Tema 1. Introducere. Cadru general.

Tema 2. Esența democraţiei politice.

• Noţiuni generale despre democraţie.
• Democrația și globalizarea.

• Termeni-cheie: democrație; politică; administrație publică; modernizare; globalizare

• Unul dintre cele mai remarcabile elemente ale politicului în lumea
contemporana este uimitoarea popularitate a democraţiei. Exista azi putini
oameni, fie lideri politici importanţi, fie simplii cetăţeni si supuşi, care sa nu
predice democraţia si sa nu se pretindă a fi democraţi. Cu mici excepţii, cu
toţii par a fi de acord că democraţia este de dorit.
• Cuvântul „democraţie“ este astăzi atât de mult prezent în limbajul cotidian,
încât pare că toată lumea subînţelege acelaşi lucru: libertate, egalitate,
pluralism, guvernarea majorităţii, drepturile omului, societatea civilă. În
realitate, deşi redusă de multe ori la aceste criterii particulare, democraţia nu
este sinonimă cu una sau alta din aceste caracteristici, considerate izolat. Aşa
cum vom vedea în acest modul, democraţia înseamnă toate aceste criterii
laolaltă şi încă ceva mai mult: un ideal şi un proiect în permanentă
construcţie. Cu alte cuvinte, democraţia nu este o chestiune de „totul sau
nimic“, ci un proces evolutiv, de apropiere treptată de acest ideal
• Mulţi utilizează cuvântul „democraţie” într-un mod ipocritic. Democraţia este
atât de populara, încât fiecare va încerca sa-si lege propria ideologie de ea,
oricare ar fi aceasta. De exemplu, fosta denumire a Germaniei de Est înainte
de căderea regimului comunist în 1989-1990 era Republica Democrată
Germană. Iar guvernământul acestei „democraţii” limita strict libertatea
cuvântului si scotea efectiv în afara legii competiţia politica. Reţinând acest
exemplu, dar si altele, unii critici s-au plâns ca termenul „democraţie” a fost
utilizat greşit de atâtea ori, încât i s-a pierdut orice înţeles
• Un al doilea răspuns ar fi că adepţii diferitelor ideologii au pur si simplu idei diferite
despre cum se realizează democraţia. Aproape toţi sunt de acord ca democraţia este
un lucru bun, dar nu sunt de acord despre cum ar fi mai bine sa fie realizat. De
exemplu, cei mai mulţi oameni din SUA considera dictatura ca fiind un regim
evident nedemocratic, dar Mao Zedong, liderul Partidului Comunist Chinez pentru
mai mult de 40 de ani, a susţinut ca guvernământul sau a fost o „dictatura
democratica a poporului”. Aparent, Mao nu a văzut nici o contradicţie în aceasta,
deoarece el credea ca China avea nevoie de o perioadă de dictatură pentru a pregăti
calea spre democraţie. Astfel, există poate o înţelegere reală larg răspândită cum că
democraţia este adevăratul ţel sau scop al activităţii ideologice iar neînţelegerile apar
numai în ceea ce priveşte mijloacele de atingere a acelui scop
• Deşi ambele poziţii pot avea meritele lor, credem ca un al treilea răspuns oferă o mai
adânca perspectivă asupra problemei. Şi acesta este ca oameni diferiţi înţeleg prin
„democraţie” lucruri diferite. Ei pot cu toţii să dorească să ajungă la sau să
promoveze democraţia, dar nu sunt de acord asupra modului în care să se facă acest
lucru, deoarece nu sunt de acord asupra a ceea ce este cu adevărat democraţia. În
ceea ce priveşte ideologiile politice, putem spune ca democraţia este un ideal pe care
îl îmbrăţişează majoritatea ideologiilor, dar datorita faptului ca au înţelegeri foarte
diferite asupra a ceeace este democraţia, ele tind spre aceasta în moduri diferite. Pot
intra în conflict unele cu altele în încercările lor de a-şi atinge sau de a-şi promova
propria concepţie despre democraţie
• Deci, democraţia este un concept esenţialmente contestat. Însuşi idealul
democratic este profund implicat în conflictul ideologic al lumii moderne.
Pentru a înţelege acest conflict, trebuie sa ştim mai multe despre democraţie
si despre idealul democratic. Trebuie sa ştim mai ales ce a însemnat la origini
„democraţia” si de ce numai în ultimii aproximativ 150 de ani democraţia a
fost considerată ca o forma dezirabilă (dorită) a guvernământului si societăţii.
• Etimologic, „democraţia“ vine de la cuvintele greceşti „demos“ (popor) şi „kratos“
(putere sau guvernare). Din combinarea lor, a reieşit definiţia cea mai uzuală a
democraţiei: „guvernarea de către popor“. Această construcţie prin juxtapunerea a
doi termeni autonomi a creat de la început o ambiguitate funcţională, prezentă până
în zilele noastre. Pe de o parte, „demos“ desemna ansamblul cetăţenilor care
populau un polis sau cetatea-stat. Pe de alta, „kratos“ putea însemna atât „putere“
cât şi „guvernare“, deci două lucruri relativ diferite. Astfel încât existenţa
„demosului“ nu înseamnă neapărat şi putere. De exemplu, o democraţie formală, în
care poporul pare să deţină puterea prin reprezentanţii săi, poate masca de fapt o
distribuţie nedemocratică a puterii. Invers, într-o democraţie unde un monarh
conduce formal (cum este cazul monarhiilor constituţionale occidentale de astăzi),
puterea reală o exercită de fapt poporul
• Sensul modern al democraţiei s-a îndepărtat mult şi s-a extins în raport cu această
definiţie iniţială. Democraţia se aplică astăzi nu doar guvernării poporului de către
popor, ci întregii sfere a deciziilor colective. Cum viaţa noastră se desfăşoară cel mai
mult în forme colective de organizare (comunităţi, grupuri sociale, organizaţii,
instituţii), deciziile colective au devenit prevalente. Din acest motiv, principiile vieţii
democratice s-au extins la orice formă colectivă de organizare. În acest sens, la fel ca
în „guvernarea poporului de către popor“, vorbim de democraţie în condiţiile în
care deciziile colective se bazează pe două principii independente: – controlul
popular asupra deciziilor colective; – egalitatea drepturilor în ce priveşte exercitarea
acestui control colectiv.
• Rezultă că democraţia nu se referă doar la domeniul guvernării, ci la orice
formă de decizie colectivă. Dat fiind însă faptul că statul este cea mai
inclusivă şi cea mai vastă formă de asociaţie, toţi cetăţenii sunt interesaţi de
modul în care se aplică principiile democratice (controlul popular şi egalitatea
drepturilor) la nivelul statului.
• Democraţia poate fi definită generic ca referindu-se la cârmuirea populară sau la
suveranitatea populară, la guvernământul reprezentativ, sau la o guvernare
participativă directă, sau chiar la guvenământul de tip republican, sau constituţional,
altfel spus la guvernământul conform legii (Vezi: Enciclopedia Blackwell a gândirii
politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 153.). Sensul etimologic al democraţiei îl
putem regăsi în Grecia antică, aşa cum spuneam şi în rândurile de mai sus, acesta
însemnând – foarte simplu – domnia sau puterea poporului: domnia majorităţii.
Bineînţeles, sensul conceptului de democraţie a suferit numeroase schimbări
căpătând diferite forme pe parcursul istoriei, dar esenţa conceptului a rămas
neschimbată.
• În diferitele sale forme, putem observa democraţia cu aspectele sale teoretice
aşa cum le găsim în modelul clasic atenian, în ideile lui Rousseau, sau ale lui
Marx sau putem observa democraţia aşa cum este ea prezentă în variantele
contemporane la Schumpeter, la Dahl, la Hayek sau Sartori. Ca formă de
organizare şi conducere politică a societăţii, democraţia presupune două părţi:
conducători şi conduşi, pe baza unor alegeri libere. O întreagă experienţă
istorică evidenţiază faptul potrivit căruia democraţia, conducătorii, deţinătorii
puterii politice, indiferent de apartenenţa lor de grup social, trebuie să
reprezinte voinţa majorităţii poporului.
 TEMA 2. DE CE DEMOCRAȚIA?
(TOTALITARISM ŞI DEMOCRAŢIE.)
• Regimul politic totalitar: caracteristici definitorii.
• De ce democraţia?
• Consecinţele dezirabile ale democraţiei.
• Termeni-cheie: democrație; totalitarism; autoritarism;democratizare; globalizare
 REGIMUL POLITIC TOTALITAR:
CARACTERISTICI DEFINITORII.

• R. Aron stabileşte în Democrație et totalitarisme (1965) 5 elemente principale

care pot defini regimurile politice de tip totalitar:
• 1. Activitatea politică este monopolizată de un singur partid;
• 2. Partidul unic este animat sau deţine o ideologie căreia îi conferă autoritate
absolută, ea devenind adevărul oficial al statului;
• 3. Pentru diseminarea acestui adevăr oficial statul se foloseşte de un dublu
monopol – cel al mijloacelor de aplicare a violenţei organizate şi de
persuasiune. Sistemul de comunicare socială (massmedia) este asimilat de stat
şi comandat de cei care reprezintă statul;
• 4. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt
subordonate statului şi devin o parte din acesta. Cum statul este inseparabil de
ideologia oficială, acestea sunt impregnate de „adevărul de stat”;
• 5. Pentru că totul este activitate de stat şi pentru că orice activitate este
supusă ideologiei oficiale, orice greşeală comisă în câmpul economico-
profesional este o greşeală ideologică. De aici o politizare, o transfigurare
ideologică a tot ce se desfăşoară în societate.
• H.Arendt adaugă încă o trăsătură la caracterizarea totalitarismului, analizând
dintr-o perspectivă care pare implicată fenomenul totalitar, pe care-l limitează
doar la comunismul sovietic şi la naţional socialismul german, lăsând celelalte
regimuri politice asemănătoare precum fascismul, în afara unei asemenea
definiţii. In fapt, aşa cum observă Ph.Beneton în Introduction a la politique,
abordarea fenomenului totalitar este strâns legată de o participare subiectivă
inconştientă, pentru că acest tip de regim politic atacă fundamentele umanităţii
însăşi.
• In cele ce urmează, vom încerca să analizăm împreună cu politologii francezi
Ch.Debbasch şi J.-M. Pontier la ceea ce s-ar putea numi ”logică a
totalitarismului”: “Logica totalitarismului este aceea de a cuceri lumea şi de a o
transforma într-un vast câmp de concentrare. Dar acest lucru nu este posibil
pentru un sistem totalitar decât într-un context de război. Or, sistemele
totalitare au trebuit, chiar dacă aceasta este contrar naturii lor profunde, să se
instaleze pe timp de pace, chiar dacă aceasta fusese o pace armată.” Logica
totalitarismului poate fi analizată din cel puţin 4 perspective
• 1. Regimul totalitar se întemeiază pe o ideologie ce construieşte o lume fictivă. Ea
propune o religie seculară, care se diferenţiază de celelalte religii prin constrângerea
de a participa şi de a crede în preceptele ei. Singurul adevăr pe care îl poate
recunoaşte puterea totalitară este cel de care se poate folosi în urmărirea
propriilor interese. Singurul mod liber de exprimare este exprimarea acestui adevăr
oficial, spune Vaclav Havel în Essais politiques (1989). Preluând terminologia lui
K.Popper, putem spune că sistemele totalitare sunt sisteme închise în raport cu
mediul politic exterior.
• 2. Monologul puterii este o altă caracteristică a logicii de tip totalitar: “Puterea
ideologică nu revendică doar monopolul forţei legitime, ea revendică în egală
măsură monopolul cuvântului legitim. Ideologia domneşte graţie puterii şi puterea
domneşte în numele ideologiei.”Ideologia devine temeiul regimului politic sovietic,
consideră Ph.Beneton, şi ea invadează întreg spaţiul discursului public.
• 3. Regimul politic totalitar controlează întreaga societate, pentru că aceasta
este una anemiată. In regimurile politice de tip totalitar nu se poate vorbi
despre comunitate naţională pentru că aceasta este o comunitate de cetăţeni
care se percep în mod reciproc inamici. Nimeni nu ştie cine este informator şi
cine nu. De exemplu, în RDG, comiteletele de cetăţeni formate pentru a
„demonta” aparatul de represiune STASI (poliţia secretă) a evaluat efectivele
sale la aproximativ 85 000 de agenţi, la care se adaugă peste 110 000 de
informatori, 4000-5000 de spioni profesionişti. Se presupune că 16,5-17
milioane de germani au avut dosare, ceea ce înseamnă ceva mai mult de un
adult din doi, după cum aflăm din articolul lui J.Amalric, „Encombrante polices
politiques” din Le Monde, 11 aprilie 1990.
• 4. Logica totalitară deposedează individul de el însuşi. Această caracteristică se
referă la fenomenul de depersonalizare a individului, care atomizează
societatea. Omul devine anonimul pierdut în masa de anonimi ce trăiesc într-un
univers indefinit reglementat, dar într-o manieră diferită de reglementarea de
tip democratic. Lipsit de avocat al apărării şi de prezumţia de nevinovăţie,
individul se vede pus în situaţia de a renunţa la orice apărare în faţa unei vini
fabricate: vina de a fi sabotat sistemul. Şi cum reglementările erau nenumărate,
aproape tot ce se putea face dincolo de limitele stricte ale ideologiei oficiale
era un act de lezmajestate. Motivul este uşor explicabil: totul este interpretat
printr-o grilă unică pe care o oferă ideologia regimului totalitar.
 2. DE CE DEMOCRAŢIA?

• Vom folosi termenul democraţie în sens larg pentru a face referinţă la

guvernămintele reale, nu la cele ideale, deci la cele care îndeplinesc într-o mai mare
măsură criteriile prezentate anterior, însă în nici un caz în totalitate. Uneori voi
folosi şi guvernămînt popular ca termen cuprinzător ce include nu doar sistemele
democratice din secolul al XX-lea, ci şi sistemele care sînt democratice în alte
privinţe, dar în care o parte semnificativă din populaţia adultă este exclusă de la
sufragiu sau de la alte forme de participare politică.
• Pînă în secolul al XX-lea, aproape în întreaga lume fusese proclamată superioritatea
sistemelor nedemocratice teoretică şi practică. Pînă nu demult, majoritatea
preponderentă a fiinţelor umane - iar uneori totalitatea lor - erau supuse
conducătorilor nedemocratici. Iar liderii regimurilor nedemocratice au încercat de
regulă să îşi justifice funcţia invocînd vechea şi persistenta pretenţie conform căreia
majoritatea oamenilor nu sînt competenţi pentru a participa la guvernarea unui stat.
• Privind toată această istorie, de ce ar trebui să credem că democraţia este o
modalitate mai bună de a guverna statul decît oricare alternativă nedemocratică?
• Voi enumera motivele. In comparaţie cu oricare alternativă posibilă, democraţia are
cel puţin zece avantaje.
• Democraţia produce consecinţe dezirabile:
• 1. Evitarea tiraniei
• 2. Drepturi esenţiale
• 3. Libertate general
• 4. Auto-determinare
• 5. Autonomie morală
• 6. Dezvoltare umană
• 7. Protejarea intereselor personale esenţiale
• 8. Egalitatea politică În plus, democraţiile moderne generează:
• 9. Atitudine favorabilă păcii
• 10. Prosperitate
 3. CONSECINŢELE DEZIRABILE ALE
DEMOCRAŢIEI

• . l. Democraţia ajută la prevenirea guvernării de către autocraţi cruzi şi infami.

Probabil că problema fundamentală şi persistentă în politică este evitarea
conducerii autocratice.
• Pe parcursul istoriei, inclusiv în vremurile noastre, lideri împinşi de
megalomanie, paranoia, interes personal, ideologie, naţionalism, convingeri
religioase, convingeri privind o superioritate genetică, sau simpla emoţie şi
impuls au exploatat extraordinarele capacităţi de coerciţie şi violenţă ale
statului pentru aşi servi propriile scopuri. Costurile umane ale conducerilor
despotice rivalizează cu cele provocate de molime, foamete şi război
• Oare nu pot guvernămintele democratice să defavorizeze şi o minoritate de
cetăţeni care posedă drepturi de vot, dar care sunt depăşiţi de majorităţi? Oare
nu este acesta înţelesul sintagmei „tiranie a majorităţii"?
• Apar complicaţii din cauza faptului că practic fiecare lege sau politică publică,
adoptată fie de o majoritate democratică, o minoritate oligarhică sau de un
dictator blând, va defavoriza în mod sigur anumite persoane. Se pune problema
dacă, în timp, un proces democratic va putea afecta mai puţin decât orice
alternativă nedemocratică drepturile fundamentale şi interesele cetăţenilor săi.
Fie şi numai pentru că împiedică guvernarea unor autocraţii abuzive,
guvernările democratice îndeplinesc această cerinţă mai bine decât cele
nedemocratice.
• Totuşi există alte motive pentru a crede că democraţiile sunt mai drepte şi mai
atente faţă de interesele umane fundamentale decât non-democraţiile.
• 2. Democraţia garantează cetăţenilor săi un număr de drepturi fundamentale pe
care sistemele nedemocratice nu le garantează şi nu le pot garanta
• Instituţiile care susţin şi protejează drepturile şi oportunităţile democratice de bază
sunt necesare democraţiei: nu doar ca o condiţie logic necesară, ci şi ca o condiţie
necesară empiric pentru ca democraţia să existe. Dacă mulţi cetăţeni nu reuşesc să
înţeleagă că democraţia necesită anumite drepturi fundamentale, sau nu sprijină
instituţiile politice, administrative şi juridice care protejează aceste drepturi, atunci
democraţia lor se află în pericol. Din fericire, acest pericol este oarecum redus de
un al treilea beneficiu al sistemelor democratice
• 3. Democraţia asigură cetăţenilor ei mai multă libertate personală decât
oricare alternativă posibilă. Alături de toate drepturile, libertăţile şi
oportunităţile care sunt strict necesare pentru ca un guvernământ să fie
democratic, cetăţenii unei democraţii se vor bucura de o varietate şi mai mare
de libertăţi. Asemenea celorlalte drepturi esenţiale într-un proces democratic,
libertatea de expresie îşi are propria valoare întrucât este fundamentală pentru
autonomia morală, judecata morală şi viaţa bună.
• Mai mult chiar, democraţia nu ar putea exista mult timp dacă cetăţenii săi nu ar
reuşi să creeze şi să menţină o cultură politică favorabilă, o cultură generală
care să sprijine aceste idealuri şi practici
• 4. Democraţia îi ajută pe oameni să îşi protejeze interesele fundamentale.
Fiecare, sau aproape fiecare, îşi doreşte anumite lucruri: supravieţuire, hrană,
adăpost, sănătate, dragoste, respect, siguranţă, familie, prieteni, serviciu
satisfăcător, timp liber şi altele. Probabil că ansamblul dorinţelor dumneavoastră
va fi diferit de cel al altei persoane. La fel ca majoritatea oamenilor, în mod
sigur veţi vrea să exercitaţi un oarecare control asupra factorilor care
determină posibilitatea şi măsura în care vă puteţi satisface dorinţele - libertate
de alegere, ocazia de a vă modela viaţa conform ţelurilor dumneavoastră,
conform preferinţelor, gusturilor, valorilor, angajamentelor şi convingerilor
proprii. Democraţia protejează această libertate şi oportunitate mai bine decât
orice sistem politic alternativ conceput vreodată.
• 5. Numai un guvernământ democratic poate oferi persoanelor o oportunitate maximă de a-şi
exercita libertatea de auto-determinare - de a alege legile după care să trăiască.
• Nici o fiinţă umană normală nu se poate bucura de o viaţă satisfăcătoare dacă nu trăieşte în
asociere cu alte persoane, însă a trăi în asociere cu alţii are un preţ: nu poţi face întotdeauna
ceea ce îţi place. Prin urmare, dacă nu vă puteţi impune dorinţele prin forţă, va trebui să găsiţi o
modalitate prin care să vă rezolvaţi divergenţele în mod paşnic, probabil prin acord. Astfel se
naşte o întrebare care s-a dovedit a fi dificilă atât în teorie, cât şi în practică.
• Cum poţi să alegi regulile pe care grupul te obligă să le respecţi? Datorită capacităţii statului de
a-şi întări legile prin coerciţie, întrebarea este relevantă mai ales pentru calitatea
dumneavoastră de cetăţean (sau supus) al unui stat. Cum puteţi fi liber să alegeţi legile impuse
de stat şi totuşi, în acelaşi timp, alegându-le, să nu fiţi liber de a le încălca?
• 6. Numai un guvernământ democratic poate oferi o oportunitate maximă de
exercitare a responsabilităţii morale.
• Ce înseamnă exercitarea responsabilităţii morale? Înseamnă că adopţi principii
morale şi iei decizii conform acestora numai după ce treci printr-un proces de
gândire pentru a reflecta, a delibera, a analiza şi a cântări alternativele şi
consecinţele lor. A fi responsabil moral înseamnă a te autoguverna în privinţa
alegerilor morale.
• 7. Democraţia încurajează evoluţia umană mai mult decât oricare alternativă
posibilă.
• Aceasta este o pretenţie îndrăzneaţă şi considerabil mai controversată decât
oricare din celelalte. Veţi observa că este o observaţie empirică, o pretenţie
privind fapte, în principiu, ar trebui să o putem testa cu ajutorul unei modalităţi
adecvate de măsurare a „dezvoltării umane", comparând dezvoltarea umană a
oamenilor care trăiesc în regimuri democratice şi a celor care trăiesc în
regimuri nedemocratice. Aproape fiecare are anumite păreri despre calităţile
umane dezirabile sau nu, calităţi care ar trebui încurajate dacă sunt dezirabile, şi
inhibate în caz contrar. Printre calităţile dezirabile pe care majoritatea am vrea
să le încurajăm se află onestitatea, corectitudinea, curajul şi iubirea
• 8. Doar un guvernământ democratic poate menţine un grad relativ înalt de
egalitate politică.
• Unul dintre cele mai importante motive pentru a prefera un guvernământ
democratic constă în faptul că poate realiza egalitatea politică a cetăţenilor
într-o mai mare măsură decât oricare altă alternativă posibilă. Dar de ce ar
avea valoare egalitatea politică? Întrucât răspunsul este departe de a fi evident
de la sine, vom explica în una din temele viitoare motivul pentru care egalitatea
politică este dezirabilă.
• 9. Democraţiile reprezentative moderne nu luptă una împotriva alteia. Acest
extraordinar avantaj al democraţiilor a fost în totalitate neaşteptat şi neprevăzut.
Din cele treizeci şi patru de războaie internaţionale dintre anii 1945 şi 1989, nici
unul nu a avut loc între ţări democratice. Mai mult chiar, „nu a existat nici o
previziune sau pregătire pentru un război între ele". Observaţia este valabilă şi
înainte de 1945.
• Cu mult în urmă, în secolul al XlX-lea, ţările cu guverne reprezentative şi alte
instituţii democratice, în care o parte semnificativă din populaţia masculină avea
drepturi electorale, nu duceau războaie între ele. Bineînţeles, statele democratice
moderne au dus războaie cu ţări nedemocratice, cum a fost cazul în cele două
răzoare mondiale. Au impus conducerea colonială prin forţă militară asupra
populaţiilor cucerite. Uneori au intervenit în viaţa politică a altor ţări, chiar slăbind
sau contribuind la răsturnarea unui guvernământ slab.
• 10. Ţările cu guvernări democratice tind să fie mai prospere decât ţările cu
guvernări nedemocratice. Până acum două secole, printre filozofii politici exista
convingerea că democraţia se potrivea cel mai bine unei populaţii austere: se credea
că luxul era o marcă a aristocraţiilor, oligarhiilor şi monarhiilor, însă nu şi a
democraţiei. Cu toate acestea, experienţa secolelor al XlX-lea şi al XX-lea a
demonstrat exact contrariul.
• Democraţiile erau prospere, iar prin comparaţia în ansamblu, nedemocraţiile erau
sărace. Relaţia dintre prosperitate şi democraţie a fost evidentă în a doua jumătate
a secolului al XX-lea. Explicaţia se găseşte parţial în afinitatea dintre democraţia
reprezentativă şi o economie de piaţă, în care pieţele nu sunt, în cea mai mare
parte, strict reglate, lucrătorii sunt liberi să se deplaseze dintr-un loc în altul sau de
la o slujbă la alta, firmele private concurează pentru vânzări şi resurse, iar
consumatorii pot alege dintre bunuri şi servicii oferite de producători concurenţi
Tema 3. Apariţia şi evoluţia ideii
democratice
• 1. Originile democraţiei.
• 2. Democrație si republica.
• 3. Creştinism si democraţie.
• 4. Evoluţia ideii democratice în epoca modernă
 Literatura:
• Aristotel. Politica. - Editura Antet, 1996.
• Enciclopedia Blackwell a gândirii politice / coord.: David Miller. – Bucureşti:
Humanitas, 2006.
• Rousseau Jean-Jacques. Discurs asupra inegalității; Contractul Social.- Iaşi:
Institutul European, 2006.
• Nay O. Istoria ideilor politice. – Iaşi: Polirom, 2008.
 1. Originile democraţiei.
• „Democraţia” ca termen si democraţia ca forma a vieţii politice îşi au ambele
originea în Grecia antica. Pentru greci, demokraţia înseamnă guvernarea de către
oameni obişnuiţi, dintre care mulţi erau needucaţi, fără experiență si săraci.
Deoarece acești oameni formau majoritatea cetățenilor, democrația a fost
identificata, așa cum se întâmpla adesea în zilele noastre, cu guvernarea de către
majoritate. Dar este important sa notam ca aceasta majoritate consta în principal
dintr-o singura clasa, demosul. Mulți greci au înțeles democrația ca fiind o forma de
conducere a unei clase – guvernare prin si în beneficiul clasei inferioare sau a clasei
muncitoare. Astfel, ea se opunea aristocrației, conducerea de către aristoi – „cei mai
buni”, cei despre care se presupunea ca erau cei mai în măsura sa guverneze.
• Centrul activității în Grecia antica, ce nu era unita sub un guvern unic, era polis-ul
care se autoguverna, sau orașul-stat. Atena, cel mai mare polis se dovedește a fi cel
mai potrivit exemplu de oraș stat democratic. De-a lungul celei mai mari parți din a
doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr., perioada cunoscuta ca Vârsta de Aur a
Atenei, atenienii își considerau polisul ca fiind o democrație.
• Trăsătura esenţială a democraţiei ateniene a fost dată de participarea nemijlocită a
cetăţenilor în cadrul procesului decizional necesar gestionării problemelor existente
în comunitate. Participarea directă la viaţa politică a cetăţenilor atenieni cu drepturi
politice era un element esenţial în viaţa acestora. Atenianul nu lua parte la
dezbaterile politice doar ocazional, ci tot timpul când trebuia să fie luată o decizie
• Pericle, un om politic de seamă al Atenei, considera că o „constituţie [...] este
numită democraţie deoarece puterea nu este în mâinile unei minorităţi, ci
aparţine întregului popor”.
• Pe de altă parte, Platon susţinea că poporul trebuie cârmuit de către cei mai
înţelepţi, pentru că, dacă cetăţenii se vor lăsa ghidaţi de propriile idei, aceştia
vor putea cădea în anarhie, distanţându-se de obiectivele firesc propuse.
Observăm astfel că democraţia specifică Greciei antice se baza pe
participarea ridicată a cetăţenilor la viaţa politică, puterea fiind în mâinile
poporului.
• Totuşi, în secolele al V-lea si al VI-lea î.Hr. aceea care favorizau democraţia trebuiau
sa se confrunte si cu alte critici. Exista nemulţumirea ca democraţia era o forma de
guvernământ instabila, si prin aceasta periculoasa. Principalul purtător al acestei
critici era Platon (427-347 î.Hr.). Platon credea ca democraţia este periculoasa
deoarece ea plasează puterea politica în mâinile poporului ignorant si plin de invidie.
• El argumenta ca, datorita ignorantei lor, oamenii nu vor şti cum sa utilizeze puterea
politica pentru binele comun. Pentru ca sunt invidioşi, oamenii vor fi interesaţi
numai de propriul lor bine, pe care vor încerca sa-l promoveze jefuindu-i pe cei care
sunt mai înstăriţi. Fiind si invidioşi si ignoranţi oamenii vor fi uşor influenţaţi de
demagogi – ceea ce se traduce literal prin lideri ai demosului – care îi vor flata, vor
face apel la invidia lor si îi vor stârni unii împotriva celorlalţi.
• O prima analiza teoretica despre democraţie o realizează Aristotel in lucrările sale
Politica, Etica si Constituţiile. Dominat de ideea realizării Binelui general, el asociază
guvernământul cu Constituţia, considerându-le lucruri identice, de aceea, spune el,
este suficient să cercetăm cine şi în folosul cui guvernează, pentru a şti ce fel de
guvernământ are statul respectiv şi ce constituţie ii corespunde. Aristotel afirmă că
democraţia este una din cele sase tipuri principale de regim politic sau constituţii.
Puterea de guvernare, spunea el în Politica, trebuie sa fie în mâinile unei persoane, în
mâinile câtorva sau ale mai multora; si aceasta putere poate fi folosita fie spre binele
întregii comunităţi – caz în care este buna sau adevărată – sau numai pentru binele
conducătorilor – caz în care este pervertita. Combinând aceste caracteristici,
Aristotel a ajuns la următoarea schema:
• În al cui interes ? Public Propriu Conduce o persoana Monarhie Tiranie
Conduc câţiva Aristocraţie Oligarhie Conduc mulţi Politeia Democraţie
„Adevărate” „Pervertite”
• Două caracteristici ale clasificării regimurilor a lui Aristotel sunt de remarcat. Prima dintre ele este
ca l-a urmat pe Platon în a considera ca democraţia este rea si de nedorit. Pentru Aristotel,
democraţia este o forma de conducere corupta, deoarece demosul tinde sa aibă vederi înguste si
sa fie egoist. Oamenii simplii îşi vor urmării propriile interese numai pe termen scurt luând
proprietăţi, bogăţii si putere de la cei putini fără sa fie interesaţi de pacea si stabilitatea polisului ca
întreg. Dar aceasta serveşte scopurilor lor numai pe termen scurt, iar în final ei vor instaura
haosul si nu în ultima instanţă despotismul în întreg polisul. O asemenea apreciere a lui Aristotel
asupra democraţiei îşi are explicaţia in concepţia pe care o da noţiunii de popor si cetăţean.
Pentru el noţiunea de cetăţean nu era echivalenta cu totalitatea locuitorilor adulţi dintr-o
comunitate sociala, ci ea se rezuma la proprietari, numai aceştia puteau întruni calităţile de
cetăţean, iar poporul era format din cetăţenii proprietari. Cetăţenii proprietari bogaţi dau
oligarhia, iar cei săraci demosul - democraţia. De aici, si confuzia pe care o face Aristotel intre
democraţie - sinonimă cu sărăcia sau demagogia si oligarhia cu bogăţia
• Aşa cum a fost conceputa si aplicata, democraţia ateniana a avut o serie de limite,
cum ar fi: - Ea era aplicata in cadrul unei comunităţi mici - oraş, cetate, rezumându-
se la Atena si zonele limitrofe. Sfera ei de manifestare, de cuprindere a fost mai mult
teoretica decât (pag 76 din 96 Aurel Piţurcă + Introducerea în Ştiinţa Politică)
practica, ea nefiind o formă de guvernământ a practicii politice. Democraţia nu era
un fenomen, un proces permanent, ci ea alterna cu formele totalitare, dictatoriale. -
In acţiunea ei practica, democraţia ateniana se baza pe egalitatea reala a cetăţenilor,
dată de proprietate, fiind concepută şi bazată pe proprietate. Ea avea o sferă relativ
îngustă de cuprindere a vieţii sociale, inclusiv a noţiunii de popor, importante
segmente ale acestuia, sclavi, femei, oameni liberi care efectuau munci fizice erau
excluşi din cadrul sau si deci si de la exercitarea puterii. De fapt, numai unul din zece
locuitori ai Atenei era cetăţean;
• - Alegerea magistraţilor, a celor ce urmau a exercita funcţiile publice se făcea prin tragere la
sorti, fapt ce ii diminuau din forţă, capacitate, eficientă, întrucât unii din cei desemnaţi
puteau sa nu aibă nici o înclinaţie sau competenta in exercitarea funcţiilor, făcând astfel din
democraţie o forma de guvernământ ineficienta, incapabila de a rezolva in cele mai bune
condiţii problemele vieţii sociale; - Democraţia ateniana asigura o protecţie redusa a
drepturilor minorităţilor. Toţi cetăţenii erau egali în fata legii, dar aceasta nu înseamnă ca
orice cetăţean era liber sa-si exprime părerile, oricât de nepopulare ar fi fost acestea.
Adunările ateniene îndepărtau uneori din Atena, temporar, cetăţeni, fără proces si chiar fără
a li se aduce acuzaţii legale, numai pentru ca majoritatea adunării considera aceşti cetăţeni ca
reprezentând un pericol pentru polis. Aceasta era practica ostracizării, numita astfel după
scoica sau ciobul (ostrakon) pe care cetăţenii Atenei scriau numele celor pe care doreau sa-i
îndepărteze.
• Cu toate aceste limite, democraţia sclavagista ateniana care a fost cea mai
reprezentativă pentru această perioadă istorică, avea să conserve principii de
bază pentru conturarea democraţiei moderne şi a căror valabilitate s-a păstrat
si astăzi si nu pot lipsi din conţinutul acesteia, cum ar fi:
• egalitatea tuturor cetăţenilor in exercitarea puterii;
• alegerea reprezentanţilor puterii;
• posibilitatea revocării acestora, etc.
• 2. Democrație si republica. Guvernământul popular a supravieţuit în lumea antica,
dar sub forma republicii mai degrabă decât sub forma democraţiei. „Republica”
deriva din latinescul res publica, ce înseamna, în traducere literala, lucru public sau
treburi publice. Istoricul grec Polybius (cca 200 î.Hr.-cca 118 î.Hr.) i-a dat
termenului o conotaţie specifică. Polybius a petrecut vreo 17 ani la Roma ca ostatic.
Această experienţă i-a inspirat interesul pentru creşterea puterii Romei, pe care
Polybius o vedea ca parte a ciclului ascensiunii si declinului marilor puteri. Fiecare
imperiu sau tara puternica sunt condamnate sa decada, spunea Polybius, deoarece
atât natura cât si istoria ne spun ca nimic nu durează veşnic. Cu toate acestea, unii
deţin puterea mai mult decât alţii, iar Polybius considera ca exemplul Romei îl ajuta
sa explice de ce se întâmpla acest lucru.
• Cheia succesului Romei, declara Polybius, era guvernământul sau mixt. Aceasta nu era o idee
pe deplin noua – Platon o sugerase, ca si Aristotel, în discuţia asupra politeiei – dar Polybius
a dezvoltat-o mult mai clar decât predecesorii săi. Republica Romana era un guvernământ
mixt, spunea el, deoarece nici o singura persoana, nici mai multe, nici cei mulţi nu deţin
exclusiv puterea. În schimb, Republica amesteca sau echilibra aceste trei regimuri într-un
mod în care erau menţinute părţile lor bune, evitându-se defectele lor. În loc sa acorde toată
puterea unei singure persoane, câtorva sau oamenilor obişnuiţi, Republica Romana a împărţit
puterea între ei. Astfel, poporul ca întreg exercita un oarecare control asupra deciziilor
politice prin adunări – cel puţin acesta era cazul bărbaţilor liberi, adulţi – dar la fel făceau si
aristocraţii care conduceau Senatul. Apoi, în locul unui monarh, Republica se baza pe consuli
pentru implementarea politicilor. Astfel, spunea Polybius, nici un grup nu putea să-şi urmeze
propriul interes pe socoteala binelui public. Fiecare îl controla pe celalalt, iar rezultatul era o
formă de guvernământ libera, stabila si de durata
• Astfel, o republica era o forma de guvernământ popular, dar apărătorii săi au
insistat sa nu fie confundată cu democraţia. Democraţia promova viciul –
conducerea egoista a oamenilor obişnuiţi, pe când republica promova
virtutea. Virtutea republicană consta în abilitatea de a se ridica deasupra
interesului personal sau de clasă, de a plasa binele întregii comunităţi
deasupra celui personal. Numai cetăţenii activi puteau realiza aceasta virtute,
argumentau republicanii, cetăţenii dornici sa-si exercite libertatea si
întotdeauna vigilenţi sa o protejeze împotriva oricărei persoane sau grup care
ar putea încerca sa preia puterea.
• Guvernământul mixt servea ambele scopuri încurajând într-o oarecare măsură
participarea populară la guvernare în timp ce îngreuna obţinerea de către cineva a
unei puteri suficient de mari pentru a ameninţa libertatea si binele comun. Totuşi, la
100 de ani de la moartea lui Polybius, Republica Romana a dat naştere Imperiului
Roman. Începând cu Iulius Cezar (100-44 î.Hr.) o serie de împăraţi au luat puterea
instituţiilor Romei republicane si au concentrat-o în propriile mâini. Aproape 1500
de ani vor trece până când idealul republican sa fi reînviat în oraşele state din nordul
Italiei în timpul Renaşterii. Alţi 400 de ani vor trece înainte ca idealul democratic da
renască la rândul sau.
 3. Creştinism si democraţie.
• Au existat, bineînţeles, multe dezvoltări semnificative în anii cuprinşi între
cele doua repere, poate cea mai importanta fiind apariţia creştinismului. În
anumite privinţe, creştinismul pare un aliat natural al democraţiei, deoarece el
proclama ca orice persoana, indiferent de sex, naţionalitate sau statut, este un
copil al Domnului. Sigur, judecând în funcţie de standardele lumii antice,
creştinismul susţinea o egalitate radicala. Bogat sau sărac, sclav sau om liber,
cetăţean sau străin, grec, evreu sau roman, bărbat sau femeie – nici una dintre
aceste diferenţe nu conta cu adevărat, susţineau creştinii, deoarece cu toţii
suntem egali în ochii lui Dumnezeu
• Ne-am putea aştepta ca primii creştini să susţină ca toţi sa fie egali si în politica. Dar
nu. Si aceasta nu pentru ca primii creştini erau antidemocraţi, ci pentru ca ei erau
împotriva politicii. Creştinii credeau ca viata pe pământ este o pregătire pentru
împărăţia lui Dumnezeu, un pelerinaj înspre rai – adevăratul cămin al creştinilor;
astfel, prin ele însele, problemele acestei lumi nu aveau valoare sau semnificaţie.
Mulţi dintre primii creştini credeau, de asemenea, ca sfârşitul lumii se apropia.
Aceste credinţe i-au determinat pe unii sa ia o atitudine care ar putea fi caracterizata
ca fiind în afara legii. În ce priveşte legea, în mod obişnuit creştinii erau obligaţi să se
supună altor oameni si legii pământeşti. Aşa cum afirma Sf. Pavel: „Orice suflet sa
fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el; căci nu este autoritate decât de la
Dumnezeu. Si cele care exista au fost rânduite de Dumnezeu
• In feudalism, ca urmare a dominării sale de absolutismul monarhic si de dogma teologica,
democraţia a cunoscut o perioada de regres. Ca forma de guvernământ si guvernare ea
dispare, ceea ce se menţine fiind numai anumite elemente, aspecte de democratism, acestea
fiind prezente în cadrul obştilor săteşti sau a republicilor orăşeneşti. Nici sub aspect teoretic,
democraţia nu a cunoscut evoluţii remarcabile in perioada feudala, abia in secolul al XVII-
lea, odată cu descompunerea acestei formaţiuni sociale si afirmarea reprezentanţilor
dreptului natural si a tezei contractualiste, cel puţin conceptual, teoretic, democraţia
realizează progrese. O altă influenţă decisivă a fost apariţia liberalismului (Hobbes şi Locke)
şi, mai ales, momentul de ruptură produs de Revoluţia Franceză (1789). Începând cu
Revoluţia Franceză, democraţia nu mai este un simplu concept sau obiect de dispute
filosofice, ci o realitate politică. Principiile şi exemplul Revoluţiei Franceze au inspirat direct
revoltele sclavilor din Caraibe şi America de Sud şi au pus într-o nouă perspectivă problema
puterii populare.
4. Evoluţia ideii democratice în epoca modernă.
• Una din schimbările cele mai semnificative a fost deplasarea accentului de la micro-democraţia
statului-cetate atenian (cu derivaţiile lui ulterioare în Roma antică şi republicile italiene) la statul-
naţiune. Democraţia este aplicată la scară largă, ceea ce a dus la adoptarea de noi principii
(inexistente în democraţia anterioară, fondată exclusiv pe ideea participării directe):
• reprezentarea, ca soluţie la faptul că statul-naţiune are o populaţie numeroasă, care nu poate
participa direct în totalitatea sa;
• sufragiul universal, respectiv dreptul fiecărui cetăţean de a alege şi de a fi ales;
• statul de drept, care garantează egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii;
• pluralismul, atât al partidelor şi organizaţiilor politice, cât şi al instituţiilor civice;
• separarea puterilor în stat.
• Evoluţia ideii democratice în epoca modernă a avut trei faze. La început, începând cu sec.
XVIII, democraţia a fost văzută ca un mijloc al libertăţii. În această perspectivă, democraţia
este în primul rând un sistem de guvernare care tinde să includă libertatea în relaţiile de
conducere şi supunere pe care orice formă de societate structurată le impune. Autoritatea
este indispensabilă, dar ea trebuie să fie compatibilă cu libertatea guvernaţilor
• În cea de a doua fază, democraţia este văzută ca un instrument al justiţiei sociale ceea ce
implică deja extinderea ideii democratice la raporturile economice şi sociale. După ce, în
prima fază, postulatul libertăţii fusese admis ca principiu fundamental al societăţii politice,
primele efecte ale revoluţiei industriale au pus o nouă problemă: cum să se asigure egalitatea
în faţa prosperităţii. Cu alte cuvinte, cum să se împiedice transformarea libertăţii într-un
privilegiu doar pentru unii.
• Cea de a treia etapă este şi mai complexă şi contradictorie, căci ea vizează
gestiunea creşterii şi prosperităţii. Rolul puterii nu este doar de a garanta
libertăţile individului şi de a asigura o gestiune echitabilă a sărăciei, ci de a
promova creşterea economică şi extinderea prosperităţii pentru toţi. Este
faza democraţiilor industrializate, unde s-a realizat un nivel de trai care
satisface nevoile minimale ale majorităţii populaţiei, astfel încât s-a ajuns la un
grad mare de omogenitate şi coeziune socială.
• Trecând de la antichitate la epoca medievală, democraţia va fi influenţată de
apariţia dreptului natural şi a contractualismului. John Locke vedea
guvernarea perfectă obţinută prin consimţământul dat de cetăţeni pentru cei
care au drepturi politice. Prin aceasta se poate observa o primă încercare de
reprezentativitate a cetăţenilor prin democraţie. Pentru Rousseau conceptul
de democraţie avea o semnificaţie diferită, acesta arătând faptul că ideea de
democraţie nu are nici o legătură cu ideea de reprezentativitate politică
pentru că „deputaţii poporului nu sunt şi nici nu pot fi reprezentanţii lui; ei
nu sunt decât mandatarii lui şi nu pot să hotărască nimic definitiv
• La fel ca J.-J.Rousseau, K. Marx, care teoretiza o democraţie în care cetăţenii să îşi
câştige libertatea, considera că trebuie să dispară organizarea socio-politică ce ar fi
stat la baza folosirii omului ca pe un instrument, sa dispară clasele sociale, astfel
înlăturându-se aşa-zisa putere de clasă. În genere, acestea erau mijloacele prin care
Marx credea că se poate ajunge la democratizarea deplină a societăţii. G. Sartori a
criticat logica propusă de Marx argumentând că „dacă descriem comunismul ca
„democraţie comunistă” atunci putem spune că Marx dorea o democraţie fără stat,
care să guverneze singură, fără coerciţie şi fără structuri verticale, fără probleme de
putere sau conflicte de orice fel – pe scurt, îşi imagina cea mai primitivă, simplistă şi
idilică administrare în comun a existenţei comunitare”
 Tema 5. Principiile democraţiei moderne.

Planul:
1. Pluralismul politic.
2. Statul de drept.
3. Respectarea drepturilor omului.

1. Pluralismul politic.

Într-o exprimare concisă, pluralismul poate fi definit ca dispersarea puterii în cadrul unei mari
varietăţi de grupuri sociale. Spre deosebire de dictatură şi regimurile autoritare, unde puterea politică
este concentrată în interiorul unei elite sau a Statului-partid, democraţia poate funcţiona doar în
condiţiile în care există o pluralitate de centre de decizie politică. În acest fel, pluralismul a devenit
una din condiţiile de bază ale societăţii democratice.
Ca valoare primordială a democraţiei, pluralismul presupune următoarele condiţii:
- acceptarea diferenţelor de opinie, a opoziţiei politice şi a soluţiilor alternative;
- practica dialogului şi a negocierii colective;
- accesul tuturor grupurilor şi organizaţiilor la luarea deciziilor;
- participarea activă a societăţii civile;
- pluripartidismul;
- competiţia deschisă între elitele şi grupurile politice.
Unii autori (Madison, Tocqueville, Mill) au definit pluralismul ca o metodă de prevenire a
„tiraniei majorităţii”. Acceptând ideea diversităţii şi a repartizării echitabile a puterii de decizie, se
evită riscul ca majoritatea să impună în orice condiţii şi în orice situaţie propria sa voinţă. În ultimă
instanţă, pluralismul înseamnă o „guvernare împărtăşită” (Dahl) şi accesul minorităţilor la viaţa
publică. Democraţia nu este doar pentru o parte a populaţiei, ci pentru toţi cetăţenii, indiferent de
apartenenţa lor politică, socială, etnică sau confesională. Într-o societate pluralistă, sistemul politic
cuprinde trei tipuri de centre de decizie: grupurile de interese, partidele politice şi organizaţiile
alternative.
a) Grupurile de interese
Grupul de interese este o organizaţie socială care are ca scop influenţarea deciziilor politice.
Pentru ca această definiţie să opereze o distincţie între grupurile de interese şi partidele politice, trebuie
precizat că primele pot deveni partide doar în momentul în care îşi desemnează candidaţi pentru alegeri.
Dată fiind marea varietate a situaţiilor, există foarte multe clasificări a grupurilor de interese:
 Grupuri de apărare a unor avantaje şi grupuri de apărare a unei cauze;
 Grupuri de interese economice (formaţiuni spontane şi de scurtă durată) şi grupuri de
interese non-asociative (grupuri informale constituite pe bază de rudenie, comuniune religioasă etc.);
 Grupuri de interese speciale (constituite exclusiv pentru interesele propriilor membri, cum
este cazul organizaţiilor studenţești, al femeilor etc.) şi grupuri de interese publice (ex. Organizaţia
Greenpeace);
 Grupuri de interese unice (ex. uniunea oamenilor de afaceri italieni „Confindustria”) şi
grupuri de interese multiple (ex. Liga Femeilor Votante din SUA);
 Grupurile de interese instituţionale (constituite în cadrul aparatului de stat pentru a
susţine o cauză, pentru a apăra instituţia proprie sau pentru a obţine anumite avantaje) şi grupuri de
interese asociative (organizaţii voluntare, asociaţii patronale, grupuri civice etc.).
Grupurile de interese pot acţiona fie direct asupra unor persoane de decizie, fie prin presiune
indirectă prin influenţarea opiniei publice de care trebuie să ţină seama orice guvernant. În acest scop,

1
se folosesc cele mai diverse metode de persuasiune: campania de publicitate, dialogul, manifestările
publice, gesturile simbolice (de multe ori spectaculoase, pentru a capta interesul public) etc.
b) Partidele politice.
Conform unei definiţii celebre a lui Max Weber, partidele sunt organizaţii specializate care
vizează cucerirea şi conservarea puterii politice: „Prin partide politice trebuie să înţelegem acele
asociaţii fondate pe libera adeziune a participanţilor care are drept scop obţinerea puterii pentru
elitele care le reprezintă şi a unor oportunităţi (ideale sau materiale) pentru militanţii activi”.
Această definiţie largă se poate aplica oricărei forme de partizanat politic, fie că este vorba de asociaţiile
partizane dinainte de instaurarea sufragiului universal (ex. Guelfii şi Gibelinii în Italia medievală), fie că
ne referim la partidele moderne caracterizate prin programe de acţiune, profesionalism şi participare
activă la viaţa publică.
În general, în lucrările de specialitate se acceptă următoarea definiţie dată de La Palombara şi
Weiner: „Partidele politice presupun:
1) continuitate în organizare - respectiv o organizaţie a cărei durată de viaţă nu este dependentă
de cea a liderilor care o creează sau o conduc la un moment dat;
2) organizare manifestă şi cvasi permanentă la nivel local, având comunicare regulată şi
legături permanente cu structurile locale şi naţionale;
3) voinţa explicită a liderilor locali şi naţionali nu doar de a influenţa puterea, ci de a o cuceri
şi exercita, singuri sau în coaliţie cu alţii;
4) preocuparea de a obţine sprijin popular, atât în perioada electorală, cât şi între alegeri”.
Partidele politice au o capacitate mare de influenţă socială, superioară posibilităţilor
cetăţeanului izolat sau ale unui grup de interese. Ca organizaţie socială, partidele politice reunesc pe
toţi cei care subscriu la un program, o ideologie sau o platformă politică, sunt dispuşi să acţioneze
pentru o cauză comun ă şi să respecte regulile vieţii democratice.
Din perspectiva care ne interesează în acest context, cea a pluralismului ca principiu
fundamental al democraţiei, partidele îndeplinesc următoarele funcţii:
- orientarea alegătorilor, prin facilitarea opţiunilor electorale pe baza unei oferte de programe
sau priorităţi de acţiune în cazul guvernării;
- sprijinul instanţelor guvernamentale, prin susţinere politică; chiar şi partidele de opoziţie
participă la decizia colectivă, prin amendarea guvernării, propunerea de alternative şi critica
puterii instituite;
- educarea politică a electoratului, prin acţiuni directe şi „lobby”, programe de formare,
campanii de informare şi sensibilizare etc.
Într-o analiză mai nuanţată, Merton distinge între:
 funcţiile manifeste, care contribuie explicit la echilibrul sistemului politic; este vorba de o
contribuţie explicită şi dorită de participanţii la sistemul politic, care poate fi exprimată sub forma a trei
funcţii specifice:
- funcţia electorală (influenţarea şi captarea opiniei publice);
- funcţia de control a guvernării;
- funcţia de dialog politic;
 funcţiile latente sunt cele care „nu sunt nici incluse, nici dorite de participanţii la sistemul
politic” (Merton); este vorba de:
- personalizarea maşinăriei (sistemului) politice, animate de controversele politice;
- asigurarea de schimburi de servicii sau funcţia de clientelism politic (care există, chiar
dacă nu este acceptabilă);
- promovarea socială şi asigurarea mobilităţii sociale (ex. în cazul formării noilor elite).
În sfârşit, într-o altă versiune (Charlot), există trei funcţii perene ale partidelor politice:
- funcţia de legitimare-stabilizare;
- funcţia de reprezentare a electoratului;
- funcţia de critică socială.
Pluripartidismul este expresia directă a pluralismului politic. Într-un sistem pluripartid,
nu atât numărul formaţiunilor politice contează, ci potenţialul lor de guvernare şi participarea la

2
sistemul politic. În acest sens, Sartori consideră că o formă eficientă a pluripartidismului poate fi
sistemul pluralist polarizat în care se coagulează doi poli politici puternici şi durabili, capabili în
orice moment să-şi asume guvernarea. De fapt, existenţa a doi poli puternici nu exclude diversitatea
şi complexitatea: fiecare pol este constituit în realitate de o constelaţie de partide sau de coaliţii mai
mult sau mai puţin consecvente.
Constituirea şi evoluţia sistemului partidist în Republica Moldova. În Republica Moldova ca
şi în celelalte foste republici sovietice, constituirea sistemului de partide a fost o consecinţă a politicii de
restructurare iniţiată de Mihaîl Gorbaciov în martie 1985.
Liberalizarea vieţii politice din U.R.S.S. şi posibilitatea de exprimare liberă a declanşat în
R.S.S.M., la sfârşitul anilor ’80 ai secolului XX, o veritabilă revoluţie naţional-democratică, soldându-
se cu dispariţia regimului totalitar comunist şi a statului sovietic moldovenesc-marionetă, creat prin
ocupaţia sovietică a Basarabiei de la 28 iunie 1940, şi proclamarea, la 27 august 1991, a independenţei
Republicii Moldova.
Un prim pas pe calea democratizării vieţii politice l-a constituit decretul Prezidiului Sovietului
Suprem al R.S.S.M. din 25 august 1989 „Cu privire la modul provizoriu de înregistrare a formaţiunilor
obşteşti ale cetăţenilor din R.S.S.M.” prin care pentru prima oară după o jumătate de secol de dictatură
comunistă statul recunoştea cetăţenilor săi dreptul la libera asociere în diverse formaţiuni social- politice
şi partide de alternativă. În baza acelui decret, prin hotărârea guvernului de la Chişinău, la 26 octombrie
1989 au fost înregistrate primele patru formaţiuni:
Frontul Popular din Moldova.
Mişcarea pentru Egalitate în Drepturi „Unitate - Edinstvo”.
Mişcarea Populară Gagauz-Halkî”
Asociaţia Social - Culturală Bulgară „Vozrojdenie”.
În conformitate cu aceeaşi decizie, pe parcursul următorilor doi ani au fost înregistrate 144 de
asociaţii obşteşti ale cetăţenilor, dintre care 17 erau social- politice. În 1990, Sovietul Suprem al
R.S.S.Moldova a modificat, articolele 6 şi 49 ale Constituţiei din 1978, abrogându-se prin aceasta
monopolul politico-ideologic al P.C.M.
Reformarea sistemului unipartidal a continuat cu suspendarea activităţii structurilor partidelor
politice în instituţiile de stat (Decretul preşedintelui Republicii Moldova nr. 164 din 22 august 1991)
La 17 septembrie 1991, Sovietul Suprem al Republicii Moldova a adoptat „Legea privind
partidele şi alte organizaţii social-politice”:
reglementa condiţiile şi principiile constituirii, funcţionării şi dezvoltării partidelor şi a altor
organizaţii social-politice
a constituit o contribuţie importantă la crearea cadrului juridic necesar afirmării pluralismului
politic şi pluripartidismului în Republica Moldova.
Reglementări juridice privind pluralismul politic în Republica Moldova.
Constituția Republicii Moldova. Art. 5. Democraţia şi pluralismul politic:
(1). Democraţia în Republica Moldova se exercită în condiţiile pluralismului politic, care este
incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul.
(2). Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului.
Constituția Republicii Moldova. art.41. Libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-
politice:
(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice. Ele
contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor şi, în condiţiile legii,
participă la alegeri.
(2) Partidele şi alte organizaţii social-politice sînt egale în faţa legii.
(3) Statul asigură respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale partidelor şi ale altor
organizaţii social-politice.
(4) Partidele şi alte organizaţii social-politice care, prin scopurile ori prin activitatea lor,
militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a suveranităţii şi
independenţei, a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova sînt neconstituţionale.
(5) Asociaţiile secrete sînt interzise.

3
 (6) Activitatea partidelor constituite din cetăţeni străini este interzisă.
(7) Funcţiile publice ai căror titulari nu pot face parte din partide se stabilesc prin lege
organică.
La moment în Republica Moldova sunt înregistrate 47 de partide politice.

c) Organizaţiile alternative
Este vorba aici de formaţiuni politice constituite pe termen scurt, ca o alternativă la grupurile
de interese şi partidele politice, pentru a rezolva anumite probleme specifice. În această categorie pot
fi încadrate trei tipuri de organizaţii:
 Asociaţiile de vecinătate constituite de rezidenţii unei localităţi în scopuri de apărare sau
autogestiune. Aceste forme de asociere sunt foarte frecvente în SUA. În R. Moldova, formula cea mai
cunoscută este cea a asociaţiilor de locatari sau a asociaţiilor de proprietari.
 Coaliţiile ad-hoc sunt constituite temporar, pentru a răspunde unor circumstanţe
particulare. În unele cazuri, aceste coaliţii sunt formate vremelnic de partidele politice în cursul
campaniilor electorale. În alte cazuri, coaliţiile sunt rezultatul fuzionării diverselor grupuri de
interese, reunite într-o organizaţie mai puternică, pentru a rezolva probleme sociale presante: Amnesty
International, Adunarea Internaţională Creştină, Liga Internaţională a Femeilor pentru Pace şi Libertate
etc.
 Organizaţiile teroriste sunt organizaţii politice care doresc să schimbe guvernul prin
mijloace violente (ex. Brigăzile Roşii în Italia, Mişcarea Bască „Patrie şi Libertate”, „Armata Corsica”
etc.). Astfel de grupuri creează deliberat panică şi teroare, care să suscite reacţia în forţă a autorităţilor
care, la rândul său, ar amplifica nemulţumirile populare şi ar crea condiţiile favorabile unei revolte de
proporţii. De cele mai multe ori, astfel de acţiuni nu au asentimentul populaţiei, ceea ce face ca efectul
să fie mai degrabă teroarea şi violenţa, decât sprijinul şi, în final, răsturnarea puterii instituite.

2. Statul de drept.
Nimeni nu este mai presus decât legea. Această aserţiune (enunț care este dat ca adevărat)
simplă rezumă esenţa uneia din principiile primordiale ale democraţiei, anume statul de drept.
Consecinţele practice ale acestui enunţ sunt următoarele:
- prevalenţa legii în faţa oricărei puteri arbitrare;
- egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii;
- autonomia justiţiei.
Este vorba de trei principii ale statului de drept care au fost formulate pentru prima dată de
Dicey în analiza Constituţiei britanice (1885): „Aceasta înseamnă, în primul rând, supremaţia absolută
sau predominanţa legilor în opoziţie cu influenţa puterii discreţionare, ceea ce exclude existenţa
arbitrarului, a prerogativelor speciale şi a autorităţii absolute a guvernului. Aceasta înseamnă, de
asemenea, egalitatea în faţa legii sau tratamentul egal al tuturor claselor sociale în faţa legi... În sfârşit,
poate fi vorba de o formulă care exprimă faptul că legea constituţională, sau regulile care în alte ţări
formează codul constituţional, nu sunt sursa, ci consecinţa drepturilor individuale, aşa cum sunt ele
definite în justiţie, astfel încât Constituţia să fie rezultatul legilor ţării”.
a) Prevalenţa legii
În esenţă, prevalenţa legii înseamnă guvernare constituţională unde puterea autorităţilor
este limitată printr-o lege fundamentală, respectiv Constituţia. Într-o guvernare constituţională,
orice decizie trebuie luată pe baza legalităţii, ceea ce exclude sau reduce influenţa preferinţelor arbitrare,
a presiunilor politice sau a opiniilor subiective. Într-o guvernare constituţională, orice cetăţean este
apărat în faţa arbitrarului şi a abuzurilor puterii. Mai mult, în Europa există un tribunal supranaţional,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului de pe lângă Consiliul Europei, unde orice simplu cetăţean poate
depune plângeri şi iniţia acţiuni de judecată împotriva statului de care aparţine.
Existenţa unui text constituţional nu echivalează cu guvernarea constituţională. Marea
majoritate a ţărilor lumii au adoptat legi constituţionale proprii, dar practicile curente arată că şi în aceste
cazuri există situaţii de violare a prevederilor constituţionale. Din contră, există ţări care nu au o
constituţie formală (Marea Britanie şi Israel), ceea ce nu le împiedică să practice o guvernare

4
constituţională. Principalul criteriu care asigură funcţionarea guvernării constituţionale este
independenţa tribunalelor, care permite oricărui cetăţean să-şi exercite drepturile sale fundamentale,
chiar şi împotriva propriei administra ţii sau a puterii politice.
b) Egalitatea în faţa legii
Indiferent de funcţii sau atribuţii, indiferent dacă sunt aleşi sau numiţi, dacă sunt guvernanţi sau
guvernaţi, toţi cetăţenii trebuie să respecte legea. Cum consecinţele respectării legii de către
persoanele cu putere de decizie afectează întreaga societate sau un număr mare de cetăţeni, s-au introdus
două principii care să asigure egalitatea tuturor în faţa legii:
 responsabilitatea guvernamentală;
 justiţia politică.
Ambele sunt concepute ca o contrapondere a puterii sau ca principii ale unui sistem de control
public al puterii. În ce priveşte responsabilitatea guvernamentală, aceasta comportă trei aspecte
particulare:
1. Responsabilitatea juridică, respectiv obligativitatea tuturor titularilor de funcţii oficiale
(elective sau nu), de a răspunde, dacă se solicită acest lucru, în faţa tribunalelor. Cu alte cuvinte,
justiţia are dreptul să ceară socoteală, la solicitarea cetăţenilor, oricărei persoane care ocupă
vremelnic o funcţie publică, în legătură cu legalitatea acţiunilor sale.
2. Responsabilitatea politică, respectiv obligaţia puterii executive de a da socoteală
parlamentului asupra rezultatelor guvernării ţării şi de a justifica deciziile luate. Spre deosebire
de responsabilitatea juridică, care este bine structurată (este posibilă trimiterea efectivă şi
imediată în faţa justiţiei a persoanelor incriminate), responsabilitatea politică este mai
complexă. Administraţia publică, armata, poliţia şi serviciile de securitate sunt responsabile în
faţa şefului executivului de care aparţin, membru în guvern. Acesta, la rândul său, răspunde în
faţa parlamentului (singurul care face obiectul sufragiului universal) care, la rândul său, răspunde
în faţa poporului prin mecanismul electoral. Această cale indirectă face ca responsabilitatea
politic ă să fie exercitată pe termen lung, ceea ce poate amâna sancţionarea promptă a celor
vinovaţi de ilegalităţi şi abuzuri. În plus, incriminarea politică este transferată în lupta
electorală, unde orice membru al unui partid poate beneficia de solidaritatea partinică a
colegilor, ceea ce diminuează capacitatea operaţională a responsabilităţii politice.
3. Responsabilitatea financiară limitează acţiunea de folosire a bugetului doar în limitele şi în
condiţiile aprobate de parlament.
În ce priveşte justiţia politică, termen încă foarte controversat (Lysons), este vorba de două
aspecte:
1) instituirea unei contraputeri, care să limiteze puterea executivă şi cea legislativă (ex.
responsabilitatea penală a membrilor executivului sau posibilitatea ridicării imunităţii parlamentare);
2) instituirea infracţiunii politice şi a procedurii de sancţionare; spre deosebire de delictul
comun care lezează doar interesele unor persoane sau instituţii, delictul politic este infracţiunea
considerată extrem de periculoasă pentru stat (ex. Cazurile de trădare a intereselor naţionale sau
tentativele de destabilizare a ordinii publice prin acţiuni violente), astfel încât executivul poate cere
intervenţia excepţională a justiţiei; în aceste situaţii extreme, justiţia politică devine un instrument
al puterii.
O situaţie particulară, prin amploarea consecinţelor şi prin prejudiciile aduse democraţiei, o
reprezintă corupţia politică. Nu este vorba aici de simple delicte electorale sau de situaţiile de
manipulare mediatică, ci de „exploatarea unei funcţii publice în scopul îmbogăţirii personale”
(Charvin). Cazurile foarte frecvente, cunoscute de obicei în urma unor scandaluri publice, riscă să
compromită însăşi credibilitatea democraţiei şi a instituţiilor sale.
Unele condiţii favorizează în mod direct corupţia politică:
- remunerarea funcţionarilor şi a responsabililor publici este insuficientă;
- constituirea sectorului privat depinde în mod discreţionar de decizii personale ale
funcţionarilor publici;
- sancţiunile aplicate în cazurile identificate sunt slabe sau insuficiente.

5
 c) Autonomia justiţiei
Aristotel spunea că o guvernare este bună doar atunci când instituie „supremaţia legilor,
nu a oamenilor”. În acest sens, Aristotel împărţea ştiinţa politică în două ramuri, ştiinţa legislativă şi
politica sau ştiinţa acţiunii. Această idee a dublei ipostaze a omului, autor şi executor al legilor, este la
originea principiului separării puterilor, enunţat cu claritate de Montesquieu în sec. XVIII.
Evoluţia democraţiei a consfinţit principiul separării puterilor, conform căruia guvernarea
presupune de fapt trei direcţii de acţiune:
- puterea executivă (sau Guvernul şi reprezentanţii săi locali), formată din autorităţi publice
numite; executivul elaborează şi pune în aplicare politicile;
- puterea legislativă (parlamentul sau adunarea parlamentară), care elaborează legi şi
controlează executivul; membrii legislativului sunt aleşi şi dau socoteală în faţa electoratului şi a opiniei
publice;
- puterea juridică (tribunalele) urmăreşte aplicarea corectă a legilor şi intervine pentru a
identifica şi condamna cazurile de infracţiune.
Pentru ca orice persoană, indiferent de funcţie sau poziţie politică, să poată răspunde în faţa legii,
regimurile democratice garantează autonomia justiţiei. Această autonomie rezultă din separarea
puterilor (cel care judecă este independent de cel care face legile şi de cel care le aplică) şi din
garantarea constituţională a autonomiei juridice. În acest sens, articolul 1 al „Principiilor
fundamentale ale puterii judiciare” (O.N.U.) stipulează clar că „independenţa puterii judiciare trebuie
garantată de toate statele şi consacrată de Constituţie şi legislaţiile naţionale”.

3. Respectarea drepturilor omului.

Sintagma „drepturile omului” pleacă de la sensul restrâns al cuvântului „drept”. El desemnează

capacitatea unei persoane de a face sau a nu face ceva, de a fi îndreptățită să aibă o anumită conduită.
Este un sens normativ, spre deosebire de sensul juridic propriu-zis, după care dreptul reprezintă
ansamblul legilor sau al codurilor juridice. În limbaj juridic, acest sens restrâns este numit drept
subiectiv.
Teoria drepturilor fundamentale ale omului se bazează pe acest sens restrâns al dreptului
subiectiv. Ea pleacă de la premisa că, indiferent de originea sa, de situaţia economică sau de mediul său
cultural şi social, omul este deţinătorul unor drepturi inerente condiţiei sale. Orice atingere sau îngrădire
a acestor drepturi naturale ale omului riscă să afecteze sau să compromită însăşi esenţa fiinţei umane.
Aceste drepturi sunt anterioare şi superioare oricărei legislaţii, ceea ce face ca acţiunea Statului să fie
limitată în raport cu drepturile omului. Mai precis, nici o normă juridică sau putere executivă nu
poate priva o persoană de drepturile sale naturale. Mai mult chiar, conform postulatuluidrepturilor
naturale, legile trebuie să existe pentru a consacra şi a proteja, sub ameninţarea sancţiunilor, drepturile
fundamentale cu care fiinţa umană este înzestrată.
În această viziune liberală, drepturile omului rezultă dintr-o suită de atribute sau valori perene
ale fiinţei umane, precum libertatea, dreptatea, egalitatea (vom reveni asupra acestora în cadrul cursului
”Cultura civică”). Drepturile rezultă dintr-o combinaţie a acestor atribute specific umane pe care teoria
politică modernă (începând cu Hobbes) le consideră drept piatra de temelie a statului liberal şi a
guvernării constituţionale. În acest sens, drepturile omului sunt mai degrabă un cod normativ, decât un
concept cu un conţinut şi definiţii precise.
Fiind un concept prescriptiv, un sistem de protecţie, mobilizare şi legitimare a caracteristicilor
fundamentale ale fiinţei umane, drepturile omului au devenit un pilier important al acţiunii politice.
Utilizarea acestui concept în planul politicului s-a făcut îndeosebi cu ajutorul declaraţiilor privind
drepturile omului. În momentul în care statele au optat pentru un regim liberal, ele şi-au asumat de facto
respectarea drepturilor omului. De jure, exprimarea formală a acestui angajament se face prin adoptarea
la cel mai înalt nivel politic a „Declaraţiilor privind drepturile omului” (în diversele lor versiuni istorice).
Prin intermediul „Declaraţiei”, dreptul natural devine o lege scrisă sau o legepozitivă.

6
 La rândul lor, constituţiile naţionale şi legile specializate au operaţinalizat de o manieră explicită
principiul drepturilor naturale. Primele momente ale codificării drepturilor omului au fost:
 „Magna Carta” (1215), un act constituţional edictat în urma înţelegerii între regele englez
Ioan fără de Ţară şi baronii rebeli exilaţi în Franţa. Pentru prima dată apar aici statuate două principii ale
drepturilor omului, respectiv principiul legalităţii şi interzicerea arestării arbitrare.
 „The Petition of Rights” (1628), un document adoptat de Parlamentul englez, în care se
proclamă inviolabilitatea domiciliului şi obligativitatea legalităţii în aplicarea de noi taxe.
 „Habeas Corpus Act” (1679), document legislativ al Parlamentului englez, prin care se
solicită Curţii de Justiţie să verifice obligatoriu legalitatea detenţiei, pentru a evita orice abuz.
 „The English Bill of Rights” (1689), care se opune pedepselor corporale exagerate şi inutile,
cerând utilizarea unor norme de drept.
 „Declaraţia de independenţă” a Statelor Unite ale Americii (1776), evocă explicit
principiul dreptului natural: „Declaraţia consideră ca o realitate evidentă de la sine faptul că oamenii se
nasc egali; Creatorul lor îi investeşte cu anumite drepturi inalienabile, printre care dreptul la viaţă,
libertate şi fericire
 În 1787 a fost adoptată Constituţia Americană care preia aceste idei, iar amendamentele la
această Constituţie („The American Bill of Rights”, 1791) reprezintă de fapt o versiune a „Declaraţiei
drepturilor omului”.
 „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” (1789), deşi nu a beneficiat de aceeaşi
valoare legală ca textele precedente, adoptate de instanţe legislative, a avut o importanţă covârşitoare
pentru istoria modernă. Este un document politic rezultat în urma Revoluţiei Franceze, care pune în
primul plan drepturile naturale ale omului: „Oamenii se nasc şi rămân li-beri şi egali în drepturi” (art.
1). Pentru prima dată, sunt garantate explicit o serie de drepturi fundamentale, precum dreptul la libertate,
proprietate şi opinie, libertatea presei şi a conştiinţei, egalitatea în faţa legii. Versiunea legislativă a
principiilor „Declaraţiei” sunt cuprinse într-o anexă cu valoare normativă, intitulată
„Dispoziţii fundamentale garantate de Constituţie”.
 „Declaraţia universală a drepturilor omului” a fost adoptată de O.N.U. în 1948 şi
reprezintă cel mai important instrument de protecţie internaţională a drepturilor omului. Spre deosebire
de documentele legislative elaborate de parlamentul britanic sau de documentele politice consecutive
Revoluţiei Franceze şi Revoluţiei Americane, Declaraţia universală are un dublu avantaj. Pe de o parte,
ea consideră că drepturile se aplică pentru orice persoană umană, indiferent de locul de reşedinţă. Ele
sunt valabile pentru toţi indivizii, fără nici o discriminare geografică, politică, economică, etnică,
religioasă, lingvistică sau culturală. Pe de altă parte, drepturile omului sunt indivizibile, în sensul că
formează un cod unitar care trebuie aplicat ca atare, în integralitatea sa. Aceasta înseamnă că nimeni
nu are latitudinea de a alege unul sau altul dintre drepturi, să le aplice discriminatoriu sau în diferite
grade de realizare. Codul drepturilor omului are propria sa raţionalitate, care este dată de un ansamblu
de drepturi naturale ce definesc atributele esenţiale ale fiinţei umane.
Spre deosebire de declaraţiile naţionale precedente, care aveau o putere legislativă intrinsecă,
Declaraţia universală nu are caracter de obligativitate juridică. Având statutul de Declaraţie O.N.U.,
acest document nu poate obliga un stat sau altul să-l aplice. El are însă o imensă valoare morală şi
politică, fiind susţinut de societatea civilă internaţională (Amnesty International, „Médecins sans
frontières”, „Human Rights Watch”, Mişcarea Pugwash, Organizaţia „Helsinki Watch” etc.) şi de
sistemul de sancţionare politică instituit de Naţiunile Unite (hotărârile şi recomandările Consiliului de
Securitate).
„Declaraţia” cuprinde drepturile civile şi politice convenţionale recunoscute de societatea
occidentală: viaţă, libertate, securitate a persoanei, egalitate a demnităţii, aplicare egală a procedurilor
legale, libertatea opiniei, a expresiei, a asocierii şi a reprezentării. În plus, „Declaraţia” conţine şi drepturi
specifice problemelor societăţii moderne (vezi în acest sens textul integral al „Declaraţiei” în anexa la
curs): protecţia împotriva torturii şi sadismului, împotriva pedepselor inumane şi degradante, libertatea
de a beneficia de protecţie şi azil în cazul persecuţiei.
Alături de aceste drepturi civile şi politice, „Declaraţia” include a doua generaţie de drepturi,
legate de problematica societăţii industrializate, respectiv drepturile economice, sociale şi culturale:

7
dreptul la hrană, dreptul de a dispune de îmbrăcăminte, de locuinţă, de sănătate, de securitate socială,
dreptul de a munci, de a fi remunerat corect şi avantajos, dreptul la odihnă şi timp liber, de asociere în
uniuni comerciale, dreptul la educaţie.
 „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului” este un tratat adoptat în 1950 de ţările
membre ale Consiliului Europei. Spre deosebire de „Declaraţia O.N.U.”, „Convenţia Europeană”
prevede obligativitatea statelor semnatare de a respecta drepturile omului şi instituie chiar un tribunal
supranaţional (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasburg), care protejează individul
împotriva statului de care aparţine. Mai mult, „Convenţia Europeană” obligă guvernele statelor membre
să întreprindă reforme instituţionale şi juridice, astfel încât legislaţia naţională să nu fie în contradicţie
cu dispoziţiile „Convenţiei”.
În mod concret, „Convenţia” se referă la acelaşi corp comun de drepturi civile şi politice incluse
în „Declaraţia universală”:
- dreptul la viaţă,
- dreptul la libertate şi securitatea persoanei,
- dreptul la o judecată echitabilă sub aspect civil şi penal,
- dreptul la respectul vieţii private şi familiale, a domiciliului şi a corespondenţei,
- dreptul la libertatea expresiei (inclusiv libertatea presei), - dreptul la libertatea reuniunii şi de
asociere, inclusiv dreptul de a adera la sindicate,
- dreptul de a se căsători şi a fonda o familie,
- egalitatea în drepturi şi obligaţii a celor doi soţi,
- dreptul la respectul bunurilor proprii,
- dreptul la educaţie,
- drepturile electorale,
- dreptul de liberă circulaţie şi libertatea de a-şi alege locul de rezidenţă,
- dreptul de a părăsi oricând orice ţară, inclusiv propria ţară.
În plus, sunt incluse o serie de drepturi care decurg din interdicţii faţă de:
- tortură şi tratamentul inuman sau degradant,
- pedeapsa cu moartea,
- sclavajul, servitudinea şi munca forţată,
- retroactivitatea legilor penale,
- discriminarea în aplicarea drepturilor şi libertăţilor garantate de „Convenţie”,
- expulzarea propriilor cetăţeni de către un stat,
- expulzarea colectivă a străinilor.
Ulterior, sistemul protecţiei internaţionale a drepturilor omului a fost completat cu o serie de
documente specializate:
- Convenţia O.N.U. privind Drepturile Femeilor (1953),
- Convenţia Socială Europeană (1961, Consiliul Europei),
- Convenţia O.N.U. privind Drepturile Civile şi Politice (1966),
- Convenţia O.N.U. privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale (1966),
- Convenţia O.N.U. privind Eliminarea Discriminării Rasiale (1966),
- Convenţia O.N.U. privind Discriminarea Femeilor (1979),
- Convenţia O.N.U. privind Drepturile Copilului (1989),
- Convenţia Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (1995, Consiliul Europei).

8
Tema 4. Democraţia politică:
teorii şi concepte generice
 1. Teoria democraţiei: repere contemporane
 2. Principii, valori şi criterii ale democraţiei.
 3. Democraţia: concepte generice.
 1. Teoria democraţiei: repere contemporane. Încă din primele decenii ale
apariţiei formelor de civilizaţie, oamenii au simţit nevoia de organizare. Fie
că ne gândim la polisurile specifice Greciei Antice, fie că ne referim la marile
imperii coloniale, sau la marile monarhii absolutiste, putem vorbi fără
îndoială de forme de organizare specifice societăţilor ce s-au născut, evoluat
sau conservat de-a lungul istoriei. În continuare vom aduce în discuţie
conceptul de democraţie, privit din perspectiva teoriei politice
contemporane, observând aspectele sale generale, evoluţia, problematicile
ce i se impun, precum şi provocările ce i se ivesc în orizontul teoretic, dar şi
practic. Democraţia este un fenomen fără îndoială complex, a cărui analiză a
provocat neîncetat de-a lungul timpului filosofi, care au încercat propunerea
de modele ideale de democraţie, istorici, care îi analizează dezvoltarea,
ascensiunea sau declinul, sau politologi
 Variantele contemporane ale democraţiei sunt mai plauzibile şi chiar au fost
puse în aplicare unele dintre ele, sub diferite forme, mai ales după al II-lea
Război Mondial şi după prăbuşirea regimului comunist. Astfel, Schumpeter –
adept al unei democraţii de tip elitist, vede în democraţie un soi de
aranjament instituţional ce este pus în practică pentru a se ajunge la anumite
decizii politice, prin care indivizii să dobândească puterea de a decide prin
intermediu unei luptei competitive, scopul fiind acela de a câştiga votul
populaţiei.
 Un alt teoretician, Robert Dahl, înlocuieşte termenul de democraţie cu cel de
„poliarhie” care, conform părerii autorului, este considerată a fi ca „un regim
politic şi, în acelaşi timp (dacă este înţeleasă istoric), ca un set de instituţii
ce au rezultat din eforturile de a liberaliza şi a face mai „cuprinzătoare”
instituţiile statului naţiune, [...] de asemenea poliarhia poate fi înţeleasă ca
un sistem de drepturi, prin care anumite drepturi sunt garantate şi protejate,
precum şi ca un sistem de control politic asupra liderilor”
 Hayek vedea democraţia ca un mijloc legitim de a proteja libertăţile
individuale. Această abordare a lui Hayek este una juridică, accentul căzând
pe autoritatea legii, democraţia fiind cea care asigura „domnia legii”. Sartori
susţinea în celebra sa lucrare Teoria democraţiei reinterpretată că, în cele
din urmă, comportamentul politic al indivizilor depinde de ideea generală
despre ceea ce este, ceea trebuie să fie şi ceea ce poate fi democraţia. Când
se susţine faptul că un sistem politic este mai democratic sau mai puţin
 Abraham Lincoln intr-un discurs la Gettysburg din 1863. a oferit o
caracterizare memorabilă a democraţiei spunând că aceasta este „o
guvernare a poporului, de către popor, şi pentru popor”. Aceste afirmaţii
oferă o perspectivă sugestivă asupra democraţiei, chiar dacă în literatura de
specialitate pare simplistă în raport cu mecanismele actuale ale democraţiei.
Conceptul de democraţie a evoluat, după cum am precizat, şi sub aspectul
politic aceasta poate îmbrăca mai multe forme, având în vedere faptul că, la
fel ca şi politica în general, şi democraţia se bazează pe relaţia dintre
guvernanţi şi guvernaţi. Din aceste relaţii putem desprinde cu uşurinţă mai
multe tipuri de democraţie, pe care le vom prezenta succint în cele ce
urmează
2. Principii, valori şi criterii ale
democraţiei.
 Definirea şi înţelegerea modului de funcţionare al democraţiei a suscitat un
mare interes pentru o multitudine de gânditori şi teoreticieni politici, şi
tocmai din acest motiv există o varietate foarte largă de definiţii, principii,
valori, modele de funcţionare ale acestei forme de guvernare, dar, din toată
literatura de specialitate se pot extrage câteva principii şi valori care s-au
dovedit a fi vitale pentru ca un regim să poată fi catalogat drept democratic:
 În primul rând, elementul central al oricărui sistem politic, statul, trebuie
să se bazeze şi să funcţioneze conform legii, adică să fie un stat de drept.
 Existenţa pluralismului ideologic şi pluripartidismului politic constituie şi ea
un principiu sine qua non al democraţiei.
 Orice regim democratic trebuie să aibă la bază o Constituţie care să
stipuleze şi să garanteze drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, principiile
deţinerii şi exercitării puterii (principiul separaţiei puterilor în stat fiind de o
majoră importanţă) etc.
 De asemenea, democraţia nu poate fi concepută într-un mod abstract,
tocmai de aceea ea trebuie să cuprindă toate sferele societăţii, de la nivel
micro la nivel macro social.
 Instituţiile locale şi centrale trebuie să respecte interesele cetăţenilor şi să
acţioneze în conformitate cu acestea, respectând în egală măsură drepturile
şi libertăţile cetăţenilor.
 După cum afirma şi Robert Dahl, atunci când se discută despre democraţie,
ceea ce produce cea mai mare confuzie în rândul oamenilor, este faptul că
democraţia reprezintă atât un ideal, cât şi o realitate. În concepţia sa,
democraţia este un proces în cadrul căruia cetăţenii obişnuiţi exercită un
control relativ mare asupra liderilor lor
 1. Participare efectivă – toţi cetăţenii ar trebui să aibă posibilităţi egale şi reale de exprimare
şi statuare a părerilor pe care le au privind politica care ar trebui urmată.
 2. Egalitatea la vot – fiecare membru al societăţii trebuie să aibă dreptul la vot, iar voturile
trebuie să aibă aceeaşi pondere, indiferent de persoana care l-a acordat, adică să fie
considerate egale.
 3. Înţelegerea luminată – trebuie să se acorde şanse egale şi o perioadă de timp rezonabilă
 cetăţenilor pentru a se informa asupra unor posibile politici alternative şi asupra
consecinţelor lor, pentru a putea decide în cunoștință de cauză.
 4. Controlul asupra agendei – politicile trebuie întotdeauna să fie deschise modificărilor, în
situaţia în care se doreşte schimbarea acestora.
 5. Cuprinderea adulţilor – drepturile încorporate statutului de cetăţean trebuie să se acorde
 majorităţii sau tuturor adulţilor
 Democraţia este în acelaşi timp o metodă de guvernare şi o valoare. În prima
ipostază, o societate poate fi considerată ca democratică atunci când
autoritatea publică este aleasă şi acceptată de cetăţeni. Ca valoare sau ideal,
democraţia presupune că membrii unei societăţi devin stăpâni pe propriul lor
destin. Cum nici o societate nu a reuşit să realizeze în întregime exigenţele
celei de a doua ipostaze, a rezultat o aspiraţie permanentă spre îndeplinirea
democraţiei ca ideal. Astfel spus, chiar dacă o societate a atins criteriile
minimale ale unei democraţii, aceasta nu înseamnă nici „sfârşitul istoriei“
(Fukuyama) şi nici stagnarea proiectului de emancipare umană. Democraţia
nu este un patrimoniu, o stare finală sau o achiziţie definitivă
3. Democraţia: concepte generice.

 La nivelul conceptelor generice, luăm în considerare, mai întâi, problema

spaţiului public. Este, practic, un concept care se subîntinde în mod intrinsec
celui de democraţie, câtă vreme încă din perioada de existenţă şi funcţionare
a democraţiei directe ateniene cetăţenii se întâlneau şi luau deciziile într-un
astfel de spaţiu. Spaţiul public presupune, aşadar, locul geometric de
agregare a intereselor comune, acea zonă în care interesele indivizilor se
întâlnesc şi în care se iau deciziile cu privire la binele colectiv. Totodată,
spaţiul public este unul al dezbaterii, al negocierii şi compromisului, este
zona în care se desfăşoară procesul „târguielii democratice”, pentru că, aşa
cum e firesc într-o democraţie, de multe ori interesele diverselor grupuri din
societate se află în conflict.
 O a doua problemă care intră în sfera conceptelor generice care definesc un
sistem politic de factură democratică este aceea a cetăţeniei. Aşa cum am
specificat deja,diferenţa existentă între cetăţenia juridică (este cetăţean al
unui stat orice individ membru al statului respectiv) şi cetăţenia politică (este
cetăţean individul care, în conformitate cu anumite prescripţii, are dreptul
de a se implica politic în mod activ, fundamental în acest sens fiind, în
democraţia reprezentativă contemporană, dreptul de vot) implică existenţa
unui”exclusivism democratic”.
 Cea de a treia problemă ce ţine de sfera conceptelor generice care permit
analiza sistemică a democraţiei este aceea a competiţiei. Acesta ne arată că,
înţeleasă într-un sens minimal, democraţia trebuie înţeleasă ca o permanentă
competiţie la finalul căreia trebuie să câştige cei mai buni. Aceasta pentru
că, potrivit tradiţiei liberale de înţelegere a democraţiei, oamenii sunt inegali
de la natură şi, prin urmare, competiţia democratică are rolul de a permite
afirmarea valorilor. În democraţiile reprezentative contemporane,această
competiţie ia forma alegerilor.
 Multă vreme, în teoria democratică s-a considerat că, în măsura în care, la
nivelul unui sistem politic, sunt instituite alegeri libere şi corecte, este
suficient pentru a stabili că respectivul sistem este unul democratic.
Experienţa istorică a dispariţiei unor democraţii, prin transformarea lor în
dictaturi – aşa cum s-a întâmplat,de pildă, în Germania anului 1933, când
Partidul Nazist condus de Adolf Hitler a ajuns la putere în urma unor alegeri
libere şi corecte – a determinat însă teoreticienii politici să atragă atenţia
asupra a ceea ce ei au numit „eroarea electoralismului” (the falacy of
electoralism). Astfel, s-a demonstrat că dacă alegerile libere şi corecte
constituie o condiţie necesară pentru existenţa unui sistem politic
democratic, acestea nu reprezintă şi o condiţie suficientă. Desigur,
democraţia competitivă are o semnificaţie mai extinsă decât aceea sugerată
de momentele electorale.
 ”Competiţia nu a fost totdeauna considerată o condiţie definitorie a
democraţiei. Democraţiile«clasice» presupuneau că procesul de luare a
deciziilor se bazează pe participarea directă, care conduce la consens.
Democraţia reprezentativă implica existenţa unui consens referitor la o
direcţie comună de acţiune, rezultat din ascultarea tuturor variantelor
posibile şi din cântărirea avantajelor şi dezavantajelor fiecăreia dintre ele.
(...)
 Nu este nici un paradox, cel puţin nu din punctul de vedere al teoriei
democratice:acolo unde există competiţie, trebuie să existe şi cooperare, şi
tocmai din acest motiv aceasta apare ca un alt concept generic utilizat în
analiza sistemelor politice democratice. Cooperarea vizează, în principal,
realizarea interesului public, şi presupune participarea tuturor segmentelor
sociale (instituţii ale statului, partide politice, grupuri de presiune,agenţii
guvernamentale şi chiar simplii cetăţeni) pentru atingerea acestui obiectiv.
 Nu este greşit, de aceea, dacă spunem că problema cooperării este legată în
mod direct de aceea a participării politice, ceea ce ne arată că ea reprezintă,
totodată, o modalitate de a asigura echilibrul şi stabilitatea sistemului.
”Cooperarea a fost totdeauna o trăsătură centrală a democraţiei. Actorii
trebuie să ia în mod voluntar decizii colective obligatorii pentru întreaga
societate. Pentru a intra în competiţie unii cu alţii, e nevoie mai întâi ca ei să
coopereze
 Poate tocmai de aceea democraţia îi apărea lui Churchill că este cel mai prost
sistem de guvernare, cu excepţia celorlalte: pentru că, în sistemele
democratice, competiţia înseamnă cu totul altceva decât conflictul, în sensul
că ea se desfăşoară cu respectarea anumitor proceduri – aşa cum sunt legile
electorale care reglementează problema alegerilor, şi pentru că, şi în
condiţiile competitive pe care le implică democraţia, „jucătorii” cooperează,
câtă vreme au un obiectiv comun, care ţine de realizarea binelui public
propriu democraţiei reprezentative, în sensul în care delegaţii cetăţenilor au
rolul exclusiv de a îndeplini interesele acestora.
 ”Reprezentanţii , aleşi fie direct, fie indirect, desfăşoară cea mai mare parte
a activităţii concrete în democraţiile moderne. Cei mai mulţi sunt politicieni
profesionişti care îşi orientează carierele în scopul ocupării unor funcţii
publice importante. Este îndoielnic faptul că vreo democraţie ar putea
supravieţui fără asemenea oameni. Prin urmare, întrebarea centrală nu este
dacă va exista sau nu o elită politică sau chiar o clasă politică profesionistă, ci
cum sunt aleşi aceşti reprezentanţi şi cum vor fi menţinuţi răspunzători
pentru acţiunile lor” (Schmitter, Lynn Karl, 2002)
 Tema 6. Valorile democrației: libertatea şi egalitatea

Planul:
1. Dimensiuni teoretice ale definirii libertății.
2. Ipostaze ale libertăţii politice.
3. Egalitatea.

Literatura:
Fromm E. Fuga de libertate - Editura: TREI, 2016
Hayek F.A. Constituția libertății. - Iaşi: Institutul European, 1998.
Zakaria F. Viitorul libertăţii: democraţia neliberală în SUA şi în lume. - Iaşi: Polirom, 2009.

1. Dimensiuni teoretice ale definirii libertății.

Modernitatea este caracterizată din punct de vedere politic de un cult al libertăţii. Acest cult
se exprimă prin convingerea că libertatea este valoarea politică supremă, fiind (1) valoarea din care
decurg toate celelalte şi (2) valoare în sine, indiscutabilă (alte valori se justifică prin ea, ea nu are însă
nevoie de justificare: libertatea este un drept natural primordial, toate datoriile decurg din
drepturile naturale - Leo Strauss).
Liberalismul este principala doctrină politică care a promovat acest cult al libertăţii. Ea l-
a introdus prin şi fondat pornind de la metafora libertăţii individuale. De ce este aceasta o metaforă?
Descrierea obiectivă a situaţiei omului în societate nu conducea la ideea de libertate. Omul, văzut
aşa cum este de fapt, se află totdeauna sub presiunea unor multiple constrângeri: divine (conform
doctrinelor religioase), naturale (nevoi, bariere fizice de netrecut etc.), sociale şi morale (comunitatea
are cutume, reguli, impuneri), politice (omul trăieşte într-un stat, nu pe o insulă, ca Robinson), juridice
(oamenii trăiesc sub dominaţia legilor). Concluzia ce ar fi urmat trebuia să fie că omul nu este liber, sau
că el are doar mici spatii de libertate, „interstiţii" într-o ţesătură de constrângeri. Ori, cel mult, că el este
parţial liber, liber (în unele privinţe) şi neliber (în altele).
Modernitatea refuză însă concluziile care infirmă libertatea umană, în loc de a prezenta aşa
lucrurile, ea absolutizează libertatea, atribuie omului o libertate fundamentală, primordială. Cum se
realizează acest lucru? Postulând o libertate „adevărată", esenţială, originară, şi împingând
constrângerile (lipsa de libertate) pe plan secundar (ca nesemnificative, derivate, subordonate realizării
libertăţii, sau ca artificiale, create de societate - cum afirma Rousseau). Metafora libertăţii originare
fondează modernitatea politică, sugerând că nevoia de libertate este prima şi cea mai importantă
nevoie umană.
"Omul nu este el, adică om însuși, decât in climatul libertății, afirma Mircea Florian, idee cu valoarea
unei profesiuni de credința pentru orice filosofie, al cârei obiect privilegiat este omul și lumea lui reală.
Ce este libertatea? Ce înseamnă sa fii liber? Spinoza si Hegel afirmau ca :”libertatea este
necesitatea înțeleasă”. Libertatea poate fi definită ca mișcarea prin care trecem de la abandonul față de
determinațiile constrângătoare asupra alegerilor, deciziilor și acțiunilor noastre la alegeri, decizii și
acțiuni creatoare fondate pe dominarea umană a acestor determinări, pe promovarea conștientă a
valorilor.
Gândirea filosofică actuală conferă conceptului de libertate o interpretare amplă și riguroasa,
prin generalizarea datelor oferite atât de științele naturale, cât și de cele socio-umane, ca și prin
valorificarea experienței istorice a existenței umane. Este astfel surprinsă capacitatea de necontestat a
omului, ca, pe măsura dezvoltării sociale și culturale, să se integreze într-un proces treptat de
depășire a constrângerilor, pe care le simte sau nu, asupra deciziilor, alegerilor și acțiunilor
creatoare, proces structurat pe dominarea umană a acestor constrângeri, pe

1
promovarea conștienta a valorilor. Sensul libertății se află în sesizarea comportamentului activ,
conștient, adecvat, pe care omul îl are față de necesitate, alegerea lui fiind deliberata, dictată de
conștiința și nu impusă de factori străini voinței conștiente.
Amânându-și reacțiile (Mihai Ralea), refuzând un determinism vital, direct și imediat, omul iși
poate complica și combina răspunsurile. El nu se poate smulge din determinismul natural, dar îl poate
opri o clipă spre a-l domestici și utiliza. Oamenii depășesc parțial pornirile naturii, devenind dependenți
de logică, știință, morală, religie, adică de propriile lor creații, ceea ce reprezintă de fapt, sfera de definire
a libertății: o libertate dobândită prin cunoaștere și creație valorică, o libertate cu funcție antientropică
în fața datului existențial.
Omul nu se supune docil necesității, ci încearcă s-o domine, prin cunoaștere, inițiativa și
creativitate. Libertatea nu este un dat, ci un "rezultat" al multiplelor activități umane fundamentate
pe cunoașterea esenței lumii si pe judecățile de valoare caracteristice procesului de edificare a unei noi
naturi, numită "cultură". Ea se instituie într-o trăsătură a omului, o determinație ontologică a acestuia,
care se schimbă, evoluează, se amplifică, se adâncește în și prin ansamblul creațiilor umane.
Unii gânditori cu înclinaţii conservatoare atrag atenţia, că despre libertate în sine nu se poate
afirma nimic, ea nefiind (luată ca atare) nici ceva bun, nici ceva rău. Libertatea poate deveni un lucru
pozitiv sau unul negativ, îndată ce apar consecinţele ei (pozitive sau negative), „întrebarea dacă libertatea
este un lucru bun sau unul rău apare ca iraţională, la fel ca întrebarea dacă focul este ceva bun sau ceva
rău. Ea este atât bună cât şi rea, conform cu timpul, locul şi împrejurările". Intenţia unor astfel de
observaţii nu este aceea de a nega libertatea, ci de a respinge doar „entuziasmul pentru libertate",
adică acea atitudine unilaterală de elogiere necritică a oricărei „eliberări", indiferent de consecinţele ei.
In locul acestei atitudini, conservatorismul propune o abordare pragmatică a chestiunii libertăţii
(judecate prin prisma efectelor ei): „oamenii înzestraţi cu darul folosirii limbajului patetic n-ar trebui
să glorifice cuvântul libertate, aşa cum o fac, ci ar trebui să se întrebe, pe cât posibil, înainte de a cădea
în extaz faţă de orice caz de libertate, cine este acela ce primeşte libertatea şi ce este el liber să facă,
precum şi de ce constrângeri anume este el eliberat?" (J. F. Stephen,). A aborda libertatea în aceşti
termeni ponderaţi şi reţinuţi nu înseamnă a cădea în extrema opusă, şi a glorifica (în locul libertăţii)
autoritatea sau constrângerea.
Problema libertăţii a fost abordată la trei niveluri diferite.
La primul nivel, cel al limbajului comun, libertatea este o caracteristică a acţiunilor
intenţionate. A fi liber, în acest caz, înseamnă a acţiona conform propriei motivaţii, fără o
constrângere exterioară. La acest nivel de înţelegere, libertatea este atributul subiectului responsabil,
care decide să acţioneze într-un anumit fel, în concordanţă cu un proiect sau un anumit scop. În acest
sens praxiologic, libertatea înseamnă în primul rând opţiuni şi alegere: a mijloacelor adecvate
scopurilor, a strategiei eficace, a alternativelor posibile etc.
În sensul moral şi politic, cel de al doilea nivel, libertatea desemnează o exigenţă, o valoare,
o aspiraţie, deci un nivel dorit al conduitei care nu există încă în realitate. Ca urmare, discursul despre
libertate înseamnă aici reflecţia despre condiţiile de realizare în viaţa cotidiană, în istorie sau în
activitatea instituţionalizată. Spre deosebire de abordarea pragmatică, discursul moral şi politic nu constă
în descrierea acţiunilor considerate libere (intenţionate şi motivate), ci în identificarea căilor de
eliberare şi emancipare. În acest sens, libertatea devine contextuală, astfel încât se vorbeşte mai
degrabă de libertăţi: civile, politice, economice şi sociale. Aceste libertăţi nu exprimă atât libertatea
de a face sau a nu face ceva (sensul pragmatic), cât dreptul de a întreprinde sau nu o acţiune.
Pentru a avea o anumită conduită, nu este suficientă intenţia sau motivaţia individuală, ci trebuie ca
societatea şi instituţiile sale abilitate să accepte această acţiune în virtutea unor drepturi sau criterii
publice. Vorbim în acest caz de libertăţi publice şi nu doar de libertate, în general.
Cel de al treilea nivel, mai îndepărtat de contextul nostru, este sensul ontologic. Libertatea este
un mod de a fi astfel încât demersul pe această temă caută răspunsuri la întrebarea: cum trebuie construită
realitatea, astfel încât să ne asigure libertatea de acţiune şi gândire? Sau: cum trebuie să fie această
realitate pentru ca omul să devină responsabilul propriilor acte? Cum trebuie organizată realitatea astfel
încât să permită un demers de emancipare morală şi publică?
2
 Evident, problematica abordată în cadrul acestui curs se plasează la cel de al doilea nivel de
interpretare. Spre deosebire de dreptatea absolută de care vorbesc metafizicienii sau de libertatea de
acţiune din sensul comun, libertatea morală şi politică este definită prin enunţuri contextualizate:
– prin definiţia negativă, după care libertatea este absenţa constrângerii;
– prin definiţia la plural, conform căreia există tot atâtea libertăţi câte constrângeri; este sensul
folosit de filosofii greci, după care a fi liber înseamnă a te bucura de instituţiile „Polis“- ului (omul liber
este contrariul sclavului).
Deşi libertatea este considerată o valoare indispensabilă a democraţiei, se foloseşte cu predilecţie
pluralul (libertăţile civile sau libertăţile publice) pentru a sugera diversele ipostaze ale libertăţii în
viaţa publică. Avem astfel:
– libertăţi personale, care se bazează pe dreptul fiecărui individ la securitatea propriei
persoane, a locuinţei, a corespondenţei, pe scurt, dreptul fiecăruia la propria viaţă personală(„privacy“);
– libertăţile economice, care decurg îndeosebi din regimul proprietăţii: iniţiativa şi proprietatea
particulară sunt riguros respectate în societăţile democratice;
– libertăţile politice, care implică dreptul de participare la deciziile colective (dreptul la
expresie liberă, asociere, vot etc.); nici o persoană nu poate fi supusă intimidării, hărţuielilor, şantajului
şi oricăror presiuni care să afecteze libertăţile politice.
Exercitarea libertăţilor publice presupune două condiţii:
 pe de o parte, acceptarea ideii că persoana umană este autonomă, atât în raport cu ceilalţi,
cât şi în relaţie cu puterea;
 pe de alta, instituirea unui sistem de protecţie legală contra constrângerilor care ameninţă
această autonomie.
De fapt, idealul democratic poate fi rezumat ca un proiect de emancipare a persoanei
umane. Toate „Declaraţiile“ asupra drepturilor omului pleacă de la postulatul că oamenii se nasc şi
devin liberi. Instituţiile politice nu trebuie să îngrădească această libertate naturală a fiinţei umane
ci, din contră, să o promoveze şi să o dezvolte astfel încât libertatea unui individ să nu restrângă sau să
ameninţe libertatea altcuiva. Pentru aceasta, cel mai bun sistem de protecţie este asocierea tuturor
persoanelor la decizia publică, care este principiul fundamental al democraţiei. Astfel concepută,
democraţia este un sistem de protecţie a libertăţilor care conciliază ordinea şi autonomia, solidaritatea şi
iniţiativa personală, libertatea şi egalitatea.
Spre deosebire de libertatea metafizică, libertatea civilă este o formă concretă de
participare la viaţa publică. Societatea democratică, prin sistemul său de protecţie legală a libertăţilor
civile, încearcă să armonizeze libertatea şi autoritatea, sfera publică şi viaţa privată, libertatea şi
coeziunea socială, libertăţile individuale şi cele colective. În ultimă analiză, guvernareaconstituţională
comportă un echilibru sensibil între aceste coordonate aparent opozabile.
a) Libertatea şi autoritatea
Sistemul democratic este astfel conceput, încât autoritatea şi libertatea să se limiteze reciproc.
Pe de o parte, autoritatea guvernanţilor nu este discreţionară (care are prin lege întreaga libertate de
acțiune), astfel încât să împiedice realizarea practică a drepturilor şi libertăţilor personale. Atât prin
justiţie, cât şi prin sistemul electoral sau prin controlul exercitat de societatea civilă (forma cea mai bine
structurată de manifestare a libertăţilor publice), puterea este supusă unui control permanent. În orice
moment, autoritatea trebuie să dea socoteală pentru actele sale, iar guvernanţii ştiu că orice abuz poate
fi sancţionat pe cale legală sau electorală.
Pe de altă parte, libertatea individului nu este nelimitată. Orice persoană responsabilă pentru
conduita sa se autolimitează astfel încât libertatea sa să nu devină sursă de constrângere în
exercitarea libertăţilor altor cetăţeni, la fel de liberi şi autonomi. Cu alte cuvinte, ordinea socială se
bazează pe interdependenţa şi interacţiunea libertăţilor individuale, garantate de statul de drept.
b) Sfera publică şi viaţa privată
Viaţa socială comportă un spaţiu civic comun, în care coexistă interesele individuale şi
interesele generale. Instituţiile publice trebuie să apere în acelaşi timp ordinea publică şi viaţa

3
personală a fiecărui cetăţean. Codul civil prevede cu precizie limitele de toleranţă dincolo de care
instituţiile publice au dreptul să intervină în viaţa personală sau în intimitatea unui individ. De regulă,
criteriul care permite imixtiunea statului în sfera privată este ameninţarea la ordinea publică şi
constrângerea libertăţilor civile ale altor persoane.
c) Libertatea şi coeziunea socială
Viaţa socială nu se reduce la suma libertăţilor individuale. Societatea nu rezultă din juxtapunerea
unor segmente autonome şi egoiste, care beneficiază de libertăţi, protecţie socială şi dreptul la viaţă
privată. Din contră, societatea democratică presupune participare, responsabilitate comună şi
solidaritate. Exercitarea drepturilor omului, care sunt drepturi individuale prin excelenţă, nu înseamnă
atomizarea societăţii şi transformarea ei într-o masă de indivizi izolaţi. Drepturile omului sunt astfel
concepute încât punerea lor în aplicare presupune participare civică, deci interes şi implicare în
viaţa publică. Această participare comportă forme de organizare socială, aşa cum sunt comunităţile,
organizaţiile ad-hoc, grupurile de interese sau partidele politice. Mai mult chiar, cercetările de sociologie
politică (Street) au demonstrat că gradul de coeziune socială este direct proporţional cu oportunităţile de
exprimare a libertăţilor publice.
d) Libertăţile individuale şi libertăţile colective
Libertăţile publice sunt libertăţi individuale, dar forma lor de manifestare este colectivă.
Cu alte cuvinte, deşi evoluţia conceptului şi analizele teoretice s-au centrat pe libertăţile individuale, în
realitate nu există libertăţi individuale ca atare, „pure“ sau extrase din contextul lor, ci doar forme
colective de manifestare. Libertăţile personale nu pot fi disociate de libertăţile politice, sociale şi
economice. Când vorbim de libertăţi politice sau civile folosim pluralul tocmai pentru a evoca această
manieră pluralistă şi colectivă de coexistenţă a libertăţilor individuale. Altfel spus, guvernarea
constituţională garantează libertăţile individuale, dar numai în raport cu libertăţile tuturor
cetăţenilor. Libertăţile individuale sunt acceptabile doar în măsura în care interacţionează şi sunt
conformate cu libertăţile colective.

2. Ipostazele libertății politice.

Manifestarea liberă a individului in viața socială se concretizează în libertatea de acțiune, de
gândire, de apreciere, de opinie, de exprimare etc. Cum, numai orientarea democratică a societății
permite desfășurarea lor, o interpretare pertinentă a libertății, în contextul vieții social-politice implică
descifrarea sensurilor libertății politice. Libertatea de acțiune în domeniul politic constă în dreptul
individului de a participa, într-un mod activ la viața politică, de a se exprima în acte politice. Libertatea
de gândire presupune dreptul de a avea idei personale asupra unor probleme politice. Libertatea de
apreciere înseamnă dreptul de a cerceta și judeca personal anumite idei politice, a căror acceptare îi este
impusă individului de societate. Libertatea de opinie implică dreptul de a avea o părere despre viața
politică și de a o prezenta și altora. Libertatea de expresie se referă la dreptul de liberă comunicare, de
publicare a opiniilor politice.
In gândirea politică a secolului XX s-a impus distincția între libertatea negativă și libertatea
pozitivă.
Libertatea negativă consta în absența constrângerilor arbitrare impuse de puterea politică sau
de alți oameni, dar, totodată, ea nu poate garanta oamenilor posibilitatea efectivă de a-și atinge scopurile,
deoarece constituie doar o condiție necesară, nu și una suficientă, pentru succesul acțiunii individuale
îndreptate spre atingerea unor teluri.
Libertatea pozitivă se manifestă în existenta condițiilor necesare pentru atingerea scopurilor
individuale, ca şi în capacitatea fiecărui om de a realiza ceea ce dorește. Dacă a garanta libertatea
negativă, presupune doar a feri individul de constrângeri arbitrare şi de a elimina din calea lui
obstacolele şi restricţiile nejustificate, asigurarea libertăţii pozitive presupune o intervenţie mult mai
amplă a statului sau a societăţii în viaţa individuală, intervenţie, menită să pună la dispoziția fiecărei
persoane mijloacele de a-şi atinge scopurile (resurse financiare sau materiale, condiţii de afirmare
politică, socială, culturală etc.). Intervenţia publică permanentă apare aici drept necesară pentru

4
asigurarea autonomiei multor oameni, ce nu posedă resursele necesare şi nu se află în situaţia potrivită
pentru a fi stăpâni pe propria viaţă.
Absenta constrângerilor politice sau juridice, existenta principiala a unor drepturi, nu sunt
întotdeauna suficiente, pentru garantarea libertății. Ele asigura doar o libertate formală nu și o libertate
autentică. Oamenii lipsiți de resurse materiale și de putere sau influență, nu-și pot exercita de fapt
drepturile sau libertățile, fiind reduși la o situație de dependență sau pasivitate. Libertatea de a participa
activ la viața politică sau la dezbaterea publică, necesită mijloace minime de subzistență și chiar un
anumit grad de bună stare, un anumit nivel de pregătire intelectuală, acces la exprimare prin mijloacele
de informare în masă, resurse necesare participării la competiția politică etc. Acolo unde aceste condiții
nu sunt asigurate, libertatea de participare la viața politică rămâne doar formală. Simpla absență a
constrângerilor arbitrare directe nu face imediat, din orice persoană un om liber. Mai mult decât atât,
oamenii pot fi privați parțial de libertate și prin constrângeri indirecte, de tipul manipulării politice.
Libertatea, afirmă Erich Fromm, este condiția dezvoltării plenare a individului, a sănătății sale
mentale și a bunăstării; absența libertății este dăunătoare și face din om un infirm. Libertatea nu implică
absența constrângerii, dat fiind că nu există progres fără structură și orice structură este
constrângătoare. Ceea ce contează este de a ști dacă această constrângere acționează înainte de toate
pentru binele unei alte persoane sau instituții, ori este autonomă, adică rezultă din necesitați ale creșterii,
inerente structurii persoanei.
Se presupune astfel că fiecare individ poate avea deplină libertate de a face tot ceea ce dorește,
în măsura in care el nu dăunează cu nimic celorlalți și că societatea și statul au dreptul de a interveni în
sfera individuală, doar atunci când acțiunile cuiva lezează interesele legitime - drepturile - altor
oameni; puterea politică trebuie deci să fie limitată, să nu dețină dreptul și libertatea de a încălca
oricum și oricând sfera vieții individuale, indiferent ce motiv sau pretext ar folosi.
Acest principiu are o țintă precisă, căci nu rareori, grupurile aflate la conducerea unui stat au
abuzat de putere în numele unui presupus bine general, ce ar trebui impus societății, considerându-
se îndreptățite să dirijeze întreaga viață socială spre un țel general, prestabilit, indiferent de consecințe
(vezi statele totalitare fasciste sau comuniste). Impunând indivizilor anumite "priorități", aprecieri
de valoare și decizii, privind "ce este important" (bine, drept, necesar), statele au avut și au tendința de
a încălca sfera libertății individuale lăsând oamenii la dispoziția hotărârii arbitrare, ale acelei
birocrații, care exercită puterea în statul dirijist. In acest caz, nu mai poate fi vorba de supremația
legii, ci a subiectivității autorităților, liderilor grupurilor ce dețin puterea. Pe de altă parte,
desconsiderarea intereselor generale, publice, a menținerii ordinii și echilibrului în societate, a asigurării
prosperității generale, prin intermediul legalității, are efecte distrugătoare, chiar asupra libertăților
individuale.
Un alt teoretician al liberalismului Isaiah Berlin atrage atenția că sensul fundamental al
libertății este de a nu fi în lanțuri, întemnițat sau sclav al altuia. Celelalte nu sunt decât extensii sau
metafore ale acestei semnificații. Năzuința de a fi liber se manifestă prin eforturile de a înlătura
obstacolele: lupta pentru libertatea personală, prin eliminarea ingerinței, a exploatării, a înrobirii de către
oameni ce nu au aceleași interese. Libertatea, cel puțin în înțelesul ei politic, se învecinează cu
absența tiraniei și a dominației.
Cu toate acestea, libertatea nu este singura valoare care poate și trebuie să determine conduita
umană. ... O libertate poate sufoca o alta; o libertate poate împiedica afirmarea condițiilor ce fac
posibile alte libertăți, un grad mai mare de libertate, sau o libertate pentru mai multe persoane; libertatea
pozitivă și cea negativă pot fi ireconciliabile; libertatea pentru individ sau pentru un grup poate să nu
fie pe deplin compatibilă cu participarea tuturor la viața comună.
Dar dincolo de aceasta se profilează o problemă și mai acută: necesitatea extremă de a satisface
și exigentele altor valori, nu mai puțin fundamentale: dreptatea, fericirea, dragostea, descoperirea
adevărului, dezvoltarea capacitaților de a crea noi lucruri, experiențe și idei. Nu câștigăm nimic dacă
identificăm libertatea propriu-zisă, în oricare din înțelesurile ei, cu aceste valori sau cu condițiile
libertății, sau dacă amestecăm tipurile de libertate. A oferi unor oameni în zdrențe, analfabeți,

5
nehrăniți sau slăbiți de boală, drepturi politice sau garanții, împotriva ingerinței statului în viața
lor privată, înseamnă a-ti bate joc de ei. Înainte de a înțelege semnificația unei sporiri a propriei
libertăți și de a se bucura de folosirea ei, acești oameni au nevoie de îngrijiri medicale și de educație. Ce
este libertatea pentru cei care nu pot face uz de ea? Ce valorează ea fără acele condiții indispensabile
uzului ei? (Vezi Isaiah Berlin (1909 - 1997), Patru eseuri despre libertate, Editura Humanitas, București, pag. 70 – 71).
Presupunând cele trei momente definitorii, acțiunea, cunoașterea, valorizarea, libertatea
politică include opțiunea pentru acțiune sau nonacțiune (care este tot o formă a acțiunii politice),
precum si posibilitatea de a alege o cale sau alta a acesteia. Opțiunea, fiind un act de evaluare, se va face
prin luarea în considerare a valorilor si normelor stabilite de societate. Acțiunile umane pot fi
considerate: permise, interzise și obligatorii. In raport cu obligațiile si interdicțiile, respectarea normelor,
conduce, nu la opțiune, ci la necesitate, spațiul liber al alegerii fiind reprezentat de domeniul
permisiunilor. Aceste considerații generale, particularizate la sfera politicului, evidențiază faptul că
legislația constituie cadrul normativ, la care se raportează indivizii. In constituția si legile unei țări cu
un regim democratic sunt incluse atât permisiunile, cât și obligațiile și interdicțiile, sub forma
drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor. Ținând seama de aspectul
normativ, acțiunile politice se clasifică în legale și ilegale. Optând pentru acțiunile politice legale,
individul va respecta sistemul de norme, evitând inițierea unor acțiuni, care intră în zona interdicțiilor.
Daca puterea politică acționează arbitrar, abuziv, nerespectând normele ce-i reglementează
propria activitate, precum și pe cele ce se referă la raportul dintre conducători și conduși, atunci este
îndreptățită apelarea indivizilor la forme de acțiune considerate ilegale, de către puterea
nedemocratică. Astfel, in cazul regimurilor totalitare apar situații, în care drepturile și libertățile
cetățenilor sunt suspendate, sau în care se afirmă existența acestora, dar se rămâne la nivelul afirmațiilor,
condițiile nepermițând exercitarea lor. Individul trebuie să respecte normele impuse de regimul
dictatorial, acțiunile contrare fiind urmate de sancțiuni juridice deosebit de aspre. Forța represivă a
statului împiedică formarea unei disidente de mari proporții. Individul înfricoșat este aproape anihilat
ca ființă politică, ceea ce nu exclude însă acțiunile, de mai mică sau mai mare amplitudine, îndreptate
împotriva puterii.
Abordarea libertății politice, atrage după sine, elucidarea noțiunilor de responsabilitate și
răspundere politică. Pentru regimurile democratice, in care normele reflectă voința generală,
responsabilitatea politică presupune corelarea libertății individului cu libertatea celorlalți. Prin acțiunea
sa liberă, dacă este și responsabilă, individul, nu afectează, ci stimulează libertatea celorlalți indivizi,
responsabilitatea constând în faptul că acesta, prin cunoașterea normelor stabilite de societate, îi impune,
autoconstrângător, respectarea lor. Responsabilitatea implică deci autoangajarea și conștiința datoriei.
Răspunderea se referă la comportamentul individului în limitele unui sistem de norme, pe care acesta le
respectă, fie voluntar, fie din obligația ori teama sancționării juridice sau morale, ce ar urma după
inculcarea lor.

3. Egalitatea ca valoare a democrației

Modernitatea politică s-a constituit printr-o luptă pentru egalitate. Tradiţionalismul politic
a fost permanent combătut pentru inegalităţile pe care se baza, şi care erau considerate drept semne ale
nedreptăţii sociale, drept anomalii şi surse ale dezumanizării. Pentru a-l disloca, gândirea modernă a
argumentat pe larg că oamenii sunt născuţi egali (egalitatea lor fiind consfinţită de Dumnezeu sau
provenind „de la natură").
Însă, în discuţiile contemporane, nu se mai prezintă egalitatea umană descriptiv (ca stare de
fapt) ci mai curând prescriptiv (ca stare de drept, indicând ceea ce trebuie să fie) sau normativ. Este
evident că oamenii nu sunt egali în multe privinţe: înzestrare individuală, posibilităţi materiale sau
financiare, poziţie socială etc. De aceea, accentul cade astăzi pe ideea că oamenii trebuie să fie trataţi
în mod egal (adică fără favoritisme, privilegii nelegitime, sau discriminări nejustificate - de rasă, sex,
vârstă, religie, convingeri personale etc.). Dar chiar şi sub acest aspect, inegalitatea este

6
prezentă: nimeni nu poate pretinde ca un infractor să fie tratat la fel ca un om cinstit. Diferenţele de
tratament (politic, social, moral) se justifică în cazuri care sunt sensibil diferite din acest punct de vedere;
drept urmare, nu se poate spune decât că oamenii trebuie trataţi egal în privinţele în care ei sunt egali
sau trebuie să fie egali.
Aici însă apare una dintre cele mai dificile probleme ale filozofiei politice: aceea a
determinării sferei sau domeniilor egalităţii, în ce privinţe sunt şi trebuie să fie egali oamenii? în ce
privinţe ei nu sunt şi nici nu pot să fie egali, iar egalitatea nu trebuie urmărită?
In încercarea de a răspunde la aceste interogaţii, s-au înfruntat diverse concepţii politice.
Din punct de vedere politic şi moral, există două tipuri de egalitate:
 Egalitatea formală sau de drept, conform căreia legile trebuie să se aplice la fel pentru toţi
cetăţenii, pe de o parte, şi toţi cetăţenii se bucură de aceleaşi drepturi, pe de alta. Conform dreptului
natura1(din punct de vedere juridic, dreptul natural este implicit naturii umane, indiferent de orice
legislaţie, spre deosebire de dreptul pozitiv, care rezultă din legi scrise, create de oameni) oamenii sunt
egali de la natură astfel încât puterea are obligaţia morală să asigure un tratament politic egal. În acest
sens, egalitatea este mai degrabă o valoare difuză, o aspiraţie sau un ideal („mai multă egalitate“), decât
o realitate cotidiană. Este sensul înscris în „Declaraţia universală a drepturilor omului“, conform căreia
toţi cetăţenii au drepturi şi obligaţii civice egale.
 Egalitatea reală sau materială, după care doi indivizi ar fi identici din punctul de vedere
al competenţelor, averii, puterii sau consumului. Acest sens se referă la modul de distribuţie a bunurilor,
unde aspiraţia spre egalitate nu a fost posibilă decât în planul utopiei (vezi eşecul egalizării forţate în
regimurile comuniste). De fapt, această aspiraţie nerealistă la egalitate absolută nu face decât să
amplifice inegalităţile. Pe de o parte, oamenii sunt atât de diverşi din punctul de vedere al condiţiilor
de viaţă, al nevoilor şi posibilităţilor, încât orice tentativă de distribuire identică a resurselor nu face decât
să mărească inegalitatea şi să îndepărteze şi mai mult idealul egalităţii în drepturi politice. Pe de altă
parte, democraţia nu este posibilă fără un anumit nivel al egalităţii economice şi sociale. Fără satisfacerea
unor standarde minime ale condiţiilor de trai, cetăţenii sunt excluşi din viaţa publică, ceea ce afectează
nu numai coeziunea socială, dar chiar şi principiul egalităţii politice care este la baza democraţiei.
Cu alte cuvinte, distincţia dintre ideal şi realitate, dintre egalitatea politică şi egalitatea social-
economică, este doar relativă. Realizarea sufragiului universal şi a egalităţii în faţa legii (principalele
criterii ale egalităţii politice) este efemeră în condiţiile în care o mare parte a populaţiei nu are acces la
informaţie, la decizie sau la consum. În acest fel, inegalitatea şi marginalizarea social-economică devin,
în ultimă instanţă, o formă de inegalitate politică. Rezultă de aici că, de fapt, democraţia presupune patru
forme de egalitate:
 egalitatea politică – toţi cetăţenii adulţi au drepturi politice egale (ex. dreptul de a vota şi
de a fi ales);
 egalitatea juridică – toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii (ideea centrală a guvernării
constituţionale);
 egalitatea socială – nici o persoană sau grup social nu trebuie să deţină privilegii sau să fie
sancţionată prin lege datorită apartenenţei la o clasă socială sau partid politic;
 egalitatea economică – toţi cetăţenii au dreptul la un minimum de condiţii de trai, necesare
nu doar pentru satisfacerea nevoilor imediate, dar şi pentru accesul la viaţa civică.
Aceste distincţii ne sugerează că, în aplicarea sa concretă, principiul egalităţii este susceptibil
de interpretări diferite. Din acest motiv, s-au introdus trei concepte adiacente care circumscriu sau
relativizează termenul de egalitate. Este vorba de egalitatea persoanelor, egalitatea şanselor şi echitatea.
a) Egalitatea persoanelor
Atât în interpretarea sa creştină, cât şi în versiunea laică, introdusă de Revoluţia Franceză,
egalitatea oamenilor înseamnă egalitatea în drepturi. Fie că se invocă principiul unicităţii (toate fiinţele
umane au aceeaşi demnitate, fiind create de acela şi Dumnezeu), fie că se aduce argumentul justiţiei
umane, egalitatea înseamnă de fapt participare egală la demnitatea umană. Aceasta nu presupune că

7
oamenii sunt egali din toate punctele de vedere, ci doar faptul că societatea trebuie astfel organizată şi
condusă încât să nu împiedice, pe criterii artificiale (origine socială, avere, sex, apartenenţă etnică,
credinţă), accesul la exercitarea drepturilor cetăţeneşti.
Definită astfel, egalitatea persoanelor nu exclude două forme de inegalitate:
– inegalitatea naturală, rezultată din dotarea diferită a persoanelor umane (talente, aptitudini,
stare de sănătate, inteligenţă, moralitate);
– inegalitatea artificială, datorită condiţiilor sociale şi tratamentului inegal (funcţii,
recompense) în funcţie de contribuţia fiecăruia la realizarea bunăstării; oamenii nu sunt egali nici la
naştere (dependenţa de posibilităţile materiale ale familiei) şi nici în faţa morţii (un copil european are
o speranţă de viaţă de 75 de ani, iar un copil născut într-o familie africană, sub 50 de ani).
b) Egalitatea şanselor
Dată fiind relativitatea egalităţii persoanelor, problema care se pune în cazul regimurilor
democratice este de a asigura de fapt o egalitate a şanselor. Acest principiu presupune asigurarea unor
condiţii sociale şi politice care să permită fiecăruia dezvoltarea darurilor sale naturale. În loc să se forţeze
o distribuţie socială egală pentru persoane de fapt inegale de la natură (principiul dreptăţii
comutative), societatea modernă a instituit diferenţierea după merite („meritocraţia“) sau principiul
dreptăţii distributive. Conform acestui principiu, devenit criteriu de guvernare în societăţile liberale,
este inechitabil şi ineficient să forţăm nivelarea societăţii în condiţiile în care atât oamenii cât şi condiţiile
de viaţă sunt inegale. Dreptatea distributivă presupune că oamenii inegali de la natură trebuie să fie
trataţi diferenţiat: prin tipul de activitate, prin funcţii şi venituri. Pentru a evita fatalitatea reproducerii
sociale (cei bogaţi devin şi mai bogaţi, iar cei săraci sunt condamnaţi să rămână săraci şiîn generaţiile
următoare), democraţiile încearcă să favorizeze mobilitatea socială (promovarea în funcţie de
competenţe), prin instruire sau structuri compensatorii pentru persoanele în dificultate (persoanele
defavorizate, şomerii pe termen lung, familiile fără adăpost, emigranţii, persoanele care trăiesc sub
nivelul sărăciei).
În acest fel, egalitatea şanselor se exercită în dublu sens: pe de o parte, prin încurajarea
înzestrării naturale a fiecăruia, printr-un tratament social şi cultural diferenţiat; pe de alta, prin
asigurarea unui tratament compensatoriu sau de a doua şansă pentru cei care, singuri, nu pot să acceadă
la standardele minimale de muncă şi viaţă. Prin protecţie socială şi multiplicarea oportunităţilor de
reuşită individuală, societăţile democratice se străduiesc să diminueze atât inegalităţile naturale inerente,
cât şi consecinţele nefaste ale competiţiei exagerate, ale stratificării şi excluderii sociale.
c) Echitatea
Prin însăşi natura sa, justiţia este impersonală. Ea tratează toate persoanele în acelaşi fel, în
spiritul şi litera legii. Dat fiind însă inegalitatea naturală a oamenilor şi a condiţiilor sociale, aplicarea
strictă a drepturilor poate fi ea însăşi sursă de injustiţie: „summum jus, summa injuria“. Ca orice
instituţie creată de oameni, dreptul este imperfect. Pentru a compensa limitele funcţionale ale justiţiei,
democraţia face apel la echitate, „adevărata justiţie“ care cere să se aplice spiritul şi nu litera legilor. În
numele unei justiţii ideale, echitatea invocă prevalenţa dreptului natural faţă de dreptul pozitiv şi ne
reaminteşte faptul că justiţia tratează cazuri individuale, rezultate din circumstanţe extrem de variate.
Propunându-şi să completeze şi să umanizeze justiţia, principiul echităţii ţine cont de justiţia umană.
Spre deosebire de justiţia instituţionalizată, reprezentată printr-o femeie legată la ochi care nu are voie
să vadă persoanele judecate, echitatea dă o şansă în plus celui care deja este defavorizat de la natură.
Este „justiţia temperată de înţelegere “ (Aristotel) care „are milă de cel slab, de văduve şi săraci“. Dacă
justiţia legată la ochi nu face apel decât la balanţa mecanică, echitatea permite judecătorului să ia în
consideraţie circumstanţele atenuante sau agravante ale oricărei situaţii. În numele drepturilor omului,
codul civil al statelor democratice permite judecarea în funcţie de circumstanţe. Evident, aceasta nu
înseamnă anularea tratamentului egal în faţa legii, ci doar umanizarea dreptului şi atenuarea efectelor
implacabile ale inegalităţilor sociale şi umane.

8
 Tema7. Valorile democrației: dreptatea, toleranţa şi diversitatea

Planul:

1. Dreptatea.
2. Toleranţa.
3. Diversitatea.

1. Dreptatea.
Dreptatea a fost considerată de mulţi gânditori moderni cea mai importantă virtute a unei
comunităţi. Rousseau declara astfel că: „Cel dintâi şi cel mai mare interes obştesc este totdeauna
dreptatea". O idee similară revine în opera unuia dintre cei mai mari filozofi contemporani, John Rawls.
Epoca modernă a introdus în dezbaterea politică tema dreptăţii în primul rând prin întrebări ca:
 „Este oare drept ca anumiţi oameni (monarhii ereditari, spre exemplu) să fie născuţi să
conducă sau ca anumiţi oameni să aibă privilegii (aristocraţia, spre exemplu) chiar dacă personal nu au
nici un merit, sau nu au mai multe merite decât alţii?"
 „Este normal ca oameni merituoşi să nu aibă dreptul de a conduce şi nici pe acela de a
intra în elita socială, deoarece s-au născut într-un grup social defavorizat?"
 „Este oare drept ca oamenii să fie privaţi de drepturi politice în virtutea rasei, sexului sau
naţionalităţii lor?".
Consensul care s-a creat asupra unui răspuns negativ la aceste întrebări a condus la
instaurarea regimurilor politice moderne bazate pe principii democratice şi pe ideea necesităţii
respectării drepturilor universale ale omului.
Dreptatea este un termen revendicat în acelaşi timp de justiţie, morală şi politică. Toate aceste
abordări pleacă de la un sens comun după care dreptatea este situaţia în care sunt respectate
drepturile sau regulile. Această accepţiune îşi are originea în cuvântul grec „diké“ care desemna în
acelaşi timp justiţie, echitate, reparaţie şi judecată. Problema dreptăţii apare în momentul în care o
persoană intră în raport cu o altă persoană (în acest sens, metafora balanţei exprimă perfect principiul
dreptăţii ca raport între două părţi). Apariţia proprietăţii şi extinderea nevoilor sociale au dus la
instaurarea autorităţii pacificatoare a statului. Cum statul, la rândul său, este format din oameni cu
aceleaşi interese şi ambiţii, a fost nevoie de un alt mediator, care să limiteze puterea autorităţilor publice.
Aşa au apărut guvernarea constituţională şi statul de drept. Ideea de dreptate a evoluat astfelde la
dreptul celui mai puternic la instaurarea puterii dreptului.
Dreptatea este legată de o anumită ordine socială, care fixează reguli sau criterii de conduită,
care este creată şi exercitată de autorităţile publice. Această ordine de drept conţine propriile mijloace
de constrângere care forţează respectarea regulilor instituite. Astfel definită, dreptatea desemnează în
acelaşi timp un ideal universal (corolar al egalităţii), o stare de fapt (o anumită ordinesocială apărată
de justiţie) şi o virtute personală (calitatea celor care respectă regulile şi îşi îndeplinesc riguros
îndatoririle).
Aceste trei sensuri au în comun ideea de rigoare raţională, dată de aplicarea consecventă a unor
norme, de o stare echitabilă sau de rectitudinea unei conduite. La fel ca în matematică, rectitudinea,
rigoarea, echilibrul, obiectivitatea şi proporţionalitatea sunt caracteristici valabile şi pentru viaţa socială.
Inspirându-se din similitudinea acestor criterii, Aristotel a identificat trei forme de dreptate,

1
recunoscute ca valabile şi în dreptul modern: dreptatea comutativă, dreptatea distributivă şi
dreptatea corectivă.
a) Dreptatea comutativă se aplică în cazul schimburilor şi a contractelor. Ea presupune
egalitatea în drepturi a contractanţilor şi echivalenţa bunurilor schimbate. Este un tip de dreptate bazat
pe principiul echivalenţei şi a egalităţii de statut a persoanelor participante.
b) Dreptatea distributivă rezultă din repartiţia valorilor sociale şi a responsabilităţilor în
funcţie de situaţiile-tip şi de ierarhii. Această formă de justiţie este fondată pe proporţionalitatea
situaţiilor şi principiul egalităţii şanselor. Dat fiind faptul că oamenii sunt inegali, iar contribuţia lor este
şi mai inegală, este echitabil şi eficient ca recompensele să fie diferenţiate. În acest fel, dreptatea
distributivă instituie o egalitate proporţională sau o ecuaţie cu patru termeni: dacă avem doi candidaţi
şi două note (recompense), candidatul bun va primi nota bună iar candidatul slab, nota slabă.
c) Dreptatea corectivă intervine pentru a rectifica o nedreptate sau o eroare. Această formă de
dreptate „de a doua şansă“ se exprimă prin dreptul de apel contra abuzurilor sau greşelilor justiţiei, prin
recursul la lege împotriva propriilor autorităţi publice (conform principiului statului de drept).
Din aceste trei forme clasice ale dreptăţii decurg trei atribute ale dreptăţii: ideea de egalitate,
ideea de merit şi ideea de imparţialitate. Cu alte cuvinte, dreptatea are în vedere egalitatea în
drepturi a tuturor persoanelor. Această egalitate nu reproduce inegalităţile naturale ale oamenilor,
printr-un tratament de omogenizare forţată. Mai degrabă, prin diferenţierea recompenselor sociale în
funcţie de merite şi contribuţii, se asigură o egalitate de şanse mai realistă şi mai eficace decât
nivelarea şi egalitatea impusă. În sfârşit, dreptatea presupune egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii,
ceea ce permite intervenţia dreptăţii corective ca mecanism de descurajare a abuzurilor şi nedreptăţilor.
Deşi apropiate, morala şi dreptul au viziuni diferite asupra dreptăţii:
– morala depăşeşte cadrul social (ea se aplică la individ sau la relaţiile omului cu Dumnezeu );
– morala ia în considerare atât actele propriu-zise, cât şi intenţiile şi dorinţele, chiar şi cele
ascunse;
– morala se adresează doar persoanelor fizice, singurele dotate cu conştiinţă, pe când dreptul ia
în considerare şi grupurile şi comunităţile sociale;
– cu excepţia moralei pozitive inspirate de cuvântul revelat (comandamentele biblice), sursa
moralei este în interior, în conştiinţa individuală a fiecăruia; din contră, regulile dreptului sunt impuse
din exterior, în urma unor convenţii sociale;
– morala nu operează cu constrângeri directe sau sancţiuni propriu-zise; execuţia forţată a unui
precept moral ar elimina tocmai ceea ce este mai important, anume caracterul conştient şi asumat al
actelor morale.
Dreptatea este o valoare complexă, care nu poate fi definită doar prin mijloacele dreptului
pozitiv. Judecata privind justiţia sau injustiţia unei situaţii nu relevă doar de procedura judiciară ca atare.
Dincolo de relaţia juridică, care stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia în raport cu anumite acte sau
intenţii, dreptatea implică relaţii extralegale, fenomene de conştiinţă individuală sau opinia
publică. Altfel spus, dreptatea presupune o judecată de valoare care depăşeşte evident posibilităţile
şi obiectivele dreptului pozitiv. În această perspectivă, este injust şi inacceptabil ceea ce este inuman,
care aduce prejudicii unei categorii de fiinţe umane sau care pedepseşte pe nedrept sau disproporţionat.
În acest fel, ca sentiment, dreptatea se confundă cu umanismul, caritatea şi solidaritatea. De altfel,
Aristotel a anticipat acest raport, afirmând că dreptatea strict matematică

2
trebuie sprijinită cu „philia“ (sentimentul de bunăvoinţă reciprocă între persoane). Dreptatea instituie o
măsură comună (legea), iar caritatea inspiră înţelegerea individuală a situaţiilor.
Ca ideal şi aspiraţie universală, dreptatea este în raport strâns cu dreptul natural. În
momentul în care relaţiile dintre oameni au început să fie reglementate de o instituţie specializată
(justiţia), raporturile de forţă au fost înlocuite cu raportul de drept. Această instituţionalizare a
dreptăţii nu trebuie să se facă prin ignorarea fondului moral propriu-zis. Codificarea dreptăţii în raport
cu o anumită ordine socială nu trebuie să ne facă să uităm esenţa sa, care ţine de un proiect uman şi de
o valoare perenă a omenirii.

2. Toleranţa.
Toleranţa este opusul discriminării. Chiar dacă o persoană, instituţie sau grup social nu este de
acord sau are interese contrare comportamentului altor persoane, instituţii sau grupuri sociale, acestea
trebuie admise ca atare. Ele nu trebuie interzise, combătute sau împiedicate să-şi exercite dreptul lor
natural de a exista, care rezultă din diversitatea umanităţii şi a vieţii.
Toleranţa este în acelaşi timp o valoare sau un ideal şi o atitudine socială. În ambele ipostaze,
vorbim de toleranţă pasivă atunci când diferenţele nu sunt respinse, ci sunt acceptate să existede la sine,
printr-un comportament de „laisser-faire“. Se vorbeşte de toleranţă activă în cazul în care nu ne
mulţumim să admitem dreptul la diferenţă, ci milităm şi întreprindem acţiuni concrete pentru protejarea
diferenţelor.
Termenul de „toleranţă“ a apărut în sec. XVI în timpul războaielor religioase, într-un context
de intoleranţă maximă. La început, el a avut un sens peiorativ, fiind sinonim cu indiferenţa faţă de
dogmele religioase şi acceptarea ereziilor. Începând cu sec. XVIII, toleranţa a fost opusă fanatismului,
fiind considerată un atribut al libertăţii de expresie. Fiecare subiect este liber să creadăşi să facă orice,
cu condiţia ca libertatea sa să nu îngrădească sau să lezeze libertatea altor persoane. Toleranţa este deci
o valoare care decurge din dreptul fiecăruia de a fi liber, într-o societate permisivă, care oferă
oportunităţi de manifestare şi dezvoltare pentru toţi indivizii şi grupurile sociale.
Apelul la convieţuire şi toleranţă este însă mai vechi. În creştinism, el merge până la dragostea
altruistă faţă de aproapele nostru, exprimată prin una din cele două comandamente esenţiale ale
„Noului Testament“: „tratează-i pe ceilalţi ca pe tine însuţi“. Sau, în versiunea populară a enunţului
negativ: „să nu faci altuia ceea ce ţie nu-ţi place“ În acest sens, toleranţa este consecinţa unicităţii fiecărei
fiinţe umane.
În versiunea care a fost instituită în sec. XVIII (toleranţa este consecinţa libertăţii), toleranţa se
preta la unele ambiguităţi morale. Plecând de la premisa că nu există adevăr absolut şi, ca urmare, toate
opiniile au aceeaşi valoare, toleranţa era expresia scepticismului şi a relativismului moral sau ontologic.
Este sensul pe care îl dă Locke în „Tratatul asupra toleranţei“ (1685–1686), unde toleranţa exprimă
neîncrederea în apriorisme înnăscute, în certitudini şi repere neschimbătoare. Toleranţa reflectă astfel
conştiinţa noastră asupra limitelor umane.
În sensul modern, toleranţa decurge din drepturile şi libertăţile garantate de „Declaraţia
universală“. Dat fiind faptul că drepturile şi libertăţile omului sunt indivizibile, ele au valoare
operaţională doar ca un cod unitar, inteligibil numai în întregul său. Ca urmare, toleranţa nu este
asociată doar cu libertatea, ci este un corolar al tuturor drepturilor şi libertăţilor care definesc
condiţia umană: dreptul la viaţă, la demnitate, proprietate, protecţia legii, tratament echitabil, la
libertatea reuniunii şi a expresiei, la diferenţă şi alteritate, la prezumţia de nevinovăţie, la azil şi circulaţie
liberă etc.
3
 Ca atitudine socială, ca mod de a fi în societate, toleranţa a fost codificată prin următoarele
caracteristici:
– respectul diversităţii şi alterităţii (opus identităţii);
– respectul libertăţii de alegere;
– solidaritate;
– dialog social;
– responsabilitate comună;
– capacitatea de a se transpune în situaţia altora (empatia).
Cercetările de psihologie socială au dezvoltat un întreg domeniu de studiu care legitimează şi
explică toleranţa ca atitudine cotidiană. Trei direcţii de cercetare sunt interesante în mod special. Ele
încearcă să explice mecanismele şi constrângerile toleranţei ca fenomen psihosocial. Aceste tendinţe
sunt: comportamentul prosocial, interpsihologia şi empatia/simpatia.
a) Comportamentul prosocial
După Macauly şi Berkowitz (1970), comportamentul prosocial este comportamentul orientat spre
consecinţe pozitive, astfel încât beneficiază de aprobarea şi încurajarea societăţii. Există trei tipuri majore
de comportament social pozitiv:
– ajutorarea semenilor („helping behavior“);
– altruismul;
– toleranţa.
Comportamentul prosocial este generat de trei tipuri de motivaţii:
– motivaţia normativă – comportamentul social corespunde standardelor cetăţeneşti şi este
orientat în direcţia normelor acceptate de societate;
– responsabilitatea socială – atitudinea altruistă, tolerantă şi de într-ajutorare decurge din
sentimentul responsabilităţii, din ideea că fiecare are anumite obligaţii faţă de ceilalţi şi faţă de societate;
– responsabilitatea – comportamentul prosocial este recompensat printr-o atitudine similară,
ceea ce face ca grupurile şi comunităţile să fie mai înţelegătoare faţă de ceilalţi, mai permisive şi mai
deschise la cooperare.
b) Interpsihologia
Deşi psihologia este prin excelenţă o ştiinţă a diferenţelor, cercetările din ultimele decenii au pus
accentul pe interacţiuni şi afinităţi reciproce. S-a constatat astfel că, în pofida unei varietăţi nelimitate a
tipurilor, conduitelor şi personalităţilor, indivizii au foarte multe elemente în comun. Această
comunalitate interindividuală a fost explicată prin două ipoteze complet opuse:
– similaritatea sau omologia psihică, care ar fi expresia valorilor comune, a condiţiei umane în
general (drepturile fundamentale ale omului ar fi în acest fel codul civic şi politic care garantează această
egalitate de statut a tuturor oamenilor);
– complementaritatea indivizilor, în cadrul unei specii caracterizate, ca orice manifestare a
vieţii, prin diversitate şi eterogenitate.
În ambele versiuni, toleranţa este expresia afinităţilor şi interacţiunilor interpersonale. În această
viziune, intoleranţa apare atunci când cele două condiţii (conştiinţa similarităţii şi complementaritatea
funcţională) nu sunt pe deplin asigurate: este cazul inegalităţii de statut social, al prejudecăţilor, al lipsei
de cultură civică sau al manipulării politice.
c) Empatia şi simpatia
Toleranţa este favorizată de situaţiile de comunicare bazate pe rezonanţă afectivă, înţelegere
reciprocă şi cordialitate. Aşa cum spunea Sf. Augustin: „nu cunoaştem pe nimeni decât prin

4
prietenie“. Într-o comunitate animată de prejudecăţi şi excludere reciprocă, de animozităţi şi ură
mocnită, de violenţe deschise şi conflicte interetnice, este evident că nu se poate vorbi de toleranţă.
Empatia conform Dexului reprezintă o „formă de cunoaştere a altuia, în special a eului social
sau a ceva, apropiată de intuiţie; interpretare a eului altora după propriul nostru eu. Transpunerea noastră
simpatetică în obiectele exterioare”. Toleranţa comportă o hermeneutică socială similară cu proiecţia
afectivă din empatie şi comunicarea simpatică. Prima îşi are originea în relaţia dintre creator şi opera de
artă. Lipps (1906) a numit-o „contagiune afectivă“ („Einfühlung“), termen tradus în engleză de
Titchener prin „empathy“ sau empatie. Pentru a înţelege opera de artă, interpretul sau observatorul
trebuie să facă un efort de transpoziţie, astfel încât să descifreze intenţiile creatorului. La fel ca în
raportul interpret–operă de artă–creator, toleranţa presupune un demers de înţelegere a
„celuilalt“: acesta este tot o persoană umană, cu acelaşi statut civic, cu defecte şi calităţi, la fel ca
toată lumea; „celălalt“ nu este „străinul“, „barbarul“, „veneticul“ sau „minoritarul“, ci o
persoană identică cu mine, cu aceleaşi drepturi şi libertăţi. Forma cea mai avansată a acestei
comuniuni interpersonale este comunicarea simpatică. După Max Scheler, simpatia transcende
afectivitatea. Ea nu se bazează doar pe analogie şi reciprocitate, ci presupune deja implicare existenţială,
comuniune şi solidaritate.
Dacă empatia poate provoca compătimire şi înţelegere, simpatia înseamnă deja acţiune
comună şi suprapunerea intereselor. În contextul nostru, empatia este sursa toleranţei pasive, iar
simpatia ar fi la originea toleranţei active.

3. Diversitatea.
Toţi egali, toţi diferiţi - este sloganul sub egida căruia s-a desfăşurat Campania contra
rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei, organizată de Consiliul Europei în anii ’90.
Acest enunţ subînţelege o contradicţie, care ar rezulta din incompatibilitatea reciprocă dintre egalitate
şi diversitate. Aşa cum am văzut, egalitatea presupune simetria părţilor aflate în echilibru. În această
ipostază, egalitatea tuturor înseamnă identitatea sau omogenitatea după un anumit criteriu (este modelul
patului lui Procust).
Sloganul de mai sus şi ideea diversităţii în general implică însă ceea ce am numit dreptatea
distributivă. Este o formă calitativă de echilibru care se realizează prin distribuţie proporţională,
echitate şi egalitatea şanselor. Cum diversitatea este principiul de bază al vieţii şi organizării sociale,
dreptatea distributiv ă încearcă să asigure un tratament echitabil tuturor, printr-o egalitate în drepturi şi
prin accesul liber la şansele de reuşită, în funcţie de aspiraţiile, capacităţile şi contribuţia fiecăruia.
Dreptatea distributivă nu-şi propune egalitatea rezultatelor (posibilă doar în cazul utopiilor sau a
regimurilor totalitare), ci egalitatea statutului social şi civic (egalitatea în faţa legii, egalitatea în
drepturi, egalitatea oportunităţilor). În acest fel, dreptatea distributivă reuşeşte să concilieze egalitatea şi
diversitatea, în sensul preconizat de sloganul la care ne-am referit.
Diversitatea este un atribut intrinsec al naturii şi culturii. În cazul naturii, diversitatea
speciilor şi varietatea exemplarelor asigură echilibrul funcţional, însăşi modul de manifestare a
vieţii. În ceea ce priveşte cultura, fără diversitate ea ar fi golită de orice conţinut. Valorile,
credinţele, simbolurile, atitudinile, mentalităţile, obiceiurile, moravurile, normele etice – sunt
elemente ale culturii care diferenţiază persoanele, grupurile sociale, comunităţile şi naţiunile.
Chiar dacă există un nucleu moral comun, oamenii se deosebesc în funcţie de elementele de cultură
cu care se identifică. În viaţa socială, în momentul întâlnirilor interindividuale, aceste diferenţe naturale
şi culturale sunt amplificate. Se pune în acest caz o dublă întrebare:
5
 – până unde poate fi admisă diversitatea persoanelor, grupurilor şi comunităţilor fără să se
piardă coeziunea socială?
– cum coexistă identităţile individuale cu identităţile colective?
Prima întrebare reia de fapt vechiul principiu al unităţii în diversitate. Unitatea rezultă, pe de
o parte, dintr-un corp comun de norme, valori, conduite sau simboluri, valabile pentru toată
umanitatea, în ansamblul său; pe de altă parte, aceste elemente ale culturii se transmit de la o
generaţie la alta, sub formă de patrimoniu comun, fără să fie nevoie ca de fiecare dată să fie redescoperit
sau cucerit. Mircea Maliţa numeşte civilizaţie acel corp comun de cunoştinţe, valori şi tehnici care
conferă dimensiunea universală a existenţei umane. Dacă civilizaţia uneşte şi conferă continuitatea
necesară a istoriei, cultura diferenţiază şi particularizează. Ea este exclusivistă şi alimentează
identităţile şi alteritatea. Culturile nu există decât la plural, într-o mare diversitate.
Istoria civilizaţiilor a arătat că unitatea şi coeziunea socială se pot realiza doar în jurul
unui proiect comun. Fie că este vorba de proiectul autoritar al monarhului, fie de varianta spirituală a
coeziunii întru credinţă, proiectul a fost cel care a legitimat un anumit tip de societate şi a
mobilizat subiecţii, enoriaşii sau cetăţenii pentru o cauză comună. În cazul democraţiei,
proiectul este egalitatea demnităţii umane, realizată prin guvernarea pentru şi de către popor.
Codul moral care legitimează acest tip de unitate civică este dreptul natural şi Declaraţia universală a
drepturilor omului. Conform acestui cod, fiecare cetăţean este titularul unor drepturi constituţionale
care decurg din condiţia de fiinţă umană unică în esenţa sa. Drepturile unui individ nu trebuie să intre
în contradicţie sau să afecteze drepturile altui individ, titular al aceloraşi drepturi. Coeziunea socială
rezultă din această interdependenţă a drepturilor fiecărui cetăţean şi din limitarea lor reciprocă.
O formă interesantă de autolimitare este relaţia dintre drepturile individuale şi drepturile
colective. Din ce în ce mai accentuat, unele comunităţi revendică drepturi colective, care se aplică
unui grup de indivizi (ex. o minoritate etnică sau un grup profesional). Acest mod de abordare nu
exclude principiul de bază al drepturilor omului, care sunt de fapt drepturi individuale exercitate în
forme colective. Cum viaţa socială presupune doar forme colective de existenţă (grupuri, comunităţi,
asociaţii, organizaţii, instituţii), rezultă că drepturile colective sunt în realitate tot drepturi individuale,
dar contextualizate în funcţie de domeniul public de referinţă.
Cea de a doua întrebare aduce în primul plan problema controversată a identităţilor. O
persoană, un grup social sau o comunitate pot avea mai multe identităţi în acelaşi timp, anumite roluri
sociale, anumite stiluri de viaţă, apartenenţa la o categorie profesională sau la o comunitate culturală. De
exemplu, o persoană poate să-şi asume simultan o identitate etnică (membru al unui grup etnic), una
profesională (exercitarea unei anumite meserii), una lingvistică (ca vorbitor al unei anumite limbi), o
identitate sexuală, o identitate familială, una politică, alta teritorială etc. Acest proces de identificare cu
anumite aspecte ale culturii, ea însăşi extrem de diversificată, accentuează diferenţele şi varietatea
indivizilor, grupurilor şi comunităţilor. După Mc Call şi Simmonds, ca forme de manifestare a
diversităţii culturale, identităţile pot fi sursa unor conflicte sociale:
– datorită sensului diferit dat aceleiaşi identităţi;
– ca rezultat al tentativei de a-şi impune propria identitate;
– prin excluderea intolerantă a identităţilor alternative.
Conform unei definiţii simple (Smith, 1991), identităţile sunt acele forme ale culturii pe care
o persoană, grup social sau comunitate şi le atribuie sau prin care doreşte să fie recunoscut.
Identificarea are deci două laturi: una de atribuire (asumarea unui simbol sau element al culturii ca fiind
o componentă a propriului eu) şi alta de categorizare (revendicarea apartenenţei la o anumită

6
categorie identitară). În cazul în care identificarea ia forme colective (ex. apartenenţa la o anumită
comunitate profesională, la un clan sau la un partid politic), se vorbeşte de identităţi colective. În acest
caz, ca şi în situaţia identităţilor personale (construirea eului în raport cu anumite elemente ale culturii
prin care persoana doreşte să fie recunoscută), întâlnim acelaşi dublu proces: de atribuire şi
diferenţiere. În ceea ce priveşte asimilarea sau atribuirea, nu există probleme deosebite. Pot însă apare
situaţii conflictuale în cazul diferenţierii în raport cu alte identităţi colective. În acest caz, identificarea
colectivă poate lua forma diferenţierii contra altei identităţi colective.
Un alt aspect legat de raportul identităţii individuale/identităţi colective este situaţia identităţii
impuse sau a identităţii induse din exterior. În acest caz, individul preia o identitate colectivă printr-
un proces de identificare formală (ex. naţionalitatea), fără discernământ, pe baza unei identităţi
întâmplătoare (ex. împrejurarea de a te naşte pe un anumit teritoriu). Fără ca nou-născutul să poată fi
consultat, el primeşte automat o identitate colectivă. Identităţile colective reprezintă o entitate
superioară identităţilor individuale ale persoanelor participante. Formele colective de
apartenenţă/atribuire sunt de obicei coagulate în jurul unui ideal, a unei credinţe, idei sau a unei cauze.
De multe ori, identităţile colective au un scop defensiv: ele securizează în jurul unei cauze ameninţate
de o identitate dominantă. În general, există trei mari forţe centripete în jurul cărora se formează
identităţile colective: tradiţiile culturale, forţele politice şi confesiunile.
Problema identităţii colective se pune îndeosebi în legătură cu existenţa unui grup minoritar.
Este situaţia tipică în care grupul minoritar face apel la o identitate colectivă (etnică, culturală, politică
sau socială) într-un dublu scop: pentru a asigura coeziunea internă a grupului, pe de o parte, pentru a
apăra grupul minoritar de dominaţia altor identităţi colective, promovate de grupul majoritar, pe de alta.
Când vorbim de „grup minoritar“, se impun două precizări. Mai întâi, minoritatea nu este
exclusiv etnică. Există minorităţi culturale, sociale, religioase, profesionale etc. Toate aceste
minorităţi, la fel ca speciile de animale pe cale de dispariţie, beneficiază de o protecţie naţională şi
internaţională particulară (de exemplu, în Rusia există peste o sută de limbi minoritare ameninţate cu
dispariţia ), ceea ce face ca, în multe situaţii, problematica minorităţilor să preocupe mai mult opinia
publică. A doua precizare se referă la relaţia minoritate – majoritate. Această relaţie nu este una pur
matematică (o minoritate nu este întotdeauna inferioară statistic), ci este un raport contextualizat. Nu
există persoană sau grup care să fie „minoritate“ după toate criteriile şi în toate împrejurările. Sunt
frecvente cazurile în care o minoritate etnică deţine de fapt controlul economic (ex. Africa de Sud).
Drepturile omului acţionează ca un cod moral şi civic care instituie diversitatea, toleranţa,
egalitatea şi libertatea ca principii de convieţuire în societăţile multiculturale. Datorită mobilităţii
persoanelor şi comunităţilor, a migraţiilor şi a urbanizării, a intensificării schimburilor şi comunicaţiilor,
societăţile moderne sunt intens multiculturale. Situaţia nu este cu totul nouă: marile metropole coloniale
sau regiunile cu populaţie mixtă au fost dintotdeauna multiculturale. Se apreciază că aproximativ 30%
din populaţia actuală a statelor occidentale provine din emigraţie. Ceea ce este nou, este asumarea
conştientă a apărării drepturilor minorităţilor de către majoritatea politică, economică şi culturală, pe
baza principiului demnităţii egale.
Istoria modernă a cunoscut două tipuri de politică privind grupurile minoritare: asimilarea şi
pluralismul.
a) Asimilarea înseamnă de fapt anularea diferenţelor. Este un proces de omogenizare în care
cultura dominantă îşi impune limba, obiceiurile, valorile, mentalităţile şi credinţele. Referindu-se

7
la situaţia societăţilor moderne create prin imigraţie voluntară (S.U.A. şi Australia), Gordon a identificat
şapte grade de asimilare, valabile pentru orice tip de societate:
– asimilarea culturală („aculturarea“), prin care se realizează adoptarea formală a modelului
cultural dominant;
– asimilarea structurală, prin participarea şi integrarea în instituţiile, organizaţiile saucercurile
de putere ale societăţii – gazdă; după Gordon, acesta este momentul decisiv, când elitele minorităţii se
solidarizează cu elitele majorităţii, într-un sistem de cogestiune a puterii; accesul la decizie şi putere
(economică, politică) a elitelor minoritare grăbeşte pierderea identităţii colective a grupului minoritar de
provenienţă;
– asimilarea maritală, prin căsătorii mixte;
– asimilarea psihologică, care se manifestă prin identificarea cu grupul dominant; grupul
minoritar încetează să existe ca identitate colectivă, cel puţin pentru persoanele asimilate;
– asimilarea comportamentală, prin mimetism comportamental;
– asimilarea civică, caracterizată prin absenţa conflictelor de putere sau de interese între grupul
minoritar şi grupul majoritar.
Ca politică publică, asimilarea nu mai este practicată nici măcar în statele formate prin emigraţie.
Chiar şi în Statele Unite, exemplul clasic de „creuzet multietnic“ („melting pot“), alături de asimilarea
noilor valuri de imigranţi în jurul unei noi identităţi, persistă mari enclave de diversitate culturală care-
şi păstrează identitatea colectivă. În acest fel, în S.U.A. există de fapt un model mixt, de asimilare şi
pluralism în acelaşi timp („multiculturalismul rezidual“).
Pluralismul este de fapt expresia politică a diversităţii culturale. Persoana umană se
construieşte prin proiecţie identitară în raport cu această diversitate, astfel încât societăţile moderne
devin multiculturale, multietnice, multirasiale, plurilingve. Pluralismul este versantul politic al
mozaicului cultural. Persoanele, grupurile şi comunităţile care se definesc ele însele ca diferite faţă de
tendinţele sau modelele majoritare, au dreptul să-şi exprime această opţiune, să se organizeze în jurul
unor criterii liber consimţite, să întreprindă acţiuni sistematice pentru conservarea şi confirmarea acestor
diferenţe. Societatea pluralistă este de fapt locul public de manifestare şi afirmare a diferenţelor. După
acelaşi autor citat mai sus (Gordon), există două tipuri principale de pluralism:
 Pluralismul egalitar, în care grupurile etnice doresc şi obţin egalitatea în drepturi, dar rămân
separate de grupul majoritar. Diferenţele sunt încurajate şi acceptate, dar pe baza unor principii de
coexistenţă. Grupurile etnice participă la viaţa publică, au o contribuţie economică şi civică importantă,
dar se manifestă ca grupuri de interese. Este un sistem de „diferenţe competitive“, care funcţionează pe
principiul statului de drept. Gordon identifică două forme particulare de pluralism egalitar:
– pluralismul cultural, specific Statelor Unite, unde grupurile etnice continuă să-şi exprime
identitatea culturală, în pofida unor puternice presiuni asimilatoare; dat fiind dimensiunile societăţii
americane, care funcţionează pe baza unor standarde civice comune, asimilarea nu mai este efectivă
la nivel microsocial; modul de viaţă pluralist este împărtăşit de toţi cetăţenii, ceea ce nu împiedică
supravieţuirea identităţilor colective de origine (etnice, confesionale, lingvistice);
– pluralismul corporatist este cel care funcţionează în Canada şi unele ţări europene (Elveţia,
Belgia, Irlanda de Nord). Unităţile etnice sunt recunoscute formal de autorităţile publice până într- acolo
încât puterea politică este distribuită în conformitate cu ponderea numerică a acestor grupuri
etnice. Separarea instituţională şi culturală sunt recunoscute oficial, iar grupurile etnice sunt concentrate
în enclave teritoriale bine conturate, unde identităţile colective au puternice rădăcini istorice şi culturale.

8
  Pluralismul inegalitar este o formă anacronică de gestiune politică a diversităţii culturale. Spre
deosebire de politica de asimilare şi pluralism egalitar, unde stratificările sociale şi inegalităţile
economice sunt atenuate de o bunăstare comună împărtăşită atât de majoritari cât şi de minoritari,
„pluralismul inegalitar“ promovează separarea structurală pe fondul unui acces limitat la putere
şi prosperitate. Pluralismul există, dar într-o formă inechitabilă. Din acest motiv, în locul consensului
şi legitimării reciproce din pluralismul egalitar, guvernarea inegalitară recurge la coerciţie şi
impunerea voinţei dominante. Acolo unde bunăstarea este limitată, grupul majoritar este tentat să
recurgă la forţă pentru a o deţine în mod exclusiv.

9
 Tema 8. Forme şi modele ale democrației

Planul:

1. Formele democraţiei.
2. Tipologia regimurilor democratice.
3. Modelul democraţiei consensualiste.
4. Modele empirice ale democrației: analiză comparativă.

LITERATURA:
Dahl Robert A. Despre democraţie. – Iaşi: Institutul European, 2003.
Lijphart A. Democraţia în societăţile plurale. – Iaşi: Polirom, 2002.
Lijphart A. Modele ale democraţiei. – Iaşi: Polirom, 2000, 2006 ( ed.II)
Sartori Giovanni. Teoria democrației reinterpretată. - Iaşi: Polirom, 1999.

1. Formele democraţiei.

Democraţia îmbracă două forme: directă şi reprezentativă. Cea directă, presupune ca toţi
membrii unei societăţi să participe la luarea deciziilor de interes public, pe când cea reprezentativă
presupune delegarea unei persoane sau a unui grup restrâns de persoane alese din cadrul societăţii care
să se ocupe de problemele publice şi să reprezinte în mod legal interesele cetăţenilor, adică
„guvernarea se face prin reprezentare, nu persoanl” (Giovanni SARTORI, „Teoria democraţiei
reinterpretată”, traducere de Doru Pop, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 256.).
Democraţia directă este îndeobşte asociată Atenei din perioada de după reformele lui Clistene,
punctul său culminant fiind în secolul al V-lea î.Hr. Care au fost trăsăturile principale ale acestei
democraţii care a iscat asemenea controverse în vremea ei şi mai provoacă şi azi dispute? Esenţa ei a
fost participarea directă a ansamblului cetăţenilor la guvernarea cetăţii.
Trebuie specificat că, în cadrul demarcat de sistemul democraţiei directe, nu toată populaţia avea
şi atributul cetăţeniei, în sensul politic al termenului, fiind excluse de la această calitate cinci categorii
de persoane: copiii, bătrânii, femeile, sclavii şi metecii (persoane care locuiau în Atena, dar nu se
născuseră atenieni). Acest lucru ne arată că, în termeni moderni, cetăţenia politică nu se confundă cu
cetăţenia juridică şi că, mai mult,democraţia este un tip de sistem politic exclusivist din perspectiva
celor care au dreptul de a participa – fie direct, fie indirect – la luarea deciziilor, o trăsătură care se
păstrează şi astăzi, la nivelul sistemelor democratice ale contemporaneităţii (e suficient să ne gândim că
dreptul de vot se acordă începând de la o anumită vârstă, când se consideră că cetăţeanul juridic are
suficientă maturitate astfel încât să poată deveni un cetăţean politic).
Democraţia antică putea fi considerată o democraţie directă, dar nu în sensul strict al conceptului,
deoarece existau şi atunci guvernanţi şi guvernaţi, dar, cu toate acestea, era un sistem în care conducătorii
şi cei conduşi se aflau într-o relaţie directă. Sartori afirmă că, o democraţie directă, aşa cum o practicau
grecii, ar necesita implicarea politică totală din partea cetăţenilor, ceea ce ar duce inevitabil la producerea
unor dezechilibre în viaţa socială. Procesul decizional în cadrul sistemului indirect se desfăşoară pe mai
multe nivele, ceea ce determină un anumit control asupra deciziilor, spre deosebire de forma de
guvernare directă.
În ceea ce priveşte, aplicabilitatea democraţiei directe, acelaşi autor mai sus menţionat, susţine
că ar fi posibilă aplicarea acestei forme, cu respectarea anumitor condiţii (un număr relativ restrâns de
persoane, spaţiul geografic în cadrul căruia se aplică democraţia directă să fie şi el restrâns,

1
participarea reală şi eficientă a cetăţenilor la viaţa publică şi politică, cu riscul neglijării celorlalte aspecte
ale vieţii sociale.(Ibidem, pp. 258-259), care însă în societăţile contemporane nu se mai regăsesc, şi din
acest motiv guvernarea după acest sistem ar produce mari dezavantaje şi ar fi total ineficientă pe măsură
ce numărul participanţilor ar creşte.
Trebuie menţionat faptul că elemente ale democraţiei directe se regăsesc în formele de
guvernare contemporane, cum ar fi: referendumul, adunările locale sau generale, scrutinele pentru
alegerile prezidenţiale sau pentru demiterea preşedintelui unui stat.
Pe de altă parte, apariţia democraţiei reprezentative poate fi localizată istoric în epoca
modernă, când, odată cu apariţia statelor-naţiune, gestionarea problemelor de ordin comunitar s-a
transferat de la nivelul restrâns al oraşelor-stat la cel al statului naţional, participarea tuturor cetăţenilor
la luarea deciziilor politice devenind, practic, imposibilă. De altfel, implicit în perioada contemporană,
toate sistemele politice care se revendică de la organizarea politică de tip democratic sunt de tip
reprezentativ. Există, desigur, „rămăşiţe” ale democraţiei directe în cadrul democraţiilor reprezentative
(aşa cum sunt referendumul sau chiar momentele de delegare a reprezentanţilor prin vot), însă aceasta,în
sensul său consacrat, nu mai este posibilă astăzi.
Este însă evident că poporul (sau majoritatea sa) nu poate exercita puterea direct şi nemijlocit în
statele moderne, ale căror dimensiuni se bazează pe o delegare a puterii şi conducerii de la o majoritate
la o minoritate profesională de politicieni: ”poporul” transferă prin vot puterea (legislativă şi
executivă) unor politicieni profesionişti, aleşi prin vot pe termen limitat (perioada unui mandat). Aceşti
politicieni pot fi consideraţi drept ”reprezentanţi” ai celor care i-au ales, de unde şi denumirea de
”democraţie reprezentativă”.
Cum organul suprem de conducere în stat este cel care grupează politicienii aleşi să alcătuiască
legislativul (Parlament, Adunare Naţională, Congres), democraţia reprezentativă primeşte adesea şi
numele de ”democraţie parlamentară”.

2. Tipologia regimurilor democratice.

Dincolo de analiza formelor de guvernare şi a tipurilor de regim politic democratic, în teoria

democratică empirică a ultimelor decenii, mai mulţi autori au încercat să delimiteze factorii care
determină ca, în ceea ce priveşte practica democratică, regimurile politice să se diferenţieze. În acest
peisaj intelectual, cele mai relevante lucrări aparţin politologului Arend Lijphart. Autorul pleacă de la
o tipologie a sistemelor politice democratice aparţinând lui Gabriel Almond (anglo-american,
continental-european, preindustrial sau parţial industrial şi totalitar ), pentru a propune o tipologie a
regimurilor politice democratice. În contextul acestei tipologii, A. Lijphart discută pentru prima dată
despre modelul democraţiei consensualiste/consociaţionale, un concept care face carieră în ştiinţa
politică contemporană.
Pentru a realiza tipologia regimurilor democratice, A. Lijphart foloseşte următoarele criterii:
 cultura politică - cultură politică omogenă sau fragmentată, în funcţie de clivaje
 comportamentul elitelor, cărora, la fel, li se atribuie două stări: comportament al elitelor coeziv
sau concurenţial.
Rezultă astfel o cvadruplă tipologie a democraţiilor empirice (vezi tabelul 1):
a) democraţie centripetă (cultură politică omogenă, comportament concurenţial al elitelor);
b) democraţie centrifugă (cultură politică fragmentată, comportament concurenţial al elitelor);
c) democraţie consensualistă (cultură politică fragmentată, comportament coeziv al elitelor);
d) democraţie depolitizată (cultură politică omogenă, comportament coeziv al elitelor).
Dacă democraţia centripetă reflectă ceea ce G. Almond înţelegea prin tipul anglo-american al
democraţiei, iar democraţia centrifugă corespunde tipului continental-european, democraţia
consensualistă şi cea depolitizată reprezintă contribuţia lui A. Lijphart la dezvoltarea studiilor privind
modelele empirice ale democraţiei.

2
 Structura societății

Omogenă Plurală

Coeziv Democrație Democrație

depolitizată consociațională
Comportamentul
elitelor

Antagonic Democrație Democrație

centripetă centrifugă

Tabel 1. Tipologia regimurilor democratice după A. Lijphart.

(Sursa : Lijphart A. Democraţia în societăţile plurale.: Iaşi, Polirom, 2002, p. 123)

În viziunea lui A. Lijphart, democraţia depolitizată „reprezintă genul de regim democratic spre
care democraţiile occidentale păreau a se îndrepta la începutul anilor 1960 (...). Este descris prin termeni
ca «Noua Europă», «liberalism al grupurilor de interese», «Leviathan democratic». Tendinţa părea a
merge către o diminuare a tensiunilor ideologice şi o intensificare simultană a procesului coeziv de luare
a deciziilor.” (Lijphart, 2002, p. 123). Negocierea permanentă și concilierea ocazională tind să
înlocuiască confruntarea activă, discuția doctrinară și lupta de clasă. Hotărârile economice esenţiale sunt
luate în „runde de negociere anuale" între toate grupurile interesate: „autorităţile guvernamentale se
întâlnesc la masa negocierilor, faţă în faţă cu liderii sindicali, reprezentanţii fermierilor, micilor
proprietari de pământ şi pescarilor şi cu delegaţii Asociaţiei Patronatului.
Cele patru tipuri din tipologia expusă în Tabelul 1 reprezintă nu doar combinaţii diferite de
pluralism social şi comportament al elitelor, ci şi grade variate de stabilitate politică. Tipul centrifug de
democraţie este instabil, pe când tipurile centripet şi consociaţional sunt democraţii stabile. Deoarece
democraţia depolitizată îmbină caracteristicile stabilizatoare atât ale tipului centripet, cât şi ale celui
consociaţional, ar trebui să aibă cea mai mare stabilitate. Dar realitatea este alta, în special ca urmare a
efectelor destabilizatoare ale opoziţiei faţă de caracterul insuficient de democratic al acestui tip de regim.
Majoritatea criticilor formulate la adresa democraţiei consociaţionale se aplică şi tipului depolitizat, în
timp ce acesta din urmă nu beneficiază de justificarea potrivit căreia comportamentul coeziv este
indispensabil pentru a controla clivajele intense ale unei societăţi plurale.
Ar trebui sublimat că, tipologia cvadruplă a regimurilor democratice nu este nici statică, nici
pur descriptivă. Ea corelează variabilele independente - caracterul plural sau non-plural al societăţii şi
comportamentul elitelor - cu variabila dependentă a stabilităţii politice. Orice schimbare în
variabilele independente va influenţa, de aceea, gradul de stabilitate al democraţiei în discuţie. Mai
mult, deoarece una dintre variabilele relaţiei este stabilitatea politică, tipologia ilustrează care tipuri
sunt mai predispuse a dura - regimurile centripet şi consociaţional - şi care e mai probabil să fie efemere
- regimul centrifug şi cel depolitizat.
De exemplu, faptul că tendinţa spre democraţie depolitizată, care părea atât de irezistibilă la
începutul anilor 1960, a fost oprită şi chiar inversată, poate fi explicat prin neaşteptat de lenta dispariţie
a vechilor clivaj e şi apariţia altora noi (adică mişcarea orizontală către partea stângă a tipologiei a
fost oprită şi radical schimbată) şi prin instabilitatea inerentă a regimului depolitizat. În cele din urmă,
împreună cu analiza anterioară a condiţiilor favorabile pentru democraţia consociaţională, tipologia
spune ceva despre direcţia în care e probabil ca tipul centrifug instabil să se dezvolte: în democraţie
consociaţională, în cazul în care condiţiile sunt favorabile, şi într-un regim nedemocratic, în caz
contrar.
3
 Tipologia din Tabelul 1 poate fi considerată nu doar un sistem de clasificare pentru o serie de
tipuri ideale intercorelate, ci şi un plan de clasificare a sistemelor politice empirice. O astfel de clasificare
necesită ca perioada de timp în discuţie să fie clar stabilită, deoarece structura societăţilor şi
comportamentul elitelor, precum şi regimurile caracterizate de aceşti doi factori sunt toate supuse
schimbării.

3. Modelul democraţiei consensualiste

Arend Lijphart a fost cel care a dezvoltat modelul democraţiei consensualiste (consociaţionistă,
consociaţională) în opoziţie cu cel al democraţiei majoritare. Esenţa modelului majoritarist este aceea
că guvernarea este realizată de majoritatea poporului şi în concordanţă cu interesele şi dorinţele acestei
majorităţi (A. LIJPHART, „Modele ale democraţiei”, Polirom, Iaşi, 2006, p. 25).
Modelul consensualist presupune ca puterea guvernamentală să fie deţinută de un cartel al
elitelor politice care să aibă drept obiectiv construirea unei democraţii stabile în condiţiile unei culturi
politice segmentate şi ale unei societăţi plurale, adică „societăţi care sunt puternic divizate de-a lungul
unor linii religioase, ideologice, lingvistice, culturale, etnice sau rasiale în subsocietăţi virtual separate,
cu propriile lor partide politice, grupuri de interese şi canale de comunicare” (Ibidem, p. 50). Când se
întâlnesc astfel de societăţi, guvernarea conform modelului majoritar este nedemocratică şi
periculoasă, deoarece minorităţile care nu au acces la putere, se vor simţi excluse şi treptat îşi vor pierde
încrederea în regimul politic. În aceste condiţii, este necesar să se construiască o formă de guvernare
care să fie bazată pe consens, negocieri, compromisuri. Elveţia este statul care încorporează cel mai bine
caracteristicile unui regim democratic consensualist, dar şi Belgia se încadrează în aceastăcategorie.
În viziunea lui Lijphart, există nouă condiţii care favorizează stabilirea într-o societate a unei
democraţii consensualiste şi care ajută la funcţionarea acestui sistem:
1. Absenţa unei majorităţi solide care nu este interesată de împărţirea puterii, ci dimpotrivă
doreşte adoptarea modelului majoritar.
2. Absenţa unor diferenţe pronunţate de status socio-economic între membrii grupurilor
subculturale.
3. Existenţa unui număr redus al segmentelor.
4. Existenţa unui echilibru de puteri între aceste segmente.
5. Populaţia redusă a ţării.
6. Prezenţa unui pericol sa a unei ameninţări externe care practic forţează grupurile să
coopereze.
7. Prezenţa unei loialităţi cuprinzătoare predominante în comparaţie cu loialităţile
particulariste.
8. Concentrarea geografică a grupurilor ca element ce facilitează federalizarea
9. Existenţa tradiţiei concilierii dublată de disponibilitatea de a încheia compromisuri politice.
Modelul consensualist are ca obiectiv să împartă, să disperseze puterea, iar aceasta se poate
realiza cu ajutorul mai multor metode, enunţate tot de către Arend Lijphart (Vezi: A. LIJPHART,
„Modele ale democraţiei”, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp. 51-57).
Prima metodă constă în împărţirea puterii executive în cabinete de coaliţie care oferă
posibilitatea tuturor sau majorităţii partidelor importante să deţină puterea executivă.
Crearea unui echilibru între puterea executivă şi cea legislativă este cea de-a doua cale care
permite unui sistem să funcţioneze pe bază de consens (de exemplu, legislativul, pe perioada cât
executivul a fost ales, să nu poată acorda vot de neîncredere guvernului).
Existenţa unui sistem multipartidist în cadrul căruia nici un partid politic să nu se aproprie de
deţinerea unei majorităţi, este o condiţie care participă în mod pozitiv la funcţionarea acestui tip de
guvernare, deoarece este esenţial să se formeze coaliţii bazate pe compromis şi negocieri pentru a
putea guverna.

4
 Principiul reprezentării proporţionale este esenţial pentru emergenţa unui sistem
multipartidist, deoarece asigură locurile în Parlament tuturor partidelor în funcţie de interesele pe care
le reprezintă la nivelul populaţiei.
Pentru o democraţie consociaţională funcţională este necesar să existe un corporatism al
grupurilor de interese, care se împarte în corporatism social în care predomină sindicatele şi
corporatism liberal în care asociaţiile patronale sunt forţa cea mai puternică.
De asemenea, existenţa unei guvernări federale şi descentralizate asigură autonomia şi
independenţa grupurilor din care este formată societatea, dar garantează, în acelaşi timp, coeziunea şi
coerenţa acestor grupuri în cadrul statului federal.
Organizarea puterii legislative conform unui bicameralism puternic oferă posibilitatea unei mai
bune reprezentări a minorităţilor, dar pentru ca această construcţie parlamentară să fie şi eficientă trebuie
să îndeplinească două condiţii: modalitatea de alegere a camerelor Parlamentului să fie diferită pentru
camera superioară şi cea inferioară, iar prima să deţină puteri reale şi aproximativ egale cu cea de-a
doua.
Rigiditatea constituţională este o altă cale prin care se poate asigura funcţionalitatea guvernării
consensualiste; modificarea principiilor constituţionale poate fi înfăptuită doar cu majorităţi speciale. În
completare, controlul constituţional, practicat în general de un Tribunal Federal, asigură un plus de
siguranţă şi stabilitate statului de drept.
Nu în ultimul rând, existenţa unei Bănci centrale independente la nivelul statului federal,
constituie o condiţie care oferă o garanţie în plus stabilităţii unui regim bazat pe consens şi colaborare.
Referitor la acest model elaborat de Lijphart, Giovanni Sartori afirmă că modelul democraţiei
consensualiste este o contribuţie importantă în literatura de specialitate, fiind de acord cu
argumentul că în cadrul societăţilor divizate, eterogene şi polarizate nu se poate guverna pe principiul
majorităţii şi că trebuie să se aleagă democraţia consociaţională (Vezi: G. SARTORI, „Teoria
democraţiei reinterpretată”, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 222.). El nu aderă, însă, şi la afirmaţia
acestuia, că acest mod de guvernare ar trebui să fie un model demn de adoptat de către toate societăţile,
deoarece acest tip de democraţie este „un sistem de contrapresiuni ţinute laolaltă de elite solidare care
intenţionat încearcă să neutralizeze elanurile centrifuge ale societăţilor lor”(G. SARTORI, „Ingineria
constituţională comparată”, Editura Institutul European, Iaşi, 2008, p. 113.).
Robert Dahl nu consideră că democraţia consensualistă poate fi ridicată la rangul de model ideal
de urmat sau de teorie general aplicabilă, ci vede această democraţie ca o reţetă de a menţine stabilitatea
în societăţile puternic divizate de grupuri etnice şi culturale, unde liderii politici ale tuturor segmentelor
existente cooperează în cadrul unei mari coaliţii pentru a guverna statul.

4. Modele empirice ale democrației: analiză comparativă.

În lucrarea „Modele ale democrației”, Arend Lijphart va încerca să nuanţeze caracteristicile
modelului consensualist al democraţiei, prin comparaţie cu ceea ce numeşte modelul majoritarist
(sau Westminster) al democraţiei. Demersul comparativist pune în lumină diferenţele principale ale
celor două modele, politologul susţinând că „guvernarea majorităţii concentrează puterea politică în
mâinile unei majorităţi simple (...), în timp ce modelul consensualist încearcă să împartă, să disperseze
şi să limiteze puterea în diverse moduri. O altă diferenţă constă în faptul că guvernarea majorităţii este
exclusivă, concurenţială şi antagonistă, în timp ce modelul consensualist este caracterizat de
inclusivitate, negocieri şi compromis; din acest motiv, democraţia consensualistă poate fi numită şi
«democraţie a negocierii»” (Lijphart, 2000, p. 26).
Analiza comparativă pe care politologul american o realizează între cele două modele empirice
ale democraţiei intenţionează să înlăture puternica tendinţă de a identifica sistemul politic democratic cu
democraţia majoritaristă şi să demonstreze că, dimpotrivă, democraţia consensualistă (sau
consociaţională, cum o numeşte Giovanni Sartori) este un model alternativ care deţine aceeaşi
legitimitate. În acest sens, Lijphart deduce, din principiile celor două modele, 10 diferenţe care privesc
cele mai importante reguli şi instituţii ale democraţiei (Lijphart,2000, pp. 26-27). Cele zece diferenţe
sunt orientate în funcţie de două dimensiuni:
5
 • dimensiunea executiv-partide, care vizează distribuirea puterii politice executive, sistemele
de partide şi electorale şi grupurile de interese;
• dimensiunea federal-unitar, ce cuprinde acele trăsături asociate distincţiei dintre guvernarea
federală şi cea unitară.
În funcţie de aceste două dimensiuni, devin evidente cele 10 diferenţe dintre democraţia
majoritaristă şi cea consensualistă, după cum reiese din următorul tabel:

Tabel 2: MODELE EMPIRICE ALE DEMOCRAŢIEI

Niveluri de analiză a Democraţie majoritaristă Democraţie consensualistă

diferenţelor
1. concentrarea puterii executive
în cabinet majoritare monocolore
2. relaţii legislativ-executivîn care
Dimensiunea executivul este dominant
executiv-partide 3. sistem bipartidist
4. sistem electoral majoritar şi
disproportional
5. sistem pluralist al
grupurilor de interese
1.guvernare centralizată şi unitară
2.concentrare a puterii legislative
de către un legislativ unicameral
3.constituţii flexibile care pot fi
amendate de către majorităţi
Dimensiunea simple
federal-unitar 4. sisteme în care legislativele au
ultmul cuvânt în privinţa
constituţionalităţii propriei
legislaţii
5. bănci centrale dependente de
executiv
1. împărţire a puterii executive în
coaliţii largi, multipartidiste
2. echilibru al puterii între executiv
şi legislative
3. sistem multipartidist
4. reprezentare proportional
5. sistem coordonat şi „corporatist”,
al cărui scop este compromisul şi
concertarea
1. guvernare descentralizată şi
federală
2. separare a puterii legislative între
două camere cu puteri egale, dar
constituite diferit
3. constituţii rigide care pot fi
modificate numai de către majorităţi
extraordinare
4. sisteme în care legile sunt subiect al
controlului constituţional de către
curţi constituţionale sau supreme
5. bănci centrale independente

Pe baza diferenţelor redate în tabel, Arend Lijphart va realiza analiza comparativă a formelor de
guvernare din treizeci şi şase de ţări. Conform interpretării lui Lijphart, modelul majoritarist insistă
asupra ideii că democraţia înseamnă guvernarea de către majoritatea poporului, acest tip de regim politic
democratic putând fi întâlnit, de exemplu, în Marea Britanie, Noua Zeelandă sau Barbados. Pe de altă
parte, modelul consensualist al democraţiei concurează această viziune, iar Lijphart arată că acesta este
prezent mai ales în societăţile pluraliste (precum Belgia, Olanda, Elveţia şi chiar ceea ce tinde să devină
Uniunea Europeană), „care sunt puternic divizate de-a lungul unor linii religioase, ideologice,
lingvistice, culturale, etnice sau rasiale în subsocietăţi virtual separate, cu propriile lor partide politice,
grupuri de interese şi canale de comunicare (...).
În aceste condiţii, guvernarea majorităţii nu este numai nedemocratică, ci şi periculoasă,
deoarece minorităţile cărora li se refuză continuu accesul la putere se vor simţi excluse şi discriminate
şi pot să-şi piardă încrederea în regim” (Lijphart, 2000, p. 50).
Dar, pentru a înţelege mai bine deosebirea dintre modelul democraţiei majoritariste şi cel al
democraţiei consensualiste, este necesar să ne îndreptăm atenţia înspre cel mai important element care
defineşte fiecare model în parte: sistemul electoral. Astfel, vom observa că primul model al democraţiei
foloseşte sistemul electoral majoritar sau al pluralităţii, în circumscripţii uninominale.

6
 Este vorba despre un sistem în care „învingătorul ia totul”, ceea ce înseamnă că acel candidat
care e susţinut de cel mai mare număr al alegătorilor este cel care câştigă, în timp ce ceilalţi alegători
rămân nereprezentaţi. Acest tip de sistem electoral poate fi divizat în următoarele formule electorale:
1. formula pluralităţii; 2. formula mixtă majoritate-pluralitate; 3. formula votului alternativ.
Avantajul acestui tip de sistem electoral este că el conferă stabilitate sistemului, determinând
existenţa unui sistem bipartidist pur (precum în SUA) sau cu două partide şi jumătate (bipartidism impur,
precum în Marea Britanie), în vreme ce principalul dezavantaj e că el este mai puţin democratic, în
sensul că nu permite reprezentarea intereselor tuturor grupurilor existente în societate.
Pe de altă parte, sistemul electoral specific modelului democraţiei consensualiste este unul care
are, ca scop principal, atât reprezentarea majorităţii, cât şi a minorităţii, precum şi transformarea
proporţională a voturilor în locuri parlamentare, pentru a evita astfel supra reprezentarea sau
subreprezentarea unui partid. Este vorba despre sistemul electoral al reprezentării proporţionale
(RP), care, la rândul său, cunoaşte următoarele formule: 1. formula reprezentării proporţionale pe liste;
2. formula proporțională mixtă; 3. formula votului unic transferabil
Avantajul acestui tip de sistem electoral este că asigură o reprezentare lărgită a intereselor
diverselor grupuri existente în societate, fiind, din această perspectivă, mai democratic. Principalul
dezavantaj constă în faptul că influenţează formarea unui sistem multipartidist, ceea ce determină
imposibilitatea ca un singur partid să cumuleze 50%+1 din voturi, astfel încât să asigure guvernarea.
Astfel, cu excepţia cazurilor de formare a unui guvern minoritar, partidele se grupează de regulă în
coaliţii pentru a forma cabinetul. Întrucât în astfel de coaliţii pot intra partide politice de orientare
ideologică diferită sau cu programe de guvernare diferite, este posibilă apariţia unor tensiuni în interiorul
lor. De aici decurge un grad redus de stabilitate politică.
Analiza modelelor empirice ale democraţiei, în viziunea lui A. Lijphart, nu face decât să scoată
în evidenţă complexitatea dezbaterii asupra problemelor pe care le presupun sistemele politice
democratice. Iar asta cu atât mai mult cu cât alternativele autoritariste la democraţie reprezintă în
continuare un pericol major la adresa acestor sisteme politice.

7
 Tema 9. Construcția constituțională democraticăPlanul:

1. Fundamentele construcției constituționale democratice.

2. Instituţiile constituţionale ale democraţiei.
3. Mecanismele constituţionale ale democraţiei.

Literatura:
 Constituția Republicii Moldova // www.md.undp.org
 Regulamentul Parlamentului // www.parlament.md
 Cum se consolidează democraţia / coord.: Diamond L. ş.a. – Iaşi: Polirom, 2004.
 Juridicizarea politicului / COMMAILLE Jacques, DUMOULIN Laurence, ROBERT
Cecile.- Iași: Insitutul European, 2012.
 Hayek F.A. Constituția libertății. - Iaşi: Institutul European, 1998.
 Reforme ale justiției în Europa de Est. Perspective comparative / Coordonator DÎRDALĂ
Lucian.- Iaşi: Institutul European, 2014.

Conchidem ca tensiunile statice si dinamice, identificate la una din temele precedente, atât la
nivelul proiectării cât si al evoluției unui sistem politic democrat, ar trebui să se regăsească in orice
secvență a unei democrații, inclusiv, în constituție. Astfel, atât instituțiile constituționale
democratice cât si raporturile dintre ele sunt modelate de aceste tensiuni, după cum tot ele conduc la
apariția crizelor (Apariția unei crize este posibila doar daca este depășita limita superioara a
tensiunii). În consecința, a analiza criza politică în construcția constituțională democratică înseamnă,
pe de o parte, a cerceta instituțiile constituționale si atribuțiile acestora din perspectiva
tensiunilor creatoare si, pe de alta parte, a reliefa modalitățile de detensionare – mecanisme ale
depășirii crizei.

1. Fundamentele construcției constituționale democratice.

Într-un sistem politic putem regăsi, deopotrivă, mecanisme informale si mecanisme formale
de depășire a crizei. Prin mecanisme informale înțelegem acele procese de detensionare ce apar ca
urmare a voinței actorilor politici. Menționăm ca unele procese se bucură de repetabilitate sistabilitate
în timp, iar altele sunt unice – expresie a unor situații excepționale ce necesita rezolvări neuzuale.
Prin mecanisme formale de depășire a crizei – pe care le vom numi în continuare mecanisme ale
crizei - înțelegem acele procese de detensionare ce sunt înscrise într-un act normativ. În cadrul
acestui curs ne vom concentra asupra mecanismelor formale incluse în constituțiile statelor. Scopul
nostru este de a releva cât de sensibile sunt constituțiile fata de diversele crize politice si de a cerceta
daca este o corelație între tipul de aranjament instituțional si numărul de mecanisme ale crizei. Pentru
aceasta este necesar, mai întâi, sa precizam care sunt instituțiile supuse studiului si care sunt
mecanismele crizei prezente în constituții.
La baza construcţiei constituţionale democratice a fost aşezat, încă din secolul al XVIII-lea,
principiul separaţiei puterilor în stat. În baza acestuia, exercitarea puterii este împărţita între mai

1
multe instituţii în aşa fel încât "puterea sa fie înfrânata de putere" (Charles de Montesquieu, Spiritul Legilor,
vol. I, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1964, p.195). Aceasta segregare a făcut ca o instituţie – Parlamentul - sa
dețină ca obiect al activității adoptarea legilor, o alta – Guvernul – sa fie însărcinată sa le pună în
aplicare, în timp ce o a treia – Instanța judecătoreasca - să poată sancționa nerespectarea legilor.
Este necesar sa adăugam ca între Parlament si Guvern, pe de o parte, si instanța de judecată,
pe de altă parte există diferențe profunde. Despre acest lucru ne atenționează Montesquieu care scrie
că într-un fel puterea judecătoreasca nu este o putere (idem, p.198). Si aceasta pentru ca Parlamentul si
Guvernul sunt instituții eminamente politice, în timp ce o instanța judecătoreasca e o instituție a-
politica. Cele doua instituții politice își centrează acțiunile asupra prezentului si al viitorului, în
vreme ce o instanța reacționează cu privire la evenimente deja desfășurate. Parlamentul si
Guvernul se bucura de un grad de libertate decizionala ridicată pe care instanța, ținută de lege sau
de precedent judiciar, nu o are. Așa dar, instanțele sunt independente (nu răspund în fata unei alte
instituții), dar nu sunt libere fiind supuse ordinii juridice ce le învestește; instituțiile politice au
libertate decizionala, dar nu se bucura de independenta (răspund în fata altor instituții si a
alegatorilor).
Prin urmare, a fost firesc ca evoluția democrațiilor moderne sa graviteze în jurul
raporturilor Parlament - Guvern. Înainte de a explicita dezvoltarea acestor raporturi se impun
câteva precizări privitoare la nașterea democrației moderne. Drumul care a condus la conceptualizarea
si implementarea acestei formule de regim politic a fost unul sinuos.
Astfel, unul dintre cei mai importanți filosofi ai Antichității, Aristotel, considera ca democrația
nu este decât o "pervertire" a bunei guvernări. În Politica (Aristotel, Politica, Editura Antet, 1999, pp.218-
219), Stagiritul oferă o analiză succintă și precisă a democrației așa cum era înțeleasa în perioada
antica. Din aceasta descriere, reținem alături de David Held (David Held, Modele ale democratiei, Editura
Univers, p.47), condițiile pe care trebuie sa le îndeplinească un stat pentru a adopta acest regim politic:
oraș-stat mic cu terenuri agricole în vecinătate; economie bazata pe munca sclavilor, care asigura timp
liber pentru cetățeni; serviciul casnic, adică munca femeilor, care da posibilitatea bărbaților să se
ocupe de îndatoririle publice; cetățenie restrânsa la un număr relativ mic de persoane. În ciuda
idealului generos al egalității politice, democrația clasica a fost considerata, vreme îndelungata,
potrivita doar pentru statele mici, statele-cetate. Însa, diminuarea rolului monarhului si
augmentarea celui jucat de stările generale au impus, treptat, conturarea modelului democrației
reprezentative. Acest tip preia principiul deplinei egalități politice, dar îl face posibil prin intermediul
mandatarii - cetățenii participa la guvernare prin intermediul reprezentanților.
O problema cu care se confruntă o cercetare politologică comparativă, rezidă în constatarea
că unele state au aceleași instituții, însa, poziția constituționala a acestora este sensibil diferită. Simpla
identificare a instituțiilor este insuficientă deacea este necesar a construi o analiză care să releve
capacitatea de acțiune și interacțiune a acestora. Pentru aceasta analiza trebuie efectuată în funcție de
doua dimensiuni: dimensiunea legitimității si dimensiunea atribuțiilor. Cele doua dimensiuni
operaționalizează conceptul denumit de cercetătorul A. Charpinschi, potențialitate instituționala. Prin
potențialitate instituționala, se înțelege capacitatea acțională a unei instituții. Se consideră că
dimensiunea legitimității este cea care prevalează într-un sistem politic construit pe principiul forte
al reprezentativității. O instituție puternic legitimată poate acționa politic dincolo de limita atribuțiilor
recunoscute, întrucât poate pretinde ca acționează în numele poporului. Spre

2
exemplu, experiența comuna ne arată că un președinte puternic legitimat prin votul întregului popor
are tendința de a juca un rol mult mai important decât un președinte ales de Parlament chiar dacă
acesta din urma ar avea atribuții mai importante.

2. Instituţiile constituţionale ale democraţiei.

Astfel, instituția centrală și fără de care nu e posibila democrația moderna este Parlamentul.
Acestea pot fi unicamerale si bicamerale (Pentru rigoare, sa precizam ca Prima Camera, cea care asigura
reprezentativitatea populara, este denumita Camera inferioara, în timp ce a doua Camera, cea care include reprezentanții
statelor federale, este denumita Camera superioara). În principiu, statele unitare ar trebui să dețină Parlamente
unicamerale, în timp ce statele federale ar trebui sa practice bicameralismul. Exista însa și excepții
datorate unor diverși factori. De exemplu, în Parlamentul bicameral al Marii Britanii Camera Lorzilor,
menținută datorita tradiției, joaca un rol minor. De altfel, Parlamentul Marii Britanii este considerat
un "unicameralism bicameral".
Daca Parlamentul este piatra de bolta a construcției democratice, atunci Guvernul - instituția
abilitată să pună în executare legile – poate fi înțeles ca un instrument de lucru, "mâna lungă" a
acestuia. Această instituție poate purta diverse denumiri: Guvern, Executiv, Consiliu de Miniștri. Cel
ce o conduce se numește, de obicei, prim-ministru, dar se poate numi si președinte ( Spania) ori
cancelar (Germania, Austria). Prezenta unei instituții precum Guvernul, organ colegial construit pe
principiul răspunderii solidare si de dimensiuni mult mai reduse decât Parlamentul, pare firească din
perspectiva asigurării unității si rapidității de acțiune în implementarea legilor. Poziția sa este clar
precizata: în timp ce Parlamentul ales, direct sau indirect, de cetățenii cu drept de vot, se bucura de
legitimitate deplina, Guvernul, învestit de Parlament, rămâne un simplu executant.
Cu acest model pare să fi început aventura modernă a democrației. De aceea, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea si prima jumătate a secolului al XX-lea, Parlamentele au uzat de
legitimitatea lor sporită și au creat o presiune puternică asupra guvernelor. Este perioada lungilor
dezbateri parlamentare bazate pe o revigorare a retoricii antice. Excesul de parlamentarism a dus la
o instabilitate ridicată și o viață scurtă a Guvernelor, complexitatea sistemelor crescând în dauna
capacitații lor de a răspunde prompt la provocările mediului social.
Pentru a contracara fenomenul, în Constituțiile statelor democratice din perioada interbelică
si, mai ales, după al doilea război mondial, au apărut mecanisme care au raționalizat
parlamentarismul în scopul de a creste puterea decizionala a Guvernului. Însă, această soluție putea
conduce și la efecte nedorite întrucât Guvernul era situat într-o poziție favorabilă abuzului de putere.
Pentru a înlătura noul neajuns, forța Guvernului a fost treptat redusă, pe de o parte prin
desprinderea unor instituții, pe de alta parte, prin crearea unor instituții menite sa-i controleze
activitatea.
Între instituțiile desprinse din Guvern pot fi menționate: Reprezentantul statului (în anumite
state), Banca Centrala (Națională), Administrația locala, iar ca instituții menite să sancționeze
activitatea Guvernului: Avocatul Poporului si Curtea Constituționala (Curtea Suprema). Vom analiza
aceste instituții preponderent din perspectiva rolului jucat în reamenajarea sistemelor politice
democratice de după 1945, reliefând aspectele legate de “minarea” forței Executivului.
Instituția care ridica cele mai importante dificultăți în argumentarea teoretica este cea a
Reprezentantului statului. Folosim aceasta formula si nu pe aceea uzuală în limbajul diplomatic de
Sef al statului întrucât aceste funcții au, cel mai adesea, atribuții de conducere limitate. Si aceasta
deoarece rolul sau – de reprezentare a statului în relațiile cu alte state - este mai ușor de justificat

3
prin referiri la tradiție si istorie decât la teoria democratica. De exemplu, nimic nu oprește ca
reprezentarea statului sa fie atribuție a Primului-Ministru, unui membru al Parlamentului etc.
Pentru conturarea unei tipologii a acestei instituții, putem porni de la doua modele diametral
opuse: unul de inspirație britanica si un altul de inspirație nord-americana. Urmare a unui lung proces
de democratizare, în Marea Britanie monarhul a ajuns să joace un rol eminamente simbolic fiindu-i
distribuit un rol minor în sistemul politic. El se bucura de o legitimitate scăzută întrucât ocupa funcția
respectivă pe criterii ereditare și nu este învestit cu atribuții executive. Modelul poate fi regăsit în
statele din Commonwealth (țări care au făcut parte inițial din Imperiul Britanic) precum si in unele
state europene. Asimilăm acestui model și sistemul democratic în care, în loc de monarh există un
președinte care este ales de Parlament și care nu deține atribuții executive importante. Acest tip de
regim este denumit, în mod curent, regim parlamentar.
La polul opus se situează modelul american în care funcția de reprezentare a statului si cea
de prim-ministru sunt deținute de președinte. Mai mult, conform Constituției SUA , Executivul este
uni-personal fiind alcătuit din Președinte. Deciziile executive sunt luate de președinte, iar membrii
cabinetului (corespunzând funcțiilor de miniștri din alte țări) sunt oficial considerați consilieri ai
președintelui pe domeniile legate de responsabilitățile oficiilor lor. Cabinetul (echivalentul unui
consiliu de miniștri) include vicepreședintele și 15 șefi ai departamentelor executive. Aceștia sunt
numiți secretarii pentru agricultură, comerț, apărare, educație, energie, sănătate și servicii umane,
securitatea patriei, locuințe și dezvoltare urbană, interne, muncă, de stat, transport, finanțe, afacerile
veteranilor, și justiție. Acest tip de regim este regimul prezidențial.
Între cele două modele poate fi identificat un model hibrid în care președintele are unele
atribuții executive si, mai important, o legitimitate ridicata datorata alegerii sale de către întregul
popor. În acest model, președintele poate fi văzut ca o contrapondere la Guvern mai ales în situația
în care nu are aceeași orientare politica cu cea a majoritarii. Deși, de jure, președintele în acest
model - regimul semi-prezidențial - are atribuții de guvernare ce-l propulsează în calitatea sui
generis de membru al Cabinetului, el iese de facto din Guvern prin neparticipare la decizia politica
si devine un filtru al activității guvernamentale. În Franța, spre exemplu, această situație se
numește coabitare si s-a întâmplat de câteva ori. Între 1986-1988 are loc prima coabitare între un
președinte de stânga –François Mitterand si un prim-ministru de dreapta Jacques Chirac. Între 1993-
1995 se petrece a doua coabitare președinte – François Mitterand si primul-ministru gaullist
Édouard Balladur, în timp ce a treia coabitare, 1997-2001, a avut ca președinte pe Jacques Chirac si
ca prim-ministru pe socialistul Lionel Jospin.
Banca Centrală (Națională) a devenit independenta ca o consecință a globalizării relațiilor
economice, pe de o parte, si pe de alta parte, a integrării statelor în organizații financiare supra- statale.
De exemplu, Băncile Naționale ale statelor din Uniunea Europeana fac parte din Sistemul European
al Băncilor Centrale ce are ca principal obiectiv “menținerea stabilității preturilor” (Art. 2 al
"Protocolului privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale si al Băncii Centrale Europene" în Documente
de baza ale Comunității si Uniunii Europene, Editura Polirom, Iasi, 1999, p.191).
Realizarea obiectivului poate
stopa anumite acțiuni inflaționiste cu substrat politic ale Guvernului cum ar fi acelea din anii
electorali. Rolul important jucat de Banca Naționala îl determina pe Arend Lijphart sa o includă ca
variabila a cercetării efectuate la sfârșitul anilor ’90 ( deși nu o inclusese în analiza, având același
subiect, de la mijlocul anilor ‘80) constatând ca: “A oferi băncilor centrale independenta este încă o
modalitate de împărțire a puterii si se încadrează în setul de caracteristici

4
ale puterii împărțite [...]” (Lijphart, Arend, Modele ale democrației. Forme de guvernare si funcționare în treizeci
si sașie de tari, Editura Polirom, Iasi, 2000, p.217 ).
Tot în subordinea Guvernului s-au aflat si organele administrației locale. Tensiunea dintre
necesitatea de a rezolva cât mai repede o problema apăruta si drumul anevoios al actelor a favorizat
apariția himerei birocratice. De aici s-a ajuns la soluția descentralizării serviciilor publice,
desprinderii de autoritatea centrala, apropierii de contribuabil si aproprierii cetățeanului.
Reprezentând interesele comunitarilor, administrația locala a devenit o structura de incomodare a
inițiativelor Guvernului. Autonomizarea serviciilor publice este un alt pas de desprindere fata de
administrația public centrala a unor instituții, deși acestea rămân, în continuare, controlate de
reprezentanți teritoriali - prefecții - ai acestuia.
Instituția Avocatului Poporului (Ombudsman) are atribuții în exercitarea unui control asupra
actelor de guvernământ. A apărut în Suedia la începutul secolului al XIX-lea, dar face cariera abia
după al doilea război mondial când o suma de state adopta, pe rând, aceasta instituție. Ombudsmanul
trebuie sa apere spiritul legilor si sa protejeze drepturile si libertățile individului. Patronat de
Parlament, Avocatul Poporului are drept scop urmărirea actelor Puterii privitoare la promovarea si
protejarea drepturilor individului si, prin aceasta, limitează libertatea de acțiune a Guvernului.
Curtea Constituționala a apărut întâia data în Austria si Cehoslovacia în 1920, dar principiul
pe care se bazează - controlul constituționalității legilor a fost conturat într-o celebra decizie a Curții
Supreme Americane din 1803. În cauza Marbury vs. Madison, Curtea Suprema a Statelor Unite ale
Americii a statuat ca “fără îndoiala, cei care au elaborat Constituții scrise le-au conceput ca
reprezentând legea fundamentala si suprema a națiunii si, în consecința, principiul oricărei guvernări
de acest fel trebuie sa fie ca o lege a Parlamentului contrara Constituției este nula” (Ovidiu Tinca,
Constitutii si alte texte de drept public, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1997, p.702). Astfel s-a născut modelul
american de control al constituționalității legilor realizat de instanțele judecătorești. Exercitarea
controlului de către o instanță oarecare prezintă doua inconveniente majore: riscul unui “guvernământ
al judecătorilor” si posibilitatea apariției unei practici neunitare înaplicarea legilor. Pentru eliminarea
neajunsurile a apărut “modelul european” ce presupune crearea unui organ special si specializat de
“justiție constituționala”. Existenta unei constituții limitează la spiritul si litera ei activitatea
Parlamentului, dar nu întotdeauna Legislativul găsește calea optimizării raportului constituție/ lege/
necesitate. Curtea Constituțională sau Curtea Suprema amendează aceasta eroare prin declararea ca
neconstituțională a unei legi ori a unui segment de lege.
Dintre aceste instituții numai unele sunt, prin modul în care iau naștere si prin atribuțiile pe
care la au, instituții politice. Astfel, Parlamentul, Guvernul, Reprezentantul statului pot fi
considerate instituții politice pline. Curtea Constituțională (Curtea Supremă), Avocatul
Poporului, Banca Centrală nu sunt instituții politice. Este adevărat ca atât judecătorii de la Curtea
Constituțională, cât si Avocatul Poporului ori guvernatorul Băncii Centrale sunt numiți,în realitate,
pe criterii politice. Însa, în cele mai multe state, criteriile formale sunt bazate pe îndeplinirea unor
condiții de merit si vechime în activitate. Administrația locala are, prin modul în care ia se constituie,
o dublă natură - politică si birocratică, dar atribuțiile sale cele mai importante nu sunt guvernate de
principii si interese politice (Vezi "Carta europeana a autonomiei locale" adoptata de Consiliul Europei la
Strasbourg, 15 octombrie 1985).

5
 O cercetare completă privind criza politică ar trebui sa ia în considerație toate aceste părți ale
sistemului politic prezente în majoritatea democrațiile contemporane. Din cauza ca ar necesita un
volum de munca mult mai ridicat care ar fi posibila numai în urma unei colaborări internaționale, am
decis sa ne concentram cercetarea asupra instituțiilor ce constituie nucleul tare al democrațiilor
moderne si care, de altfel, produc sau sunt implicate în majoritatea crizelor politice. Aceste instituții
sunt Parlamentul, Guvernul, Reprezentantul statului si Curtea Constituțională (Curtea Supremă). De
altfel, Avocatul Poporului, Banca Centrală si Administrația locală sunt, cel mai adesea, implicate în
crize ale output-ului politic - politicile publice.

3. Mecanismele constituţionale ale democraţiei.

Cele patru instituții identificate (acestea pot fi mai puține daca ne aflam, de exemplu, în situația unui regim
prezidențial sau mai multe daca este vorba de un Parlament bicameral ) pot fi implicate în crize fie pentru ca
reprezentanții lor nu mai doresc ori nu mai pot sa-si continue activitatea, fie pentru că apar diferende
în privința adoptării unei poziții comune față de anumite legi, programe politice, probleme
economice, sociale etc. Constituțiile nu relevă întotdeauna motivele apariției unei crize, dar stabilesc
mecanisme care să răspundă acestor situații. De aceea, apropierea de criza politica instituționalizată
constituțional nu poate fi făcută decât studiind mecanismele de răspuns si arătând cauzele ce o pot
provoca. Asupra acestor mecanisme ne vom concentra, în continuare, atenția.
Vacanta unei funcții importante precum cea de reprezentant al statului ori de prim-ministru
poate fi provocată de demisia sau imposibilitatea de exercitarea a atribuțiilor. Demisia poate
reprezenta un mecanism de ieșire dintr-o criză politică ( ex.: demisia lui Richard Nixon forțată, în
1974, de afacerea Watergate). Imposibilitatea de exercitare a atribuțiilor poate fi invocată pentru a
acoperi un motiv determinat de o criză politică.
Președintele sau Primul-ministru pot fi puși sub acuzare (impeachment) de către Parlament
pentru comiterea unor infracțiuni grave. Acest mecanism încearcă să răspundă unei crize provocate
de acțiunile contrare intereselor naționale comise de persoane îndeplinind astfel de funcții.
În majoritatea statelor democratice, parlamentarii se bucură de imunitate în sensul în care nu
pot fi urmăriți penal decât în urma autorizării prealabile venite din partea Camerei respective.
Procedura de ridicare a imunității poate fi interpretată ca mecanism de ieșire dintr-o criză politică
atunci când apar speculații privind posibila implicare a unui om politic într-o infracțiune de o anume
gravitate. O astfel de situație poate apărea deopotrivă cu privire la un om politic aparținând unui partid
de guvernământ cât si cu privire la un reprezentant al opoziției.
Comisiile de ancheta reprezintă un mijloc de control al activității altor instituții, în special a
Executivului. Ele apar, de multe ori, în urma unei crize politice.
Sesiunile extraordinare pot fi convocate pentru ca a apărut un eveniment neașteptat pe
parcursul vacantei parlamentare, eveniment care poate sa fie si o criza politica (ex.: neînțelegeri între
reprezentanții coaliției aflate la guvernare).
În cazul Parlamentelor bicamerale este posibil ca în procesul de adoptare a unei legi sa apăra
un dezacord privind textul unei legi. În aceasta situație, Constituțiile prevăd o procedură, care include
adesea o comisie mixtă, prin care este depășită criza și se ajunge la o variantă acceptată de ambele
Camere sau votată, de obicei cu o majoritate calificată, de Camera inferioară.
Pierderea încrederii concretizată într-o moțiune de cenzură sau un vot de neîncredere
reprezintă mecanisme care răspund unei crize politice generate de o deteriorare a raporturilor dintre
Parlament si Guvern. Moțiunea de cenzură este supusă unor condiții si restricții. Astfel, aceasta
6
trebuie sa fie semnată de un număr destul de ridicat de deputați si senatori. Mai mult, senatorii si
deputații ce au inițiat o moțiune de cenzură nu mai pot face acest lucru în respectivă sesiune
parlamentară. Unele state (E.g. Germania, Spania) prevăd moțiuni de cenzura constructive: odată
cu moțiunea de cenzura este propus sau chiar trebuie desemnat viitorul prim-ministru.
Angajarea răspunderii Guvernului cu privire la un program, declarație politica sau lege
permite acestuia sa verifice în ce măsura se mai bucura de răspunderea Parlamentului. Daca actul
propus nu a fost votat, Guvernul va fi demis. Acest mecanism permite consolidarea relațiilor dintre
Guvern si Parlament atunci când a apărut o situație critica.
Invocarea stării de urgență legislativă de către Guvern constituie o cale de a grăbi Parlamentul
sa voteze o lege. Dar poate fi folosită și ca un mijloc de a forța Parlamentul sa voteze o lege în forma
pe care o dorește Executivul.
În cazul în care coaliția aflată la guvernare își pierde unitatea și o altă coaliție nu poate fi
formată, ieșirea din criză o reprezintă dizolvarea Parlamentului si organizarea de alegeri anticipate.
De menționat, ca dizolvarea poate reprezenta o manevră politică prin care cei aflați la putere încearcă
sa evite erodarea provocată de perioada prea lungă de guvernare.
Sesizarea Curții (Curtea Constituțională sau Curtea Supremă) de către Guvern, de un grup
de parlamentari sau de Președinte survine atunci când se considera ca o lege este neconstituțională.
Practica arată că în spatele acestei sesizări ce urmărește, aparent, un bine public se ascunde frecvent
o criza. Cei ce sesizează Curtea sunt parlamentari ai opoziției sau Președintele – daca are o coloratura
politica diferita de cea a coaliției sau partidului aflat la guvernare.
Delegarea legislativa extraordinara acoperă situația de vid legislativ în care Guvernul
considera ca se afla într-o situație speciala si poate promova un act cu valoare de lege. Lăsând la o
parte posibilitatea ca acest fapt sa se întâmple ca urmare a unui vid real putem sa luam în considerație
posibilitatea ca Guvernul sa încerce sa oblige Parlamentul: în momentul în care un act cu valoare de
lege a intrat în vigoare si a produs efecte pentru o perioada de timp, modificarea sa în mod substanțial
poate provoca mai mult râu.
Trimiterea legii în Parlament spre reexaminare de către Președinte reprezintă un alt mecanism
de depășire a unei crize politice. În acest caz este vorba de o diferență privind modul în care ar trebui
sa arate o lege între Parlament si Președinte.
Menționăm că "înghețarea", în diferite trepte, a sistemului politic determinată de starea de
urgentă, starea excepțională și starea de asediu nu poate fi considerată un mecanism de răspuns la o
criză politică. Prelungirea mandatului Guvernului si a Parlamentului, acțiunile excepționale ale
Guvernului, activarea "celulei de criză" (precum Consiliul de Stat sau Consiliul Superior de Apărare)
sunt răspunsuri firești ale unui sistem confruntat cu un flux informațional-energetic ridicat.Pe acest
fond pot apărea mai ușor crize politice deoarece sistemul devine mai instabil si opozanții puterii
încearcă sa profite. Într-o astfel de ipoteza devin incidente mecanismele pe care le-am descris
anterior.