să devină precaute. Oriunde s-ar produce criza, riscurile financiare cresc pe toate
pieţele. Când lipseşte precauţia, ţările şi investitorii, nepregătiţi şi puţin capabili să se
23
adapteze, ajung să intre în cercuri vicioase), legături de creditare (băncile şi alte

instituţii financiare au conexiuni pe pieţele emergente. Pierderile de pe o piaţă
determină instituţiile financiare să le compenseze cu sume provenite de pe alta.
Pierderile expun la riscuri, pieţele şi instituţiile financiare, deopotrivă. În acest context,
investitorii se orientează către pieţe mai sigure pentru a-şi plasa fondurile financiare, se
dezvoltă modele complexe ale managementului riscului (modelele managementului
riscului, cu cât sunt mai complexe, cu atât tind să determine investitorii prezenţi pe o
piaţă cu grad ridicat de risc să devină precauţi faţă de alte pieţe, reducându-şi prezenţa
pe acestea), se perpetuează riscurile (perpetuarea riscurilor îi influenţează pe investitori
în decizia de alegere a oportunităţilor de plasare a capitalului financiar atunci când
încep să se manifeste semnele nefavorabile).
Pieţele emergente şi criza financiară a începutului de secol XXI
Cauzele crizei se găsesc, de fapt, în idealul capitalist, crearea de bani din nimic,
fără necesitatea de a produce, în schimb, ceva de o valoare reală (Korten 2009, 34).
Statele emergente au dat dovadă de capacitate ridicată de a face faţă crizei
financiare. Aceasta a afectat mai puternic ţările dezvoltate decât pe cele emergente.
Recesiunile sunt, în mare măsură, fenomene de natură monetară (Médaille
2012, 79). Criza financiară a fost declanşată, la sfârşitul anului 2007, începutul anului
2008, ca urmare a unei politici de laxism monetar. Expansiunea creditului nu s-a produs
izolat. Inclusiv pe pieţele emergente creditul s-a majorat. De unde provine capitalul
financiar pe pieţele ce reprezintă centrul nostru de interes? Pentru a răspunde, este
indicat să analizăm distribuţia proprietăţii financiare în trei regiuni emergente: America
Latină, Europa Centrală şi de Est şi Asia.
Tabelul nr. 3
Distribuţia proprietăţii financiare în regiunile emergente (% din total)
America Latină
Anul
Străină Stat Privată
2004 33 14 53
2008 35 16 48
2011 36 16 48
Europa Centrală şi de Est
Anul
2004 56 8 36
2008 63 7 30
2011 61 8 31
Asia
Anul
2004 20 26 54
2008 23 24 53
2011 26 24 50
Sursa: Guodong şi Yi 2014, 8.
24
În toate cele trei regiuni emergente luate în discuţie, ponderea capitalului

financiar străin a crescut în perioada 2004-2011. Cea mai mare pondere se
înregistrează în Europa Centrală şi de Est. De la 56%, în anul 2004, capitalul
financiar străin a ajuns la 61%, în anul 2011. Criza financiară a crescut riscurile şi a
descurajat investitorii străini. Aceştia şi-au retras capitalurile de pe pieţele din centrul
şi estul Europei. Capitalul financiar străin şi-a redus ponderea pe aceste pieţe cu 2%
în intervalul 2008-2011.
Regiunea emergentă care a atras cea mai mică pondere a capitalului financiar
străin este Asia. Ţările emergente din Asia sunt cele mai puţin dependente de
capitalul financiar extern. Dacă ponderea capitalului financiar de stat este aproape
comparabilă cu cea a capitalului financiar străin, observăm procentul ridicat al
capitalului financiar privat autohton. Acest lucru se traduce printr-o dependenţă mult
mai redusă de investitorii străini. Nu este cazul Europei Centrale şi de Est unde se
remarcă disproporţionalitatea între formele de proprietate ale capitalului financiar. Cu
doar 8% din capitalul financiar în proprietatea statului şi 31% din acesta în cea a
investitorilor autohtoni, pieţele emergente din centrul şi estul Europei şi-au consolidat
dependenţa de exterior şi şi-au amplificat vulnerabilitatea la şocurile externe. Un
reflux al capitalului financiar de pe aceste pieţe creează inconveniente economice
majore, cu implicaţii nu numai pe piaţa financiară, ci şi pe cea a muncii, a bunurilor şi
a serviciilor, existând riscul prăbuşirii economice mult mai rapide şi profunde sub
impactul unor factori destabilizatori intrinseci sau extrinseci.
America Latină prezintă o situaţie oarecum diferită de a celorlalte două
regiuni. Capitalul financiar proprietate de stat are o pondere mai mare decât în Europa
Centrală şi de Est şi mai redusă decât în Asia. Ponderea capitalului financiar străin
este superioară celei din Asia şi inferioară celei din Europa Centrală şi de Est, iar cea
a capitalului financiar autohton este comparabilă cu cea înregistrată de regiunea
Asiatică.
Din distribuţia proprietăţii financiare, în cele trei regiuni emergente analizate,
observăm gradul ridicat de dependenţă de capitalul străin al Europei Centrale şi de
Est. Dacă ar fi să ierarhizăm cele trei regiuni din punct de vedere al dependenţei de
capitalul străin şi al expunerii la riscurile externe şi interne care ar determina, la un
moment dat, refluarea capitalului, cea mai afectată este Europa Centrală şi de Est,
secondată de America Latină şi Asia.
Ţările emergente din Europa Centrală şi de Est au urmat, pre şi post-criză, o
tendinţă de îndatorare şi de atragere a investitorilor străini. Îndatorarea presupune
credite cu scadenţe pe termen scurt, mediu şi lung a căror rambursare necesită eforturi
interne corolate. În lipsa certitudinii înregistrării unei rate ridicate de creştere
economică, povara creditelor externe este, pentru aceste pieţe, colosală.
25
Tabelul nr. 4
Creşterea medie a creditului (%)
America Latină
Anul
Total Străin Stat Privat
2004 18,2 3,9 13,3 28,1
2005 17,2 7,1 17,4 22,6
2006 25,7 25,7 16,4 28,3
2007 30,7 26,9 18,2 36,9
2008 25,5 27,2 34,9 19,2
2009 12,9 0,5 19,3 20,6
2010 22,1 11,8 15,2 32,0
2011 25,0 29,3 27,3 21,1
Anul
2004 27,0 27,2 13,4 29,7
2005 29,0 30,0 11,2 31,7
2006 30,9 30,7 31,0 31,2
2007 42,3 46,8 21,0 38,2
2008 24,0 24,1 14,4 26,0
2009 5,3 4,1 17,2 4,9
2010 10,4 9,6 12,0 11,7
2011 11,7 12,5 4,3 11,9
Asia
Anul
2004 21,5 17,1 18,5 24,5
2005 22,3 24,9 21,1 21,9
2006 22,2 17,0 19,3 25,0
2007 24,4 28,6 20,9 24,4
2008 20,0 16,2 20,1 21,6
2009 18,6 - 2,3 20,7 27,0
2010 23,3 25,5 18,1 24,7
2011 17,3 9,4 18,0 21,1
În anul 2009, băncile străine din cele trei regiuni au fost puternic afectate.
În America Latină a crescut ponderea creditelor, indiferent de provenienţa lor,
înainte de anul 2009 şi după. Anul 2009 reprezintă punctul de apogeu al crizei
financiare. În acest an, America Latină şi-a redus ritmul împrumuturilor. Ponderea
creditelor din exterior a scăzut puternic, însă a fost reluată, destul de accentuat, mai ales
în anul 2011. Aceeaşi tendinţă a urmat creditul de stat, nu şi cel privat a cărui creştere
s-a redus în anul 2011 la aproximativ ritmul din anul 2009. Creditul băncilor străine a
crescut, în anul 2009, cu o jumătate de punct procentual.
Europa Emergentă s-a împrumutat, în perioada pre-criză într-un ritm din ce în
ce mai accentuat. Odată cu intrarea în criză, ritmul îndatorării s-a redus, un aspect firesc
în perioadele depresioniste. Creditul băncilor străine a crescut mai puţin decât cel al
26
băncilor autohtone în perioada de apogeu, respectiv anul 2009. Se remarcă ponderea

mult mai redusă a creditelor contractate de ţările emergente din Europa Centrală şi de
Est comparativ cu statele din America Latină. Începând cu anul 2010, ritmul creditării a
crescut mult mai lent faţă de America Latină, ceea ce demonstrează o oarecare tendinţă
de reducere a riscurilor din partea investitorilor.
Asia emergentă, în anul 2009, nu numai că nu s-a împrumutat din exterior ci a
rambursat o parte din creditele contractate. Agenţii economici au continuat să se
împrumute de pe piaţa internă într-un ritm mai accentuat comparativ cu America Latină
şi Europa emergentă. Creditul băncilor străine a scăzut pe fondul creşterii puternice a
celui a băncilor private. Asia este un exemplu de regiune care se axează pe reluarea
creşterii prin explozie şi nu prin implozie. Modelul de creştere prin explozie este,
considerăm noi, mult mai eficient comparativ cu cel prin implozie, deoarece se bazează,
cu preponderenţă, pe forţele economice interne şi în măsură suficient de redusă pe cele
externe, pondere care nu expune economia la riscuri majore.
Creşterea creditului băncilor străine în ţările emergente din America Latină şi
Europa a fost superioară celei a băncilor autohtone, nu şi în Asia.
Pe parcursul crizei, băncile de stat au jucat rol contraciclic. În America Latină,
creşterea creditului băncilor de stat s-a intensificat în primul an de criză (2008), timp în
care, cel al băncilor private s-a redus. Pe pieţele emergente din Europa, în anii 2008 şi
2009, reducerea creditului băncilor de stat a fost mult mai temperată decât a celor
private autohtone şi străine. Băncile de stat din Asia au înregistrat o creştere
aproximativ stabilă a creditului pe parcursul crizei.
Am specificat, în cazul fiecărei regiuni în parte, ponderea capitalului financiar
străin şi a creditelor acordate via bănci străine. O bancă străină este o instituţie bancară
a căror active provin de pe terţe pieţe. În cazul Americii Latine, 63% dintre băncile
străine sunt originare din Spania, în cel al Europei Centrale şi de Est 78% din băncile
străine, situaţie de altfel previzibilă, provin din Europa de Vest, ca în Asia emergentă o
mare parte din activele bancare să provină din ţările asiatice dezvoltate, în special
Japonia şi Singapore care deţin 40% din acestea.
Tabelul nr. 5
Originea băncilor străine din America Latină, Asia,
Europa Centrală şi de
America Latină Asia
Est
Anul
Europa de Asia-pieţele
Spania Altele Altele Altele
Vest dezvoltate
2004 54 46 87 13 38 62
2008 63 37 78 22 40 60
2011 55 45 78 22 47 53
27
În America Latină, băncile spaniole au majorat creditarea, înainte de intrarea în

criză, comparativ cu restul băncilor însă, începând cu anul 2008, ritmul îndatorării s-a
redus semnificativ. Pe pieţele emergente din Europa Centrală şi de Est nu s-au
înregistrat diferenţe între creşterea creditului băncilor vest-europene şi a celorlaltor
bănci străine de pe piaţă. Pe pieţele emergente din Asia, băncile străine, originare din
ţările asiatice dezvoltate, şi-au redus substanţial creditul în primul an de criză.
În toate ţările care au aplicat măsuri de politică monetară expansionistă,
creditarea a crescut. Expansiunea creditului neacoperită de o creştere a economisirii
reale încurajează malinvestirea resurselor productive chiar în situaţia în care există un
volum semnificativ de resurse neutilizate, mai precis, de forţă de muncă nefolosită (De
Soto 2011, 452). În cazul băncilor din America Latină şi Asia, impactul politicii
monetare asupra creşterii creditului a fost mai mare în anul 2011. Împrumuturile
băncilor străine din Asia s-au redus, în anul 2009, în proporţie mai mare decât cele
contractate de băncile private. În anul 2010, în Europa Centrală şi de Est şi America
Latină creşterea creditului băncilor străine a fost inferioară celei a băncilor autohtone.
În perioada de vârf a crizei, băncile de stat au jucat rol anticiclic în America Latină,
Europa Centrală şi de Est şi în unele ţări emergente din Asia. Creditul băncilor cu
capital de stat a crescut mai mult decât cel al băncilor private ulterior crizei din America
Latină. Politica monetară expansionistă a stimulat creditarea mai ales în cazul băncilor
bine capitalizate şi profitabile, ce deţineau active lichide şi depozite.
O problemă considerată de către George Soros fără soluţie este regimul valutar
(Soros 2002, 112). Orice regim este deficitar: cursurile fixe sunt prea rigide, cele
flotante induc tendinţe de auto-susţinere care, la rândul lor, produc dezechilibre.
Cursurile raportate la o valută de referinţă nu sunt nici ele susţinute. Cauza crizei
financiare din Asia de Sud-Est a fost prăbuşirea acestui sistem.
Revenind la America Latină, înainte de intrarea în criză, toate ţările din regiune
au înregistrat cinci ani consecutivi de creştere economică, o realizare pentru o zonă
volatilă financiar, nemaiîntâlnită din anii 1970. Extinderea crizei financiare dinspre
statele dezvoltate spre cele emergente a descurajat aşteptările legate de creşterea
economică sustenabilă în regiune. Criza a avut impact negativ în America Latină. Încă
există opinii divergente privitoare la capacitatea regiunii de a depăşi problemele
economice. Este necesară implementarea de reforme şi politici pentru susţinerea
creşterii echilibrate. Depăşirea crizei economice de către America Latină depinde de
identificarea caracteristicilor care diferenţiază regiunea de alte pieţe emergente şi de
învăţarea lecţiilor rezultate din criză (Rojas-Suarez 2009, 8).
Trei caracteristici diferenţiază America Latină de restul lumii emergente: este
mai deschisă din punct de vedere financiar, este mai democrată şi are cea mai eterogenă
distribuţie a venitului pe locuitor.
Deschiderea financiară a Americii Latine a început în anii 1990. La mijlocul
anilor 2000, America Latină a devenit cea mai deschisă financiar dintre toate regiunile
emergente. Doar statele industrializate sunt mai deschise decât America Latină. Totul a
început cu Planul Brady (aplicat în anul 1989 cu scopul de a reduce datoria externă a
Mexicului). Acesta a permis creşterea capacităţii financiare a Americii Latine şi a
28
vulnerabilităţii faţă de schimbările în percepţia investitorilor străini cu privire la

riscurile economice şi financiare. Vulnerabilitatea accentuată asociată cu liberalizarea
contului de capital necesită menţinerea stabilităţii macroeconomice pentru a perpetua
creşterea. Deteriorarea indicatorilor macroeconomici creşte percepţia investitorilor faţă
de risc, diminuează fluxurile de capital, stimulează ratele dobânzii şi, în final, reduce
investiţiile şi creşterea. În America Latină, ratele dobânzii sunt sensibile la percepţia
investitorilor străini faţă de risc. Motivul principal este insuficienta dezvoltare a pieţelor
financiare locale şi ratele reduse ale economisirii. Scăderea bruscă a finanţării externe
nu are cum să fie compensată din surse interne. În ţările Americii Latine, deschiderea
financiară a fost iniţial evaluată, ajungându-se la concluzia că avantajele justifică
riscurile implicate.
Democraţia s-a impus în America Latină din anii 1970, odată cu abolirea
regimurilor militare, jucând un rol important în aplicarea reformelor economice.
Din perspectiva distribuţiei veniturilor, din anii 1960, America Latină este una
dintre cele mai inegale regiuni. Reducerea inegalităţilor are dublă motivaţie: socială şi
economică. Distribuţia eterogenă a veniturilor afectează creşterea. În America Latină,
între inegalitatea veniturilor şi procesul de reformă există o relaţie negativă. Reducerea
decalajelor între venituri cere implementarea unor politici sociale concurenţiale şi
reforme pro-piaţă. În condiţii de criză, mecanismele de protecţie socială sunt esenţiale.
Efectele ultimei crize economice mondiale au fost, în cazul Americii Latine, mai
puţin grave comparativ cu cele ale crizelor trecute. Capacitatea de a face faţă crizei
depinde de politicile economice aplicate înainte cum ar fi, de exemplu, adoptarea
regimului de schimb flexibil ca măsură antiinflaţionistă. Şocurile petroliere au depreciat
ratele de schimb, iar autorităţile monetare nu au fost nevoite să recurgă la majorarea ratei
dobânzii pentru a apăra ratele de schimb supraevaluate. În trecut, ţările Americii Latine
cu regimuri fixe ale ratei de schimb au parcurs crize valutare severe din momentul în care
investitorii au perceput dezechilibrele accentuate datorate şocurilor economice.
Investitorii au realizat nesustenabilitatea majorării ratelor dobânzii şi pierderilor
substanţiale ale rezervelor internaţionale necesare pentru protejarea parităţii cursului de
schimb. Urmarea a constat în atacuri speculative care au devalorizat puternic monedele şi,
într-un final, au generat o criză financiară profundă. Monedele ţărilor din regiune au fost
lăsate să se deprecieze în timp ce rata dobânzii a fost redusă pentru a asigura lichidităţi
sistemului financiar local. Spre deosebire de puseele recesioniste anterioare, statele
Americii Latine au implementat politici monetare contraciclice.
Majoritatea statelor Americii Latine au menţinut modelul de dezvoltare bazat pe
piaţă chiar dacă, pe parcursul crizei financiare, ratele de creştere economică s-au redus
comparativ cu cele înregistrate în perioada 2003-2007. Atingerea obiectivelor de
creştere economică presupune asigurarea surplusurilor structurale (economii fiscale în
perioadele de creştere şi cheltuieli fiscale în cele recesioniste - politici fiscale şi
monetare contraciclice), promovarea unui sistem financiar complex şi dezvoltarea
pieţelor locale de capital (America Latină este vulnerabilă în faţa şocurilor externe, în
mare măsură, datorită nivelului redus al economiilor), eliminarea utilizării inadecvate a
29
inovaţiilor financiare şi crearea şi utilizarea propriilor instrumente financiare pentru

contracararea riscurilor.
Statele emergente sunt în perioada de căutare a modului adecvat în care ar
beneficia şi ele pe pieţele financiare globale. Ţările industrializate, cum ar fi Marea
Britanie în anul 1992, şi-au lăsat monedele să fluctueze pentru a reduce ratele dobânzii
şi a ocolii problemele financiare. Nu este cazul ţărilor emergente.
Crizele valutare sunt însoţite de crize ale sistemului bancar, ale celui corporatist
sau ale datoriilor suverane. Crizele aduc cu sine carenţe de încredere în stat şi în politicile
sale. Agenţii economici îşi reduc investiţiile, iar refluarea capitalului generează dificultăţi
în sistemul bancar, în cel antreprenorial şi în cel public. Aceste sisteme au nevoie de acces
la pieţele financiare pentru acoperirea deficitelor de cont curent, a celor bugetare şi pentru
refinanţarea datoriilor. Deseori, metoda de acoperire a deficitelor este împrumutul extern.
În momentul în care valuta se devalorizează, statul, băncile şi firmele întâmpină dificultăţi
în a-şi refinanţa datoriile scadente pe termen lung. Împrumuturile externe ale băncilor
private şi firmelor, nu şi ale statului, au finanţat deficitele de cont curent în Asia înainte de
criză. În alte state emergente, cum ar fi Mexic, Rusia, Brazilia, Argentina, Ecuador,
datoriile suverane au creat probleme financiare.
Vulnerabilitatea statelor emergente are caracteristicile ei, multe comune tuturor
crizelor (Roubini şi Setser 2004, 27): dezechilibre macroeconomice importante
(acoperirea deficitelor de cont curent şi fiscale a determinat acumularea unor pasive
publice şi străine în cantităţi mari), finanţarea deficitelor prin împrumuturi în valută
creşte riscul intrării într-o criză a datoriilor prin depreciere bilanţieră, reducerea
credibilităţii economice (credibilitatea economică este condiţie principală pentru
obţinerea unor credite avantajoase), ratele de schimb fixe sau semifluctuante cresc
riscurile de deficit de cont curent, reglementări ineficiente ale sistemului bancar,
dezechilibre microeconomice care determină contractarea unor forme periculoase de
împrumut, tensiuni în mediul politic, şocuri externe (fluctuaţiile preţurilor, deteriorarea
termenilor de schimb, modificări ale ratelor dobânzii).
Economiile emergente sunt mult mai expuse riscurilor comparativ cu statele
dezvoltate. Ţările cărora le sunt asociate riscuri mari se împrumută mai scump de pe
pieţele externe. Cu excepţia Asiei, în celelalte regiuni emergente deficitele fiscale pe
termen lung au determinat apariţia şi accentuarea celor de cont curent. Problema rezidă
din modul în care deficitele bugetare şi de cont curent sunt acoperite. Sunt mari
diferenţe între finanţarea prin împrumuturi şi obligaţiuni emise pe termen scurt sau lung
şi investiţii străine directe (Roubini şi Setser 2004, 27). De exemplu, ţările asiatice,
după ani în care şi-au finanţat deficitul de cont curent (surplusul contului de capital şi
acumularea netă de rezerve. Echilibrul contului curent se calculează ca diferenţă între
economiile naţionale, publice şi private, şi investiţii) prin împrumuturi pe termen scurt,
au acumulat datorii externe considerabile. China, Hong Kong, Singapore şi Taiwan au
evitat criza financiară asiatică din 1997 ca urmare a excedentelor de cont curent, nefiind
nevoite să se împrumute şi să acumuleze datorii. Sănătatea financiară a ţărilor care s-au
îndatorat pentru a-şi finanţa împrumuturile a depins de dobânzile percepute de către
creditori. În general, investitorii sunt temperaţi în perioadele de criză când riscurile sunt
30
mari. Ţările emergente, în astfel de perioade, se confruntă cu o diminuare a posibili-

tăţilor de a obţine finanţare pentru acoperirea deficitelor, apărând necesitatea propriilor
surse de finanţare. Altfel spus, se confruntă cu reducerea capacităţii de plată.
În condiţii normale, datoriile pe termen scurt nu ridică probleme, mai ales că
dobânzile sunt mici. În perioadele de criză, se schimbă lucrurile. Datoriile acumulate
sunt rezultatul unor deficite constante, a unor dezechilibre microeconomice care reduc
capacitatea de autofinanţare şi, astfel, de evitare sau reducere a riscurilor asociate cu
criza.
Alte ţări emergente au adoptat, pentru a reduce inflaţia, regimul valutar fix, aşa
numitele programe de stabilizare bazate pe ratele de schimb (Roubini şi Setser 2004,
38). Efectul a constat în reducerea ratei inflaţiei sau, cel puţin, temperarea ei. Fixarea
ratelor de schimb influenţează deciziile firmelor private, băncilor şi consumatorilor de a
se împrumuta ca urmare a subestimării riscurilor. Rezultatul va consta în creşterea
împrumuturilor în terţe valute. Regimurile ratelor de schimb fixe induc crize în mod
subtil chiar dacă sunt considerate de către stat un pilon al politicii macroeconomice, al
stabilităţii financiare şi succesului economic.
Statele emergente nu sunt pasive în faţa crizelor. Reacţionează prin măsuri de
politică economică. Atunci când o ţară se confruntă cu un deficit de cont curent
accentuat, nu se va împrumuta şi mai mult. Decizia de împrumut ar majora deficitul.
Atunci când o ţară se confruntă cu deficit fiscal accentuat nu va agrea costuri
suplimentare datorate unor dobânzi mari. Acestea vor accentua deficitul bugetar. Statele
care s-au finanţat prin împrumuturi se vor trezi în situaţia în care costurile acestora vor
creşte exact în momentul în care capacitatea de plată este redusă.
Pieţele emergente şi creşterea economică
Dezvoltarea se bazează pe industrializare (Haller 2014a, 125). Dacă fundamentele

macroeconomice sunt asigurate (stabilitatea economică şi buna funcţionare a pieţelor),
transformările structurale se produc involuntar, iar resursele sunt direcţionate acolo
unde contribuţia lor la produsul naţional este maximă (Rodrik 2007, 11).
Potenţialul de progres al oricărei ţări derivă din caracteristicile creşterii. Aceasta
(creşterea economică) reprezintă procesul de sporire a dimensiunilor economiei, a
indicatorilor macroeconomici, în special a PIB/locuitor, ascendent, dar nu neaparat
liniar, cu efecte pozitive asupra sectorului economico-social (Haller 2008, 7).
Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare au urmat modelul american de
dezvoltare cu bune şi cu rele ... ţări în curs de dezvoltare precum Brazilia, India, Rusia
şi China sunt în căutare de confort, prosperitate şi siguranţă economică pentru tot mai
mulţi dintre oamenii lor (Friedman 2010, 37-39). Din nefericire, bunăstarea este căutată
într-un moment în care devine tot mai iluzorie. Până nu demult, crizele economice erau
singurele de care se vorbea. Vom discuta, din ce în ce mai des, despre crize a căror
cauze se găsesc altundeva decât în economie dar vor afecta puternic economicul, mai
ales în statele emergente.
31
Anii 1990 au marcat intrarea statelor emergente într-o perioadă de creştere

economică ca urmare a conjuncturii globale, aplicării unor politici economice eficiente,
orientate către creşterea economică, către piaţa muncii şi cea de capital, către investiţii
în special în infrastructură şi resursa umană.
Creşterea economică raportată la venitul pe locuitor, începând cu anii 1990, a
crescut substanţial în ţările emergente din Asia, Europa de Est, Rusia şi zona ei de
influenţă, America de Sud. Iniţial, doar Asia de Est a fost singura regiune emergentă
care a redus decalajul, faţă de statele dezvoltate, din punct de vedere al venitului.
Ulterior, Asia de Sud, Europa de Est şi Rusia au înregistrat creşteri ale venitului pe cap
de locuitor.
După o creştere susţinută, la finele secolului XX şi începutul secolului XXI,
ţările emergente au slăbit turaţia economiei. Cu toate că termenii de schimb şi condiţiile
de finanţare au fost favorabile, producţia a înregistrat, în anul 2013, un ritm de creştere
inferior celui din perioada 2010-2011, aferentă redresării post-criză. Temperarea
creşterii economice s-a resimţit în majoritatea statelor emergente. O asemenea
sincronizare economică se produce doar în perioadele de criză acută (Ghada şi Perrelli
2014, 14). 70% dintre ţările emergente au înregistrat reducerea ratei de creştere
economică în perioada post-criză.
Criza a afectat ratele de creştere economică a tuturor ţărilor, mai puternic pe
deţinătoarele, în sistemul bancar, de depozite consistente în valută şi mai uşor pe
deţinătoarele de pasive externe (Bleaney şi Vargas 2012, 18).
Scăderea producţiei, în statele emergente, este cauzată de factori externi şi de
factori idiosincrasici, iar intensitatea ei nu a fost anticipată. Un rol important l-au avut
reducerea cererii din partea principalilor parteneri comerciali şi înrăutăţirea condiţiilor
de externe de finanţare.
Marea majoritate a statelor emergente au dat semne de redresare încă de la
sfârşitul anului 2009, nu omogen ci, din contra, eterogen, aşa cum a fost şi intensitatea
de manifestare a crizei. Asia emergentă şi, în mai mică măsură, America Latină s-au
redresat mai repede şi consistent, înregistrând rate de creştere superioare perioadei
pre-criză. Europa emergentă, mult mai afectată, îşi revine greu, creşterea economică
fiind, în multe cazuri, negativă. Chiar şi aşa, economiile emergente au început să se
redreseze mai devreme şi mai alert comparativ cu cele dezvoltate. Măsurile care au stat
la baza redresării au fost, printre altele, stimulentele fiscale, stimulentele comerciale,
regimurile flexibile de schimb şi, de ce nu, faptul că au fost surprinse de criză într-o
conjunctură stabilă, cu grad redus de vulnerabilitate.
Majoritatea statelor emergente au început să-şi reducă ratele de creştere
economică cu aproximativ trei ani înainte de falimentul corporaţiei financiare Lehman
Brothers (Ghada şi Perrelli 2014, 8). Prima regiune care a reacţionat nefavorabil a fost
Asia emergentă, secondată de America Latină şi Europa Centrală şi de Est.
Politicile economice anticiclice au avut un rol important. În general, viteza de
redresare economică depinde de legătura anterioară existentă între politica fiscală şi
creştere. Altfel spus, în ce măsură politica contraciclică sau prociclică a lăsat spaţiu de
manevră la dispoziţia factorilor de decizie pentru adoptarea măsurilor adecvate în
32
perioadele de declin. Statele emergente care au aplicat politici anticiclice până la

intrarea în criză au avut spaţiu fiscal suficient pentru a acţiona în perioadele mai puţin
favorabile. Politicile aplicate în perioadele de creştere au accentuat ciclul afacerilor în
intervalele nefavorabile. Politica fiscală a fost, pentru statele emergente, una de
acomodare, între 2011 şi 2012, şi contradictorie, între 2012 şi 2013 (Ghada şi Perrelli
2014, 12).
Ratele ridicate ale creşterii economice nu presupun neapărat randamente
bursiere ridicate. Există teoreticieni care consideră că ratele ridicate ale creşterii
economice şi acumularea masivă de capital din ultimele trei decenii se datorează
populaţiei şi în mai mică măsură productivităţii. Atunci când capitalul şi productivitatea
se reduc, producţia se reduce, deci scade rata de creştere economică şi cea de
rentabilitate a capitalului (Blair şi Prakash 2006, 241-265).
Estimările pentru statele emergente sunt bune. Cele mai bune perspective le are
zona Asia-Pacific. În anul 2013, creşterea economică a ţărilor emergente a încetinit.
Exporturile, principal factor de creştere economică, dinspre statele emergente, au cerere
redusă pe pieţele ţărilor dezvoltate. În perioada 2013-2018, se estimează creşterea
producţiei statelor emergente cu 6%, oportunitate pentru atragerea investitorilor şi
dezvoltarea mediului de afaceri (Transport Intelligence Ltg. 2014, 11).
Tabelul nr. 6
Rata medie de creştere economică a principalelor regiuni emergente
(%, baza de calcul - PIB/loc., PPP, dolari, 2005)
Regiunea 1975-2009 1995-2009
Asia de Est 6,9 7,7
Asia de Sud 3,5 4,5
Europa de Est 1,5 3,7
America Latină 1,2 1,7
Rusia* 0,8 4,1
Africa Sub Sahariană 0,2 1,8
Notă: * inclusiv zonele de influenţă
Sursa: Jackson, Howe şi Nakashima 2012, 13.
Ratele medii de creştere economică ale principalelor regiuni emergente au fost

pozitive şi crescătoare în cele două perioade analizate. Creşterea PIB-ului real pe
locuitor a fost proporţională cu potenţialul acestor zone. Cum era de aşteptat, Asia
emergentă a înregistrat cele mai ridicate rate de creştere în cele două intervale analizate,
secondate de Europa emergentă, America Latină, Rusia şi Africa Subsahariană. Cel mai
mare progres l-au înregistrat Rusia şi Africa Subsahariană. Africa Subsahariană (Africa
Neagră) are un venit mediu pe cap de locuitor uşor mai ridicat decât al Asiei de Sud,
dar mai mic decât al oricărei alte regiuni a lumii ... pare să sufere de un eşec cronic al
creşterii economice ... cauză a handicapurilor naturale şi istorice, fără ieşire la mare,
înconjurată de ţări sărace, cu pieţe mici, conflicte, resurse abundente demotivante
(nedobândite prin muncă) ... prea diversă etnic (Chang 2011, 127-128).
33
Tabelul nr. 7
Rata medie de creştere economică a statelor BRIC
(%, baza de calcul - PIB/loc., PPP, dolari, 2005)
Statele BRIC 1975-1995 1995-2009 1975-2009
Brazilia 1,1 1,5 1,3
China 7,8 9,0 8,3
India 2,6 5,1 3,6
Rusia* -0,8 4,0 1,1
Statele BRIC sunt ţările emergente cu cele mai impresionante performanţe

economice. Se detaşează China care, în special în perioada 1995-2009, a înregistrat o
rată medie de creştere a PIB-ului real pe locuitor de 9%. China este o ţară în care
oamenii au tot mai mult posibilitatea să trăiască, să muncească, să călătorească, să
cumpere şi să vândă, ..., însă nu au libertate politică (Zakaria 2009, 235). China s-a
individualizat prin ritmul aproape constant al atragerii de investiţii străine directe, cel
puţin în perioada 1999-2005, aspect ce evidenţiază intersul acordat de către investitorii
străini, în primul rând, stabilităţii macroeconomice, climatului de afaceri, mărimii pieţei
de desfacere, capacităţii de absorbţie a acesteia (Moise 2005, 7), mai ales că, pe termen
lung, structura demografică este în avantajul ei. Criza a temperat creşterea economică a
Chinei. În intervalul 1975-2009, rata medie de creştere economică a fost de 8,3%. India,
cu toate probleme ei, a înregistrat o rată medie de creştere a PIB-ului real pe locuitor de
3,6% în perioada 1975-2009. Rusia, între 1975 şi 1995, a înregistrat o rată negativă de
creştere a PIB real pe locuitor de -0,8%. Rusia s-a redresat în intervalul 1995-2009 când
rata medie de creştere economică a fost de 4%. Din 1975 şi până în 2009, anul de apogeu
al crizei financiare, Rusia a înregistrat o rată medie de creştere economică de 1,1%.
Tabelul nr. 8
Rata de creştere a PIB-ului pe locuitor
(% din media statelor dezvoltate, 1975-2009)
Regiunea 1975 1980 1985 1990 1995 2000 2005 2009
Asia de Est 4,1 4,7 6,0 7,1 9,9 11,6 15,4 21,5
Europa de Est 50,4 48,1 45,6 37,9 32,5 34,0 39,7 45,2
America Latină 35,0 35,4 30,2 26,3 26,6 25,2 25,4 27,8
Rusia* 46,3 42,8 41,1 40,1 22,4 21,5 28,4 32,7
Asia de Sud 5,2 5,0 5,0 5,2 5,8 6,0 7,2 8,9
Africa Sub Sahariană - 9,8 8,5 7,0 6,0 5,2 4,8 5,0 5,6
Rata de creştere economică ca procent din cea a statelor dezvoltate oferă tabloul
unor regiuni emergente cu un progres în ritm mai redus decât cel al ţărilor
industrializate. Găsim Europa de Est cu rezultatele cele mai bune, secondată de Rusia,
34
America Latină, Asia de Est. Cele mai slabe performanţe le-au înregistrat Asia de Sud
şi Africa Sub Sahariană, cele mai puţin dezvoltate regiuni emergente, cu potenţial
ridicat dar cu putere redusă de recuperare a decalajului de dezvoltare.
China şi India, cele mai mari state emergente din Asia şi cele mai populate din
lume, nu merg în tandem pe linia creşterii economice. China surclasează India, iar
acesteia din urmă îi este dificil să atingă performanţele Chinei. La mijlocul anilor 1970,
India înregistra un PIB pe locuitor dublu comparativ cu cel al Chinei. La sfârşitul anilor
2000, China înregistrează un PIB pe locuitor dublu faţă de cel al Indiei. Creşterea
economică în India s-a accelerat în ultimul deceniu al secolului trecut. În intervalul
1975-1995, rata medie de creştere a PIB-ului pe locuitor a fost de 2,6% pe an, o treime
din rata de creştere a Chinei, de 7,8%. Între 1995 şi 2009, economia Indiei a crescut, în
medie, cu 5,1% pe an, sub cea a Chinei, de 9%, rată ce ilustrează un progres real.
Cu toate dezavantajele ei, India are un mare avantaj: populaţia este, în mare
majoritate, bine educată şi, în ciuda castelor şi numeroaselor dialecte, vorbitoare fluentă
de limba engleză. Statul, uneori disfuncţional, mediul de afaceri dinamic, antreprenorial
şi inovativ conferă Indiei un potenţial de dezvoltare enorm, pe termen lung.
Începând din anul 1975, nivelul de trai în Asia de Est a crescut cu 875%, în Asia
de Sud cu 219%, în timp ce în America Latină cu doar 48% (Jackson et all 2012, 26).
Asia de Est şi Sud se apropie de statele dezvoltate. America Latină nu reuşeşte. PIB-ul
pe locuitor al Americii Latine calculat ca procent din media statelor dezvoltate este mai
redus decât în anul 1975. Există şi semne încurajatoare. Între 2002 şi 2007, PIB-ul pe
locuitor a crescut, în medie, cu 3,5% anual.
Tabel nr. 9
PIB-ul pe locuitor cumulat în perioada 1975-2009
(%, baza de calcul PIB 2005, PPP, dolari)
Regiunea PIB cumulat
Asia de Est 875% (1391% în China)
Asia de Sud 219% (234% în India)
Europa de Est 67%
America Latină 48% (53% în Brazilia)
Rusia* 31% (47% în Rusia)
Africa Sub Sahariană 6%
Notă: * inclusiv zonele de influenţă,
America Latină utilizează cea mai mare parte a creditului pentru a susţine
managementul macroeconomic şi liberalizarea pieţei. Această regiune a renunţat la
politicile de substituţie a importului aplicate în anii 1960 şi 1970 care au stimulat
hiperinflaţia şi crizele datoriilor din deceniul pierdut al anilor 1980 (Jackson et al 2012,
27). Chile a fost prima ţară din America Latină care, în anii 1980, a decis să renunţe la
politica de stimulare a importului. Brazilia, Mexic şi celelalte economii din zonă au
procedat la fel în anii 1990 şi 2000. Rezultatul a constat în reducerea deficitelor
bugetare, privatizarea întreprinderilor de stat neperformante, reducerea protecţionis-
35
mului (a texelor vamale pentru importuri) şi un grad ridicat de liberalizare economică.

Venezuela şi Bolivia nu au urmat tendinţele regionale. Mexic a trecut printr-o criză
severă între 1994-1995, Argentina între 2001-2002.
America Latină continuă să se confrunte cu probleme structurale majore cauzate
de reglementările împovărătoare ale mediului de afaceri, de politicile fiscale represive,
de corupţie, de ratele reduse de economisire, de pieţele disfuncţionale ale muncii care
obstrucţionează creşterea economică. Statele din regiunea Sud Americană sunt sărace,
iar investiţiile în capital uman sunt reduse. Cheltuielile substanţiale din învâţământul
universitar sunt destinate unei elite privilegiate, iar cele destinate educaţiei secundare
sunt insuficiente.
Succesul economic al uneia dintre statele BRIC, Brazilia, este incert. Creşterea
economică este puternică comparativ cu performanţa anterioară dar nu şi cu cea a altor
state emergente cum ar fi, de exemplu, China. Între anii 2002 şi 2007, Brazilia a
înregistrat cea mai puternică creştere economică din anii 1970 până în prezent.
Rusia, stat BRICs, oferă un alt tablou economic. Creşterea a fost substanţială
înainte de intrarea în criză. Această ţară a reuşit să recupereze pierderile din anii 1990.
Cu toate acestea, puterea economică a Rusiei este inferioară ţărilor industrializate.
Venitul pe locuitor este de doar două cincimi (2/5) din cel al statelor industrializate.
Rusia, o ţară emergentă bogată în resurse (petrol şi gaze naturale), de care depind marea
majoritate a statelor europene, este o economie sigură pe sine: îşi sfidează slăbiciunile,
îşi valorifică calităţile, îşi cunoaşte interesele, îşi doreşte redobândirea statutului avut
până în anii 1990 şi se manifestă cu îndrăzneală în sfera geo-politică şi economică.
În Rusia, erodarea capitaului uman, rezultat al tranziţiei demografice, şi schim-
bările din structura populaţiei, fragilizează fundaţiile creşterii şi stabilităţii economice.
Speranţa de viaţă redusă, una dintre cauzele tranziţiei demografice, face ca ratele de
economisire să scadă, să nu existe suport solid pentru investiţii, în special cele în
educaţie, frânează productivitatea (salariaţii cu probleme medicale sunt mai puţin
productivi), în timp ce firmele străine consideră ţările cu speranţă de viaţă redusă pieţe
cu risc ridicat.
Rusia este, la mijlocul celui de al doilea deceniu al secolului XXI, mai depen-
dentă de resurse naturale decât era la începutul secolului. Fluctuaţiile preţurilor au creat
dificultăţi pe perioada crizei economice. Nici contextul geo-politic nu este de neglijat.
Rusia îşi reorganizează vechea sferă de influenţă ... o provocare viitoare (Friedman
2009, 15). Efectele economice resimţite pe piaţa Rusiei, urmare a situaţiei din Ukraina,
nu sunt deloc de neglijat. Retragerea investitorilor, reducerea importurilor din statele
europene, devalorizarea puternică a rublei de la sfârşitul anului 2014, afectează
economia şi populaţia Rusiei.
Nicholas Eberstadt afirma că, în perioada modernă, bunăstarea este repre-
zentată, din ce în ce mai mult, de resursa umană şi mai puţin de resursele naturale
(Jackson et al 2012, 30). Mileniul III a debutat cu o criză financiară şi va continua cu
diverse alte crize. Mijlocul secolului XXI va marca, conform estimărilor, o criză
demografică de proporţii; o criza energetică se întrevede în viitorul mai mult sau mai
puţin apropiat; criza de mediu este realitate probată, la fel cea instituţională; criza
36
alimentară este patologic legată de cea energetică şi de mediu, o combinaţie agresivă şi

ameninţătoare pentru întreaga omenire. Dacă adăugăm despiritualizarea profundă,
renunţarea cu o uşurinţă uimitoare la valori, principii şi tradiţii, avem tabloul sumbru al
viitorului omenirii. Crizele economice şi sociale le vor însoţii pe celelalte. Toate
ricoşează în economic şi social şi reciproc, cu o intensitate proporţională cu gradul de
vulnerabilitate, iar statele emergente sunt extrem de fragile.
Pieţele emergente – tendinţe
Globalizarea este un proces gândit în aşa mod încât să deservească statele

dezvoltate. Capitalismul financiar a luat locul capitalismului industrial; sistemul
întreprinderilor bazate pe relaţii à la long, pe loialitate, pe implicarea părţilor interesate
a fost înlocuit cu un sistem de întreprinderi aservite pieţelor financiare (Allaire şi
Fîrşirotu 2011, 63).
Economiile emergente şi cele în curs de dezvoltare, în realitate, pun la dispoziţia
marilor actori economici, resursele în schimbul unor aşa zise ajutoare, fără a examina
în detaliu ce presupun ele în fapt. Care sunt neajunsurile ajutoarelor externe? George
Soroş explică (Soroş 2002 36):
- deservesc, înainte de toate, donatorii (sunt condiţionate);
- beneficiarii nu au, de multe ori, proiecte proprii de dezvoltare. Au nevoie
tot de ajutor extern pentru a primi, tot din exterior, proiectele;
- ajutoarele externe sunt interguvernamentale. Statul beneficiar supra-
veghează fondurile şi le dirijează conform propriilor interese;
- atâta timp cât donatorii menţin controlul asupra ajutoarelor primite, riscul
coordonării necorespunzătoare este foarte mare;
- riscul asociat cu asistenţa internaţională este foarte mare.
Oricât de mari sunt riscurile asociate cu ajutoarele externe, unele ţări în curs de
dezvoltare, inclusiv emergente, se bazează pe acestea considerându-le singura
modalitate de a se dezvolta, una iluzorie. În timp, dependenţa de ajutor extern le va
croniciza problemele.
Se estimează că, pe parcursul secolului XXI, se vor manifesta două mari
tendinţe: redistribuirea între principalele centre de putere (continua creştere a Asiei, în
special a Chinei şi Indiei) şi difuzia puterii dinspre state spre actori non-statali (Brăilean
2012, 63).
Riscurile manifeste pe pieţele emergente sunt asociate devalorizării şi stabilităţii
monetare, asigurării creşterii economice sustenabile şi inflaţiei (Kouwenberg şi
Solomons 2012, 7). Progresul, în viitor, va depinde de forţa de reacţie şi adaptabilitate
la un mediu în metamorfoză rapidă. Economia va trebui să devină bioeconomie, iar
lumea întregă va deveni mai ... chineză.
Puterea, scopul şi lubrifiantul relaţiilor internaţionale, se află în plină mutaţie
începând cu sfârşitul secolului trecut ... devine soft power, ... , iar tehnologia devine un
formidabil multiplicator de putere (Brăilean 2013, 107).
37
Cu toate acestea, va fi un miracol să regăsim statele emergente la masa celor

bogaţi, indiferent de regiunea de provenienţă.
Concluzii:
Occidentul a oferit, autoritar şi seducător, totodată, modelul dominant, tehnologia,

desigur, dar şi toate valorile esenţiale: etice, politice şi culturale (Boia 2013, 7).
Rezultatul este accentuarea inegalităţilor şi aculturaţiei, preţul plătit pentru ca lumea
dezvoltată să trăiască peste posibilităţile sale reale.
Lucrarea de faţă se doreşte o analiză succintă a principalelor regiuni şi ţări
emergente în perioadele nefavorabile din punct de vedere economic. Crizele, indiferent
de forma pe care o îmbracă, afectează puternic aceste state. Am făcut referire, în
special, la crizele financiare din ultimele decenii ale secolului XX, la criza financiară
derulată, deja, la începutul secolului XXI şi la crize anticipate. Sigur, criza mediului,
deja instalată, pe cale să se cronicizeze, merita discutată. La fel cea alimentară, a apei
potabile, instituţională, energetică, spirituală. Acestea rămân subiectele altor demersuri
ştiinţifice.
Criza financiară a anului 2007, ultima lebădă neagră (evenimente negative
rare), a afectat statele emergente cu o intensitate direct proporţională cu gradul lor de
îndatorare pe piaţa externă, cu situaţia sistemului monetar, a celui financiar şi cu
deciziile de politică economică luate. Aceste evenimente rare pun la grea încercare
capacitatea guvernelor de a gestiona treburile publice (Dăianu 2012, 47).
Principalele regiuni emergente, America Latină, Asia, la care se adaugă statele
din estul Europei şi Africa Sub Sahariană, nu traversează, prima criză din istoria lor.
Din nefericire, pentru acestea, criza este la ordinea zilei. Orice perioadă de creştere a
pregătit, de fapt, intrarea într-o altă perioadă neagră pentru economie şi societate.
Creşterea iniţiată în anii 1990, continuată până în anul 2007, a dat ţărilor emergente
speranţa unui progres fulminat, ajungându-se să fie văzute ca marile puteri economice
ale viitorului, ce vor lăsa mult în urmă statele dezvoltate. S-a remarcat, în special,
grupul BRIC, mai ales China, ţară a cărei creştere economică părea de netemperat.
Indiferent de ţara emergentă la care facem trimitere, viitorul nu este previzibil.
De la sfârşitul anului 2007, s-a instalat incertitudinea. Previziunile anterioare referitoare
la viitorul strălucit al statelor emergente este posibil să nu se confirme. Ţările
emergente par a fi condamnate să ocupe un statut inferior. Progresul se realizează greu,
din inerţie. Crizele se nasc din dezechilibre şi nu fac altceva decât să reaşeze sistemele,
dar nu neaparat în favoarea lumii emergente. Criza financiară conturată la sfârşitul
anului 2007, devenită realitate în anul 2008, instalată global în anul 2009, finalizată
statistic câţiva ani mai târziu, pare a nu se retrage uşor, cel puţin din acest grup de ţări.
Viitorul, pentru lumea întregă, va sta sub auspiciile crizelor. Secolul XXI va fi
unul de scadenţă. Omenirea va plăti preţul progresului tehnologic al secolului trecut:
poluare, fenomene climaterice extreme, apă potabilă puţină, producţie alimentară
insuficientă raportat la numărul populaţiei globale, resurse insuficiente, resurse
38
alternative scumpe şi nesustenabile, instituţii incapabile să gestioneze situaţii limită,

despiritualizare şi desacralizare, conflicte, pe scurt, o luptă pentru supravieţuire şi nu
pentru supremaţie, din care rămâne de văzut dacă lumea emergentă va ieşi sau nu
învingătoare. Se pare că, cu tot optimismul unora, contrastele se vor mai atenua,
ierarhiile însă rămân, iar ţările foarte sărace se vor afla încă la mare distanţă de cele
bogate (Boia 2013, 108).
Referinţe bibliografice
Allaire, Yvan şi Mihaela Fîrşirotu. 2011. Pledoarie pentru un nou capitalism.

Bucureşti: Logos.
Bleaney, Michael şi Liliana Castilleja Vargas. 2012. ,,Real Exchange Rates, Valuation
Effects and Growth in Emerging Markets". Credit Research Paper. 07.
Boia, Lucian. 2013. Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine. Bucureşti:
Humanitas.
Brăilean, Tiberiu. 2012. Omeconomia. Iaşi: Junimea.
Brăilean, Tiberiu. 2013. Teoeconomia. De la economosofie la geoeconomie. Iaşi:
Junimea.
Chang, Ha-Joon. 2011. 23 de lucruri care nu ţi se spun despre capitalism. Bucureşti:
Polirom.
Ciobanu, Ceslav. 2012. ,,The Global Financial Crisis: Emerging Markets Prospects for
Economic Recovery and Democratic Transformation". Cogito. http://cogito.
ucdc.ro/en/nr_3_en/
13%20-%20THE%20GLOBAL%20FINANCIAL%20CRISIS%20_eng_.pdf
CKR. 2007. Understanding Emerging Markets. http://www.prenhall.com/behindthe
book/0131738607/ pdf/CKR_Emerging_Markets.pdf
Dăianu, Daniel. 2012. Când finanţa subminează economia şi coordonează democraţia.
Bucureşti: Polirom.
Friedman, George. 2009. Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI.
Bucureşti: Litera.
Friedman, Thomas. 2010. Cald, plat şi aglomerat. Iaşi: Polirom.
Ghada, Fayad şi Roberto Perrelli. 2014. ,,Growth Surprises and Synchronized
Slowdowns in Emerging Markets - An Empirical Investigation". IMF Working
Paper - WP/14/173. https://www.imf.org/ external/pubs/ft/wp/2014/wp14173.pdf
Guodong, Chen şi Wu Yi. 2014, Bank Ownership and Credit Growth in Emerging
Markets During and After the 2008-09 Financial Crisis - A Cross-Regional
Comparison. IMF Working Paper - WP/14/171. http://www.imf.org/external/pubs/
ft/wp/2014/wp14171.pdf
Gwartney, James, Richard Stroup şi Dwight Lee. 2008. Liberalismul economic.
O introducere. Bucureşti: Humanitas.
Haller, Alina-Petronela. 2008. Exporturile - Factor de dezvoltare şi creştere
economică. Iaşi: Performantica.
39
Haller, Alina-Petronela. 2014a. ,,Development of Western European States though a

Common Industrial Policy". În Steps towards Responsible Research and
Innovation in a Global Economy, ed. Patache Laura ş.a., 120-128. Constanţa:
ExPonto.
Haller, Alina-Petronela. 2014b. ,,Emerging Economies versus Industrialized
Economies. Are there Conditions for Growth?". În Communication Context,
Interdisciplinarity. III. ed. Boldea Iulian, 307-318. Tg. Mureş: Petru Maior
University Press.
Huerta, de Soto Jesús. 2011. Moneda, creditul bancar şi ciclurile economice. Iaşi:
Universitatea ,,Al. I. Cuza”.
Jackson, Richard, Neil Howe şi Keisuke Nakashima. 2012. ,,Global Aging and the
Future of Emerging Markets". CSIS - Center for Strategic & International Studies.
http://csis.org/files/publi cation/110307 _Global_Aging_Future_of_Emerging_
Markets.pdf
Kalinowski, David. 2012.„Positioning for Growth in Emerging Markets”. Competitive
Intelligence 15 (3), july-september 2012. www.scip.org.
Klein, Naomi. 2008. Doctrina şocului. Bucureşti: Vellant.
Korten, David. 2009. Proiectul noii economii. De la bogăţia fantomă la bogăţia reală.
Bucureşti: Antet.
Kouwenberg, Roy şi Roelof Solomons. 2012. „Value Investing in Emerging Markets:
Local Macroeconomic Risk and Extrapolation”. http://som.rug.nl.
Krugman, Paul. 2008. Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008. Bucureşti:
Publica.
Lybeck, Johan. 2012. Istoria globală a crizei financiare (2007-2010). Iaşi: Polirom.
Marinescu, Cosmin, Bogdan Glăvan, Bogdan Enache şi Gabriel Staicu. 2009. ,,Criza
economică şi capitalismul". Centrul pentru Economie şi Libertate.
http://www.ecol.ro/files/pdf/Criza- economica.ECOL.pdf
Médaille, John Chrysostom. 2012. Spre o piaţă cu adevărat liberă. O perspectivă
distributistă asupra rolului guvernării, taxelor, asistenţei sanitare, deficitelor şi
multor altor lucruri. Bucureşti: Logos.
Moise, Elena. 2005. Investiţiile străine directe. Bucureşti: Victor.
Morris, R. Charles. 2010. Criza economică şi profeţii ei: Warren Buffett, George Soros,
Paul Volcker. Bucureşti: Litera.
Parag, Khanna. 2008. Lumea a doua. Imperii şi influenţă în noua ordine globală. Iaşi:
Polirom.
Peter, Blair Henry şi Kannan Prakash. 2006. ,,Growth and Returns in Emerging
Markets". În International Financial Issues in the Pacific Rim: Global Imbalances,
Financial Liberalization and Exchange Rate Policy. ed. Takatoshi Ito şi K.
Andrew Rose, 241-265. NBER - National Bureau of Economic Research, NBER -
EASE, 17. http://www.nber.org/chapters/c6985.pdf.
Primo, Laurenţiu. 2009. Meritrocraţia. Bucureşti: Antet.
Rodrik, Dani. 2007. ,,Industrial Development: Some Stylized Facts and Policy
Directions”. În Industrial Development for 21st Century: 7-29. New York: United
40
Nations, Department of Economic and Social Affairs. http://sustainable

development.un.org/content/documents/full_report.pdf.
Rojas-Suarez, Liliana. 2009. ,,How will Latin America Fare after the Current Crisis?".
Disertaţie în cadrul The International Conference on the Global Financial Crisis.
Bogota: Central Bank and National Deposit Insurance. Center for Global
Development. 28 may. http://www.cgdev.org/ doc/Opinions/Latin_America_after_
the_crisis-FINAL.pdf.
Roubini, Nouriel şi Brad Setser. 2004. Bailouts or Bail-ins? Responding to Financial
Crises in Emerging Economies, Institute for International Economics.
http://www.piie.com/publications/ chapters_preview/378/2iie3713.pdf
Rowthorn, Robert. 2006. ,,The Renaissance of China and India: Implications for
Advanced Economies". Discussion Papers no. 182. october. United Nations
Conference on Trade and Development. www.unctad.org.
Soros, George. 2002. Despre globalizare. Iaşi: Polirom.
Soros, George. 2008. Noua paradigmă a pieţelor financiare. Criza creditelor din 2008
şi implicaţiile ei. Bucureşti: Litera Internaţional.
Stănescu, N.S. 1980 Decalaje economice ale lumii contemporane. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Şerbănescu. Ilie. 1978. Corporaţiile transnaţionale. Bucureşti: Politica.
Transport Intelligence Ltg. 2014. Agility Emerging Markets Logistics Index 2014.
January 2014.
Wagner, Kim, Andrew Taylor, Hadi Zablit şi Eugene Foo. 2014. ,,The Most Innovative
Companies 2014. Breaking through is Hard to Do". BCG - The Boston Consulting
Group. octomber.
Zakaria, Fareed. 2009. Viitorul Libertăţii. Democraţia neliberală în Statele Unite ale
Americii în lume. Iaşi: Polirom.
41
View publication stats

Crize Și Piețe Emergente

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Crize Și Piețe Emergente

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See

discussions, stats, and author profiles for this publication at:

Crizele şi pieţele emergente. Secolul

Chapter · September 2015

Growth and development of the emerging states View project

Gaps induced by economic and social processes View project

The user has requested enhancement of the downloaded file.

Crizele şi pieţele emergente

Crizele şi pieţele emergente

Autorii volumului îşi asumă întreaga responsabilitate pentru respectarea normelor

Drepturile de proprietate intelectuală aferente tuturor lucrărilor publicate în cadrul

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Dămăceanu, Romulus Cătălin (coord.)

Cuvânt înainte ............................................................................................................... 7

Crizele şi pieţele emergente. Secolul XX vs. Secolul XXI

Economiile emergente din Europa - o analiză comparativă

Criza, balanţa de plăţi şi politicile băncii centrale în pieţele emergente

Evoluţia structurii de producţie a României pe parcursul ciclului economic

Investiţiile străine directe – vectori ai ascensiunii economiilor

Turismul - o perspectivă de redresare economică durabilă în economiile

Agricultura ecologică în ţările emergente din Uniunea Europeană

Lanţuri logistice agroalimentare scurte sustenabile pentru dezvoltarea

Europa emergentă – interferenţe structurale între fluxurile globalizării

Libertate economică şi prosperitate în ţările emergente

Impactul socio-economic al sistemelor de reabilitare robotizate

Abstract ..................................................................................................................... 286

Despre autori ............................................................................................................ 290

particular. Împreună, ele conturează un cadru cvasicomplet al pieţelor emergente în

mentalităţile şi interacţiunile dintre mediul economic şi piaţa serviciilor de educaţie

dr. Alina-Petronela Haller

Crizele şi pieţele emergente.

Introducere. Ce şi cine sunt ţările emergente?

în curs de îmbunătăţire şi consolidarea stabilităţii sociale şi îmbunătăţirea cooperării

statelor în curs de dezvoltare trăieşte cu mai puţin de 1 dolar pe zi şi 40% trăieşte cu

Prosperitatea nu este omogen distribuită în ţările emergente. Schimbările ce

Ţările emergente sunt în proces de tranziţie de la o economie închisă la una

Pieţele emergente şi crizele secolului XX

împrumuturi pe termen scurt. În intervalul iunie 1994 şi iunie 1997, Thailanda a

China este un caz aparte. Procesul de industrializare al Chinei a început în anii

anul 1998, afluxurile accelerate de capital au făcut ca Rusia să se concentreze pe

Despre Argentina nu s-ar putea spune că s-a confruntat cu o frânare bruscă a

Pieţele emergente şi criza financiară de la început de secol XXI

Cauzele crizei financiare

Înainte de a analiza cauzele crizei financiare se impune a lua în considerare

Cauzele crizei au fost distorsionarea stimulentelor, hazardul moral şi regle-

Cheltuielile în deficit au devenit un fel de a fi al statelor moderne ... deficitele au

adapteze, ajung să intre în cercuri vicioase), legături de creditare (băncile şi alte

Pieţele emergente şi criza financiară a începutului de secol XXI

În toate cele trei regiuni emergente luate în discuţie, ponderea capitalului

băncilor autohtone în perioada de apogeu, respectiv anul 2009. Se remarcă ponderea

În America Latină, băncile spaniole au majorat creditarea, înainte de intrarea în

vulnerabilităţii faţă de schimbările în percepţia investitorilor străini cu privire la

inovaţiilor financiare şi crearea şi utilizarea propriilor instrumente financiare pentru

mari. Ţările emergente, în astfel de perioade, se confruntă cu o diminuare a posibili-

Pieţele emergente şi creşterea economică

Dezvoltarea se bazează pe industrializare (Haller 2014a, 125). Dacă fundamentele

Anii 1990 au marcat intrarea statelor emergente într-o perioadă de creştere

perioadele de declin. Statele emergente care au aplicat politici anticiclice până la

Ratele medii de creştere economică ale principalelor regiuni emergente au fost

Statele BRIC sunt ţările emergente cu cele mai impresionante performanţe

mului (a texelor vamale pentru importuri) şi un grad ridicat de liberalizare economică.

alimentară este patologic legată de cea energetică şi de mediu, o combinaţie agresivă şi

Pieţele emergente – tendinţe