Tema 13. Democraţia în cadrul ideologiilor politice.

Planul:

1. Democrația ca ideal.
2. Liberalismul şi democrația politică.
3. Conservatorismul şi democrația politică.
4. Ideologia social-democrată şi democrația politică.
5. Ideologiile nedemocratice şi democrația politică.

Literatura:
Baradat Leon P. Ideologiile politice: origini şi impact. – Iaşi: Polirom, 2012.
Florian A. Fundamentele doctrinelor politice. - Bucureşti: Editura Universitară, 2006.
Ideologii politice actuale: semnificații, evoluții și impact / Mihaela Miroiu (coord.). - Iaşi:
Polirom, 2012.
Hoffer E. Adepții fanatici: reflecții asupra naturii mișcărilor de masă. – Iaşi: Polirom, 2013.
Nay O. Istoria ideilor politice. – Iaşi: Polirom, 2008
Ungureanu C. Religia în democrație: o dilemă a modernității. - Iaşi: Polirom, 2011.

1. Democrația ca ideal.
După cum am menționat la una din primele teme, democrația este acum atât de populară,
încât cele mai multe ideologii politice pretind că îi sunt favorabile. Aceste presupuse ideologii
democratice sunt în permanentă competiție si ocazional în conflict unele cu altele. Cea mai bună
explicație pentru această situație stranie constă în a spune că ideologii diferite urmăresc și
promovează într-adevăr democrația, dar în moduri diferite, deoarece ele sunt în dezacord cu
privire la ceea ce este democrația. Ele pot să facă aceasta datorită faptului că democrația nu este
ceva unic, după cum a arătat scurta noastră istorie a democrației. Mai degrabă decât o anumită formă
de guvernământ, care trebuie să aibă o structură specifică, democrația este un ideal.
A spune că democrația este un ideal înseamnă că ea este ceva spre care oamenii tind. Cu toții
sunt de acord ca democrația este guvernarea de către popor, dar ce înseamnă exact acest lucru este
subiect de aprige dispute. Cine este „poporul” care se presupune că guvernează?
Mai mult, cum conduce „poporul”? Fiecare cetățean ar trebui să voteze direct politicile
propuse, așa cum făceau atenienii, sau ar trebui să-și aleagă reprezentanți care să facă politicile? Dacă
aleg reprezentanți, cetățenii încetează să mai guverneze ei înșiși? Cu sau fără reprezentanți, trebuie
urmată regula majorității? Dacă da, cum proteja drepturile si interesele indivizilor sau ale
minorităților, în special ale celor care spun si fac lucruri care deranjează majoritatea? Dar dacă
acționam în sensul limitării puterii majorității - așa cum face un sistem de checks and balances, de
exemplu - nu restrângem democrația, sau nu cumva ne îndepărtăm de ea? Dacă limităm numărul de
mandate pentru care un candidat poate fi ales, devine guvernul mai responsabil față de popor si prin
aceasta mai democratic? Sau îl facem mai puțin democratic negând unei majorități potențiale de
alegători șansa de a realege de nenumărate ori un reprezentant pe care îl plac?
Acestea sunt întrebări dificile pentru oricine pretinde că este democrat. Așa cum sugerează
scurta noastră istorie a democrației, li s-a răspuns diferit de-a lungul secolelor. Astfel de întrebări i-au
determinat pe unii gânditori politici să se îngrijoreze în legătură cu instabilitatea democrației, în
particular pentru presupusa sa tendință de a degenera în anarhie si despotism. Această îngrijorare a
fost în mare măsură responsabilă pentru crearea unei forme alternative de guvernare populară,
republica. Dar popularitatea republicanismului s-a estompat pe măsură ce democrația a fost tot mai
mult acceptată, iar acolo unde supraviețuiește apare sub forma republicanismului democratic.

1
 În ciuda dificultăților de a-l defini, idealul democratic al „guvernării poporului” rămâne
popular. Aceasta se datorează în parte legăturii sale cu libertatea si egalitatea, atâta timp cât
democrația implica faptul ca, într-un anume sens, fiecare cetățean va fi si liber, si egal cu toți ceilalți.
Dar ce înseamnă exact libertatea si egalitatea sau ce forma ar trebui sa ia si cum se leagă între ele,
toate acestea sunt deschise interpretării.
Aici intervin ideologiile politice. Fie că îl acceptă sau îl resping, toate ideologiile trebuie să
facă referire la idealul democratic. „A face referire la” înseamnă, în acest caz, ca ideologiile politice
trebuie sa ofere noțiuni mai explicite asupra a ceea ce înseamnă democrația. Ele fac aceasta trasând
propriile lor concepții despre natura umana si libertate pentru a determina dacă democrația este
posibilă si de dorit si, dacă da, ce formă sa aibă.
Fiecare ideologie politică oferă propria sa interpretare a idealului democratic. Acest ideal
este definit, aparat sau urmărit, în funcție de optica sa particulară. În schimb, oamenii care promovează
ideologiile politice își vor folosi propria viziune despre democrație pentru a încerca să-i influențeze pe
alții să se alăture cauzei lor.
Pentru a clarifica legătura dintre ideologiile politice si idealul democratic, să examinăm pe
scurt principalele trei versiuni ale democrației în secolul XX. Deși toate trei împărtășesc câteva
trăsături comune, diferențele dintre ele sunt suficient de puternice pentru a le distinge unele de altele si
a le plasa în concurență.

2. Liberalismul şi democrația politică.

Axată si centrată pe individ conceput ca proprietar și întreprinzător, pe om ca ființă rațională,
purtătoare și promotoare a propriilor sale aspirații si interese, doctrina politică liberală a acordat o
deosebită importanța problemei democrației. Liberalismul a dat o nouă viziune, concepție asupra
locului si rolului individului in societate, relației si a raportului său cu politica, cu puterea. De aici, s-a
născut teza fundamentală a liberalismului “individul ca scop, politica ca mijloc”. O asemenea teză
voia să exprime, pe de o parte, rolul rezervat politicii in societate, iar, pe de altă parte, sa marcheze
ruptura radicală față de concepția feudală privind statutul individului in societate.
Noul raport, pe care liberalismul îl concepea, asigura relaţia individului cu politica înțeleasă ca
putere si regim, reflectă, de fapt, esența democratismului politic liberal in ceea ce privește guvernarea.
Nu individul trebuie să se afle in slujba politicului, a puterii, ci invers, puterea trebuie să fie un
mijloc, un instrument care sa-l slujească, să-l servească pe cetățean, să-i creeze acel cadru social,
economic, politic și juridic care să-i permită realizarea propriilor sale scopuri și interese.
Democratismul politic liberal pune in locul autorității tradiționale și a privilegiilor feudale,
individul cu interesele și aspirațiile sale, însoțit de un larg sistem de drepturi și libertăți cetățenești,
civile și politice.
Principalul teoretician și fondator al democratismului politic liberal din perioada modernă
franceză este Benjamin Constant (1767-1830). Întregul democratism politic liberal promovat de B.
Constant are ca fundament Constituția. Ea este actul juridic suprem al oricărei societăți,
fundamentează, reglementează și orientează întreaga viață politică, a relațiilor dintre stat și indivizi.
Principala preocupare a lui B. Constant a fost analiza libertății individului, in strânsă corelație cu
Constituția: “nici o libertate fără Constituție si nici o Constituție fără libertate”, susținea B.
Constant. După părerea sa, afirmarea și extinderea libertății in societatea modernă este condiționată
de limitarea puterii etatice, fapt ce s-ar putea realiza prin opinia publică și accentuarea separării
puterilor in stat. In societatea modernă, libertatea individului este personală, civilă și cetățenească și
constă in independența acestuia față de stat, față de autoritate, afirmă B. Constant.
B. Constant a fost un adept al democratismului atenian, el susține că in societatea modernă
drepturile și libertățile politice trebuie să aparțină cetățeanului proprietar. Bazat pe ideea
proprietății, votul trebuie să fie cenzitar, iar Parlamentul să fie reprezentantul cetățenilor proprietari.
Însăși participarea la viața politică a cetățenilor este condiționată de proprietate. In societate, după B.
Constant in funcție de proprietate se creează două categorii de cetățeni: cei ce dețin proprietate și care
2
pot participa la viața politică, iar sfera drepturilor și libertăților este largă, consistentă; cei ce nu dețin
proprietate și in consecință nu pot participa la activitatea politică și implicit aria libertăților și
drepturilor este restrânsa. Această situație este normală și justificată întrucât proprietatea este cea care
asigură cetățeanului posibilitatea instrucției cunoașterii si de aici, competența necesară participării lor
la viața social-politică.
Un alt ideolog al democratismului politic liberal este Ch. Alexis Tocqueville. Domeniul
democratismului politic, căruia i-a acordat o deosebită atenție Ch. Alexis Tocquiville, a fost cel al
egalității, al legăturii ei cu libertatea, in condițiile societății democratice dezvoltate. Pentru aceasta,
el a luat ca model de studiu societatea nord-americană, unde, datorită condițiilor specifice in care s-a
născut această comunitate, oamenii au fost de la bun început egali.
Alături de libertate, egalitatea trebuie să constituie un principiu fundamental al oricărei
democrații. După opinia sa, egalitatea trebuie să cuprindă: egalitatea in fața legii, egalitatea politică,
egalitatea de condiții. “Egalitatea - spune Ch.Alexis Tocqueville - este proprie fiecărui individ dar
extinsă la nivelul națiunii, ea devine dogma suveranității poporului.”
Un loc și rol aparte a avut in cadrul democratismului politic liberal puterea etatică. Din
dorința de nu impieta sau îngreuna inițiativa cetățenilor, de a-i asigura posibilitatea de acțiune și
mișcare, democratismul liberal a conferit puterii etatice un rol-status minimal în relațiile sale cu
societatea civilă și politică, cu subiecții sociali. Acest rol a constat în a asigura acel cadru social,
economic, juridic și politic necesar desfășurării activității societale, fără a-l stânjeni pe individ.
Toți fondatorii liberalismului au văzut in creșterea puterii etatice principalul pericol al
democratismului politic. Așa de exemplu, J. Bentham, deși vede necesitatea și utilitatea statului în
societate, rolul acestuia este limitat la apărarea persoanei și societății, fără însă ca aceasta să impieteze
inițiativa individului sau să-l constrângă. O poziție apropiată în privința rolului puterii etatice o are
Ch. A. de Tocqueville. De teama despotismului, a dictaturii, el se opune creșterii rolului puterii etatice.
Cel mai bine a sintetizat poziția liberalismului fata de puterea etatica Serge Christophe Koln “liberalii
sunt cei mai extremiști in antietatism și antisector public”.
Forma de guvernământ susținută și promovată de liberalism a constituit și ea o notă distinctă a
democratismului politic liberal. Adversar al absolutismului și despotismului, paradigma liberală s-a
pronunțat pentru monarhie constituțională sau republica constituțională, spre această din urmă
inclină cea mai mare parte a burgheziei, întrucât ea era mult mai in măsură sa asigure libertatea
servindu-se de Constituție și se apropia mult mai mult de concepțiile privind democratismul politic.
Așa cum sugerează si numele, democrația liberala provine din liberalism – ideologia examinată
în cele ce vor urma. Precum liberalismul în general, democrația liberală accentuează drepturile și
libertățile individului, și aceasta este forma care caracterizează cele mai multe dintre democrațiile
occidentale. Pentru liberali democrația este cu siguranță guvernarea poporului, dar o parte esențială a
acestei guvernări include protecția drepturilor și libertăților individuale. Aceasta înseamnă că influenta
majorității trebuie limitată. În acest sens, democrația este conducerea de către majoritatea oamenilor
dar numai atât timp cât cei care alcătuiesc majoritatea nu încearcă să-i deposedeze pe indivizi de
drepturile lor civile fundamentale. Dreptul la libera exprimare, libertatea religiei, dreptul de a candida,
dreptul de proprietate – acestea sunt printre drepturile și libertățile pe care liberalii le-au considerat
necesare pentru ca idealul democratic, așa cum îl interpretează ei, să se realizeze.

3. Conservatorismul şi democrația politică.

Deși conservatorismul nu poate fi acuzat de lipsa de democrație, față de liberalism, luat ca
doctrină de referință, această paradigmă dă o altă înțelegere și interpretare conceptului de
democrație, conținutului ei, modului de exprimare în practică, scopului și utilității sale sociale.
In teoria și practica conservatoare, democrația nu este percepută ca o participare largă și activă
a întregului popor, ci sub diferite pretexte, ea este redusă la segmentul aristocratic-burghez, la elita
societății. Democrația, in sensul larg de fenomen social-politic, este privită ca o instituție superficială,
incapabilă să asigure obiectivitatea promovării intereselor tuturor indivizilor și grupurilor sociale. In
3
locul democrației, înțeleasă ca putere a poporului, este promovată democrația elitelor, unde calitatea
si capacitatea intelectuală a acestora are rol hotărâtor in conducerea societății.
O asemenea abordare a democrației nu este întâmplătoare, ea trebuie conectată cu concepția
naturalist-divină pe care conservatorismul o dă puterii, independența ei față de voința umană și in
consecință a caracterului ei absolut. Dacă în doctrina liberală oamenii sunt considerați liberi și egali
prin naștere și dispun de drepturi și libertăți social-politice, în concepția conservatoare oamenii sunt
inegali, au înzestrări naturale specifice și diferențiate. Societatea conservatoare este concepută și
structurată pe principiile inegalității sociale a oamenilor și claselor sociale, a prezenței în cadrul
acestora a unui grup de elită înzestrat cu capacitate intelectuală de excepție, de a conduce. Numai
această elită naturală este in măsură să îmbine regulile tradiției, ale moștenirii trecutului cu datele
concrete ale prezentului și singura capabilă să asigure stabilitatea societății, conducerea fermă și
autoritară a ei.
Democratismul politic conservator dă o altă înțelegere relației dintre individ – stat - societate.
In gândirea și practica liberală in cadrul acestei relații, primatul îl are individul, în schimb în reflexiile
filosofice-politice ale conservatorismului și în practica socială, nu individul constituie punctul de
atracție, dimpotrivă, individul este “topit” in cadrul acesteia, subordonat colectivității și autorității.
Omul, individul este dependent de societate, căreia îi datorează aproape totul și îl susține în toate
împrejurările. Statul in raport cu individul este un organism generat de legi proprii, independent
de voința oamenilor. El îmbrățișează toate activitățile și interesele individului, fiind “punctul de
susținere al tuturor nevoilor reale fizice și morale”, așa cum preciza Adam Muller. Prin urmare,
individul nu este independent in relația sa cu statul, nici măcar cu acțiunile și conduita sa,
deoarece și acestea îi sunt impuse de statutul social pe care îl conferă tradiția.
In democratismul conservator regula majorității nu are nici o valoare politică sau
programatică, ea se rezumă la democratismul elitist de sorginte aristocratic burgheză. Modelul de
societate propus de conservatori este unul static, limitat din punct de vedere participativ, unul care
privește înapoi și se refugiază în valorile și normele trecutului. In What is Conservatorism, S. Possany
formulează clar sensul social al conservatorismului:“Teza centrală a conservatorismului constă în
aceea că înainte de a construi ceva nou, valoarea creata trebuie conservata”.
Unul din teoreticienii conservatorismului, Ralph Adams Cram încercând să găsească modele
optime de organizare socială și politică, ajunge la concluzia că democrația ar fi incapabilă să
constituie ea însăși un asemenea model, că atâta timp cât societatea este fundamentată pe inegalitate
socială, nici nu ar fi posibilă și necesară o participare a tuturor indivizilor la actul conducerii, soluția
preconizată fiind: puterea să aparțină aristocrației “naturale”.
In practica politică concepția mai rigidă, mai limitată a democrației politice conservatoare și-a
găsit expresie în susținerea unor regimuri politice mai autoritare, a unor forme de guvernământ
care au oscilat între monarhie, monarhii constituționale, până la republici parlamentare,
constituționale și prezidențiale, unele dintre acestea îmbrăcând chiar forme “forte”.

4. Ideologia social-democrată şi democrația politică.

O altă concepție despre democrație relativ diferită de cea liberală și mai ales conservatoare este
cea promovată de social-democrația europeană. Această orientare concepe democrația într-o strânsă
unitate intre laturile sale esențiale, libertate, egalitate, protecție socială și putere. Obiectivul principal
al acestei doctrine este realizarea echității și dreptății sociale, apropierea condițiilor de viață
intre toți membrii societății. Includerea in baza sa doctrinară și în practica social-politică a protecției
sociale, constituie trăsătura distinctă a social-democrației, un principal element de departajare a acestui
elaborat față de celelalte paradigme doctrinare și ideologice contemporane. Protecția socială a
devenit in cadrul social-democrației axul sau central de sprijin și acțiune, elementul
fundamental al acestei paradigme, fapt ce a propulsat-o in universul doctrinar contemporan. Ea a
devenit astăzi, in cea mai mare parte a țarilor din Europa apuseană și nordică doctrina de guvernare, de
fundamentare a democratismului politic.
4
 Dintr-o perspectivă „social democrată” sau „democrat socialistă” conceptul cheie al
democrației este egalitatea, în special putere egală în societate și guvernare. Social-democrații
argumentează că democrația liberală plasează săracii și clasa muncitoare la discreția celor bogați. În
lumea modernă, spun social democrații, banii sunt o sursă majoră de putere, iar cei care sunt bogați au
putere asupra celor săraci. Bogăția le dă posibilitatea să candideze și să influențeze politicile
guvernamentale, astfel ca cei bogați exercită mult mai multă influentă atunci când sunt stabilite
politicile. Social-democrații sunt de părere ca acest avantaj nu este democratic. Democrația este
guvernarea poporului și aceasta înseamnă că fiecare să aibă o influență egală în guvernare. Este ideea
cuprinsă în sloganul „un om, un vot”. Dar această influentă egală nu o vom realiza cu adevărat, spun
social-democrații, daca nu procedam la o distribuire pe baze mai egale a puterii – inclusiv a puterii
economice. De aceea, programul social-democraților face apel la redistribuirea bogăției pentru
promovarea egalității, control public mai degrabă decât privat asupra resurselor naturale si
industriilor majore si controlul muncitorilor la locul de munca. Ca și liberalii, social-democrații doresc
să prezerve libertățile civile și competiția electorală. Spre deosebire de liberali, totuși, ei neagă că
majoritatea oamenilor pot fi cu adevărat liberi sau pot intra într-o competiție politică onestă atunci
când predomină mari inegalități de putere și bogăție.

5. Ideologiile nedemocratice şi democrația politică.

O cu totul altă înțelegere teoretică și realizare în practica socială au dat-o democrației politice
elaboratele și paradigmele doctrinare nedemocratice, dictatoriale, așa cum este cazul fascismului,
neofascismului sau a doctrinei comuniste de sorginte marxistă. În esență, acestea nu țin cont de voința
și interesele cetățeanului, au ca fundament statul totalitar, principiul separației puterilor în stat fie
nu se aplică, fie aplicarea sa este formală, are loc limitarea sau suspendarea drepturilor si libertăților
cetățenești, lipsește pluralismul și pluripartitismul politic ideologic și opoziția politică, în procesul
guvernării se folosesc metode și mijloace de la cele legale până la cele ilegale bazate pe forță,
violență, constrângere fizica, psihică, teroare si frică.
Regimul fascist a constituit cea mai drastică limitare a democrației în general, a celei politice
în mod deosebit. Pentru întreg fascismul, forța, teroarea, violența sub toate formele sale fizică, psihică
sau politică a constituit metoda de impunere a propriilor sale scopuri și interese. Organismele și
instituțiile politice democratice, partidele politice și-au încetat activitatea, opoziția politică a fost
lichidată. In centrul vieții politice a fost impus cultul personalității Fuhrerului. Pentru fascism,
Fuhrerul, Ducele personifica însăși puterea. El este deasupra statului, a legii, este forma vie și
concretă a ideii de drept. Fiind reprezentantul ales, predestinat al rasei superioare, acțiunile întreprinse
si legile emise de acesta sunt deasupra oricărei discuții și nu au nevoie de justificare. Propria sa voință
este in același timp voința poporului. Conducătorul fascist este identificat cu însăși poporul, acesta
este totul, fără el poporul nu exista.
O limitare și o restrângere considerabilă cunoscut democrația în cadrul regimului și a
doctrinei comuniste. Pentru a-și legitima existența și a da impresia de democratism, regimurile
comuniste au creat teoretic-propagandistic așa numita democrație populară pentru început și apoi cea
socialistă. In practica, acestea nu au avut nici o acoperire, au fost formale, fără nici un suport material
economic sau politic. In realitate au fost o încălcare flagranta a drepturilor si libertăților cetățenești, o
abdicare deschisă de la principiile si valorile democratismului. Societatea civilă și politică a fost
lichidată, sau ceea ce a rămas din ea a fost subordonată puterii, partidului unic de esență comunistă.
Superioritatea democrației socialiste ar rezida din dictatura proletariatului care ar reprezenta și
promova interesele celor ce muncesc, a majoritarii. In fapt și în practica socială, democrația
promovată de regimul comunist este formală, propagandistică, ea nu este rezultatul, produsul
voinței maselor și nici a intereselor acestora. Statul de drept dispare, locul lui este luat de statul bazat
pe forță, pe dictatura partidului unic, de esență comunistă. In unele societăți comuniste a fost
promovat cultul personalității, al conducătorului partidului comunist, fapt ce va limita si restrânge și

5
mai mult conținutul și sfera democratismului sau ceea ce mai rămăsese din aceasta. In numele
dictaturii proletariatului, a democrației s-au făcut numeroase crime, abuzuri, nedreptăți.
Regimurile politice fasciste și democrația promovată de acestea au fost infirmate de istorie și
eliminate. O soartă asemănătoare o au regimurile și democrația socialista, care au dispărut din
societățile europene, iar in celelalte se află intr-o profundă restructurare.