Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova

Academia ,, Ștefan cel Mare ” a MAI a RM

Facultatea Drept

REFERAT
La disciplina: Științe politice (politologie).
Tema: Democratiea politică și alternativele ei istorice.

A elaborat: Ceapa Constantin A verificat :

Grupa DFRB211

Chișinău 2021

CUPRINS

Introducere...............................................................................pag.3-4

1.Istoria democrației,  antică , medieval și modernă.

1.1 Istoria democrației.............................................................pag.5-6
1.2 Democrația antică și medievală.........................................pag.6-9
1.3 Democrația modernă...………………………………...…pag.10-11

2.Evoluția istorică a democrației politice.

2.1 Apariția și evoluția istorică a democrației politice……….pag.12-14

2.2  Doctrina politică conservatorie, socială

și democrația politică………………………………….....pag.15-20

2.3 Principiile și valorile democrației politice…………….....pag.21-22

Concluzii………………………………………………….…..pag.23-24
Bibliografia……………………………………………….…..pag.25

1.Introducere.
Noţiunea de democraţie – etimologic provine de la grecescul ”demos” (popor) şi
”cratos” (putere) sau puterea poporului, una din principalele forme de guvernare,
de organizare politică şi socială a societăţii, a statului şi puterii, regim politic care
se dezvoltă şi progresează în aspect istoric, îndeosebi legat de formele republicane
de guvernare. Democraţia, democratizarea şi democraticul în ştiinţa politică sunt
categorii omogene, dar în acelaşi timp diferite. Democra- MOLDOSCOPIE, 2012,
nr.1 (LVI) 135 tizmul caracterizează regimul, modelul guvernării, metodele
folosite, formele relaţiilor politice şi comportamentul puterii statale.
De aceea democratic, în principiu, regimul politic poate fi nu numai într-o ţară
guvernată printr-o formă republicană, ci şi în una guvernată printr-o formă
monarhică, îndeosebi, monarhiile contemporane, constituţionale în care monarhul
are un rol simbolic, o valoare nominală (de exemplu Marea Britanie, Belgia,
Japonia etc.). De aici putem vorbi despre societăţi democratice cu forme
republicane şi monarhice de guvernare, dar cu regimuri politice asemănătoare.
Democraţia e cunoscută în istoria omenirii undeva mai degrabă decît alte forme
(monarhice) de organizare politică a societăţii: democraţia comunei primitive,
democraţia militară de trib în etapele prestatale de dezvoltare a societăţii umane.
Formele democratice de guvernare au fost bine recunoscute lumii antice. În Grecia
Antică ele mult timp se alternau cu diferite forme monarhice: despotice, tiranice; în
Roma Antică timp de cîteva secole, democraţia republicană a precedat guvernări
de tip imperial monarhic. În epoca Medievală deseori şi perioade îndelungate
apăreau oraşe-state democratice în forme de adunări populare de tip feudal şi
feudal-teocratic. În feudalismul Medieval, îndeosebi din vest, în cadrul
guvernărilor monarhice se păstrau organele puterii moştenite de la municipiile
romane şi se formau din nou convenţional instituţii democratice de
autoadministrare locală – parlamente provinciale ale stărilor sociale cu o guvernare
în formaţiune incompletă, parţial aleasă şi parţial fundamentată pe privilegii.
Nu dispăruse şi formele directe, pleibiscitare (deşi pe departe nu deplin
democratice) de guvernare, de exemplu, adunările bărbaţilor din cantoanele
Elveţiei, care s-au păstrat în unul din ele până şi în zilele noastre; adunările
nobililor şi reprezentanţilor claselor privilegiate în vechea Rusie; soborurile
bisericeşti, organe ale puterii colective în mediile mai izolate, dar şi celor care
pretindeau la expresia reprezentanţilor poporului în structurile bisericeşti.
Aşadar, democraţia prezintă un proces istoric, analogic procesului realizării altor
valori universale – echitate, egalitate, responsabilitate, care este infinit, dar real şi
trece printr-un şir de etape evidente fixate în ştiinţa politică. Cercetările consacrate

acestei valori politice fundamentale permit să urmărim evoluţia tipului democratic

de guvernare şi să constatăm caracteristicile de bază ale democraţiei.
În teoria antică, aristotelică, cu privire la formele de guvernământ democraţia
prezintă guvernarea poporului, cetăţenilor (locuitorilor polisului). Democraţia se
deosebeşte de monarhie (autocraţie) şi aristocraţie (guvernarea unui grup limitat).
Platon în tratatul ”Republica” numeşte cinci forme de guvernământ: aristocraţia
(guvernarea celor mai buni), timocraţia (guvernarea celor răi şi lacomi), oligarhia
(guvernarea celor puternici şi înstăriţi), tirania şi democraţia, pe care o consideră ca
rezultat al rebeliunii celor săraci, distrugând şi expulzând adversarii, împărţind cu
cei rămaşi puterea.

În teoria platonică democraţia se co- 136 MOLDOSCOPIE, 2012, nr.1 (LVI)

nsideră ”guvernare numerică” şi ”guvernarea multor sau a mulţimii”. Platon
deosebeşte forme bune şi forme proaste de guvernare, şi democraţia o recunoaşte
ca cea mai proastă dintre cele bune, dar mai bună dintre cele rele. În lucrarea
”Legele” Platon a adus aceasta la două forme de guvernare: monarhie şi
democraţie. Această împărţire sa păstrat pe parcursul a două milenii şi jumătate şi
se recunoaşte contemporană şi azi. Ambele forme, din punctul de vedere a lui
Platon sunt proaste: prima din cauza surplusului de putere, a doua din cauza
surplusului de libertate. În tratarea aristotelică a democraţiei se evidenţiază şi o altă
problemă esenţială, nu mai puţin importantă decât problema puterii şi libertăţii,
problema relaţiilor minorităţii şi majorităţii în democraţie.

1.Istoria democrației,  antică , medieval și modernă.

1.1 Istoria democrației.
În secolul XX cuvîntul „democrație” a ajuns să fie unul din cele mai populare
cuvinte ale tuturor popoarelor și politicienilor întregii lumi.
Astăzi nu este nici o mișcare politică importantă care nu ar pretinde înfăptuirea
democrației, sau care nu ar folosi acest termen în realizarea scopurilor sale foarte
îndepărtate de democrație. Ce înseamnă însă democrație și în ce constă
popularitatea ei atît de mare?
Winston Churchill spunea: „nimeni nu pretinde că democrația ar fi perfectă sau
atotstiutoare. Întradevăr s-a spus că democrația este cea mai rea formă de
guvernamînt cu excepția tuturor formelor încercate de-a lungul timpului”.
Definiția lui Chruchill nu este singură din acest punct de vedere.
Giovani Sartori a scris în mod amuzant că: „
Democrația este numele pompos a ceva care nu exista” iar ex-președintele
brazilian Jose Sarney a afirmat tot în glumă că „Democrația este sistemul care îți
permite să îți faci valizele”.

Actualmente cuvîntul democrație are cîteva înțelesuri. Primul lui înțeles este legat
de proveniența etimologică a acestui termen. „Democrația” din limbă greacă
antică se poate traduce prin „puterea poporului”, sau folosind formularea
președintelui american Abraham Lincoln a acestui termen „conducerea poporului,
alegerea poporului și pentru popor”. Pornind de la interpretarea etimologică a
democrației este și a două interpretare a lui mult mai largă: „formă de organizare a
oricărei organizații, bazată pe participarea egală a fiecărui membru în conducerea
și primirea deciziilor în bază votului majoritatii”.
În acest sens se vorbește despre partidele politice, sindicate, întreprinderi și chiar
democrația familială.
În sens larg democrația poate există oriunde, acolo unde este organizare, putere și
conducere.De interpretarea etimologică a democrației sunt legate și următoarele
înțelesuri. Al treilea înțeles analizează democrația că bazată pe un sistem de valori
bine determinat: „idealul organizării societății în corespundere cu concepțiile ei
despre lume”. În șirul din care este compus sistemul de valori ideal intră:
libertatea, egalitatea, drepturile omului, suveranitatea poporului și altele.
Al patrulea înțeles al democrației este: „mișcările sociale și politice pentru puterea
poporului, realizarea țelurilor și idealurilor democratice”.
Această mișcare a apărut în Europa sub steagul luptei cu absolutismul, pentru
eliberarea și egalitatea drepturilor celei de-a treia pături sociale,

în mersul istoriei mărindu-se diapazonul scopurilor și participanților la aceste

mișcări.
Mișcările democratice contemporane sunt foarte diferite, acestea fiind social-
democrate, creștin-democrate, liberale etc.
1.2 Democrația antică și medieval.
Democrația înnăscută - Formele democratice de organizare își au rădăcinile încă în
perioadă prestatala. Ele iau ființă odată cu apariția omului. Unii savanți etnografi
susțin că democrația este unul din factorii principali ai antropogenezei, a apariției
omului în general, deoarece ea a stimulat dezvoltarea comunicării între indivizi,
autodenumirea și liberă gîndire. Cercetările antropologice mărturisesc că formele
nedemocratice de organizare bazate pe ierarhia strictă și supunere asemănătoare cu
furnicarul sau roiul de albine au dus în impas dezvoltarea strămoșilor noștri.

Prin formele de naștere ale democrației au trecut toate popoarele.

Un exemplu tipic este organizarea conducerii la triburile indigene irohene de pe
teritoriul continentului American. Toți bărbații și femeile mature ale acestui neam
aveau dreptul egal de vot în alegerilea și schimbarea conducătorilor, luarea
hotărîrii de pace sau război, primirea în trib a străinilor etc.
Ginta a avansat în legăturile democratice cu organizații mult mai democrate că
uniunea fraternitatii” adică prietenia cîtorva triburi foarte apropiate din punct de
vedere teritorial, care pentru păstrarea autonomiei aveau sfatul suprem comun” că
organ suprem al puterii. Cîteva frații formau ginta. Ea era condusă de sfatul gintei
care era compus din căpeteniile triburilor.
Adunările sfatului se desfășurau deschis, cu participarea oricărui membru al gintei
care însă la aceste ședințe nu aveau drept de vot. Hotaririle la aceste adunări de
obicei se luau pe bază principiului de acord comun.
La început doar în cîteva ginte dar mai tîrziu în majoritatea existau conducători
aleși democratic din rîndurile șefilor de trib, dar puterea lor era limitată. Unele
ginte încheiau chiar diferite pacte între ele.

Forme asemănătoare de democrație au existat și în Grecia Antică, la unele popoare

de pe teritoriul Germaniei și altele. Peste tot democrația înnăscută era bazată pe
legăturile de sînge sau de rudenie, proprietate comună. Ea nu cunoștea foarte bine
funcțiile de conducere și de îndeplinire a muncii, nu aveau un apărat special de

conducere și constrîngere. Funcțiile puterii erau limitate.

Legăturile dintre oameni erau reglementate de tradiții, obiceiuri, ritualuri și tabuuri.
Puterea sfatului și conducătorilor era bazată pe autoritatea morală și susținerea de
către unii membri ai tribului care aveu o autoritate mai mare printre membrii lui.
Această era o formă a democrației destul de primitive și prestatala sau mai poate fi
numită și autoguvernarea comună.
Odată cu dezvoltarea uneltelor și a procesului muncii s-au mărit și orașele, a apărut
tot mai des proprietate privată și accentuarea inegalității sociale.
Democrația a înnăscută a fost încetul cu încetul înlăturată ea cedînd locul formelor
de guvernamînt autoritare că monarhia, aristrocratia, oligarhia și tirania.
Dar chiar și în decursul mai multor veacuri, în unele țări chiar și pînă în zilele
noastre, s-au păstrat unele forme tradiționale democratice de organizare a
guvernării. Tradițiile democratice înnăscute au avut o mare influența la apariția
statelor democratice în Grecia și Romă Antică.

Apariția democrației Ateniene, prima formă clasică de democrație.

Ea a apărut în sec.V i.e.n. începutul dezvoltării democrației ateniene a fost în
reformele împăratului Solon care în sec. VI i.e.n. a înfăptuit mari reforme sociale și
politice. Ele erau îndreptate spre eliberarea plebeilor de a achita impozitele,
căpătarea dreptului de către oameni de a-și alege conducătorul satului sau ținutului,
care să poarte răspunderea de ținutul sau în față împăratului.
Însă, acești conducători puțeau fi aleși doar din rîndurile celor care au achitat toate
impozitele de stat și au contribuit la cheltuelile de război, prin urmare doar oamenii
bogați. Cu toate că pe timpurile lui Solon democrația în Atena efectuase abia
primii păși, ideile de alegere și controlare a conducătorului, acordul benevol de a se
supune puterii ( și nu unei persoane fizice, ci legii ) au căpătat o largă întrebuințare.
Mult mai bine însă ele au au fost realizate în timpul domniei lui Pericle în sec V
i.e.n. Această perioadă se consideră secolul de aur al democrației ateniene.

Pericle era în fruntea conducerii ateniene și era considerat un conducător popular

(sau pentru popor ). Un om cu inteligență rar întîlnită, un orator foarte iscusit și nu
mai rău în plan politic, era un rival de temut al tiraniei, socotită de el că guvernarea
minorității asupra majorității. Acestei minorități el i-a impus idealul lui cu privire
la organizarea socială a se cheamă această organizare democratică a scria Pericle a
deoarece ea se bazează nu pe minoritatea cetățenilor, ci pe majoritate.
În legătură cu interesele personale legea noastră acordă egalitatea tuturor
cetatenilor”. Reformele înfăptuite sub conducerea lui prevedeau împărțirea egală a
puterii printrr toți cetățenii liberi.(În rîndurile lor nu intrau robii,femeile și cetățenii

veniți din alte state) Republica Atena ne prezintă în special forma democrației
colectiviste asupra căreia vom reveni mai tîrziu.
Cetățenii uniți erau cointeresati în păstrarea privilegiilor acordate de stat în special
la stapinirea robilor care erau considerați comuni.
Statul era compus din clase sociale care erau bazate pe apartenență etică și
religioasă. Între indivizi și grupuri sociale de obicei nu apăreau conflicte serioase,
deoarece nu era o împărțire exactă a vieții personale de cea socială. Individul
decidea singur cît este de rațională participarea lui în treburile sociale și statale,
între care ei nu făceau nici o diferență.
El se identifică ușor cu polișul și deciziile primate și se consideră la fel de liber în
calitatea unei părți organice a unui tot întreg.
Acest fenomen după părerea teoreticianului liberar Benjamin Konstan era o
libertate colectivă care: a totodată în realizarea anumitor funcții a puterii supreme,
care la rîndul sau a fost luată că tot întreg, discutarea problemelorlegate de pace și
de război în locurile publice, incherea tratatelor cu străinii, votarea legilor,
controlul cheltuielilor și acțiunilor magistraților publicarea dar și condamnarea sau
îndreptățirea acțiunilor lor. Dar totodată ceea ce oamenii antici numeau, permitea
însă supunerea totală a individului față de societate că îmbinată cu formă colectivă
a libertății. Toate acțiunile particulare se aflau sub o strictă supraveghere.
Propria independența nu se reflectă nici în opinia, nici, cu atît mai mult, în ceea ce
privește interesele reale a persoaneia. Supunerea fără obiecții a individului
polișului nu însemna că democrația ateniana nu avea conflicte interioare.
Astfel de conflicte apăreau periodic, în primul rînd înăuntrul claselor, bogății
avindu-se de o parte a conflictului, iar săracii de cealaltă parte.
Pe timpul lui Pericle neînțelegerea dintre ei era clarificată cu ridicarea socială a
săracilor și mărirea considerabilă a clasei de mijloc.

Încă din antichitate există ipoteză că clasă de mijloc se prezenta ca suport al

democrației. Aristotel scria : a,, statul constituit din oamenii de mijloc va avea cea
mai bună organizare statală". După părerea lui, o numeroasă clasă mijlocie unește
societatea, transformă despicarea cetățenilor în grupuri de interese commune și în
așa mod stabilizeaza statul.
Puterea majoritară va fi cea mai bună formă de guvernare doar atunci cînd ea nu va
mai fi compusă din săraci ci din clasă mijlocie, cumpătata în năravurile și
pretențiile oamenilor către stat. Această formă de guvernamînt Aristotel o numea a
politeia”.

În legătură cu schimbările esențiale a clasei mijlocii să dovedit a fi atît înflorirea cît

și decăderea democrației ateniene. Despre această ne arată ne arată următoarele

fapte: În anul 480 i.e.n. din 30000 de cetățeni 20000 erau din clasă de mijloc.
Către sfîrșitul epocii lui Pericle (apr. anul 429 i.e.n.) clasă mijlocie constituia doar
20000 din 42000 de cetățeni. Prin urmare la căderea democrației ateniene (apr.
anul 350 i.e.n.) clasă muncitoare constituia un raport de 12000 împotrivă a 29000
ceea ce a dus la transformarea democrației în puterea celor săraci sau ohlocratia”.
Participarea la conducere, democrația ateniana a avut grijă de formarea unor
condiții reușite de participare a cetățenilor în conducerea treburilor statului.
Mulțumită folosirii muncii robilor (fiecare familie avea de la unul la 10 robi)
cetățenii aveau pentru aceasta destul timp. În afară de asta cei săraci primeau
ajutoare din partea statului. Prin acest mod toți erau asigurați cu timp liber pentru a
se ocupă de problemele societății. Părerea societății de asemenea, influența părerea
politică a poporului socotind participarea lui la viață politică că singură
îndeletnicire de vază a cetatenului atenian.
Toate aceste fapte ne permite să caracterizăm modelul antic de a puterea
poporului” că o dominație nemijlocit socială.

În polișul atenian nemijlocit domnea democrația directă, principală instituție a

puterii fiind adunarea populara”. În cadrul acestei adunări fără anumite grupări
sociale că: parlament, partie, birocrație, se formă voința comună se adoptau legi ,
se luau decizii. Puterea adunării poporului nu era de nimic limitată și era prezența
chiar și în viață personală a indivizilor.
Atîta timp cît adunarea poporului se află sub influența unor conducători cu o așa
autoritate ca Pericle, și conflictele dintre bogați și săraci se rezolvau cu ușurință.
Dar odată cu schimbarea autorității, și mărimea bunurilor posedate de indivizi, s-a
întărit și influența sărăcimii asupra conducerii ducînd la căderea Atenei, care la
rîndul sau a luat calea ohlocratiei și tiraniei majorității. Făcătorii de legi în numele
majorității au devenit puterea supremă.
Ei luau hotaririle în privință prețurilor pieței, conduceau acțiunile militare
condamnind la moarte conducătorii militari pentru infringerile suferite în diferite
campanii. Tot mai intilnite erau răfuielile celor săraci cu bogații, cu fețele
bisericești și filozofii, că exemplu clasic servindu-ne soartă marelui filozof Socrate
care a fost otrăvit de cetățenii Atenei cu fiertura de cucută.
Cotitura oligarhica din anii 411 i.e.n a marcat începutul perioadei de instabilitate și
de lichidare lentă a democrației că formă de guvernamînt.

1.3 Democrația modernă.

Democrația liberară clasică Sistemele democratice care sunt intilnite în zilele
noastre își au rădăcinile spre sfîrșitul secolului XVIII începutul secolului XIX sub
influența directă și multilaterală a liberalismului.
Meritele liberalismului în dezvoltarea gîndirii atît politice cît și democratice sunt
destul de mari. Aceste idei politice au apărut sub lozincă libertății individului și
separarea ei de tirania statală.
Liberalismul pentru prima oară în istoria gîndirii social-politice a separate
individul de societate și stat în două sfere autonome: statul și societatea civilă, a
limitat sferă constituțională și sferă instituțională a acțiunilor statului asupra
cetățenilor și a vieții lor personale, a apărat autonomia și drepturile minorității în
comparație cu majoritatea, a propus egalitatea politică a tuturor cetățenilor.
Patria ideilor liberale este în primul rînd Anglia. Încă din secolele medievale cînd
pe continentul Europa era la putere absolutismul, englezii au reușit să limiteze
puterea monarhului. Punctul de pornire al liberalismului englez datează încă din
anul 1215 cînd în Anglia a apărut prima schița a constituției: ''Magna Charta
Libertatum”. Această charta era încă departe de democrație și limită puterea
monarhului doar în folosul aristocrației. Dar în ea se prevedea și dreptul
cetateanului la libertate și securitate,iar nici un om liber nu trebuie arestat, închis
sub pază, deposedat de bunurile personale, înjosit, prigonit sau pedepsit cu alte
mijloace decît cele prevăzute de lege”.
De acum în secolul XIV în Anglia există parlamentul care în anul 1689 odată cu
adoptarea "Declarației Drepturilor" a primit drepturi legale definitive de activitate.
Dar acestei țări i-au trebuit încă 200 de ani pentru democratizarea parlamentului.
Ideile și practicile liberalismului mult timp nu au convins cu democrația ca teorie
și mișcare. Ideologii liberalismului timpuriu ca John Locke, Charl-lui,
Montesquieu și alții erau concentrați nu în a obține și a asigură toți cetățenii cu
drepturi politice egale ci se stăruiau să izoleze și să micșoreze clasă proprietarilor
și aristrocratia de la influența asupra deciziilor luate de către monarh.
Atitudinea luată de către liberalism față de măsele popularea afectat desigur
democratia liberală de limitare a puterii cu ajutorul drepturilor individuale și
principiul democratic al suveranității poporului. În întregime acest model de
democrație în variant lui clasică (sec.XIX inc.sec.XX) are următoarele trăsături
caracteristici:

 Identificarea poporului ca subiect al puterii și în special bărbații, excluzîndu-se

păturile de jos în primul rînd muncitorii inaimiti dar totodată și femeile din
numărul cetățenilor cu drept de vot. În mai multe sisteme democratice din vest,
în prima jumătate a sec. XX s-au păstrat bogățiile și alte valori ca condiții
necesare fără care omul nu avea dreptul la vot.
 Individualitatea, recunoașterea personalității că primul, și cel mai important

10

izvor al puterii, prioritatea individului asupra legilor de stat. Dreptul la

personalitate în întregime este conținut în constituție, indeplinerea căreia este
controlată de curtea supremă.
 Caracterul democratic formal cu înțeles politic îngust, înțelegerea libertății ca
lipsă de obligațiuni. Spre deosebire de democrația antică libertatea aici se
interpretează nu ca egală libertate de a activă la viață politică a statului, dar ca
un drept individual pasiv de a fi protejat de implicarea din partea statului și a
altor persoane străine.
 Parlamentarismul, ca formă de conducere și influența politică.
După cum scria sir John Dalberg-Acton, lecția data de democrația ateniana ne
invata că conducerea întregului popor, conducerea de întrega clasă numeroasă
și atotputernică este la fel de rea că monarhia absoluta”.
 Limitarea competenței și sferei de acțiuni a statului în privință securității și
ordinii publice, securitatea și dreptul cetățeanului, neimplicarea lui în treburile
comunității publice, economice, sociale și procesele religioase.
 Împărțire puterii, formarea.
 Limitarea puterii majoritatiii asupra minorității, asigurarea autonomiei și
libertății individuale și colective. Minoritatea este obligată să se supună
majorității doar în limitele unor situații, în rest ea este complet liberă.
Minoritatea are dreptul la opinie proprie care nu încurcă la luarea deciziilor de
către majoritate.
Acestea și alte trăsături a demcratiei liberale ne demonstrează că ea a făcut un pas
în eliberarea omului și recunoașterea drepturilor lui.
Dar în același timp acest model de democrație în variantă lui clasică este departe
de democrația ideală. Ca neajunsuri ale democrației clasice de obicei se
evidențiază:

 Limitarea claselor sociale. Asemănător cu democrația antică, ea nu se bazează

pe majoritatea locuitorilor: proletari, alte pături sociale joase, femei€“ și de
aceea nu este puterea poporului în întregul sens a cuvintului.
 Formalitatea și ca urmare declarea democrației pentru săraci paturilor sociale
neasigurate, transformarea ei din puterea poporului în întrecerea sacilor cu bani.
Nebazarea democrației pe procesele economice și sociale duce la sporirea
conflictelor sociale și nu satisface interesele cetățenilor.
 Limitarea cetățenilor în participarea la viață politică a statului.

11

2.Evoluția istorică a democrației politice.

2.1 Aparitia si evolutia istorica a democratiei politice
Problema formei de guvernament, a mecanismelor deținerii și exercitării ei, a
principiilor și valorilor pe care aceasta se intemeiază, a grupurilor si claselor
sociale ce pot participa la actul conducerii sociale a constituit o temă permanentă
de meditație și discuta in gandirea și practica vieții sociale, ea fiind prezentă incă
din antichitate. In aceste societați, in special in cea grecească ateniana, discuțile
politice in jurul puterii privind deținerea si exercitarea ei au generat doua grupari
social-politice distincte, aristocrația si democrația, precum și doua din cele mai
importante forme de guvernamant ale acestei societăți, aristocratică și democratică.
Primele concepții teoretice și practice in legatură cu democrația datează incă din
antichitatea ateniana, de unde deriva și sensul etimologic al termenului demos-
popor si kratos-putere, autoritate, adica deținerea și exercitarea puterii de către
popor. Sensul etimologic al democrației, de guvernare a poporului de către acesta,
conținutul său social-politic, nu a fost acelasi in toate perioadele și societățile, el a
cunoscut o evoluție continuă in funcție de formele si principiile in care acesta și-a
găsit intruchiparea, de natura sistemului social, de valorile pe care acesta s-a
intemeiat, de acceptiunea data noțiunii de popor și insași democrației.
O prima analiză teoretică despre democrație o realizeaza Aristotel in lucrarile sale
Politica, Etica si Constitutiile. Dominat de ideea realizarii Binelui general, el
asociaza guvernamantul cu Constituția, considerandu-le lucruri identice, de aceea,
spune el, este suficient să cercetam cine si in folosul cui guvernează, pentru a ști ce
fel de guvernamant are statul respectiv și ce constituție îi corespunde.

In Politica, vorbind despre formele de guvernamant, Aristotel considera democrația

o forma impară, fiind identica sau aceeași cu demagogia. O asemenea apreciere a
lui Aristotel asupra democrației isi are explicația in concepția pe care o da noțiunii
de popor si cetățean. Pentru el noțiunea de cetățean nu era echivalentă cu totalitatea
locuitorilor adulți dintr-o comunitate socială, ci ea se rezuma la proprietari, numai
aceștia puteau intruni calitațile de cetatean, iar poporul era format din cetațenii
proprietari. Cetațenii proprietari bogați dau oligarhia, iar cei săraci demosul-
democrația. De aici, și confuzia pe care o face Aristotel intre democrație-sinonima
cu saracia sau demagogia și oligarhia cu bogația. Iata cum rezumă el acest fapt:
"Ceea ce distinge în mod esențial democratia de oligarhie este saracia si bogația;
oriunde puterea este in mana bogaților este oligarhie; oriunde puterea este in mana
saracilor, este demagogie".
12

Fiind asimilată cu saracia si demagogia, democrația apare pentru Aristotel o forma

de guvernamant impară sau coruptă la fel ca tirania.
Asa cum a fost concepută si aplicată, democrația ateniana a avut o serie de limite,
cum ar fi:
-Ea era aplicată in cadrul unei comunitați mici-orașe, cetate, rezumîndu-se la Atena
și zonele limitrofe. Sfera ei de manifestare, de cuprindere a fost mai mult teoretică
decît practică, ea nefiind o formă de guvernamant a practicii politice. Democrația
nu era un fenomen, un proces permanent, ci ea alterna cu formele totalitare,
dictatoriale.
-In acțiunea ei practică, democrația ateniană se baza pe egalitatea reala a
cetatenilor, data de proprietate, fiind concepută și bazată pe proprietate.
Ea avea o sferă relativ îngustă de cuprindere a vieții sociale, inclusiv a noțiunii de
popor, importante segmente ale acestuia, sclavi, femei, oameni liberi care efectuau
munci fizice erau excluși din cadrul sau și deci și de la exercitarea puterii;
-Alegerea magistraților, a celor ce urmau a exercita funcțiile publice se facea prin
tragere la sorți, fapt ce ii diminuau din fortă, capacitate, eficientă, intrucît unii din
cei desemnați puteau sa nu aiba nici o inclinație sau competență în exercitarea
funcțiilor, facînd astfel din democrație o formă de guvernament ineficienta,
incapabilă de a rezolva in cele mai bune condiții problematicile vieții sociale.
Cu toate aceste limite, democrația sclavagistă ateniană care a fost cea mai
reprezentativă pentru aceasta perioada istorică, avea sa conserve principii de baza
pentru conturarea democrației moderne si a căror valabilitate s-a pastrat și astazi și
nu pot lipsi din conținutul acesteia, cum ar fi: egalitatea tuturor cetațenilor in
exercitarea puterii; alegerea reprezentantilor puterii; posibilitatea revocarii
acestora, etc.

În feudalism, ca urmare a dominării sale de absolutismul monarhic și de dogma

teologica, democrația a cunoscut o perioada de regres. Ca formă de guvernamant și
guvernare ea dispare, ceea ce se menține fiind numai anumite elemente, aspecte de
democratism, acestea fiind prezente in cadrul obstilor satești sau a republicilor
orașenești. Nici sub aspect teoretic, democrația nu a cunoscut evoluții remarcabile
în perioada feudală, abia in secolul al XVII-lea, odata cu descompunerea acestei
formațiuni sociale și afirmarea reprezentanților dreptului natural si a tezei
contractualiste, cel putin conceptual, teoretic, democrația realizeaza progrese. Prin
continutul laic al dreptului natural și promovarea concepției de egalitate între
oameni, a dreptului participarii tuturor cetațenilor la actele conducerii sociale,
democrația cunoștea o consolidare a conținutului si a statutului sau.
13

La randul său, teoria contractualistă, prin modul de concepere a constituirii

statului- un contract incheiat între cetățeni și autoritate pe baza bunei întelegeri-
dar mai ales prin posibilitatea și legitimitatea înlăturarii acestuia în cazul cand
autoritatea nu-și indeplinește obligațiile contractuale, fapt ce echivala cu inlocuirea
puterii, face ca democrația sa constituie deja o alternativă politica de guvernare, de
impunere a ei de către cetațeni, de popor.
Adevarată dezvoltare atat din perspectiva conceptual, teoretica, dar mai ales din
perspectiva practicii politice, o va cunoaste democrația politică odata cu societatea
modernă capitalistă, cu elaboratele doctrinar politice ale acesteia, liberalismul,
conservatorismul sau social-democrația. In noile condiții democrația este
identificată cu principiul suveranitații poporului, exprimată în dreptul sau de a
desemna și controla guvernarea națiunii, care este realizată de pe principii si valori
noi.
O asemenea concepere a democrației venea in intampinarea aspiratiilor si
intereselor noii clase sociale burghezia, a conceptiilor acesteia de restructurare si
reorganizare pe baze si principii noi, democratice a puterii si a vietii politice.

14 

2.2  Doctrina politică conservatorie, socială și democrația politică.

Axată și centrată pe individ conceput ca proprietar și intreprinzător, pe om ca ființă
ratională, purtătoare și promotoare a propriilor sale aspirații și interese, doctrina
politică liberală a acordat o deosebită importanță problemei democrației.
Liberalismul a dat o noua viziune, concepție asupra locului și rolului individului în
societate, relației și a raportului sau cu politica, cu puterea. De aici, s-a nascut teza
fundamentală a liberalismului "individul ca scop, politica ca mijloc".
O asemenea teză voia sa exprime, pe de o parte, rolul rezervat politicii în societate,
iar, pe de altă parte, să marcheze ruptura radicală fată de conceptia feudală privind
statutul individului în societate.
Noul raport, pe care liberalismul îl concepea, asigură relatia individului cu politica
înteleasă ca putere si regim, reflectă, de fapt, esenta democratismului politic liberal
în ceea ce privește guvernarea.
Nu individul trebuie sa se afle in slujba politicului, a puterii, ci invers, puterea
trebuie sa fie un mijloc, un instrument care sa-l slujeasca, sa-l serveasca pe
cetatean, sa-i creeze acel cadru social, economic, politic și juridic care sa-i permită
realizarea propriilor sale scopuri și interese.
Democratismul politic liberal pune în locul autoritații tradiționale și a privilegiilor
feudale, individul cu interesele si aspiratiile sale, insoțit de un larg sistem de
drepturi și libertați cetațenesti, civile si politice.

Principalul teoretician și fondator al democratismului politic liberal din perioada

modernă franceză este Benjamin Constant (1767-1830).
Intregul democratism politic liberal promovat de B. Constant are ca fundament
Constitutia, ea este actul juridic suprem al oricărei societați, fundamentează,
reglementează și orientează intreaga viața politică, a relațiilor dintre stat și indivizi.
Principala preocupare a lui B. Constant a fost analiza libertații individului, în
strînsa corelație cu Constituția: "nici o libertate fara Constituție și nici o Constituție
fară libertate", sustinea B. Constant.
Dupa parerea sa, afirmarea și extinderea libertății în societatea modernă este
condiționată de limitarea puterii etatice, fapt ce s-ar putea realiza prin opinia
publică și accentuarea separării puterilor în stat.
În societatea modernă, libertatea individului este personală, civilă și cetățenească și
constă în independenta acestuia fată de stat, fată de autoritate, afirma B. Constant.

B. Constant a fost un adept al democratismului atenian, el susține ca în societatea

modernă drepturile și libertățile politice trebuie să apartină cetateanului proprietar.
Bazat pe ideea proprietații, votul trebuie sa fie cenzitor, iar Parlamentul sa fie
reprezentantul cetațenilor proprietari. Insasi participarea la viata politica a
cetațenilor este condiționată de proprietate. În societate, dupa B. Constant în
funcție de proprietate se crează doua categorii de cetațeni: cei ce dețin proprietate
și care pot participa la viața politică, iar sfera drepturilor și libertaților este largă,
consistentă; cei ce nu dețin proprietate și în consecintă nu pot participa la
15
activitatea politică și implicit aria libertăților și drepturilor este restransă.
Aceasta situație este normală și justificată intrucît proprietatea este cea care asigură
cetateanului posibilitatea instrucției cunoașterii și de aici, competentă necesară
participării lor la viața social-politică.
Un alt ideolog al democratismului politic liberal este Ch.Alexis Tocqueville.
Domeniul democratismului politic, căruia i-a acordat o deosebită atenție Ch.Alexis
Tocquiville, a fost cel al egalitații, al legăturii ei cu libertatea, în condițiile
societății democratice dezvoltate.
Pentru aceasta, el a luat că model de studiu societatea nord-americană, unde,
datorită condițiilor specifice în care s-a născut această comunitate, oamenii au fost
de la bun început egali.
Alături de libertate, egalitatea trebuie să constituie un principiu fundamental al
oricărei democrații. După opinia sa, egalitatea trebuie să cuprindă: egalitatea în fată
legii, egalitatea politică, egalitatea de conditii. "Egalitatea -spune Ch.Alexis
Tocqueville- este proprie fiecărui individ dar extinsă la nivelul națiunii, ea devine
dogma suveranitații poporului."
Un loc și rol aparte a avut în cadrul democratismului politic liberal puterea etatică.

Din dorinta de nu împiedica sau îngreuna inițiativa cetațenilor, de a-i asigura

posibilitatea de acțiune și mișcare, democratismul liberal a conferit puterii etatice
un rol-status minimal în relațiile sale cu societatea civilă și politica, cu subiecții
sociali. Acest rol a constat în a asigura acel cadru social, economic, juridic și
politic necesar desfasurarii activitatii societale, fără a-l stînjeni pe individ.

Toți fondatorii liberalismului au văzut în creșterea puterii etatice principalul

pericol al democratismului politic. Așa de exemplu, J. Bentham, deși vede
necesitatea și utilitatea statului în societate, rolul acestuia este limitat la apararea
persoanei și societății, fără însa ca aceasta să împieteze inițiativa individului sau
sa-l constrîngă.

O poziție apropiată în privinta rolului puterii etatice o are Ch. A. de Tocqueville.

De teamă despotismului, a dictaturii, el se opune creșterii rolului puterii etatice.
Cel mai bine a sintetizat poziția liberalismului față de puterea etatica Serge
Christophe Koln "liberalii sunt cei mai extremiști în antietatism și antisector
public".

Forma de guvernament sustinută și promovată de liberalism a constituit și ea o

notă distinctă a democratismului politic liberal. Adversar al absolutismului și
despotismului, paradigma liberală s-a pronunțat pentru monarhie constituțională
sau republica constitutională, spre aceasta din urma inclina cea mai mare parte a
burgheziei, intrucît ea era mult mai în masura sa asigure libertatea servindu-se de
Constitutie și se apropia mult mai mult de conceptiile privind democratismul
politic.

17

Doctrina politică conservatoare și democrația politică.

Deși conservatorismul nu poate fi acuzat de lipsa de democrație, fată de liberalism,
luat ca doctrina de referința, aceasta paradigma dă o altă înțelegere și înterpretare
conceptului de democrație, conținutului ei, modului de exprimare în practică,
scopului și utilității sale sociale.
În teoria și practica conservatoare, democrația nu este percepută ca o participare
largă și activa a întregului popor, ci sub diferite pretexte, ea este redusă la
segmentul aristocratic-burghez, la elita societații.
Democrația, în sensul larg de fenomen social-politic, este priviă ca o instituție
superficială, incapabilă să asigure obiectivitatea promovării intereselor tuturor
indivizilor și grupurilor sociale.

În locul democrației, înțeleasă ca putere a poporului, este promovată democrația

elitelor, unde calitatea și capacitatea întelectuală a acestora are rol hotărător în
conducerea societății.
O asemenea abordare a democrației nu este întîmplătoare, ea trebuie conectată cu
concepția naturalist-divină pe care conservatorismul o dă puterii, independența ei
fata de vointa umană și în consecinta a caracterului ei absolut.
Dacă în doctrina liberală oamenii sunt considerați liberi și egali prin naștere și
dispun de drepturi și libertați social-politice, în concepția conservatoare oamenii
sunt inegali, au inzestrari naturale specifice și diferențiate.

Societatea conservatoare este concepută și structurată pe principiile inegalitații

sociale a oamenilor și claselor sociale, a prezenței în cadrul acestora a unui grup de
elită inzestrat cu capacitate intelectuală de excepție, de a conduce. Numai această
elită naturală este în măsura sa îmbine regulile tradiției, ale moștenirii trecutului cu
datele concrete ale prezentului și singura capabilă să asigure stabilitatea societății,
conducerea ferma și autoritară a ei.
Democratismul politic conservator dă o altă întelegere relației dintre individ-stat-
societate. În gîndirea și practica liberală în cadrul acestei relații, primatul îl are
individul, în schimb în reflexiile filosofice-politice ale conservatorismului și în
practica socială, nu individul constituie punctul de atracție, dimpotrivă, individul
este "topit" în cadrul acesteia, subordonat colectivitații și autorității.

Omul, individul este dependent de societate, careia îi datorează aproape totul și il

susține în toate imprejurările.
Statul în raport cu individul este un organism generat de legi proprii, independent
de voință oamenilor. El imbrațișeaza toate activitațile și interesele individului, fiind
"punctul de sustinere al tuturor nevoilor reale fizice si morale", asa cum preciza

17
Adam Muller.
Prin urmare, individul nu este independent în relația sa cu statul, nici măcar cu
acțiunile și conduita sa, deoarece și acestea îi sunt impuse de statutul social pe care
îl conferă tradiția.
În democratismul conservator regula majoritații nu are nici o valoare politică sau
programatică, ea se rezumă la democratismul elitist de sorginte aristocratic
burgheză. Modelul de societate propus de conservatori este unul static, limitat din
punct de vedere participativ, unul care privește înapoi și se refugiază în valorile și
normele trecutului. In What is Conservatorism, S. Possany formulează clar sensul
social al conservatorismului "Teza centrală a conservatorismului constă în aceea ca
înainte de a construi ceva nou, valoarea creată trebuie conservată".
Unul din teoreticienii conservatorismului, Ralph Adams Cram încercînd sa
gasească modele optime de organizare socială și politică, ajunge la concluzia că
democrația ar fi incapabilă să constituie ea însași un asemenea model, ca atîta timp
cît societatea este fundamentată pe inegalitate socială, nici nu ar fi posibilă și
necesară o participare a tuturor indivizilor la actul conducerii, soluția preconizată
fiind: puterea sa apartină aristocrației "naturale".

În practica politică concepția mai rigidă, mai limitată a democrației politice

conservatoare și-a găsit expresie în sustinerea unor regimuri politice mai autoritare,
a unor forme de guvernament care au oscilat între monarhie, monarhii
constituționale, pînă la republici parlamentare, constituționale și prezidențiale,
unele dintre acestea imbracînd chiar forme "forte".

 Doctrina social-democrată și democrația politică.

O altă concepție despre democrație relativ diferită de cea liberală și mai ales
conservatoare este cea promovată de social-democrația europeană.
Această orientare concepe democrația într-o strînsă unitate între laturile sale
esențiale, libertate, egalitate, protecție socială și putere.
Obiectivul principal al acestei doctrine este realizarea echității și dreptății sociale,
apropierea condițiilor de viață între toți membrii societății. Includerea in baza sa
doctrinară și în practica social-politică a protecției sociale, constituie trăsătura
distinctă a social-democrației, un principal element de departajare a acestui
elaborat fată de celelalte paradigme doctrinare și ideologice contemporane.
Protecția socială a devenit în cadrul social-democrației axul său central de sprijin și
acțiune, elementul fundamental al acestei paradigme, fapt ce a propulsat-o în
universul doctrinar contemporan. Ea a devenit astazi, în cea mai mare parte a

18
țarilor din Europa apuseană și nordică doctrina de guvernare, de fundamentare a
democratismului politic.

 Doctrinele nedemocratice și democrația politică.

O cu totul altă întelegere teoretică și realizare în practica socială au dat-o

democrației politice elaboratele și paradigmele doctrinare nedemocratice,
dictatoriale, asa cum este cazul fascismului, neofascismului sau a doctrinei
comuniste de sorginte marxista.
În esența, aceste elaborate nu țin cont de vointă și înteresele cetăteanului, au ca
fundament statul totalitar, principiul separației puterilor în stat fie nu se aplica, fie
aplicarea sa este formala, are loc limitarea sau suspendarea drepturilor și
libertaților cetățenești, lipsește pluralismul și pluripartidismul politic ideologic și
opoziția politică, în procesul guvernării se folosesc metode și mijloace de la cele
legale pană la cele ilegale bazate pe forță, violență, constrîngere fizică, psihică,
teroare și frică.

Regimul fascist a constituit cea mai drastică limitare a democrației în general, a

celei politice in mod deosebit. Pentru întreg fascismul, forța, teroarea, violenta sub
toate formele sale fizice, psihica sau politica a constituit metoda de impunere a
propriilor sale scopuri și interese. Organismele și institutiile politice democratice,
partidele politice și-au încetat activitatea, opoziția politica a fost lichidată.

In centrul vieții politice a fost impus cultul personalitații Fuhrerului.

Pentru fascism, Fuhrerul, Ducele personifică însași puterea.
El este deasupra statului, a legii, este forma vie și concretă a ideii de drept.
Fiind reprezentantul ales, predestinat al rasei superioare, acțiunile intreprinse și
legile emise de acesta sunt deasupra oricărei discutii și nu au nevoie de justificare.
Propria sa voință este in acelasi timp vointa poporului. Conducatorul fascist este
identificat cu insași poporul, acesta este totul, fara el poporul nu există.

O limitare și o restrangere considerabila a cunoscut democrația în cadrul regimului

și a doctrinei comuniste. Pentru a-și legitima existenta și a da impresia de
democratism, regimurile comuniste au creat teoretic-propagandistic asa numită
democrație populară pentru început și apoi cea socialistă.
În practică, acestea nu au avut nici o acoperire, au fost formale, fară nici un suport
material economic sau politic. In realitate au fost o încălcare flagrantă a drepturilor
și libertaților cetațenești, o abdicare deschisă de la principiile si valorile

19
democratismului. Societatea civilă și politică a fost lichidată, sau ceea ce a ramas
din ea a fost subordonată puterii, partidului unic de esentă comunistă.
Superioritatea democrației socialiste ar rezida din dictatura proletariatului care ar
reprezenta și promova interesele celor ce muncesc, a majorității.

In fapt și în practica socială, democratia promovată de regimul comunist este

formală, propagandistica, ea nu este rezultatul, produsul vointei maselor și nici a
intereselor acestora. Statul de drept dispare, locul lui este luat de statul bazat pe
forta, pe dictatura partidului unic, de esenta comunistă.

In unele societați comuniste, printre care si România, a fost promovat cultul

personalitații, al conducatorului partidului comunist, fapt ce va limita și restrange
și mai mult continutul și sfera democratismului sau ceea ce mai ramasese din
aceasta.
În numele dictaturii proletariatului, a democrației s-au facut numeroase crime,
abuzuri, nedreptați.
Regimurile politice fasciste și democrația promovată de acestea au fost informate
de istorie si eliminate. O soarta asemanatoare o au regimurile și democrația
socialistă, care au disparut din societațile europene, iar in celalalte se afla intr-o
profundă restructurare.

20
2.3 Principiile și valorile democrației politice.
Existentă și funcționalitatea unei vieți politice democratice impuse cu necesitate
respectarea unor principii și valori de bază, fară de care democrația nu poate fi
concepută.
1. Statul, ca element important al oricarui sistem politic, trebuie să se bazeze și să
funcționeze pe lege, adică sa fie un stat de drept.
O caracteristică esențială a statului de drept o constituie pluralismul și
pluripartidismul politic și ideologic. Fără prezenta pluralismului, exprimat prin
partidele de opoziție, nu poate fi vorba de o democrație autentică, reală.
Numai în aceste condiții este posibilă pluritatea de opinii, de alternative politice,
un control eficient asupra guvernanților.

Raymond Aron considera ca regimurile cu mai multe partide politice asigura

"exercitarea legală a puterii".
Regimurile monopartidiste sunt incompatibile cu însași noțiunea de democrație
politică,cu lupta democratica pentru putere, cu alternanță la putere, fapt probat din
plin de sistemul politic comunist .
Referindu-se la acest aspect, R. Aron aprecia: "Cand un partid și numai unul singur
are monopolul activității politice, statul este inseparabil legat de el.
Intr-un regim de partide multiple ca in Occident... Statul este neutru prin faptul că
tolerează o pluritate de partide".

2. Constituția trebuie să fie temeiul, fundamentul oricărui regim democratic, legea

sa fundamentala. In ea trebuie înscrise și garantate drepturile și libertațile
cetațenești, principiile deținerii și exercitării puterii, printre care la loc de frunte
trebuie să figureze principiul separației acesteia, a eligibilității și reprezentativității
organelor și reprezentanților acestora, a egalității cetațenilor indiferent de sex, rasă,
religie, apartenentă etnică sau stare socială.

3. Democrația trebuie să fie largă, activă și participativă, să cuprindă toate

domeniile și segmentele vieții sociale, atît la nivelul macro cît și micro-social.
Ea exprimă situația individului în societate, drepturile și libertățile de care acesta
se bucură în mod real, condițiile care-i sunt create pentru participarea sa la
conducerea societăți.
Democrația este un "mod de viață", o totalitate de valori morale, un ideal care
vizează participarea fiecărui cetățean la organizarea și conducerea societății.
Referindu-se la democrație, la impactul ei cu cetațenii, G. Burdeau opineaza:

21
"Democrația este astăzi o filosofie, un mod de a trăi, o religie și, în chip aproape
accesoriu o formă de guvernament, o semnificație atît de bogată îi vine atît din
ceea ce este ea în mod efectiv, cît și din ideea pe care și-o fac oamenii despre ea
cînd investesc în democrație speranța lor într-o viață mai buna".
Adevarata democratie este aceea care proclama omul ca valoare suprema a actiunii
si civilizatiei, face totul pentru realizarea aspiratiilor si intereselor sale.

4. Toate organismele și instituțiile puterii atît cele locale, cît și centrale, trebuie să
întrunească voința și adeziunea cetațenilor, să le reprezinte și să le promoveze
interesele și aspirațiile. La rîndul lor, cei aleși trebuie să fie responsabili în fata
celor ce i-au delegat, iar în cazul în care acestea nu-și îndeplinesc obligațiile
asumate, cetățenii să aiba posibilitatea de a-i revoca.

5. Mijloacele de informare, mass-media cu rol major în formarea și orientarea

conștiinței civice și politice a cetațenilor, trebuie să se afle intr-o stare de absolută
independență și obiectivitate fată de putere, de societate.

Democrația nu poate fi abordată în mod abstract, în afară relațiilor sociale reale.

Ea este produsul unui ansamblu de condiții, de valori și principii fără de care nu
poate fi analizată și înteleasă, cum ar fi:

- natura sistemului social-politic. Din acest punct de vedere democrația, în

accepțiunea cea mai generală, este o formă de organizare a relațiilor politice,
fiind legată, direct sau indirect, de puterea politică;
- nivelul dezvoltării vieții materiale și spirituale;
- capacitatea fortelor politice de a determina dezvoltarea democratică a societații;
- nivelul constiinței și culturii politice.

22
 CONCLUZII

Istoria înseamnă identitate. Modul în care sfera politică se raportează la sine și

modelele sale de orientare nu sunt imuabile, ci flexibile.
Ele evoluează dinamic, reacționând la schimbările din mediul în care acționează.
Evoluția nu este o simplă mișcare liniară, ci una marcată și de ocolișuri, întoarceri
și mai ales momente de răscruce, unde s-a impus și se impune încă luarea unor
decizii cu privire la direcția de deplasare.
Reprezentanții democrației sociale s-au aflat permanent în asemenea situații de
răscruce. În special în momentul actual este nevoie de răspunsuri la întrebări
importante și dificile. În primul rând: ce este democrația socială?
Care sunt originile ei, ce înseamnă ea astăzi și încotro se îndreaptă ea în secolul
XXI? Pentru a putea formula un răspuns la aceste întrebări privitoare la identitatea,
semnificația actuală și evoluția democrației sociale, este indispensabilă
confruntarea cu originile și momentele cheie ale evoluției sale.
Privind înapoi în istorie, se observă cu claritate că nu toate provocările politice
aparent noi sunt dezbătute cu adevărat în premieră absolută.
Cine domină pe cine – factorul politic legitimat democratic controlează interesele
economice ori invers? Sau: ce formă să ia democrația socială, pe scurt – ce
înseamnă o viață bazată pe principiul autoderminării?
Asemenea întrebări apar permanent în istoria socialdemocrației.

Obiectivul depășirii „stigmatului originii“ ni se relevă astăzi în alte sintagme, dar

cu aceeași intensitate politică, atunci când au loc dezbateri cu privire la politicile
educaționale, în special pe marginea selectivității sociale a sistemului școlar
german. Egalitatea între sexe a fost o revendicare formulată de timpuriu, dar
concretizarea ei încă se lasă așteptată, având în vedere că la aceeași muncă prestată
există încă o diferență de salarizare de aproximativ 25% între bărbați și femei.
Nu în ultimul rând, mișcarea muncitorească s-a confruntat încă de la începuturile ei
cu problematica războiului și a păcii și a militat pentru solidaritate internațională.
La momentul actual, în care armata Germaniei participă la acțiuni militare
internaționale, aceste întrebări sunt cu atât mai presante. Inegalitățile globale ne
constrâng dintotdeauna să nu rămânem cantonați în zona națională și să ne
extindem orizonturile.

Chiar și această scurtă selecție de probleme indică deja două aspecte ale istoriei
democrației sociale: răspunsurile la întrebările ce este social și ce este democratic
nu pot fi unele definitive. Ele sunt supuse mutațiilor sociale, politice și economice
și trebuie reevaluate în permanență. Totuși, societatea a progresat.

23
Procesul de constituire a mișcării muncitorești din Germania la mijlocul secolului
al XIX-lea a

fost impulsionat de nedreptăți palpabile: copii obligați să muncească, protecție

insuficientă la locul de muncă, condiții locative deficitare, sărăcie, viitor economic
incert, lipsă de protecție socială garantată în situația de șomaj, îmbolnăvire,
incapacitate de muncă sau bătrânețe. Pe scurt: lipsuri sociale flagrante. Muncitorii
nu erau marginalizați doar social, ci și politic – regimul era opresiv, iar legislația
electorală a Prusiei era structurată pe trei clase. Speranțele legate de Revoluția de
la 1848 au fost zădărnicite odată cu eșecul acesteia. Perioada reacționară ce a
urmat, marcată de represiune, a înrăutățit chiar mai mult situația politică.

Astăzi, mai mult ca oricînd, se poate afirma că nu există state și popoare care sa
nu fie preocupate, intr-un fel sau altul, de problemă democrației.
Practica vieții social-politice trecute și prezente, dovedește ca democrația a fost și
este forma de guvernamant, de organizare și conducere a societații cea mai
dorită și acceptata de oameni, de cele mai multe comunitați sociale, singura
capabilă să exprime și să promoveze esenta umană, sa o apere și sa-i asigure
realizarea, implinirea idealurilor și intereselor sale.

24
 BIBLIOGRAFIE

1. https://library.fes.de/pdf-files/bueros/bukarest/12414.pdf
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria _democratiei
3. https://library.fes.de/pdf-files/bueros/bukarest/12414.pdf
4. https://cis01.central.ucv.ro/csv/curs/isp/c11.html

25