Analele Universităţii Spiru Haret

SERIA ISTORIE
Nr. 14, 2011

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

BUCUREŞTI
COLEGIUL DE REDACŢIE:
Academician Dan Berindei, Academia Română
Academician Florin Constantiniu, Academia Română
Academician Dinu C. Giurescu, Academia Română
Prof. univ. dr. Jean Louis Courriol, Université Lyon 3 Jean Moulin, Franţa
Prof. univ. dr. Ion Eremia, Universitatea de Stat din Republica Moldova
Prof. univ. dr. Vladimir Iliescu, Universitatea din Aachen, Germania
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Universitatea Spiru Haret

COLECTIVUL DE REFERENŢI ŞTIINŢIFICI:

Prof. univ. dr. Constantin Buşe, Universitatea Bucureşti
Dr. Ioan Chiper, Institutul de Istorie Nicolae Iorga
Prof. univ. dr. Marian Cojoc, Universitatea Ovidius, Constanţa
Prof. univ. dr. Piotr Dyczek, Universitatea din Varşovia, Polonia
Prof. univ. dr. Peter Kopecky, Universitatea Comenius, Bratislava, Slovacia
Prof. univ. dr. Corneliu Lungu, Universitatea din Craiova
Prof. univ. dr. Ioan Opriş, Universitatea Valahia, Târgovişte
Prof. univ. dr. Nicolae Postolache, Comitetul Român de Istorie şi Filozofia Ştiinţei
şi Tehnicii al Academiei Române

COLECTIVUL REDACŢIONAL:
Prof. univ. dr. Alesandru Duţu – redactor şef
Prof. univ. dr. Ştefan Lache – redactor şef adjunct
Lector univ. dr. Teodora Stănescu-Stanciu – secretar de redacţie
Conf. univ. dr. Mihail Andreescu, conf. univ. dr. Doru Bratu, conf. univ. dr. Mircea
Negru, conf. univ. dr. Rodica Ursu, conf. univ. dr. Mihail Opriţescu – membrii

Editură acreditată de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului

prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

şi prin orice mijloace tehnice, este strict interzisă
şi se pedepseşte conform legii.
Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului
revine exclusiv autorului/autorilor.
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2011
ISSN 1454-5918
 CUPRINS

SESIUNE ŞTIINŢIFICĂ
Prof. univ. dr. Alesandru DUŢU, Concepţia strategică pentru
eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în 1941 5
Prof. univ. dr. Ştefan LACHE, Marile Puteri şi suveranitatea
României la Dunărea maritimă în perioada interbelică (1919-1939) 11
Prof. dr. Constantin OLTEANU, Particularităţi ale aplicării
principiului separaţiei puterilor în stat în România în perioada 1944-
1947 25
Conf. univ. dr. Doru BRATU, 1961 - 2011. 50 de ani de la stabilirea
relaţiilor diplomatice româno-cubaneze la nivel de ambasadă 46
Conf. univ. dr. Mihail ANDREESCU, Studiu introductiv - o problemă
de genealogie – familia Geanoglu 65
Conf. univ. dr. Rodica URSU NANIU, Mitul eponim al sciţilor între
sursele scrise şi reprezentările iconografice 84
Conf. univ. dr. Mircea NEGRU, G. MIHAI, Cercetări arheologice
preventive la Reşca-Romula. Campaniile din perioada 2007-2010 94
Marius ARDELEANU, Schimbări politice şi interferenţe
etnoculturale în bazinul superior al Tisei (sec. III a.Chr. – III p.Chr.) 111
James MAYFIELD, Constructed, changing, and dictated frameworks 130
of identity under italian fascism: a microcosm for a broader european
phenomenon
VARIA

Dr. Vlad D. GHIMPU, Menţiuni ale habitatului românesc în Cnezatul

Novgorodean 151
Aurel V. DAVID, Fapt istoric şi memorie socială (cazuistică oferită
de destinul unor personalităţi ale istoriei românilor) 169
Lector univ. dr. Anton CARAGEA, Nurmuhammet Andalyp and the
national renaissance of Turkmenistan (1660-1740 ) 179
Lector univ. dr. Elena Iuliana LACHE, Mişcarea de nealiniere;
constituireaşi afirmarea în arena internaţională 183
Lector univ. dr. Teodora STĂNESCU-STANCIU, Ideea Europei
unite în dezbaterile politice dintre cele două războaie mondiale. 196
Drd. Nicolae N. IORGA, Istoricul implementării ajutoarelor
regionale la nivel european 207
Drd. Petru CONSTANTIN, Pagini din istoria pompierior militari
(Military fireman pages in history 220

3
 Drd. Fănică BOB, Maghiarii din România (1945 – 1946) 232
CRONICA VIEŢII ŞTIINŢIFICE
Conf. univ. dr. Rodica URSU NANIU 243
RECENZII ŞI NOTE DE LECTURĂ
255
Elena Iuliana Lache, Relatii internationale în perioada Războiului
Rece, Editura Fundatiei România de Mâine, Bucureşti, 2009 (asist. Univ.
Dr. Oana PANAIT) 256
Fahri Balliu, Sinistra doamnă. Văduva dictatorului albanez Enver
Hoxha, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009 (lector univ. Dr. Teodora
STANESCU-STANCIU) 257
Richard Gott, CUBA. Una nueva historia, Ediciones Akal, Madrid,
2007 (conf. Univ. Dr. Doru BRATU)
Alesandru Duţu, Constantin Olteanu, Războiul de 2194 de zile (1
septembrie 1939 – 2 septembrie 1945), Editura Tritonic, Bucureşti,
2011, 479 p. (prof. univ. dr. Gtefan Lache) 258
 SESIUNEA ŞTIINŢIFICĂ
A CADRELOR DIDACTICE DE LA SPECIALIZAREA ISTORIE
(25 MAI 2011)

CONCEPŢIA STRATEGICĂ
PENTRU ELIBERAREA BASARABIEI ŞI A NORDULUI BUCOVINEI
ÎN 1941

Prof. univ. dr. ALESANDRU DUŢU1

Cuvinte cheie:
România, Germania, Uniunea Sovietică, Basarabia, Bucovina, Ion
Antonescu, Adolf Hitler.
Keywords:
Romania; Germany; Soviet Union; Bessarabia; Bukovina; Ion Antonescu,
Adolf Hitler.
Rezumat:
Concepţia strategică a campaniei eliberatoare din Basarabia şi nordul
Bucovinei (22 iunie – 26 iulie 1941) a aparţinut germanilor (nu românilor) ale
căror trupe au avut o contribuţie importantă la obţinerea succesului. Fără
sprijinul germanilor reîntregirea teritorială a Romîniei la graniţa de est nu s-ar fi
putut realiza. Cu toate acestea, generalul Ion Antonescu (care a avut rolul esenţial
în angajarea ţării în război) nu şi-a asumat rolul de marionetă, participând efectiv
la conducerea operaţiilor militare în special în sectorul de luptă al Armatei 4
române.
Abstract :
Strategic concept of liberating campaign of Bessarabia and Northern
Bukovina (June 22-July 26, 1941) belonged to the Germans (not Romanian) whose
troops had an important contribution to success.

1
Prof. univ. dr. la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie a Universităţii
Spiru Haret
5
 În pofida a ceea ce s-a scris multă vreme în istoriografia română şi străină,
obiectivul principal al angajării României în război acum 70 de ani, la 22 iunie
1941, alături de Germania, împotriva Uniunii Sovietice, l-a reprezentat reîntregirea
teritorială. Prin urmare actiunea românească nu a avut un caracter expansionist şi
revizionist, aşa cum a fost cazul în situaţia aliatului său mult mai puternic, deoarece
lovitura cea dintâi a fost dată în iunie 1940 de Uniunea Sovietică. Dacă nu avea
loc incalificabilul rapt sovietic, urmat de rapturile asemănătoare săvârşite de
Ungaria şi Bulgaria în toamana aceluiaşi an (cu sprijin sovietic şi german) nu se
producea nici acţiunea militară românească din 1941, căci România nu avea nici o
revendicare teritorială faţă de statele vecine, cu atât mai mult faţă de colosul
sovietic. În acest context, misiunea principală a noii conduceri a ţării – asumată la 6
septembrie 1940 de Ion Antonescu (cu un evident sprijin german) a devenit aceea a
refacerii integrităţii şi unităţii naţionale. Intuind planurile germane, Ion Antonescu
a decis singur angajarea României în război de partea Reich-ului, declarând că
poporul român nu l-ar ierta “dacă ar lăsa armata română cu arma la picior, în
timp ce trupele germane ar fi în marş prin România împotriva ruşilor”.
Cu toate acestea conducerea românească nu a elaborat o concepţie
strategică eficientă (în mai multe variante chiar) pentru repunerea graniţei la locul
ei (pe Nistru), Ion Antonescu exprimându-şi doar (cu fermitate şi în numeroase
prilejuri) hotărârea de a acţiona pe toate căile pentru reîntregirea teritoriului
naţional. În acest scop a adoptat unele măsuri pentru întărirea statului şi armatei,
nefinalizate însă din varii motive (de ordin intern şi extern), cu toate că din
octombrie 1940 armata română a beneficiat, într-o oarecare măsură, de sprijinul
oferit de Misiunea Militară Germană. Ca urmare, în vara anului 1941, când
România a intrat în război pentru eliberarea teritoriului străbun, armata română nu
pregătită temeinic pentru război, după planuri judicios şi din timp concepute, care
să prevadă cu claritate (pentru cei în măsură să cunoască acest lucru, evident),
dispozitivul de luptă, misiunile, etapele îndeplinirii lor etc.
Acest lucru era foarte bine cunoscut de către germani. Ca urmare, prin
Directiva nr. 21, Hitler a stabilit (decembrie 1940) a armatei române o misiune
secundară, de imobilizarea a forţelor sovietice la flancul sudic al frontului pentru a
nu permite pătrunderea acestora spre zona petroliferă căreia Führer-ul îi acorda o
importanţă deosebită. Referindu-se la slaba capacitate de luptă a armatei române,
în unele cercuri militare germane se aprecia că aceasta ,,nici nu putea fi
considerată ca armată”. Pe aceleaşi coordonate de apreciere, generalul Franz
Halder, şeful Statului Major General al Armatei de Uscat germane, concluziona că
,,forţele armatei române, în majoritate, nu sunt indicate pentru misiuni de luptă
independente”.
Informat despre acesta, Hitler a modificat (17 martie 1941) planul de atac
al Grupului de armate ,,Sud” hotărând ,,să se renunţe deocamdată la un atac peste
Prut” şi să se înainteze în această zonă numai cu forţele care ,,sunt necesare pentru
imobilizarea inamicului”, luându-se toate măsurile necesare pentru a se împiedica
o eventuală pătrundere a forţelor sovietice spre zona petroliferă. La 30 martie
1941, Führer-ul şi-a manifestat din nou neîncrederea în capacitatea de luptă a
armatei române declarând: „Cu românii nu se poate face nimic. Poate că, în
spatele unui obstacol foarte puternic (fluviu), ei ar putea asigura apărarea acolo
unde nu se atacă. Antonescu şi-a mărit armata, în loc de a o reduce şi îmbunăţi.
Soarta unor mari unităţi germane nu trebuie să fie dependentă de rezistenţa
unităţilor române”. Ascunse românilor şi înfăţişate exclusiv drept măsuri de
prevedere faţă de o eventuală agresiune din partea ruşilor au fost şi redislocările de
forţe şi constituirea de comandamente germane pe teritoriul României. Referindu-
se la aceste măsuri şi la indicaţiile primite de la Berlin, generalul Erik Hansen,
şeful Misiunii Militare Germane în România, conchidea: ,,Românii se vor amuza.
Chiar atât de naivi nu sunt”.
Ca urmare, Marele Stat Major român nu a avut posibilitatea să pregătească
din timp campania eliberatoare, mai ales în condiţiile în care cuvântul ,,mobilizare”
nu a fost pronunţat nici la 26 mai 1941, când generalul Erik Hansen a transmis
generalului Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Stat Major, dorinţa germanilor de a
completa efectivele trupelor din Moldova şi de a duce în zonă rezerve, şi nici la 28
mai 1941, când trupele germane au primit ordinul pentru definitivarea pregătirilor
în vederea decanşării planului ,,Barbarossa”, deşi acesta preciza şi misiunile
trupelor române.
Ignorarea României în problemele de fond ale pregătirii războiului a fost
recunoscută până şi de Ion Antonescu în timpul anchetei care a precedat procesul
din primăvara anului 1946, când a declarat că Killinger l-a informat despre atacul
ce urma să aibă loc la 22 iunie 1941, abia la 9 iunie, la Predeal. ,,Timpul trecând -
declara mareşalul la 26 aprilie 1946 în faţa acuzatorului public Dumitru Săracu -
am fost nevoit să chem pe domnul Killinger şi să-l previn că este neapărat necesar
să fiu prevenit cu cel puţin 10 zile înainate de data începerii acţiunii militare,
fiindcă alfel voi fi surprins cu armata nemobilizată. La 9 iunie, la Predeal, domnul
Killinger, într-o întrevedere pe care i-am acordat-o, la cererea sa, mi-a spus,
ferindu-se chiar de domnul Mihai Antonescu şi de domnul Steltzer, care asistau la
întrevedere: ,,Mi-aţi cerut o dată”. Şi cu creionul a însemnat 22 iunie pe o foaie de
hărtie. Mi-a trecut hârtia şi mi-a spus: ,,Aceasta este data”. A doua zi am trecut la
mobilizarea armatei, care s-a făcut în modul cel mai discret posibil”
Liniile directoare ale colaborării germano-române în plan militar aveau să
fie stabilite abia la 12 iunie 1941, în timpul întrevederii pe care Hitler a avut-o cu
Ion Antonescu la München, fără a se fi realizat nici atunci o alianţă scrisă sau vreun
plan concret de acţiune, ci doar o înţelegere principială în ceea ce priveşte
misiunile defensive ce trebuiau întreprinse în Moldova în cazul unei agresiuni
sovietice.
Cu discreţie şi tact, Hitler şi-a impus punctele de vedere în ceea ce
priveşte adoptarea deciziilor de importanţă strategică. La 12 iunie 1941, el i-a
precizat, deschis şi clar, lui Ion Antonescu că ,,intenţionează să-l lase să apară în
faţa poporului român drept comandantul suprem în acest spaţiu”, un stat major de
legătură, condus de generalul von Schöbert, urmând a se îngriji de respectarea
liniilor directoare operative generale. Ignorând, precizarea expresă făcută de Hitler
în privinţa aparenţei conducerii supreme româneşti, Ion Antonescu a răspuns că
,,acceptă cu plăcere această propunere de a fi comandant suprem, nu de dragul

7
faimei”, promiţând că va face totul pentru ,,a îndeplini cu succes misiunile ce îi
revin”.
La 18 iunie 1941, Hitler a făcut cunoscută şi decizia de a concentra
conducerea războiului într-o ,,singură mână”, care nu putea fi, evident, decât a sa.
Asigurându-l că va avea grijă ca ,,independenţa şi prestigiul personalităţilor
conducătoare ale aliaţilor noştri faţă de poporul îi armata lor să fie respectate în
cel mai înalt grad”, Führer-ul ,,îl ruga” pe generalul Ion Antonescu să-i îngăduie
să-i transmită ,,din când în când”, dorinţele referitoare la armata română a căror
execuţie în scopul desfăşurării unitare a operaţiilor militare trebuia considerată ,,ca
absolut necesară”. Dorinţele sale urmau să fie transformate ,,în ordine militare”
de către generalul Eugen von Schöbert, comandantul Armatei 11, ceea ce însemna
interpunerea a încă unui eşalon german până la Ion Antonescu. În cazul în care
deciziile erau ,,esenţiale”, acestea trebuiau difuzate sub semnătura conducătorului
statului român.
Prin modul în care a realizat structura de comandament şi funcţionarea
relaţiilor germano-române, Hitler a asigurat generalului Eugen von Schöbert
atribuţii mult mai mari decât cele impuse de funcţia de comandant de armată,
subordonat, aşa cum se prevăzuse, generalului Ion Antonescu. Mai mult, faptul că
Armata 11 germană primea ordine şi din partea feldmareşalului Gerd von
Rundstedt, comandantul Grupului de armate ,,Sud”, făcea ca cel puţin în unele
documente germane Grupul de armate ,,general Ion Antonescu” să apară ca fiind
subordonat acelei structuri germane de comandament.
În pofida acestor limitări, categoric este faptul că existenţa Grupului de
armate ,,general Antonescu” la flancul sudic al frontului germano-sovietic a fost o
realitate evidentă, care a contribuit din plin la realizarea unuia din obiectivele
principale ale intrării României în război: eliberarea Basarabiei şi a nordului
Bucovinei ocupate de Uniunea Sovietică în 1940. Rolul lui Ion Antonescu nu poate
fi pus sub semnul îndoielii, chiar şi în condiţiile în care a acţionat în cadrul
concepţiei strategice germane.
În cadrul concepţiei generale germane de desfăşurare a operaţiilor militare
la flancul sudic al frontului est-european, Hitler a stabilit (în scrisoarea trimisă
generalului Ion Antonescu la 18 iunie 1941) şi ,,misiunea iniţială” a forţelor
germane şi române, care consta în apărarea teritoriului românesc ,,contra invaziei
forţelor ruseşti”. Chiar şi atunci misiunile Armatei 4 române singura armate pe
care avea s-o conducă nemijlocit Ion Antonescu până în octombrie 1941, nu erau
cunoscute de Înaltul Comandament român.
Luând în calcul varianta rezistenţei forţelor sovietice dislocate în Basarabia
şi în nordul Bucovinei, Înaltul Comandament German a decis (20 iunie 1941) să
pregătească operaţiile ofensive în două ipoteze: 1. ,,Nachtoss” - urmărire energică,
imediat ce forţele sovietice ar fi părăsit poziţiile de pe malul estic al Prutului, sub
presiunea indirectă a trupelor care acţionau în Galiţia; 2. ,,München” – atacarea
poziţiilor deţinute de sovietice pe Prut, în cazul în care acestea ar fi intenţionat să
reziste. Ordinul a fost transmis prin generalul Eugen von Schöbert şi retransmis,
aşa cum se stabilise, ţinând seama de importanţa lui, sub semnătura generalului Ion
Antonescu. În conformitate cu această concepţie generală germană, generalul Ion
Antonescu, comandantul forţelor româno-germane, a sintetizat (22 iunie 1941), în
ordinul nr.28, misiunile iniţiale ce trebuiau îndeplinite: ,,Armatele aliate germano-
române din România au deocamdată misiunea de a constitui pivotul manevrei
strategice şi a fixa maximum de forţe inamice. În cazul în care forţele inamice de
pe frontul român ar încerca retragerea, armatele germano-române le vor urmări
cu vigoare în scopul de a dezorganiza manevrele de retragere ale inamicului şi de
a nimici cât mai multe forţe inamice, înainte ca ele să treacă la est de Nistru, a
împiedica instalarea inamicului pe Nistru şi a trece acest râu odată cu inamicul”.
Această concepţie de desfăşurare a acţiunilor militare i-a fost reamintită
generalului Ion Antonescu de Hitler în scrisoarea din 29 iunie 1941 prin care
Führer-ul cerea, sub formă de rugăminte (ca de obicei) să pună ,,sub ordinele”
generalului Eugen von Schöbert diviziile române prevăzute şi să întreprindă cu
celelalte forţe româneşti ,,o ofensivă care să aibă drept scop siguranţa spre sud-
est a flancului ca şi protecţia României de sud, inclusiv a teritoriului petrolifer”.
Cu acelaşi prilej, invocând necesitatea punerii de acord a ofensivei Armatei 11
germane ,,cu ansamblul operaţiunilor” desfăşurate de Grupul de armate ,,Sud”,
Hitler a mai precizat că feldmareşalul Gerd von Rundstedt trebuia să emită ,,cu
oarecari condiţiuni, în termenul cel mai scurt, directive generale”. Încercând să
evite o eventuală reacţie din partea lui Ion Antonescu, Führerul a trasmis că
,,dorinţele” feldmareşalului von Rundstedt fuseseră, în prealabil, aprobate de el şi
îl ruga, prin urmare, să la dea curs ,,în interesul unei conduceri unitare şi
energice”. Cu acelaşi prilej el transmitea că nu se hotărâse încă ,,momentul precis
şi direcţia atacului ce se va da din România” (deşi războiul începuse de o
săptămână).
Prin urmare, atât concepţia de ansamblu cât şi misiunile concrete ale
armatelor române au aparţinut Înaltului Comandament german, generalul Ion
Antonescu, comandantul frontului româno-german, şi generalul Alexandru
Ioaniţiu, şeful Marelui Cartier General român, intervenind împreună cu generalul
Eugen von Schöbert, comandantul Armatei 11 germană, doar pentru transpunerea
în practică a directivelor lui Adolf Hitler.
În acest context, pregătirea militară a României în vederea angajării în
război nu s-a făcut în condiţii corespunzătoare. Factorul surpriză, vizat de germani,
nu a compensat total neajunsurile provocate de lipsa de informare a conducerii
supreme româneşti în legătură cu obiectivele şi misiunile concrete care trebuiau
îndeplinite de armatele române. Realizarea dispozitivului iniţial de luptă s-a făcut
pentru varianta apărării, în cazul unui atac sovietic, apreciat ca iminent, ceea ce a
provocat neajunsuri în faza ofensivă a acţiunilor militare. Ca urmare, consecinţele
negative asupra desfăşurării operaţiilor militare s-au făcut facă simţite încă din
primele zile de război. Realitatea câmpului de luptă, pierderile mari de la Ţiganca
(şi apoi de la Odessa) au fost concludente în acest sens. Aceasta nu înseamnă însă
principala vină a aparţinut germanilor. Responsabilii principali au fost conducătorii
României şi cei ai armatei, inclusiv din perioada care a precedat războiul, care nu
au luat măsurile necesare pentru instruirea şi pregătirea temeinică a armatei pentru
război.

9
 Prin urmare, concepţia strategică a campaniei eliberatoare din Basarabia şi
nordul Bucovinei a aparţinut germanilor (nu românilor) ale căror trupe au avut o
contribuţie importantă la obţinerea succesului, fără germani reîntregirea teritorială
neputându-se realiza. Cu toate acestea, generalul Ion Antonescu (care a avut rolul
esenţial în angajarea ţării în război) nu şi-a asumat rolul de marionetă, participând
efectiv la conducerea operaţiilor militare în special în sectorul de luptă al Armatei 4
române.

Bibliografie:
*** Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite, 1940-1944,
Editura Cozia, Bucureşti, 1991.
*** Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei, 22 iunie – 26
iulie 1941 (coordonatori dr. Alesandru Duţu, dr. Mihai Retegan), Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1999.
Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de
comandament româno-germane şi romîno-sovietice (1941-1945), Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2000.
Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile
româno-germane. 1938-1944, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
 MARILE PUTERI ŞI SUVERANITATEA ROMÂNIEI LA DUNĂREA
MARITIMĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ. 1919-1939

Prof.univ.dr. Ştefan LACHE1

Rezumat
Studiul analizează acţiunea politico-diplomatică desfăşurată de România
pentru dobândirea suveranităţii la Dunărea maritimă (cursul fluviului de la Brăila
la vărsare în Marea Neagră), în perioada interbelică. Ca rezultat al unor negocieri
dificile, bi- şi multilaterale, în 1939, în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial,
România a reuşit să obţină, prin acte internaţionale, modificarea regimului
anacronic de navigaţie pe Dunăre, stabilit de marile puteri europene încă de la
începuturile epocii moderne, îndeplinindu-şi, totodată, o datorie de interes
european: libera navigaţie pe Dunărea românească.

Abstract
The study analyses the politico-diplomatic action developed by Romania
for obtaining the sovereignty on the maritime Danube (the course of the river from
Braila to its flowing into the Black Sea), during the inter-war period. As a result of
bi- and multilateral difficult negotiations, in 1939, in the eve of the Second World
War, Romania succeeded to obtain, through international documents, the
modification of the anachronic navigation regime on the Danube – a regime
established by the great powers form the very beginning of the modern era – thus,
at the same time, fulfilling a duty of European interest: the free navigation on the
Romanian Danube.
Cuvinte-cheie: regimul Dunării; navigaţie; riveran; suveranitate;
negociere; Dunărea maritimă; Comisia Europeană a Dunării.
Key-words: Danube’s regime; navigation; riverain; sovereignty;
negotiation; maritime Danube; Commission of the Danube River.

Dunărea – dată fiind marea ei însemnătate economică, politico-strategică,

militară – a constituit, de-a lungul istoriei, îndeosebi începând cu epoca modernă,
subiect de negocieri internaţionale, marcate de confruntări, dar şi de compromisuri
necesare reglementării regimului său de navigaţie. Rivalităţile dintre marile puteri
europene, riverane şi neriverane, au făcut ca principiul libertăţii de navigaţie pe
marele fluviu european2, corolar al libertăţii comerţului, să fie greu de pus în
aplicare de către statele riverane mici şi mijlocii, cum este şi cazul României.

1
Prof. univ. dr. la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie a Universităţii
Spiru Haret
2
Dunărea este al doilea fluviu din Europa ca dimensiuni şi debit, după Volga.
Ea izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră (Schwarzwald) şi străbate, de la Vest la Est,
partea de Sud a Germaniei, traversează apoi zona regiunea de Nord-Est a Austriei, după
care formează, pe o porţiune, graniţa dintre Slovacia şi Austria, parcurge apoi Sud-
11
 În acţiunea sa politico-diplomatică pentru reglementarea regimului
Dunării, România s-a prevalat, înainte de toate, de poziţia sa geografică, fiind statul
cu cel mai lung parcurs al fluviului: 1.075 de km, adică o treime din totalul de
2.860 km, câţi sunt de la izvoarele sale, până la vărsarea în Marea Neagră; de
asemenea, România ocupă 221,7 mii km pătraţi, ceea ce reprezintă 27% din
întreaga suprafaţă, de 817 mii km pătraţi, a întregului bazin hidrografic dunărean.
La acestea se adaugă faptul că România deţine Gurile Dunării, prin care se deschid
căile maritime ale lumii, interesul său fiind identic cu acela al tuturor riveranilor
fluviului, de a naviga nestingheriţi spre Marea Neagră, apoi spre Strâmtorile Bosfor
şi Dardanele, putând astfel să ajungă pe pieţele din Orientul Mijlociu, Asia
Centrală şi de Sud etc.
Transformarea Dunării în cale fluvială mondială de comerţ a devenit
pentru România, precum şi pentru alte ţări europene, o problemă de progres şi
civilizaţie. De fapt, cum se ştie foarte bine, de Dunăre, ca şi de Carpaţi şi de Marea
Neagră, se leagă întreaga viaţă a poporului român. Într-un discurs celebru, rostit în
Parlamentul României, la începutul lunii mai 1882, omul politic şi istoricul Mihail
Kogălniceanu arăta că „de la moşi şi strămoşi, există în poporul român instinctul că
fără Dunăre, România nu poate fi, şi nu ar avea raţiunea de a fi! Dacă românii au o
misiune providenţială de îndeplinit, aceasta nu poate fi decât aceea de a fi păzitorii
Dunării”1. Combătând pretenţiile marilor puteri de dominaţie asupra Dunării pînă
la Gurile ei, Mihail Kogălniceanu atrăgea atenţia că „această pretenţiune odată
împlinită, România, în prima linie avea a fi lovită în suveranitatea ei cîştigată cu
preţul a şiroaie de sânge, cu preţul a atâtor alte dureroase sacrificii!” Aşadar –
sublinia Kogălniceanu – românii aveau „dreptul de a vorbi şi de a fi ascultaţi, cu
mai multă tărie şi cu prioritate asupra tuturor celorlalte state, fie riverane, fie
neriverane! Europa ne va asculta! Însă trebuie să-i spunem franc ce ne doare şi ce
voim... Suntem datori de a apăra libertatea Dunării ca un interes european; numai
aşa ea va rămânea Dunăre română.”2.
În 1936, revenind asupra însemnătăţii Dunării în istoria românilor, juristul
Nicolae Daşcovici aprecia că România depinde atât de mult de marele fluviu şi de
navigaţia pe el, încât el reprezintă o garanţie a viitorului, după cum în trecut, s-a
constatat „că forţa de ocrotire, de renaştere şi apoi de consolidare a naţiei române a

Vestul Slovaciei, făcând graniţa cu Ungaria. După ce separă Munţii Pilis prin defileul
Porţile Višegrád-ului din Nordul Ungariei, îşi schimbă brusc cursul către Sud, drenând
partea Central-Vestică a Ungariei, apoi formează graniţa dintre Croaţia şi Iugoslavia şi
intră pe teritoriul românesc la Baziaş. În continuare, Dunărea face graniţa României cu
Iugoslavia până la râul Timok, iar de aici, până în dreptul localităţii Silistra, formează
hotarul cu Bulgaria. De la Silistra până la confluenţa cu Prutul, formează graniţa cu
Republica Moldova şi Ucraina. Dunărea se varsă în Marea Neagră prin trei guri
principale – Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe, care formează Delta Dunării. Dunărea
este navigabilă de la Ulm (Germania) până la vărsare în Marea Neagră.
1
Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Volum alcătuit de: Dan
Berindei (coordonator), Leonid Boicu, Nicolae Ceachir, Matei Ionescu, Dan
Simionescu, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 341.
2
Ibidem, p. 337-341.
fost aceeaşi Dunăre străbună, ca şi interesul european al navigaţiei care coincidea
cu interesul nostru cel mai bine înţeles”1.
Într-adevăr, România şi-a înţeles misiunea ce-i revenea la Dunăre şi şi-a
apărat cauza cu argumente temeinice; în anumite momente, însă, ea s-a lovit de
interese unilaterale ale marilor puteri europene care au urmărit să-şi asigure, prin
diverse acţiuni politice sau tehnice, scopuri exclusiviste, neluând în considerare
interesul comun al tuturor riveranilor – acela al unui regim de libertate a navigaţiei
pe acest mare fluviu internaţional care să nu omită însă principiul referitor la
dreptul statelor de a-şi exercita controlul şi jurisdicţia asupra activităţilor
desfăşurate pe teritoriul lor2.
Evenimentele politico-militare din timpul Primului Război Mondial au
influenţat într-o măsură însemnată regimul navigaţiei pe Dunăre. Marile puteri
învingătoare au supus, încă din toamna anului 1918, controlului lor, întregul curs al
Dunării. Fluviul este împărţit în două sectoare, primul, în amonte de Porţile de Fier,
fiind sub influenţa Franţei, iar al doilea, în aval de Porţile de Fier, sub influenţa
Marii Britanii. Aceste sectoare au fost puse sub controlul Comisiei Interaliate a
Dunării, cu sediul la Budapesta, măsură care leza suveranitatea statelor riverane
mici.
Tratatele de pace cu Germania de la Versailles (28 iunie 1919), cu Austria
de la Saint Germain-en-Laye (10 septembrie 1919), cu Bulgaria de la Neuilly-sur-
Seine (27 noiembrie 1919) şi cu Ungaria de la Trianon (4 iunie 1920) conţineau
două categorii de prevederi referitoare la Dunăre: cele prin care erau restabilite
normele anterioare, încălcate de puterile învinse în război, exprimând de fapt
revenirea la vechiul regim internaţional al Dunării; cele care puneau bazele unei
noi reglementări a regimului Dunării axate pe stabilirea principiilor fundamentale
ale noii reglementări şi a cadrului pentru elaborarea statutului definitiv al Dunării.
Tratatele de pace înscriau drept clauze principale privitoare la regimul de navigaţie
pe Dunăre: fluviul era declarat internaţional de la Ulm până la vărsare în Marea
Neagră; extinderea libertăţii de navigaţie la întreaga reţea fluvială a Dunării.
Comisia Europeană a Dunării, care funcţiona încă din 1856, se compunea, cu titlu
provizoriu, din: Marea Britanie, Franţa, Italia şi România. Statele învinse –
Germania, Austria, Ungaria şi Turcia, ca, de altfel, şi Rusia Sovietică, erau
înlăturate din componenţa Comisiei.
Divergenţele din cadrul Conferinţei de pace de la Paris din anii 1919-1920
între marile puteri neriverane şi aliaţii riverani au impus un regim provizoriu –
convocarea unei conferinţe având drept obiect elaborarea regimului definitiv al
Dunării ce urma să fie formată din: Belgia, Franţa, Grecia, Italia, Marea Britanie şi
România; Austria, Germania, Bulgaria şi Ungaria aveau numai dreptul să asiste la
lucrări şi obligate să recunoască regimul Dunării elaborat de Conferinţă. Liga

1
Nicolae Daşcovici, Dunărea noastră, Fundaţia Culturală „Principele Carol”,
Bucureşti, 1936, p. 119.
2
Ciprian-Beniamin Benea, Dunărea. Geopolitică si negociere. Studiu de caz,
Institutul European, 2009, pp. 37-38.
13
Naţiunilor dobândea jurisdicţia pentru soluţionarea litigiilor izvorâte din obligaţia
statelor riverane de a asigura circulaţia pe partea internaţională a fluviului1.
Conferinţa internaţională, menită să stabilească regimul juridic al Dunării
după Primul Război Mondial, şi-a început lucrările la 1 august 1920, la Paris. La
Conferinţă au luat parte miniştrii plenipotenţiari ai celor opt state aliate, desemnate
de Conferinţa de pace, ca fiind în mod special interesate de problema Dunării:
Franţa, Marea Britanie, Italia, Belgia, România, Regatul sârbo-croato-sloven,
Cehoslovacia şi Grecia. Statele Unite ale Americii au declinat invitaţia de
participare la lucrările Conferinţei. Poziţia SUA se poate explica, pe de o parte,
prin faptul că Senatul american nu ratificase tratatele de pace, iar pe de altă parte,
prin împrejurarea că interesele statelor neriverane în reglementarea regimului
Dunării era asigurată în mod evident de Franţa şi Marea Britanie. Statele ex-
inamice riverane Dunării – Germania, Austria, Bulgaria şi Ungaria – au fost admise
la lucrările Conferinţei cu titlu consultativ. Rusia Sovietică n-a fost invitată la
Conferinţă sub nicio formă, deşi normele internaţionale îi recunoşteau acest drept.
Rusia fusese parte la conferinţele anterioare care au stabilit regimul Dunării, având
statutul de riveran. Delegaţia română a fost alcătuită din Toma Stelian, Constantin
Conţescu, Gheorghe Popescu şi V. Atanasiu.
Lucrările Conferinţei au durat un an şi s-au desfăşurat în două sesiuni: 2
august – 16 noiembrie 1920, 5 aprilie – 21 iulie 1921, până s-a ajuns la redactarea
statutului definitiv al Dunării. Preşedintele Conferinţei a fost ales plenipotenţiarul
francez Albert Legrand, iar plenipotenţiarul român, Toma Stelian, a fost ales
vicepreşedinte. La cea de-a doua sesiune, România a fost reprezentată de ministrul
plenipotenţiar Constantin Conţescu2.
Cu toate că principiile generale ale libertăţii navigaţiei dunărene şi ale
egalităţii tuturor pavilioanelor fuseseră acceptate, stabilirea noului regim al
Dunării, în locul celui instituit prin Tratatul de la Paris din 1856, care a pus capăt
Războiului Crimeii3, a ridicat mari dificultăţi, identificarea unor soluţii acceptabile
tuturor participanţilor la Conferinţă, impunând negocieri anevoioase.

1
Dr. Carmen Atanasiu, Problema suveranităţii României la Dunăre şi
„Navigaţia Fluvială Română” (1919-1945), Bucureşti, 2003, pp. 88-92.
2
N. Daşcovivi, op.cit., p. 75.
3
Tratatul de pace de la Paris din 30 martie 1856 a fost semnat de reprezentanţii
Imperiului Otoman, Marii Britanii, Austriei, Franţei, Prusiei şi Sardiniei, pe de o parte,
şi ai Rusiei, pe de altă parte. Tratatul obliga Imperiul Rus sa nu mai aibă flotă de război
şi arsenale militare navale în Marea Neagră şi să retrocedeze Moldovei regiunea de Sud
a Basarabiei limitrofă Dunării – judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad. Astfel, Rusia înceta
să mai fie stat dunărean. Marea Neagră era neutralizată, căci Turcia se obliga să nu mai
întreţină flotă de război şi arsenale militare în Marea Neagră. De asemenea, prin
hotărârile Congresului de la Paris, principiile libertăţii de navigaţie pe fluviile
internaţionale, prevăzute de Congresul de la Viena din 1815, au fost extinse şi asupra
Dunării de Jos. Astfel, navigaţia pe Dunăre era declarată liberă de orice taxe sau
obstacole. (La Commission Européenne du Danube et son oeuvre de 1856 à 1831,
Imprimerie Nationale, Paris, MCMXXXI, p 411.)
 La 23 iulie 1921 s-a semnat, la Paris, Convenţia privind Statutul definitiv
al Dunării1, de către delegaţiile Belgiei, Franţei, Marii Britanii, Greciei, României,
Cehoslovaciei, participante la Conferinţă cu drept de vot deliberativ, şi statele
învinse în Primul Război Mondial Bulgaria, Ungaria şi Austria. Regatul sârbo-
croato-sloven şi Italia, având rezerve asupra unor prevederi, au semnat Convenţia
ulterior, la fel şi delegatul Germaniei, care la data convenită pentru semnare, era
bolnav2.
Convenţia privind Statutul definitiv al Dunării a fost votat de Senatul
României la 3 aprilie 1922 şi de Adunarea Deputaţilor la 7 aprilie 1922. Legea
privind ratificarea Convenţiei a fost promulgată prin Decret-regal la 13 aprilie 1922
şi a intrat în vigoare la 1 octombrie 19223. Acest document prevedea în esenţă
uniformizarea regimului de navigaţie, poliţie şi supraveghere pe întregul sector
navigabil al fluviului. Libertatea de navigaţie şi egalitatea dintre pavilioane urmau
să fie asigurate de două organisme: Comisia Europeană a Dunării/CED, care
funcţionase cu caracter provizoriu din 1856, a cărei competenţă se întindea pe
partea de fluviu numită Dunărea maritimă (de la Brăila la Sulina), şi Comisia
Internaţională a Dunării/CID, a cărei competenţă se întindea asupra Dunării
fluviale navigabile (de la Ulm până la Brăila), precum şi asupra căilor de apă
declarate internaţionale4. Comisia Europeană a Dunării era compusă din delegaţii
Franţei, Marii Britanii, Italiei şi României; orice stat european, care justifica pentru
viitor interese comerciale, maritime şi europene la Gurile Dunării putea, la cerere,
să fie admis în Comisie. Sediul acestei Comisii era la Galaţi.
Comisia Internaţională a Dunării era compusă din câte un reprezentant al
statelor riverane (Bavaria, Würtemburg, Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Regatul
Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, Bulgaria, România) şi din câte un delegat al
fiecăruia dintre statele neriverane reprezentate în Comisia Europeană a Dunării sau
care puteau fi reprezentate în viitor. Sediul Comisiei Internaţionale a Dunării a fost,
iniţial, la Bratislava, pentru o perioadă de 5 ani, iar din 1927, sediul a fost mutat la
Viena. În 1938, după înfăptuirea Anschluss-ului, sediul CID a fost mutat la
Belgrad. Statutul Dunării, adoptat în 1938, stipula dreptul riveranilor de a executa
singuri lucrări tehnice, de a percepe taxe, de a-şi rezerva cabotajul (navigaţia
internă), de a aplica regulamentele de navigaţie şi poliţie în apele lor teritoriale etc.

1
Statutul cuprindea 5 capitole, respectiv: Regimul general al Dunării, Dunărea
maritimă, Dunărea fluvială, Dispoziţiuni generale, Dispoziţiune tranzitorie, însumând
44 de articole şi un Protocol final. („Monitorul Oficial” nr. 100 din 8 august 1922.)
2
Arhiva Ministrului Afacerilor Externe (în continuare A.M.A.E.), Fond 8,
Convenţii, D. 19, vol. II, fila 459.
3
„Monitorul Oficial” nr. 100 din 8 august 1922; Dr. Carmen Atanasiu, op.cit.,
pp. 104-105.
4
Reţeaua fluvială internaţională a Dunării era formată, potrivit Statutului, din:
Morava şi Thaya, în partea cursurilor lor care constituia frontiera dintre Austria şi
Cehoslovacia; Drava de la Barci; Tisa de la gura Someşului, Mureşul de la Arad;
canalele laterale sau şenalele care dublează sau ameliorează secţiuni navigabile ale zisei
reţele fie reunesc două secţiuni natural navigabile ale unuia din aceleaşi cursuri de apă.
15
Din analiza lucrărilor Conferinţei Internaţionale a Dunării de la Paris (2 august
1920 – 21 iulie 1921), precum şi a conţinutului Statutului definitiv al Dunării,
rezultă faptul că marile puteri europene au acţionat pentru menţinerea supremaţiei
lor în privinţa reglementării navigaţiei pe fluviu, impunând proceduri care încălcau
suveranitatea de stat a riveranilor. Exemplu definitoriu în acest sens îl constituie
Comisia Europeană a Dunării, în structura căreia marile puteri neriverane deţineau
rolul decisiv, România fiind singurul stat riveran, membru al acestei Comisii.
„Dacă statele neriverane cred că au şi ele dreptul de a reprezenta aici interesele lor
– comenta Grigore Antipa, urmărind lucrările Conferinţei – ele sunt binevenite s-o
facă în limitele drepturilor ce li s-au recunoscut prin tratate, adică în limitele
dreptului de a controla şi a supraveghe modul cum se aplică aici libertatea
navigaţiunei pentru toate pavilionele; nu însă spre a uzurpa drepturi nejustificate,
de a comanda pe teritoriile altor state şi a controla comerţul lor, precum şi de a
profita de sacrificiile acestora şi de beneficiile ce li se cuvin riveranilor din
teritoriul lor fluvial... Valoarea şi durabilitatea oricărui regim, care se va adopta la
această Conferinţă – scria marele om de ştiinţă –, va depinde: 1) de modul cum va
corespunde el tuturor necesităţilor nouăi situaţiuni politice create în urma
războiului; 2) de modul cum va respecta el drepturile de suveranitate ale riveranilor
şi în administrarea fluviului şi 3) de putinţa ce ne-o va da el de a rezolva cât mai
grabnic şi cu mai multă uşurinţă marea chestiune a Dunării, ale cărei cerinţe
esenţiale sunt şi rămân următoarele: punerea şi menţinerea în cea mai bună stare
de navigabilitate a întregului fluviu şi gurile sale, astfel ca să poată circula pe el
vase de un tonaj cât mai mare; legarea Dunării prin canale cu bazinele celorlalte
fluvii; asigurarea libertăţii navigaţiunii pentru vasele de comerţ ale tuturor
naţiunilor, cu respectarea deplină a drepturilor de suveranitate ale riveranilor şi
cu excluderea oricăror interese lăturalnice şi tendinţe de acaparare şi
monopolizare sau amestec în afacerile care decurg din acest drept de
suveranitate”1.
Comisia Europeană a Dunării – declara la rândul său Toma Stelian, în
cadrul lucrărilor Conferinţei – „constituie o servitute exercitată pe teritoriul şi în
apele teritoriale ale României”, un „organism învechit care atinge grav
suveranitatea statului român”, menţionând că România este gata să ceară
desfiinţarea Comisiei Europene a Dunării în cazul în care Conferinţa ar adopta o
decizie în acest sens2.
România a încercat să obţină modificarea regimului Dunării maritime, fără
a adopta, însă, măsuri unilaterale care puteau fi interpretate ca o revizuire a
tratatelor de pace de la Paris din 1919-1920, urmărind ca demersurile sale să
întrunească acordul celorlalte state membre ale Comisiei Europene a Dunării. Dar,
revendicările legitime ale României s-au lovit, de nenumărate ori, de refuzul
marilor puteri neriverane.

1
Grigore Antipa, Dunărea şi problemele ei ştiinţifice, economice şi politice,
„Cartea Românească”, Tipografia Rasidescu, Bucureşti, 1921, pp. 118-120.
2
Dr. Carmen Atanasiu, op.cit., p. 106.
 Conferinţa de la Montreux (22 iunie – 20 iulie 1936)1 a oferit diplomaţiei
româneşti posibilitatea de a obţine, prin mijloace permise de tratatele
internaţionale, suprimarea Comisiei Europene a Dunării, aşa cum Turcia obţinuse
modificarea Convenţiei din 24 iulie 1923, de la Lausanne, privind Strâmtorile
Bosfor şi Dardanele, care-i afecta suveranitatea.
În interviul acordat, la 29 iulie 1936, cotidianului francez „Le Temps”, şi
transmis imediat prin Agenţia „Rador” presei române, ministrul de Externe Nicolae
Titulescu a arătat motivele pe care se întemeia diplomaţia română atunci când a
cerut defiinţarea CED. O telegramă „strict secretă”, trimisă la Bucureşti pentru
regele Carol al II-lea şi preşedintele Consiliului de Miniştri Gheorghe Tătărescu,
din Montreux, dădea unele explicaţii în legătură cu sensul interviului, arătând că
„noul regim al Strâmtorilor atrage după sine suprimarea Comisiei Europene a
Dunării, căci România nu mai vrea să rămână supusă unei suveranităţi
internaţionale.”2 În interviul menţionat, Titulescu a expus documentat „teza
românească în chestiunea Dunării maritime aşa cum au conceput-o înaintaşii noştri,
arătând că regimul de capitulaţiuni la care România este supusă, cerând trecerea
asupra României a atributelor teritoriale şi unificarea regimului Dunării printr-o
singură comisiune, aceea de la Viena”3.
Succesorul CED trebuia să fie statul român, urmând ca prerogativele CID
să se extindă asupra întregului curs al fluviului. Cererea de suprimare a CED era
privită ca o necesitate, întrucât – preciza Nicolae Titulescu în interviul menţionat –
„ea constituie anacronismul cel mai de necrezut, controlul teritorial cel mai
inadmisibil şi organismul internaţional răspunzând cel mai puţin scopurilor pentru

1
Conferinţa internaţională de la Montreux a adoptat, la 20 iulie 1936,
Convenţia privitoare la regimul Strâmtorilor Mării Negre statuând: libertatea deplină de
navigaţie prin Strâmtori pentru navele comerciale în timp de pace şi de război, când
Turcia nu este beligerantă. În timp de război, Turcia fiind beligerantă, vasele comerciale
ale neutrilor se vor bucura de libertate de trecere, cu condiţia de a nu-i ajuta pe
beligeranţi. În ceea ce priveşte navele de război, în timp de pace, este liberă trecerea
prin Strâmtori a vaselor uşoare de suprafaţă, a vaselor mici de luptă şi auxiliare;
riveranii Mării Negre pot trece prin Strâmtori nave de linie însumând un tonaj de până
la 15.000 tone, precum şi submarine ale căror baze sunt în Marea Neagră, anunţând din
timp guvernul Turciei. Convenţia este semnată din partea României de Nicolae
Titulescu. România obţine: o întărire a securităţii proprii prin întărirea securităţii aliatei
sale – Turcia – şi a regiunii Mării Negre prin întărirea pactelor sale de asistenţă mutuală
încheiate pe baza Pactului Ligii Naţiunilor; dreptul exclusiv, pentru riverani, de a trece
prin Strâmtori submarinele construite, cumpărate sau trimise la reparat. România a
ratificat Convenţia de la Montreux privind regimul Strâmtorilor la 23 iulie 1936.
(Istoria politicii externe româneşti în date, Coordonator: Ion Calafeteanu, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pp. 293-294; Ilie Seftiuc, Iulian Cârţână, România şi
problema Strîmtorilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pp. 293-367.)
2
Ilie Seftiuc, Iulian Cârţână, România şi problema Strîmtorilor, op.cit., p. 329.
3
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politică, Bucureşti, 1967,
p. 808.
17
care a fost creat”1. Demersul României nu putea fi considerat ca revizionist
deoarece, prin art. 7 al Statutului Dunării din 1921, Comisia Europeană putea fi
dizolvată cu asentimentul statelor membre – Marea Britanie, Franţa, Italia şi
România2.
Nicolae Titulescu nu şi-a putut desăvârşi acţiunea diplomatică consacrată
rezolvării problemei suveranităţii României la Dunărea maritimă, fiind înlăturat din
funcţia de ministru de Externe la 29 august 1936.
Evenimentele petrecute pe scena internaţională au impus amânarea
modificării regimului CED dar, în linii mari, dezideratele expuse de Nicolae
Titulescu au rămas în atenţia României. Cu prilejul sesiunii Consiliului Permanent
al Micii Înţelegeri de la Bratislava, din 13-14 septembrie 1936, s-a abordat
chestiunea Dunării. În procesul verbal al reuniunii se consemna: „În momentul în
care România va socoti oportun a întreprinde negociaţiuni în vederea obţinerii
suprimării Comisiei Dunării sau modificarea actualului său regim, cele două state
ale Micii Înţelegeri [Cehoslovacia şi Iugoslavia] vor sprijini cererile României”3.
La 14 noiembrie 1936, guvernul Germaniei a denunţat în mod oficial
clauzele generale şi speciale privitoare la regimul internaţional al fluviilor Elba,
Oder, Niemen, Rhin-Mosela şi Dunăre, prevăzute în Tratatul de la Versailles. Nota
adresată puterilor interesate se referea la „un tratament injust, care, nu era în acord
cu drepturile germane ale suveranităţii”. Guvernul de la Berlin îşi înceta astfel
colaborarea cu toate comisiile fluviale instituite prin tratatele internaţionale
încheiate la sfârşitul primului război mondial4. În acest context, problema Dunării
maritime, cu diferitele sale aspecte, a figurat în continuare pe agenda sesiunilor
Micii Înţelegeri şi a constituit obiectul unui dialog diplomatic permanent purtat de
România cu Franţa, Marea Britanie şi Italia. La 2 decembrie 1936, guvernul român
a răspuns printr-o Notă transmisă la Berlin, arătând că regreta decizia Germaniei şi
că, deşi avea motive să dorească o revizuire a Statutului Dunării, nu înţelegea,
totuşi, să ajungă la acest scop „decât pe baza procedurii prevăzute de zisul statut”;
ţinând seama de faptul că însuşi guvernul german socotea că numeroasele interese
legate de libertatea navigaţiei pe fluviile trecând pe teritoriile mai multor state
reclama o colaborare internaţională, România se declara dispusă să continue
această colaborare „prin mijlocul unor acorduri care să ţină seama de toate
interesele în prezent şi la care ar adera toate statele interesate”5.

1
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), Fond
Ministerul Propagandei Naţionale, Presa Externă, dosar nr. 814, filele nr. 29-36.
2
Iulian Cârţână, Ilie Seftiuc, Dunărea în istoria poporului român, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 305.
3
Apud Iulian Cârţână, Ilie Seftiuc, Dunărea în istoria poporului român, op.cit.,
p. 308.
4
România la Conferinţa de pace de la Paris, Ediţie îngrijită de: Dinu
Zamfirescu, Dumitru Dobre, Viorica Nanu, Institutul Naţional pentru Memoria Exilului
Românesc, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007, p. 101.
5
A.M.A.E., Fondul 8, Convenţii, D. 19, fila nr. 29.
 În situaţia creată în urma acţiunii unilaterale a Germaniei de denunţare a
prevederilor Tratatului de la Versailles, privitoare la internaţionalizarea fluviilor
navigabile, a complicat şi mai mult problema Dunării, fiind necesară o analiză
atentă a tuturor consecinţelor deciziei Germaniei naziste pentru a defini politica
dunăreană a României în funcţie de noile schimbări survenite pe arena
internaţională. La sesiunea Consiliului Permanent al Micii Înţelegeri, ţinută la
Belgrad între 1-2 aprilie 1937, s-a convenit ca cele trei state membre să acţioneze
în continuare pe baza hotărârii luate în comun la sesiunea anterioară de la
Bratislava, din septembrie 1936. Totodată, s-a stabilit ca reprezentanţii celor trei
ţări în CID să-şi perfecţioneze colaborarea lor, să se consulte şi să acţioneze în
acest organism internaţional chiar fără Germania1.
După anexarea, în martie 1938, a Austriei, guvernul Germaniei a început o
acţiune politico-diplomatică pentru reexaminarea statutului internaţional al Dunării,
propunând statelor riverane următoarele obiective: a) desfiinţarea CED şi
înlocuirea acesteia cu o altă comisie, din care să facă parte numai ţările riverane; b)
modificarea statutului CID prin admiterea a încă unui delegat german şi renunţarea
la reprezentarea Franţei, Marii Britanii şi Italiei conform principiului potrivit căruia
colaborarea pe Dunăre trebuia să se limiteze la cele şase state riverane (Germania,
Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia şi România); c) obţinerea reciprocităţii
în materie de liberă navigaţie. Adoptarea acestor propuneri ar fi însemnat
instaurarea supremaţiei germane în bazinul Dunării. Desfiinţarea CED ar fi lipsit
contraponderea statelor neriverane în faţa extinderii hegemoniei germane asupra
Dunării maritime.
În aceste condiţii, democraţiile occidentale devin mai receptive la
propunerile României privind respectarea suveranităţii sale la Dunărea maritimă.
La 4 mai 1938, guvernul francez a propus guvernului român desfiinţarea Comisiei
Europene a Dunării şi întinderea competenţei Comisiei Internaţionale a Dunării
până la Marea Neagră. Consiliul Permanent al Micii Înţelegeri, reunit la Sinaia în
zilele de 4 şi 5 mai 1938, a abordat şi problema Dunării şi a hotărât ca în cazul în
care guvernul german ar cere să fie primit în CED, să i se răspundă afirmativ, cu
condiţia acceptării de către acesta a situaţiei existente şi, apoi, cu acordul statelor
membre, să se revizuiască statutul CED în sensul suprimării tuturor prevederilor ce
lezau suveranitatea României.
Guvernul Germaniei a comunicat guvernului României la 1 iunie 1938 că
dorea să trimită la Bucureşti împuterniciţi pentru discuţii privind regimul Dunării,
inclusiv destinul Comisiei Europene de la Galaţi. Aceeaşi comunicare a fost
transmisă la Praga şi la Belgrad, ca şi la Londra, Paris şi Roma, solicitându-se celor
cinci guverne să-şi expună punctele lor de vedere faţă de viitorul regim al Dunării.
În aceeaşi zi de 1 iunie 1938, guvernul român a convocat la Ministerul de
Externe o consfătuire a specialiştilor şi experţilor în chestiunea Dunării pentru a
examina şi stabili atitudinea României faţă de iniţiativele germană şi franceză.
Ministrul de Externe Nicolae Petrescu-Comnen a informat despre intenţia
Germaniei de a discuta problema Dunării numai cu reprezentanţii statelor riverane,
1
Iulian Cârţână, Ilie Seftiuc, Dunărea în istoria poporului român, op.cit., p. 311.
19
cu excluderea marilor puteri neriverane – Franţa, Marea Britanie, Italia. La
consfătuire au participat Grigore Antipa, George Sofronie, Nicolae Daşcovici,
Constantin Conţescu ş.a. care au reliefat voinţa României de a menţine un regim de
libertate a navigaţiei pe Dunăre pentru toate vasele comerciale, dar şi necesitatea de
a pune de acord acest regim cu drepturile suverane ale României la Gurile Dunării1.
Sintetizând opiniile exprimate de participanţi, Nicolae Petrescu-Comnen a definit
astfel obiectivele politicii externe româneşti privind regimul Dunării: a) susţinerea
menţinerii celor trei mari puteri neriverane în organismele de administrare a
Dunării în scopul realizării unui echilibru între micile state riverane fluviului şi
Germania; b) menţinerea Comisiei Europene a Dunării şi admiterea Germaniei în
cadrul acesteia; c) menţinerea Comisiei Internaţionale a Dunării atât cât se va
putea; d) respingerea proiectului german de reglementare a regimului Dunării pe
baza unor acorduri bilaterale2.
Concluziile şi propunerile guvernului României au fost comunicate
guvernelor Marii Britanii, Franţei şi Italiei, iar delegatul României în CED a purtat
tratative cu colegii săi pentru a pregăti modificările ce se impuneau în regimul
navigaţiei pe Dunăre. În urma tratativelor purtate pe cale diplomatică, delegaţii
celor patru state membre ale CED au început, la 15 iunie 1938, la Viena, consultări
în urma cărora s-a ajuns la un acord de principiu care prevedea: 1) suprimarea
aplicării articolului 53 din Tratatul de pace de la Berlin din 1878 care prevedea
funcţionarea Comisiei Europene a Dunării într-o totală independenţă faţă de
autoritatea teritorială; 2) suprimarea internaţionalizării portului Sulina; 3) lucrările
la Gurile Dunării să fie executate de România, cu un serviciu autonom, acceptându-
se însă supravegherea cu caracter internaţional de către un comitet de tehnicieni; 4)
serviciul sanitar să fie făcut numai de către România; 5) braţul Chilia să intre sub
jurisdicţia exclusivă a statului român; 6) retrocedarea către România a farurilor de
la Sulina, Sfântu Gheorghe etc.; 7) judecarea infracţiunilor de la regulamentul de
poliţie şi de navigaţie să se facă de organele judecătoreşti ale României; 8)
suprimarea caracterului internaţional al Inspectoratului de Navigaţie şi a agenţilor
săi, care vor deveni agenţi ai puterii teritoriale; 9) retrocedarea carierelor de piatră,
a spitalelor şi a altor imobile guvernului român3.
În legătură cu iniţiativa guvernului german de a începe negocieri cu
guvernele ţărilor riverane Dunării pentru încheierea unor acorduri bilaterale, cele
trei state ale Micii Înţelegeri, respecâtând hotărârea din mai 1938 de la Sinaia, au
hotărât ca statele Micii Înţelegeri să accepte aceste convorbiri, dar să nu se declare
de acord cu înlăturarea Franţei şi Marii Britanii din organismele internaţionale ale
Dunării.
Reprezentanţii Germaniei au început, la 30 iunie 1938, un turneu
diplomatic în capitalele statelor riverane Dunării. La Budapesta, guvernul Ungariei

1
A.M.A.E., Fond 8, Convenţii, D. 17, vol. V, filele nr. 150-154.
2
Ibidem, filele nr. 163-164.
3
Iulian Cârţână, Ilie Seftiuc, Dunărea în istoria poporului român, op.cit., pp.
317-318; cf. Istoria politicii externe româneşti în date, Coordonator: Ion Calafeteanu,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pp. 304-305.
s-a arătat favorabil proiectului Berlinului, dar a subliniat intenţia de a rămâne mai
departe şi în CID. La Belgrad, delegaţii germani nu au obţinut decât promisiunea
că problema regimului internaţional al Dunării va fi discutată de Iugoslavia cu
aliaţii săi1.
Schimbul de vederi între delegaţii Germaniei şi ai României în problema
Dunării au început la Bucureşti, la 7 iulie 1938. Germania a propus:
1. Dunărea fluvială. Constituirea unui organism tehnic în care să fie reprezentate
toate statele riverane de către delegaţi ai ministerelor de Comunicaţii respective, şi
din care să nu facă parte niciun reprezentant diplomatic. Hotărârile să fie luate în
unanimitate. Competenţa organismului să se întindă asupra tuturor chestiunilor
interesând navigaţia, navigabilitatea fluviului, poliţia fluvială etc. Guvernul german
aprecia că acest organism putea coexista cu CID, din care era hotărât să nu mai
facă parte.
2. Porţile de Fier. Guvernul Germaniei a propus constituirea unui comitet special
al noului organism, compus din doi reprezentanţi ai coriveranilor şi doi
reprezentanţi ai altor state riverane Dunării, desemnaţi prin rotaţie. În caz de
divergenţă în cadrul comitetului, hotărârea plenului organismului era obligatorie
pentru statul coriveran rămas în minoritate.
3. Comisia Europeană a Dunării. Guvernul Germaniei a declarat că era dispus să
reintre în Comisia europeană a Dunării şi că privea cu simpatie punctul de vedere
românesc privitor la o revizuire a drepturilor exercitate de Comisie pe teritoriul
României. Delegaţii germani au arătat că în niciun caz intrarea eventuală a ţării lor
în Comisia Europeană nu poate însemna o modificare a atitudinii faţă de Comisia
Internaţională a Dunării în care nu înţelegea să se reîntoarcă.
Guvernul României a arătat că nu putea preciza în acel moment punctul său de
vedere asupra propunerilor germane fiind necesară studierea lor şi consultarea cu
celelalte state interesate. Guvernul român a subliniat că dacă Germania dorea să
intre în CED, trebuia să urmeze procedura fixată de Statutul definitiv al Dunării, pe
care guvernul de la Berlin îl denunţase în noiembrie 1936. Astfel, dialogul româno-
german în problema Dunării s-a încheiat fără niciun rezultat concret, cele două
părţi expunându-şi doar punctele de vedere.
Delegaţii germani au găsit la Sofia mai multă înţelegere pentru realizarea
proiectului lor. Cu toate acestea, guvernul bulgar s-a mulţumit să declare că va
studia propunerile făcute şi va căuta să realizeze un acord cu celelalte state
riverane. La Praga, diplomaţii germani au constatat aceleaşi reticenţe ca la
Bucureşti; interlocutorii lor cehoslovaci nu le-au spus nici da, nici nu2.
La 14 iulie 1938, guvernul român a propus guvernelor Marii Britanii,
Franţei şi Italiei să se întrunească pe 1 august 1938 pentru a se pune de acord
asupra modificării regimului internaţional al Dunării. Cu acest prilej, România
dorea să se convină asupra menţinerii CID cât mai mult cu putinţă şi propunea ca
sediul ei să fie eventual mutat la Belgrad. În privinţa CED, guvernul român preciza
că în noua conjunctură politică, menţinerea ei era imperios necesară, însă propunea

1
A.M.A.E., Fond 8, Convenţii, D. 24, filele nr. 4-5.
2
Ibidem, fila nr. 17.
21
modificarea radicală a regimului ei deoarece prerogativele pe care le deţinea „erau
incompatibile cu suveranitatea unui stat independent şi jigneau profund sentimentul
naţional al ţării”1.
Peste patru zile, guvernul francez a dat un răspuns favorabil privind
convocarea unei conferinţe în vederea modificării regimului Dunării maritime,
propunând amânarea ei cu câteva zile. Guvernul britanic trimitea şi el, la 20 iulie
1938, un răspuns favorabil propunerii româneşti de convocare a conferinţei
membrilor CED şi preciza că „discuţiile ce vor urma vor trebui să ia în consideraţie
problema mai vastă a navigaţiei pe întregul curs al Dunării şi toate soluţiile posibile
ale problemei, în general”2. Cu toate demersurile repetate făcute la Roma, guvernul
Italiei a răspuns că nu poate participa la conferinţă, datorită relaţiilor ei speciale cu
Germania3.
Conferinţa diplomatică pentru modificarea regimului Dunării maritime şi-a
inaugurat lucrările la 8 august 1938, la Sinaia, cu participarea reprezentanţilor
Franţei, Marii Britanii şi României. În alocuţiunea sa, ministrul român de Externe,
Nicolae Petrescu-Comnen, a insistat asupra privilegiilor pe care le avea Comisia
Europeană a Dunării prin conservarea unor practici abuzive (drept de judecată în
primă instanţă, apel şi casare fără intervenţia justiţiei naţionale, dreptul de
extrateritorialitate, amestec în organizarea serviciului sanitar, scutiri de taxe de
timbru, scutiri fiscale, vamale, poştale etc.) şi a cerut modificarea regimului
existent pe Dunărea maritimă. Petrescu-Comnen a menţionat că România ar fi
putut recurge cu mult înainte la modificarea regimului Comisiei Europene a
Dunării, însă a considerat că trebuia să obţină această modificare prin înţelegere cu
partenerii săi, fapt ilustrat de însăşi convocarea Conferinţei de la Sinaia. Delegaţii
Marii Britanii şi Franţei au recunoscut justeţea dezideratelor României şi au
declarat că vor acţiona în direcţia satisfacerii acestora. Desigur, poziţia celor două
mari puteri occidentale, substanţial schimbată faţă de perioada anterioară, se
explică prin faptul că în noile împrejurări internaţionale îşi puteau salva în acest
mod interesele lor la Dunărea maritimă. Lista problemelor supuse dezbaterii a fost
prezentată de Constantin Conţescu, ales preşedintele Conferinţei.
Negocierile Conferinţei de la Sinaia au durat până la 18 august 1938, când
s-a adoptat documentul numit „Aranjament privitor la exercitarea puterilor
Comisiei Europene a Dunării”. Documentul a fost semnat în prezenţa ministrului
Afacerilor Externe Nicolae Petrescu-Comnen de către: Douglas W. Keane, în
numele Marii Britanii, Jean du Sault şi Paul Charguerand, în numele Franţei şi
Constantin Conţescu, în numele României. În conformitate cu hotărârile
Conferinţei, textul original al Aranjamentului rămânea în arhiva statului român, iar
o copie era înaintată Italiei, stat membru al CED, care n-a participat la lucrările
Conferinţei, dar trebuia să-şi exprime adeziunea.

1
Idem, D. 17, vol. V, filele nr. 231-232.
2
Idem.
3
A.N.I.C., Fond Casa Regală, Carol al II-lea, Dosar nr. 165/1938, filele nr. 92-
93.
 Aranjamentul de la Sinaia, din 18 august 1938, compus din 23 de articole
şi un Protocol final explicativ, prevedea, în esenţă, următoarele: încetarea
exercitării puterilor speciale ce fuseseră date Comisiei Europene a Dunării privind
navigaţia pe Dunărea maritimă şi trecerea acestora în competenţa statului român;
încetarea internaţionalizării portului Sulina; puterea judecătoarească este exercitată
de statul român care execută şi lucrările tehnice pe porţiunea Dunării maritime;
întocmirea regulamentului de navigaţie şi poliţie de către Comisia Europeană a
Dunării pe baza propunerilor româneşti şi aplicarea acestuia de statul român;
trecerea corpului de pilotaj sub ordinele autorităţilor române; România înfiinţa un
serviciu autonom – „Direcţia Dunării Maritime” – pentru executarea lucrărilor
tehnice ale cărei atribuţii erau de a proiecta şi executa lucrări tehnice, de a percepe
taxele şi a ţine gestiunea respectivă; taxele asupra navigaţiei, moderate şi egale
pentru toate pavilioanele, erau stabilite de Direcţia Dunării Maritime, care le
percepea şi le afecta exclusiv pentru lucrări şi celelalte atribuţii prevăzute de
Aranjament; trecerea în administraţia autorităţilor româneşti a serviciului sanitar şi
spitalelor Comisiei cu dreptul de a încasa taxele respective în condiţii de egalitate
pentru toate pavilioanele; trecerea în proprietatea statului român a tuturor bunurilor
Comisiei Europene a Dunării, care puteau fi folosite în interesul navigaţiei: vase
plutitoare, drăgi, instalaţii, ateliere, precum şi farurile din Insula Şerpilor, de la
Sulina şi Sfântu Gheorghe. În schimbul bunurilor mobile şi imobile preluate,
guvernul român lua asupra sa sarcinile financiare ale Comisiei constituite din
împrumuturile acordate în 1929 de Franţa, Marea Britanie şi Italia. Anuităţile
împrumuturilor urmau să fie achitate din produsul taxelor de navigaţie. În acelaşi
timp, la Sinaia s-a semnat şi un acord referitor la privilegiile şi imunităţile
personalului CED, prin care erau reglementate raporturile dintre statul român şi
personalul Comisiei1.
Analiza documentelor semnate la Sinaia la 18 august 1938 îndreptăţeşte
concluzia potrivit căreia prin modificările aduse regimului CED se realizau, după
îndelungate eforturi diplomatice, principalele deziderate româneşti. Cea mai mare
parte a prerogativelor Comisiei Europene a Dunării erau preluate de statul român,
stipulaţiile Statutului Dunării maritime armonizându-se cu drepturile de
suveranitate ale României.
Aranjamentul de la Sinaia era deschis pentru adeziune tuturor statelor
reprezentate în Comisia Europeană a Dunării sau care ar fi fost reprezentate în
viitor2. El nu şi-a găsit imediat finalizarea. Abia la 1 martie 1939, s-a semnat la
Bucureşti un Acord internaţional între Marea Britanie, Franţa, Italia, România,
Germania, cuprinzând patru articole, având drept obiect: intrarea Germaniei în
CED „pe picior de perfectă egalitate cu celelalte state” componente; aderarea
Germaniei şi Italiei la Aranjamentul de la Sinaia; modificarea prevederilor
aceluiaşi Aranjament astfel încât „pe măsura vacanţelor ce se vor produce prin

1
A.M.AE., Fond 8, Convenţii, D. 17, vol. V, filele nr. 457-475; cf. Iulian
Cârţână, Ilie Seftiuc, Dunărea în istoria poporului român, op.cit., pp. 324-326.
2
Istoria politicii externe româneşti în date, op.cit., pp. 304-305; Dr. Carmen
Atanasiu, op.cit., p. 130.
23
demisie şi punere în retragere, piloţii de naţionalitate neromână vor fi înlocuiţi prin
piloţi români, până ce proporţia acestora din urmă, în raport cu numărul total al
piloţilor va atinge două treimi”; modificarea articolelor Aranjamentului în sensul că
acesta intra în vigoare după depunerea instrumentelor de ratificare şi de adeziune a
statelor membre ale CED.
Acordul de la Bucureşti din 1 martie 1939 urma să fie ratificat odată cu
Aranjamentul de la Sinaia, avea aceeaşi forţă şi valoare ca şi acesta şi intra în
vigoare la aceeaşi dată1. Acordul a fost semnat de dr. Wilhelm Fabricius
(Germania), Adrien Thierry (Franţa), sir Reginald Hoare (Marea Britanie),
Pellegrino Ghigi (Italia), Grigore Gafencu şi Constantin Conţescu (România).
România a ratificat Acordul de la Bucureşti la 1 aprilie 1939, Marea Britanie la 27
aprilie 1939, Franţa la 6 mai 1939, Germania şi Italia la 9 mai 1939. Ambele acte
internaţionale au intrat în vigoare la 13 mai 1939. În aceeaşi zi, s-a deschis la
Galaţi, sub preşedinţia delegatului României, Constantin Conţescu, sesiunea
Comisiei Europene a Dunării în noua ei componenţă, sesiune care marca intrarea în
vigoare a documentelor semnate pe 18 august 1938 la Sinaia şi pe 1 martie 1939 la
Bucureşti2.
Se poate aprecia fără exagerare că, de la Tratatul de pace de la Paris din
1856, Aranjamentul de la Sinaia din 18 august 1938, împreună cu Acordul
complementar de la Bucureşti din 1 martie 1939, a constituit actul cel mai
important în privinţa regimului juridic şi tehnic al Dunării maritime. Fără să
desfiinţeze, din punct de vedere politic şi jurific CED, aceste reglementări au
schimbat, de fapt, situaţia la Gurile Dunării; ele au consfiinţit „un mai întins
conţinut suveranităţii româneşti” şi au reparat pe această cale un trecut de
nedreptate faţă de statutul teritorial al României3.
În pofida unor neajunsuri, sesizate pe bună dreptate, soluţia menţinerii
CED, dar cu prerogative mult reduse, era în noua conjunctură europeană o formulă
politică oportună, având în vedere o Germanie nazistă în plină ascensiune, cu o
Italie aliată acesteia, schimbări teritoriale care duseseră deja la dispariţia unor state
riverane Dunării, şi politica revizionistă a statelor nemulţumite de prevederilor
tratatelor de pace din 1919-1920. În această conjunctură, guvernul român, obţinând
suprimarea unor privilegii speciale, inutile şi depăşite ale CED, n-a intenţionat să
atace principiul controlului internaţional al navigaţiei pe Dunăre. Funcţiile de
control ale CED au fost menţinute, în special dreptul ei de a elabora regulamente
de navigaţie şi de poliţie, ca şi dreptul de a decide în privinţa lucrărilor ce urmau a
fi întreprinse şi de a proba sau nu proiecte tehnice. Funcţiile politice ale CED,
anume supravegherea libertăţii de navigaţie şi apărarea acesteia împotriva unei
eventuale ameninţări rămâneau în vigoare.

1
„Monitorul Oficial” nr. 78 din 1 aprilie 1939; Carmen Atanasiu, op.cit., pp.
131-132.
2
Iulian Cârţână, Ilie Seftiuc, op.cit., p. 336.
3
G. Sofronie, Lupta diplomatică a României pentru suveranitate la Dunăre, în
Economie teoretică, organizare politică şi socială (Comunicări), Vol. I. Sesiunea
1943/1944, Braşov, 1944, p. 287.
 România a acceptat, astfel, din proprie voinţă, limitarea unora din propriile
sale prerogative, fiind conştientă că supravegherea internaţională care asigura
libertatea navigaţiei pe Dunăre putea garanta într-o măsură suveranitatea sa1.
Comisia Europeană a Dunării păstra încă dreptul de control asupra lucrărilor,
dreptul de a aproba regulamentele de navigaţie şi de poliţie ce urmau să fie aplicate
de România, menţinerea unui numeros personal străin în serviciul de pilotaj şi
obţinea, printr-un acord încheiat cu guvernul de la Bucureşti, privilegii şi imunităţi
pentru personalul său superior.
La 13 mai 1939, CED a ţinut ultima sesiune în vechea sa componenţă, la
sfârşitul căreia noul regim al Dunării maritime a devenit realitate. În ziua de 16 mai
1939, s-a desfăşurat la Sulina solemnitatea simbolică a ridicării pavilionului
românesc la toate navele Comisiei Europene a Dunării şi pe catargele din faţa
palatului CED, în sunetele imnului naţional. Din acea zi, România şi-a dobândit
exerciţiul drepturilor de suveranitate la Dunărea maritimă2.
„Ieri la Sulina – scria ziarul «Timpul» din 17 mai 1939 – idealul Dunării
româneşti a fost înfăptuit.” Iar ziarele „România” şi „Adevărul”, din aceeaşi zi,
consemnau: „Cele trei culori româneşti şi-au luat ieri locul meritat pe navele CED;
ţara noastră preia deplinele puteri la Gurile Dunării.” Cu toată nota de satisfacţie
uşor exagerată faţă de o problemă parţial rezolvată, transferul drepturilor Comisiei
Europene a Dunării asupra României, consemnat prin documentele adoptate la
Sinaia şi la Bucureşti, în 1938, respectiv în 1939, reprezintă un document de o
deosebită însemnătate pentru Dunărea românească. El încheia un capitol de istorie
europeană şi românească, scris cu decenii în urmă, şi deschidea un altul3.
Românii erau hotărâţi să facă „tot ce era omeneşte cu putinţă pentru a-şi
îndeplini, în sfârşit, misiunea lor providenţială de paznici ai Dunării şi de garanţi ai
libertăţii ei”, cu atât mai mult cu cât evoluţia relaţiilor internaţionale din ajunul
celui de-Al Doilea Război Mondial impunea asumarea acestui rol4.

1
Dr. Carmen Atanasiu, op.cit., pp. 132-133.
2
Ibidem, p. 133.
3
Idem, p. 134.
4
Enciclopedia României, IV, Economia Naţională, circulaţie, distribuţie şi
consum, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1943, p. 127.
25
 PARTICULARIRĂŢI ALE APLICĂRII PRINCIPIULUI SEPARAŢIEI
PUTERILOR ÎN STAT ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1944-1947

Prof. dr. Constantin OLTEANU1

Abstract: The separation of powers is a model for the governance of a

state. The model was first developed in ancient Greece, and came into widespread
use by the Roman Republic. Under this model, the state is divided into branches,
each with separate and independent powers and areas of responsibility so that no
one branch has more power than the other branches.
Cuvinte cheie: separarea puterilor în stat; istorie, România
Keywords: separation of powers, history, Romania

În spirala istoriei universale, cu deosebire în epocile modernă şi

contemporană, s-a cristalizat şi s-a impus doctrina separării puterilor în stat. După
unii autori, „Principiul separaţiei puterilor şi-a făcut loc în gândirea umanităţii
numai în momentul când s-a simţit nevoia instaurării regimului constitoţional. El a
avut o semnificaţie atât de mare pe continentul european şi american, încât nu se
poate vorbi despre crearea noilor societăţi democratice în afara separaţiei
puterilor”2. În altă ordine de idei, este de reţinut că „În schema conceptuală a
principiului separaţiei puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească),
aceasta se execută de autorităţi autonome, cărora le revin atribuţii aproximativ
egale de putere. În cadrul competenţelor ce le sunt conferite, fiecare putere
(autoritate publică) deţine şi exercită o serie de atribuţii proprii, prin care realizează
de fapt activităţi specifice (legislative, executive sau judecătoreşti) şi, totodată,
echilibrează raporturile reciproce dintre ele”3. Ca urmare, aplicarea întocmai a
principiului separaţiei puterilor în stat, aşa cum este el conceput, presupune că „nici
una din cele trei puteri nu prevalează asupra celeilalte, nu îşi subordonează pe
cealaltă şi nu poate să-şi asume prerogative ce revin celeilalte”4
Specialiştii în materie consideră că geneza acestui concept, în forma lui
embrionară, se află în antichitate, el fiind prezent, de pildă, în opera marelui filosof
grec Aristotel (384-322 î.e.n.) care, în lucrarea sa „Politica” afirmă că ”În orice
Stat, sunt trei părţi, de care legiuitorul, se va ocupa, dacă e înţelept, să le rânduiască
cât mai bine, şi având în vedere mai înainte de orice, interesele fiecăruia. Aceste
trei părţi, odată bine organizate-menţionează Aristotel-, Statul întreg este, în mod
necesar, bine organizat el însuşi; şi Statele nu se pot deosebi în mod real, decât prin
organizaţiunea diferită a acestor trei elemente. Cea dintâi din aceste trei părţi este

1
Prof. univ. dr. la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie a Universităţii
Spiru Haret
2
Gh. Tănase Gheorghe, Separaţia puterilor în stat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, p. 5
3
Marian Enache, Controlul parlamentar, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 24
4
Idem, p. 25
adunarea generală, care deliberează cu privire la afacerile publice; a doua este
corpul magistraţilor, căruia trebuie să i se hotărască natura, atribuţiile şi modul de
numire; a treia este corpul judecătoresc”1. Distinsul filosof grec nu se rezumă la
enunţarea celor trei părţi constitutive, ci proiectează unele prerogative pentru
fiecare din acestea. Astfel, „Adunarea generală decide în mod suveran despre pace
şi război, despre încheierea şi ruperea tratatelor; ea face legile, pronunţă pedeapsa
cu moartea, exilul, confiscaţiunea, şi primeşte conturile magistraţilor. Aici-continuă
Aristotel-, trebuie a se apuca în mod necesar una din căile următoare: ori a lăsa
toate deciziunile în seama corpului politic întreg, sau ale încredinţa pe toate unei
minorităţi, spre exemplu, uneia sau mai multor magistraturi speciale; ori a le
împărţi şi a le încredinţa pe unele tuturor cetăţenilor, iar pe altele numai unora din
ei”2. Gh. Tănase Gheorghe, prestigios autor de lucrări în materie, este de părere că
„descrierea lui Aristotel avea doar semnificaţia unei simple constatări a realităţilor
de organizare a statului elen, şi nu putea fi pusă în nici o legătură cu principiul
separaţiei puterilor”3. Chiar dacă filosoful antic grec nu a prezentat explicit
concepţia separaţiei puterilor în stat, cum va fi ea definită mult mai târziu, în epoca
modernă, Aristotel are meritul de a atrage atenţia aupra acestei importante
chestiuni, iar considerentele enunţate de el se pot constitui cel puţin în puncte de
referinţă în domeniu.
În Evul Mediu, dar cu deosebire în epoca modernă, s-a continuat studiul
acestei probleme, fiind puse în lumină noi elemente ce vor ajuta la definirea mai
exactă a conceptului separaţiei puterilor în stat. Printre aceştia, un loc de seamă
ocupă filosoful şi juristul englez John Locke (1632-1704), căruia „îi revine meritul
de a fi cercetat pentru prima dată, mai metodic şi într-o nouă lumină, principiul
separaţiei puterilor”4. În esenţă, John Locke ajunge la concluzia „că în orice stat
există trei puteri: legislativă, executivă şi federativă. El susţine că puterea
legislativă trebuie să aparţină parlamentului fiind considerată puterea supremă în
stat deoarece emite reguli de conduită general obligatorii”5. În ceea ce priveşte
puterea executivă, filosoful emglez citat o considera „limitată la aplicarea legilor şi
la rezolvarea unor cazuri care nu puteau fi prevăzute şi determinate prin lege, urma
să fie încredinţată monarhului. Puterea federativă era încredinţată tot regelui, şi
avea în competenţa sa dreptul de a declara război, de a face pace şi a încheia
tratate”6. Astfel, John Locke se manifestă ca un ferm apărător al monarhiei
constituţionale, formă de guvernământ creată de revoluţia engleză.
În perioada de început a epocii moderne, unul din cei care a contribuit prin
lucrările sale la pregătirea ideologică a marii revoluţii franceze din 1789, filosoful
Charles Louis Montesquieu (1689-1755), este considerat creatorul cunoscutei teorii

1
Aristotel, Politica. În româneşte de El. Bezdechi, Editura Cultura Naţională, Bucureşti,
1924, p. 241
2
Ibidem
3
Gh. Tănase Gheorghe, op. cit., p. 6
4
Idem, p. 7
5
Ibidem
6
Idem,p. 8
27
privind împărţirea explicită a puterii în executivă, legislativă şi judecătorească1.
Această teorie va constitui „unul din punctele principale ale programelor
revoluţiilor burgheze”2. Conform teoriei lui Charles Louis Montesquieu, obiectivul
principal al conceptului separaţiei puterilor în stat îl constituie renunţarea la
sistemul cumulării puterii în mâna unui om sau a unui organ, pledând pentru „o
monarhie constituţională de tip englez, un sistem bicameral care să limiteze puterea
regală prin organisme eligibile3. Explicând necesitatea acestui principiu, Charles
Louis Montesquieu ţine să sublinieze că „Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane
sau aceluiaşi corp de dregători, puterea legislativă este întrunită cu puterea
executivă, nu există libertate, deoarece poate naşte teama ca acelaşi monarh sau
acelaşi senat să facă legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic”4. Dar, după
părerea filosofului Jean Jacques Rousseau (1712-1778), concepţia lui Montesquieu
privind separarea puterilor în stat era percepută „ca un instrument firesc pentru
limitarea absolutismului monarhic şi pentru o progresivă organizare a statului”5.
Dezbaterile în problema separării puterilor în stat, competenţele fiecăreia din cele
trei componente ale puterii, precum şi raporturile dintre ele au făcut obiectul unor
îndelungate şi aprinse discuţii, care nu s-au încheiat nici acum. După un lung
demers în materie, în care evidenţiază numeroase opinii pro şi contra, Gheorghe
Gheorghe, autorul lucrării citate de noi, scrie că „În prezent, principiul separaţiei
puterilor este folosit în scopul de a concentra la maximum puterile în mâinile
organelor executive. Drept urmare, separaţia puterilor, în sensul unei delimitări
stricte a funcţiilor legislative, administrative şi judecătoreşti între diferitele organe
ale statului, a dispărut în fond. Pe lângă faptul că s-a dezvoltat legislaţia
guvernamentală, dar chiar legislaţia parlamentară destul de mare ca volum s-a
redus, în esenţă, la consacrarea legislativă a activităţii guvernului”6. Se admite că
„Parlamentele moderne nu deţin însă un monopol asupra activităţii legislative,
întrucât exerciţiul acesteia poate fi transferat, în anumite condiţii, de către forul
legislativ Guvernului”7.
Principiul separaţiei puterilor în stat nu exclude faptul că „puterea de stat
este unică. Iar unitatea puterii de stat este expresia unicităţii de interese a clasei
care o exercită, expresia unicităţii voinţei care se realizează ca voinţă obligatorie
pentru întreaga societate, prin puterea de stat. Multitudinea oricât de extremă a
organelor de stat prin care se realizează puterea de stat nu poate ascunde şi nici nu
poate altera caracterul de unicitate al puterii de stat”8.

1
Mic dicţionar filosofic, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1954, p. 452
2
Gheorghe Gheorghe, Separaţia puterilor în stat. Teorie şi realitate, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 9
3
Ibidem
4
Idem,p. 11
5
Ibidem
6
Idem, p. 19
7
Marian Enache, op. cit., p. 20
8
Idem, p. 292
 Repere din activitatea pentru separaţia puterilor în stat în România până
în anul 1944. Istoricii, juriştii, filosofii, specialiştii în domeniu consideră că
originea separaţiei puterilor în stat în Principatele Române se află în aplicarea
Regulamentelor Organice începând cu deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea,
întrucât, până atunci, puterea era concentrată în mâna domnului, care o exercita în
mod neîngrădit. Fosta structură, Sfatul Ţării, format din mitropoliţi, episcopi şi
boieri numiţi de către domn, „neavând origine electivă, nu avea nici o independenţă
faţă de domn”1. O primă încercare de a pune problema separaţiei puterilor, mai
mult deductivă decât explicită, o găsim în „Constituţia” elaborată la Iaşi, la 13
septembrie 1822, de boieri moldoveni şi intitulată: „Cererile cele mai
însemnătoare ce se fac din partea obştei Moldovei”, care a fost înaintată Porţii. La
art.19, documentul preconiza ca „puterea ocârmuirei şi a împlinirii să fie în singura
mână a domnilor, iar puterea hotărârei să fie pururea în mâna domnului împreună
cu Sfatul obştesc”2. Aşadar, rezultă că „în temeiul articolului menţionat, puterea
executivă sau-conform terminologiei vremii-a «ocârmuirii şi împlinirii» era
încredinţată şefului statului, în timp ce aceea legislativă sau a «hotărârei» aparţinea
Sfatului obştesc şi domnitorului, exercitând-o împreună3. Deşi „Constituţia”
moldoveană din anul 1822 a rămas în faza dorinţei, ea se înscrie, totuşi, ca un
important moment în eforurile de modernizare a societăţii româneşti.
Regulamentele Organice cuprindeau „pe lângă diferite reguli privitoare la
oranizarea puterilor statului şi raporturile dintre acestea, numeroase norme de drept
administrativ şi financiar”4. Pentru Principatele Române, ele „alcătuiesc, în partea
lor privitoare la principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a statului,
prima lor lege fundamentală”5, fără a fi identică, de pildă, cu Constituţia franceză ,
adoptată după Revoluţia din 1789. În Regulamentele Organice, problema puterilor
în stat era reglementată astfel: a) puterea legislativă este despărţită de cea
judecătorească, precizându-se că „Obicinuita Obştească Adunare nu va fi
însărcinată de acum înainte şi cu cuvinţiile judecătoreşti, fiind acestea pentru
vremea viitoare, se vor da unui osebit divan sau asupra unei Înalte Curţi”6; b)
separaţia puterii legislative de puterea executivă s-a rezolvat prin includerea în
atribuţiile Obşteştei Adunări a tuturor „izvoarelor de pravilă (proiectele de legi) şi
regulamentelor noi care peste marginile unei porunci slobozite de Domn pentru
împlinirea legiuirilor în fiinţă”, iar în căderea puterii executive îi da „poruncile
domneşti care se dau spre a se pune în lucrare cele în fiinţă pravile7. Corpul

1
Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi 1866-1916, Silex Casă de Editură, Presă şi
Impresariat S.RL., Bucureşti, 1994, p. 217
2
Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România până în 1918, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983, p. 17
3
Ibidem
4
Tudor Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în
1916, Editura Dacia, Cluj, 1991, p.39
5
Ibidem
6
Gheorghe Gheorghe, op. cit., p. 218
7
Ibidem
29
legislativ (Parlamentul), unicameral, în forma sa embrionară, propus de
Regulamentele Organice, s-a numit „Obicinuita Obştească Adunare”, alcătuită în
exclusivitate din marea boierime, care avea ca atribut şi alegerea Domnului; c) în
ceea ce priveşte funcţia executivă, „este uneori denumită şi funcţie administrativă
şi are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor, asigurarea
bunei funcţionări a serviciilor publice instituite în acest scop, precum şi emiterea de
acte normative şi individuale sau efectuarea de operaţii materiale prin care, pe baza
legii, se intervine în viaţa particularilor pentru a le integra activitatea sau a le face
anumite prestaţii”1. În sistemul Regulamentelor Organice această funcţie aparţinea
Domnului, astfel că el era factorul cel mai important în conducerea ţării, şeful
statului, deşi prerogativele sale erau mult mai restrânse faţă de trecut”2. În acelaşi
timp, Regulamentele Organice subliniau că, în activitatea sa, Domnul trebuia să
ţină seama şi de prevederile pravilelor vechi, precizând că „îndatoririle puse asupra
Obicinuitei Obşteşti Adunări...nu vor putea să împiedice stăpânitoarea putere dată
Domnului după vechile întocmiri şi obiceiuri ale ţării, şi care putere priveşte la
păzirea bunei rânduieli şi la liniştea publicului”3. În exercitarea atribuţiilor ce-i
reveneau, Domnul era sprijinit de un „consiliu administrativ”, format din ministrul
de Interne, ministrul de Finanţe şi marele Postelnic4. Din aceste definiri rezultă că,
în sistemul Regulamentelor Organice, „Domnul numea şi revoca pe colaboratorii
săi, fără a ţine seama de alte consideraţii decât acelea care îl interesau pe el.
Miniştrii nu puteau urmări o altă politică decât aceea a Domnitorului. Orice
iniţiativă în domeniul de activitate departamentală al ministrului trebuia să aibă
încuviinţarea prealabilă a Domnului”5. Miniştrii formau Sfatul Miniştrilor, pe care
Domnul îl convoca atunci când trebuia să se analizeze chestiuni importante, acesta
constituind forma embrionară a guvernului. În acest sens, art. 149 din
Regulamentul Organic al Ţării Româneşti stipula că „Acest sfat va fi sub însuşi
prezidenţia Domnului de câte ori va socoti de trebuinţă a se sfătui cu miniştrii săi
asupra vreunei folositoare măsuri administrative, asupra vreunei noi întocmiri ce ar
trebui să facă”6.
Ideea separaţiei puterilor în stat a fost enunţată şi în Adunările ad-hoc din
1857, cea din Moldova, de pildă, „susţinând ca puterea legislativă să fie
încredinţată unei singure adunări, care să cuprindă reprezentanţi ai tuturor marilor
interese ale ţării”7, iar în Ţara Românească pronunţându-se, „după datinile vechi
ale ţării, o singură Adunare Obştească, care va fi întocmită pe bază electorală
destul de largă, încât să reprezinte interesele generale ale populaţiei române”8.

1
Marian Enache, op.cit., p. 21
2
Gheorghe Gheorghe, op. cit., p. 218-219
3
Idem, p. 219
4
Pop Teodor Leon, Constituţiile României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1984, p. 8
5
Idem, p. 9
6
Gheorghe Gheorghe, op. cit.,p. 220
7
Idem, p. 226
8
Ibidem
 Domniii din Principatele Române, acopereau, prin atribuţiile lor, cele trei
importante laturi ale puterii: legislativ, executiv şi judecătoresc1. În acelaşi timp,
„Domnul avea iniţiativă legislativă, precum şi dreptul de a aproba sau respinge
legile votate de Adunarea Obştească Obişnuită. El avea puterea de a acorda şi
ridica titlurile nobiliare, avea dreptul de graţiere şi de comutare a pedepselor. În
privinţa atribuţiilor judecătoreşti, domnul nu avea drept de judecată, dar putea
întări hotărârile judecătoreşti rămase definitive2. Regulamentele Organice
prevedeau, totuşi, că „hotărârile ultimei instanţe vor fi «socotite desăvârşite pentru
totdeauna în domnia Domnului ce se află în scaun şi întru a moştenitorilor săi»; se
introdusese, cu alte cuvinte, autoritatea lucrului judecat”3. În problema
amendamentelor formulate de Adunarea de revizie din Moldova referitoare la
alcătuirea instanţei supreme şi la reducerea atribuţiilor judecătoreşti ale Domnului,
generalul rus Pavel Kiselev, respingându-le, considera că acestea ţintesc „a da în
lături puterea Domnului, care n-ar mai avea nicio împărtăşire în pricinile
judecătoreşti şi s-ar aduce la singura dregătorie a unui vornic de aprozi”4.
Regulamentele Organice nu au admis înscrierea principiului inamovibilităţii
magistraţilor „dar au arătat-o ca un deziderat ce s-ar putea realiza după zece ani de
la punerea în aplicare a Regulamentului; ele admit deocamdată, însă, numirea
judecătorilor pe o perioadă de trei ani5. În consecinţă, „judecătorii erau numiţi de
domn pe o perioadă de trei ani, cu posibilitatea prelungirii acestei perioade cu încă
trei ani pentru cei ce s-au dovedit capabili”6.
În concluzie, se poate spune că dispoziţiile Regulamentelor Organice „au
fost, în cele din urmă, în materie judecătorească, precum şi în celelalte, un
compromis între diferitele dorinţe ce se exprimaseră în Principate. Organizarea
instanţelor se făcea pe baza principiului «despărţirii puterilor cârmuitoare şi
judecătorească»”7. Ca urmare, „în contextul separării insuficient de conturate a
puterii legiuitoare de cea executivă, nici puterea judecătorească nu apărea, în
lumina Regulamentelor Organice, pe deplin independentă de domn”8. Deşi
cuprindeau multe prevederi în contradicţie cu cerinţele societăţii româneşti, totuşi,
trebuie subliniat că Regulamentele Organice au adus o importantă contribuţie la
modernizarea justiţiei în Principatele Române. „Sistemul judecătoresc a fost supus
unei profunde reorganizări pe baza unor principii noi, cum sunt: separarea
activităţii juridice de cea administrativă, laicizarea justiţiei, introducerea într-o

1
Prof. univ. dr. Costică Voicu, Istoria statului şi dreptului românesc. Curs universitar,
Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 294
2
Idem, p. 294-295
3
Enciclopedia României, vol.I, Bucureşti, 1938, p. 334
4
Ibidem
5
Dr. Ion T. Amza, File din istoria statului şi dreptului românesc, Editura Sylvi, Bucureşti,
2001, p. 161
6
Prof. univ. dr. Costică Voicu, op. cit., p. 296
7
Enciclopedia României, vol.I, Bucureşti, 1938, p. 334-335
8
Tudor Drăganu, op. cit., p. 48
31
formă incipientă a inamovibilităţii judecătorilor, organizarea ierarhică a instanţelor
şi specializarea lor”1
Elemente novatoare şi deosebit de importante, în direcţia creării unor
instituţii politice şi administrative moderne va aduce revoluţia din 1848 din Ţările
Române, unele inspirate din documentele Revoluţiei franceze din 1789. În
Moldova, în urma adunării din 27 martie 1848, de la Hotelul Petersburg din Iaşi,
fruntaşii mişcării moldovene au alcătuit o petiţie către domnitor. Redactată sub
forma unei proclamaţii, Petiţia cuprindea 35 de articole, constituindu-se într-un
program moderat burghezo-liberal. Astfel, petiţia-proclamaţie „urmărea
concretizarea absolută a principiului separării puterilor statului, autonomizarea
Adunării obşteşti şi scoaterea ei de sub tutela domnitorului Mihail Sturza”2.
Aceasta însemna dizolvarea Adunării Obşteşti şi constituirea unei noi adunări,
considerată a fi „adevărata reprezentare a naţiei”. La sfârşitul lunii august 1848,
Mihail Kogălniceanu a publicat, la Cernăuţi, broşura „Dorinţele partidei
naţionale din Moldova”, un cuprinzător program, care prevedea, între altele,
Adunare reprezentativă, domn ales din toate stările societăţii, responsabilitatea
miniştrilor şi a funcţionarilor publici.
În Ţara Românească, „Unul din cele mai reprezentative documente
programatice ale revoluţiei române a fost „Proclamaţia de la Izlaz”, potrivit
căreia, la baza viitoarei organizări statale urma să se afle principiul suveranităţii
poporului, ce se preconiza să fie exercitată prin reprezentarea tuturor claselor
sociale în cadrul unei adunări generale3. De asemenea, Proclamaţia stipula
principiul responsabilităţii domnului şi al responsabilităţii miniştrilor şi a tuturor
funcţionarilor4.
La punctul 15 din Petiţia Naţională a Adunării a românilor transilvăneni
din 3-5 mai, de la Blaj, se prevedea: „Naţiunea pofteşte să se facă constituţiune
nouă pentru Transilvania, prin o adunare constituantă a naţiunilor ţării, care
constituţiune să se întemeeze pe principiile dreptăţii, libertăţii, egalităţii şi
fraternităţii; să se lucreze codice noi şi civile, penale, comerciale etc., tot după
acele principii”5.
Convenţia din 19 mai 1858 a reprezentanţilor celor şapte puteri garante,
întruniţi la Paris, „a servit drept Constituţiune pentru ţara noastă până la 1 iulie
1866, când s-a proclamat noua Constituţiune”6. Principatele Române continuau să
fie separate, fiecare cu Parlament unicameral, cu domnitor separat, ales pe viaţă de
către Parlament, cu guverne separate7. Prin voinţa locuitorilor, s-a reuşit unirea în
fapt, „reunind în persoana Domnitorului Cuza cele două coroane ale principatelor

1
Ibidem
2
Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România..., p. 59
3
Tudor Drăganu, op. cit., p. 83
4
Ibidem
5
Victor Cheresteşiu, Adunarea naţională de la Blaj, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p. 85
6
Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, 1938, p. 175
7
Prof. univ. dr. Costică Voicu, op. cit., p. 321
româneşri. Europa s-a înclinat în faţa faptului împlinit”1. Alexandru Ioan Cuza avea
greaua misiune de a desăvârşi Unirea. Acest lucru se va produce prin Proclamaţia
din 11 decembrie 1861, când Cuza prorogă adunările legislative din Moldova şi
Ţara Românească până la 24 ianuarie 1862, „când ambele adunări trebuiau să se
întrunească la Bucureşti într-o singură adunare, care trebuia să fie primul Parlament
al României, stat unitar. «Unirea este împlinită. Naţiunea română este fundată»
spunea proclamaţiunea”2. Faţă de împotrivirea marilor proprietari de pământ de a
promulga Legea reformei agrare, la 2 mai 1864, Cuza a dizolvat Parlamentul. „El
dădu ţării un Statut3 prin care modifica Convenţiunea de la Paris din 1858,
asigurând Principelui posibilitatea de a guverna fără Parlament, cu concursul
Consiliului de stat”4. Măsurile întreprinse de Cuza au fost aprobate prin plebiscit cu
o mare majoritate de voturi. Prin prevederile sale, „Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris” aducea „în primul rând, o modificare esenţială în ceea ce
priveşte raportul dintre principalele puteri ale statului. Deşi se întemeia tot pe
principiul modern al separaţiei puterilor, Statutul se caracteriza prin accentuarea
rolului puterii executive şi scăderea, într-o măsură însemnată, a drepturilor puterii
legislative”5. În baza Statutului, Parlamentul a luat forma bicamerală, creându-se
Senatul. „Ceea ce caracterizează Proiectul de Constituţie de la 1863 este sporirea
excesivă a competenţei puterii executive. Domnul singur avea iniţiativa legilor, era
comandantul suprem al armatei, convoca Parlamentul, proroga sesiunea, putea
dizolva Camera dar cu obligaţia de a convoca în termen de 4 luni o nouă adunare”6.
Potrivit Statutului, domnitorul numea pe preşedintele Adunării Deputaţilor, dintre
membrii acesteia. „În esenţă, modificările pe care Statutul le aducea Convenţiei de
la Paris însemnau stabilirea în Principatele Unite a unui nou regim politic bazat pe
preponderenţa puterii executive”7. Privit în ansamblu, „Statutul dezvoltător a
statornicit principiile şi normele fundamentale ale organizării de stat şi a constituit
temeiul reformelor care i-au urmat. Asemenea celorlalte constituţii moderne, a
consacrat principiul separaţiei puterilor în stat”8.
În ceea ce priveşte locul şi rolul sistemului judiciar în cadrul puterilor
statului în anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza este de menţionat că deşi puterile
garante nu au aprobat cererile românilor la unirea celor două principate, conform
Convenţiei de la Paris din 1858, se înfiinţează Comisia Centrală pentru alcătuirea
legilor de interes comun şi Curtea de Casaţie comue pentru ambele Principate, cu
sediul la Focşani. Cu privire la principiul separaţiei puterilor în stat, Convenţia
prevedea: „Puterea executivă era exercitată de domnitor, puterea legislativă de

1
Enciclopedia României, vol.I, Bucureşti, 1938, p. 175
2
Idem, p. 176
3
Este vorba de “Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1858”, elaborat în 1863
4
Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 214
5
Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România până în 1918..., p. 137
6
Gh. Tănase Gheorghe, op. cit., p. 229
7
Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentareadin România...,p.139
8
Prof. univ. dr. Ioan Bitoleanu, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Europolis,
Constanţa, 2003, p. 166
33
domn, Adunarea obştească şi Comisia Centrală, în timp ce putera judecătorească
era încredinţartă magistraţilor numiţi de domn”1. Din acest enunţ rezultă că domnul
era investit cu largi prerogative, în sensul că „el promulga legile, emitea
regulamentele pentru aplicarea acestora, avea drept de graţiere şi de comutare a
pedepselor în materie criminală”2.
Legislaţia promovată în timpul lui Cuza se baza pe principiile extrase din
istoria dreptului autohton, precum şi pe asimilarea unor elemente din legislaţia
vest-europeană, îndeosebi din Franţa, adaptate la condiţiile concrete din
Principatele Române. „Realizarea operei legislative a domnitorului A.I.Cuza a
echivalat cu recunoaşterea autonomiei legislative”3. De aceea, se poate aprecia că,
în istoria României, perioada anilor 1859-1865 este „etapa unei opere legislative
înfăptuite sub conducerea Domnului Alexandru Ioan Cuza, prin care s-a constituit,
în linii fundamentale, sistemul de drept modern necesar dezvoltării şi consolidării
societăţii capitaliste în ţara noastră”4. Întemeiat pe principii moderne, înaintate, în
perioada domniei lui Cuza dreptul românesc s-a afirmat ca drept naţional, unitar,
marcând şi amurgul dreptului cutumiar”5. Sistemul de drept naţional unitar român
constituit în anii domniei lui cuza „se întemeia pe legile elaborate de parlamentul
ţării, şi cuprinde ansamblul instituţiilor juridice reglementate de Codul civil, Codul
penal, Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală”6.
Constituţia votată la 30 iunie 1866, pe care Carol I a depus jurământul,
postula faptul că statul român este regat constituţional ereditar. Constituţia
prevedea că puterea legislativă era exercitată colectiv de către domn şi
Reprezentanţa Naţională, formată din Senat şi Adunarea Deputaţilor. Ca urmare,
„orice lege cerea acordul de voinţă al tuturor celor trei ramuri ale puterii
legiuitoare”7. Art. 35 din Constituţie prevedea că „Puterea executivă este
încredinţată Regelui, care o exercită în modul regulat prin Constituţie”8. Este de
reţinut însă că „această activitate nu se restrângea la simple acte executive, ci se
extindea asupra întregii vieţi de stat, cu excepţia acelor atribuţii care erau rezervate
prin constituţie organelor legislative şi organelor judecătoreşti. În baza activităţii
executive, Domnul domnea, şi, prin miniştrii săi răspunzători, guverna, executa
legile şi administra, folosindu-se de organizaţia puterii executive. Cu alte cuvinte,
Domnul îndruma toată viaţa de stat pe baza drepturilor şi puterilor atribuite prin
Constituţie. Aceste atribute de putere cuprindeau şi drepturile de o importanţă
deosebită, precum: dreptul de a numi şi revoca miniştri; dreptul de a numi sau
confirma în toate funcţiile publice; dreptul de a face regulamente. Domnul era

1
Idem, p. 164-165
2
Idem, p. 165
3
Dr. Ioan Chicoş, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Axa, Bucureşti, 2000, p.
220
4
Prof. univ. dr. Costică Voicu, op. cit., p. 327
5
Ibidem
6
Idem, p. 328
7
Pop Teodor Leon, op. cit., p. 38
8
Dr. Ioan Chiş, op. cit., p. 223
Capul puterii armate”1. Rezultă că atribuţiile executive ale domnitorului (regelui),
deşi îngrădite formal de Constituţie, aveau, în fapt o pondere însemnată”2.
În ce priveşte justiţia, se consideră că „Independenţa justiţiei constituie un
principiu constituţional fundamental în organizarea şi funcţionarea autorităţii
judecătoreşti. Potrivit acestui principiu, intervenţia sau imixtiunea altor puteri în
sfera competenţei organelor de justiţie este inadmisibilă, aceasta neexcluzând însă
existenţa unor raporturi constituţionale, care rezultă din sistemul organizării statale
a puterii”3. Între cele trei ramuri ale puterii în stat există relaţii constituţional
determinate. Astfel, „Raporturile autorităţii judecătoreşti cu autoritatea legislativă
rezultă, în esenţă, din faptul că organizarea şi funcţionarea instanţelor de judecată
se realizează numai în temeiul legii, iar judecătorii, în activitatea lor de înterpretare
şi aplicare a actelor normative şi a dreptului, se supun numai legilor”4. Este de
remarcat că în „raporturile dintre activitatea executivă şi cea judecătorească, se
disting următoarele elememte specifice: a) autoritatea executivă nu poate, în
principiu, să soluţioneze nici un proces; b) nu poate să împiedice cursul justiţiei; c)
nu poate să se opună executării hotărârilor judecătoreşti”5. La rândul ei, puterea
judecătorească a) nu poate împiedica realizarea funcţiei executive a autorităţilor
administrative; b) nu poate să se substituie autorităţilor administrative, emiţând
acte administrative în locul acestora sau pronunţând nulitatea actelor administrative
emise, pentru motive de inoportunitate”6. Cu toate aceste delimitări a sferelor lor de
competenţă, „între autoritatea judecătorească şi autoritatea executivă există
anumite elemente de interferenţă care exprimă colaborarea lor”7.
În Constituţia din 1866 s-a prevăzut principiul separaţiei puterilor în stat,
care „se exprima în funcţionarea a trei categorii de organe ce exercitau puterile
statului: legislativă, executivă şi judecătorească, declarate independente una de
alta”8. În ceea ce priveşte puterea judecătorească, este de menţionat că, deşi aceasta
era exercitată de instanţele judecătoreşti, „toate hotărârile se executau în numele
domnitorului care avea, de asemenea, dreptul de amnistie şi graţiere”9
Constituţia din 1923 nu a adus modificări semnificative în raporturile
dintre cele trei componente ale puterii în comparaţie cu Constituţia din 1866. S-a
prevăzut că fiecare dintre cele trei ramuri ale puterii aveau dreptul la iniţiativă
legislativă. Ca şi Constituţia din 1866, nici modificările din 1923 nu confereau
regelui dreptul de a declara război şi a încheia pacea, acest drept aparţinând
legislativului, care avea plenitudinea atribuţiilor suverane10. Cu privire la puterea

1
Pop Teodor Leon, op. cit., p. 34-35
2
Prof. univ. dr. Costică Voicu, op. cit., p. 344
3
Marian Enache, op. cit., p. 22
4
Idem, p. 23
5
Ibidem
6
Ibidem
7
Ibidem
8
Prof. univ. dr. Ioan Bitolenu, op. cit., p. 197
9
Idem, p. 198
10
Pop Teodor Leon, op. cit., p. 48
35
executivă, art. 92 prevedea că Guvernul exercită puterea executivă în numele
Regelui, în modul stabilit prin Constituţiune1. Problema fundamentală a dreptului
românesc după 1918 a constat în realizarea acordului dintre unitatea politică şi
unificarea juridică, având în vedere că legislaţia noilor provincii reprezentau
sisteme juridice substanţial diferite de cel al Vechii Românii2. Constituţia din 1923
prevedea că „Hotărârile judecătoreşti se pronunţau în virtutea legii şi se executau în
numele Regelui. În realitate, justiţia era subordonată în întregime puterii executive,
atât prin sistemul de recrutare a magistraţilor, cât şi prin avansarea lor şi, în special,
prin atribuirea posturilor de încredere din parchet şi din justiţia ţării”3
La 27 februarie 1938 a fost adoptată noua Constituţie, aceasta fiind de
fapt „un Statut, adică o manifestare de voinţă a Monarhului4, cum se sublinia în
Enciclopedia României. Constituţia din 1938 conferea regelui, şefului statului,
prerogative şi atribuţii deosebit de mari, legislative, executive şi judecătoreşti. În
aceste condiţii, principiul separaţiei puterilor în stat era grav încălcat. „Din punct
de vedere al organizării fiecărei puteri de stat, cât şi al determinării raporturilor
dintre aceste organe, noua Constituţie conţine diferenţe esenţiale faţă de
constituţiile anterioare”5. Cu privire la Executiv, art. 65 din Constituţie preciza că
„guvernul se compune din Miniştri şi Subsecretari de Stat. Miniştrii exercită
puterea în numele Regelui, în condiţiunile stabilite de Constituţie şi pe a lor
răspundere. Miniştrii au răspunderea politică numai faţă de Rege”6. Din
examinarea „atribuţiilor celor trei puteri se evidenţiază rolul însemnat ce se atribuie
puterii executive, ca urmare a trăsăturilor noii constituţii, care se înfăţişa ca o
constituţie a dictaturii regale”7. În ce priveşte raportul dintre puterea legislativă şi
cea executivă, „atribuţiile de control ale Parlamentului asupra guvernului erau
extrem de reduse, din vechile atribuţii rămânând decât aceea de a fi un factor
legislativ de însemnătate secundară şi de a participa la anumite acte în materie
financiară sau administrativă”8. În consecinţă, „Parlamentul a devenit un organ mai
mult decorativ, despuiat de principalele lui atribuţii. Membrii Adunărilor legiutoare
erau obligaţi să depună jurământ de credinţă faţă de rege”9.
Cu privire la justiţie, art.33 specifica: „Puterea judecătorească se exercită
de organele ei. Hotărârile judecătoreşti se pronunţă în virtutea legii. Ele se execută
în numele Regelui”10. În afară de această orientare, „măsura înlăturării

1
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona Lisa Pucheanu, Corneliu Liviu Popescu,
„Constituţiile Românei”, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993, p. 85
2
Prof. univ. dr. Ioan Bitoleanu, op. cit., p. 221
3
Pop Teodor Leon, op. cit., p. 49-50
4
Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, 1938, p. 196
5
Gheorghe Gheorghe, op. cit., p. 283
6
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, op. cit. , p.
109
7
Gheorghe Gheorghe, op.cit., p. 284
8
Idem, p. 287
9
Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2005), Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 43
10
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa pucheanu, Cornel Liviu Popescu, op. cit. p.
102
inamovibilităţii magistraţilor, a adus prejudicii regimului democratic al separaţiei
puterilor în stat, creând posibilităţi pentru amestecul puterii executive în activitatea
instanţelor de judecată”1.
La 3 septembrie 1940, Carol II a numit pe generalul Ion Antonescu
preşedintele Consiliului de Miniştri. „Numirea a fost precedată de suspendarea
Constituţiei şi dizolvarea Parlamentului prin Decretul din 1 septembrie 1940. În
aceeaşi zi, printr-un alt decret intitulat «pentru investirea cu depline puteri a
preşedintelui Consiliului de Miniştri şi restrângerea prerogativelor regale», Carol al
II-lea şi-a redus substanţial puterile, dreptul de conducere autoritară a statului fiind
transferat lui Ion Antonescu”2. La 6 septembrie 1940, Coarol al II-lea renunţă la
putere în favoarea fiului său, Mihai. „În aceeaşi zi a fost dat un decret prin care Ion
Antonescu a fost investit cu depline puteri pentru conducerea statului român”3. Prin
Decretul din 8 septembrie 1940, semnat de regele Mihai, Ion Antonescu a fost
investit cu depline puteri legislative şi executive. Rezultă că „Regele avea un rol
secund, rolul principal fiind luat de şeful guvernului, care era şi conducătorul
statului, cu depline puteri legislative şi executive”4. Deşi în anii 1940-1944, au
rămas în vigoare instituţiile, legile şi codurile, totuşi, această perioadă „s-a
caracterizat prin apariţia multor norme juridice importante în domeniul: dreptului
civil, dreptului penal, procesual penal, relaţiilor de muncă”5.
Particularităţi ale manifestării separaţiei puterilor în stat în perioada 23
august 1944-30 decembrie 1947. În acest spaţiu cronologic, activitatea privind
conducerea statului român se împarte în două subperioade: a) 23 august 1944-6
martie 1945; b) 6 marie 1945-30 decembrie 1947. „Forma de guvernământ
monarhică, la început plenară, apoi redusă iarăşi la prerogativele ei, va fi înlocuită
la 30 decembrie 1947 prin cea republicană”6. Regimul parlamentar real se va
institui prin alegerile din 19 noiembrie 1946. Până atunci, monarhul va conlucra cu
guvernele care au funcţionat în acei ani. „Puterea executivă este cu prepondernţă o
«putere instrumentală», deoarece prin intermediul ei se aplică legile votate de
Parlament. Puterea executivă oferă mijloacele administrative de organizare a
aplicării legilor”7.
Între 23 august şi 3 noiembrie 1944 a funcţionat primul guvern prezidat de
generalul Constantin Sănătescu, de la 4 octombrie şi ad-interim la Justiţie, guvern
creat pe baza unei Platforme antifasciste, general-democratice, din care făceau
parte reprezentanţi ai patru partide politice: Naţional-Liberal, Naţional-Ţărănesc,
Comunist, Social-Democrat, care formau Blocul Naţional-Democrat. Acest guvern
a fost însărcinat de rege „să preia conducerea Statului, în cele mai grele şi

1
Prof. univ. dr. Costică Voicu, op. cit., p. 420
2
Pop Teodor Leon, op. cit., p. 56
3
Idem, p. 57
4
Ibidem
5
Prof. univ. dr. Costică Voicu, op. cit., p. 426
6
Prof. asoc. dr. Liviu P. Marcu, op. cit., p. 272
7
Marian Enache, op. cit., p. 22
37
hotărâtoare împrejurări pentru soarta poporului român”1. În „Proclamaţia
regelui către ţară” din 23 august 1944 se manţiona că „Un nou Guvern de Uniune
Naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a Ţării, de a
încheia pacea cu Naţiunile Unite”2. Totodată, în documentul citat se sublinia că
„Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi, în care drepturile şi libertăţile
tuturor cetăţenilor ţării sunt garantate şi vor fi respectate”3. Guvernul condus de
generalul Constantin Sănătescu s-a angajat, prin Declaraţia publicată la 24 august
1944, să înfăptuiască un regim democratic, în care libertăţile publice şi drepturile
cetăţeneşti să fie garantate şi respectate şi să asigure participarea României la
război alături de Naţiunile Unite4.
Printre obiectivele cuprinse în Platformă, figurau: a) încheierea imediată,
în baza ofertei făcute de Aliaţi, a armistiţiului cu Naţiunile Unite; b) ieşirea
României din războiul contra URSS; c) eliberarea ţării de trupele germane; d)
alăturarea ţării noastre Naţiunilor Unite şi restabilirea independenţei şi suveranităţii
naţionale; e) înlocuirea regimului antonescian cu un regim constituţional,
democratic, pe baza acordării drepturilor şi libertăţilor civile tuturor cetăţenilor
ţării. Prin Decretul constituţional regal nr.1626 din 31 august 1944 au fost repuse în
vigoare dispoziţiile Constituţiei din 1923 cu privire la drepturile cetăţenilor şi
exercitarea puterilor în stat5. Acelaşi decret regal a împuternicit Consiliul de
Miniştri să organizeze alegerea Reprezentanţei Naţionale şi a stabilit ca până la
constituirea acesteia, puterea legislativă să fie exercitată de către rege: guvernul să
adopte legile, iar regele să le sancţioneze. În acelaşi timp, a fost abrogată toată
legislaţie din perioada începând cu septembrie 1940, prin care o parte din
prerogativele regale fuseseră transferate preşedintelui Consiliului de Miniştri,
investit cu depline puteri în calitate de conducător al statului. Ca urmare, regelui
Mihai I i-au fost recunoscute, prin lege, în afară de tribuţiile pe care le avusese
până la 23 august 1944, şi dreptul de a numi miniştri, de a fi şeful puterii armate, de
a deschide şi închide sesiunile parlamentului etc. Decretul menţionat cuprindea
„dispoziţii referitoare la drepturile şi libertăţile democratice şi dispoziţii privitoare
la organizarea de stat”6. În consecinţă, în art.I, al decretului se sublinia că
„Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 1866 cu modificările
ce ulterior i-au fost aduse şi de Constituţia din 29 martie 1923”7. În acelaşi timp,
dispoziţiile privind organizarea puterii de stat sunt repuse în vigoare „Numai în
parte, deoarece decretul face unele rezerve cu privire la repunerea în vigoare a
unora din normele cuprinse în Constituţia din 1923 şi anume acelea care privesc
puterea legiuitoare în întregime şi în parte cele privitoare la puterea

1
Declaraţia preşedintelui Consiliului de Miniştri, generalul Constantin Sănătescu, în
„România liberă” nr.11, din 24 august 1944
2
„România liberă nr.11 din 24 august 1944
3
Ibidem
4
Ibidem
5
Prof. asoc.dr. Liviu P. Marcu, op. cit., p. 273
6
Nistor Prisca, Drept constituţional, Bucureşti, 1974, p. 69
7
„România liberă” nr.21, din 5 septembrie 1944
judecătorească”1. În acest sens, art.III din decret stipula că „Până la organizarea
Reprezentanţei Naţionale, puterea legislativă se exercită de către Rege la
propunerea Consiliului de Miniştri”, iar la art. IV se menţiona că „O lege specială
va statornici condiţiile în care magistraţii sunt inamovibili. Juriul rămâne
desfiinţat”2.
Prin Legea nr.86 din 6 februarie 1945 s-a adoptat Statutul naţionalităţilor,
care a reprezentat „un cod al egalităţii în drepturi, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, limbă şi religie. Legea interzice cercetarea originii etnice şi prevede
că toţi cetăţenii români, indiferent de rasă, naţionalitate şi limbă, precum şi de
religie au aceleaşi drepturi civile şi politice şi pot fi admişi în funcţii publice sau
pot exercita orice profesiuni.
În timpul funcţionării acestui guvern a fost eliberat întreg teritoriul naţional
de trupele germane şi ungare, s-a încheiat Convenţia de armistiţiu, la 12 septembrie
1944, la Moscova, între guvernul României şi Naţiunile Unite (URSS, SUA şi
Marea Britanie), prin care s-au consfinţit starea de fapt a ieşirii României din
războiul contra Uniunii Sovietice şi alăturării ei Naţiunilor Unite. Între altele,
Convenţia prevedea participarea României la război alături de Aliaţi, împotriva
Germaniei şi Ungariei cu cel puţin 12 divizii (condiţie care a fost mult depăşită în
dinamica războiului), cu forţele navale şi aeriene, anularea prevederilor „Dictatului
de la Viena” sub rezerva confirmării ei prin Tratatul de pace, plata unor
despăgubiri de război către Uniunea Sovietică şi celelalte Naţiuni Unite. „Cu toate
că existau mari greutăşi economice şi administraţia nu era încă deplin restabilită,
guvernul român a trecut imediat la îndeplinirea obligaţiilor asumate. Armata
română participa cu toate forţele sale alături de armata sovietică la războiul
antihitlerist”3. La 18 septembrie 1944, postul de radio New York a transmis că
„Prin trecerea României de partea aliaţilor, Germania este ameninţată din sud-est,
iar Ungaria se află în pragul prăbuşirii. Drumul din sud-est care duce la Budapesta,
Praga şi Viena este deschis. Este o contribuţie de care poporul român poate să se
felicite”4.
Imediat după ce a fost constituit, guvernul a doptat decretul de amnistie
generală şi cel de desfiinţare a lagărelor de concentrare5. Între 4 noiembrie şi 5
decembrie 1944 a urmat al doilea guvern sub preşedinţia generalului Constantin
Sănătescu, remaniat, premierul fiind şi ad-interim la Ministerul de Război;
guvernul rămâne un guvern de coaliţie în care dr. Petru Graza intră ca
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, iar comuniştii Lucreţiu Pătrăşcanu, ca
ministru de Justiţie, şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, ministru al Comunicaţiilor. A
doua zi, la 5 noiembrie 1944, generalul Constantin Sănătescu nota în Jurnalul
personal: „Nu ştiu cum va merge treaba cu această asociaţie de partide. În orice

1
Nistor Prisca, op. cit., p. 69
2
„România liberă” nr.21 din 5 septembrie 1944
3
România în anii revoluţiei democrat-populare 1944-1947, Editura Politică, Bucureşti,
1971, p. 72
4
August 1944-mai 1945, Editura Militară, Bucureşti, 1969, p. 106
5
„România liberă” din 24 august 1944
39
caz, mari speranţe nu pun, fiindcă unui astfel de guvern de coaliţie îi lipseşte
coeziunea şi deci disciplina. Numai dacă toţi membrii guvernului ar fi dominaţi de
un înalt patriotism, în faţa căruia interesele de partid ar cădea pe plan secundar,
numai în acest caz un guvern de coaliţie ar putea da roade”1.
În perioada celor două guverne prezidate de generalul Constantin
Sănătescu, eforturile au fost dirijate spre asigurarea unui minim de bunuri necesare
existenţei întregii populaţii a ţării şi ameliorarea situaţiei economice grele a
cetăţenilor, sprijinirea frontului antihitlerist şi îndeplinirea obligaţiilor ce decurgeau
din Convenţia de armistiţiu, în condiţiile unei economii secătuite de pe urma a
peste trei ani de război, care redusese venitul naţional la jumătate. Normalizarea
activităţii economice impunea ca măsuri de primă urgenţă refacerea întreprinderilor
distruse şi repunerea lor în funcţiune, precum şi folosirea eficientă a capacităţii de
producţie a industriei româneşti. În rezolvarea acestor probleme erau interesate
toate partidele politice şi organizaţiile democratice, întrgul popor român. În
octombrie 1944, generalul Constantin Sănătescu, referindu-se la greutăţile
economice, scria în Jurnalul său: „Căile ferate merg greu, aprovizionările se fac tot
aşa de greu. Ne străduim să îndreptăm câte ceva, însă reuşim într-o slabă măsură.
Am dificultăţi şi cu aplicarea armistiţiului”2. Între 6 decembrie 1944 şi 5 martie
1945, preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost generalul Nicolae Rădescu, care
era şi ad-interim la Interne, cei trei : dr. Petru Groza, Lucreţiu Pătrăşcanu şi
Gheorghe Gheorghiu-Dej menţinându-şi funcţiile avute în guvernul condus de
generalul Constantin Sănătescu. Lupta pentru putere a intrat într-o fază nouă. În
timpul celor două guverne s-a produs „înlăturarea prin forţă a primarilor şi
prefecţilor vechiului regim şi înlocuirea lor cu noi elemente, acţiune ce s-a
desfăşurat fără acordul guvernelor aflate la conducerea ţării”3. Operaţiunea de
epurare a aparatului de Stat a avut ca suport juridic Decretului-Lege nr.1.701 din
17 septembrie 1944 „privitor la purificarea administraţiei publice, completat cu
Decretul-Lege nr. 1.837/ 7 octombrie 1944”4. La 1 ianuarie 1945, Consiliul
Frontului Naţional Democrat îşi exprima nemulţumirea în legătură cu lentoarea
reînnoirii aparatului de stat subliniind: „Curăţirea aparatului de stat şi a
întreprinderilor de stat, comunale şi particulare de asemenea nu se realizează în
mod hotărât”5. Acţiunea de purificare a aparatului de stat era prezentată de către
Partidul Comunist sub forma înlăturării elementelor fasciste, antidemocratice şi a
pedepsirii persoanelor care s-au făcut vinovate pentru crime de război.
La sfârşitul lunii ianuarie 1945, Frontul Naţional-Democrat a lansat
programul său de guvernare, care a fost dat publicităţii la 28 ianuarie. Programul
preconiza instaurarea unui guvern democrat, subliniind că „Experienţa făcută cu
guvernele de coaliţie de până acum arată clar că, ţara şi poporul român au nevoie
DE UN GUVERN ADEVĂRAT DEMOCRAT, ieşit din concentrarea într-un

1
Jurnalul Generalului Sănătescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 177
2
Jurnalul Generalului Sănătescu,..., p. 177
3
Prof. asoc. dr. Liviu P. Marcu, op. cit., p. 274
4
Ibidem
5
“Scânteia” nr.99 din 1 ianuarie 1945
singur front-F.N.D.-a tuturor forţelor democrate, legate temeinic pe baza unui
program unitar de guvernare a ţării, ale cărei probleme vitale să fie imediat
soluţionate”1. De asemenea, Programul sublinia necesitatea participării cu
maximum de efort la război, alături de Naţiunile Unite, democratizarea aparatului
de stat, a armatei şi a întreprinderilor, înfăptuirea reformei agrare, stabilirea de
legături cu toate statele democratice. După lansarea acestui program, lupta politică
a forţelor de stânga a fost dirijată, cu prioritate, în direcţia cuceririi puterii.
„Rezultat al analizei multilaterale a desfăşurării evenimentelor din perioada
anterioară şi sintetizând experienţa acumulată de forţele democrate, programul
dădea o caracterizare realistă situaţiei politice din ţară şi concretiza obiectivele
fundamentale ce urmau să fie realizate de guvernul democrat după venirea la
putere”2.
În urma amplelor manifestaţii de stradă, la 28 februarie 1945, guvernul
prezidat de generalul Nicolae Rădescu demisionează; la 2 martie, dr. Petru Groza a
primit sarcina de a forma un nou guvern; la 6 martie 1945 a fost instalat guvernul
de largă concentrare democratică, condus de dr. Petru Groza, preşedintele
Consiliului de Miniştri, tot un guvern de coaliţie, care, cu unele înlocuiri de
miniştri, îşi va desfăşura activitatea până la 29 decembrie 1947, când comuniştii se
vor despărţi de „tovarăţii de drum”.
Prima realizare a noului guvern a constat în restabilirea administraţiei
româneşti în partea ne nord-vest a Transilvaniei. În faţa guvernului condus de
dr.Petru Groza stăteau multe probleme politico-economice complexe: a)
continuarea războiului alături de Naţiunile Unite; b) legiferarea reformei agrare; c)
demobilizarea armatei la sfârşitul războiului; d) dirijarea eforturilor pentru
refacerea economiei naţionale, pentru stabilizarea monedei naţionale; e)
organizarea alegerilor pentru constituirea unui nou Parlament, care va deveni fapt
în noiembrie 1946. Pe plan extern a fost încheiat Tratatul de pace cu Puterile Aliate
şi Asociate, la 10 februarie 1947, prin care României i s-au recunoscut drepturile
legitime asupra Transilvaniei de nord-vest, dar, neacordându-i-se statutul de
cobeligeranţă, i s-a imputat plata unor despăgubiri în contul reparaţiilor de război.
În iulie 1947, Gheorghe Tătărăscu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi
ministrul Afacerilor Străine, a adresat o scrisoare lui Trigve Lie, Secretar General
al O.N.U., în care argumenta necesitatea primirii României în această organizaţie,
menţionând: „Am onoarea a vă adresa, în baza art. 4 al Cartei, cererea de admitere
a României în calitatea de membră a Naţiunilor Unite, declarând că ea acceptă
toate obligaţiunile cuprinse în Carta Naţiunilor Unite”3. Dar, cum se ştie, România
va fi primită în O.N.U. în anul 1955.
În această perioadă au existat unele momente de tensiune între rege şi
guvern, ajugându-se la o reală criză politică, numită metaforic „greva regală”. În
acest sens, după ce guvernul condus de Groza a fost recunoscut de URSS,
guvernele SUA şi Marii Britanii au refuzat să-l recunoască, la 21 auguat 1945,

1
„Scânteia” nr. 123 din 29 ianuarie 1945
2
România în anii revoluţiei democrat populare..., p. 109
3
„Drapelul” din 13 iulie 1947
41
regele a somat guvernul să demisioneze. În urma refuzului categoric de a-şi
prezenta demisia, monarhul a întrerupt orice legătură cu guvernul condus de dr.
Petru Groza şi a refuzat semnarea decretelor-legi, acţiune care avea ca scop să facă
inoportună activitatea guvernului şi să-l înlăture1. În condiţiile create, în perioada
de la 22 august 1945 până la 7 ianuarie 1946, cât a durat „greva regală”guvernul a
rezolvat multe probleme economice, politice, administrative şi financiare, a numit
şi a revocat din funcţii, a creat şi desfiinţat instituţii centrale şi organe de stat ş.a.,
prin jurnale ale Consiliului de Miniştri. Deşi nu s-a atins obiectivul propus,
atitudinea regelui a creat mari greutăţi activităţii guvernului. Însuşi regele-după
cum notează biograful său-spera „să paralizeze acţiunile guvernului, forţându-l pe
Groza să-i accepte ordinele”2. La 23 august 1945, la Bucureşti, s-a desfăşurat o
mare paradă militară a unităţilor întoarse victorioase de pe front, în prezenţa
guvernului, întrucât regele, deşi, potrivit Constituţiei era capul oştirii, a refuzat să
ia parte la această activitate. Generalul Constantin Sănătescu consemna în Jurnalul
său, în septembrie 1945, că în urma conflictului cu guvernul „Regele a plecat la
Sinaia şi nu mai lucrează nimic, iar guvernul conduce singur, cu mare greutate,
fiindcă Regele nu mai semnează nici un act”3
La 31 decembrie 1945 a sosit la Bucureşti o comisie formată din
A.I.Vâşinski, din partea U.R.S.S., W.A. Harriman, din partea S.U.A. şi Sir A.
Clark-Kerr, din partea Marii Britanii care, în discuţiile cu regele şi cu guvernul au
adus la cunoştinţă hotărârea miniştilor afacerilor externe ai S.U.A., Marii Britanii şi
U.R.S.s., întruniţi la Moscova, cu privire la cooptarea în guvernul Groza a unui
reprezentant al Partidului Naţional-Ţărănesc şi a unui reprezentant al Partidului
Naţional-Liberal. Propunerea a fost acceptată atât de rege, cât şi de guvern. Astfel,
prin Decretul regal din 7 ianuarie 1946 au fost numiţi ca miniştri: Emil Haţieganu
din partea P.N.Ţ şi Mihail Romniceanu din partea P.N.L.
La 20 mai 1946 a fost dată publicităţii Platforma-Program a Blocului
Partidelor Democratice privind alegerile generale pentru constituirea
parlamentului. În document se face un larg bilanţ al activităţii guvernului condus
de dr.Petru Groza, se exprimă poziţia faţă de instituţiile statului şi se fac aprecieri
asupra principalelor domenii de activitae. Referitor la Justiţie, între altele, se afirma
că „Blocul Partidelor Democrate urmăreşte o justiţie democratică nu numai în ceea
ce priveşte aparatul ei, ci şi întreaga legislaţie”4.
Alegerea Parlamentului Situaţia provizorie trebuia să ia sfârşit, întrucât
„Titularul dreptului de a exercita funcţia legislativă este Parlamentul, în calitatea sa
de organ reprezentativ al naţiunii şi de autoritate legiuitoare unică. Aceste
caracteristici ale Parlamentului sunt stabilite în constituţia fiecărui stat”5 . Potrivit
Legii nr.560 din 13 iulie 1946, referitoare la exercitarea puterii legislative şi,

1
„Scânteia”, nr. 296 din 27 august 1945.
2
Arthur Gould Lee, Crown Against Siecle” (Coroana împotriva secerei), Londra, 1950, p.
123
3
Jurnalul Generalului Constantin Sănătescu..., p.209
4
„Scânteia” nr.528 din 20 mai 1946
5
Marian Enache, op. cit., p. 20
respectiv, la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor, a fost creat un nou sistem
electoral pe bază de vot universal, egal, secret, direct. De asemenea, s-a prevăzut ca
noua Reprezentanţă Naţională să fie realizată printr-un Parlament unicameral-
Adunarea Deputaţilor. În alegerile din 19 noiembrie 1946, Blocul Partidelor
Democrate a ieşit învingător, deţinând o majoritate zdrobitoare în viitorul
Parlament. Conform celor stabilite anteior, a fost constituit Parlamentul
unicameral. După crearea Parlamentului, regele Mihai I era îngrijorat, nu fără
temei, că prerogativele lui vor fi limitate, fapt semnalat şi de biograful său A.
Gould Lee, care scria: „Înainte de alegeri conflictul se isca între rege şi miniştri, iar
după alegeri conflictul avea să fie între rege şi popor. A se opune unei măsuri
adoptate de un Parlament ales putea fi considerat ca o sfidare aruncată voinţei
naţiunii”1. Dându-şi seama că Parlamentul îi va îngusta activitatea şi atribuţiile,
regele a opus iniţial rezistenţă la deschiderea lucrărilor acestuia. „Toţi liderii
opoziţiei aproape fără excepţie-relata A.Gould Lee-îl avertizaseră pe rege să nu
deschidă parlamentul”2. În acelaşi timp, regele a aşteptat reacţia sau părerea
guvernelor englez şi american; cu patru zile înaintea deschiderii Parlamentului,
„sperând că avea să primească curând un sfat din partea Washingtonului-scrie
A.Gould Lee-, el stătu treaz toată noaptea împreună cu regina Elena, aşteptând oră
de oră ajutorul care nu va veni niciodată. În ultima noapte el se plimbă fără încetare
prin cameră, singur, gândindu-se la hotărârea ce urma să ia. Toţi îi spuneau: nu!
Dar un instinct îi spunea că ei greşeau”3.
La 1 decembrie 1946, regele a deschis lucrările Adunării Deputaţilor,
prezentând Mesajul tronului, în care, între altele, afirma: „«Sunt fericit să mă
găsesc în mijlocul reprezentanţilor ţării, întruniţi astăzi pentru întâia oară, după o
îndelungată întrerupere a vieţii parlamentare (...) Noul parlament are menirea de a
desăvârşi opera de lichidare a tristelor urmări ale războiului, aşezând statul nostru
pe baze sănătoase şi puternice. Am credinţa că veţi consacra acestei opere de mare
răspundere toată atenţiunea şi energiile domniilor voastre»”4. Totodată, în Mesaj se
proiectau elemente ale activităţii de viitor a Adunării Deputaţilor. Dincolo de alte
semnificaţii, prezenţa regelui în Parlament, aprecierile făcute echivalau cu
recunoaşterea alegerilor, contestate de opoziţie. Mesajul regelui de închidere a
sesiunii extraordinare a Parlamentului a fost citit de preşedintele Consiliului de
Miniştri, dr. Petru Groza, în care, se sublinia: „Graţie măsurilor luate la timp,
guvernul meu a realizat conducerea unitară şi concentrarea pe ramuri a diferitelor
sectoare industriale, creând astfel condiţiile necesare pentru ca statul să poată păşi
la îndrumarea producţiei şi circulaţiei mărfurilor”5. După ce apreciază legile
adoptate, reformele efectuate din iniţiativa guvernului. „Realizarea acestei reforme

1
A. Gould Lee, op. cit., p. 414
2
Idem, p. 206
3
Idem, p. 146
4
Ioan Scurtu, Monarhia în România1866-1947, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, p. 166
5
„Liberalul” nr.496 din 16-18 octombrie 1947
43
prin propriile noastre forţe, întăreşte încrederea poporului român în regimul
democrat al ţării noastre”1.
La sfârşitul anului 1946 şi în 1947, Parlamentul şi guvernul, pornind de la
situaţia economică şi social-politică a ţării, au adoptat o serie de măsuri care au
avut ca urmare îmbunătăţirea situaţiei în industrie, în agricultură, în sistemul
bancar şi de credit, în circulaţia produselor. Înfăptuirea lor a început prin preluarea
de către satat, în decembrie 1946, a Băncii Naţionale a României. Etatizarea
Institutului de emisiune, prevăzută încă în Platforma F.N.D. din septembrie 1944, a
figurat în Platforma-program a Blocului Partidelor Democrate din mai 1946. Au
urmat o serie de legi, în anul 1947, care au instituit controlul statului în domeniul
economic precum: reorganizarea Ministerului Economiei Naţionale, devenind
ulterior Ministrul Industriei şi Comerţului care, prin largile atribuţii conferite
contribuia la întărirea rolului statului în economie; în temeiul Legii nr.189 au luat
fiinţă oficiile industriale, organizate pe ramuri industriale, care funcţionau sub
forma societăţilor anonime pe acţiuni, fiind conduse de consilii de administraţie
mixte, alcătuite din reprezentanţi ai Ministerului Industriei şi Comerţului şi ai
patronilor; s-a adoptat Legea nr 203 privind reglementarea circulaţiei şi stabilizarea
regimului juridic al imobilelor agricole, prin care s-a introdus dreptul de
preemţiune al statului, astfel că imobilele agricole nu puteau fi vândute decât cu
autorizaţia şi respectarea acestui drept; legea prin care au fost anulate vânzările de
pământ făcute de ţăranii muncitori către cei înstătiţi, pe preţuri derizorii, în timpul
secetei din anul 1946; s-a adoptat legea prin care lucrările pentru înfăptuirea
reformei agrare, săvârşite prin legea nr.187 din 23 martie 1945, regulamentul ei şi
deciziile completatoare au fost declarate acte de guvernământ şi nu puteau fi
atacate în justiţie pe nici o cale; la 15 august s-a înfăptuit reforma bănească, prin
care s-a urmărit să se pună capăt inflaţiei şi haosului financiar.
La sfârşitul anului 1947, s-a pus problema trecerii de la regimul monarhic
la cel republican. Dimineaţa zilei de 30 dcembrie 1947, în prezenţa dr. Petru Groza
şi a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, regele Mihai I a semnat actul de abdicare,
acţiune care „s-a făcut prin bună învoială”2. Redând atitudinea monarhului în
momentul în care i s-a cerut să abdice, biograful lui scrie că la început regele Mihai
era încă prea uluit ca să poată răspunde. Nu se aşteptase niciodată ca abdicarea să
fie atât de bruscă şi lovitura îl zgudui mai profund decât s-ar fi produs la apogeul
unei crize politice acute3, care, fireşte, i-ar fi dat posibilitatea să se pregătească
pentru o altă variantă. În acel moment, în România nu mai exista un curent sau un
partid monarhic puternic, care să se opună actului abdicării sau să întreprindă
acţiuni de reinstaurare a ei după ce a fost înlăturată. Acest aspect nu a scăpat nici
presei străine. Astfel, ziarul parizian „Regards” arăta la începutul anului 1948 că,
după opinia observatorilor străini, a diplomaţilor şi ziariştilor care se aflau în

1
Ibidem
2
Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 30 decembrie 1947, în Arhiva Institutului
de Studii Istorice şi Social-Politice, fond 103, dosar 9.082,filele 1-6
3
Arthur Gould Lee, op. cit., p. 236
România, nu s-a ridicat niciun singur protest în faţa abdicării regelui Mihai I,
Adunarea Deputaţilor a proclamat Republica în unanimitate1.
Într-o apreciere generală, prof. asoc. dr. Liviu P. Marcu, scrie că „trăsătura
fundamentală a evoluţiei aparatului de Stat în această etapă a constituit-o
democratizarea lui, materializată în: a) măsuri legislative referitoare la desfiinţarea
organelor şi organismelor de stat şi a unor organizaţii create în timpul dictaturii
militare; b) măsuri legislative privind reorganizarea, pentru a le face apte
procesului de democratizare a unor organe şi organisme ale Statului, c) măsuri
legislative prin care au fost create noi componente ale Aparatului de Stat cerute de
procesul de înnoire; d) măsuri legislative privind epurarea aparatului de Stat de
elementele compromise”2.
În concluzie se poate poate afirma că prin aplicarea principiului separaţiei
puterilor în stat se urmăreşte asigurarea „prin mijloace juridice independenţa
relativă a diferitelor organe ale statului unul faţă de celălalt şi, în special, în privinţa
modului lor de constituire”3, fără a afecta unicitatea puterii de stat.

1
„Regards” din 9 ianuarie 1948
2
Prof. asoc. dr. Liviu P.Marcu, op. cit., p. 274
3
Gheorghe Gheorghe, op.cit., p. 294
45
 1961 - 2011. 50 DE ANI DE LA STABILIREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE
ROMÂNO-CUBANEZE LA NIVEL DE AMBASADĂ

Conf. univ. dr. Doru BRATU1

Abstract
Practically materialized in 1961, Romanian-Cuban diplomatic relations at the
rank of embassy have evolved up until today by continuous increases or decreases,
significantly below the abilities and wishes expressed by the two parties.

Key - words: diplomatic relations, ideology, high-level visits.

Cuvinte cheie: relaţii diplomatice, ideologie, vizite la nivel înalt.

„Nu am văzut niciodată o ţară mai frumoasă”, scria Cristofor Columb în

jurnalul său la 20 octombrie 1492, ne mai contenind cu laudele la adresa noului
tărâm reprezentat de coasta orientală a Cubei. Botezată de el „Juana”, în cinstea
fiicei regilor catolici ai Spaniei, insula va intra în istorie cu numele scurt şi sonor
folosit de băştinaşi, Cuba2.
Cuba a fost ocupată de spanioli în anul 1512 şi înglobată în vice-regatul
Noua Spanie. Din 1777 a devenit Căpitănie Generală de sine stătătoare. În urma
războiului hispano-american din 1898 Spania a renunţat la suveranitatea asupra
Cubei. În anul 1902 Cuba s-a proclamat oficial republică independentă.3
Primul război mondial a atras în vâltoarea lui şi Cuba care, a doua zi după
intrarea S.U.A. în război, la 7 aprilie 1917, a declarat război Germaniei. Cuba a
jucat un rol esenţial ca bază în acţiunea de protejarea Indiilor de Vest de atacurile
submarinelor germane.
Cuba a participat la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, alături
de alte 14 state latino-americane (o treime dintre participanţi).
În timpul celui de al Doilea Război Mondial Cuba s-a alăturat S.U.A. şi
Aliaţilor declarând război Japoniei, Germaniei şi Italiei şi celorlalte state aliate ale
Axei.
Guvernele care s-au succedat la conducerea Cubei în perioada interbelică
au fost slabe, corupte şi dependente de S.U.A. Ales pentru prima dată preşedinte în
1940, Fulgencio Batista a instaurat un regim dictatorial după revenirea sa la putere
printr-o lovitură de stat în 1952, noul regim fiind recunoscut de administraţia
S.U.A.
Agravarea situaţiei economice, sociale şi politice în perioada regimului
Batista a condus la crearea premiselor declanşării revoluţiei.

1
Conf. univ. dr. la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie a Universităţii
Spiru Haret
2
Petre Lascu, Cuba, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962., p. 7
3
Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Caterina Radu, Ioana Vintilă-Rădulescu,
Enciclopedia Americilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2003.
 Revoluţi cubaneză condusă de Fidel Castro Ruz, victorioasă la 1 ianuarie
1959, a avut ca urmări instaurarea regimului comunist şi proclamarea Cubei
republică socialistă (conform Constituţiei din 1976)1.
Primele informaţii despre Cuba au pătruns în cultura română prin
intermediul lucrării lui Amfilohie Hotiniul, De obşte gheografiei, care a apărut la
Iaşi, în 1795. La jumătatea secolului al XIX-lea s-au publicat, în Gazeta de
Moldavia, informaţii mai ample despre Cuba, referitoare la geografia insulei,
populaţie şi principalele culturi2.
Istoria relaţiilor diplomatice româno-cubaneze până în 1961 este oarecum
ciudată.
Primul român despre care ştim cu certitudine că a ajuns în Cuba a fost
inginerul Iuliu Popper (1857-1893) care a avut o activitate memorabilă în ultimele
decenii ale secolului al XIX-lea în zona latino-americană. În Cuba, în anul 1882, a
contribuit la realizarea planului de sistematizare a oraşului şi portului Havana3.
La Conferinţa de Pace de la Paris au existat contacte diplomatice fructuoase
între delegaţia României şi delegaţiile ţărilor latino-americane. În primul rând a
fost vorba de contacte implicite datorate modului de organizare a lucrărilor. Aşa
cum se ştie statele participante au fost împărţite în patru categorii. În cea de a doua
categorie intrau puterile beligerante care aveau interese cu caracter special şi care
participau la probleme ce le interesau direct. Aici România se afla alături de
Brazilia, Cuba şi celelalte state latino-americane amintite. Protestând împotriva
modului în care marile puteri au înţeles să împartă statele participante la
Conferinţă şi, relativ la subiectul materialului nostru, în legătură cu statele din
America Latină, într-un document al Legaţiei României de la Paris. din 8
decembrie 1918, se spunea: „... nu ar fi o nedreptate evidentă de a nega României,
secătuită din cauza germanilor de un milion din locuitorii săi şi de mai multe
miliarde din averea sa, ceea ce se acordă unuia sau altuia din statele Asiei sau
Americii de Sud, care nu au pierdut un singur soldat şi nici o centimă pentru cauza
comună şi a căror alianţă nu s-a manifestat decât printr-un veto al parlamentului
sau o declaraţie a guvernului său? Românii reclamă onoarea să figureze printre
aceia care au suferit cel mai mult şi au plătit cel mai scump cu persoana lor”. Cu
titlu de exemplu se poate arăta că România a trebuit să depună mari eforturi pentru
a deveni membră a Comisiei financiare unde de la început au fost alese Brazilia,
Panama şi Peru şi a Comisiei economice unde, la fel, de la început făceau parte
Brazilia, Cuba şi Ecuador4.

1
Mai pe larg despre istoria Cubei vezi Doru Bratu, Cuba, Fidel Castro and the Revolution,
în Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Istorie, nr. 13/2010, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2010, p. 79-94.
2
Dumitru Preda, Reluarea relaţiilor diplomatice România - Republica Cubai, în Magazin
Istoric, an XLIV/nr. 11(524), noiembrie 2010, p. 20-22.
3
Doru Bratu, Istoria relaţiilor româno-latino-americane, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000, p. 13
4
C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisiuc, România şi Conferinţa de Pace de la
Paris (1918-1920), p. 301-302
47
 În cadrul discuţiilor şi contactelor care au avut loc cu prilejul lucrărilor
Conferinţei de Pace s-au creat premisele lărgirii relaţiilor bilaterale, inclusiv în
direcţia stabiliri de relaţii consulare şi diplomatice.
Probabil, ca urmare a acestor contacte, a avut loc instituţionalizarea
relaţiilor bilaterale româno-cubaneze la nivel consular. S-a decis, la 2 mai 1919,
deschiderea unui consulat onorific la Havana al cărui titular a fost desemnat Roger
Lefébure, avocat francez, fost ofiţer în perioada Primul Război Mondial1. La 1 iulie
1928 consulatul onorific al României de la Havana a fost reînfiinţat, avându-l la
conducere pe Francisco Pérez de la Riva şi a funcţionat până în 19422.
Ca urmare a eforturilor lui Nicolae Titulescu, s-a ajuns la un acord (13
aprilie 1927) cu autorităţile cubaneze privind înfiinţarea de legaţii în cele două
ţări3.
În 1927 ministrul Cubei în Cehoslovacia a făcut cunoscut că intenţionează
să vină la Bucureşti pentru a-şi prezenta scrisorile de acreditare dar, în cele din
urmă, nu a materializat această intenţie4.
O altă informaţie completează tabloul evoluţiei relaţiilor bilaterale în
perioada interbelică. Într-un raport din 30 august 1934, Alexandru Duiliu
Zamfirescu, ministrul României la Rio de Janeiro, relata despre întrevederea cu
ministrul cubanez acreditat în Brazilia. El preciza că în cadrul discuţiei s-au
schimbat impresii reciproce cu privire la relaţiile dintre cele două ţări şi s-a
exprimat dorinţa de strângere a acestora, guvernul cubanez exprimându-şi dorinţa
de a avea o legaţie românească la Havana5.
Totuşi, deşi intenţiile de stabilire a relaţiilor diplomatice la nivel de legaţie
nu au fost niciodată puse în practică, Cuba a anunţat oficial ruperea relaţiilor
diplomatice cu România, la data de 27 septembrie 1942, în contextul evenimentelor
legate de desfăşurarea celui de Al Doilea Război Mondial6.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, iniţierea legăturilor diplomatice cu
Cuba s-a făcut în contextul special care guverna relaţiile „frăţeşti” dintre „ţările
socialiste” în urma cuceririi puterii de către Fidel Castro la 1 ianuarie 1959 şi, mai
ales, în condiţiile în care acesta a formulat, în decembrie 1961, opţiunea sa pentru
comunism.
La 7 februarie 1959, la sediul delegaţiei permanente a Cubei la O.N.U. a
avut loc o întâlnire a reprezentanţilor ţărilor socialiste cu Enrique Oltuski, ministru
al Comunicaţiilor în guvernul cubanez. Acesta a declarat că întâlnirea cu
reprezentanţii ţărilor socialiste „exprimă interesul pe care Cuba îl manifestă faţă de

1
Dumitru Preda, Op. cit., p. 20.
2
Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. III, p. 200.
3
Dumitru Preda, Op. cit., p.20
4
Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. III, p. 200. Considerăm deci, pe baza
informaţiilor existente, că între România şi Cuba nu au fost stabilite relaţii diplomatice
la nivel de legaţie.
5
Doru Bratu, Istoria relaţiilor româno-latino-americane, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000, p. 52
6
Ibidem, p. 97.
strângerea relaţiilor” cu aceste ţări. Dar, mai adăuga el, „Guvernul Cubei trebuie să
dea dovadă de foarte multă prudenţă pentru a nu da prilej ca acţiunea de izolare a
Cubei să ia proporţii...”. „Dorinţa de a stabili relaţii diplomatice cu ţările socialiste,
preciza demnitarul cubanez, există în Cuba, dar o asemenea hotărâre nu se poate
lua de azi pe mâine”1.
Un moment decisiv pentru concretizarea stabilirii de relaţii diplomatice la
nivel de ambasadă între România şi Cuba l-a reprezentat întâlnirea dintre Gheorghe
Gheorgiu-Dej şi Fidel Castro, la New York cu prilejul celei de a XV-a sesiuni a
Adunării Generale a O.N.U.2.
În acelaşi cadru al acţiunilor întreprinse de Cuba pentru a stabili relaţii
diplomatice cu ţările aparţinând lagărului socialist merită menţionată vizita pe care
ambasadorul Cubei la Varşovia, dr. Salvador Massip, a făcut-o reprezentantului
diplomatic român în Polonia, la 15 noiembrie 1960, prilej cu care i-a declarat că
este a doua vizită pe care o face după aceea la decanul corpului diplomatic, ceea ce
semnifica un semn de preţuire a relaţiilor cu România, „a sprijinului politic acordat
de partidul şi guvernul nostru, a vizitei delegaţiei române în Cuba şi înrudirii de
limbă a popoarelor noastre”3.
În cele spuse de ambasadorul cubanez se făcea referire la vizita întreprinsă
de o delegaţie guvernamentală română condusă de ministrul comerţului exterior, la
20 octombrie 1960. Delegaţia română a fost primită de preşedintele Cubei, Osvaldo
Dorticos Torrado şi de primul ministru, Fidel Castro Ruz. În urma acestor
convorbiri s-a semnat un comunicat privind stabilirea relaţiilor diplomatice şi
schimbul de ambasadori, „în scopul unei mai bune cunoaşteri reciproce şi pentru a
contribui la dezvoltarea relaţiilor multilaterale între cele două ţări”4.
La 18 martie 1961, Mihai Magheru a fost numit ambasador extraordinar şi
plenipotenţiar al României la Havana. El şi-a prezentat scrisorile de acreditare
preşedintelui cubanez la data de 5 mai 1961. Cu această ocazie, preşedintele
Dorticos a exprimat recunoştinţă pentru acţiunile de solidaritate ale poporului
român cu poporul cubanez5.
Între acţiunile de sprijinire a Cubei de către România s-a numărat şi
declaraţia făcută de reprezentantul său la O.N.U., Silviu Brucan, care, în cadrul
şedinţei din 18 aprilie 1961 a Comitetului Politic al Adunării Generale, afirma că
invazia declanşată împotriva regimului Castro la Playa Giron este „un caz tipic de
export de contrarevoluţie”, fiind „sarcina O.N.U. să combată această manifestare a

1
Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 220/1959, dosar neinventariat, filele 1-6.
2
Dumitru Preda, Op. cit., p. 20.
3
Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 220/1960, dosar neinventariat, fila 5.
4
Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. III, p. 201 şi Virgil Cândea, Constantin I.
Turcu, op. cit., p. 237.
5
Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. III, p. 202. În legătură cu atitudinea
României, vezi şi Aurel Pantea, Cuba revoluţionară şi România, Editura Dacia, Cluj,
1979 şi Doru Bratu, Contribuţii cu privire la relaţiile Cubei cu ţările Americii Latine
(1959-1975), în Revista de Istorie, Editura Academiei, tomul 34, nr. 12/1981, p. 2263-
2286.
49
politicii imperialiste”. El mai declara în mod „solemn că poporul român îşi exprimă
solidaritatea cu poporul cuban în aceste vremuri de grea încercare pentru el şi
suntem convinşi că bravul popor al Cubei va reuşi să zdrobească pe invadatori”1. În
acelaşi spirit au fost organizate întruniri şi manifestaţii în întreprinderi, şcoli,
universităţi la Bucureşti şi Cluj, Iaşi, Tg. Mureş şi în alte oraşe. În 18 aprilie 1961 a
avut loc, în sala Bibliotecii Centrale Universitare, mitingul oamenilor de ştiinţă din
Capitală la care a luat cuvântul academicianul Andrei Oţetea, care a condamnat
agresiunea împotriva Cubei şi a exprimat solidaritatea oamenilor de ştiinţă români
cu „cauza poporului cuban”2. În ziua de 19 aprilie, în Piaţa Universităţii din
Bucureşti a avut loc un mare miting al tineretului şi studenţilor din Capitală, toţi
vorbitorii elogiind rezistenţa cubaneză, condamnând agresiunea şi exprimând
solidaritatea tineretului studios cu „prietenii din Cuba”3. După adoptarea unei
moţiuni care condamna invazia de la Playa Giron, participanţii la miting s-au
îndreptat spre sediul Legaţiei S.U.A. strigând lozinci ca: „Jos mâinile de pe Cuba”,
„Afară cu imperialismul din Cuba” şi, în cele din urmă, pătrunzând în curtea
ambasadei, fiind înlăturaţi cu ajutorul forţelor de ordine ale miliţiei4.
Guvernul român a dat publicităţii o declaraţie, la 21 aprilie 1961, în care
„deplin solidar cu Declaraţia din 18 aprilie 1961 a guvernului URSS” considera că
„guvernul S.U.A. poartă întreaga răspundere pentru acţiunile militare îndreptate
împotriva Republicii Cuba şi pentru consecinţele grave pe care continuarea
acestora le-ar putea avea pentru securitatea şi pacea generală” şi va acţiona pentru
„susţinerea poporului cuban în lupta sa dreaptă de apărare a independenţei şi
suveranităţii sale naţionale”5.
La 1 decembrie 1961, Manuel Yepe Mendez, primul ambasador cubanez
acreditat la Bucureşti şi-a prezentat scrisorile de acreditare6.
Pentru înţelegerea mai corectă a relaţiilor româno-cubaneze în anii 1960-
1961, dispunem de un foarte interesant document alcătuit la 2 iulie 1961 de
diplomatul român acreditat la Havana, Mihai Magheru. În primul rând din
documentul amintit rezultă că primele schimburi de delegaţii comerciale au avut
loc „după hotărârea comună de la Moscova asupra sarcinilor economice a ţărilor
socialiste în legătură cu Cuba”. Ambasadorul român precizează faptul că la venirea
sa la post a constatat „că atât în presă cât şi la radio şi televiziune R.P.R. este foarte
prost popularizată şi, când este, în general, se menţionează cu celelalte ţări
socialiste”7. O cauză a acestei situaţii era şi faptul că ambasada dispunea de foarte
puţin material de propagandă. Ambasadorul român menţiona faptul că în Cuba era
în plină desfăşurare o campanie de popularizare a ţărilor socialiste, scopul ei fiind

1
Doru Bratu, op. cit., p. 2272.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 2273.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. III, p. 202.
7
Arhiva M.A.E., Fond Cuba, Prb. 220/1961, dosar referitor la relaţiile externe ale R.P.R.,
fila 62.
acela de „a întări convingerea poporului cuban că, cu toată blocada economică şi
ameninţarea militară americană, nu este singur, cât şi introducerea, treptat, a
concepţiei de ţară socialistă, soră şi solidară cu ţările socialiste”1. Dacă acesta era
cadrul general în care evoluau relaţiile reciproce, diplomatul român precizează însă
că „există diferenţieri care au la obârşie atât motive economice, cât şi politice” în
modul în care guvernul cuban se raportează la diferitele state socialiste. Cu multă
simpatie erau privite U.R.S.S. şi Cehoslovacia care au dat şi „cel mai mare ajutor
economic şi militar (armament) precum şi China, Vietnam şi Coreea „care au dus şi
duc o luptă împotriva imperialismului mult similară cu a lor”, în aceasta existând
„un interes politic şi de propagandă”2. Alte ţări, cum ar fi „R.P.R. şi R.P.U. se
găsesc menţionate mai rar...”. Aceste diferenţe de tratament, preciza Mihai
Magheru, „nu se manifestă în materie de protocol sau de atitudine personală a
autorităţilor”, el însuşi fiind primit cu „interes şi prietenie”, „Guevara, Nuńez,
Jimenez, Buch... Roa şi Dorticos” arătându-se chiar foarte atenţi.
Atitudinea diferenţiată a autorităţilor cubaneze faţă de ţările socialiste îşi
avea originea, după aprecierea diplomatului român, „la începutul relaţiilor Cubei cu
aceste ţări”. Întrucât în 1960 principala problemă o reprezenta procurarea de
armament şi întrucât în acest sens primele care au ajutat Cuba au fost, în ordine,
Cehoslovacia, U.R.S.S., Polonia şi R.D.G., poziţia guvernului castrist era, în mod
programatic, de strângere a relaţiilor cu acestea. Totodată, această situaţie explica
şi de ce strângerea relaţiilor cu România, Bulgaria şi Ungaria se situa pe un plan
secundar. Aşadar, prevalaseră relaţiile economice şi militare care au constituit un
ajutor „imediat şi substanţial şi au permis cubanilor să facă faţă tuturor presiunilor
americane”3. „Cred totuşi că dată fiind politica lor de principiu şi importanţa pe
care o are sprijinul economic şi politic al întregului lagăr a fost din partea lor o
socoteală oarecum îngustă şi care ia un caracter discriminatoriu”, conchidea Mihai
Magheru4. Semnificativ în acest sens era şi faptul că pentru România, Ungaria şi
Bulgaria autorităţile cubaneze nu au găsit multă vreme un ambasador care să fie
trimis. Toate acestea puteau defini politica externă cubaneză ca fiind „utilitară”,
lucru evident şi în relaţiile cu ţările asiatice şi africane. „Ei îşi duc campania
politică în America Latină aproape exclusiv şi este normal şi just” mai aprecia, în
analiza sa, diplomatul român5.
Interesant este faptul că, în analiza pe care o făcea, ambasadorul Magheru
considera că acest „utilitarism” al politicii externe cubaneze se mai datora şi
„mentalităţii superiorităţii revoluţiei cubane faţă de alte revoluţii” care, după
părerea sa, se mai întâlnea în Coreea şi China6.
În continuarea materialului la care facem referire există şi un portret politic
al lui Fidel Castro, care merită să fie reprodus:

1
Ibidem, fila 64.
2
Ibidem.
3
Ibidem, fila 65.
4
Ibidem.
5
Ibidem, fila 66.
6
Ibidem.
51
 „Castro personal cred că este plin de mândrie naţională dar nu în sensul
exclusivist care să ducă la complex de superioritate. Castro are mândria omului
care nu vrea să fie călcat pe picior dar care el însuşi respectă pe vecin. Impresia
mea este că Castro stăpâneşte bine problemele de politică mondială dar că este în
mod natural preocupat în permanenţă de problema relaţiilor lor cu S.U.A. şi aceasta
poate uneori să eclipseze celelalte obiective ale politicii externe. Unii conducători
ai P.S.P. consideră că Fidel Castro este obsedat şi se preocupă chiar prea mult de
probleme de apărare («ca un joc cu soldaţii»)”1.
În ultima parte a documentului analizat se fac referiri la relaţiile bilaterale,
ambasadorul României formulând o serie de considerente personale care porneau
de la ideea că „esenţialul în relaţiile noastre cu Cuba nu este această concepţie
utilitaristă sau uneori poate aparent discriminatorie”. Sub influenţa sloganurilor
ideologiei oficiale a timpului, el credea că „principalul lucru este importanţa
revoluţiei cubane, succesul ei, dezvoltarea ei justă”, important fiind “să nu se
ivească devieri de dreapta sau de stânga” şi Cuba să poată rezista „agresiunii
directe sau indirecte” ale S.U.A. Aşadar, se trăgea concluzia „dacă noi ne găsim un
loc care să contribuie cât de cât la succesele lor în problemele de mai sus, relaţiile
noastre cu Cuba sunt pe un făgaş bun, atitudinea lor va fi corespunzătoare faţă de
noi şi ţara noastră va fi binecunoscută în Cuba2.
Concluzia asupra relaţiilor bilaterale era oarecum contradictorie cu cele
susţinute anterior. Ambasadorul considera că „acordul nostru comercial şi de
asistenţă tehnică sunt o bază serioasă a relaţiilor. Dar aici esenţialul este ca
prevederile să se execute la timp şi complet. R.P.R. are aici o situaţie specială
datorită apropierii de limbă, subliniate de mulţi cubanezi, ca să ajute la formare de
cadre de specialitate, din păcate tocmai aici suntem în întârziere”3.
Mihai Magheru era convins că larga popularizare a „succeselor” din
România îi va ajuta mult pe cubanezi şi, în buna tradiţie a reprezentanţilor noştri în
America Latină, indiferent de perioada istorică, se plânge că nu are materiale
adecvate pentru popularizarea României (cărţi, filme, discuri, presă). Concluzia
concluziilor, pe care ţine să o sublinieze încă o dată în finalul analizei sale este că
„baza bunei şi utilei dezvoltări a relaţiilor noastre cu Cuba trebuie să fie în primul
rând buna şi prompta executare a acordurilor economice şi tehnico-ştiinţifice”4.
La sfârşitul anului 1961 ambasadorul Cubei la Bucureşti nu-şi ocupase încă
postul, deşi autorităţile române acordaseră agrementul pentru persoana
nominalizată: Manuel Yepe Mendes. În legătură cu acesta, Ministerul de Externe
român deţinea o serie de informaţii obţinute în luna noiembrie a anului 1961 dintr-
o convorbire pe care un funcţionar din această instituţie o avusese cu Aurelia
Castro, care venise în România de la Praga pentru a-i întâmpina pe studenţii
cubanezi ce urmau să înveţe în Cehoslovacia şi care sosiseră în portul Constanţa.
Membră a Partidului Socialist Popular din Cuba, ea afirma că îl cunoaşte personal

1
Ibidem.
2
Ibidem, fila 67.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
pe viitorul ambasador cubanez care provine dintr-o familie de „intelectuali mic-
burghezi”, tatăl său fiind şeful protocolului din M.A.E. cuban încă înainte de
instaurarea regimului lui Batista şi în primii ani ai regimului acestuia. Ea îşi
manifesta, în cel mai pur stil caracteristic extremismului comunist, rezerve faţă de
„fidelitatea” acestuia faţă de revoluţie şi îl caracteriza pe Manuel Yepes ca pe un
om care îşi îndeplineşte „îndatoririle cetăţeneşti şi de muncă” dar la care nu te poţi
aştepta la mai mult1.
În întreaga perioadă cuprinsă între 1961 şi 1989 relaţiile româno-cubaneze
au cunoscut numeroase momente de creştere şi descreştere în funcţie de evoluţiile
interne, cât şi de cele de pe plan internaţional.
Un eveniment care a marcat evoluţia relaţiilor bilaterale a fost ceea ce
istoria relaţiilor internaţionale din perioada Războiului Rece este cunoscut sub
numele de „Criza rachetelor” (sau „criza din Caraibe”) din octombrie 19622.
În diversele rapoarte întocmite de ambasada noastră de la Havana la
sfârşitul anului 1962, începutul anului 1963, se considera ca o apreciere generală că
relaţiile „cu Cuba în această perioadă s-au desfăşurat normal, până la evenimentele
din octombrie. În cursul şi după aceste evenimente, atitudinea guvernului cuban
faţă de R.P.R. nu s-a deosebit de aceea faţă de celelalte ţări socialiste”3. Deşi se
constata o oarecare rezervă în relaţiile cu reprezentanţii acestor ţările socialiste,
după terminarea crizei din octombrie, „relaţiile economice, culturale, tehnico-
ştiinţifice au continuat să se desfăşoare normal chiar în timpul evenimentelor.
Cubanii au cerut să trimitem 17 profesori, au insistat pentru venirea meteorologului
şi a regizorului de balet tocmai în perioada când în discuţiile directe se putea
observa oarecare rezervă”4.
Se menţionează în sintezele privind relaţiile bilaterale că preşedintele
Cubei, Osvaldo Dorticos, a caracterizat aceste relaţii ca fiind „minunate”, dorind să
arate că el consideră „relaţiile dintre R.P.R. şi Cuba ca relaţii frăţeşti de mutuală
înţelegere şi ajutor reciproc”. Totodată se observă faptul că preşedintele cubanez nu
a menţionat ajutorul acordat de România în timpul crizei, „n-a mulţumit pentru
acest ajutor aşa cum a făcut după invazia din 1961 cu ocazia depunerii scrisorilor
de acreditare”. Se considera că aceasta se datora „complexului lor psihologic în
urma felului în care s-a ajuns la rezolvarea crizei” şi se considera că declaraţia
făcută de Chivu Stoica la „congresul P.S.U.G. că sprijină cele 5 puncte ale lui Fidel
Castro vor ajuta la o bună apreciere, în continuare a partidului, guvernului şi ţării
noastre de către cubani”5.
În încheierea analizei se propunea “dat fiind situaţia creată în urma «crizei
din Caraibe», nervozitatea de care au dat dovadă conducătorii cubani şi
neînţelegerea faţă de acţiunile U.R.S.S.” să fie invitate de cât mai multe

1
Ibidem, p. 109.
2
Doru Bratu, Istoria relaţiilor româno-latino-americane, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000, p. 198-209
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
53
personalităţi din Cuba, care să cunoască direct situaţia din România. Ambasadorul
român aprecia că ar fi indicat să fie invitate primele patru personalităţi din ierarhia
cubaneză (Osvaldo Dorticos, Fidel Castro, Ernesto Guevara, Raul Roa)1.
În raportul său asupra activităţii desfăşurate de reprezentanţa diplomatică a
României la Havana pe parcursul anului 1962, Mihai Magheru considera că
relaţiile economice dintre Cuba şi România “au continuat să se desfăşoare normal,
conform prevederilor acordului”2. Exista totuşi în balanţa comercială un deficit de
5 milioane de pesos în defavoarea Cubei însă volumul comerţului exterior era
“inferior celui al ţărilor socialiste din Europa cu Cuba”. Prognoza pe 1963 indică
însă o creştere a deficitului amintit ca urmare a scăderii posibilităţilor de export
cubaneze în urma micşorării producţiei de zahăr şi ca urmare a faptului că nevoile
de import au rămas aceleaşi3.
Relaţiile culturale între cele două ţări s-au desfăşurat în anii 1961-1962 pe
baza programului de schimburi în domeniul educaţiei, culturii şi ştiinţei „ale cărui
prevederi în general au fost îndeplinite”4. Ca rezultat general era consemnat faptul
că „România era mai bine cunoscută” în Cuba5. În primele şase luni ale anului
1962 presa cubaneză a publicat “131 de articole şi reportaje despre R.P.R., 336 de
ştiri şi 213 fotografii” tot în aceeaşi perioadă 131 de cinematografe au prezentat
timp de o săptămână câte un film românesc”. S-au editat trei cărţi: „Baltagul”,
„Dulăii” şi un volum de teatru6. Partea cubaneză a fost foarte mulţumită de
prestaţia profesorilor români veniţi în Cuba şi care, ca număr, se situau pe locul al
doilea, după cei invitaţi din U.R.S.S.7.
O serie de activişti care au făcut stagii de pregătire în România „au primit
funcţii de răspundere deoarece s-a apreciat că au acumulat multe cunoştinţe”8.
În baza înţelegerilor bilaterale în domeniul relaţiilor tehnico-ştiinţifice era
reliefată şcolarizarea studenţilor cubanezi în România. În legătură cu acest aspect,
care ulterior a creat numeroase probleme între cele două părţi, în 1961, delegaţia
cubaneză venită să întâmpine la Constanţa pe viitorii studenţi cubanezi ce urmau
să-şi facă studiile în Cehoslovacia, aprecia că studenţii care se află la studii în
Romania erau mulţumiţi de condiţiile care le aveau şi au cerut să se transmită
organelor care se ocupă de ei „să nu neglijeze nici un moment educaţia politică,
deoarece după cum spuneau ei, nu vor să-i formeze numai ca buni tehnicieni sau
ingineri, dar, în acelaşi timp, să primească o educaţie politică sănătoasă marxist-
leninistă. Arătau că poate n-ar fi rău dacă aceştia ar fi ţinuţi mai din scurt, să li se
îngrădească chiar unele libertăţi în favoarea studiului şi a educaţiei politice9.

1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
Ibidem.
 Într-un raport al ambasadorului Mihai Magheru la capitolul referitor la
contribuţia sa la dezvoltarea relaţiilor bilaterale, reţine atenţia aprecierea conform
căreia ar fi fost necesară stabilirea unui contact direct cu Fidel Castro. Dar, sublinia
diplomatul român, „cu ambasadorii ţărilor socialiste, în afară de cel sovietic şi ceh,
Fidel Castro nu are obiceiul să primească în audienţă. El este foarte amabil (uneori
încântător) în întâlniri ocazionale dar nimic mai mult. Discuţiile directe cu el le-au
avut acei ambasadori care au însoţit delegaţiile la un anumit nivel...”1.
Observaţiile făcute de la nivelul ministrului de externe român asupra
raportului de activitate al ambasadei de la Havana reţin faptul că în ceea ce priveşte
relaţiile politico-diplomatice româno-cubaneze, deşi consideră că „este justă
aprecierea ambasadei că aceste relaţii s-ar fi putut dezvolta mai mult, ţinând seama
de nivelul relaţiilor Cubei cu celelalte ţări socialiste şi de posibilităţile reale
existente în acest sens, totuşi nu sunt analizate cauzele acestei relative rămâneri în
urmă... Ambasada face numai constatări... dar nu a căutat să afle, din discuţiile la
ocazii potrivite şi din surse autorizate, motivele acestor atitudini”2.
Concluzionând, apreciem că relaţiile româno-cubaneze în primii doi ani de
la stabilirea lor au evoluat, cu toată apartenenţa celor două state la blocul comunist
dominat de U.R.S.S., la un nivel minim fiind marcate de pretenţiile Cubei de a fi
ajutată necondiţionat de toate statele comuniste din Europa şi de directivele
Moscovei privind „sarcinile” acestora pentru sprijinirea „primului stat socialist de
pe continentul American”.
Relaţiile politico-diplomatice româno-cubaneze erau caracterizate în
diferitele rapoarte şi analize de la nivelul conducerii ministerului de externe, ca
fiind „restrânse”. Acest aparent paradox se datora direcţiilor divergente imprimate
de liderii comunişti ai celor două state, Gh. Gh. Dej, apoi Nicolae Ceauşescu şi
Fidel Castro, în politica externă şi în relaţiile între partidele comuniste care se aflau
la conducerea ţărilor aparţinând „lagărului socialist”. Unele poziţii adoptate de
România, începând cu aprilie 1964, au fost considerate de conducerea cubaneză ca
o disidenţă periculoasă pentru unitatea „lagărului” şi adesea ca o adevărată
ameninţare chiar pentru revoluţia cubanez. Acest mod de a interpreta acţiunile de
politică externă ale României s-a reflectat în activitatea oficiilor diplomatice de la
Bucureşti şi Havana şi a avut urmări în plan economic, dar şi unele culturale.
Evoluţia raporturilor româno-cubaneze era analizată într-un mod obiectiv
într-o notă a M.A.E. din 13 februarie 1965 adresată lui Ion Gh. Maurer sub
semnătura lui Corneliu Mănescu. Se aprecia că din semestrul doi al anului 1964
relaţiile reciproce au fost prejudiciate de hotărârea guvernului cuban de a-şi retrage
toţi studenţii, tehnicienii şi specialiştii care se aflau la studii şi specializare în
România. Această decizie fusese luată datorită poziţiei de respingere a Declaraţiei
C.C. al P.M.R. din aprilie 1964 de conducerea de partid şi de stat cubaneză3. După
părerea ambasadei de la Havana, poziţia de respingere s-ar fi datorat în primul rând
faptului că nu exista nici o referire la Cuba şi la solidaritatea cu ea, aşa cum se

1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Idem, p. 293-306
55
obişnuia în perioada anterioară în practica mişcării comuniste internaţionale atunci
când se dădeau publicităţii documente importante referitoare la relaţiile între ţările
socialiste. Apoi, partea română se împotrivise publicării, în buletinul ambasadei
cubaneze din Bucureşti, a unor paragrafe dintr-un discurs al lui Fidel Castro, care
conţinea injurii la adresa S.U.A., la care s-a adăugat cererea modificării discursului
ambasadorului cuban ce urma să fie prezentat la televiziune cu ocazia zilei de 26
iulie din aceleaşi motive, precum şi nepublicarea „in extenso” a discursurilor lui
Fidel Castro, care ar fi fost foarte dese şi foarte lungi. Cuba mai era nemulţumită şi
de „unele acţiuni întreprinse de R.P.R. pe linia îmbunătăţirii relaţiilor cu S.U.A.”1.
De asemenea, diplomaţia cubaneză se declarase “surprinsă” de votul României la
O.N.U. în favoarea denuclearizării Americii Latine, poziţie interpretată ca “o
acţiune de desolidarizare a R.P.R. faţă de Cuba”2. La aceasta se adăuga faptul că, în
discursul ţinut la O.N.U., ministrul de externe român nu făcuse nici o referire la
Cuba, aşa cum făcuseră reprezentanţii altor ţări socialiste.
În ceea ce priveşte relaţiile economice dintre cele două ţări, acestea
fuseseră îngreunate de propunerile făcute de partea cubaneză ca România să-şi
reducă propria producţie de zahăr şi să importe, pentru nevoile interne, zahăr
cubanez, propuneri neacceptate3.
La toate acestea se adăuga faptul că Republica Cuba ducea „o politică
zgomotoasă”, de apropiere faţă de unele ţări africane şi asiatice, prezentându-se
„drept exemplu de consecvenţă revoluţionară”, iar Fidel Castro – drept un „lider”
al mişcărilor revoluţionare de pe cele trei continente Africa, Asia, America Latină4.
Pe lângă aspectele contradictorii din relaţiile reciproce, erau prezente însăşi
momente pozitive. La 29 septembrie 1964 ambasada României din Cuba a solicitat
Ministerului Relaţiilor Externe al Republicii Cuba susţinerea candidaturii
academicianului Athanase Joja pentru Consiliul Executiv al U.N.E.S.C.O. la
alegerile ce urmau să aibă loc. Partea cubaneză a comunicat celei române, la 30
septembrie 1964, că „guvernul Cubei a decis să sprijine candidatura şi a dat
instrucţiuni delegaţiei cubane în acest sens”5.
Tensiunile din relaţiile reciproce au continuat să se manifeste şi în anul
1965. Acest lucru este relevat de Raportul întocmit de noul ambasador la României
de la Havana, Vasile Muşat. În viziunea acestuia, mai ales prima jumătate a anului
1965, „a marcat o scădere a relaţiilor Cubei cu România, în special sub aspectul lor
politic”6. Spre deosebire de anul anterior, se arăta în documentul menţionat,
„conducătorii cubani şi alţi factori de răspundere şi-au manifestat direct
nemulţumirea şi atitudinea critică faţă de România”. Astfel, primul ministru
cubanez a formulat, în diferite ocazii, critici asupra politicii economice a României
în relaţiile cu ţările capitaliste şi cu Cuba. Adjunctul ministrului Comerţului

1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Ibidem .
Exterior a făcut referiri la faptul că“România nu ajută Cuba, nu o înţelege şi rupe
comerţul de politică”, iar ministrul Industriei a afirmat că “Fidel Castro a
interpretat netrimiterea la timp a pieselor de schimb pentru tractoare ca o atitudine
politică”1. Acest fapt a fost amplificat de presa cubaneză, care a reluat un articol
din revista „Cuba Socialista”, care punea greutăţile din întreprinderile agricole de
stat pe seama lipsei acelor piese de schimb. Ambasadorul Vasile Muşat observa că
„s-a micşorat foarte mult popularizarea României şi s-a adoptat o poziţie... puţin
prietenoasă faţă de diplomaţii români”, în acelaşi timp cu faptul că orice ocazie
oficială era folosită de conducerea cubană „pentru a demonstra public nivelul
scăzut al relaţiilor Cubei cu România”2. În plan diplomatic, s-a observat, după
plecarea lui Mihai Magheru, o preocupare a părţii cubaneze pentru sosirea la post a
noului ambasador, fapt ce se datora „comentariilor făcute în cercul diplomaţilor din
Havana, care apreciau absenţa ambasadorului nostru drept răspuns la hotărârea
guvernului cuban de retragere a studenţilor”3.
În raportul ambasadei se aprecia faptul că, după sosirea la post a noului
ambasador român la Havana, în special în ultimul trimestru al anului 1965, „a
simţit o uşoară relaxare şi apropiere, o atitudine relativ atentă a unor conducători
cubani, a unor personalităţi şi funcţionari din M.A.S....”. „Cu prilejul vizitei de
prezentare la Osvaldo Dorticos, relata Vasile Muşat în raportul ambasadei, Raul
Roa şi la un număr relativ mare de miniştri şi conducători ai organizaţiilor şi
instituţiilor centrale, dintre care 11 membrii ai C.C. ai P.C.C., am fost primit în
general cu atenţie, unii dintre cei vizitaţi făcând aprecieri pozitive despre partidul
nostru, despre ţara noastră”4. Nu au mai fost aduse în discuţie problemele legate de
retragerea studenţilor şi necumpărarea de zahăr, oficialităţile cubaneze declarând că
doresc să îmbunătăţească relaţiile cu România. Aşa, de exemplu, preşedintele
Consiliului Naţional al Culturii, Carlos Lechuga, a apreciat că ”pot fi dezvoltate
schimburile culturale ... prin trimiterea de formaţii artistice, de dirijori şi alţi artişti
valoroşi”5.
În concluziile Raportului ambasadei române privind stadiul relaţiilor Cubei
cu România în anul 1965 se formula ideea că acestea continuau să se menţină “la
nivel foarte scăzut faţă de alte ţări socialiste ca R.S.C., R.P.B., R.D.G.”6. Din anexa
acestui raport dorim să mai menţionăm faptul că se menţinea o racilă mai veche,
privitoare la corpul diplomatic din America Latină, în general, şi anume
necunoaşterea limbii ţării de acreditare. În cazul Cubei, se specifica, de exemplu,
că ”în prima jumătate a anului, învăţarea limbii spaniole s-a făcut insuficient de
organizat, motivat şi prin dorinţa de a se face economii, căutându-se profesori
trimişi de organele cubane, fără plată”, dar „în ultima parte a anului”.

1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
57
 Din consultarea fondului de arhivă al M.A.E. privind relaţiile bilaterale
româno-cubaneze în anul 1966 se constată continuarea practicii “agresive” a
diplomaţilor cubanezi acreditaţi la Bucureşti, care, permanent, aveau ceva de
reproşat sau revendicat. Constant, partea cubaneză, interpretând în manieră proprie
principiul „solidarităţii” între ţările socialiste, solicita materiale şi specialişti pentru
aproape orice sector de activitate, de la industria alimentară până la probleme de
reparare a autovehicolelor. Mai tot timpul era exprimată nemulţumirea pentru că ar
fi lipsit din partea română o reacţie promptă şi pentru că nu le erau trimise
persoanele pe care le doreau (de obicei, specialişti de cel mai înalt nivel).
Evenimentul cel mai important în relaţiile politico-diplomatice dintre
România şi Cuba la cumpăna dintre anii 1966-1967 l-a reprezentat vizita făcută în
ţara noastră, între 28 decembrie-4 ianuarie, de către Raul Castro Ruz, fratele lui
Fidel Castro, pe atunci directorul transporturilor din cadrul Institutului Naţional
pentru Reforma Agrară pentru cele trei provincii orientale ale Cubei, şi al doilea
secretar al P.C.C.1. Scopul vizitei era acela al studierii posibilităţilor de dezvoltare
a legăturilor comerciale şi tehnico-ştiinţifice între Cuba şi România. El a vizitat
Uzina de tractoare Braşov, Uzina de camioane „Steagul Roşu” şi Uzina „23
August”. Cu diferite prilejuri, în cadrul discuţiilor, oaspetele cubanez şi-a
manifestat “admiraţia” pentru realizările economice ale României, iar, cu ocazia
recepţiei oferite de ambasada Cubei la Bucureşti, cu prilejul zilei naţionale, la 1
ianuarie 1967, în discuţia purtată cu ministrul de Externe român, Corneliu
Mănescu, a afirmat că va prezenta preşedintelui şi prim-ministrului ţării sale
“posibilităţile mari care există pentru dezvoltarea multilaterală a relaţiilor dintre
România şi Cuba”. Raul Castro Ruz a insistat, în mod deosebit, pe necesitatea
dezvoltării relaţiilor comerciale, pe baza cumpărării de zahăr cubanez de către
partea română2.
Relaţiile româno-cubaneze erau, în anul 1967, influenţate de un complex de
factori. Pe de o parte, era vorba despre relaţiile între ţările socialiste, în cadrul
cărora diplomaţia românească se manifesta din ce în ce mai independent, ceea ce se
reflecta şi în relaţiile cu ţările Americii Latine, implicit cu Cuba, lipsind
concertarea de până în 1964. Pe de altă parte, era vorba despre relaţiile Cubei cu
ţările latino-americane, în mediile diplomatice internaţionale considerându-se că
guvernul cubanez nu acţiona în manieră responsabilă în relaţiile sale cu acele ţări,
declaraţii de tipul celei făcute de Fidel Castro, conform căreia guvernul cuban nu
va restabili relaţii diplomatice, economice şi culturale cu ţările din America Latină
până ce în acestea nu vor veni la putere guverne revoluţionare, fiind considerate
lipsite de realism”3.
Diplomaţii români din Cuba se aflau adesea într-o situaţie paradoxală ca
urmare a faptului că autorităţile cubaneze, care monitorizau relaţiile ţărilor
socialiste cu statele latino-americane îşi expuneau, adesea în public, nemulţumirea

1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
faţă de dezvoltarea acestora, România situându-se, din acest punct de vedere, în
viziunea cubaneză, în prim plan.
Reflectând evoluţia relaţiilor româno-cubaneze, Raportul general al
ambasadei române la Havana pe anul 1966 aprecia că, şi în acel an, „conducerea
cubană de partid şi de stat a continuat să aibe o atitudine rece, distantă faţă de ţara
noastră, faţă de politica P.C.R. şi a guvernului român”1. În relaţiile economice,
adăuga acelaşi document, nu interveniseră probleme deosebite faţă de anul anterior,
dat fiind volumul limitat al schimburilor comerciale, care, în mare parte, au constat
din livrări de mărfuri româneşti în contul creditului acordat Cubei2. Relaţiile
culturale dintre cele două ţări au avut de suferit, la rândul lor, datorită semnării
protocolului de schimburi culturale pe anii 1965-1966 cu o întârziere de 10 luni3. Şi
în ceea ce priveşte relaţiile de presă, lucrurile nu stăteau prea bine, media cubaneză
având reticenţe în a prezenta ştiri despre România, de teama criticilor lui Fidel
Castro4.
Raportul, întocmit de Vasile Muşat, la sfârşitul lunii ianuarie 1967,
relatează însă un eveniment foarte important, care marca modificarea radicală a
atitudinii autorităţilor cubaneze faţă de România şi de acţiunile întreprinse de ea pe
arena internaţională.
La 12 ianuarie 1967, Fidel Castro a participat la spectacolul de gală
prezentat de ansamblul Teatrului de operă şi balet din Bucureşti, prilej cu care a
purtat o lungă discuţie cu ambasadorul român, în cadrul căreia a abordat, direct,
problema relaţiilor dintre România şi Cuba, pe care le-a caracterizat ca
„nesatisfăcătoare”5. Fidel Castro şi-a exprimat regretul pentru faptul că relaţiile
reciproce, „care au fost foarte bune, calde, frăţeşti în primii ani după victoria
revoluţiei cubane, s-au răcit atât de mult în ultimii ani”. Considerând că ar fi fost
necesară o mai bună cunoaştere reciprocă, a lăsat să se înţeleagă că „informaţiile
trimise de ambasada cubană din Bucureşti au fost insuficient de reale, constituind o
cauză a răcirii relaţiilor dintre România şi Cuba”6. El considera, referindu-se la
planul economic al relaţiilor, că schimburile comerciale au un nivel scăzut,
„datorită faptului că cele două ţări au produse asemănătoare pentru export”, evitând
să amintească tradiţionalele subiecte ale discursului politic cubanez, referitoare la
importul de zahăr şi datoria ţărilor socialiste de a ajuta economic Cuba.
Menţionând şi problema retragerii studenţilor cubanezi din România, ca o cauză
posibilă a răcirii relaţiilor dintre cele două ţări, el a subliniat că nici guvernul
român, nici cel cubanez nu au făcut din aceasta o problemă politică în mod public7.
Ambasadorul român concluziona, în urma acestei discuţii cu Fidel Castro, că, cel
mai probabil, atitudinea faţă de România să fi fost cauzată de „informarea

1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
Ibidem.
59
denaturată” a liderului cubanez de către ambasada din Bucureşti şi de alte organe şi
„având în vedere metodele de muncă ale conducerii cubane, în care Fidel Castro
hotărăşte totul, probabil că nimeni nu a avut curajul să ridice problema
îmbunătăţirii relaţiilor cu ţara noastră”1.
Semnalul transmis de partea cubaneză, privind dorinţa de a-şi reformula în
sens pozitiv relaţiile cu România au fost concretizate într-o serie de vizite reciproce
la nivel înalt. Între 29 martie şi 19 aprilie 1967, a vizitat România Arturo Guzman,
ministrul cubanez al Minelor, combustibililor şi energiei, iar, în Cuba, s-au deplasat
două delegaţii româneşti, una economică, condusă de Gheorghe Rădulescu,
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştrii şi, în toamna anului 1967, alta, cu
caracter politic, condusă de Emil Botnăraş, la începutul anului 1968. În cadrul
discuţiilor cu demnitarii români, Fidel Castro a apreciat că relaţiile reciproce au
fost necorespunzătoare, datorită a două cauze. O primă cauză ar fi fost „acţiunea
sistematică a conducerii Uniunii Sovietice de a prezenta în mod voit denaturat
politica P.C.R. şi a guvernului României în legătură cu unitatea sistemului socialist
mondial şi cu solidaritatea şi sprijinul faţă de Cuba; conducătorii sovietici au
prezentat România ca ţara care se opune asumării de către ţările socialiste a
răspunderii pentru apărarea Revoluţiei cubane împotriva ameninţării S.U.A., care
se opune întăririi capacităţii de apărare a Cubei şi primirii acesteia în Tratatul de la
Varşovia”2. O a doua cauză ar fi fost „incapacitatea conducerii cubane de partid şi
de stat de a analiza profund şi a înţelege politica principială, justă a P.C.R.,
condiţiile dificile în care se dezvoltă România în cadrul sistemului socialist,
condiţii similare cu cele în care se află Cuba”3.
Conducerea de partid şi de stat a României a considerat satisfăcătoare
această poziţie a lui Fidel Castro şi a decis că s-au creat condiţiile necesare pentru o
dezvoltare deosebită, pe toate planurile, a relaţiilor dintre cele două ţări. Mai
trebuie menţionat faptul că documentele M.A.E. scot în evidenţă că ieşirea din
impas a relaţiilor româno-cubaneze s-a datorat, în cea mai mare măsură, părţii
române4.
În anul 1968 a fost rechemat în ţară ambasadorul cubanez Manuel Yeye
Menendez. Până în octombrie 1968, la conducerea oficiului diplomatic, s-a aflat, în
calitate de însărcinat cu afaceri a.i., Zenen Buergo, înlocuit, la 16 octombrie, de
Rodolfo Sarracino. La 2 noiembrie 1968, Rodolfo Sarracino a cerut, în cadrul unei
audienţe la primul adjunct al ministrului de Externe, George Macovescu, din
însărcinarea guvernului său, agrementul pentru numirea lui Jesus Barreiro
Gonzales, directorul Departamentului ţări socialiste din M.A.E. cubanez, în calitate
de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Cuba la Bucureşti. El a
adăugat că, prin aceasta, relaţiile dintre cele două state vor intra în normal din

1
Ibidem.
2
Ibidem .
3
Ibidem.
4
Ibidem.
punct de vedere al reprezentării diplomatice, după o perioadă cam îndelungată de la
plecarea şefului de misiune1.
Sosit în ţară în luna decembrie a anului 1968, noul ambasador al Cubei
declara, în cadrul unei vizite de prezentare în cadrul M.A.E., că „a sosit în România
cu sentimentul că se află ca în propria sa ţară şi, de asemenea, cu dorinţa de a
contribui la dezvoltarea în continuare a bunelor relaţii între cele două ţări”. Aceste
sentimente se bazau, în opinia sa, „pe comunitatea de origine latină, cât şi pe
comunitatea de ţeluri şi idei”2.
Raportul ambasadei române de la Havana confirma faptul că relaţiile dintre
„România şi Cuba au cunoscut în anul 1968 o evoluţie continuu ascendentă”.
Conducerea cubană, specifica acelaşi document, a manifestat „atenţie şi grijă
pentru menajarea relaţiilor cu România, demonstrând că adoptarea unor poziţii
diferite în anumite probleme internaţionale – cum a fost cazul intervenţiei şi
ocupaţiei militare a Cehoslovaciei de către cele cinci ţări socialiste – nu trebuia să
afecteze dezvoltarea relaţiilor de prietenie între partidele şi ţările noastre”3.
Elementul nou, care apărea, era constatarea faptului că presa din ambele ţări, spre
deosebire de anii trecuţi, a dovedit o preocupare sporită pentru a marca acţiunile
politice mai importante dintre cele două state. Se mai constata, de asemenea,
puternica dezvoltare a relaţiilor economice între România şi Cuba în anul 1968.
Protocolul comercial pe anul respectiv a prevăzut un volum de schimburi reciproce
de peste 12.000.000 dolari, de şase ori mai mult decât în 1967. Partea română a mai
acordat Cubei un credit de 30 de milioane de dolari pentru livrarea de instalaţii,
echipament şi asistenţă tehnică în industria petrolieră, ajutor pentru care
conducerea cubaneză a exprimat, în mai multe rânduri, public, mulţumiri4.
Concluzia raportului menţionat era aceea că relaţiilor româno-cubaneze, ca urmare
a măsurilor luate de partea română, li se deschideau „largi perspective de
dezvoltare viitoare... în toate domeniile: de partid, diplomatice, economice,
culturale”5.
În acest context ascendent al evoluţiei relaţiilor bilaterale, între 26 şi 30 mai
1972, Fidel Castro a întreprins o vizită în România, în fruntea unei delegaţii de
partid şi guvernamentale. Au avut loc convorbiri oficiale, în cadrul cărora s-au
trecut în revistă relaţiile dintre cele două ţări, apreciindu-se că acestea au avut o
evoluţie pozitivă6.
De asemenea, în cadrul discuţiilor, cele două părţi şi-au exprimat poziţia în
legătură cu principalele evenimente internaţionale. Rezultatele întrevederilor şi
discuţiilor au fost apreciate ca „o expresie a relaţiilor de prietenie şi colaborare”

1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Petre Bărbulescu, Ion Calafeteanu, Ionel Cloşcă, Nicolae Ecobescu (coordonator), George
Marin, Ilie Şerbănescu, Relaţii internaţionale postbelice. Cronologie diplomatică, vol.
II, 1965-1980, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 205.
61
dintre cele două state şi partide comuniste şi, totodată, „o expresie a dorinţei de a
întări această colaborare în lupta pentru victoria socialismului ... pentru victoria
luptei împotriva imperialismului, colonialismului şi neocolonialismului”1.
Escamotând realitatea, în limbajul specific documentelor oficiale dintre
statele comuniste, Comunicatul comun, dat publicităţii la încheierea vizitei,
evidenţia „dezvoltarea ascendentă a relaţiilor economice, creşterea şi diversificarea
schimburilor comerciale, lărgirea cooperării pe multiple planuri”2. Comunicatul
mai releva „multiplele posibilităţi” ale cooperării viitoare, recomandând
organismelor de specialitate din cele două ţări să stabilească măsuri concrete pentru
adâncirea cooperării, îndeosebi în domeniul industriei miniere, chimice,
materialelor de construcţii, transporturi şi tehnice3. Dincolo de toate acestea, era
important însă mesajul politic, care, în esenţă, semnifica o revizuire a atitudinii
conducerii politice cubaneze faţă de „dizidenţa” românească în cadrul lagărului
socialist. Era, de asemenea, o încercare a liderului cubanez de a găsi o posibilă
cale de ieşire din constrângerile relaţiei cu Uniunea Sovietică, care nu era dispusă
să sprijine, fără condiţii, supravieţuirea regimului de la Havana, adesea
imprevizibil, datorită personalităţii lui Fidel Castro.
La data de 28 august 1973, Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. a aprobat
programul vizitei pe care preşedintele Consiliului de Stat urma să o întreprindă
într-o serie de ţări din America Latină. Vizita era considerată ca „un important act
de politică externă” al României, urmând să contribuie „la dezvoltarea prieteniei şi
colaborării cu ţările Americii Latine, la cauza generală a destinderii şi înţelegerii
între popoare, la promovarea unui climat internaţional de pace şi securitate”4. Dar,
mai presus decât motivaţiile expuse în documentele oficiale date publicităţii, se
urmărea şi cimentarea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, prezentat, cu
„mândrie patriotică”, ca un “militant neobosit pentru înfăptuirea idealurilor
înaintate ale omenirii contemporane”5.
Prima etapă a turneului latino-american a reprezentat-o vizita în Republica
Cuba, „primul stat socialist din emisfera vestică”, care a avut loc între 29 august-3
septembrie 1973. Delegaţia română avea în componenţa sa oficială, pe lângă cuplul
Ceauşescu şi fiul acestora, un vicepreşedinte al Consiliului de Miniştrii şi ministru
al Comerţului exterior, Ion Păţan; ministrul Afacerilor externe, George Macovescu;
ministrul Petrolului şi geologiei, Bujor Almăşanu şi o serie de membrii ai
conducerii P.C.R., printre care Ştefan Andrei, care răspundea de relaţiile externe
ale partidului, consilieri şi experţi6. În fiecare ţară vizitată din componenţa
delegaţiei a făcut parte şi ambasadorul român acreditat în acolo, în cazul Cubei
fiind vorba de Petre Ionescu, care era şi membru al C.C. al P.C.R.

1
Aurel Pantea, Cuba revoluţionară şi România, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 152.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Eveniment de importanţă istorică în relaţiile româno-latino-americane, Editura Politică,
Bucureşti, 1974, p. 7.
5
Ibidem, p. 11.
6
Ibidem, p. 9.
 Vizita din Cuba s-a desfăşurat după ritualul specific vizitelor reciproce între
şefii de stat ai ţărilor socialiste, aceasta însemnând, în primul rând, mobilizarea
unor mari mase de oameni, care îşi exprimau „bucuria” şi „adeziunea” în raport cu
evenimentul la care asistau şi a cărui principală semnificaţie era aceea a
„solidarităţii internaţionale”1. În cadrul unuia dintre mitingurile prieteniei româno-
cubaneze, desfăşurat la Fabrica de ciment „José Merceron” din Santiago de Cuba,
Fidel Castro a declarat că, în cadrul relaţiilor cu România, s-a ajuns la o înţelegere,
prin care aceasta acorda Cubei un credit de 65 milioane de pesos, pe termen lung,
pentru achiziţionarea unei fabrici de ciment. Creditul urma a fi returnat prin
livrarea de produse cubaneze2. Printre momentele vizitei s-a numărat şi ceremonia
acordării numelui de „R.S.România” unei şcoli secundare rurale cu internat, din
localitatea Pueblo de Alquizar, aflată la 30 de km de Havana3.
În cadrul vizitei efectuate, preşedintele Cubei, Osvaldo Dorticos Torrado, a
fost decorat cu ordinul „Steaua R.S.R.” cls. I, iar preşedintele Consiliului de Stat al
României, cu ordinul „José Marti”4.
Toate aspectele şi momentele vizitei din Cuba au fost pe larg comentate, în
stilul specific al presei comuniste, de ziarele „Granma” şi „Juventud Rebelde”5.
A fost dat publicităţii, de asemenea, un amplu Comunicat comun, în care
cele două părţi „au apreciat evoluţia ascendentă a schimburilor economice, tehnico-
ştiinţifice româno-cubaneze”. Se evidenţiau „rezultatele obţinute în îndeplinirea
înţelegerilor în vigoare privind dezvoltarea schimburilor în domeniile ştiinţei,
culturii, artei, presei, sănătăţii, învăţământului şi conlucrării rodnice în formarea de
cadre, subliniind, în acelaşi timp, dorinţa reciprocă de a lărgi, în continuare, această
colaborare”. Partea cubaneză îşi exprima „recunoştinţa” sa pentru „această
colaborare frăţească”6.
Dincolo de limbajul diplomatic se pot identifica neîmpliniri în punerea în
practică a acordurilor cuvenite, pe fondul mai vechilor probleme din relaţiile
reciproce, pe care le-am şi prezentat anterior. Se poate identifica, de asemenea,
faptul că România făcuse o serie de concesii, prin acordarea unor condiţii extrem
de avantajoase Cubei, în plan economic, gestul înscriindu-se în „solidaritatea
internaţionalistă” obligatorie faţă de „prima ţară socialistă” de pe continentul
american.
Un moment interesant în cadrul relaţiilor bilaterale l-a reprezentat
participarea unei delegaţii a P.C.R. la primul Congres la P. C. Cubanez, din
decembrie 1975. Delegaţia era formată din Iosif Banc, membru supleant al C.P.Ex.,
secretar al C.C.; Constantin Olteanu, adjunct al Şefului Secţiei pentru Probleme
Militare şi Justiţie; Dumitru Turcuş, adjunct al Şefului Secţiei Relaţii Externe şi un
translator de la M.A.E. Delegaţia a participat la lucrările Congresului şi a vizitat o

1
Ibidem, p. 77.
2
Ibidem, p. 43.
3
Ibidem, p. 49.
4
Ibidem, p. 55.
5
Ibidem, p. 69.
6
Ibidem, p. 80.
63
serie de obiective din Havana şi din ţară. Cu ocazia plecării spre casă a delegaţiilor
străine, Fidel Castro a fost prezent la aeroport, pentru a-şi lua rămas bun. Cu acest
prilej a avut o convorbire cu Constantin Olteanu, căruia i-a adresat mulţumiri
pentru prezenţa delegaţiei române la Congres şi salutul său, pe care să-l transmită
în ţară. Constantin Olteanu a mulţumit pentru invitaţie şi pentru ospitalitatea de
care delegaţia română s-a bucurat în timpul prezenţei în Cuba1.
Până în 1989, între România şi Cuba au mai fost încheiate acorduri privind
transporturile aeriene civile (1978), de colaborare în domeniul poştei şi
telecomunicaţiilor (1980), de cooperare şi credit pentru obiective industriale în
Cuba (1981, 1982)2.
Schimbările importante produse în politica externă a României după
decembrie 1989 au determinat o evoluţie descendentă a relaţiilor României cu
Cuba, în contextul mai larg al interesului pentru zona Americii Latine. În plan
economic, relaţiile bilaterale sunt grevate de problema datoriei Cubei faţă de
România, care se ridica la suma de 1.096.932.442,49 ruble transferabile, la data de
31 decembrie 2006 (reprezentând 99,7% din creanţele României în această
monedă). Majoritatea creanţelor au fost cumulate în urma investiţiilor realizate de
România la un combinat de fabricare a produselor cu conţinut de nichel şi cobalt –
„La Camariocas”. În prezent, conform informaţiilor apărute în presa de specialitate
din România, Banca Naţională a Cubei ţine evidenţa datoriei şi o raportează
semestrial guvernului de la Havana, unde nu există „voinţă politică favorabilă
abordării temei datoriei cubaneze faţă de fostele ţări socialiste creditoare”3.
Misiunea diplomatică a României la Havana este condusă, actualmente, de
un însărcinat cu afaceri a.i. Misiunea diplomatică a Cubei în România are în
fruntea ei pe doamna ambasador Marta Caridad Fajardo Palet4.
Site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe al României precizează,
referitor la evoluţia relaţiilor româno-cubaneze, că acestea „au manifestat, în
ultimii ani, o tendinţă de dinamizare”5.

1
Constantin Olteanu, 1975. În Cuba faţă-n faţă cu Fidel Castro , în “Dosarele istoriei”, nr.
7(119)/2006, p. 38-45.
2
Dumitru Preda, Op. cit., p. 22
3
http://www.sfin.ro/articol_22768/recuperarea_creantelor_romaniei_-
_misiune_imposibila.html şi
http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buletin/executii/Raport_creante31122006.htm
4
http://emba.cubaminrex.cu/Default.aspx?tabid=22805
5
http://www.mae.ro/node/1935
 O PROBLEMĂ DE GENEALOGIE – FAMILIA GEANOGLU

Conf. univ. dr. Mihail ANDREESCU1

Abstract:
Our analysis stops on Alexander Geanoglu Lesviodax personality and,
especially, the translation made by him, of Briefly Ecclesiastical History,
which adds many new informations and commentarys.
Rezumat:
Analiza noastră vizează personalitatea lui Alexandru Geanoglu Lesviodax
şi, în special, traducerea sa a lucrării Istoria bisericească pre scurt, la care a
adăugat şi multe noi informaţii, ca şi interesante comentarii.
Key - words: Alexander Geanoglu Lesviodax; translation.
Cuvinte cheie: Alexandru Geanoglu Lesviodax; traducere.

Pe la începutul anului 1994, un tânăr absolvent de liceu şi viitor student

la "drept" – Ciprian Chiţac, pe numele său, nepotul fostului general şi ministru de
interne Mihai Chiţac•, ne-a oferit o carte veche – în realitate două lucrări legate
împreună, tipărite cu caractere chirilice în perioada 1845 şi 1853. Una dintre ele era
Săteanulu creştinu sau partea morală din Foaea Satului, tipărită la Bucureşti de
serdarul Constantin Aristia, iar cealaltă, cu primele foi lipsă, era – după cum am
aflat ulterior – traducerea făcută de Alexandru Lesviodax lucrării Istoria
bisericească pre scurt, căreia îi adăugase şi multe informaţii noi scoase de el din
diverse locuri.
Pentru o vreme, chiar dacă am mai răsfoit uneori din curiozitate,
menţionata lucrare nu ne-a abătut de la alte preocupări dar, după ce am cercetat mai
atent cartea lui Lesviodax, găsind-o extrem de interesantă şi chiar actuală din multe
puncte de vedere, din 2008 am început transcrierea ei şi pregătirea, treptată, pentru
o eventuală reeditare, considerând că o atare carte de istorie bisericească
universală, scrisă pe înţelesul tuturor, putea stârni interesul cititorilor. Am trecut la
lucrul propriu-zis, aducând informaţia la zi, după o laborioasă cercetare, prilej cu
care am constatat că va ieşi o lucrare serioasă şi interesantă, meritul principal
revenind, desigur, celui care a tradus-o şi i-a dat prima formă, prin informaţiile
adăugate.
Aveam să constatăm, de asemenea, că lucrarea în sine era extrem de
actuală şi de utilă publicului larg şi nu numai, în condiţiile în care în ultima vreme
apar tot mai multe cărţi referitoare la diferite aspecte ale religiei creştine, în special
pentru partea de început a acesteia. Sunt puse în discuţie tot mai mult diverse
aspecte ale dogmelor religioase, ale scrierilor şi adevărurilor cuprinse în ele, ale

1
Conf. univ. dr. la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie a Universităţii
Spiru Haret
•
Decedat la începutul anului 2011, în timp ce-şi ispăşea o pedeapsă legată de evenimentele
din timpul Revoluţiei din 1989.
65
unor aspecte privitoare la viaţa şi activitatea lui Iisus Hristos. Într-o atare
conjunctură, o astfel de lucrare devenea cu atâta mai necesară, cu cât ea fusese
scrisă cândva de unii ierarhi ai bisericii, buni cunoscători ai evenimentelor, fusese
rezumată de istorici ai religiei şi, abia după aceea, tradusă şi adaptată nevoilor
societăţii româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Pe măsură ce ne-am apropiat de finalizarea lucrării am început să ne
interesăm tot mai mult de soarta autorului, evident din dorinţa de a prezenta
publicului cât mai multe date despre el şi familie, eventual despre originile sale,
mai ales că numele său real era acela de Alexandru Geanoglu, la care fusese
adăugată ulterior şi porecla Lesviodax, forma turcizată a numelui trimiţând la
origini greco-turceşti sau levantine. Speram că despre un atare autor vom afla, cu
siguranţă, numeroase informaţii pe care să le putem prezenta publicului, pornind
tocmai de la importanţa lucrării traduse de el. Nu mică ne-a fost mirarea, ba chiar
stupoarea, când am descoperit că informaţiile despre el şi familia sa sunt cu totul
rare şi eliptice, menţiunile fiind laconice şi fără lămuririle necesare, ca şi cum ar fi
fost vorba despre un personaj supus oprobiului public şi nedemn de a fi pomenit.
Atare situaţie ni s-a părut cu atâta mai ciudată, cu cât, la Biblioteca Academiei
Române, la numele Geanoglu am descoperit o listă întreagă de cărţi şi de autori ai
familiei în cauză, unii dintre urmaşii lui Alexandru Geanoglu-Lesviodax trăind
până aproape de zilele noastre. Discutând cu mai mulţi cunoscători, inclusiv cu
istorici literari şi ai bisericii, am constatat că numele Geanoglu-Lesviodax era în
general cunoscut, dar nimeni nu ne putea lămuri în legătură cu originea sa ori cu
viaţa acestuia şi familia sa. Ni s-au recomandat, fie istoriile bisericeşti şi ale
literaturii române, fie dicţionarele de specialitate referitoare la scriitori şi jurişti –
autorul fiind şi jurist, la fel ca şi unul dintre urmaşii direcţi.
Şi mai mare a fost stupoarea noastră când am descoperit că multe lucrări
serioase ale unor istorici literari, precum Gheorghe Adamescu sau George
Călinescu nu conţin nici cele mai vagi informaţii referitoare la numele pomenit,
nici la traducători, nici la autori. Nu am găsit nicio informaţie în tratatul de Istoria
literaturii române1 şi nici în ediţia a doua a dicţionarului enciclopedic2. O menţiune
a numelui Alexandru Geanoglu-Lesviodax, extrem de lapidară, apare într-un
dicţionar de pe la 19003. În 1973 un autor de dicţionar aminteşte despre doi membri
ai familiei: "Gianoglu Ion A. – publicist. A semnat şi cu numele de I. A.
Patrioţescu, Ion A. Patriotescu. A publicat în revista "Sarsailă" (1866)"4. Despre
celălalt va scrie: "Alex. Gianoglu Lesviodax – publicist. A mai semnat A-dru L-dax

1 * * *, Istoria literaturii române, I – III, ediţia a 2-a, coordonator general

şi redactor-şef George Călinescu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1970 – 1973.
2 ***, Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a 2-a revăzută şi adăugită, Editura
Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978.
3 ***, Dicţionarul literaturii române, Tipografia Carol Göbl, Bucureşti,
1900, p. 388.
4 Mihail Straje, Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime,
criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p.
298.
(Muzeul Naţional) şi Alexandru lesviodeanu (Foaie pentru minte, inimă şi
literatură, Bucureşti, 1840)"1. Ceva mai multe date despre autorul Istoriei
bisericeşti pre scurt aflăm dintr-un alt dicţionar apărut relativ recent, unde se
precizează: "GEANOGLU-LESVIODAX, ALEXANDRU, (1793-31.I.1869),
Bucureşti, traducător. Boier muntean cu rang de paharnic. A tălmăcit din ruseşte
"Povestiri din spaimele vrăjitoreşti" (1839), o culegere de surse diferite (ruseşti,
franceze etc.) de naraţiuni cu subiecte fantastice sau mistice. Pentru a atenua
caracterul terifiant al povestirilor traducătorul adaugă la sfârşit mai multe
anecdote, relatate cu haz într-un limbaj arhaizant. A mai transpus "Noaptea şi zioa
Rosiei sau mitologia slavonilor" (1836); o carte intitulată "Tâlcuirea viselor"
(1836) şi una din greceşte pentru uzul bisericii ("Istoria bisericească", 1845). Sub
semnătura Al. Lesviodeanu a tipărit două epigrame în "Foaie pentru minte, inimă
şi literatură", 1840. Scrieri: "Antichităţi despre crucea Domnului nostru Iisus
Hristos", Bucureşti, 1857. Repere bibliografice: Barbu Lăzăreanu, "Cu privire la
...", Bucureşti, 1971, p. 263 – 267; G. Bezviconi, "Necropola Capitalei", Bucureşti,
1972, p. 136"2.
Este adevărat că ni se oferă câteva date esenţiale despre Alexandru
Lesviodax, dar nimic despre originile şi familia lui. Până să ne oprim la trimiterile
bibliografice ale dicţionarului menţionat, să căutăm şi alte surse, care să ne ofere
lămuriri.
În mod firesc, am putea spune, ne vom opri la N. Iorga, care a atacat
toate domeniile vieţii literar-artistice şi istorice româneşti, precum şi religioase, aşa
încât nu putea să nu amintească măcar despre Lesviodax. Şi, într-adevăr, el va face
unele menţiuni despre acesta. În primul volum din lucrarea dedicată literaturii
române vechi, Iorga va aminti că Lesviodax a tradus cele spuse în greceşte de
patriarhul Dosoftei, la 1698, care era de părere că "de vreme ce limba română este
puţină şi îngustă", era nevoie ca ierarhii şi clericii români să cunoască limba
greacă3. În Istoria bisericii Iorga îl va pomeni de câteva ori pe Lesviodax, în
legătură cu stabilirea datei păstoririi unor mitropoliţi români4, mai întâi, apoi, cu
prilejul unei enumerări a tipăriturilor din 1845, când scrie şi de "Alexandru
Geanoglu Lesviodax, prin "Istoria bisericească pe scurt", tălmăcită din greceşte,
cu multe şi însemnate adausuri, şi după documente, privitoare la eparhiile

1 Ibidem, p. 395.
2 ***, Dicţionarul general al literaturii române, literele E – K,
coordonator general Eugen Simion, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2005, p.
291 – 292.
3 N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688 – 1821),
I, ediţie de Barbu Theodorescu, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 38
şi nota 116.
4 Idem, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia
a 2-a revăzută şi adăugită, I – II, Editura Ministerului de Culte, Bucureşti, 1928 şi 1932;
I, p. 117 şi 153.
67
româneşti muntene şi la Mitropolia Moldovei, precum şi cu extrase din "Condica
sfântă""1.
Mult mai târziu, un alt istoric al bisericii, va spune despre Alexandru
Lesviodax că era fratele mitropolitului Neofit, cel instalat în 1840. "Neofit era din
Bucureşti (născut în 1787), tatăl său fiind de neam grec, născut la noi (un frate al
mitropolitului era paharnicul Alexandru Geanoglu-Lesviodax, autorul cunoscutei
"Istorii bisericeşti pe scurt", tipărită în 1845)"2.Acelaşi istoric va scrie în altă parte
că "În 1845 paharnicul Alexandru Geanoglu-Lesviodax a tradus din greceşte
Istoria bisericească pe scurt, a lui Ştefan Comita, care, la rândul ei, era un
rezumat al cunoscutei Istorii bisericeşti a mitropolitului Meletie al Atenei,
completată cu unele informaţii privitoare la viaţa bisericească a românilor din
Muntenia şi Moldova" 3(sic!) – este vorba despre viaţa religioasă a românilor din
Îara Românească şi Transilvania.
La fel de sumar se va vorbi şi de alţi membri ai familiei Geanoglu, fără a
se aminti în vreun fel gradul de rudenie dintre ei. Aşa, de pildă, Dan Berindei, într-
o primă lucrare dedicată lui Nicolae Bălcescu, vorbind despre familia acestuia,
scria doar că sora lui mai mare era "Maria, născută în 1817 şi căsătorită cu
paharnicul Scarlat Geanoglu"4, iar, în altă parte, va spune că mama lui Nicolae,
Zinca Bălcescu fusese silită de nevoi "să zălogească moşia Bălceşti – Gâltofani şi
să scoată în vânzare casele din mahalalele Boteanu şi Mântuleasa, răscumpărate
ulterior de ginerele ei Scarlat Geanoglu!"5. Acelaşi autor va scrie mai târziu,
referindu-se la situaţia materială a Zincăi Bălcescu, mama revoluţionarului şi
istoricului Bălcescu: "Căsătoria fiicei ei mai mari Maria (Marghioala) în 1835 cu
Scarlat Geanoglu n-a reprezentat decât aparent o uşurare pentru încerca ta
văduvă a pitarului Barbu.Potrivit obiceiului timpului şi a clasei căreia îi
aparţinea, Zinca Bălcescu a trebuit să asigure ginerelui zestrea fiicei sale, ceea ce
a fost o nouă sursă de lungi şi dureroase greutăţi. Chiar în toamna anului 1835 în
contul a 2.000 de galbeni, atât cât mai rămăsese datoare ginerelui, Zinca Bălcescu
i-a încredinţat sineturile proprietăţilor ei de la Bălceşti şi Gâltofani. Nereuşind să-
şi achite datoria, Zinca Bălcescu a ajuns în situaţia contractării altor sume drept
împrumut de la Geanoglu, în aşa fel încât, în mai 1838, ea datora acestuia 3.200
de galbeni. De această apăsătoare datorie către Geanoglu, Zinca Bălcescu nu s-a
eliberat decât în 1847, după ce vânduse pădurea de la Bălceşti şi în temeiul unui
nou împrumut de 1.000 galbeni contractat în altă parte"6. În afară de faptul că
Scarlat Geanoglu nu este prezentat într-o lumină prea favorabilă – deşi acesta se

1 Ibidem, II, p. 257.

2 Mircea I. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, III, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 1994, p. 48.
3 Ibidem, p. 290.
4 Dan Berindei, Bălcescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1960, p. 9.
5 Ibidem, p. 20.
6 Idem, Pe urmele lui Nicolae Bălcescu, Editura Sport-turism, Bucureşti,
1984, p. 25.
încadra în specificul moral al vremii şi nu se deosebea de ceilalţi – nu ni se mai
spune nimic despre el ori despre familia sa.
Pe aceeaşi linie a prezentării sumare şi eliptice s-au situat şi alţi
cercetători. Un arhivist, de exemplu, prezentând magistraţii care s-au perindat pe la
Divanul criminalicesc din Craiova, între anii 1831 – 1847, aminteşte printre ei şi pe
un "Iorgu Geanoglu, clucer, judecător"1, fără alte precizări legate măcar de
numirea acestuia şi cât a funcţionat.
În fine, ca să nu ne abatem de la subiectul propus, să arătăm că Dan
Berindei, într-o recentă lucrare, vorbind despre presa Unirii scrie că "Tot în 1861,
..., I. A. Geanoglu publică Viespele, a cărei apariţie se pare că nu încetează decât
în 1862"2, fără alte precizări.
Aşadar, din cele prezentate până acum, aflăm doar că Alexandru
Geanoglu-Lesviodax se înrudea cu mitropolitul Neofit, se înrudea prin alianţă cu
Bălcescu şi avea în familie jurişti şi scriitori, dar nimic despre origini, ocupaţii şi
rolul său social-cultural, deşi tipărise mai multe cărţi traduse ori scrise de el. Să mai
spunem că, chiar lucrarea pe care dorim să o reedităm şi care a fost etichetată drept
cunoscută – Istoria bisericească pre scurt – nu a cunoscut, până acum, decât o
singură ediţie, aceea din 1845. Nu ştim cine era, de unde venea, care îi erau
rădăcinile şi numele adevărat, atâta vreme cât Geanoglu-Lesviodax nu par să fi
fost decât un nume turcizat şi o poreclă adăugată ulterior. Ne întrebăm care să fi
fost motivele pentru care o întreagă familie a fost lăsată pradă uitării, chiar dacă,
aşa cum spuneam şi cum vom arăta mai departe, un urmaş al autorului nostru va fi
un jurist contemporan, dar nerecunoscut şi neamintit de colegii săi? Să se fi
petrecut oare acelaşi proces care s-a derulat în zilele noastre imediat după 1989,
când numeroase personalităţi politice şi culturale – nu doar contemporane – au fost
date uitării şi tinerii nu au auzit nimica despre ei şi opera lor? Să fi fost şi atunci de
vină impostura politică şi social-culturală, care acţionează şi astăzi, în special
împotriva valorilor de care se tem şi s-au temut întotdeauna? În orice caz, aşa cum
vom arăta în continuare, Alexandru Geanoglu-Lesviodax şi familia sa par să fi
căzut pradă urii faţă de "vechiul regim", precum şi a urii manifestată de Europa
faţă de Rusia şi de admiratorii săi. Spunem asta deoarece autorul nostru a tradus
unele lucrări referitoare la Rusia şi istoria acesteia, iar după 1848 şi mai ales după
1859 toţi cei care erau "colaboraţionişti notorii" cu vechiul regim turco-fanariot şi
cel rusesc, de ocupaţie, au fost trataţi cu indiferenţă şi lăsaţi pradă uitării, ca şi
operele lor, fără a se ţine cont de valoarea acestora. În caz contrar, nu găsim motive
pentru care membrii acestei familii să fie atât de puţin cunoscuţi, mai ales că, aşa
cum vom arăta în continuare, au jucat un rol politic destul de important în epocă,
atât până la 1848, dar şi după aceea.
Şi totuşi, aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă de atâtea ori în viaţă – vezi,
de pildă, încercările Bisericii Romano-Catolice de a interzice o serie de lucrări

1 Ilie Vulpe, Divanul Craiovei, Editura "Scrisul românesc", Craiova, 2002,

p. 251.
2 Dan Berindei, Constituirea României moderne, Editura enciclopedică,
Bucureşti, 2009, p. 356.
69
antice şi medievale şi de a-i face uitaţi pe autorii lor – destinul lucrărilor valoroase
a fost acela ca, peste timp, ele să fie readuse în atenţia publicului larg şi al
specialiştilor, iar autorii lor să se bucure de notorietatea meritată, căzând în uitare
tocmai "operele" de circumstanţă şi la modă în anumite epoci, ca şi autorii lor, cel
mai adesea fie clienţi politici, fie "oamenii momentului", lipsiţi însă de calităţile ce
conferă nemurirea.
Pe de altă parte, nu putem să nu remarcăm, fie doar şi pentru societatea
românească actuală, grija anumitor "specialişti" pentru plasarea în atenţia
publicului, cu orice preţ, a unor familii – fie ele şi regale – care nu numai că nu au
avut merite deosebite, dar au şi contribuit la decăderea politico-morală şi culturală
a unei naţiuni, ridicând la rang de virtute un comportament pe care, în cel mai bun
caz îl putem cataloga "discutabil". Să lăsăm însă pe mai târziu atari discuţii şi să ne
concentrăm asupra numelui şi originilor acestei familii şi a vechimii ei.
Numele, originile şi vechimea familiei Geanoglu
Este posibil şi probabil ca numele Geanoglu, ca şi cel de Lesviodax,
adăugat mai târziu de unul dintre membrii ei, să-i fi determinat pe mulţi
contemporani necunoscători şi cercetători ulteriori să creadă că era vorba de o
familie cu origini greco-otomane sau levantine, despre care nu trebuie să vorbeşti
prea mult şi nici să te implici în cercetări inutile sau lipsite de importanţă. Şi totuşi,
fie şi sumar, vom încerca să demonstrăm că tratarea superficială a unei astfel de
probleme poate conduce la importante erori.
Trebuie observat, de la început, că numele Geanoglu este un nume
compus, turcizat prin adăugarea terminaţiei -oglu, fără ca numele ca atare să fie
otoman, el putând avea formele: Geană, Genu, Geani etc., care trimite la origini
româneşti sau aromâno-italiene, dar, nicidecum, greco-otomane, cum s-ar putea
crede, la prima vedere. Este cunoscut că există numeroase exemple de asemenea
nume turcizate, unele chiar otomane, în care apare terminaţia -oglu, cu sensul de
"fiul lui, al lui", forme utilizate frecvent în limba română, dar şi în limbile slave, de
pildă. Aşa avem, în forma otomană nume, precum: Mihaloglu, Şeitanoglu,
Pasvantoglu, Culoglu, Guboglu, Nedioglu etc., între care sunt şi nume româneşti
ori de alte origini, dar nu otomane. În limbile sud-slave apar forme, precum:
Dimitrovo, Geanovu, Comarova, Constantinovu – Constantinovo, Kirilovo,
Radulovu etc., care sunt comune şi în limba română şi se referă la locuri, persoane
sau localităţi, aşa cum am spune noi, Agrigoroaie, Atănăsoaie, Avasilichii etc.
sau: Miroşanul, Bălăceanu, Grădişteanu etc.
Aşadar, un nume românesc ori de altă origine poate fi slavizat,
maghiarizat, turcizat etc., în funcţie de dorinţe, interese, necesităţi, fără a însemna
că persoana în cauză ori familia acestuia să aibe origini slave, turceşti, greceşti etc.
Este, credem noi, şi cazul familiei Geanoglu, al cărui nume înclinăm să credem că
este românesc.
În ceea ce priveşte vechimea acestei familii, vom vedea că este
considerabilă şi este de mirare că genealogiştii români nu s-au preocupat mai
îndeaproape de ea.
Cele mai vechi menţiuni, în forma turcizată, sunt din secolul al XVIII-lea.
Astfel, într-un act din 9 octombrie 1776, se vorbeşte despre evenimente petrecute
mult mai devreme, pe la 1736: "Şi un Gheorghe beizadea, fiul răposatului Şărban
voevod, viind atunci cu nemţii, ar fi luoat în silnicie acele doao moşîi Runcu şi
Dobriţa şi vrea să-i supue şi rumâni. Şi după ce au stăpânit moşiile lor până au
murit, apoi i-au rămas un fecior care le-au vândut acele moşii la răpos(atul) banu
Dimitrache Geanoglu, tatăl paharnicului Costandin"1. Opinăm că evenimentele
la care se face referire în act par să se fi petrecut după revenirea Olteniei la Ţara
Românească, adică după 1739.
Într-o altă însemnare, din 6 noiembrie 1747(7256), aflăm că "Pârvu
Cantacuzino biv vel stolnic vinde lui Dumitrache Geanoglu biv vel Şătrar partea
sa de moşie din Runc, Dobriţa şi Bâltişoara, în care câte trele moşiile s-au făcut
s(tîn)j(ni) 3600"2. Un alt act din 25 martie 1753 (7261) ne informează că
"Dumitrache Geanoglu răscumpără pe Chirca Lupulescu şi pe fiul său
Constandin din rumânie de la Cantacuzineşti în 20 lei, dar ei neavând să-i dea
banii i-au vândut via cu pivniţa şi cu toate vasele în acei bani"3. La 20 iunie 1754,
"Radu Bengescu biv vel pitar vinde lui Dumitrache Geanoglu biv vel stolnic,
partea sa de moşie din Runc, cumpărată de la Toma Cantacuzino"4.
Apare aici un Dumitrache Geanoglu care, între 1740 şi 1754 a îndeplinit
dregătoriile de ban, mare şătrar şi mare stolnic, având ca fiu pe un Costandin
(Constantin) Geanoglu, care, la 1776, era deja paharnic. La 3 noiembrie 1778
Divanul Craiovei a hotărât, în pricina dintre paharnicul Constantin Geanoglu şi
Neagoe Beura din Dobriţa, pentru moşiile Runcu şi Dobriţa, în favoarea
paharnicului5. Constantin Geanoglu va ajunge clucer şi isparvnic al judeţului
Gorj (1785-1786)6 şi va muri pe la 1789, când, după moartea sa, la 30 noiembrie
1789, "polcovnicul Ioan Sâmboteanu intră în stăpânire peste partea lui
Constantin Geanoglu după moartea acestuia, cu un înscris adeverit de 5 boieri
mari, între cari vedem pe Ştefan Pârşcoveanu, vornicul Barbu Ştirbei, clucerul
Chircu Brăiloiu şi sărdarul Gheorghe Coţofeanu"7.
Constantin Geanoglu se va încuscri cu familia Ştirbeilor prin fiul său –
al cărui nume nu-l cunoaştem – ajuns vistier, care se va căsători cu Luxandra
Ştirbei, probabil pe la 1773 sau după, el murind în jur de 1814. Acest vistiernic
Geanoglu pare să fie tatăl lui Alexandru Geanoglu şi al fraţilor săi, după cum
vom arăta în continuare.
Din cartea de iothesie (înfiere) a vornicului Barbu Ştirbei, alcătuită la
15 septembrie 1811 – prin care îl înfia pe Barbu Bibescu, fiul Catincăi Bibescu,

1 Apud Alexandru Ştefulescu, Gorjul pitoresc şi istoric, ediţie anastatică

după ediţia din 1904, Imprimeria "Oltenia", Craiova, 1996, p. 170.
2 Apud Ibidem.
3 Apud Ibidem, p. 170 – 171.
4 Apud, Ibidem, p. 171 şi Ştefan D. Grecianu, Genealogiile documentate
ale familiilor boiereşti, II, publicate de Paul Şt. Grecianu, Tipografia "Cooperativa",
Bucureşti, 1916, p. 427.
5 Apud, Alexandru Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, p. 171.
6 Ibidem, p. LII.
7 Ibidem, p. 171.
71
care a devenit, după aceea, Barbu Ştirbei – şi întărită de mitropolitul Ignatie la
20 decembrie acelaşi an, aflăm că două moşii, care fuseseră ale Luxandrei, au fost
donate bisericii Sf. Troiţă din Craiova1. Iată cum familia Geanoglu acoperă
aproape întreaga epocă turco-fanariotă, membrii săi având funcţii importante în
stat, şi este de mirare că ei nu au fost menţionaţi de genealogişti mai ales că, aşa
cum am arătat, se înrudeau cu vechi şi mari familii boiereşti din Oltenia, zonă din
care se trăgeau şi ei.
Încercând să aflăm mai multe date despre această familie observăm doar
– fără a ne ocupa îndeaproape de problemă – că numele Geană apare des în
documentele secoleleor XVI-XVII, turcizarea lui făcându-se, astfel, în secolul al
XVIII-lea. Facem această afirmaţie bazându-ne pe Statistica oraşului Craiova, din
15 august 1832, în care se enumeră bisericile şi mănăstirile din oraş. Între acestea
găsim şi o biserică cu mai multe hramuri: "Biserica cu praznicu Întâlnirii (sic!) al
Domnului ot Haralambie, făcută din leat mare 7086 de răposatu vel spathari
Ioan Geanovu; şi fiind părăsită n-are pă nimenea îngrijitori. Socotindu-să rămâne
următorul leat 1577"2. Despre această biserică Nicolae Stoicescu spune doar că era
pe locul unde se ridică astăzi clădirea Colegiului Naţional "Fraţii Buzeşti", în
curtea clucerului Haralambie, fără alte precizări3, în special cele legate de primul
ei ctitor, acel enigmatic Ioan Geanovu.
Dacă ctitorul cu acest nume, de la 1577, este, după cum bănuim,
strămoşul familiei Geanoglu de mai târziu, rămâne ca genealogiştii sau alţi
cercetători interesaţi să stabilească şi să o demonstreze, noi oprindu-ne cu
cercetările despre originile familiei aici, nu înainte de a observa că aceasta era din
părţile Olteniei, avea moşii acolo şi se înrudea cu cele mai vestite familii boiereşti
din regiune şi din Ţara Românească, membrii ei îndeplinind mai multe dregătorii.
Pe acest necunoscut vistier Geanoglu, fiul lui Costandin Geanoglu, căsătorit, pe
la 1773 sau după, cu Luxandra Ştirebei şi mort pe la 1814, îl considerăm tatăl lui
Alexandru Geanoglu-Lesviodax şi al fraţilor săi, despre care ne vom ocupa în
continuare.
Potrivit unor cercetări întreprinse de Bezviconi prin cimitirele de biserici
din Capitală şi la Cimitirul Bellu, vistierul Geanoglu şi Luxandra Geanoglu au
avut mai mulţi copii, astfel: Alexandru Geanoglu (Geanolu) (1793-1869),
Smaranda Geanoglu (1793-1852), Iorgu Geanoglu (1798-1859), Eufrosina
Geanoglu (?-1838), Scarlat Geanoglu (1803-1864), Maria Geanoglu
(Arkudinski) (1804-1839), Dimitrie Geanoglu (1809-1887)4. Acestor şapte copii

1 Ştefan Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, II, p.

429 – 430.
2 ***, Meşteşugari şi neguţători din trecutul Craiovei. Documente (1666 –
1865), Direcţia Arhivelor Statului, Bucureşti, 1957, p. 209.
3 Nicolea Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din
România. I. Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), I: A – L, Editura
Mitropoliei Olteniei, Bucureşti, 1970, p. 226 – 227.
4 G. Bezviconi, Necropola Capitalei, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1972, p. 136 – 137.
trebuie să-l adăugăm şi pe al optulea, cel mai mare, care a fost şi mare ierarh –
episcop la Vâlcea şi Mitropolit al Ţării Româneşti – Neofit (1787-1850)1.
Unii dintre aceştia au avut, la rândul lor, copii, alţii au îndeplinit diverse
funcţii de stat şi au deţinut ranguri boiereşti, aşa cum vom arăta la fiecare în parte,
păstrând ordinea cronologică a naşterii şi precizând, la fiecare, urmaşii şi
activitatea acestora, atâta cât am putut afla, fără a ne abate de la subiectul studiului
de faţă.
Mitropolitul Neofit (1798-13/14 ian. 1850). Nu ştim cum s-a numit ca
laic. Potrivit lui Păcurariu, era de neam grec, născut la Bucureşti. Şi-a făcut studiile
la Colegiul "Sf. Sava", unde a învăţat limbile greacă şi franceză. S-a călugărit
înainte de 1818 – adică pe la 31 de ani –, a fost făcut arhimandrit în 1824, iar, la 18
aprilie 1824, a fost ales episcop al Râmnicului. În timpul surghiunului
Mitropolitului Grigorie (ian. 1829 – aug. 1833) a condus treburile Mitropoliei, ca
locţiitor. În activitatea politică s-a dovedit a fi filorus, criticând unele măsuri ale lui
Alexandru Grigorie Ghica (1834-1842) şi ale guvernului acestuia şi implicându-se
în evenimentele din timpul revoluţiei de la 1848, când a fost şeful Guvernului
Provizoriu, pe care însă l-a dezavuat. După înăbuşirea Revoluţiei în Îara
Românească a cerut patriarhului din Constantinopol să-i accepte demisia, mergând
chiar la acesta şi, pentru că patriarhul amâna decizia, şi-a depus demisia înaintea
domnitorului Barbu Ştirbei (1849-1856), la 27 iulie 1849. Acesta a primit-o, "iar
la 15 august 1849 era anunţată oficial tuturor feţelor bisericeşti din eparhie, cu
îndrumarea de a nu mai fi pomenit la slujbe". Trist şi singur, va muri într-una din
casele sale de la Biserica Icoanei, fiind înmormântat la Mitropolie2.
Alexandru Geanoglu-Lesviodax (Geanolu) (1793 – febr. 1869),
căsătorit cu Zamfira (1808-1854), a avut copii: Elenco Geanoglu-Lesviodax (?-
?), Anica Geanoglu-Lesviodax (?-1872), Iancu (Ioan) Geanoglu-Lesviodax
(1833/1834-?), Iorgu Geanoglu-Lesviodax (?-?). Pare să fi făcut studiile la
Colegiul "Sf. Sava" şi în Rusia, deoarece, pe lângă limbile greacă şi franceză,
cunoştea bine limba rusă, făcuse studii juridice, era un bun cunoscător al Rusiei şi
evenimentelor de acolo, traducând mai multe lucrări din ruseşte. Prima menţiune
publică este din 1834 când, într-o listă de persoane importante din Bucureşti, este
menţionat, fără rang şi numit judecător la Tribunalul Ilfov3. Abia la 29 august 1837
este înălţat la rangul de pitar4 şi numit judecător la Tribunalul criminalicesc Ilfov,
secţia a 2-a politică a Judecătoriei Ilfov5. În septembrie 1837 a fost ridicat la rangul
de serdar6, iar, la 30 august 1838, la cel de paharnic 7.

1 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, III, p. 48.

2 Ibidem, p. 48 – 51.
3 ***, Buletin. Gazeta Oficială, Nr. 26/aug. 1834, p. 110.
4 Ibidem, nr. 36/9 sept. 1837, p. 153
5 Ibidem, nr. 35/6 sepăt. 1837, p. 148.
6 Ibidem, nr. 37/11 sept. 1837, p. 157.
7 Ibidem, nr. 66/oct. 1838.
73
 A funcţionat ca judecător la Tribunalul criminalicesc Ilfov, secţia a 2-a de
la 29 august 18371, până în iulie 18412. În perioada iulie 18413 - 26 august 18424 a
fost preşedinte la Judecătoria Ilfov, secsia I-iu, înlocuindu-l pe clucerul
Constantin Burchi şi a fost înlocuit, apoi, de paharnicul Dimitrie Drugănescu.
După această dată, pare să fi fost numit secretar al Mitropoliei, de către fratele său
Neofit5, ieşind cu totul din treburile juridice, după o activitate de opt ani. În tot
acest timp a mai făcut parte şi din Comisia de cercetare a Stânjenului – probabil o
comisie care fusese însărcinată cu pregătirea introducerii sistemului metric – la
care a lucrat din iunie 18386 până în august 18407.
Activitatea sa literară şi de traducător s-a desfăşurat între anii 1836-1857,
perioadă în care a publicat 12 cărţi, dintre care nouă traduceri – la unele a intervenit
şi ca autor – şi trei cărţi de autor, multe dintre ele cunoscând mai multe ediţii, unele
chiar în acelaşi an, astfel:
“Tâlcuirea viselor lui Martin Zadecul Şveiţarul, tradusă din limba slavă
de un iubitor de înmulţirea cărţilor rumâneşti, a căruea nume şi poreclă să
alcătueşte din suma următoare: 811 şi 349. S-au tipărit în oraşul lumii (Bucureşti –
n.n., Mihail M. Andreescu), anul 1836". Lucrarea a fost tipărită prima oară în 1836
şi a cunoscut şase ediţii în: 1836, 1847, 1859, 1923.
"Noaptea şi zioa Rosii sau Istorie înpărţită în doă părţi din care întâea
parte cuprinde mitologia celor nume mincinos zei ai slavonilor, strămoşia ruşilor i
credinţa lor cea către dânşii. Iar partea a doa este cuprinzătoare pentru
întoarcerea aceloraşi slavoni la pravoslavnica a lui Hristos credinţă, asemenea şi
pentru cele dintâiu şi până acum întâmplări a bisericii lor, tradusă din alte limbi de
Alecsandru Dzanoglu Lesviodax şi acum întâeaş dată tipărită româneşte în anul
1836, tipărită la Librăria A. Romanov şi compania din Bucureşti". A cunoscut o
singură ediţie.
"Roatele norocului sau vechiul şi noul pentru totdeauna ghicitor, adunat
de la vechi şi noi filosofi şi astronomi şi anume: Zoroastru, Ptolemeiu, Thiobrag,
Albert, Martin Zadeca, Brius şi Mutul, tradusă de pah. Alecs. Geanoglu Lesviodax,
Bucureşti, 1836". Lucrarea a cunoscut trei ediţii, ultima din 1889, a apărut la
Tipografia Dor. P. Cucu din Bucureşti.
"Taganrog sau descriere cu amăruntul a boalii şi a sfârşitului vieţii
împăratului Alecsandru I-iu cel întru Domnul adormit, din limba rusască de
paharnicul Alecsandru Dzeanoglu Lesviodax, Tipografia I. Romanov şi compania,
Bucureşti, 1839", o singură ediţie.

1 Ibidem, nr. 35/1837.

2 Ibidem, nr. 41/iul. 1841, p. 163.
3 Ibidem.
4 Ibidem, nr. 66/26 august 1842, p. 270.
5 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, III, p. 290.
6 ***, Buletin, nr. 45/11 iul. 1838, p. 177.
7 Ibidem, nr. 66/1840.
 "Carte ghicitoare a împăratului Solomon, tradusă şi tipărită de cel a
căruea nume şi poreclă alcătuesc suma de 28 şi 29, Tipografia pitarului K.
Pencovici, Bucureşti, 1839", o singură ediţie.
"Povestiri din spaimele vrăjitoreşti, din ruseşte traduse de paharnicul
Alecsandru Dzeanoglu Lesviodax, Partea I, Tipografia şi librăria I. Romanov &
compania, Bucureşti, 1839", o singură ediţie.
"Istorie bisericească pre scurt cuprinzătoare de cele mai vrednice de ştiut
întâmplări a sfintei biserici răsăritene, precum propoveduirea credinţei, goanele,
eresurile, soboarele ş.c.l., acum întâeaş dată tălmăcită din greceşte în limba
românească, pe lângă care s-au adaos la sfârşit câteva ştiinţe vrednice de cunoscut
românimii, scoase din condicile vechi a Mitropolii Ungrovlahii de pah(arnicul)
Alecsandru geanoglu Lesviodax şi tipărită cu blagoslovenia şi voea Preaosfinţii
sale părintelui Neofit al 2-lea, arhiepiscop şi mitropolit al Ungrovlahii, Tipografia
lui Zaharia Carcalechi, Bucureşti, 1845", care a cunoscut, până acum, doar o
singură ediţie.
"Filosofia babelor sau superstiţia bătrânelor, a văduvelor şi a fetelor
poporane, adică ghicire de norocire ce fac ele pe la ajunurile sărbătorilor mari şi
alte zile, unele tălmăcite din limba rusească iar altele adunate din Ţara Românească
şi Moldova, acum tipărite pentru întâia oară de pah(arnicul) A(lecsandru)
G(eanoglu) L(esviodax), Tipografia lui A. Pann, Bucureşti, 1847", o singură ediţie,
de care s-a ocupat Barbu Lăzăreanu, într-o lucrare critică. Inserăm aici paginile
referitoare la carte şi autor ale amintitului critic literar.
"Între anii 1830 şi 1860, librăriile domnilor Iosif Romanov şi Compania
din Bucureşti puneau în galantarele lor şi trimiteau şi la Iaşi o sumă de cărticele
scrise pe de-a-ntregul sau tălmăcite numai de <un doritor de înmulţirea cărţilor
româneşti a căruia nume şi porecle se alcătueşte din următoarele numere: 811 565
349>.
Multe din broşurile acelea erau înfiorătoare. Unele vorbeau despre
spaime vrăjitoreşti; altele aveau capitole cu titluri de felul acesta: <Jăcniţa sau
magazia dracilor, Izgonirea stahiilor, Raul fermecătorul din vremea vitejilor,
Cazarma tâlharilor, Înfricoşatul ţap în hambar!>.
Dar, după pagini care făceau să se zbârlească părul cetitoarelor noastre
din ântâia jumătate a veacului al XIX-lea, urma o revărsare de glume adunate de
tălmăcitor, paharnicul Alexandru geanoglu lesviodax. Alegem câteva cu lămuriri în
paranteză ale traducătorului.
A fost, desigur, bună ideea de a se adăuga imediat după acea lume
demonică, o alta mai adevărată: aceea a glumei omeneşti, care să te cam facă să uiţi
de cea dintâi, ba chiar s-o şi anuleze. Pentru că râsul – ca şi raţiunea alungătoare de
stafii – stabileşte din nou legătura cu realitatea.
Amuzamentul acesta – care este cel mai redutabil duşman al
drăcoveniilor neamuzante, adică al vicleniilor posace – te convinge să-l cauţi ca să-
l opui restriştei şi golului ori teroarei în care erai introdus prin intervenţia
fantomelor.
Trecând din câmpul viselor în bărbăteasca atitudine a râsului, ai ieşit din
mreaja amăgirilor vătămătoare. Demult încărunţite, glumele apărevor totuşi tinere,
75
tocmai prin magia, înnoitoare, pe care o stăpânesc cuvintele şi întorsăturile de fraze
arhaice. Acolo, după o înlănţuire de fapte-ntunecoase şi după apăsătoare mustrări
de cuget, anecdotele acestea apăreau ca o iertare a păcatelor şi ca o înseninare; aici,
noi le-am adus – şi am redus cu mult numărul lor! – ca să pregătească atmosfera şi
să facă să lunece fără cutremur gândul îndărăt spre vremea ghicirilor de noroc şi a
tâlcuirii viselor:
<Oarecine au adus la o masă un vas mare cu vin pentru împreună-
ospătătorii săi.
Unul dintr-înşii au luat în mână vasul şi văzând într-ânsul o muscă
înotând, o au scos afară cu degetul şi după ce o au băut o au pus iarăşi în vas, şi l-
au dat la ceilalţi. Întrebat fiind dar de pricina muştii (adică dacă au scos musca,
de ce au pus-o iarăşi în vas) el au răspuns: Eu nu iubesc muşte în vin, însă nu ştiu,
nici sunt încredinţat, dacă şi ceilalţi nu le iubesc>.
*
<Un fricos, silit fiind ca să se lupte cu altul, închidea adeseaori ochii
când mişca sabia. Spre buna lui norocire au ajuns un prieten al său, şi după ce l-
au despărţit de la împotrivnicul său, l-au întrebat: Pentru ce te luptai cu ochii
închişi? El au răspuns: Ca să nu văz mădulările vrăşmaşului meu zburând în
văzduh>
*
<Un ţăran anume Petre, întorcându-se cu măgarul său de la un târg de
aproape, au vrut prin arşiţa soarelui să se odihnească puţin subt umbră de copac,
şi, văzând că l-au stăpânit somnul, au înfăşurat de mâna sa capătul frâului
măgarului, şi au adormit. În această vreme trecând un alt ţăran, au tăiat cu
meşteşug căpeţeala frâului, şi au furat măgarul. Peste puţin ceas, bunul nostru
Petre, deşteptându-se şi negăsind altcevaş decât numai frânghia legată de mână,
după ce s-au frecat la ochi, au zis: Sau eu sânt, sau nu sunt eu Petre. Dacă sunt eu
Petre, am pierdut măgarul meu; iar dacă nu sunt eu Petre, am câştigat frânghia.>
*
<Un bogat înstrămbăţitor zidea o bolniţă (spital, lazaret), şi venea
adeseori cu unul din prietenii săi să vază zidirea, pentru care şi de multe ori îi
cerea sfătuire. Însă în una din zile l-au întrebat dacă este destul de mare
împrejurarea bolniţii. I-au răspuns prietenul zicând: Îmi pare foarte mică. Zisu-i-
au cu mânie bogatul. Dar cum ? Când are destul loc să încapă două sute de săraci.
Prietenul iarăşi i-au răspuns: Dacă toţi câţi i-ai sărăcit tu vor alerga aici, este cu
neputinţă să-i încapă. >
*
<Un om iubitor de argint, să jăluia către unul din prietenii săi, zicând:
Ce ţi-am făcut eu ţie de îmi porţi numele în lume că adecă eu îmi vânz cizmele mele
cele vechi? Prietenul i-au răspuns: Spune minciuni acela care m-au pârât pentru
aceasta; eu nu am zis că vinzi, ci că cumperi cizme vechi.>
*
<Întru o adunare de dohtori s-au făcut vorbă: care sunt cele mai bune
doftorii care să poată supţia vederea. Deci zicea fieştecare câte una, însă nu putea
să se unească între dânşii, până când unul dintre cei ce asculta li-au zis: Domnilor
dohtori, cea mai bună dohtorie a vederii este zavistia. Ei minunându-să, l-au
întrebat: cum se poate aceasta? El li-au răspuns: Pentru că zavistinicul vede
norocirile altora mai mari decât sunt.>
*
<Au ajuns la un han doi tineri şi au cerut de mâncat. Pe lângă alte
bucate, li-au pus hangiul şi ouă herte moi. Cel mai tânăr dint-înşii stricând un ou
au găsit înt-însul pui, şi l-au arătat la celălalt. Acela însă îl sfătuia să înghiţă
îndată puiul până când hangiu nu va afla, şi îl va sili a plăti şi ou şi pui. Tânărul
cu mare mulţămire l-au înghiţit. Iar când au vrut să se ducă, au cerut să le arate
socoteala mesii. Atunci cel mai mare au zis celui mai tânăr la ureche: Plăteşte şi
partea mea, căci dacă nu vei plăti voi arăta hangiului pricina puiului, şi te va face
să plăteşti înzecit. Aşadar tânărul înfricoşându-se, au plătit pentru amândoi. >
*
<Cu mare mâhnire să jăluia oarecarele om socrului său, că adică femeia
lui nu este înţeleaptă. De la care au luat această mângâere: Nu te scârbi ginere,
rabdă-o încă puţin, şi de la sine va înceta a te necinsti, precum au făcut şi maică-
sa, femeia, după ce au îmbătrânit. >
*
<La o mare primejdie de înnecare de corabie, au poruncit stăpânul
corăbiii călătorilor să arunce în mare toate greutăţile ce au ca să se mântuie. Unul
dintr-înşii au luat mai întâi pe femeea sa şi au aruncat-o, zicând că el alt lucru mai
greu decât pe dânsa nu are ca să arunce. >
*
<În casa unui foarte sărac om au intrat noaptea un tâlhar, şi pipăia prin
întunerec să găsească ceva. Săracul îndată ce au înţeles, i-au zis: Pipăe, pipăe,
ticălosule! Să văz dacă vei fi bun să găseşti tu noaptea, ceea ce nu găsesc eu
ziua.>
Spaimă cu mult mai mare decât de cele vrăjitoreşti, Lesviodax avea de
cuvântul nelalocul lui, de ceea ce i se părea că ar fi în stare să falsifice ori să
întunece înţelegerea cărţii traduse. De aceea, lungea uneori tălmăcirea, cu câteva
adaosuri de sinonime şi de "analoghii", de felul acesta:
doică (mancă); scârbitul (amărâtul); pergament (hârtie de piele);
streapnic (avocat); silă (putere).
Se aventura şi în definiţii, mai mult ori mai puţin izbutite, Bună oară:
"Satirul este un dobitoc basnic; pân'la brâu are trup de om iar de la brâu
în jos are trup de ţap şi coarne în cap.
Maghii sunt cei ce întrebuinţa maghii, iar maghia era o superstiţie
(desidemonia) acelor vechi prin care ei socotea că putea să supuie elementurile, să
aducă de faţă pe cei morţi sau duhurile lor, să pătrunză viitorul, să schimbe
aplecările oamenilor ş.c.l.".
Ba, deşi o anecdotă nu câştigă prin comentarii şi glose interliniare, ci
dimpotrivă, totuşi Al. G. Lesviodax, din trebuinţa de a fi pe deplin înţeles,
întovărăşia până şi hazurile, măcar de câte un mic vocabular. Transcriem aici o
glumă, cu adnotările ei. Gluma:

77
 "La o masă şădea unul între doi mult mâncători, care îl supărau răpind
mai nainte de dânsul ceea ce acela poftea să mănânce. Deci întrebat fiind de
stăpânul casii, cum să află. - Rău foarte, au răspuns, pentru că am de-a dreapta pe
Haribd, şi din a stânga pe Schila.
Notele:
Haribd este o prăpastie a mării, care înghite toate lucrurile câte să
apropie de dânsul. Sau precum este la o apă mare întoarcerea apii, şi cufundarea
sea din mijlocul acei întoarceri, care întoarcere să zice vîrtez, sau bulboacă.
Schila este o hiară basnică, care până la ochi are chip de femee, prea
înfrumusăţată, având, pe amândouă umerile şase căpăţâni câineşti, iar celălalt
trup îl are şărpesc".
Revenind la glumele bătrâneşti, dar nu prea îmbătrânite, date la iveală în
acest capitol, putem spune că, deşi, nici originale nu sunt şi nici drept snoave nu
pot fi considerate, totuşi savoarea graiului lor îţi aminteşte fântâna curată care
poate fi folosită şi nu se secătueşte uşor ca sursa anecdotelor de toate zilele"1.
Ceea ce nu ştia poate Lăzăreanu era faptul că Alexandru Geanoglu
Lesviodax, ca şi unul dintre urmaşii săi ori ca antecesorii, fusese judecător la o
Judecătorie rurală, unde putea auzi multe, mai ales în pauzele de masă petrecute,
evident, la cârciuma locală. Multe dintre glumele şi anecdotele sale mai circulă
încă şi astăzi în zonele rurale sau la periferiile urbane şi au constituit sursa de
inspiraţie pentru mulţi autori. Cu titlu de exemplu îl amintim pe Theodor Speranţia,
cu ale sale "Anecdote de post", mult gustate în epocă, şi care îşi aşteaptă o
binemeritată reeditare. Vom reveni acuma la prezentarea, în continuare a
traducerilor şi cărţilor autorului nostru.
"Dialoguri româno-ruseşti, pentru înlesnirea celor dintâiu trebuinţe ale
oamenilor, întocmite astfel de paharnicul A. Geanoglu Lesviodax, tipărite cu
cheltuiala lui Iosif Romanov & Compania, unde să şi află de vânzare, Tipografia
Sfintei Mitropolii, Bucureşti, 1848". Cartea este un adevărat ghid de conversaţie
româno-rus, care ar trebui analizat mai îndeaproape de filologi şi care a cunoscut o
a doua ediţie, în timpul vieţii autorului, în 1854. Se pare că acest ghid de
conversaţie a fost inspirat de ocupaţiile militare ruseşti, când a fost introdusă şi
administraţia imperială rusă şi, evident, limba rusă, absolut necesară pe atunci.
"Rugăciuni de umilinţă şi datoriile pravoslavnicului creştin când intră în
sfânta biserică şi cum să stea şi ce rugăciuni să zică la fiecare vreme a
dumnezeeştii liturghii, tălmăcită din greceşte şi din ruseşte de pah(arnicul) A. G.
Lesviodax, tipărită acum întăea oară cu cheltuiala d-lui neguţătorului din Bucureşti,
Ilie Zamfirescu, Tipografia lui Iosif Kopainig, Bucureşti, 1851", traducere făcută,
probabil, după experienţa de secretar al Mitropoliei şi care a cunoscut o singură
ediţie.
"Descriere de cele preste fire săvârşite minuni de Prea Curata Maica
Născătoarea de Dumnezeu, la sfânta ei biserică a izvorului celui de viaţă dătător,
şi care să află afară de zidurile cele despre uscat ale Ţarigradului, la locul ce să

1 Barbu Lăzăreanu, Cu privire la ..., Editura Enciclopedică, Bucureşti,

1971, p. 263 – 267.
numeşte Balâcla, traduse de paharnicul A (...) G (...) L (...) şi tipărite cu
binecuvântarea Înalt Preaosfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungrovlahii şi
cavaler al Ordinului Nişan Iftihar, clasa I, D. D. Nifon, Tipografia Sfintei
Mitropolii, Bucureşti, 1852", apărută într-o singură ediţie.
"Antichităţi despre crucea Domnului nostru Iisus Hristos, arătând mai
întâi cea de pre urmă intrare a sa în Ierusalim, nedreapta judecată dată spre
moarte de Pilat, descrierea măsurei cinstitei cruci, sfintele piroane câte au fost.
Fisionomia sau caracterul lui Iisus Hristos. Pe lângă care s-au adăogat şi o
desluşire despre cele trei litere Ό ΏΝ, ce se pun împrejurul cununii capului
Domnului Hristos, precum şi o descriere despre începutul obiceiului de a se
împărţi la Paşti oă roşii ,şi în sfârşit un catalog de toate mitropoliile câte se află
astăzi supuse Patriarhii cei a toată lumea, cu titlurile ce au, ilustrată cu 19
vignete, de pahar(nic) A. Geanoglu Lesviodax, Tipografia lui I. Romanov şi
Compania, Bucureşti, 1857". Această carte, care mai are la sfârşit şi un tabel cu cei
care au cumpărat-o şi numărul de exemplare achiziţionate, a stârnit un aşa de mare
interes în epocă, încât, doar în acel an, au fost scoase trei ediţii, după care lucrarea
a căzut în uitare.
După o activitate atât de laborioasă în domenii variate – 24 de ani de
activitate în slujba statului, a Mitropoliei şi ca scriitor-traducător – Alexandru
Geanoglu Lesviodax pare să se fi retras cu totul din viaţa politică şi literară,
dedicându-se probabil familiei şi contemplând evenimentele la care era martor:
Unirea Principatelor, domnia şi abdicarea lui Cuza şi aducerea în ţară a lui Carol I.
Nu cunoaştem date despre soţia sa, din ce neam se trage, ştiind doar că ea
a murit cu mult înaintea lui (1854), la o vârstă destul de tânără, doar 46 de ani –
faţă de cei 76 de ani ai autorului – şi a fost înmormîntată la Biserica Negustori1. La
fel, nu avem date despre cele două fete ale sale, Anica şi Elenco, decât că Anica –
moartă în 1872 – a fost înmormântată la Cimitirul Bellu, tot acolo unde a fost
înmormântat şi tatăl2. De asemenea, nu avem date despre al doilea fiu, Iorgu.
Despre Ioan(Iancu) vom vorbi ceva mai departe, după ce îi vom prezenta pe fraţii
lui Alexandru.
Smaranda Geanoglu (1793-1852), probabil sora geamănă a lui
Alexandru Geanoglu, se va căsători cu căminarul Iordache (1779-1837) – nu
ştim din ce neam se trăgea, dar observăm că era mai mare cu 14 ani decât soţia sa –
, ambii fiind înmormântaţi în Biserica Sfântul Nicolae, ctitorie a lui Mihai Viteazul
(Biserica Mihai Vodă). 3.
Scarlat Geanoglu (1803-1864), căsătorit cu Maria Bălcescu – sora lui
Nicolae Bălcescu – (1817-1882), înmormântaţi la Biserica Icoanei4. Scarlat a fost
menţionat fără rang în 18345. A fost ridicat la rangul de serdar 22 august 18376, la

1 G. Bezviconi, Necropola Capitalei, p. 137.

2 Ibidem, p. 136.
3 Ibidem, p. 137.
4 G. Bezviconi, Necropola Capitalei, p. 136.
5 ***, Buletin. Gazeta Oficială, Nr. 26/august 1834, p. 110.
6 Ibidem, Nr. 36/9 sept. 1837, p. 152.
79
cel de paharnic, în ianuarie 18411, iar, în octombrie 1850, a fost înălţat la rangul de
clucer2. Prin Ofisul domnesc Nr. 575/3 august 1843, a fost numit registrator la
Secţia a II-a a Secretariatului Statului pentru corespondenţa franceză şi translator
la Masa a II-a a traducerilor în limba română3. În această calitate, în aprilie 1849 va
contribui cu 31 lei şi 20 parale la ajutorarea refugiaţilor transilvăneni4. În fine, îl
găsim ca membru în Adunarea Naţională a Ţării Româneşti (1858-1859)5. A editat
două cărţi, traduceri din limba franceză: Istoria lui Napoleon Bonaparte,
Tipografia Colegiului Sf. Sava, Bucureşti, 1840, care a cunoscut două ediţii în
acelaşi an; Aducerea trupului împăratului Napoleon în Franţa, Tipografia Curţii, a
lui Frid. Valvalum., Bucureşti, 1843, de asemenea două ediţii în acelaşi an.
Eufrosina Geanoglu (?-1838), probabil geamănă cu Maria, moartă la o
vârstă tânără şi înmormântată tot la Biserica Mihai Vodă6. Să fi fost totuşi fata
Smarandei? Rămâne ca cercetări ulterioare să lămurească problema.
Maria Geanoglu-Arkudinski (1804-1839), soţia lui Alexandru
Arkudinski, probabil de origine ruso-poloneză, probabil un ofiţer din timpul
administraţiei ruse (1829-1834), este şi ea înmormântată tot la Mihai Vodă7.
Gheorghe Geanoglu (?-?). A fost ridicat la rangul de medelnicer la o
dată necunoscută şi numit amploaiat (funcţionar) la Episcopia Râmnicului. În 1839
a fost ridicat la rangul de paharnic8, iar, prin Ordin domnesc, în 1846 a fost înălţat
la rangul de clucer9. Prin Ofisul domnesc nr. 5265/14 august 1843 a fost numit
cârmuitor al Judeţului Romanaţi10, funcţie deţinută până iunie 1847, când, prin
Jurnalul Nr. 3639 al Sfatului Administrativ, a fost numit cârmuitor al Judeţului
Vâlcea11, funcţie deţinută până în 1848, când a fost numit judecător la Curtea
Apelativă din Craiova12. În ianuarie 1850, prin Ofisul domnesc semnat de Barbu
Ştirbei a fost înlocuit din funcţia de judecător la Curtea Apelativă din Craiova cu
Gheorghe Măcescu13.
Dimitrie Geanoglu (1809-1887), serdar, căsătorit cu Caliopi Brăiloiu
(1822-1891), înmormântaţi la Cimitirul Bellu14. A fost eliberat din slujba
ostăşească la 30 noiembrie 1839, cu gradul de parucic (locotenent) şi a fost înălţat

1 Ibidem, Nr. 1/6 ian. 1841.

2 Ibidem, Nr. 86/16 oct. 1850, p. 341.
3 Ibidem, Nr. 71/6 aug. 1843, p. 282.
4 Ibidem, Nr. 35/14 apr. 1849, p. 140.
5 Dimitrie A. Sturdza, J. J. Skupiewski, Acte şi documente relative la
Istoria Renascerei României. VIII. (1858 – 1859), Institutul de Arte grafice Carol Göbl,
Bucureşti, 1900, p. 52.
6 G. Bezviconi, Necropola Capitalei, p. 136.
7 Ibidem.
8 ***, Buletin. Gazeta Oficială, Nr. 56/1839, supliment.
9 Ibidem, Nr. 80/30 oct. 1846, p. 317.
10 Ibidem, Nr. 75/17 aug. 1843, p. 297.
11 Ibidem, Nr. 47/28 iun. 1847, p. 183.
12 Ibidem, Nr. 52/25 oct. 1848.
13 Ibidem, Nr. 9/10 febr. 1850, p. 33.
14 G. Bezviconi, Necropola Capitalei, p. 136.
la rangul de pitar1. Se implică în problemele de ordine publică şi socială ale
Capitalei şi, la 3 ianuarie 1842, reclama dispariţia unei ţigănci şi a unui ţigan
bucătar, care furaseră o serie de lucruri şi cerea prinderea lor2. Prin Ofisul domnesc
Nr. 5262/14 august 1843, era numit comisar de poliţie la "văpseaua de verde" a
Bucureştilor3, în locul paharnicului Dimitrie Bogdănescu. În urma Raportului nr.
12 282 al Poliţiei Capitalei, ofiţerul de poliţie, "pitarul Dimitrie Geanoglu" a fost
ridicat la rangul de serdar4. În 1851, în baza Art, 350 din Regulamentul Organic a
fost confirmat în rangul de pitar5, iar, prin Ordinul domnesc Nr. 664/6 aprilie 1851,
serdarul Dimitrie Geanoglu a fost numit procuror la Tribunalul Judeţului Vlaşca,
în locul pitarului Costache Roşianu. A refuzat postul din motive casnice şi, la 12
aprilie 1851, a fost înlocuit cu pitarul Alexandru Paladi6. Tot prin Ofis domnesc a
fost numit judecător la Tribunalul Ilfov, "Secsia criminalicească", în locul
pitarului Mihalache Papadopolu7. În sfârşit, în 1858-1859, îl aflăm membru în
Adunarea Naţională a Ţării Româneşti8.
Vom trece acum la fiii unora dintre membrii familiei Geanoglu, inclusiv
ai lui Alexandru. Şi aici vom încerca să păstrăm tot ordinea cronologică şi ne vom
acupa doar de cei asupra cărora avem unele date.
Ioan A. Geanoglu (Gheorghe) (1833/34-?), fiul lui Alexandru
Geanoglu. Bun cunoscător al limbii franceze, va traduce, împreună cu Ioan
Fănuţă, romanul lui Alexandru Dumas, Cavalerulu D'Harmentalu, Imprimeria
Iosif Romanov & Comp., Bucureşti, 1857, 2 volume9. Pe la 1870, iubita lui Ioan
Geanoglu s-a înecat în Lacul Tei din Bucureşti, prilej pentru prietenul acestuia,
Ioan Fănuţă, să compună un cântec10. Privitor la această tragică întâmplare,
Constantin Bacalbaşa, sosit în Bucureşti pe la 1871, avea să scrie: "Când am venit
în Bucureşti era încă recentă în memoria bucureştenilor oameni de petreceri
nenorocita întâmplare a unei tinere femei de viaţă liberă, anume Ioana, vestită
pentru frumuseţea ei; Ioana, fiind în tovărăşia mai multor prieteni, printre care şi
poetul Geanoglu, s-a dus la Tei, a petrecut, a băut, s-a scăldat şi s-a înecat. Poetul
Geanoglu, amantul ei, era de faţă. Şi el a cântat-o în versurile publicate apoi în
Dorul, colecţie de poezii foarte populare pe vremuri.
«Ca un crin de vară,
Ce vântul îngheaţă,

1 ***, Buletin. Gazeta Oficială, Nr. 80/nov. 1839.

2 Ibidem, Nr. 3/16 ian. 1842, p. 10.
3 Ibidem, Nr. 75/17 aug. 1843, p. 297.
4 Ibidem, Nr. 28/29 apr. 1846, p. 110.
5 Ibidem, Nr. 32/14 apr. 1851, p. 127.
6 Ibidem, Nr. 34/21 apr. 1851, p. 135.
7 Ibidem, Nr. 40/9 mai 1851, p. 157.
8 Istoria Renescerei României, VIII, p. 52.
9 Despre această traducere vorbrşte şi Marcel-Dumitru Ciucă în studiul
introductiv al lucrării Zilot Românul (Ştefan Fănuţă), Opere complete, ediţie îngrijită,
studiu introductiv, note, comentarii şi indici de Marcel-Dumitru Ciucă, Editura Minerva,
Bucureşti, 1996, p. XLIII.
10 Ibidem, p. XCI.
81
 Frumoasă Ioano,
În valuri perişi»1.
Îngrijitorii ediţiei, în nota 230, fac precizarea că "Versurile nu aparţin
poetului, pe atunci popular în mediile suburbane, G. A. Geanoglu (sic!), ci lui I.
Fănuţă, stihuitor de aceeaşi factură, care compusese spontan, în 1858, poezia La
un cadavru, inspirată de o întâmplare tragică petrecută la moşia Bârlaţi, pe malul
râului Teleorman, la 10/22 mai 1858 ..."2. Aşadar, este foarte probabil ca poetul şi
traducătorul Ioan A. Geanoglu să fi trăit până către sfârşitul secolului al XIX-lea
sau chiar la începutul celui de-al XX-lea, dar nu cunoaştem cu cine s-a căsătorit –
dacă a făcut-o – dacă a avut urmaşi etc., deşi cum vom vedea mai departe, el sau
fraţii săi au continuat, prin urmaşii lor, linia lui Alexandru Geanoglu.
George Demetriu (Dimitrie) Geanoglu (1844-1907), fiul lui Dimitrie
Geanoglu, va ajunge Director al Camerei Deputaţilor şi va fi şi el un traducător din
limba franceză, traducând şi tipărind lucrarea Petru sau Recunoştinţa, Tipografia
Oprea Demetrescu, Bucureşti, 1862, care a cunoscut o singură ediţie. Este
înmormântat la Cimitirul Bellu3.
Ioan D. Geanoglu (1857-1889), fratele mai mic al lui George, va muri
tânăr, la 32 de ani, şi nu ştim despre el decât anii de viaţă şi că este înmormântat la
Cimitirul Bellu4.
Scarlat Dimitrie Geanoglu (1847-1927), general, căsătorit cu Maria
Rusesecu (1856-1915), a fost fiul lui Scarlat şi al Mariei Geanoglu, nepotul lui
Nicolae Bălcescu, pe care acesta trebuie să-l fi cunoscut de copil. În afara celor
menţionate nu mai cunoaştem decât că a fost înmormântat, împreună cu soţia, tot la
Cimitirul Bellu5.
Alexandru Lesviodax (?-?), cel mai probabil strănepotul lui Alexandru
Geanoglu-Lesviodax, care, din motive pe care nu le cunoaştem, a renunţat la
numele Geanoglu, păstrând porecla străbunicului, Lesviodax, drept nume de
familie. Credem că el s-a născut pe la începutul secolului XX şi a absolvit
Facultatea de Drept din Bucureşti, al cărui doctorand a şi fost, devenind doctor în
drept în 1935 cu teza Ordinea publică legală, tipărită pentru susţinere în 1935 la
Tipografia Penitenciarului Văcăreşti – unde probabil şi lucra – şi retipărită în 1936,
la aceeaşi tipografie, fără alte precizări. Din ediţia tipărită în vederea susţinerii şi a
obţinerii titlului de doctor în drept, aflăm că Preşedintele Comisiei era profesorul
Alexandru Vălimărescu, iar membrii acesteia, inclusiv conducătorul de doctorat,
erau profesorii: Anibal Teodorescu, Traian Ionaşcu, Vintilă Dongoroz, Ion
Vântu.

1 Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată. I. (1871 – 1877), Ediţie

îngrijită de Aristiţa şi Tiberiu Avramescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 72 –
73.
2 Ibidem, p. 73, nota 230.
3 G. Bezviconi, Necropola Capitalei, p. 136.
4 Ibidem.
5 Ibidem.
 În 1937 va tipări, tot la Tipografia şi Legătoria Penitenciarului
"Văcăreşti" lucrarea Înscrierile şi ştergerile din listele electorale după Legea
Administrativă din 1936 (art. 5 – 10 din lege).
Între timp, Alexandru Lesviodax reuşeşte să plece de la Penitenciarul
"Văcăreşti" şi ajunge, după cum se precizează, pe o nouă carte, Laureat al
Facultăţii de Drept din Bucureşti, asistent la Curtea de Casaţie Secţiuni Unite". În
această calitate va publica, în 1947, lucrarea Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie
Secţiuni-Unite în materie penală, civilă şi comercială de la înfiinţare până la zi
(1862 – 1947), fără editură, Bucureşti, 1947. Fiind un jurist de valoare, Alexandru
Lesviodax a fost menţinut ca jurist şi magistrat şi în noul regim, continuând să
scrie şi să publice lucrări de drept, având ca subiecte diferite domenii juridice,
astfel:
- Contestaţia la executare în materie civilă, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;
- Ioan G. Mihăilă, Alexandru Lesviodax, Repertoriu
de practică judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970;
- Iarăşi singur, Obligaia legală de întreţinere, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
Nu cunoaştem alte date despre acest eminent jurist, care pare să fi trăit
până în preajma evenimentelor din 1989 sau puţin după aceea. Potrivit mărturiei
unui actual notar public, Costache-Ivanov Alexe, care a fost şi judecător şi
secretar de stat în Ministerul Justiţiei, după 1989, Alexandru Lesviodax era un
jurist de talie internaţională, o adevărată somitate în materie juridică, de care ţineau
seama toţi judecătorii şi magistraţii, care a fost păstrat şi după pensionare de
Vechiul Regim, dar care nu a ajuns judecător la Tribunalul Suprem al României,
datorită originii sociale. Şi, totuşi, valoarea a fost recunoscută şi a rămas valoare,
chiar şi dincolo de criteriile ideologice ori de alte considerente.
Am spus-o şi mai înainte şi o repetăm: ne surprinde faptul că, mai ales
după 1989, juriştii nu s-au ostenit să-l treacă pe Alexandru Lesviodax într-unul
din dicţionarele alcătuite şi cu atât mai mult să se intereseze şi să vorbească despre
familia şi originile sale, familie care, aşa cum am arătat mai sus, s-a ocupat de
problemele juridico-administrative ale ţării, cel puţin din secolul al XVIII-lea şi
până în secolul XX. Nu cunoaştem dacă a avut familie şi, respectiv, urmaşi, aceste
probleme neconstituind obiectul studiului de faţă. În fond, noi nu ne-am propus o
biografie a originilor şi evoluţiei familiei Geanoglu ci, pornind de la autorul cărţii
pe care ne străduim să o retipărim – Alexandru Geanoglu-Lesviodax – am
considerat necesar să prezentăm câteva date sumare în legătură cu el şi familia sa,
date care pot constitui baza unor cercetări genealogice ulterioare şi a unor restituiri,
pe care le considerăm necesare. Chiar dacă în sumarele noastre cercetări am mai
găsit şi alte informaţii legate de activitatea juridică a lui Alexandru Geanoglu-
Lesviodax, nu le-am utilizat, ci am lăsat altor cercetători sau a altor interesaţi,
plăcerea de a le redescoperi şi folosi.

83
 MITUL EPONIM AL SCIŢILOR ÎNTRE SURSELE SCRISE ŞI
REPREZENTĂRILE ICONOGRAFICE

Conf. univ. dr. Rodica URSU NANIU1

Rezumat
Studiul analizează mitul genealogic al sciţilor din două perspective: surse
scrise şi surse iconografice. În perioada regalităţii scitice, acesta devine elementul
central al ideologiei puterii, susţinând sacralitatea acesteia şi rolul divinităţii în
desemnarea pretendentului la domnie.
Abstract
The study examines the eponymous myth of the Scythians from two perspectives:
written sources and iconographic sources. During the Scythian royalty, it becomes
the core of the ideology of power, maintaining its sacredness and divinity role in
appointing the claimant to the throne.
Cuvinte-cheie: sciţi, mitologia scitică, arta scitică, Heracles, Skythes,
puterea regală, atribute regale, investitură.
Key-words: scythians, scythian mitology, Scythian art, Heracles, Skythes,
royal power, attributes of royality, investiture.e
Introducere
În prefaţă la Mit şi epopee, Georges Dumezil susţinea că miturile nu sunt
„invenţii dramatice sau lirice gratuite, fără legătură cu organizarea socilă sau
politică, cu ritualul, cu legea sau cu datina; rolul lor este, dimpotrivă, acela de a
legitima toate acestea, de a exprima în imagini marile idei care le întocmesc şi le
susţin”. În studiul de faţă ne vom referi la mitul de origine al sciţilor, neam de
origine indo-iraniană, care a populat, alături de alte seminţii înrudite, spaţiul nord-
pontic, de la gurile Dunării la Don, numit convenţional de izvoare antice Sciţia.
Cea mai importantă şi cuprinzătoare sursă scrisă despre religia şi mitologia
sciţilor o reprezintă Herodot, în cartea IV a Istoriilor sale. În fragmentele 5-10 sunt
redate cele două versiuni ale mitului originii, pe care îl regăsim şi la Diodor din
Sicilia (II, 43), iar unele fragmente – în poemul Argonautica (VI, 48-68) a lui
Valerius Flachus, poet roman din secolul I d. Chr. şi într-o inscripţie grecească,
fără să se cunoacă locul descoperirii acesteia (Inscriptiones Graecae, XIV, nr.1293,
rândul 94-97). Elemente ale mitului scitic se regăsesc şi la Strabon, Pliniu cel
Bătrân, Curtius Rufus (Hist.Alex., VII, 8, 17-18), Pomponius Mela (II, 11). În
limbaj artistic, mitul se regăseşete, cu unele modificări, pe vasele sferice
descoperite în mormintele regale de la Kul-Oba, Castye Kurgany şi Gaimanova
Moghila.
Se pare că cele doua variante ale mitului nu au apărut concomitent. Prima
variantă este şi cea mai veche, cea de-a doua – o adaptare elină a motivului original

1
Conf. univ. dr. la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie a Universităţii
Spiru Haret
( Bessonova 1983, 10). Cum au ajuns grecii să cunoască mitologia scitică nu este
greu de presupus: stabilindu-se în coloniile greceşti din nordul Mării Negre,
iscusiţii toreuţi elini au fost interesaţi de reprezentările religioase şi cele mitologice
ale sciţilor cel puţin din perspectiva interesului comercial. Cele mai impresionante
piese de toreutică descoperite în mormintele aristocraţiei scitice au fost
confecţionate de către greci, unele dintre acestea fiind decorate cu motive din
mitologia scitică. Astfel se ajunge la intercalarea elementelor autohtone cu cele
greceşti, introducerea motivului lui Heracles, cunoscutul erou mitic, fiind perfect
pentru rolul întemeietorului de neam. Presupune acest lucru şi cunoaşterea
mitologiei greceşti de către sciti sau, cel puţin, a parcursului mitologic al lui
Heracles? Cert este faptul că, asemenea altor tradiţii mitologice, scitii le-au
atribuit strămoşilor eponimi obârşii supranaturale, elaborând o genealogie de natură
dacă nu divină, cel puţin eroica. Se constituie, astfel, un model de construcţie epică,
mitologia fiind, în accepţiunea lui Claude Levi-Strauss, un cod cu ajutorul căruia
gândirea sălbatică îşi construieste diferite modele de lumi. Mircea Eliade vine să
completeze acest deziderat susţinând că „ realitatea culturală extrem de complexă
a mitului” este destinată „ a revela modele exemplare ale tuturor riturilor şi ale
tuturor activităţilor omeneşti semnificative”.
Sursele mitologice privind originea sciţilor
Herodot, Istorii, IV, 5-7. După cum spun sciţii, cel mai tânăr dintre toate
neamurile pământului este neamul lor, care s-a născut astfel: mai întâi în ţinutul
acesta, pe atunci pustiu, s-a ivit un om cu numele Targitaios. Părinţii acestui
Targitaios – spun ei, povestind lucruri cărora eu nu le pot da crezare, dar aşa
povestesc ei – ar fi fost Zeus şi o fiică a fluviului Borysthenes. O atare obârşie a
avut deci Targitaios, iar el, la rândul lui, a avut trei fii: pe Lipoxais, pe Arpoxais şi
pe Colaxais, cel mai tânăr. Pe timpul domniei acestora, au căzut în Sciţia din cer
nişte lucruri din aur: un plug, un jug, o bardă cu două tăişuri şi o cupă. Primul
dintre ei care le-a văzut, anume fratele mai vârstnic, s-a apropiat cu gândul să le
ia, dar aurul, când a ajuns la el, s-a prefăcut în flăcări. După plecarea lui, a venit
al doilea, dar şi lui i s-a întâmplat acelaşi lucru. Aurul, arzând în văpăi, i-a
îndepărtat deci pe cei doi, dar când s-a apropiat al treilea, cel mai tânăr, aurul s-a
stins, iar el l-a putut duce cu sine acasă. Faţă de această întâmplare, fraţii mai
mari s-au înţeles între ei să-i lase întreaga împărăţie celui mai tânăr”
Herodot, Istorii, IV, 8-10. Aşa povestesc sciţii despre obârşia lor, (...). Iar
aurul sfânt îl păzesc cu străşnicie sciţii regali şi în fiecare an se apropie de el,
căutând să-l îmblânzească cu jertfe mari. Dacă cel care are în pază aurul sfânt
adoarme sub cerul liber în ziua sărbătorii, sciţii îi prezic că nu va sfârşi anului.
Pentru primejdia prin care trece i se dăruieşte atâta pământ cât poate înconjura
călare într-o singură zi. Fiindcă împărăţia era întinsă, Colaxai a împărţit-o în trei,
pentru cei trei fii ai lui. Una din părţi, tocmai cea în care se păstrează aurul sfânt,
a potrivit-o să fie cea mai mare.(...).
Aşa povestesc sciţii despre ei înşişi şi despre ţinutul din sus de ei. Iată ce
spun şi elinii care locuiesc în Pont: Heracles, pe când mână vacile lui Geryon, a
ajuns în această parte a lumii, pe atunci pustie, astăzi locuită de sciţi. Geryon
sălăşuia în afara Pontului (...). Aşadar, când Heracles a ajuns pe meleagurile
85
numite acum Sciţia, apucându-l viscolul şi gerul, s-a acoperit cu pielea de leu şi a
adormit. În vremea asta, iepele de la capul lui, care păsteau deshămate, s-au făcut
nevăzute printr-o minune cerească.
Când s-a deşteptat, Heracles a început să le caute şi, străbătând toate
coclaurile, a ajuns în cele din urmă pe pământul numit Hylaia. Aici el a dat într-
o peşteră peste o făptură jumătate fată, jumătate viperă : de la brâu în sus era
femeia, iar de la brâu în jos, şarpe. Văzând-o şi minunându-se, Heracles a
întrebat-o dacă nu cumva i-a vazut iepele rătăcite. Ea i-a răspuns că, într-adevăr
iepele se află la ea, dar că n-are de gând să i le dea înapoi înainte de a se
împreuna cu ea. Învoindu-se pentru acest preţ, Heracles i-a fost bărbat. Femeia
amâna mereu să-i înapoieze iepele, vrând să trăiască cu Heracels cât mai multă
vreme, iar el ardea de nerăbdare să şi le ia şi să plece. Până la urmă, dându-i –
le, i-a spus: Iepele acestea rătăcite până aici eu ţi le-am scăpat, iar tu m-ai
răsplătit: cu tine am zămislit trei feciori. Învaţă-mă ce trebuie să fac cu ei când
vor ajunge mari, să-i aciuiez oare pe aici (unde sunt eu stăpâna locurilor) s-au
să-i trimit la tine? Aceasta l-a întrebat pe Heracles, la care, spun sciţii, că el ar
fi răspuns: Când vei vedea copiii ajunşi la vârsta bărbăţiei, n-ai să greşeşti dacă
vei face acestea: pe acela dintre ei pe care-l vei vedea întinzând aşa acest arc şi
încingându-se cu icngătoarea aceasta în chipul următor, pe acela să-l faci
moştenitorul locurilor. Dar pe cel care nu va trece de încercările ce ţi le las în
seamă, să-l izgoneşti din ţară. Dacă mă vei asculta, de mare bucurie ai să ai
parte, şi vei împlini poruncile mele.
Atunci, întinzând unul din arcuri (pentru că până în acea vreme
Heracles purta două) şi arătându-i cum se prinde cingătoarea, Heracles i-a dat
(femeii) arcul şi cingătoarea care avea în vârful cataramei o cupă de aur, iar
după ce i le-a dat, a plecat. Ea, când copiii pe care i-a născut au ajuns bărbaţi,
le-a dat următoarele nume: unuia dintre ei Agathyros, următorului Gelonos, iar
celui mai tânăr Skythes. Aducându-şi atunci aminte de povaţa (lui Heracles), a
săvârşit cele poruncite de el. Doi dintre copiii ei, Agathyros şi Gelonos,
neizbutind să treacă încercarea la care au fost supuşi, au plecat din ţară,
alungaţi fiind de mama lor, în schimb cel mai tânăr dintre ei, Skythes, trecând-o
cu bine, a rămas pe loc. Din Skythes, fiul lui Heracles, se trag regii dintotdeauna
ai sciţilor, iar după cupa de la brâu, până şi astăzi sciţii poartă cupe le
cingători. Ca Skythes să rămână (în ţară) a uneltit chiar mama lui. Acesta
povestesc elinii care locuiesc în Pont”.
Analiza ambelor variante ale legendei, precum şi a fragmentelor
existente la alţi autori antici, conduc la câteva constatări în legătură cu acest
subiect subiect:
1. Mitul originii sciţilor reprezinta elementul central al ideologiei
puterii în societatea scitică şi corespundea întru totul intereselor politice ale
regilor sciţi. Implicarea lui Zeus, în prima variantă şi a lui Heracles, în cea de-a
doua variantă, indică asupra caracterului sacru al istoriei care a avut loc în illo
tempore, în perioada eroilor mitici. Preluarea puterii s-a făcut în urma unor
încercări cu caracter iniţiatic, la care au fost supuşi protagoniştii, fiii lui
Hercales. Suntem în faţa unui scenariu mitico-religios, prin care s-a realizat o
schimbare de statut ontologic, când „ cei din urmă devin cei dintâi”, iar cel mai
mic dintre fraţi, Skythes, devine rege. Realizând „ruptura de nivel”, prin iniţiere,
dar şi cu ajutorul obiectelor divine (Aurul, arzând în văpăi, i-a îndepărtat deci pe
cei doi, dar când s-a apropiat al treilea, cel mai tânăr, aurul s-a stins, iar el l-a
putut duce cu sine acasă, IV,5), acesta devine rege. În acest sens, mitul joacă
rolul de mediator al contradicţiilor (Marazov 1994, 89-91), prin implicarea
divinităţii în desemnarea dinastului. În mentalitatea arhaică, aurului avea valenţe
magice, identificându-se cu soarele şi cu focul. Culoarea şi strălucirea aurului,
intangibilitatea acestuia în faţa timpului l-au plasat în categoria elementelor
calsificatoarea ale trecerii dintr-un mediu cosmis în celălalt; posesia obiectelor
din aur îi asigura pretendentului la domnie susţinerea divină. În acest sens,
desprindem câteva elemente-cheie ale mitului despre originea sciţilor, varianta I:
1) obiectele de aur cad din cer, deci vin din altă lume, fiind de origine solară; 2)
acestea sunt cuprinse de foc atunci când se apropie de ele cei doi fraţi mai mari,
Lipoxais şi Arpoxais; 3) Colaxais, fratele cel mai mic, pune mâna pe obiectele de
aur şi devine rege. Identificarea semantică a celor trei elemente soare-foc-aur este
susţinută şi de altă însuşire comună a acestora, de a exprima voinţa divină prin
desemnarea pretendentului la domnie. În mentalitatea arhaică, cel ce deţine
atributele de aur, deţine şi puterea. Un exemplu concludent îl găsim la Apolloniu
din Rhodos, autorul mitului despre expediţia argonauţilor, care confirmă această
asociere, menţinând că Aietes, regele Kolhidei, se temea de Iason, deoarece credea
că acesta a venit nu numai după lâna de aur, ci şi după domnia lui: „ Ah, cum nu
pieriţi degrabă, mişeilor din ochii mei!/ Plecaţi de pe pământu acesta, voi, urzitori
de şiretlicuri, / Cât încă n-aţi văzut nici unul blana lui Frixos/ Hellada iute-aţi
părăsit-o nu pentru Lâna cea de aur, / Ci aţi venit să-mi smulgeţi şi sceptru, şi
regescul rang!” (Apolloniu III, 376-377). În continuare, lucrurile s-au petrecut
exact după scenariul bănuit de Aietes: în momentul în care Iason reuşeşte să
sustragă lâna de aur, acesta îşi pierde domnia, trăind drama părintelui şi a regelui
rămas fără urmaşi În schimb, Iason devine rege în locul uzurpatorului Pelias, cel
care l-a trimis în expediţie după lână de aur.
În concluzie, obiectele din aur făceau parte din cadrul ritualului de
investitură, precum şi a celui de reînnoire periodică a puterii regale. Fragmentul
8-10, din cartea a IV a Istoriilor lui Herodot, face descrierea unei practici
interesante la sciţi, care ar sugera existenţa unui ritual anual similar: „iar aurul
sfânt îl păzesc cu străşnicie sciţii regali şi în fiecare an se apropie de el, căutând
să-l îmblânzească cu jertfe mari. Dacă cel care are în pază aurul sfânt adoarme
sub cerul liber în ziua sărbătorii, sciţii îi prezic că nu va sfârşi anul. Pentru
primejdia prin care trece i se dăruieşte atâta pământ cât poate înconjura călare
într-o singură zi”. Se vorbeşte clar de o sărbătoare, când era scos si etalat aurul
sfânt şi i se aduceau jerfe mari; cel ce avea în pază aurul sfânt era regele (sau un
substituit al regelui, aşa cum se practica şi în societatea hitită) şi era supus unor
probe ( „să nu adoarma sub cerul liber în ziua sărbătorii”). Somnul echivala cu
moartea, dar şi cu un nou început. Fie că era vorba de o moarte violentă sau de
una simbolică, esenţa ritualui rămâne aceaşi: puterea avea nevoie de
reconfirmarea periodică a protecţiei divine, motiv pentru care se renegocia
87
 contractul cu divinitatea (vezi probele la care expus regele) sau, în cazul pierderii
susţinerii divine, se desemna un nou rege. Sacralizarea puterii la sciţi este
confirmată şi de alte aspecte, cum ar fi venerarea conducătorilor decedaţi,
credinţa în dăinuirea lor după moarte, înzestrarea regelui cu funcţii religioase şi
cultuale (Tokarev 1964, 336).
2. Mitul scitic poate fi considerat şi un mit al creaţiei. Conform versiunii
scitice, strămoşul lor este Targitaios, ai cărui părinţi au fost „Zeus şi o fiică a
fluviului Borysthenes” (Herodot, IV, 5). Elenii din Pont, însă, credeau că strămoşul
mitic al sciţilor a fost Skythes, întemeietorul dinastiei regale, unul dintre cei trei fii
ai lui Heracles şi ai fiinţei ciudate, jumătate femeie – jumătate şarpe (Din Skythes,
fiul lui Heracles, se trag regii dintotdeauna ai sciţilor).

Analiza principalelor personaje ale legendei reflectă un şir de trăsături

ale eroilor mitici, care erau veneraţi înainte de apariţia panteonului oficial. Astfel,
Targitaios este identificat cu Heracles în versiunea elină a legendei, apropierea
funcţională fiind evidentă. Unii cercetători consideră că Targitaios ar fi fost un
personaj al mitologiei prescitice, indentiificându-l cu figura tradiţională a
întemeietorului de neam, iar cei trei fii ai lui devin fondatorii celor 3 seminţii
scitice: din Lipoxai se trag auhaţii, din Arpoxai – catiarii şi traspienii şi din
Colaxai – paralaţii (Herodot, Istorii, IV, 6). Cel de-al treilea fiu, Colaxai, este
succesorul de drept al tatălui său, luând în stăpânire atributele puterii. După
Diodor din Sicilia, printre urmaşii lui Zeus se ai creaturii fantastice se numără şi
Schytes, din care descind fraţii Pal şi Nap, întemeietorii celor doua ramuri
eponime ale sciţilor, palii şi napii.
La Valerius Flachus, originea sciţilor porneşte de la Jupiter, iar soţia
acestuia este identificată cu Gora antică. Potrivit versiunii epigrafice, Hercales îi
învinge pe Araxis (o divinitate a râului cu acelaşi nume, probail, Volga) şi se
căsătoreşte cu fiica acestuia, Ehida. Din această legătură se nasc cei doi fraţi,
Agatirs şi Skythes, de la care pornesc si cele 2 seminţii scitice: sciţii agatirsi şi
sciţii regali.
Zeus-Jupiter figurează în unele redactări ale mitului şi se identifică cu
Zeus-Papaios (în Istorii IV, 59, Herodot face această specificare); numele Papai
se traduce ca „tată”, adică strămoş, întemeietor de neam. În cea de-a doua
versiune herodotiană şi în textul epigrafic acest nume nu figurează, dar existenţa
personaljului este suplinită de Haracles, care, conform tradiţiei antice, este fiul
lui Zeus.
Soţia lui Zeus-Papaios apare cu nume şi chipuri oarecum diferite în toate
aceste versiuni ale mitului. Cu toate acestea, aspectul dominant este cel de
divinitate chtonică, legată de pământ şi de ape, care poate fi identificată cu Gaia
antica (Geea). Herodot menţionează că în tradiţai scitică acesta se numea Api.
Perechea divină Zeus-Papaios şi Gaia –Api trebuie privită ca o comuniune dintre
cele două principii, masculin şi femenin, care constituie unul dintre cele mai
vechi motive mitologice pre-indo-europene.
Izvoarele iconografice
Arta scitică
 În contextul artei stepelor, arta sciţilor rămâne reprezentanta „clasică” a
stilului animalier. Există o bogată istoriografie a acestei teme, pornind de la spaţiul
de formare, cadrul cronologic, elementele originale şi rolul influenţelor străine în
arta scitică, precum şi preocuparea pentru interpretarea acestui fenomen artistic,
caracterizat printr-o diversitate de motive. Odată cu apariţia instituţiei regale,
precum şi a unor concepte religioase antropomorfe, în arta scitică apar şi
reprezentările antropomorfe, care deschid noi perspective în tratarea subiectelor
mitologice şi religioase. Acest fenomen îl putem urmări şi în tradiţia veche
iraniană, unde iniţial motivul antropomorf era străin reprezentărilor religioase
(Herodot, Istorii I, 81: „ Perşii, după ştiinţa mea, au următoarele datini: nu numai
că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le
ridică sunt curat nebuni; şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit
niciodată pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elinii”), iar
ulerior cunoaşte o largă răspândire în arta iconografică, odată cu apariţie instituţiei
regale.
La sciţi, reprezentările antropomorfe devin indispensabile vizualizării
legendei etnogonice, chiar dacă nu putem vorbi despre o suprapunere perfectă între
mesajul iconografic de pe vasele sferoidale de la Kul-Oba, Tschastyje Kurgany,
Gajmanova Moghile şi versiunea herodotiană. Consolidarea instituţiei regale
trebuie privită în paralel cu elaborarea unei ideologiei regale justificatoare, bazată
nu atât pe autoritatea morală a regelui, cât pe o susţinere mai puternică şi mai
convingătoare – cea religioasă (Tokarev 1964, 336). În acest sens, limbajul artistic
comportă o puternică încărcătură informaţională, bazată pe un sistem de structuri
semiotice care vine să-i transmită privitorului un anumit mesaj şi o anumită trăire.
Spre deosebire de genul narativ, limbajul artistic operează cu un alt sistem
de simboluri. Întreaga încărcătură semantică cade pe seama elementelor sugestive
ce particularizează scena sau personajele, fie că este vorba de atitudinea acestora
în relaţia cu celelate personaje sau de atributele acestora, piesele de vestimentaţie,
pieptănătură etc. Cea mai apropiată de varianta narativă a mitului este imaginea de
pe vasul sferoidal din mormântul 3 din Tschastyje Kurgany, regiunea Voronej. Pe
pereţii vasului sunt dispuse 3 grupuri a câte 2 personaje (fig.1). La prima vedere,
acestea par independente unul de celălalt, dar la o examinare mai atentă lucrurile se
schimbă. Acelaşi personaj cu plete lungi şi barbă, înarmat cu arc şi tolbă de săgeţi
(gorithos), apare în toate cele 3 scene:
1. Văzut din partea dreaptă, cu mâna stângă întinsă spre un bărbat
îngenuchiat, înarmat cu 2 suliţe;

2. Văzut din partea stângă, explicându-i ceva personajului din faţa. În

mână ţine un bici;

3. Văzut din partea stângă, transmiţându-i un arc personajului din faţa sa.

89
 Atât detaliile vestimentaţiei, pieptănătura, precum şi decorul gorithos-ului
sunt comune în toate cele 3 scene, demonstrând faptul că în toate ipostazele este
implicat acelaşi personaj. În prima scenă, acesta parcă ar numără ceva (are mâna
întinsă, cu 2 degete srtânse în pumn), în cea de-a doua scenă - îi transmite un arc
bărbatului din faţa sa, în timp ce un alt doilea arc îi este prins la cingătoare. Este
interesant să observăm că motivul bărbatului cu 2 arcuri este cunoscut, în afară de
scena respectivă, doar pe vasul din tumulul Kul-Oba ( si aici imaginea este pusă în
legătură cu mitul etnogonic al sciţilor). În concluzie, nu putem acuza o eroare de
execuţie a toreutului: s-a vrut intenţionat prezentarea imaginii unui bărbat înarmat
cu arc şi goritohos, care îi întinde un alt arc personajului din faţa sa. D. Raevsckij
atrage atenţia aspra faptului că cel de-al doilea personaj este imberb, deci
comparativ mai tânăr (Raevskij 2006, 50-52). Astfel, toate detaliile conduc către
versiunea I a mitului genealogic al sciţilor, relatat de Herodot. Se pare că
personajul comun celor 3 scene este Heracles, care se întreţine cu cei trei fii ai săi,
după ce aceştea au fost supuşi probei tragerii cu arcul. În primul caz, acesta îşi
izgoneşte fiul mai mare, în cel de-al doilea caz – convingându-şi fiul mijlociu să
renunţe la domnie în favoarea fiului mai mic, care a făcut faţă probei; în al treilea
caz – transmiţându-i mezinului arcul. Acelaşi D. Raevskij observă faptul că,
conform relatării lui Herodot, până în acea vreme Heracles purta două arcuri,
unul dintre ele fiind destinat fiului care a trecut cu succes proba tragerii. În acest
context, înmânarea arcului are valenţa unui act de investitură, iar arcul propriu-zis
devine un atribut al puterii (Raevskij 2006, 51).
Inversarea personajelor faţă de varianta herodotiană (conform mitului,
mama îşi pune la încercare fiii şi nu Heracles, cum apare pe vas) nu schimbă esenţa
motivului de pe vasul din mormântul 3 din Tschastyje Kurgany. Explicaţia se
bazează pe considerarea că la etapa respectivă, la sciţi, transmiterea puterii se făcea
strict pe linie masculină ( Grakov 1950).
Compoziţia decorativă a vasului din tumulul Kul-Oba ilustrează acelaşi
subiect mitologic (fig.2) Sunt prezentate trei perechi de personaje şi figura
singulară a unui scit cu 2 arcuri, surprins în momentul în care-şi fixează coarda
unuia dintre ele. Este un indiciu clar că acesta este momentul central al
compoziţiei, ce corespunde nucleului mitologic – tragerea cu arcul în vederea
obţinerii puterii. Celelalte scene urmează în mod firesc evoluţia celorlalţi doi fraţi,
care nu reuşesc să se achite de sarcină, ba mai mult, din cauza unor mişcări greşite,
ajung să se rănească cu propriile arme. Astfel, în scena a II-a, unul dintre fraţi este
ajutat de celalalt să-şi bandajeze genunchiul stâng, iar în scena a III-a –
personajele se inversează, fratele mijlociu având fracturată jumătatea stângă a
maxilarului. Deşi mitul scris nu conţine astfel de amănunte, artistul a găsit un
mijloc extrem de sugestiv pentru a prezenta eşecul celor 2 fraţi şi anume ilustrând
consecinţele dezastruoase care le-a avut pentru ei tragerea cu arcul lui Heracles.
Cea de-a treia pereche a fost etichetată încă de M. Rostovţev, în 1914, ca fiind
imaginea culminantă a compoziţiei, unde fiul cel mai mic se înfăţişează în tatălui
(Heracles) pentru a primi domnia (Rostovţev 1914, 85). Personajul ce-l reprezintă
pe Heracles este singurul care poartă pe cap diademă - atribut prin excelenţă al
puterii, care face sigură identificarea acestui personaj.
 În opinia lui D. Raevschij, mitul genealogic al sciţilor mai apare
reprezentat pe un vas, cel descoperit în tumulul Gajmanova Mogila, însă
interpretarea lasă, după părerea noastră, mai multe semne de întrebare (Raevskij,
2006, 55-57).
În concluzie, experimentul scitic de confruntare a celor 2 surse cu privire la
mitul genealogic al acestora - izvoarele scrise şi cele iconografice - oferă
privilegiul de a încerca înţelegerea modului în care s-a constituit într-o societate
arhaică acel sistem de simboluri pe care s-au axat toate structurile semiotice. În
cazul artei scitice, motivele mitologice se regăsesc pe un număr extrem de mic de
obiecte ( 3 vase, dacă admitem şi exemplarul din Gajmanova Mogila ), majoritatea
elementelor fiind de natură magico-religioasă. Cu toate acestea, posibilitatea de a
confrunta informaţia scrisă cu cea iconografică ne poate oferi cheia spre discifrarea
unor alte subiecte, din alte tradiţii culturale, prin instrumentele de muncă pe care ni
le-a revelat.
Bibliografie
Artamonov, M.I., Sokrovisca skifskih kurganov v sobranii Gosudarstvennogo
Ermitaja, Praga-Leningrad, 1966
Bessonova, Svetlana, Religioznye predstavlenija skifov, Naukova dumka, Kiev,
1983
Dumezil, Georges, Mit şi epopee, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993
Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Bucureşti, 1983
Grakov, B.N., Skifskij Gerakl, în KSIIMK, 1950, vyp.34
Jettmar, Karl, Arta stepelor, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1983
Marazov, Ivan, Mitologija na zlatoto, Sofia, 1994
Raevskij, D.S., Ocerki ideologii skifo-sakskih plemen: opyt rekonstrukcii skifskoj
mifologii, Moskva, 1977
Raevskij, D.S., Mir skifskoj kultury, Moskva, 2006
Tokarev, S.A., Rannie formy religii i ih razvitie, Moskva, 1964

91
 A.

B.

C.

FIGURA NR. 1, A-VASUL DE ARGINT DIN TUMULUL 3

TSCHASTNYE KURGANY; B,C - DETALII ALE DECORULUI

C.
 A. B.

C.

D.

FIGURA 2. A, B, C. VASUL DIN TUMULUL KUL – OBA.

DETALII ALE DECORULUI; D – VASUL DIN TUMULUL
GAJMANOVA MOGILA

93
 Simpozionul
Prezente si interferente etnoculturale in spatiul european,
Bucuresti, 23-24 septembrie 2010

Cercetări arheologice preventive la Reşca-Romula.

Campaniile din perioada 2007-2010.

Conf. univ. dr. Mircea Negru,

Prof. George Mihai1

Abstract
Reşca is the modern settlement settled over the Roman Colonia Romula –
residence of the procurator (governor) of Dacia Malvensis. Also, there is one of
the largest pottery production centres from Roman Danubian Provinces.
The archaeological excavations started in the late of 19th Century, but the
scientific and intensive excavations begun in 1965.
In this article, we have presented the mai results of the emergency
excavations strated in this site from 2007 to 2010. There were found contexts
(buidldings, pits) from Roman Period and Modern Times, and also some potterz
fragments from Neolithic (Vădastra culture).
Keywords: Romula, archaeology, site, Roman Period, excavations
Cuvinte cheie: Romula, arheologie, sit, perioadă romană, săpături

Amploarea pe care au cunoscut-o lucrările de infrastructură şi construcţii

din ultimii ani, a necesitat un răspuns adecvat, rapid şi eficient, din partea
cercetătorilor din domeniul istoriei vechi şi arheologiei. Aproape că nu există
localitate, fie ea oraş, comună sau sat, în care să nu fi avut loc cercetări arheologice
preventive, cercetări de suprafaţă ori de diagnostic. Numărul şantierelor
arheologice preventive depăşeşte de câteva ori pe cel al şantierelor arheologice
sistematice, fapt ce confirmă afirmaţiile noastre de mai sus.
Aproximativ jumătate din monumentele de pe Lista Monumentelor Istorice
din România, reorganizată în anul 2004, sunt şi situri arheologice. Numărul
acestora este de peste 11700, conform CIMEC.2
Dacă un monument istoric de arhitectură este relativ uşor de reperat, un sit
arheologic este mai greu de identificat, deci mai dificil de protejat în timp real de
intervenţii neautorizate.
Cele mai multe situri arheologice aparţin unor perioade în care nu s-au
folosit materiale de construcţie trainice, precum cărămida ori piatra, ceea ce le face
vulnerabile în faţa unor lucrări edilitare. Doar întâmplarea ori buna intenţie a unor

1
Mircea Negru, conferenţiar univ. dr. la Universitatea Spiru Haret Bucureşti; George
Mihai, muzeograf la Muzeul Romanaţiului din Caracal
2
http://ran.cimec.ro/
constructori pot să salveze un sit arheologic apărut în cursul unor lucrări de
investiţii, care nu au necesitat cercetări de diagnostic efectuate de specialişti.
Un lucru îmbucurător este însă faptul că tot mai multe autorităţi publice
centrale şi locale înţeleg să respecte legea şi să facă demersuri legale pentru
obţinerea avizelor din partea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional pentru
descărcarea de sarcină arheologică sau pentru identificarea şi marcarea siturilor
arheologice pe Planurile Urbanistice Generale, în coordonate Stereo 70.
În aces context, constatăm aceaşi evoluţie către normalitate în direcţia
protejării sitului arheologic de pe teritoriul satului Reşca, comuna Dobrosloveni din
judeţul Olt, unde a fost colonia romană Romula, reşedinţa guvernatorului
provinciei Dacia Malvensis.
Scurt istoric al cercetărilor sitului arheologic
Primele informaţii scrise despre Romula la aflăm în Hronicul vechimii
moldo-vlahilor scris de Dimitrie Cantemir. Acesta auzise, de la un oarecare Petre
Stambol, că pe malul Oltului, ar fi fost o cetate pe care ţăranii o numeau Curţile lui
Ler Împărat.1
Între anii 1689-1691, în timpul războiului austro-turc, contele Fernando de
Marsigli, ofiţer în armata austriacă, susţinea că în oraşul Antina (Romula) existau
mai multe forturi rectangulare construite în intregime din cărămizi, el fiind şi
autorul primei schiţe a oraşului roman Romula.2
Ruinele oraşului roman au mai fost vizitate de August Treboniu Laurian
(1845) şi apoi de Dimitrie A. Sturdza. De asemenea, ele au fost amintite în scrierile
lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu (Etymologicum Magnum Romaniae), Vladimir
Blaremberg (Ruinele Caracalului, în Muzeul Naţional, 1937), Alexandru
Odobescu (Antichităţile judeţului Romanaţi).3
În anul 1869, arheologul amator Cezar Bolliac, săpa două morminte
tumulare folosind nu mai puţin de 150 de oameni. Cu alţi 100 de lucrători cu ziua,
el a făcut săpături în punctul La Moară. Au fost descoperite vase şi opaiţe ceramice
romane, monede de la Septimius Severus la Honorius şi alte obiecte.4
În anul 1870 era descoperit întâmplător Zidul lui Filip Arabul, descoperire
descrisă de V. A. Urechia.5 El a fost numit astfel, după numele împăratului roman,
care a venit la Romula şi a supervizat ridicarea noii incinte fortificate, care a avut
rolul de a proteja oraşul de atacurile barbarilor de la mijlocul secolului al III-lea
p.Chr.
În anul 1900, Pamfil Polonic efectua primele săpături sistematice la
Romula, identificând o clădire cu thermae, iar în anul 1911, Alexandru T.
Dumitrescu identifica Curia oraşului, descria drumurile şi şanţurile de apărare.6

1
Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor, Bucureşti, 1981, p. 94
2
Cornelu Mărgărit-Tătulea, Romula-Malva, Bucureşti, 1994, p. 8.
3
Ibidem, p.8-9.
4
Cezar Bolliac, Excursiunea arheologică din annulu 1869, Bucureşti, 1869, p. 32-39.
5
Dumitru Tudor, Oltenia Romană, ediţia IV, Bucureşti, 1978, p. 180.
6
Cornelu Mărgărit-Tătulea, op.cit, p. 9-10.
95
 Cercetări sistematice ştiinţifice au început la Romula abia în anul 1965,
sub conducerea lui profesorului Dumitru Tudor. Acestea au vizat în mod special,
necropola tumulară de sud, fortificaţia centrală şi sectorul nordic al oraşului roman
cu atelierele de producţie ceramică şi necropola de nord.1
În necropola tumulară de sud, cercetările întreprinse de un colectiv condus
de dr. Valeriu Leahu s-au soldat cu rezultate promiţătoare. Din păcate ele au durat
foarte puţin.
Cercetările din fortificaţia centrală au fost conduse de dr. Cristian
Vlădescu până în anul 1992. Rezultatele acestor cercetări au fost publicate în
rapoarte de cercetare arheologică, articole, studii şi în teza sa de doctorat.2 Multe
dintre materialele arheologice descoperite se află şi azi în expoziâia Muzeului
Militar Naţional, care a susţinut timp de decenii săpăturile arheologice din acest
sector, foarte important al sitului roman.
Săpăturile sistematice întreprinse, timp de decenii, de dr. Gheorghe
Popilian şi colaboratorii săi, în sectorul de nord, aveau să aşeze acest sit arheologic
pe harta celor mai importante centre de producţie ceramică din provinciile romane
de la Dunărea Mijlocie şi de Jos.3 În cele trei decenii de săpături sistematice, în

1
Ibidem, p. 11.
2
Cristian M. Vlădescu, Fortificaţiile romane din Dacia Inferior, Craiova, 1986.
3
Gheorghe Popilian, Ceramica romană din Oltenia, Editura Scrisul Românesc, Craiova,
1976, 246 p. + 86 pl.; idem, Două cuptoare de ars ţigle şi cărămizi descoperite la
Romula, RevMuz 6, 1969, 2, p. 167-169; idem, O gemă gnostică de la Romula, SCN 5,
1971, p. 211-213; idem, Un atelier de terra sigillata à Romula, Dacia, N.S.16, 1972, p.
145-161; idem, Date noi privind cultele de la Romula-Malva în lumina vaselor cu figuri
în relief, SCIV 24, 2973, 2, p. 239-257 (în colaborare cu Gheorghe Poenaru-Bordea);
idem, La céramique sigillée d’importation découverte en Oltenie, Dacia, N.S. 17, 1973,
p.179-216; idem, Contribution à la typologie des amphores découvertes en Oltenie (IIe-
IIIe siècles de n.è), Dacia N.S., 18, 1974, p. 137-146; idem, Un quartier artisanal à
Romula, Dacia NS, 20, 1976, p. 221-250; idem, Nouvelles découvertes de sigillée
d’importation en Dacie, Dacia, N.S. 21, 1977, p.343-350; idem, Continuitatea
populaţiei autohtone confirmată la Romula (sec. IV-VI), Contribuţii istorice, filologice
şi socio-istorice 3, Craiova, 1979, p. 70-75; idem, Realizări în domeniul cercetărilor
arheologice din Oltenia, RMM-MIA 48, 1979, p. 23-24; idem, Săpăturile arheologice
de la Romula, Materiale, Tulcea, 1980, p. 351-353 (în colaborare cu Ştefan Chiţu şi
Marin Vasilescu); idem, Săpăturile arheologice de la Romula, Materiale, Braşov-
Bucureşti, 1983, p. 324-326 (în colaborare cu Şt. Chiţu şi M. Vasilescu); idem, Date noi
cu privire la centrul ceramic de la Romula, AO, S.N. 3, 1984, p. 46-54; idem, Câteva
consideraţii asupra necropolei de sud-est a Romulei, AO SN, 3, 1984, p. 89-99; idem,
Villa suburbana de la Romula, jud. Olt, Materiale, Ploieşti, I, 1992, p. 231-234 (în
colaborare cu Ştefan Chiţu şi Marin Vasilescu); idem, Despre lucernae-le cu marca lui
ARMENIVS, AO, S.N. 9, 1994, p. 47-60; idem, Sur les lampes d’ARMENIVS,
RCRFActa, 1995, p. 80-90; idem, Unitatea culturală dintre provinciile Dacia şi
Moesia, Drobeta, 1995, p.28-45; idem, CIBISUS la Romula, AO, S.N. 11, 1996, p. 43-
47; idem, Les centres de productions céramique d’Olténie, în Etudes sur la céramique
daco-romaine de la Dacie et de la Mésie Inferieur, Universitatea de Vest, Timişoara,
1997, p. 7-20 + 48 planşe; idem, Quelques considerations, concernant la Terra Sigillata
anul 1997 erau identificate un număr de 21 de cuptoare de ars vase de lut, la care se
adaugau yeci de morminte romane şi medievale, clădiri romane, o villa suburbana,
şi un material arheologic deosebit de bogat, specific unui oraş roman cu o viaţă
economică prosperă în secolele II-III p.Chr.
Dar în sectorul nordic al sitului a fost identificată şi o altă necropolă a
oraşului roman. Ea a fost numită necropola de nord sau a săracilor, prin comparaţie
cu cea tumulară din sudul oraşului. În cursul săpăturilor întreprinse de dr. Mircea
Babeş au fost descoperite un număr de 199 de morminte plane, de inhumaţie şi
incineraţie, datate în secolele II-III p.Chr.1
*
* *
Începând cu anul 2003, săpăturile arheologice în acest sector au fost
reluate de autorii acestui articol, la care s-au adăugat ulterior profesor univ. dr.
Petre Gherghe şi conferenţiar univ. dr. Lucian Amon de la Universitatea din
Craiova.2
De-a lungul timpului descoperirile arheologice din acest sit au fost
valorificate în lucrări de referinţă pentru cercetarea epocii romane la Dunărea de
Jos. Dintre acestea amintin: Ceramica romană din Oltenia (autor Gheorghe
Popilian), Fortificatiile din Dacia Inferior (autor Cristian Vlădescu), respectiv

locale de la Dacie Romaine Extra Carpatique, în Travaux du Simposium Interntional de

Drobeta-Turnu Severin (16-18 mai 2003, p. 60-70); Gheorghe Popilian, Dan Bălteanu,
Mircea Negru, Reşca-Romula, Cronica arheologică a României, Calarasi, 1998, 76;
idem, Reşca-Romula, Cronica arheologică a României, Braila, 1996, 100-101; idem,
Reşca-Romula, Cronica arheologică a României, Cluj-Napoca, 1995, 76-77; idem,
Cronica arheologică a României, Cluj-Napoca, 1995, vol. 2, 1983-1992, 97-98;
Gheorghe Popilian, Mircea Negru, Reşca-Romula, Cronica arheologică a României,
Satu Mare, 1994, 63.
1
M. Babeş, în Dacia, NS, XIV, 1-2, 1970, p. 167-206.
2
Mircea Negru, Petre Gherghe, Lucian Amon, George Mihai, [75] Reşca, com.
Dobrosloveni, jud. Olt [Romula] în Cronica cercetărilor arheologice din România,
Campania 2008, Ministerul Culturii şi Cultelor, Bucureşti, 2009, p. 186-187; Mircea
Negru, Petre Gherghe, Lucian Amon, George Mihai, [142] Reşca, com. Dobrosloveni,
jud. Olt [Romula], in Cronica cercetarilor arheologice din România, Campania 2007,
A XLII-a Sesiune Naţională de Rapoarte Arheologice, Ministerul Culturii si Cultelor,
Bucureşti, 2008, p. 258-260; Mircea Negru, George Mihai, Marin Nica, [150]. Reşca,
com. Dobrosloveni, jud. Olt [Romula], in Cronica cercetarilor arheologice din
Romania. Campania 2006, A XLII-a Sesiune Naţională de Rapoarte Arheologice,
Ministerul Culturii si Cultelor, Bucuresti, 2007, 292-294; Mircea Negru, Gheorghe
Popilian, George Mihai, Marin Nica, Florentina Ghemut, [156]. Reşca, com.
Dobrosloveni, jud. Olt [Romula], Cronica Cercetărilor Arheologice din România,
Campania 2003, Ministerul Culturii si Cultelor, Bucuresti, 2004, p. 62-64; Mircea
Negru, George Mihai, Raport privind cercetarile de la Romula. Campania 2006, in
Argesis, Studii si comunicari, XVII, Pitesti, 2008, p. 39-52; Mircea Negru, Petre
Gherghe, Lucian Amon, George Mihai, Noi informaţii cu privire la centura de apărare
a oraşului Romula (judeţul Olt). Campania 2007, Drobeta, XVII, 2007, p. 109-115.
97
Romula şi Oltenia romană (autor Dumitru Tudor). Ultima carte scrisă de Corneliu
Mărgărit-Tătulea se intitula chiar Romula-Malva.
*
* *
După cum rezultă din datele, fie ele şi sumare, de mai sus, rezultatele
cercetărilor arheologice în acest sit sunt impresionante. Cu toate acestea, cu privire
la topografia oraşului, clădirile civile, militare, ori de cult avem încă foarte puţine
informaţii.
În cadrul sectorului de nord (cartierul ceramic şi necropola de nord),
situaţia prelucrării informaţiei ştiinţifice materialului arheologic este cunoscută din
articolele şi studiile publicate. În schimb, în celelalte puncte unde au fost
întreprinse săpături, informaţiile ştiinţifice au fost publicate într-o foarte mică
măsură. Iar prin dispariţia fizică a autorilor cercetărilor, acest demers devine şi mai
dificil.
Pe de altă parte, suprafeţele cercetate, care par să fie impresionante, dacă le
cumulăm în cele aproape cinci decenii de cercetări ştiinţifice sistematice coerente,
reprezintă un procent infim faţă de suprafaţa totală a sitului arheologic.
Pentru cunoaşterea ariei oraşului roman şi o mai eficientă protejare a
sitului arheologic, în luna martie din anul 2007 a fost delimitat pentru prima dată
teritoriul sitului, pe o hartă la scara 1:5000, în coordonate Stereo 70, conform
standardelor în domeniu. Spre surpriza noastră, suprafaţa calculată a sitului,
inclusiv necropolele şi zonele meşteşugăreşti suburbane, depăşeşte 304 de hectare.1
Menţionăm că singurele estimări privind acest sit se refereau la aria din interiorul
Zidului lui Filip Arabul, estimată la numai 64 de hectare.2
În acelaşi an, au început şi primele cercetări arheologice preventive în acest
sit, cunoscut doar pentru cercetări arheologice sistematice.
Primii paşi au fost, cum era de aşteptat, dificili. Ca oricare început. Dar,
susţinuţi şi de Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional din Judeţul
Olt, respectiv de ofiţerul cu reponsabilităţi în domeniul protecţiei patrimoniului
cultural din cadrul Poliţiei Judeţului Olt, precum şi de specialişti din cadrul
Direcţiei de Monumente Istorice din cadrul Ministerului Culturii şi Patrimoniului
Naţional, cu concursul autorităţilor publice locale, au fost luate măsurile legale
pentru protejarea, cercetarea şi valorificarea patrimoniului arheologic din acest sit.
Campania arheologică din anul 2007
1. Cercetări arheologice pe proprietatea domnului Neacşu Eliade
Terenul în proprietatea privată a domnului Neacşu Eliade, pe care s-a
propus ridicarea unei construcţii, se află la aproximativ 14 m sud de Zidul lui Filip
Arabul şi 6 m vest de drumul roman de la Romula către Aciddava.

1
Mircea Negru, Petre Gherghe, Lucian Amon, George Mihai, [142] Reşca, com.
Dobrosloveni, jud. Olt [Romula], in Cronica cercetarilor arheologice din România,
Campania 2007, A XLII-a Sesiune Naţională de Rapoarte Arheologice, Ministerul
Culturii si Cultelor, Bucureşti, 2008, p. 258.
2
Cornelu Mărgărit-Tătulea, op.cit., p. 40.
 În această zonă au mai fost efectuate săpături arheologice conduse de
profesorul Dumitru Tudor şi dr. Gheorghe Popilian (1978-1980)1, respectiv de
către dr. Gheorghe Popilian şi Mircea Negru (1993).2
La suprafaţa terenului am constatat existenţa unor fundaţii de beton
realizate la începutul anilor ‘90 din sec. XX, pentru construirea unei locuinţe.
Acestea fundaţii afectaseră deja situl şi au îngreunat mult cercetarea arheologică
preventivă, datorită spaţiilor mici oferite pentru investigare.
Pe planul viitoarei construcţii au fost practicate două secţiuni, notate S 1 şi
S 2, cu lungimea de 11,00 m şi lăţimea de 2,00 fiecare.
Stratigrafia zonei cercetate a fost următoarea: 0 – 0,35 m, strat cenuşiu-
negricios (vegetal); 0,35 – 0,60-0,65 m, strat cenuşiu-negricios cu fragmente de
cărămizi şi ţigle romane (secolele II-III); 0,65 – 0,80-0,82 m, strat cenuşiu-
negricios; 0,80-0,90, strat cenuşiu negricios cu rare fragemente de cărămizi; 0,90 -
1,00 m, strat castaniu fără vestigii arheologice.
În secţiunea S 1, în carourile 1-2, a fost surprinsă a aglomerare de
fragmente de cărămizi romane la adâncimea de 0,51 m. Această aglomerare poate
fi pusă în legătură cu situaţiile constatate în zonă la mijlocul secolului al III-lea,
după încetarea activităţii atelierelor de producţie ceramică, sub presiunea invaziilor
carpilor şi goţilor.
Sub acest nivel se aflau două rânduri de cărămizi, probabil resturile unei
amenajări, care continua în secţiunea S 3 din anul 1978. Menţionăm că sub aceste
două rânduri de cărămizi romane nu există obişnuita fundaţie de pietriş, întâlnită la
clădirile romane din această zonă.
În secţiunea S 2, în carourile 2-3, la adâncimea de 0,65 m, a fost surprins
un strat de pietriş lat de 20-25 cm şi gros de 5 cm, care în carourile 4-5 atinge
grosimea de 10 cm. Acesta pare să fi fost un pavaj de pietriş, asemănător celor
identificate în campaniile din anii 1997-1998 în sectorul de nord al oraşului
roman.3 El a fost distrus de amenajări din perioada contemporană.
În secţiunea S 1, în carourile 3-4, a fost identificată o groapă, care continuă
în profilul nordic, în afara zonei investigate a proprietăţii Neacsu Eliade. Această
groapă pare să mai fi fost surprinsă şi cercetată în cursul unor săpături arheologice
din a doua jumătate a secolului XX (în apropierea secţiunii S 3 din anul 1978),
nemarcate pe planurile care le avem la dispoziţie pentru această zonă. Acest lucru
se observă pe profilul gropii cât şi prin lipsa materialului arheologic, care a fost
anterior recoltat.

1
Mulţumim domnului Dr. Gheorghe Popilian, care ne-a pus la dispoziţie un plan cu
săpăturile arheologice sistematice efectuate în acest punct, în perioada 1978-1980.
2
Gheorghe Popilian, Mircea Negru, Reşca-Romula, în Cronica arheologică a României,
Campania din anul 1993, Satu Mare, 1994, p. 63.
3
Ibidem.
99
Figura 1. Cercetări pe proprietatea Neacşu Eliade. Secţiunea S 1, groapa nr. 1
(secolele II-III p.Chr.)

Materialul arheologic a fost foarte sărac (rare fragmente de vase ceramice

şi cărămizi romane), datorită intervenţiilor din perioada contemporană, care au
distrus o parte a sitului în această zonă. El a fost încadrat în secolele II-III p.Chr.
2. Cercetări arheologice pe proprietatea domnului Petcu Ioan
Proprietatea domnului Ioan M. Petcu, este situată spre capătul vestic al
drumului comunal 178, la sud de biserica satului Reşca. Arealul cercetat este
amplasat în zona intravilană, în exteriorul spaţiului delimitat de zidul lui Filip
Arabul.
La faţa locului am constatat că amenajarea menţionată urmează a fi
construită pe un teren liber, situat în continuarea locuinţei, la sud de aceasta. În
consecinţă, pe amplasamentul respectiv, datorită suprafeţei mici a terenului în
discuţie, am deschis o singură secţiune orientată est-vest, cu lungimea de 5,50 m şi
lăţimea de 1,50 m.
Săpătura a fost efectuată până la adâncimea de 1,50 m, unde a fost atins
solul steril din punct de vedere arheologic.
Cu excepţia unei mici gropi menajere, practicată cu ocazia construirii casei
alăturate, în perioada contemporană (secolul XX) nu au fost descoperite elemente
de interes arheologic.
3. Cercetări arheologice pe proprietatea domnului Gongea Monel
 Suprafaţa investigată se află în zona intravilană, la vest de fortificaţia
centrală, în interiorul spaţiului delimitat de Zidul lui Filip Arabul.
Locuinţa ce urmează a fi construită pe respectivul amplasament
suprapunea, în cea mai mare parte, o construcţie modernă anterioară, în prezent
demolată. Terenul aflat sub aceasta era deja excavat, deoarece construcţia
dezafectată era prevăzută, pe toată suprafaţa ei, cu o pivniţă având adâncimea de
circa 1,70 m.
În această situaţie, zona excavată a fost extinsă prin săpătură şi răzuire cu
încă circa 0,50 m. Cu această ocazie, s-a constatat următoarea situaţie stratigrafică.
Pe profilul nordic, sub nivelul actual de călcare se individualizează un
strat de pământ cenuşiu-închis, cu grosimea 0,65 m, lipsit de material arheologic.
Urmează nivelul roman, cu o grosime de circa 0,25 - 0,30 m. În compoziţia sa, se
observă câteva resturi de ţigle şi cărămizi, care nu fac parte dintr-o structură
construită. Sub acest nivel urmează un strat de pământ cenuşiu-deschis, lipsit, la
rândul său, de material arheologic.
Atât nivelul roman, cât şi cel situat deasupra sa sunt străpunse total de două
gropi moderne. Cea dinspre vest, cu adâncimea de 1,25 m, conţine urme rare de
chirpic, arsură şi o lentilă de var.
La circa 1,10 m spre est se delimitează cea de a doua groapă, cu pereţii
albiaţi şi o adâncime de 1,30 m. În special spre centrul acesteia apare o aglomerare
de fragmente şi cărămizi romane dispuse haotic. Din informaţiile culese de la
proprietar, acestea ar fi fost aduse cu multe decenii în urmă, dintr-o zonă situată
spre Teslui, pentru a uşura nivelarea terenului. Continuarea ultimei gropi este
surprinsă şi pe profilul vestic.
Pe profilul sudic se observa aceeaşi situaţie stratigrafică ca şi în cazul
celui nordic. Spre extremitatea vestică a profilului se observau urmele primei gropi
descrise, şi în acest caz ea tăind nivelul roman, care este superficial.
În zona cercetată a fost identificat, la adâncimea de 0,60-0,70 m un strat de
nivelare din epoca romană, cu grosimea de circa 0,23-0,30 m (ce conţine doar
fragmente de cărămizi şi ţigle) distrus, în cea mai mare parte, de două gropi
moderne.
Materialele arheologice şi stratigrafia datează cele două gropi (Gr. 1 şi Gr.
2) în secolele XIX-XX. În umplutura acestora au fost descoperite numeroase
fragmente de cărămizi romane aduse pentru nivelarea terenului.
Campania arheologică din anul 2009
4. Staţia de măsurători a Regiei Apele Române, Filiala Judeţului Olt
Pe malul stâng al pârâului Teslui, în lunca joasă, în apropierea fortificaţiei
romane centrale, s-a propus construirea unei staţii de măsurători hidrologice, de
către Regia Apele Române, Filiala Judeţului Olt.
Planul săpăturilor a constat în practicarea unei secţiuni cu lungimea de 5 m
si latimea de 1 m.
Stratigrafia zonei cercetate a fost următoarea: 0 – 0,35 m, strat cenuşiu-
negricios (vegetal); 0,35 – 1,20 m, strat cenuşiu-negricios cu fragmente de cărămizi
şi ţigle romane (secolele II-III), aflate în poziţie secundară.

101
 În acest punct al sitului, am constatat existenţa unor depuneri relativ
recente, care conţin şi materiale de epoca romană. Acestea datează din secolul XX,
şi reprezintă, foarte probabil, pământ provenit de la săpăturile efectuate de dr.
Cristian Vlădescu, la cca. 100 m nord, pe cealaltă parte a pârâului Teslui, în zona
fortificaţiei centrale.
5. Cercetări arheologice pe proprietatea domnului Dima Cătălin
Pe suprafaţa solicitată pentru săpături arheologice preventive au fost
practicate două secţiuni : S 1 =14x2 m, respectiv S 2 = 14x2 m.
Stratigrafia zonei cercetate a fost următoarea: 0 – 0,30 m, strat cenuşiu-
negricios (vegetal); 0,30 – 0,50 m, strat cenuşiu-negricios cu rare fragmente de
cărămizi şi ţigle romane (sec. II-III p.Chr.); 0,50 - 0,70 m, strat de pământ de
culoare cenuşie ce conţine rare fragmente ceramice din epoca bronzului; 0,70 –
0,85 m, strat de pământ de culoare castanie, fără vestigii arheologice.
În cursul săpăturilor arheologice preventive au fost identificate două bordeie
din secolul al XIX, o amenajare gospodărească şi o groapă de var din secolul XX.
Bordeiul nr. 1
Bordeiul nr. 1 a fost surprins în secţiunea S 1, în carourile 2-3. Bordeiul era
orientat est-vest, iar laturile sale intrau în profilele secţiunii. Bordeiul pornea din
stratul vegetal actual, fiind surprins de la adâncimea de 0,25 m, de la nivelul actual
de călcare.
În partea de sud-vest a bordeiului a fost surprinsă vatra unui cuptor menajer.
Aceasta avea o crustă de culoare albicioasă. De formă ovală, vatra avea lungimea de
0,68 m, iar lăţimea de 0,52 m. Podeaua fără urme de amenajări speciale se afla la
adâncimea de 0,92 m, de la nivelul actual de călcare.
Umplutura complexului avea o culoare castaniu-gălbuie cu fragmente de lut
galben, care provin, probabil de la pereţii lutuiţi. Nu au fost surprinse gropi de stâlpi,
în zona cercetată.
Materialul arheologic descoperit constă în fragmente de vase ceramice (oale,
străchini, ulcioare) modelate la roată acoperite cu decor smălţuit, respectiv fragmente
de cărămizi de mici dimensiuni (25x12x2,5 cm).
Cronologia
Pe baza materialului arheologic recoltat, acest bordei poate fi datat în secolul
XIX.
Bordeiul nr. 2
Bordeiul nr. 2 a fost sruprins în secţiunea S 1, în carourile 4-5. Bordeiul avea
aceeaşi orientare est-vest. El a fost doar parţial surprins în secţiune. Bordeiul
pornea din stratul vegetal actual, fiind surprins de la adâncimea de 0,25 m, de la
nivelul actual de călcare. Podeaua sa, fără urme de amenajare se afla la adâncimea de
0,95 m de la nivelul actual de călcare.
 În umplutura de pământ castaniu din intetiorul său au fost descoperite
fragmente de vase ceramice smălţuite şi o mare cantitate de cenuşă.
Materialele ceramice descoperite plasează acest complex în secolul al XIX-
lea.
Amenajarea gospodărească nr. 1
Cele două bordeie din secolul al XIX-lea au fost suprapuse de o amenajare,
din care s-au păstrat doar fundaţiile din fragmmente de cărămizi romane. Această
structură a fost observată de la adâncimi cuprinse între 0,12 m şi 0,20 m, de la
nivelul actual de călcare.
Adâncimile acestor fundaţii sunt cuprinse între 0,40 m şi 0,50 m. Distanţa
dintre ele este de 2,50 m, pe profilul estic al secţiunii.
În lipsa totală a materialului arheologic, putem considera că respectiva
amenajare poate fi datată în secolul XX, cândva la începutul acestuia, când
localnicii foloseau frecvent cărămizi romane în acest scop.
Groapa nr. 1
În profilul vestic al secţiunii S 1, în carourile 11-12, a fost surprinsă o
groapă care conţinea var. Ea avea o lungime de 2,11 m şi o adâncime de 0,40-0,45
m.
Deşi materialul arheologic lipseşte, cu excepţia varului din umplutura sa,
groapa este una recentă, din secolul XX, poate chiar a doua jumătate a acestuia.
În cadrul secţiunilor practicate au fost descoperite rare fragmente de vase
ceramice şi cărămizi romane, aflate în poziţie secundară. De asemenea, au mai fost
descoperite fragmente de vase ceramice ce pot fi datate în secolul al XIX-lea.

103
Figura 3. Cercetări pe proprietatea domnului Dima Cătălin. Imagine de
ansamblu cu secţiunile S 1 şi S 2
6. Cercetări arheologice pe proprietatea domnului Gongea Constantin
În urma săpăturilor arheologice au fost descoperite fragmente ceramice de
epocă romană (în poziţie secundară) şi din secolul XX, ultimele provenind de la
anexa gospodărească demolată înaintea începerii săpăturilor arheologice
preventive.
Stratigrafia zonei cercetate a fost următoarea: 0 – 0,10 m, strat cenuşiu-
negricios (sec. XX); 0,10 – 0,45 m, strat castaniu-cenuşiu de pământ de umplutură
cu foarte rare fragmente ceramice din sec. XX si epocă romană, ultimele în poziţie
secundară; 0,45 - 0,80 m – de pământ de umplutură cu foarte rare fragmente
ceramice din sec. XX si epocă romană, fără vestigii arheologice; 0,80 – 1,25 m,
strat de pământ de culoare castanie, fără vestigii arheologice.
Pe suprafaţa solicitată pentru săpături arheologice preventive nu au fost
descoperite complexe arheologice.
În cadrul secţiunilor practicate au fost descoperite rare fragmente de vase
ceramice romane, aflate în poziţie secundară. De asemenea, au mai fost descoperite
fragmente de vase ceramice ce pot fi datate în secolul XX.
Campania arheologică din anul 2010
7. Cercetări arheologice pe proprietatea domnului Cîrstea Eugen
Acest plan a constat in practicarea unor casete, care sa nu afecteze structura
de rezistenţă a viitoarei anexe gospodăreşti.
 Casetele practicate au fost numerotate începând de la nord la sud, de la C1
la C4. Acestea au avut următoarele dimensiuni: C1 = 4,00x2,00 m, C2 = 4,00x2,00
m, C3 = 4,00x1,20 m, C4 = 4,00x3,00 m.
În urma săpăturilor arheologice au fost descoperite urme de locuire din
epoca romană şi neolitic.
De la nord la sudul zonei cercetate a fost înregistrată o diferenţă de nivel
foarte mare. Pe o lungime de numai 10,30 m, de la cota 0 din caseta nr. 1, se
ajungea la -0,74 m, în caseta nr. 4.
Stratigrafia zonei cercetate a fost şi ea diferită, între casetele 1, respectiv 2,
3 şi 4. În caseta nr. 1, stratigrafia observată a fost următoarea: 0 – 0,10 m, strat
cenuşiu-negricios (sec. XX); 0,10 – 0,25 m, strat cenuşiu-negricios de pământ cu
fragmente ceramice şi cărămizi de epocă romană; 0,25 – 0,35 m, strat de pământ de
culoare castanie cu pigmentare cenuşie, cu fragmente ceramice neolitice (cultura
Vădastra); 0,35 – 0,50 m, strat de pământ de culoare castanie, fără vestigii
arheologice.
În casetele nr. 2-4, stratigrafia observată a fost următoarea: 0-0,35 m, strat
de pământ de culoare cenuşiu-negricioasă, cu fragmente de cărămizi şi vase
ceramice romane; 0,35-0,45 m, strat de pământ de culoare castanie cu pigmentare
cenuşie, conţinînd rare fragmente de vase ceramice din neolitic (cultura Vădastra);
0,45-0,50 m, strat de pământ de culoare castanie, steril arheologic.
Pe suprafaţa solicitată pentru săpături arheologice preventive au fost
descoperite o parte din fundaţia unei clădiri şi a fost parţial surprinsă o groapă.
Clădirea nr. 1
Complexul a fost surprins în capătul estic al casetei nr. 4. El continua în
afara suprafeţei afectate de cercetările preventive şi în afara proprietăţii domnului
Cîrstea Eugen.
Observaţiile făcute ne permit să spunem că a fost surprins doar colţul de
nord-vest. Adâncimea podelei varia între 0,78 m şi 0,95 m, de la nivelul actual al
solului.
În umplutura complexului au fost descoperite fragmente de cărămizi,
chirpic, vase ceramice şi pietre de râu.
Fragmentele ceramice descoperite aparţin unor vase de factură romană
modelate la roată din pastă fină de culoare cărămizie sau cenuşie, respectiv din
pastă zgrunţuroasă de culoare cenuşie. Au fost descoperite fragmente de oale,
străchini, căni şi amfore. Formele de vase ceramice descoperite sunt specifice
secolelor II-III p.Chr.
Groapa nr. 1
Groapa a fost surprinsă în casetele nr. 2 şi 3, în caroul nr. 1. Ea intra în
capatele estice ale acestor casete, continuând în afara suprafeţei supuse cercetărilor
arheologice preventive, respectiv în afara proprietăţii domnului Cîrstea Eugen.
Din observaţiile făcute în cele două casete, groapa avea o formă de
paralelogram, cu un colţ rotunjit surprins în caseta nr. 3. Fundul gropii nu era plat.
Adâncimea sa maximă a fost de 1,04 m în caseta nr. 3 şi 1,24 m în caseta nr. 2.
Umplutura gropii conţinea fragmente de cărămizi romane, fragmente de vase

105
ceramice, oase de animale, chirpic şi multă cenuşă. Această structură a umpluturii
indică un caracter menajer pentru acest complex arheologic.
În interiorul complexului arheologic au fost descoperite fragmente de vase
ceramice romane. În cadrul ceramicii din pastă fină de culoare cărămizie sau
cenuşie menţionăm fragmente de oale, căni, străchini. În descoperiri a fost prezentă
şi ceramica romană de factură zgrunţuroasă, de bucătărie. Au fost descoperite
fragmente de oale şi capace din această pastă.
În fine, menţionăm descoperirea a trei opaiţe ceramice întregi şi câteva
fragmente din altele. Unul din opaiţe are două ciocuri şi toarta plină în formă de
frunză (Figura 2). El are analogii la Ulpia Traiana Sarmisegetuza, unde a fost datat
în secolele II-III, dar în unele situri din Imperiul Roman apar şi în secolul IV
p.Chr.1 Un alt opaiţ are corpul rotund, discul concav şi toarta scurtă verticală
(Figura 3). El este simlar unui exemplar descoperit tot la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa. El a fost încadrat de Dorin Alicu în tipul XXI, fiind datat în a doua
jumătate a secolului al II-lea p.Chr.2

Figura 3. Opaiţ roman descoperit pe proprietatea domnului Cîrstea Eugen, în

caseta nr. 2, groapa nr. 1.

1
Dorin Alicu, Opaiţele romane/Die Romischen Lampen. Ulpia Traiana Sarmizegetusa,
Bucureşti, 1994, p. 56, nr. 785.
2
Ibidem, p. 64, nr. 1052.
Figura 4. Opaiţ roman descoperit pe proprietatea domnului Cîrstea Eugen, în
caseta nr. 3, groapa nr. 1.
În cadrul cercetărilor, în caseta nr. 1, au fost descoperite rare fragmente de
vase ceramice din neolitic. Acestea au fost decorate cu motive geometrice excizate,
uneori incrustrate cu substanta alba, specifice culturii Vădastra.

107
Figura 5. Fragmente de vase din neolitic, aparţinând culturii Vădastra,
descoperite pe proprietatea domnului Cîrstea Eugen, în caseta nr. 1, în nivelul
de cultură.
În casetele 2, 3 şi 4, în cadrul complexelor arheologice identificate au fost
descoperite fragmente de cărămizi şi vase romane, oase de animale etc. Pe baza
analogiilor, acestea pot fi datate în limitele secolelor II-III p.Chr.
8. Cercetări arheologice pe proprietatea domnului Ilie Marian
Planul cercetărilor arheologice preventive pe această proprietate a constat
în practicarea unui număr de trei casete în interiorul camerelor viitoarei clădiri.
Aceste casete au avut următoarele dimensiuni: C1 = 3,25x2,25 m, C2 =
2,25x2,25 m, C3 = 2,25x2,25 m.
În urma săpăturilor arheologice au fost descoperite fragmente ceramice de
epocă romană, în cadrul celor două nivele de cultură din această perioadă istorică,
identificate în acest punct.
Stratigrafia zonei cercetate a fost următoarea: 0 – 0,30 m, strat cenuşiu-
negricios (arabil); 0,30 – 0,60 m, strat castaniu-cenuşiu de pământ cenuşiu-
negricios, cu fragmente ceramice romane (nivel roman II); 0,60 – 0,85 m, strat
castaniu-cenuşiu de pământ cenuşiu-negricios, cu fragmente ceramice romane
(nivel roman I); 0,85 - 1,05 m, strat de pământ de culoare castanie, fără vestigii
arheologice.
 În cadrul casetelor practicate au fost descoperite fragmente de vase
ceramice şi cărămizi din epoca romană (secolele II-III p.Chr.). Dintre acestea
prezentăm mai jos un castron din pastă cărmizie fină, cu corp globular, baza inelară
şi buză răsfrântă. El are analogii în acelaşi sit, în cadrul unor cercetări mai vechi.1

Figura 6. Castron de epocă romană descoperit pe proprietatea domnului Ilie

Marian, în stratul de cultură din caseta nr. 2.
9. Cercetări arheologice pe proprietatea Marian Dumitru si Rodica
Dumitru
Planul săpăturilor arheologice preventive în acest punct a constat in
practicarea a trei casete, care sa nu afecteze structura de rezistenţă a viitoarei anexe
gospodăreşti. Acestea au avut următoarele dimensiuni: C1 = 2,75x2,75 m, C2 =
3,00x1,50 m, C3 = 1,75x1,75 m.
În urma săpăturilor arheologice au fost descoperite fragmente ceramice de
epocă romană (în poziţie secundară) şi din secolul XX.
Stratigrafia zonei cercetate a fost următoarea: 0 – 0,10 m, strat cenuşiu-
negricios (sec. XX); 0,10 – 0,45 m, strat castaniu-cenuşiu de pământ de umplutură
cu foarte rare fragmente ceramice din sec. XX si epocă romană, ultimele în poziţie
secundară; 0,45 - 0,80 m, strat de pământ de umplutură cu foarte rare fragmente

1
Gheorgh Popilian, Ceramica romană din Oltenia, Craiova, 1976, p. 122, nr. 804.
109
ceramice din sec. XX si epocă romană, fără vestigii arheologice; 0,80 – 1,25 m,
strat de pământ de culoare castanie, fără vestigii arheologice.
În cadrul suprafeţelor practicate au fost descoperite rare fragmente de vase
ceramice şi cărămizi din epoca romană, aflate în poziţie secundară. De asemenea,
au mai fost descoperite fragmente de vase ceramice ce pot fi datate în secolul XX.
10. Cercetări arheologice pe proprietatea domnului Radu Stancu
Acest plan a constat in practicarea a două casete, care sa nu afecteze
structura de rezistenţă a viitoarei anexe gospodăreşti. Acestea au avut următoarele
dimensiuni: C1 = 2,75x2,00 m, C2 = 3,50x2,50 m
Stratigrafia zonei cercetate a fost următoarea: 0 – 0,10 m, strat cenuşiu-
negricios (sec. XX); 0,10 – 1,65 m, strat castaniu-cenuşiu de pământ de umplutură
cu foarte rare fragmente ceramice din sec. XIX-XX si epocă romană, în poziţie
secundară; 1,65 - 1,84 m, strat de pământ de culoare castanie, fără vestigii
arheologice.
În cadrul casetelor practicate au fost descoperite fragmente de vase
ceramice şi cărămizi din epoca romană (secolele II-III p.Chr.), aflate în poziţie
secundară. De asemenea, au mai fost descoperite fragmente de vase ceramice ce
pot fi datate în secolele XIX-XX.
Umplutura consistentă din zona respectivă a fost realizată pentru astuparea
unei terase vechi a pârâului Teslui. Ca elemente de datare a acestei operaţiuni sunt
fragmentele de vase ceramice datate în secolele XIX-XX.
*
* *
Concluzii
Cercetările arheologice preventive, fără a fi spectaculoase prin dimensiuni,
conplexele arheologice şi materialele descoperite, aduc totuşi o serie de informaţii
privind stratigrafia şi topografia oraşului roman.
La fel de important este şi faptul că prin acestea se realizează protejarea
sitului arheologic, precum şi conştientizarea comunităţii locale de valoarea istorică
de excepţie a acestui monument istoric, relevant pentru civilizaţia romană în
provinciile dunărene.
 SCHIMBĂRI POLITICE ŞI INTERFERENŢE ETNOCULTURALE ÎN
BAZINUL SUPERIOR AL TISEI
(SEC. III A.CHR. – III P.CHR.)

Marius ARDELEANU1

Abstract
The main source of a good understanding of the populations who lived in
the Upper Tisa Basin during the period between the 3rd century B.C. and the 3rd
century A.D. consists of archaeological discoveries and literary sources which
depict life, history and development of this region, as well as demographic changes
at that time.
Cuvinte cheie: Tisa superioară, culturi arheologice, cronologie, asimilare,
romanizare
Keywords: Upper Tisa, archaeological cultures, chronology, assimilation,
Romanization

The main source of a good understanding of the populations who lived in

the Upper Tisa Basin during the period between the 3rd century B.C. and the 3rd
century A.D. consists of archaeological discoveries and literary sources which
depict life, history and development of this region, as well as demographic changes
at that time. If the archaeological researches hadn’t strengthened or completed the
literary novelties, many of them would have been ignored or maybe approached
differently. Still, the essence is that written sources are rather poor in data, but a
clear description of events, of the ethnic and demographic situation will be first
made by taking into consideration particularly the discoveries in recent years, plus
the researches conducted by our historians up to now.
The lowest chronological limit chosen here is marked by the invasion of
some Celtic tribes in the south-eastern Europe (4th century – the beginning of the
3rd century B.C.) with direct consequences upon the entire Upper Tisa Basin.
Within a chronology connected to the systems applied to the Central and Eastern
Europe, the beginning of this historical period is placed at the interfering point
between the stages La Téne B2/C1. The ending date is the last third of the 3rd
century when the Roman officials left Dacia, a crucial moment for the development
of this area placed at the beginning of the Imperial Roman Age horizon C22.
Geographically, the Upper Tisa area covers the north-east of the
Carpathian Basin (Map 1/a). It is a framed area, limited to the north by the Beskizi
Mountains and the Polish Carpathians, to the west by the Gemer-Tatra Summits
and to the south-east of the northern extensions by the Oriental Carpathians,

1
Museum of History and Archaeology (Baia Mare, Maramureş County)
2
See Godłowski 1970 for the chronology of the Roman Imperial Period in the European-
Barbaricum (central-eastern territory).
111
respectively the line that sets not only an administrative bound, but also a natural
one (watershed line) between the County of Maramureş and Bistriţa-Năsăud and
Suceava Counties. The southern border course is different: it crosses the Hungarian
Plain (Alfőld) and roughly goes between the towns of Debrecen and Oradea1. The
southern confines of the Romanian territory were drawn clearer, namely on the
inferior course of the Barcău River which delimits Eriu Plain from Crişana Plain
including its tributaries in its southern side. Close to the east side comes Şimleu
Basin (limited to the south by the Meseş Mountains and Plopiş Mountain),
followed by the limes of Dacia Porolissensis2. Administratively, today the territory
of the Upper Tisa area comprises the Ciscarpathian area of Ukraine, the east side of
Slovakia, the northern Hungarian counties of Szabolcz and Szảtmar and the north-
western side of Romania (the whole counties of Satu Mare and Maramureş, the
northern half of Sălaj County and a small strip of the top northern part of Bihor
County) (Map 1/B).
One thinks that during this period, the dominant population on this territory
were the Dacians. The recent archaeological researches, especially of the last 20
years, put into a different light the relations between the Dacians and other tribes
coming from Europe who entered their territory at that time, and the way they
interacted until the coming of the new barbarian peoples. Essentially, we have
attested three major alogene groups who entered this space: the Celts, the
Sarmatians (Iazyges) and different East germanic tribes (Buri,Vandals, early
Gepyds etc.). These populations are originate from different cultural areas and
make themselves present in chronological stages throughout the era, each group
being particular in characteristics, as well as in ways of living together with the
inland habitants; they lived together in settlements until they broke up into distinct
groups. One must emphasize the increasing influence of the Roman Empire which
came to dominate it with the beginning of the 1st century A.D.
This area, situated in the south-eastern side of Europe, enters in the area
where the Thracians came up and who, according to Herodot3, were one of the
largest peoples of Antiquity. The northern Thracian branch used to spread from
Istru to the Carpathians and covered the territory of the Upper Tisa River. When
the Celts arrived in this area, the territory had already been inhabited by two
different, local, cultural groups: Kuštanovice and Sanislău-Nir4.
Many times the Celts and their expansion were subject to writing. As a result
of their expansion, many territories had been conquered, from the Atlantic Ocean
and the Mediterranean Sea to the west, until the Carpathians to the east, including
the Upper Tisa Basin (Map 2/A). The Celts did not set up a unitary political
organization in the territories they conquered as they were organized in tribes.

1
Olẹdzki 2000, p. 507.
2
Matei, Stanciu 2000, p. 11.
3
Herodot, Istorii, V, 3.
4
Kotigoroško 1995, p. 32.
Referring to language, cultural and spiritual material, they represented in time an
identity of which some authors spoke as of the Celtic heritage in Europe1.
The native place of the Celts is the Upper Course of the Rin River and of the
Danube River where they began conquering territories. Chronologically, there are
two moments in early Celtic history: 390 (they reached Rome) and 278 (they
destroyed the sanctuary from Delfi). These moments help us establish the time
when the Celts entered the Upper Tisa area, because it must have happened
between the two major invasions.
The analyses of all Celtic elements from the Upper Tisa area proved to M.
Oledzki that the Celts arrived in this area in the second half of the 4th century B.C.2,
the earliest. The Celtic settlement laid over the old settlements of the Kuštanovice
culture, which some authors (Z. Bukowski, V.G. Kotigoroško) think of as the
Thracian horizon or, in some regions, the Scytho-Thracian horizon. M. Oledzki
chooses a better comparison of the Kuštanovice culture, that is with the Geto-
Dacians or rather with the Proto-Dacians as he noticed that their material culture
(especially pottery) is surprisingly similar with the Dacian culture in the 1st century
B.C., in its adult phase. The Celtic settlements began to fully develop not earlier
than the beginning of the La Tẻne B2 phase (Map. 2/B), that is shortly after this
phase or before the year 300 B.C. and continued until the end of La Tẻne D1,
namely the half of the 1st century B.C., when the Celtic material culture didn’t
entirely disappear, but it was rarely revealed in the settlements of that time.
The Dacians and the Celts living together in the Upper Tisa area was also
proved by the Dacian graves found in the Celtic necropolises. For example, at
Ciumeşti, the Dacian graves could have been distinguished from those of the Celts
through the specific pottery (burial inventory) as well as through certain
characteristics of the burial rite3. Burials within the same cemetery point to more
than a plain living together, it is actually the proof of a symbiosis characterized by
mutual exchange (such as the great number of Dacian vessels found in the Celtic
necropolises). The presence of the Dacian-Celtic necropolises proved by many
archaeological researches is historically very important: the Celts, who were
mainly warriors (the weapons discovered in the graves stand as proof) blended
rather early with the native Dacian population, ending by being absorbed by the
latter. Certainly, their number wasn’t big, as we mostly believe they were remains
of the large groups that headed south.
The Celts and the Dacians used to have a peaceful living together, which
aspect is to be seen in the case of the settlements, where we found both Celtic and
native pottery within the same dwelling. Although the Celtic influences were rather
numerous and appeared in almost all the fields of the cultural material (smelting or

1
For the beginning of Celtic antiquities study in the Upper Tisa area and the corresponding
historiography see Kotigorosko 1995 (p. 33-35) and especially Schcukin, Eremenko
1991 (p. 115-140).
2
Olẹdzki 2000, p. 521.
3
For example, the Celtic burial rite was inhumation and only when they reached the
Carpathian-Danube region, they became carriers of the cremation rite (Crişan 1977, p. 20).
113
pottery), the Dacian cultural material preserved its specificity based on the
Hallstattian background but the foreign influences were assumed and adjusted in a
personal manner. This coexistence became stronger in time and grew mature in the
last phase of the second Iron Age, but it would cease with the Roman conquest.
Until then though, by the mid-first century B.C., for almost two decades,
the Dacian-Getian tribes spreading from the Middle Danube until the Euxin Pont,
and from the Northern Carpathians until Haemus under the leadership of King
Burebista, launched themselves vigorously, both inside, in the field of the material
and spiritual culture, and outside, through disastrous military expeditions against
neighbouring peoples.
In establishing the period when the Dacians penetrated and settled in the
Upper Tisa region, the materials from Malaja Kopanja and Zemplin are basic
arguments. The features from fortresses and from the necropolis at Zemplin are
grounds in establishing periods of time in their existence between the mid-first
century B.C. and the second half of the first century A.D.
Submitting Caesar, Strabo and Pliny the Elder’s writings to analysis, one
could notice that the maximum expansion (1st century B.C.) the Dacian-Getian
population reached was from its north-western side in the south-east of Slovakia
until Moravia1. Defeating the Boii and the Taurisci tribes, the Dacians regained
their lost territories, earlier occupied by Celts. Dacians would then spread again
until the Pannonian Danube and farther, on the river’s left bank in Slovakia today,
until the Marus River.
The same conclusion is also pointed out by the archaeological resources,
conclusion drawn by the Hungarian, Slovakian and Ukrainian researchers, who
found another native population who continued a culture on Hallstattian
background which would then turn into La Tène. Burebista’s army, no matter how
big, wouldn’t have been capable of carrying such a large quantity of pottery in
warfare conditions. The quarrel with the western Celts was only a necessary
introduction in the top politics to which the Dacians would assign afterwards. Once
the Dacian culture revived, the Upper Tisa region shifts to the next level. Fortresses
are built, new elements approved in building dwellings and more several Dacian-
like pottery is used everywhere (Map 3/A).
During the reign of Burebista (about 80-44 B.C.) and after his death, in the
period between the mid-first century B.C. and the mid-first century A.D., ceased to
exist so-called Celtic-Dacian2 horizon in the Upper Tisza region. The Dacian
habitation during the first century A.D is a rather difficult issue in what concern
many sites which were roughly dated to the period between the 1st century B.C. and
the 1st century A.D., without mentioning any chronological sequences. Resuming
some archaeological researches and establishing a more precise chronology for
some of them might ease elucidating the Dacian culture development in the Upper
course of the Tisa River during the 1st century A.D.

1
Crişan 1969, p. 91-100..
2
Točik 1959, p. 871; Lamiovà-Schmiedlovà 1992, p. 75.
 Slovakian researchers (P. Jurečko, M. Lamiovả-Schmiedlovả, T. Kolnik)
feel unanimously about awarding the western Upper Tisa population and their
culture to the elder phase of the Early Roman period represented by the carriers of
the Lipiţa culture (mostly with Dacian, but also Germanic elements), but scholars
support different opinions about their occurrence in the region. V. Kotigoroško
thinks there is no ground for sustaining the presence of the Lipiţa culture in this
area1, arguing there are no settlements, no necropolises known as of their carriers’,
and that pottery is typical of the whole territory settled by the Daco-Getic tribes.
Gh. Bichir assignes it to the Costoboces2 based on the literary resources3,
too. He dates this habitation back to the mid-first century B.C. (Burebista’s time)
until the first decades of the 3rd century A.D., approving some features might have
stopped at the very end of the 2nd century A.D., when in the new historical
conditions occured the Carpathian Barrows culture4.
The mapping of antiquities from the sweep of our era points to three basic
areas with Dacian materials. One would be the Tisa-Someş Basin, another would
be that of the upper tributaries of Bodrog River and one on the upper courses of
Hornad (Map 3/A). The absence of field researches in the Northern Hungary and
the scanty data for this period within the confines of Romania (Satu Mare and
Maramureş Counties5), can’t stand a full outline of the Dacian habitation in the
Upper Tisa region.
The second stage (first century A.D.) in the existence of the Dacian culture
in the Upper Tisa region has few time indicators. This stage is otherwise
characterized by a quite small quantity of time indicators and by the full absence of
roman imports.
During this period, a part of the borders under the domination of the north-
western and western Dacians suffered modifications (since the first half of the 1st
century A.D.). This was the time when tribes of Sarmatian Iazyges6 penetrated the
Tisa-Danubian Plain. It is clear that these Sarmatian tribes occurred at about 20
A.D.7 after they arrived from the northern Pontic area, probably as a result planned
by the Roman Empire. It is also certain that they disturbed the Dacian habitation in
these areas. In order to establish the time of the Dacian habitation in north-western
Romania during the 1st century A.D., one must consider the moment when the

1
Kotigoroško 1995, p. 67.
2
Bichir 1973; idem 1997, p. 23-34.
3
He concurs with the opinion which sustains that the two localities mentioned by Ptolemy,
namely Setidava and Susudava would actually be Malaja Kopanja (Ukraine) and
Zemplin (Slovakia), respectivelly (Bichir 1997, p. 17).
4
Bichir 1997, p. 23.
5
One exception would be the researches from Onceşti (Daicoviciu, Bandula, Glodariu
1965).
6
Pliny the Elder (Naturalis Historia, IV, 80) says: in his time (sec. I A.D.) “The Dacians
were pushed by the Sarmatians from the plain they were settled on between The Danube
river and the Hercynian Forest in the mountains to the Parthissus river (Tisa)”.
7
Dörner 1971, p. 688.
115
Iazyges entered that area and observe to what extent the literary news1 concurs with
the archaeological reality2.
From the 1st century A.D. were also attested the first Germanic elements in
the area (Boii, Lugi, Vandals?). According to M. Olędzki these slight traces of the
carriers of the Prweworsk culture can’t change the fact that the Upper Tisa Basin
remained under the leadership of the Dacians until the times of the Marcomanic
wars (166-180 A.D.)3.
But the territory of the Upper Tisa region has few vestiges that might be
dated to this period or to the first half of the next century. Another reason for the
lack of vestiges might also be the short extent of researches, as few areas have been
submitted to research so far, like the Maramureş Basin, Sătmar Codru or Oaş
Basin. Besides, this space is situated between two lines of Dacian fortifications
(some of which were certainly destroyed with the Roman Conquest, and others
much earlier). One of the Dacian fortification lines would be the one at the north-
western border of Intra-Carpathian Transylvania (Măgura Moigradului, Şimleu
Silvaniei, Marca, Tusa), and the other one to the north, on the upper sequence of
the Tisa River (Zemplin, Malaja Kopanja, Solotvino, Onceşti).
At the end of the 1st century A.D., the force balance shifts definitively in
favour of Rome in the entire Carpathian Basin. The military conflict between the
Dacians and the Romans was latent as long as the Roman domination was not
directly influencing Dacia (1st century B.C.), then it became obvious when the
Lower Danube would become border of the Roman Empire under Augustus (27
B.C.–14 A.D.) and outburst violently at the end of the 1st century A.D. Tempered
by a less aggressive attitude of Domitian (81-96 A.D.), who wanted to maintain the
old Augustan principle of natural borders in Europe (the Rin and the Danube
rivers), the conflict outburst when the leadership was taken by the Emperor Traian
(28 January 98 A.D.).
At the latest, when Decebal’s kingdom was defeated (106 A.D.),
researchers believe that in the Upper Tisa region ceased its vital activity in the
fortresses from Mala Kopania, Zemplin, Solotvino and Onceşti. But, these Dacian
fortifications did not reveal burnt layers which were typical of the levels at the end
of the settlements4. This phenomenon was attributed to fortification abandonment,
as the inhabitants were exposed to the danger of Roman aggression. Analysing the
entire archaeological material we dispose of, one can state these fortifications
ended before the conflict with the Romans had started, at some time during the 1st
century A.D. Instead though, the southern Basin of the Upper Tisa (Şimleu Basin)
remained under the Dacian control, the fortified settlements, although reduced in

1
Pliny the Elder (Naturalis Historia, IV.80.81): „...the Dacians (lived) in the mountains,
where they were pushed by Sarmatians”.
2
Muscalu 2008-2009, p. 5-13.
3
Olędzki 1999, p. 108.
4
An exception makes the fortification from Mala Kopania where several burnt layers were
found.
surface, are dated by early 2nd century A.D. based on the archaeological materials
discovered.
The situation seemed quite calm during the first half of the 2nd century
A.D. A new ethnic and political change occurred right after the mid-second century
A.D. Literary sources depict the fact that in the times of the Marcomanic wars
(166-180 A.D.), in the region of the Middle Danube and Upper Tisa occurred riots
in Barbaricum. These populations asked to be received in the Empire, which points
to the fact that we deal with tribal conflicts or banished tribes from other areas1.
The tribes in search of land used to originate from territories beyond the Roman
influential area, to the north of the Carpathians. Historia Augusta listed many
peoples who participated in these wars: the Marcomans, the Quadi, the Naristi, the
Hermunduri, the Suebi, the Sarmatians, the Lacringi, the Buri, the Vandals, the
Victuali, the Sosibi, the Sicobati, the Peucini, the Roxolani and the Costoboces2.
Due to the geographical settlement, the Upper Tisa area was significantly
affected by these peoples’ migrations3 (2nd century A.D). The first arrived must
have been the Buri. According to Tacitus, the Buri would have had the same
language and the same lifestyle as the Suebi (germanic tribes)4. Ptolemy located
them nearby the Lugii, to the west of the Weisel river springs5 (Southern Poland).
They probably participated from the very beginning in the attacks against Dacia
Porolissensis, and then they fought the Quadi6. Eventually, at the end of the
confrontations, in Commodus’ time (180-192 A.D.), the Romans organized an
expedition to punish the Buri.
We think their location is very important. In Tabula Peutingeriana, the
Buri were located between the Quadi and the Sarmatians. It has been stated that
the Buri would have belonged, in matters of material culture, to the Puchov
culture7, although there are still many unsolved issues with regard to their ethnic
origin. Putting all the information together, it is most likely that the Buri probably
lived in the south-eastern Slovakia and northern Hungary8 (Map 4/B). In 180 A.D.,
in the time of the Governor Sabinianus, the defeated Buri were attested in the close
vicinity with the Dacian frontiers9 (obviously Porolissensis).
Actually, the only area of the Dacian limes, where a group of barbarian
settlements were identified at a small distance (5-15 km) from the Roman watch-
tower is the one between the Castrum from Porolissum and the Castrum from

1
Opreanu 1998, p. 69.
2
Vita Marci, 22, 1.
3
Godlowski 1993, p. 74-76.
4
Tacitus, Germany, 43, 1.
5
Ptolemeu, Geography, 2, 10.
6
Cassius Dio, Roman History, LXVIII, 8, 1.
7
Pieta 1982, p. 68.
8
Opreanu 1998, p. 70.
9
Cassius Dio, Roman History, LXXII, 3, 1.
117
Buciumi1. According to some authors, it is most likely that they were inhabited by
the Buri and the Dacians2.
Another Germanic population which certainly existed in this period, harsh
warriors, were the Vandals3. Based on different names of peoples mentioned in the
literary sources they were proposed under the identity of the Asdingi/Victuali and
Lacringi/Taifali4. No matter the reality, the material culture of the newcomers
belonged to the Przeworsk group5. Archaeologically, the Victuals could have been
carriers of the Przeworsk elements on the Lower Someş River and the bend of the
Tisa River, and the Vandals, the carriers of the Upper Tisa and the Quadi
territories. Their ethnic structure contained Dacian elements originating probably
from the eastern Slovakia or the Upper Tisa River. The neighbours and the
relations of these barbarians with the Roman world from the north-western limes of
Dacia Porolissensis is illustrated by the presence some Germanic specific artefacts6
inside the castra and in the area dominated by them.
Another barbarian group, known through its numeric importance reached
nearby Dacia in the times of the roman consul C. Vettius Sabinianus Iulius Hospes
(180 A.D.)7. They started moving when banished from their native places, as the
sources say. They were pushed towards the Roman Dacian border during the same
war which troubled the balance of the barbarian world. The 12.000 ‘refugees’
appear to be Dacians in the literary sources. It is assumed they reached nearby the
north-western frontiers of Dacia Porolissensis coming from the northern and
western side of the Upper Tisa, areas where the ethnic Dacian element kept on
existing. Their precise topographical and archaeological localization maintains as a
difficult task. It has been considered they might be identified with the Dacian
population, which fact is attested in the settlements from Crişana8 during the 2nd
and 3rd centuries A.D.
Because the settlements and funeral discoveries from the 8th decade of the
nd
2 century and on also contain Dacian pottery in a rather small quantity (except
the cemetery from Medieşu Aurit), we believe this constituent is the result of some
contacts established way before the Vandals arrived nearby the north-western
border of Dacia Porolissensis, namely eastern Slovakia and Ciscarpathian Ukraine.
Anyway, even if future research identified some Dacian settlements surviving the
Late LaTene age, it would be necessary to bear in mind a more complex image of
the ethnic-demographic situation than as usual: on the one side, there were
communities of Vandal warriors who reached this place from the eastern area of
the Przeworsk culture (the southern part of Poland), on the other side there were

1
Matei 1980, p. 240; Gudea 1994, p. 80-81.
2
Budinski-Kriča, Lamiová-Schmiedlová 1990, p. 314.
3
Nagy 1994, p. 157-184.
4
Ardeleanu 2009, p. 147-170.
5
Godlowski 1984, p. 332-333.
6
Opreanu, Cociş 2002, p. 227-265.
7
Cassius Dio, Roman History, LXXII, 3,3.
8
Dumitraşcu 1977, p. 74; Opreanu 1998, p. 71.
others who had already established connections with the Dacians in the north of the
Upper Tisa region, and then were the local free Dacians who arrived from the
territory under the Roman domination1.
The mixture of the two cultures (Dacian and Germanic) set up a new
archaeological culture called the Blažice-Bereg2 culture. D. Csallány thought he
could establish the ethno-cultural origin of the population from the Upper Tisa
region based on the features in which the Bregsurány pottery was to be found (grey
with impressed decoration). He assigned this pottery to the Bereg culture, whose
carriers he thought to be the Gepids or the Vandals3. The sequence of the three
cultures (Dacian, Germanic, Dacian-Germanic) is attested by archaeological
materials found in almost all settlements dated in IInd –IVrd A.D. (Map 3/B). It has
been observed that largely, the Dacian horizon dates earlier than the Przeworsk
horizon about which, there is no doubt it laid above4. One astonishing example of
cultural merging is proved by a great archaeological feature which comprised of a
centre of large jars production and the cemetery from Medieşu Aurit5. The pottery
found here point to a pure Dacian specificity, while most metal objects (weapons
and spurs) point to clear connections with the Przeworsk environment (the
germanics Vandals).
While these conflicts (the Marcomanic wars), many ethno-demographic
mutations also occurred in the territories to the north and east of the Roman Dacia.
One of the most important was when the Costoboces were moved from their
‘country’, after the Vandals’ attacks6. It is difficult to establish at this stage of
archaeological documentation, which is the direction the Costoboces headed. It has
been assumed that some came to live together with Germanic elements right in
Medieşu Aurit (Satu Mare County)7.
At the same time was completed the making process of a civilisation which
is usually called the Carpathian Barrows culture. It covered the plateau and
mountain areas from western Ukraine, eastern Slovakia and northern Romania,
namely both sides of the northern and eastern Carpathians, between the rivers
Nistru to the north and east, Ozana to the south-east, Someş to the south-west and

1
Stanciu, Matei 2004, p. 761.
2
D. Csallány declared what was peculiar about this culture; he researched the great centre
of production from Beregsurány and suggested the denomination of ‘Bereg culture’
(Csallány 1966, p. 87.88), which term was accepted by the Hungarian archaeologists
who are still using it (for example, I. Bóna, E. Istvánovits or V. Kulcsár). On the other
side, the Slovakian authors (M. Lamiová-Schmiedlová or P. Jurečo) prefer the
denomination of ‘Blažice’ or ‘the Blažice-Ostrovany cultural group’ (with Prešov at the
final stage). M. Olędzki favours the term of ‘Blažice-Bereg culture” taking into
consideration the same spreading area of the cultural phenomenon but over a larger area
(the entire Upper Tisa basin, respectively) (Olędzki 1999, p. 118, note 8).
3
Csallány 1966, p. 87-88.
4
Olędzki 2001, p. 200-201.
44
Horedt 1973, p. 83-89.
6
Cassius Dio, Roman History, LXXI, 12,1.
7
Dumitraşcu 1993, p. 108.
119
Bodrog to the west1 (Map 4/A). Recently, one thinks the beginning of this cultural
synthesis is contemporaneous with the end of the Dacian-Roman war from 105-106
A.D., as the war was one of the results of these political and military changes. The
Carpathian Barrows culture ended in the 4th century A.D. In spite of the
unanswered questions about the origin and ethnic constituents of this culture, one
could identify the Dacian element, probably on the spot, beside cultural elements
of the type Przeworsk, carried by Germanics (Vandals, Victuals)2.
During the 2nd and the 3rd century A.D., the south-western area of the
Upper Tisa region was under Sarmatian domination, while the cultural group
called Szentes-Nagyhegy was founded (180-270 A.D.)3. It occurred almost at the
same time with the Przeworsk culture in the Upper Tisa region, some regions being
quite crowded by Sarmati and representatives of the Przeworsk (germanics) or
Dacian cultures.
The system of diplomatic relations applied to barbarians after the
Marcomanic wars continued in the age of the Severs dynasty (195-235 A.D.) and
maintained until the middle of the 3rd century A.D. Literary sources provide several
clues about relations with the barbarian peoples in that area: Emperor Caracalla
(198-217 A.D.) was proud of feuding the Vandals against the Marcomans and
about sending to death the king of the Quadi, Cabriomarus. From the same author
we find out about taking the Dacringi hostages as a pledge of an alliance4. It isn’t
clear though whether these events happened at the same time or in the same place.
Most Romanian historians approved that the ‘Dacringi would actually be the free
Dacians’5. Recently, based on the analysis of the material culture from the Lower
Someş and Upper Tisa areas, a suggestion has been issued with regard to the term
of ‘Dacringi’ which might reflect a cohabitation of the Dacians and Germanics
(Lacringi/Victuals)6.
Although there is scanty literary information, if we corroborate it with the
Numismatic epigraphic information, we would understand that among the most
dangerous outer enemies of the Romans in this area, beginning with 230-240 A.D.,
were the Dacians from Barbaricum, the Carps and the germanic Goths. The
archaeological data from the neighbouring Roman Dacia, although various and
important, is difficult to connect to the historical data, due to the lack of dating the
archaeological material.
Regarding the free Dacians outside the Roman Empire, the only
information which could make us assume they attacked the Roman provinces was
the existence of the title: Dacicus Maximus worn by the Roman Emperors

1
Mihăilescu-Bîrliba 1997, p. 843.
2
Gh. Bichir thinks of the Carpathian Tumuli culture as a local variant of the free Dacians
(Bichir 1997, p. 26).
3
Nagy 1994, 193, p. 170.
4
Cassius Dio, Roman History, LXXVIII, 27, 5.
5
Macrea 1969, 86.
6
Stanciu 1995, p. 173.
Maximinius Thrax, Decius, Gallienus and Aurelianus, who reigned during the 3rd
century1.
Peaceful, commercial relations between the Roman Empire and the free
territories, unoccupied by the Romans, were always under researchers’ attention.
The great variety of merchandise used for trading between the Roman Dacia and
the free regions - the so-called Barbaricum -, favoured trade and mutual influences.
The Romans offered fine products, jewellery, vessels (especially terra sigillata),
lamps, metal objects. In return, they received raw materials, animals, etc2. We can
state that free territories, in the north-western Dacia, were closely connected
together, had peaceful, commercial relations, a fact also proved by the Roman
imports discovered in that area. In the neighbouring area of the Dacian province,
the Roman context transmitted to the north direction a series of influences.
One can assume that the leaving of the province around 270 A.D.
influenced the development of the barbarian area in the close proximity, taking into
consideration even the penetration of some ‘barbarian’ groups in the former
province. The situation was rather more complicated in the north-west because
when speaking of stage C2 or its end, one should bear in mind the moment when
the Early Gepids occurred, namely the way this rather important demographic
change was reflected into archaeological vestiges3.
The present stage of researches doesn’t show how the contact between the
free Dacians (Dacians and Germanics) and the Dacian-Roman population of the
former province happened. The settlements from Locusteni, Obreja, Suceag prove
that the two groups survived4. The archaeological researches from Muntenia
revealed that the free Dacians from the southern Carpathians received many
elements of material and spiritual culture5 during the 2nd to 4th centuries A.D. This
fact would favour the process of their Romanization as a result of the contact with
the Daco-Romans.
We assume the same thing happened with the population from the north of
the former limes, because money and terra sigillata finds point out connections
with the Daco-Romanized people. Anyway, it is certain that with the beginning of
the 5th century A.D., the last manifestations of the Dacian material culture ceased to
appear, but there was a local population called the Romans in the specialty
literature6. Therefore, one can notice that the Upper Tisa region was not a territory
wholly dominated by the free Dacians, however their presence can’t be denied, but
probably it had developed like a territory in which groups of peoples with different

1
Maximinius Thrax (235-238 A.D.), Decius (249-251 A.D.), Gallienus (253-268 A.D.) and
Aurelianus (270-275 A.D.).
2
From the bibliography mentioning the trade beyond the Dacian borders, we remind here:
Macrea 1969, p. 325-326; Bichir 1973, p. 90-94, Opreanu 1994, p. 193-220.
3
Stanciu, Matei 2004, p. 759.
4
Opreanu 1993, p. 258.
5
Bichir 1984, p. 89.
59
Gh. Diaconu speaks of a Dacian-Roman symbiosis which ended close to the year 400
A.D., when the traditional element La Tene ceased to exist (Diaconu 1979, p. 548).
121
ethnicity and degree of civilisation (Celts, Sarmations, eastern-Germanics) lived
together, whether on a long or shorter period of time.

Bibliography:
Ardeleanu 2009 – M. Ardeleanu, Istoria timpurie a vandalilor. Surse literare
antice şi realităţi arheologice–The early history of the Vandals. Ancient
literar sources and archaeological facts, Marmatia, Editura Cromatica,
Baia Mare, 9/1, 2009, p. 147-170.
Bichir 1973 – Gh. Bichir, Cultura carpică, Editura Academiei, Bucureşti, 1973.
Bichir 1984 – Gh. Bichir, Geto-dacii din Muntenia în epoca romană, Editura
Academiei, Bucureşti, 1984.
Bichir 1997 – Gh. Bichir, Die freien Daker im Norden Dakiens, ActaMP, Editura
Porolissum, Zalău, XXI, 1997, p. 785-800.
Budinski-Kriča, Lamiová-Schmiedlová 1990 – V. Budinský-Kriča, M. Lamiová-
Schmiedlová, A late 1st. Century B.C.-2nd century A.D. cemetery at
Zemplín, SlA, 38/2, Slovenskej Akadémie vied, Bratislava, 1990, p. 245-
344.
Crişan 1969 – I.H. Crişan, Problema locuirii daco-geţilor pe teritoriul Slovaciei în
lumina recentelor descoperiri arheologice, ArhMold, 6, Institutul de
Arheologie Iaşi, 1969, p. 91-100.
Crişan 1977 – I. H. Crişan, Burebista şi epoca sa, Editura Ştiinţificǎ şi
Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1977.
Crişan 1992 – I.H. Crişan, Graniţa de nord-vest a Daciei, EphNap, 2, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 27-36.
Csallány 1966 – D. Cssallány, Die Bereg-Kultur, ActaAA, 10, Acta Universitatis
de Attila József Nominatae, Szeged, 1966, p. 87-88.
Daicoviciu, Bandula, Glodariu 1965 – H. Daicoviciu, O. Bandula, I. Glodariu,
Cercetările de la Onceşti din Maramureş, Editată de Muzeul Regional
Maramureş, Bucureşti 1965.
Diaconu 1979 – Gh. Diaconu – Despre denumirea şi cronologia unor culturi din
Dacia romană şi regiunile extracarpatice în mileniul I, SCIVA, 30, Editura
Academiei, Bucureşti, 1979, 4, p. 547-553.
Dörner 1971 – E. Dörner, Dacii şi sarmaţii din secolele II-III în nord-vestul
României, Apulum, 9, Revistă editată de Muteul Naţional al Unirii, Alba
Iulia, p. 681-692
Dumitraşcu 1977 – S. Dumitraşcu, Dacii liberi din vestul şi nord-vestul României
(sec.
II-IV e.n.), Crisia, 7, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 1977, p.
64-76.
Dumitraşcu 1993 – S. Dumitraşcu, Dacia apuseană (Teritoriul dacilor liberi din
vestul şi nord-vestul României în vremea Daciei romane), Editura Cogito,
Oradea, 1993.
Godłowski 1970 – K. Godłowskî, The Chronolgy of the Late Roman and Early
Migration Periods in Central Europe, PraceArch, 11, Krakow, 1970.
Godłowski 1984 – K. Godłowski, „Superiores Barbari" und die
Markomannenkriege im Lichte archăologischer Qucllen, SlA, 32/2,
Slovenskej Akadémie vied, Bratislava, 1984, p. 327-350.
Godłowski 1993 – K.Godłowski, Die Barbaren nördlich der Westkarpaten und das
Karpatenbecken-Einwanderungen, politische und militäriche Kontacte,
Specimina, 9/1, Dissertationum ex Institucio Historiae Antiquae et
Archaeologiae Universitatis Quinqueecclesiensis, Pécs, p. 65-89.
Gudea 1994 – N. Gudea, Dacia Porolissensis und die Markomannenkriege, H.
Friesinger, J. Tejral, A. Slupner (Hrsg.), Markomannenkriege. Ursachen
und Wirkungen. Spisy Arch. Ustavu AV CR Brno l, Brno, 1994, p, 371-
386.
Horedt 1973 – K. Horedt, Archäologische Deutung. Zur Deutung der Siedlung und
Gräberfelds von Medieşul Aurit, jud. Satu Mare, Apulum, 11, Revistă
editată de Muteul Naţional al Unirii, Alba Iulia p. 83-89.
Kotigoroško 1994 – V. Kotigoroško, Problèmes de la chronologie de la culture
dace de la region de la Haute-Tisza, Relations thraco-illyro-helléniques,
Editura Universităţii Bucureşti, Bucarest, 1994, p. 304-314.
Kotigoroško 1995 – V. Kotigoroško, Ţinuturile Tisei superioare în veacurile III
î.e.n. - IV e.n. (Perioadele La Tene şi romană), Biblioteca Thracologica,
XI, Bucureşti, 1995.
Lamiovà-Schmiedlovà 1992 – M. Lamiová-Schmiedlová, Chronologie der
romischen Kaiserzeit in der Ostslowakei, Probleme der relativen und
absoluten Chronologie ab Latenzeit bis zum Fruhmittelalter. Materialien
des III. Internationalen Symposium: Grundprobleme der
fruhgeschichtlichen Entwicklung im nordlichcn Mitteldonaugebiet,
Krakow - Karniowice - 3 .-7. Dezember 1990, Krakow, 1992, p- 75-79.
Matei 1980 – Al. Matei, Repertoriul aşezărilor aparţinând dacilor liberi (sec II-IV
e. n.) descoperite pe teritoriul judeţului Sălaj, ActaMP, 4, Editura
Porolissum, Zalău,1980, p. 229-243.
Matei, Stanciu 2000 – Al. V. Matei, I. Stanciu, Vestigii din epoca romană (sec. H -
IV p. Chr. în spaţiul nord-vestic al României, Editura Porolissum, Zalău -
Cluj-Napoca, 2000.
Macrea 1969 – M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1969.
Muscalu 2008-2009 – B. Muscalu, Problema sosirii sarmaţilor iazigi în spaţiul
dintre Dunăre şi Tisa în lumina ultimelor cercetări, StIstBan, XXXII-
XXXIII, Editura Universităţii de Vest, 2008-2009,Timişoara, p. 5-13.
Mihăilescu-Bîrliba 1997 – V. Mihăilescu Bîrliba, The Carpathian barrows culture-
Cultura tumulilor carpatici, ActaMP, XXI, Editura Porolissum, Zalău,
1997, p. 833-878.
Nagy 1994 – M. Nagy, The hasdingian Vandals in the Carpatian Basin,
Specimina, Dissertationum ex Institucio Historiae Antiquae et
Archaeologiae Universitatis Quinqueecclesiensis, Pécs, 1994, p. 157-184.
Olędzki 1999 – M. Olędzki, Zu den Tragem der Przeworsk-Kultur aufgrund
schriftlicher und archaologischer Quellen, EAZ, 40, Herausgeber Institut
123
 für Geschichtswissenschaften Philosophische Fakultät I Humboldt-
Universität zu Berlin, Berlin, 1999, p. 43-57.
Olędzki 2000 – M. Olędzki, La Tène culture in the Upper Tisza Basin, EAZ, 41,
Herausgeber Institut für Geschichtswissenschaften Philosophische Fakultät
I Humboldt-Universität zu Berlin, Berlin, 2000, p. 507-508.
Olędzki 2001 – M. Olędzki, The Przeworsk culture in the Upper Tisza Basin. An
outline of problems, EAZ, 42, Herausgeber Institut für
Geschichtswissenschaften Philosophische Fakultät I Humboldt-Universität
zu Berlin, Berlin, 2001, p. 195-210
Opreanu 1993 – C.H. Opreanu, Elemente ale culturii materiale dacice şi daco-
romane târzii (sec. III-IV p. Chr.), EphNap, III, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1993, p. 235-260.
Opreanu 1994 – C.H. Opreanu, Neamurile barbare de la frontierele Daciei romane
şi relaţiile lor politico-diplomatice cu imperiul, EphNap, 4, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1994, p. 193-220.
Opreanu 1998 – C. H. Opreanu, Dacia romană şi Barbaricum, Editura Mirton,
Timişoara, 1998.
Opreanu, Cociş 2002 – C. Opreanu, S. Cociş, Artefakte barbarischer Herkunft aud
dem römischen Dakien. În: A. Rustoiu/A. Ursuţiu (Herausgeber)
Interregionale und kulturelle beziehungen im Karpatenraum (2.
Jahrtausend v. Chr. – 1. Jahrtausend n. Chr.), Cluj-Napoca, 2002, p. 227-
265.
Pieta 1982 – K. Pieta, Die Puchow-Kultur, Instituti Archaeologici Academiae
Scientiarum Slovace, Nitra, 1982.
Schcukin, Eremenko 1991 – M.B. Schcukin, V.E. Eremenko, Zur Frage der
Datierung keltischer Altertümer in Transkarpatengebiet der Ukraine und
einige Probleme der Latène-Chronologie, ActaArchCarp, T.XXX,
Academia Scientiarum Polona Collegium Cracoviense, 1991, p. 115-140.
Stanciu 1995 – I. Stanciu, Contribuţii la cunoaşterea epocii romane în bazinul
mijlociu şi inferior al râului Someş, EphNap, 5, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1995, p. 139-226.
Stanciu, Matei 2004 – I. Stanciu, Al.V. Matei, Sondajul din aşezarea de la Bocşa-
“La Pietriş” (com. Bocşa, jud. Sălaj). Contribuţii la determinarea etapei
de început a epocii romane imperiale târzii în nord-vestul României, Orbis
Antiqvvs-Studia in honorem Ioannis Pisonis, Editura Nereamia Napocae,
Cluj-Napoca, 2004, p. 755-778.
Točik 1959 – A. Točik, K otázke osidlenia juhozápadného Slovenska na zlome
letopoštu, ArchRoz, 6, Archeologický ústav AV ČR, Praha, 1959, p. 841-
873.
 Abbreviations:

ActaAA Acta Antiqua et Archeologica, Szeged

ActaArchCarp Acta Archaeologica Carpathica, Krakow
ActaMP Acta Musei Porolissensis, Zalău
Apulum Apulum. Acta Musei Apulensis, Alba Iulia
ArchRoz Archeologické rozhledy, Praha
ArhMold Arheologia Moldovei, Iaşi-Bucureşti
Crisia Publicaţie a Editurii Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea
EAZ Ethnographische-Archäologische Zeitschrift, Berlin
EphNap Ephemeris Napocensis, Cluj Napoca
Marmatia Marmatia, Baia Mare
PraceArch Prace Archeologiczny, Krakowie
SCIVA Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, Bucureşti
Specimina Specimina Nova, Pécs
StIstBan Studii de Istorie a Banatului, Timişoara
SlA Slovenská Archeológia, Bratislava

125
 Map. 1 – Upper Tisza Basin: its location in the Carpathian Basin (A) and
administrative-territorial division (B).
 Map. 2 – Geographical location of various Celtic tribes in the Carpathian
Basin (A) and distribution of celtic archaeological sites in the Upper Tisza Basin
(B) (after Olędzki 2000).

127
 Map. 3 – Upper Tisza Basin: the spread of Dacian (A) and Roman Period
(B) main sites (after Kotigoroško 1995).
 Map. 4 – The spread of the Carpathian Barrows Culture (A) (after
Mihailescu-Bîrliba 1997) and the barbarian neighbors of the Roman Dacia in the
time of the Marcomanic Wars (B) (after Gudea 1994).

129
 CONSTRUCTED, CHANGING, AND DICTATED FRAMEWORKS OF
IDENTITY UNDER ITALIAN FASCISM:
A MICROCOSM FOR A BROADER EUROPEAN PHENOMENON

James MAYFIELD1

The Italian Transition from Pluralism to Exclusionism Historians and

academics have long debated the nature and formative process of national and
ethnic identities. One major school of thought contends that these concepts of self-
understanding are largely organic, “essentialist,” and natural frameworks that are
only “reawakened” by the modern state, literati, and nationalist freedom fighters.
The other asserts that identities are simply imagined, abstract communities
concocted by these same movers of modern state formation. Although it is highly
problematic for historians to universalize, few historical cases verify the theory that
ethno-national identities are invented phenomena like the era of Italian Fascism
under Benito Mussolini from 1922 until 1945. The very conceptualization of
“Italianness” and the very meaning of the nation itself shifted dramatically,
completely reconfigured by the high modern Fascist state. In only twenty-three
years, Italian identity was redefined by the state and dictated to the Italian nation:
firstly from an open national identity that transcended lines of ethnic and racial
division; then to an early Fascist regime that accepted all racial and religious
communities so long as they obeyed the state and adopted Italian culture; then to a
high Fascist identity guided by an exclusive integral state that was now legally
exclusive to the “Aryan-Roman” master race; and lastly to a ultra-racialist
community complicit in the Holocaust and genocidal murder against identities it
considered to be universally parasitic. The meaning of Italian nationality went from
a Fascist movement of universal renewal to a Roman master race whose innate
creativity would act as a beacon of civilization to the inferior races on the imperial
periphery. Categorically, this shifting framework of Italianness was not essentialist
or innate to the Italian people. Rather, it was progressively invented and defined by
the Fascist intelligentsia of a pernicious modernity. In response to Italians'
changing historical experience and an increasingly bellicose Neo-Roman empire,
the markers of Italian identity were reconfigured and subsequently taught by the
modern hegemonic state to the Italian nation. Above all, this process of identity
construction can be applied in a broader European context as a general
phenomenon of modernity.
Prior to and during the early phase of Mussolinian Fascism after 1922,
Italian conceptualizations of nationality, race, and “Italianness” were highly
nebulous, undefined, and abstract. With the benefit of retrospect, the historian is
inclined to wonder how what was initially one of Europe's most liberal and

1
Historian, PhD Fellow, Stanford University, Chairman, European Heritage Library,
Director, Institute for Research of Expelled Germans.
progressive kingdoms could so rapidly degenerate into such an exclusive,
racialized empire based upon blood and soil. This young nation – unified for the
first time only in 1870 – contained a plethora of divergent loyalties, regional
affiliations, political aspirations, and interpretations of identity. Consequently, the
country that the growing Fascist movement encountered understood the meaning of
Italianness in vastly different and conflicting ways, either as being Roman
Catholics, Europeans, citizens of the Italian nation, residents of a local province, as
northern or southern Italians, speakers of the Italian language, or multiple
combinations thereof. By no means was Italian identity uniformly articulated, nor
did the pre-Fascist state assert a normative framework of Italian identity that
excluded distinct minority groups. Post-unification programs of assimilation were
catalyzed by the desire to forge a centralized and unified nation by diminishing
subversive regional affiliations, rather than the aspiration to build a purified or
homogeneous space.
Even during the cultural assimilation directives of the late nineteenth and
early twentieth centuries, Italian identity was not determined by blood, but by
adopted language and allegiance to the pan-Italian national consciousness.
Italianness was not rooted in an essentialist or innate ethos that clearly discerned
those of Italic genetic origin from the Jewish, Slovene, Croat, Albanian, and Tiroler
German communities also populating the Italian national territory. Jews and other
minorities, later to be directly targeted with discriminatory legislation and excluded
from the classification of pure Italianness, had long supported the unification effort
and the young Italian nation since it presented itself as the guarantor of
constitutional patronage and cooperative cosmopolitan industry.1 Albanian
Muslims and Sephardic Jews exploited the new nation's secular character as a
counterbalance against longstanding discrimination from conservative clerics, and
therefore merged their existing cultural identities with those of general Italian
nationality without impediment from the state. Slovenes and Croats, straddling the
Yugoslav-Italian border, suffered more direct assimilation measures both before
and during Fascism due to the state’s suspicion of perfidy and alternative loyalties
on the borderlands. Nonetheless, after their topical assimilation and adoption of
Italian language and consciousness through state schooling, these targeted
minorities were equally able to possess multiple identities and were fully
recognized as constituents of the Italian national community. Their Semitic, Slavic,
or Illyrian blood – later the qualifiers for their total exclusion after 1938 – did not
separate them from Italian identity. Their distinct languages, cultures, and
historical memory were not broadly threatened by the centralizing pre-Fascist state;
assimilation efforts only achieved the acceptance of the Italian language and
culture alongside the autochthonous traditions of ethnic minorities.
Even under state Fascism after 1922, Italian identity was still quite nascent.
In contrast to the later phase of Fascist exclusion, when one was only permitted to
claim legitimate Italian identity if one were biologically “Aryan” and “Roman,”
Italian national identity in the early phases of Fascism also passively accepted

1 Bosworth 2007, 21.

131
multiple identities. In contrast to typical presumptions of Fascism and nationalism
in twentieth-century Europe, Fascism did not set out to create a strictly
homogeneous state along chauvinistic, Antisemitic, or racialized parameters like
Germany and Romania. Italian identity did not simply become exclusionary upon
the seizure of power by Mussolini's far-right regime in 1922. Conversely, Fascism
transformed itself and the Italian national consciousness from a collective project
into an exclusive one in reaction to Italy's changing historical experience and the
increasingly belligerent geopolitical position of the Italian Empire. The early
regime permitted the limited combination of Italian consciousness with other
ethnic, linguistic, and religious identities in a collective drive to serve the national
renewal under the banner of Fascist populism. Racial delineations were neither
defined nor influential in ascertaining Italianness. Even among Italy's rather
undeveloped eugenics circles, genetic hygiene often did not take race into
consideration, whilst a few proponents even encouraged racial miscegenation in
order to create a “hybrid vigor” of social creativity.1 Instead, a shared historical
experience towards the formation of a modern Fascist nation with a highly
mobilized and nationalistic community abstractly unified these diverse identities
under a collective pan-Italian consciousness.
The polar dichotomy between early Italy's loose interpretation of Italian
identity and its eventual degeneration into exclusive racialism is equally
perceptible in the writings of Benito Mussolini and other grandees of the
increasingly popular Fascist movement. Mussolini, as the central driving force in
the Fascist regime and the prime executor of its policies, began his career as a non-
sectarian revolutionary socialist with a highly ambivalent perspective on Jews,
Antisemitism, and race. In his early writings and speeches, Mussolini asserted the
Fascist mission as a struggle for national renaissance, a reversal of the humiliation
of Italy's failed irredentist ambitions over the port city of Fiume in 1920 and its
failed imperial conquest of Ethiopia in 1895-6, and the attainment of economic
prosperity via the synthesis of centralized authoritarianism and socialized
corporatism.2 The nation was understood as the spiritual emanation of a highly
cultured, industrious, modern society united under one collective ethos of national
renewal. As the Fascists perceived the world, Italy's ancient Roman and
Renaissance glory was merely waiting for a populist movement like Fascism to
reawaken its creative radiance. Under this framework of Italian nationality,
Italianness was interpreted as a psychic enchantment with Italian national culture
and the collective nationalist mission that transcended markers of biological and
racial division. “The Italians,” Mussolini argued in 1928 in the context of
castigating Nazi chauvinist militarism, “...have never known racial intolerance...,”3
and should therefore transcend such lines of exclusion on their path towards

1 Mazower 2000, 101.

2 Stanley Payne, A History of Fascism, 1914-1945 (Madison, WI: University of Wisconsin
Press, 1998), 214.
3 Benito Mussolini and Richard Washburn Child, My Rise and Fall: Volume 1 (Cambridge,
MA: Da Capo Press, 1998), 19.
Fascism. As late as 1932, he officiated that Italians and Fascism should be viewed
as “not a race, nor a geographically defined region, but a people, historically
perpetuating itself; a multitude unified by an idea and imbued with the will to live,
the will to power, self-consciousness, personality”1 (emphasis added).
With the ascension of the Fascist regime, the state acquired new forms of
power to reshape the very foundations of Italian society, and truly became a
hegemonic force. Whereas in the liberal period, political process were especially
driven by the elite few – the monarch, royal nobility, and elected officials –
Fascism presented itself as a populist mass movement that directly involved every
member of the Italian national community. Through the formation of squadrist
militias, local Fascist sports clubs and fraternities, and mass mobilization through
propaganda and party rallies, the Fascist regime under Mussolini was newly able to
inculcate the masses with its changing worldview of Italian identity and Italy’s
national mission. Benito Mussolini’s pervasive cult of personality as the prophet of
the national renewal further allowed his changing interpretations of race and
Italianness to become widespread doctrine via the imposition of new legislation
and state propaganda. The regime’s intensifying destruction of all alternative
loyalties and the virtual abolition of all competing political factions further
reinforced the ability of the Duce to dictate and teach their new understandings of
Italian identity to a public that was massively mobilized behind collective Fascist
populism. With the establishment of the Fascist dictatorship and its increasing
centralization throughout the 1930s, Mussolini, the Fascist leaders, and the Fascist
intelligentsia effectively became the hegemonic state itself. Local Fascist
governors, provincial administrators, university rectors, and squad commanders
delivered the changing beliefs of the state to all corners of the empire. As Fascism
transformed itself into an exclusive racialized framework in response to Italy’s
evolving historical conditions, the hegemonic state was therefore able to teach the
very meaning of race and Italianness to the nation.
In the early phases of the 1920s, the Fascist state sought to homogenize the
nation through collective inclusion and assimilation, rather than through expulsion,
murder, or proscription. Although Mussolini frequently used the term “race”
(razza), its conceptual meaning was never defined in the early stage of Italian
Fascism. He was recorded in private as having responded disparagingly to German
racialists in several conversations, and insisted that “race...is a feeling and not a
reality; 95%, a feeling.”2 Mussolini's early primary sources further reveal that he
directly eschewed state-sponsored racism and racial science, and objurgated the
racialist policies of the Third Reich as counterproductive, divisive, fanatical, and
improvident.3 He even often described state racism as “hysterical.” As most racial
theories predominating in Europe classified Germanic peoples as the prime race
and Mediterraneans to be inferior, Mussolini was greatly discouraged from

1 World Future Fund, “The Doctrine of Fascism: Benito Mussolini 1932,”

http://www.worldfuturefund.org/wffmaster/Reading/Germany/mussolini.htm.
2 E. Ludwig, Talks with Mussolini (London: Allen and Unwin, 1932), 75.
3 Gregor 2005, 54.
133
bringing divisive racial science to the foreground of Fascist policy. He therefore
described racism in general as “more or less explicitly [intended] to underline the
superiority of the German race with respect to all other races – including the
Italian.”1 Similarly, Mussolini responded to the growing racialized Antisemitism in
Europe in his early journalism by writing in 1920, “Antisemitism is unknown [in
Italy] and we believe will never be known.” Interestingly, he continued by adjuring
Jews to “continue to be smart enough not to encourage Antisemitism in the only
country where it has never existed,” implying that Italian culture had no proclivity
to Judæophobia unless the Jews themselves inspire it.2 Italian royals and nobility
seldom bothered to hide their disgust for visiting German statesmen, considering
them to be fanatical and chauvinistic.3 Nearly all of the most prominent Fascist
intellectuals (excluding Julius Evola), especially in the early stages of Mussolini's
reign, continued to condemn the Germans and their destabilizing approach towards
heterogeneous elements, and advocated Italian cultural chauvinism instead of the
ethnic victimization of Germany, Hungary, and Romania.4 Even further, Mussolini
privately considered the mystical and theosophical racialism of Italian radicals like
Julius Evola to be detrimental to national unity.5
Historians do not agree to what extent Mussolini actually believed his
positive rhetoric towards the Jews, or whether it was solely pragmatic. The recently
discovered diaries of Claretta Petacci, Mussolini’s long-time mistress, reveal that
the Duce was far more chauvinistic, racialist, and Antisemitic than previously
known. Entries from 1932 to 1938 record private statements by the dictator that
vastly contradict his public depictions of race as being a nonsensical construction
and Antisemitism as being unproductive. It seems that Mussolini long held a
strong, yet undefined distaste for Jews as politically unreliable, and long felt a
basic chauvinism for the Italian people as naturally superior. Petacci’s diaries
record him as reflecting, “I have been a racist since 1921…I don’t know how they
can think I’m imitating Hitler.” 6 He even went so far as to exclaim, “these
disgusting Jews…I must destroy them all!” 7 Despite the severity of such a
statement, we must carefully infer several conclusions from the Petacci diaries in
the context of Italy’s evolving history. The diaries date from after 1932, a
timeframe when Fascism had noticeably changed from the largely open, socialistic,
and collective movement of the 1920s into a bellicose vehicle for ultranationalistic

1 Ibid., 214.
2 Benito Mussolini and Duilio Susmel, Opera Omnia, 44 Volumes (Florence: La
Fenice, 1962), 269-70.
3 John Weitz, Hitler's Diplomat: The Life and Times of Joachim von Ribbentrop (NY:
Tichnor & Fields, 1992), 166-7.
4 Gregor 2005, 56.
5 Richard Drake, “Julis Evola, Radical Fascism, and the Lateran Accords,” The Catholic
Historical Review, Vol 74, No. 3 (July, 1988): 414.
6 Alessandra Rizzo, “Mistress' Diary: Mussolini Was Fierce Anti-Semite, Page 1,” ABC
International, http://abcnews.go.com/International/wireStory?id=9097161.
7
Alessandra Rizzo, “Mistress' Diary: Mussolini Was Fierce Anti-Semite, Page 2,” ABC
International, http://abcnews.go.com/International/wireStory?id=9097161&page=2.
Italian glory. Mussolini, like the rest of the Italians, changed a great deal over the
course of the twenty-three years of Fascism. The diaries therefore do not contradict
Mussolini’s remarkably tolerant statements from his early career in the 1920s, nor
do they imply that Fascism was inherently racist from the beginning and merely
“hid” its true form until the historical conditions were appropriate to unveil the new
racist worldview. Even further, there is no indication whether Mussolini’s early
private racism or Antisemitism was framed on biological grounds or were merely
incendiary statements with his mistress in the context of the supposed international
Jewish conspiracy against Fascism. The diaries do not reveal that Fascism was
racist or exclusionary by design, nor that Mussolini planned to design the new
Italian nation along racially homogeneous markers. Mussolini’s policies, as well as
Fascism itself, did not become strictly chauvinistic or racialized until the Italians
themselves adapted to new historical conditions and interacted with other peoples
on the imperial periphery that they increasingly deemed to be genetically inferior.
That Mussolini would, by 1943, actually pursue his earlier calling to destroy all the
Jews derived not from hidden beliefs he held since the 1920s, but the specific
historical crises of 1943.
In the early phases, Mussolini and prominent Fascist intellectuals like
Giovanni Preziosi and Roberto Farinacci1 understood nation, race (razza), and
stock (stirpe) as being a mystical, cultural, and spiritual identity rather than a bio-
political categorization.2 Italianità (Italianness) was now defined by language,
loyalty, collective nationalism, and culture, rather than blood or any German-style
ancestral membership in a master race. This openness was evident in the fact that
more Jews initially joined the Fascist Party than Italians by proportion to their total
population.3 Even Albanian Muslims were granted full civil rights by the Fascist
movement, were allowed to actively join Fascist organizations, emigrate to Italy,
and buy property abroad.4 Libyan Arabs were also given the right to join the
Fascist activist squads.5 The collective nature of the new Italo-Fascist identity was
further evident in the fact that Margherita Sarfatti, Mussolini's longtime mistress,
was Jewish, as was Aldo Finzi, Undersecretary of the Interior, and Guido Jung, the
Minister of Finance of 1935. Unlike in Germany, in this phase of Fascist historical
development human worth and membership in the Italian national community were
not determined by biology, but nationalistic loyalty and spiritual connection with
the Fascist mission.
The foremost minorities in Italy who suffered direct measures of forced
assimilation and inter-ethnic tension under Fascism were the Croats and especially

1 Ibid., 258.
2 Ben-Ghiat 2003, 153.
3 Stanley Payne, A History of Fascism, 1914-1945 (Madison, WI: University of Wisconsin
Press, 1998), 240.
4 B.J. Fischer, Albania at War 1939-45 (West Lafayette, IN: Purdue University Press,
1999), 33-4.
5 Roland Sarti, The Axe Within: Italian Fascism in Action (New York: New
Viewpoints, 1974), 196.
135
the Slovenes on the Yugoslav-Italian borderlands. The region was a source of bitter
irredentist competition between Italy and Yugoslavia after World War I, causing
intense diplomatic and political conflict over the Italian-majority port cities of
Fiume (Rijeka) and Trieste. The sizable Slavic minority, as well as the crucial
economic importance of the two wealthy trade cities, caused both states to claim
the ethnically mixed borderlands. After obstreperous arguments after World War I
over the political status of the region, an Allied delegation finally agreed to the
incorporation of Trieste into Italy by 1921, but incensed Italian and Yugoslav
nationalists alike by placing the Italian-majority Fiume under international
administration as the Free State of Trieste in 1920. To reify the Italian national
character of Trieste and deprecate the independence of the Slovene minority, the
state instated programs of linguistic and cultural assimilation far more vigorously
than its relatively open approach to the rest of Italy. Independent Slovene-language
schools were closed, and irredentist and nationalist organs were shut down. It
became compulsory for all Slovenes and Croats to learn Italian and publish
documents, give sermons, and print newspapers in both Italian and Slavic
languages.1 Many distinctly Slavic names were forcibly Italianized. In Trieste,
some hard-line Italian nationalists and Fascists engaged in inter-ethnic violence and
mob attacks on local Slavs, allegedly with marked apathy by the Italian police.
Radicals even incinerated the Balkan Hotel, the symbol of Slavic culture and arts in
Trieste, thereby demonstrating popular exclusion of Slovenes from the framework
of Italian national identity.2
In Fiume, not incorporated into Italy before the Fascist period, the situation
was far more belligerent and nationalistic. Italians in the free city irascibly derided
the Slavic minority as a subversive Fifth Column who stole the Italian majority
from their rightful homeland.3 An independent Fascist militia under Gabriele
d'Annunzio, the “Father of Fascism,” seized control of a politically-undetermined
Fiume in 1919, three years before Mussolini assumed power. Installing a Fascist
junta, d’Annunzio instated more pervasive measures of assimilation than occurred
in Trieste, making Slovenian illegal in public and requiring Italian translations
alongside all church sermons and newspaper publications.4 Signor Gayda, a
significant commentator during this period, noted a pervasive “violent anti-Italian
feeling” among the embittered Slavic minority.5 A foreign traveler described a
sordid “atmosphere of war” in the borderlands as a result of these tensions over
assimilation.6 D’Annunzio viewed the “return” of Fiume as the “city of the

1
Jan Morris, Trieste and the Meaning of Nowhere (Cambridge, MA: Da Capo Press,
2002), 115.
2
Ibid.
3
Ibid., 157.
4
Glenda Sluga, The Problem of Trieste and the Italo-Yugoslav Border: Difference,
Identity, and Sovereignty in Twentieth-Century Europe (Albany, NY: SUNY Press, 2001),
47.
5
Eliakim Littel, The Living Age (Littell, Son and Co., 1915), 776.
6
Sluga 2001, 50.
Holocaust,” a sacrifice of spiritual fire that would incinerate the deadwood of the
outmoded Italian reactionaries and set the country on a course of national rebirth.1
Many contemporary and Fascist scholars saw the seizure of Fiume as the genesis of
Fascism in general because of its association with Italian nationalism and
militarism.2 Ultimately, the Fascist junta in Fiume was destroyed by the pre-Fascist
Italian army, and Fiume was placed into international trusteeship.
Despite the measures of assimilation towards the borderland Slavs in pre-
and early Fascist Italy, it must be emphasized that the motivations revolved around
political and nationalistic factors, rather than exclusionary biological markers.
Whereas Jews and Albanians in Italy proper enjoyed largely open membership in
the Fascist collective with little impediment by the state, the Slovenes and Croats
occupied regions of bitter geopolitical tension. The potentially alternate loyalties of
the Slavs undermined the primacy of the Fascist movement and its cardinal
imperative of nationalistic commitment to the state. The uncertain legal status of
the region encouraged the regime to ensure the undeniably Italian national
character of the borderlands through direct assimilation measures. During early
Fascism, the state only disrupted the distinct identities of those minorities it
deemed to be a geopolitical or ideological threat. It did not universally exclude
Slovenes and Croats from the framework of Italian identity along lines of racial or
genetic difference. Rather, there were to be absolutely no alternate loyalties than to
Rome and Mussolini. To be Italian was to serve the state and obey the Duce as its
conductor. This was exemplified by Mussolini’s demand as early as 1922 that all
Freemasons' lodges be closed with the allegation of their service to non-Fascist
authorities.3 To the same end, the state increasingly moved against Zionist
organizations and Jewish yeshiva organizations. Here, too, the motivations for
forced assimilation and the abolition of alternate allegiances were strictly political,
rather than deriving from racialized motivations of exclusion that inspired
Hungary, Austria, Romania, Poland, and Germany.4 The Fascist assimilation
programs revolved around cementing Italian language and national loyalty among
the “suspicious” borderland minorities, rather than erasing their distinct identities,
physical presence, or historical memory altogether. So long as they learned Italian
and demonstrated their complete obeisance to the collective Fascist movement,
Italianness was still relatively open to the multiple identities of Italy’s ethnic
minorities.
A number of significant factors contributed to the multi-ethnic character of
early Fascist identity and encouraged the new hegemonic dictatorship to present
Italianness under relatively open parameters. The evolution of Italian self-
understanding must be observed in relation to Italy's distinct historical and
demographic context. One must not presume that the establishment of a hyper-

1
Misha Glenny, The Balkans (New York: Penguin Group, 1999), 375.
2
Ibid., 376.
3 Jasper Godwin Ridley, The Freemasons: A History of the World's Most Powerful Secret
Society (New York: Arcade Publishers, 2001), 236.
4 Gregor 2005, 258.
137
nationalist or Fascist state had any automatic relation to racialism or Antisemitism.
Italy was not teleologically ordained to develop an identity defined along exclusive
biological or racial lines of discrimination. Italy lacked Germany's ethnic and
linguistic homogeneity, its relatively more centralized national character, and its
widespread incendiary racialism and pan-Germanism among intellectuals that had
accelerated Germany's path towards extreme nationalist chauvinism. Italian literati
had long perceived Italy as culturally or even genetically divided between a more
dolicocephalic (or Germanic) north and a more Mediterranean south. This
obstructed the articulation of a unified, universal Italianness with the
presupposition of racial homogeneity.1 Hitler himself lionized the Tirol Germans
and the “Lombard north,” and considered the southern Italians so racially worthless
that he hoped Mussolini would have let the “Reds” exterminate them for Italy's
own good.2 Mussolini himself reflected this public concern and guided his Fascist
movement accordingly, and even occasionally argued that southern Neopolitans
were culturally inferior and northern Lombards and Romagnoles were naturally
gifted.3 It was difficult to create a new Italian identity of a pure Italian race with so
many regional and cultural divisions. Further, as analyzed above, most dominant
racial science classified Alpine and Mediterranean stock to be biologically inferior
to the Germanic/Scandinavian peoples. The Mediterranean groups were also
derided by intellectual circles in the Germanic world as being racially muddled and
miscegerated beyond reproach. These factors further discouraged the new Fascist
state from imposing a racialized doctrine of Italian superiority. In the beginning,
Mussolini's platform easily deflected this by claiming “of course, there are no pure
races left...successful crossings have often promoted the energy and beauty of a
nation...Nothing will ever make me believe that biologically pure races can be
shown to exist today. No such doctrine will ever find wide acceptance here in
Italy...”4 Mussolini again concluded firmly that Italo-Latin culture – not Italian
blood – was superior, and that moral and civilized worth can be cultivated through
Fascist discipline, rather than being naturally bound to the blood.5 That Italy and
Mussolini would make such a volte face and soon publicly insist on Italians' Aryan
racial purity is shocking to the retrospective historian.
Another major cause for the open character of Fascist identity was the fact
that Italy had a small, highly integrated Jewish minority of only less than 50,0006
that was not widely perceived as the source of Italy's calamities during and after

1 Bosworth 2007, 243-4.

2 Hugh Trevor-Roper, Hitler's Table Talk, 1941-44 (New York: Enigma Books, 2007),
266-9.
3 Bosworth 2007, 419.
4 Frank M. Snowden, “Race Propaganda in Italy.” Phylon (1940-1956), Vol. 1, No.
2 (2nd Quarter, 1940): 104.
5 Esmonde Robertson, “Race as a Factor in Mussolini's Policy in Africa and
Europe,” Journal of Contemporary History, Vol. 23, No. 1 (January, 1988): 38.
6 Alexandra Rizzo, “Mistress' Diary: Mussolini Was Fierce Anti-Semite, Page 2,”
ABC International, http://abcnews.go.com/International/wireStory?id=9097161&page=2.
World War I, as was the case in a far more devastated Germany. Italians were less
inclined to point the fingers of proscription on the Jewish minority than the
Germans, where Jews were already an issue of social tension. Italy lacked the
religious fanaticism and racialist-romantic extremity sweeping Romania, and the
rampant irredentism and internal revolution enveloping Hungary and Austria.
Additionally, Italy before World War II did not suffer from the prolific Marxist and
anarchistic movements that were perceived in Germany and Hungary to be a source
of internal schism orchestrated by an alien racial minority of Ashkenazim Jews.
Responding to this common concern in both Italy and the rest of Europe of a
subversive conspiracy by a Judæo-Bolshevik movement, Mussolini insisted early
on that internal revolutionary movements were by no means a strictly Jewish
project. He therefore concluded that Jews should not be equated with criminal
perfidy or excluded from the Italian identity. Instead, he excoriated Zionism for its
alternative loyalties rather than its ethnic connotations.1 All of these salient factors
discouraged early Italian Fascism – believing itself to be the bulwark of the
collective Italian renewal – from strictly excluding or targeting those with multiple
identities. As a result, Italian identity was to be invented and cultivated by the early
Fascist state under a vastly different framework. Gradually, as Italy's historical
experience evolved, the increasingly nationalistic Fascist worldview would grow to
be far more exclusive and radicalized.
As the Fascist state began to reconfigure every aspect of Italian society
towards authoritarian streamlining and the regeneration of Italian glory throughout
the 1930s, Benito Mussolini cultivated an increasingly chauvinistic state doctrine
that he and Fascist intellectuals loosely coined Romanità (“Romanness”). This
ideology laid the foundations for the exclusionary framework of Italianness that
would dominate towards the end of Fascism. The markers of Italianness were
shifting, framed and taught to the phlegmatic Italian public by the increasingly
hegemonic regime. Through the maelstrom of party parades and nationalistic
propaganda, the Italian nation was inculcated with a newly-invented identity, a
product of the modern state. With growing intensity, Italianness was less defined
by a shared residence in the Kingdom of Italy, and more a spiritual membership in
an esoteric, uniquely creative Roman heritage with an innate proclivity for
civilization building. Ancient Rome provided Mussolini with the roots of a newly-
defined national identity.2 Through strict adherence to the collective mission of
Fascismo (Fascism, or “bundle”), the previously effete and humiliated Italian
nation could reawaken its majestic Roman inheritance. The Fascist civic religion
would repair the effeminate and weak democratic state and liberate Italians from
slavery to the universalist Vatican. Fascism set out to return Italy to the supposed
Roman masculinity and creative strength necessary for an aggressive high modern
state. As Mussolini presented it, these Augustan and Caesarian roots equipped the
self-strengthening Fascist regime with a raison d'etre for expansionism, order,

1 Mussolini 1962, 269-70.

2 Philip V. Cannistraro, “Mussolini's Cultural Revolution: Fascist or Nationalist?” Journal
of Contemporary History, Vol. 7, No. 3/4 (July-October, 1972): 126.
139
modernizing development, and sovereignty in the face of the predatory Allied
governments and the impending threat of subversive revolt.
Mussolini extolled the Fascist revolution as a resurrection, describing it in
a speech in 1941 as “not only a victory of a war...it was a victory for the whole
Italian race. After a thousand years we, awakened, were again giving a tangible
proof of our moral and spiritual valour. We were living again on warlike traditions.
Our love of country had bloomed again. We felt our formidable weight in the
future of a new Europe.”1 At this phase, despite the casual use of the term “race”
(razza), it was not defined whether this common expression referred to innate
biological characteristics or national descent. The growing pan-Roman
consciousness still did not derive from divisive identity markers of race, genetics,
or physiognomy. So long as they assimilated and swore obeisance to the Fascist
state and Mussolini as its Duce, Fascismo and enchantment with Romanità were
still open to Jews, Albanians, Slovenes, and other multiple identities on the spatial
periphery.
Although this new self-understanding of Romanità clearly espoused
chauvinism, the reasons revolved around the belief in the cultural superiority of
Mediterranean, Roman, Renaissance, and Latin civilization, rather than a notion of
Italian, Aryan, or Alpine racial superiority. Only as the Italian historical experience
began its large-scale interaction with non-Italian racial identities in its expanding
empire would Italianness reach its most exclusive fruition. This changing
framework of identity markers was detected by German Propaganda Minister
Joseph Goebbels, who derided Italian Fascism for its lionization of the state rather
than the blood, writing “one might almost say that [Italian] fascism has reacted
upon the creative life of the Italian people somewhat like sterilization. It is, after
all, nothing like National Socialism. While the latter goes deep to the roots, fascism
is only a superficial thing...”2 (emphasis added).
As the hegemonic state increasingly cemented itself into daily life
throughout the 1930s, the new worldview of Italianness became more clearly
defined. Through an apocryphal synthesis of Romanità, Italianità, and Fascismo, a
new normative Italian identity was invented and dictated to the public. Italianness
was not an essential or innate modus of self-understanding, but a product of the
modern state. Fascism reinterpreted history itself for the supposedly reborn Neo-
Roman imagined community, depicting the young nation of Italy as the successor
of ancient Rome.3 Mussolini reified Italianness as a collective family – a Roman
patria – with Mussolini as the father and teacher and the people as sons and
daughters working together for collective renewal. He drew a parallel to Italians’
Roman “predecessors” and their bond between emperor and citizenry.4 Sardinian

1 Mussolini 1998, 55.

2 Joseph Goebbels, The Goebbels Diaries (Garden City, NY: Country Life Press, 1948),
71.
3 Cannistraro 1972, 126.
4 Simonetta Falasca-Zamponi, Fascist Spectacle: The Aesthetics of Power in Mussolini's
Italy (Berkeley, CA: University of California Press, 2000), 24.
intellectual and Fascist sychophant Edgardo Sulis described il Duce as the “bearer
of a new civilisation” and an immaculate model for Italians to emulate daily anew,
a guide for all on how to attain the victory of the Fascist mission for a reborn
Rome.1 Viewing the people as a “malleable clay” (in Mussolini's own words),2 a
new identity had to be concocted by the state for a new civilization and taught to
them.
As Romanità asserted, to be Italian was to be a part of a teleological, linear
heritage that encompassed the luminous state-building of the Roman Empire, the
maritime prosperity of Venice and the city-states, the creativity of the Renaissance,
and the inexhaustible struggle for freedom and modernity by the new Fascist
collective. The word “Fascism” itself derived from the Latin fasces, referring to the
bundle of rods coupled with an ax that was hoisted by imperial Roman militarist
lictors. This symbology exemplified the Fascist state's desire to forge a new
imagined community of Italo-Romans who only needed the guidance of Fascism to
be “reawakened” to their supposedly eclipsed natural identity. The state and its
intelligentsia then invented a pantheon of “Italian” heroes to verify the glory of
Italian identity, one that included historical figures who preceded the founding of
Italy altogether. Men like Julius Caesar, Octavian Augustus, Dante Alighieri,
Leonardo Da Vinci, Niccolò Machiavelli, King Vittorio Emmanuel III, and of
course Benito Mussolini were all portrayed by the state and its intellectuals as
proof that the Italo-Roman state had a right to exist. Because of this vivid heritage,
it also possessed the duty to re-establish its primacy through militarism, empire,
and nationalism. One propaganda poster used especially in 1937 and 1938
portrayed a line of teleological succession for the Fascist nation stretching over
thousands of years, with the faces of Julius Caesar, King Emmanuel III, and
Mussolini all in alignment proudly facing toward the Neo-Roman people's radiant
future. Just as the Germans invoked their analogous salute to announce the
resurrection of Otto the Great's First Reich of the eleventh century, so too the
Italian Fascists adopted the Roman salute to signify the rebirth of the eclipsed
Roman nation. The invented nature of this teleological destiny of the Italian
imagined community was most evident in Mussolini's claim that the nation of Italy,
founded firstly in 1870, had essentialist “natural borders which Dante had
prophesied and defined in the fourteenth century.”3 The Florentine identity to
which Dante belonged, literally overnight, became consciously Italian, an eternal
bulwark of the illusory dream for a reborn Italian nation.
Even aspects of the Italian language that were abstractly associated with
foreign identities were purified by state orchestration and the influence of the high
modern intelligentsia. The names of cigarette brands, food products, clothing, street
signs, and buildings were “Italianized” in the fashion that the hegemonic state
considered to qualify for the invented Italian identity. The overwhelmingly German
province of South Tirol, seized from Austria after World War I, was forcibly

1 Bosworth 2007, 422.

2 Michael Burleigh, The Third Reich: A New History (Hill and Wang, 2001), 268.
3 Mussolini 1998, 55.
141
renamed to the Italian “Alto Adige,” and all references to German influence were
obfuscated.1 It was argued by Fascist intellectuals that “the 200,000 Germans who
are polluting South Tirol must shoulder the biblical blame for the sins of their
fathers [during World War I],”2 and therefore all remnants of alternative loyalty on
Italian national space had to be Italianized. Similarly, after returning the Italian-
majority port cities of Fiume and Trieste on the border of Yugoslavia, Italian state
irredentism erased all reference to the Croat name Rijeka for Fiume and the
Slovene Trst for Trieste.3 The Fascist concept of the nation gradually became much
more exclusive, as the state and its nationalists perceived that all territory of the
supposed Italian national homeland must be kept purely within the Italian cultural
orbit. To the same end, Fascist academics, rectors, and education administrators
even rewrote the Italian language overnight, “Italianizing” those words,
expressions, and grammars deemed to be polluted by foreign etymological
influences.4 The Fascist state even reformed the face of Italian artwork in order to
fully cultivate the Romanità identity that it sought to reawaken. The regime purged
foreign and “decadent” influences on Italian sculptures and paintings and replaced
them with nationalistic, heroic, and romantic art that brought the glory of the
Roman past to the present Fascist order.5
Due to their volatile geopolitical position, the borderland Slavic minorities
in Trieste and Fiume endured disproportionate chauvinism from the newly
Romanized Fascist state compared with other minorities. As under the pre-Fascist
period, Mussolini was concerned with the perpetual disloyalty and uncertain
nationality of the Slovenes. This tension was exacerbated by the partisan activities
of several resistance groups disgruntled by the assimilation programs. Cross-border
terrorism and the dissemination of subversive pamphlets by Communists and the
irredentist group TIGR (Trieste-Istria-Gorizia-Rijeka) stimulated a firm response
by the hegemonic regime. With his increasingly chauvinistic vocabulary, Mussolini
ordered Fascist administrators on the borderlands to fully bring the Slavs “into the
Italian cultural patrimony,” and to ensure that they were introduced “into the
sphere of an Italian aesthetic sensibility.” He framed this assimilation as an effort
to “penetrate the soul, the life, the history, of various Slav races.”6 The concept of
racial distinction was gradually entering general Fascist grammar, albeit still
undeveloped and undefined. This phase of state assimilation in the borderlands was
noticeably more pervasive than under early Fascism and the liberal period. Rather
than merely cultivating the Italian language, Italo-Roman culture and complete
adherence to the Neo-Roman mission were the new Leitmotif.7 Now, the peripheral

1 Bosworth 2007, 245.

2 Rolf Steininger, South Tyrol: A Minority Conflict of the Twentieth Century
(Edison, NJ: Transaction Publications, 2003), 51.
3 Misha Glenny, The Balkans (New York: Penguin Group, 1999), 376-7.
4 Falasca-Zamponi 2000, 106.
5 Payne 1998, 222.
6
Sluga 2001, 53.
7
Ibid., 47.
minorities needed to be taught civilità by the chauvinistic state and certify their
abandonment of their independent Slavic past. Mussolini pressured this process of
acculturation based upon the fact that Yugoslavia, by not directly assimilating its
regional identities, was rapidly falling into decay.1 The state leadership
increasingly applied this logic to the Italian nation in general: those of Jewish,
Slavic, or Albanian blood can still enjoy active membership in the Italo-Roman
nation, but they must increasingly abandon all traces of alternative commitments
and nationalities, lest Italy incur decline.
As part of the project to construct a more centralized Fascist-Roman
domain, Mussolini acted as what Catholic historian Richard Drake called “a power
broker...between the Fascist party and the Monarchy, the Army, and the Church.”2
Il Duce even reinvented the role of Catholicism for the new Roman identity. The
universalism and alternate loyalties of the Vatican were reprehensible for the
totalitarian hegemonic state. It deemed traditional Catholicism effeminate and
weak, a source of Italy's habitual inferiority complex as Europe's only failed
colonial power. Unable to purge the new imagined community of its strong
Catholic roots, the state under the new Caesar instructed the newly-invented
Roman patria to revere traditionalism and conservatism in general. Mussolini's
historiography argued that Christendom only became universalized upon becoming
Romanized.3 Therefore, the new identity must focus not on outmoded Christian
lore or the outside influences of papal infallibility, but on what the state considered
to be the traditional heritage and family values of the Italo-Roman people.
Despite this strengthening cultivation of a new identity that was
emphatically Italian, its framework still remained relatively open to the multiple
identities of diverse races and religions throughout the 1920s and early 1930s so
long as they outwardly assimilated. State chauvinism still revolved around the
superiority of Roman civilization and Italian culture, rather than biology at this
phase. Upon topical assimilation, Slovenes, Albanians, and Jews were able to
consider themselves Italian and participate in the Fascist collective. But with the
forging of a far larger empire in 1936, Italy's historical and imperial constitution
changed dramatically. Increasingly, the markers of Italian identity become more
and more exclusive to the traits of native Italian culture in contrast to those of other
identities. Imperialism and modernization forced Italians to question how they
understood themselves. The state chauvinism that insisted that the Italo-Romans
were naturally superior was gradually taken quite literally, especially when Italy
began to exert its full hegemonic rule over “foreign” identities that it soon
classified to be categorically inferior. Rapidly, Italians and Fascist intellectuals
turned the lens of racial distinction on themselves and concluded to be of a higher
biological order of Roman civilization.

1
Ibid., 50.
2 Richard Drake, “Julis Evola, Radical Fascism, and the Lateran Accords,” The Catholic
Historical Review, Vol 74, No. 3 (July, 1988): 404.
3 Payne 1998, 216.
143
 Before the ascension of the Fascist state in 1922, Italy was among the
weakest and least developed of the European imperial actors. Fully subjugating
only the coastal peripheries of Italian Somaliland (since 1880), Libya (1912), and
Eritrea (1886), Italy's will to power and modernization was unimpressive.
Humiliatingly, Europe's perception that Italy was an agrarian, backward, and
underdeveloped “empire” was verified by the fact that Italy was among the only
imperial powers to ever fail to colonize a nation with its defeat by “inferior” black
Africans in the Italo-Ethiopian War of 1885-6. Although Italy was legally in
control of Libya, Eritrea, and central Somalia before Mussolini's ascent, their
authority was only partial and very little settlement by Italians occurred. As a
result, pre-Fascist Italian society was less exposed to the non-Italian, non-Europoid
peoples (especially black Africans) that are typically derided in Europe as inferior
docile bodies waiting to be taught civilization. Further, barely in control of the few
colonies it de jure possessed, the pre-Fascist Italian state could hardly claim to be a
beneficent beacon of higher civilization to the supposedly barbaric peoples of the
uncharted world. These factors further discouraged the Italian worldview and self-
understanding at the turn of the century from defining Italianness along markers of
biology, racial stratification, or even the inequality of civilizations.
After the Fascist order had firmly entrenched its spiritual ethos of
militarism, ultra-nationalism, expansionism, and the reborn glory of the lost
Romanità by the mid-1930s, Fascist intellectuals increasingly viewed the quest for
empire to be a natural process towards Neo-Roman modernization and national
renaissance. Since Fascist Italy identified itself as a mere extension of the old
Roman Empire, Mussolini was automatically endowed with a casus belli to
subjugate and rule the entire Mediterranean or the ancient Roman Mare Nostrum
(Our Sea).1 He also insisted that the Balkans were irrevocably Italian in character,
identity, and territory.2 In this, the modern state has not only reinvented history but
also geography by abstractly categorizing the world into romanticized historical
spheres. Since ancient Rome and its consciousness of Romanità brought
civilization and economic, political, and cultural modernization to the imperial
periphery, it was presumed that the new subjugated colonies would benefit from
Roman “conquest” just as their ancestors had. Fascist intellectuals, particularly
Dino Grandi, described the Italian expansion into Africa as its natural “mission to
civilize the black continent.”3 The civilizing identity marker of Fascismo was
therefore perceived as a means to lift less civilized peoples towards modernity. In
reaction to these changing historical processes, the high modern state reframed its
conceptualization of Italianness and its relation with the world accordingly. As it
was taught to its people by the hegemonic state, Italianness was now quite literally
synonymous with Romanness. To be Italian was to be a locus of global
development and civilization, a beneficent agent of modernity and national

1 Glenny 1999, 418.

2 Ibid.
3 Heather Hyde Minor, “Mapping Mussolini: Ritual and Cartography in Public Art during
the Second Roman Empire,” Imago Mundi, Vol. 51 (1999): 149.
renewal. Their imagined community was no longer merely Italian, but Roman. By
forging a massive Neo-Roman Empire, reversing the humiliation in Ethiopia, and
masculinizing the effeminate liberal state, the Italian identity was now seizing its
teleological place in the sun and attaining the destined rebirth of the Augustan
empire. Mussolini himself directly paralleled the 1922 Fascist Revolution with the
revolution that converted a weakened Roman Republic into a Caesarian empire.1
The belief in the flourish that Fascism would bring to the world was enumerated by
Mussolini's plans to establish a “Fascist International” to counter the Communist
International, with himself as its metaphorical Caesar and Italy as the transmitter of
this global modernizing innovation.2 This strengthening emphasis on a greater
Roman imperial civilization paved the way for the nation to increasingly draw
conclusions about the superiority and inferiority of cultures – and now races –
under the influence of a higher Italian civilization.
On a larger historiographical and global level, we can infer several
conclusions about the nature of the high modern nationalist state and its effects on
identity formation. In Italy's case, to be modern and developed meant to be highly
centralized, collective, extremely aggressive, and above all a chauvinistic force that
saw itself as a fountainhead of both national and global improvement. Although not
all nationalist or modern nations were naturally on a collision course with racialism
or genocide, all high modern far-right states interpreted the world in terms of a
chauvinistic hierarchy of civilizations that instructed their political behavior.
Because of its self-identification as a superior force of civilization and higher
essential worth, the modern state assumed the right to overrun those identities it
perceived to be inferior. Paradoxically perhaps, as the hegemonic modern state
worked to solidify its modernity, it justified its right to exist from a completely
skewed understanding of a lapsed glory from a historical past. Only by looking
back to the vivid, imagined Roman past could Italians move forward. Above all,
the new historical exposure to imperial expansionism, hyper-nationalism, and other
“un-modern” identities provided the national identity with new markers of contrast
and scientific categorization.3 As the nation's historical experience and interaction
with other identities evolved, the state apparatus reconfigured its imagination of
itself in contrast with other identities with whom it interacted. Given these evolving
historical processes, the hegemonic modern state now found new vocabulary by
which to teach and dictate the new framework of “Italianness” to the public. As
this phenomenon exemplifies, the self-understanding of imagined communities is
not innate or essentialist, but invented by the state and the intelligentsia which
defines and explains these new perceptions of the world around them.
In Fascist Italy's historical project to germinate the higher civilization of
imperial Romanness, the first victim was the Kingdom of Ethiopia, conquered with
great fanfare, illegal mustard gas, and scorched earth tactics by the end of 1936.
German Minister of Armaments Albert Speer described the increasing Italian

1 Payne 1998, 217.

2 Burleigh 2001, 423.
3 Bosworth 2007, 414.
145
chauvinism bluntly, writing in his diaries that “the Negus [Emperor Haile Salassie]
fled and a new Roman Empire was proclaimed.”1 Hundreds of thousands of
Ethiopians were killed in the Italian invasion, and equally as many thereafter in
concentration camps and armed reprisals for the deaths of Italian occupying
soldiers. Fascist squadrists – believing themselves to be the agents of a Roman
modernity in a wild African land – killed over a thousand civilians in one instance
after the victory, including several hundred Orthodox monks.2 In response to
condemnation from the United States and England, Italian Foreign Minister
Galeazzo Ciano reported boldly to the League of Nations that the Roman conquest
and the illegal use of poison gas was merely a “sacred mission of civilization,” and
that Italians “consider it an honor to inform the League of the progress achieved in
its works of civilizing Ethiopia.”3 Mussolini responded to the question of Italians'
violence with little concern, noting in a speech of 1941 that “this [brutality]
happens in all wars, in all times. Think of the Punic Wars when the Battle of
Cannae threatened to crush Rome. But at Zama, Rome destroyed Carthage and
wiped it out from geography and history forever. Our capacity to recuperate in
moral and material fields is really formidable and constitutes one of the peculiar
characteristics of our race.”4 Drawing from their imagined continuation of ancient
Rome, the Fascists were willing to inflict such brutality as a means to an end to
reach their historically-ordained national mission, as it was now part of their
imagined identity as framed by the state. This marks the prime turning point that
the previously nascent word “race” increasingly dominates Mussolini's vocabulary
for understanding the Italians and the world around them.
Roman civilization then proceeded to subjugate the entirety of the old
Roman province of Cyrenaica (now called Libya) by 1940. The whole of Italian
Somaliland was then colonized, and even expanded into British Somaliland by
1940. Albania and Dalmatia – long under quasi-protectorate status since 1928 –
were fully annexed by 1939. During World War II, Slovenia and western Greece
were incorporated into the Neo-Roman imperial periphery by 1941. It was said
among Italian war hawks that Greece was “ready to drop into Mussolini's hand like
a ripe fruit,” a victim of the Italian destiny.5 Dismissing the League's fears of yet
another expansionist far-right regime, Italian government documents instead
portrayed Neo-Roman rule as the key to the development of these inferior peoples.
They noted that in 1935, Italy devoted 33.89% of its exports to develop the colonial

1 Albert Speer, Inside the Third Reich: Memoirs (New York: Simon and Schuster,
1997), 84.
2 Mark Mazower, Dark Continent: Europe's Twentieth Century (New York: Vintage
Books, 2000), 72.
3 Mazower 2002, 72.
4 Historical Speeches, “Benito Mussolini – Speech of February 23, 1941,” Word Press,
http://greatspeeches.wordpress.com/2008/09/20/benito-mussolini-speech-of-february-23-
1941/
5 Mario Cervi, The Hollow Legions: Mussolini's Blunder in Greece, 1940-1941 (New
York: Doubleday, 1972), 7.
markets. By the end of 1936, that number had risen to 45%. Whereas the pre-
Fascist liberal regime only spent 248 million lira on its smaller colonies, Fascism
was devoting over 2.5 billion lira by 1937 in its supposedly beneficent civilizing
mission.1
Through the militarism and nationalism of Roman Fascismo, as it was
framed by the state, the Roman Empire had been undeniably reborn. The true glory
of Italianness and Romanità were now re-established in the hearts of the Italian
community. The Fascist state had reclaimed what was considered to be its
teleological property as the ancient Roman Mediterranean. Mussolini's hegemonic
state reinforced this new framework of the Italian collective mission by the use of
propaganda and cartography. Most blatantly, Mussolini ordered the display of huge
maps of Roman imperial expansionism on the main path towards the ancient
Roman Coliseum at the same time that he was expanding into Africa and the
Balkans.2 Through the mediums of nationalism, artwork, and propaganda, the
hegemonic state has again taught the nation how to understand itself and its role
under the sun. To prove that Italian identity was truly Roman, Mussolini proudly
reflected in a speech that “the Italian people have [re]created the [Roman] Empire
with their blood, will make it fertile with their labour...In this certain hope...after
fifteen centuries, the re-appearance of the empire on the predestined hills of
Rome!”3 (emphasis added). An imagined history was being inculcated and dictated
to the public for a newly imagined community.

Bibliography
Primary Sources
Almirante, G. “Roma antica e I giudei.” La Difesa della Razza, September 5, 1938.
Ciano, Galeazzo. The Ciano Diaries, 1937-1943. New York: Doubleday, 1946.
Dianelli, G. “Materie prime e guerra.” Italia e Civilità, January 14, 1944.
Dickinson College. “Manifesto of Race Scientists.”
http://users.dickinson.edu/~rhyne/232/Nine/RacistScientists.html (accessed
March 19, 2010).
Goebbels, Joseph. The Goebbels Diaries. Trans. by Lochner. Garden City, NY:
Country Life Press, 1948.
Historical Speeches. “Benito Mussolini – Speech of February 23, 1941.” Word
Press. http://greatspeeches.wordpress.com/2008/09/20/benito-mussolini-speech-
of-february-23-1941/ (accessed March 19, 2010).
Historical Speeches. “Speech to the Chamber of Fasci and Corporations –
December 2, 1942.”
Word Press. http://greatspeeches.wordpress.com/2008/09/20/speech-to-
the-chamber-of-fasci- and-corporations-december-2-1942 (accessed March 19,
2010).

1 Alexander De Grand, “Mussolini's Follies: Fascism in Its Imperial and Racist Phase,
1935-1940,” Contemporary European History, Vol. 13, No. 2 (May, 2004): 133.
2 Hyde Minor 1999, 154.
3 Ibid.
147
Ibiblio. "Speech Delivered by Premier Mussolini - February 23, 1941."
http://www.ibiblio.org/pha/policy/1941/410223a.html (accessed April 24,
2010).
I documenti diplomatici italiani: Eighth Series, IX. Ciano to all representatives.
Rome, Italy: Libreria della Stato, 1952-53.
I documenti diplomatici italiani: Seventh Series, XI, 205. Mussolini il Duce: I Gli
anni del consenso 1929-1936. Turin, Italy: Libreria della Stato, 1974.
“Leading articles.” Critica Fascista, August 15, August 16, September 1, 1938.
“Leading articles.” La Vetta d'Italia, May 14, 1922.
Meštrović, Ivan. Uspomene na političke ljude I događaje. Buenos Aires: Hrvatske
revije, 1961.
Mussolini, Benito and Duilio Susmel, Edoardo, eds. Opera Omnia, 44 Volumes.
Florence: La Fenice, 1962.
Mussolini, Benito, Richard Washburn Child, Max Ascoli, and Richard Lamb. My
Rise and Fall: Volume 1. Cambridge, MA: Da Capo Press, 1998.
Rizzo, Alessandra. “Mistress' Diary: Mussolini Was Fierce Anti-Semite, Page 1.”
ABC International.
http://abcnews.go.com/International/wireStory?id=9097161 (accessed
March 19, 2010).
Rizzo, Alessandra. “Mistress' Diary: Mussolini Was Fierce Anti-Semite, Page 2.”
ABC International.
http://abcnews.go.com/International/wireStory?id=9097161&page=2
(accessed March 19, 2010).
Salis, Sertoli. “Sulla sudditanza dell'AOI.” Rivista delle Colonie, October 10, 1936.
Speer, Albert. Inside the Third Reich: Memoirs. New York: Simon and Schuster,
1997.
World Future Fund. “The Doctrine of Fascism. Benito Mussolini 1932.”
http://www.worldfuturefund.org/wffmaster/Reading/Germany/mussolini.ht
m (accessed March 19, 2010).
Secondary Sources
Apih, E. Italia Fascismo e Antifascismo nella Venezia Giulia (1918-1943). Bari:
Laterza, 1966.
Ben-Ghiat, Ruth. Fascist Modernities: Italy, 1922-1945. Berkeley, CA: University
of
California Press, 2004.
Bernardini, G. “The Origins and development of racial Antisemitism in Fascist
Italy.” Journal of Modern History, No. 49 (September 1977): 431-455.
Bosworth, R. J. B. Mussolini's Italy: Life Under the Fascist Dictatorship 1915-
1945. New York: Penguin Group, 2007.
Burleigh, Michael. The Third Reich: A New History. Hill and Wang, 2001.
Cannistraro, Philip V. “Mussolini's Cultural Revolution: Fascist or Nationalist?”
Journal of Contemporary History, Vol. 7, No. 3/4 (July-October, 1972): 115-
139.
Cervi, Mario. The Hollow Legions: Mussolini's Blunder in Greece, 1940-1941.
New York: Doubleday, 1972.
De Grand, Alexander. “Mussolini's Follies: Fascism in Its Imperial and Racist
Phase, 1935-1940.” Contemporary European History, Vol. 13, No. 2 (May,
2004): 127-147 .
Del Boca, Angelo. Gli Italiani in Africa: Tripoli bel suol d'amoei 1860-1922. Bari:
Laterza, 1986.
Drake, Richard. “Julis Evola, Radical Fascism, and the Lateran Accords.” The
Catholic Historical Review, Vol 74, No. 3 (July, 1988): 403-419.
Falasca-Zamponi, Simonetta. Fascist Spectacle: The Aesthetics of Power in
Mussolini's Italy.
Berkeley, CA: University of California Press, 2000.
Fischer, B.J. Albania at War 1939-45. West Lafayette, IN: Purdue University
Press, 1999.
Gillette, Aaron. Racial Theories in Fascist Italy. Florence, KY: Routledge, 2002.
Glenny, Misha. The Balkans. New York: Penguin Group, 1999.
Gregor, Anthony James. Mussolini's Intellectuals: Fascist Social and Political
Thought. Princeton, NJ: Princeton University Press, 2005.
Gregor, Anthony James. The Search for Neofascism, New York, Cambridge
University Press, 2006.
Hametz, Maura. Making Trieste Italian, 1918-1954. Suffolk, UK: Boydell Press,
2005.
Hyde Minor, Heather. “Mapping Mussolini: Ritual and Cartography in Public Art
during the Second Roman Empire.” Imago Mundi, Vol. 51 (1999): 147-162.
Johnson, Paul. A History of the Jews. New York: Harper Collins, 1988.
Knight, Patricia. Mussolini and Fascism. Florence, KY: Routledge, 2003.
Littel, Eliakim and Littell, Robert S. The Living Age. Littell, Son and Co., 1915.
Ludwig, E. Talks with Mussolini. London: Allen and Unwin, 1932.
Mazower, Mark. Dark Continent: Europe's Twentieth Century. New York: Vintage
Books, 2000.
Michaelis, Meir. Mussolini and the Jews: German-Italian Relations and the Jewish
Question in Italy, 1922-1945. Gloucestershire, UK: Clarendon Press, 1978.
Michaelis, Meir. “The 'Duce' and the Jews: An Assessment of the Literature on
Italian Jewry under Fascism (1922-1945)." Yad Vashem Studies, No. 11
(1976): 7-32.
Morris, Jan. Trieste and the Meaning of Nowhere. Cambridge, MA: Da Capo Press,
2002.
Mussolini, Romano. My Father, il Duce: A Memoir by Mussolini's Son. Carlsbad,
CA: Kales Press, 2006.
Pagliano, C. “Scienza e stirpe: eugenica in Italia (1912-1939).” Passato e Presente
(1984): 61-97.
Payne, Stanley. A History of Fascism, 1914-1945. Madison, WI: University of
Wisconsin Press, 1998.
Ridley, Jasper Godwin. The Freemasons: A History of the World's Most Powerful
Secret Society.
New York: Arcade Publishers, 2001.

149
Roberts, Jeremy. Benito Mussolini. Minneapolis, MN: Twenty-First Century
Books, 2005.
Robertson, Esmonde. “Race as a Factor in Mussolini's Policy in Africa and
Europe.” Journal of Contemporary History, Vol. 23, No. 1 (January, 1988):
37-58.
Roumani, Maurice M. The Jews of Libya: Coexistence, Persecution, Resettlement.
Eastbourne,
East Sussex, UK: Sussex Academic Press, 2008.
Sarfatti, Michele and Tedeschi, Anne C. The Jews in Mussolini's Italy: From
Equality to Persecution. Madison, WI: University of Wisconsin Press,
2006.
Sarti, Roland. The Axe Within: Italian Fascism in Action. New York: New
Viewpoints, 1974.
Sluga, Glenda. The Problem of Trieste and the Italo-Yugoslav Border: Difference,
Identity, and
Sovereignty in Twentieth-Century Europe. Albany, NY: SUNY Press, 2001.
Snowden, Frank M. “Race Propaganda in Italy.”Phylon (1940-1956),
Vol. 1, No. 2 (2nd Quarter, 1940): 103-111.
Steininger, Rolf. South Tyrol: A Minority Conflict of the Twentieth Century.
Edison, NJ: Transaction Publications, 2003.
Trevor-Roper, Hugh, eds. Hitler's Table Talk, 1941-44. New York: Enigma Books,
2007.
Error! Hyperlink reference not valid.
Weitz, John. Hitler's Diplomat: The Life and Times of Joachim von Ribbentrop.
New York: Tichnor & Fields, 1992.
Zimmerman, Joshua D. Jews in Italy under Fascist and Nazi rule, 1922-1945. New
York: Cambridge University Press, 2005.
Zuccotti, Susan and Colombo, Furio. The Italians and the Holocaust: Persecution,
Rescue, and Survival. Lincoln, NE: University of Nebraska Press, 1996.
 STUDII.
VARIA

MENŢIUNI ALE HABITATULUI ROMÂNESC ÎN CNEZATUL

NOVGORODEAN
Dr. Vlad D. GHIMPU1
Abstract
As a result of many documentary sources from the Novgorodean area, we
found a lot of informations which denote the existence of the Romanians on these
territories from the earliest times, inclusively with some specific exemples of
language. The mentions, written in the chronicles, from the scriptures on the binch
ross and lapidary inscriptions, confirm the Romanian colonisations remained in
the toponimy and hydronyms, realised in a comon cohabitation with the Slaves.
The Romanians atested here realised some lapidary inscriptions on the walls of
Saint Sofia cathedral with Glagolitic and Slavonic scriptures, also, could write
some letters on the binch ross in old Russian, and some articles from the oldest
Novgorodean chronicles, together with mentions of the Romanians contain
Romanian words, written true influence or directly of the Romanians, inclusively
the mention of Christmas as a feast of God’s Born.
Atested in a number pretty high in Novgorod town and in approaches, and in
Staraia Rusa (Old Rusa), we appreciate that the Romanias could participate at the
founding of these localities, named in first case Nougorod, in a Romanian-Russian
mixt language. Another conclusion asserts from the historiographical discussion
thrue which we sustain, inclusively the fact that the Romanians also could have
brought in the East-Slavonic area the RUS term, which named red color,
implicative the denomination of the RUSA town in a phase of language still
latinised. The term of RUS asserted ethnically on the East-Slavonic and old
Russian population a component of which became a feature of the Romanians.

Rezumat
În rezultatul analizei mai multor izvoare documentare din arealul rus
novgorodean, am depistat o multitudine de informaţii care denotă existenţa
românilor în aceste teritorii din cele mai vechi timpuri, inclusiv cu unele exemple
specifice de limbă. Menţiunile scrise în letopiseţe, din scrierile pe scoarţă de
mesteacăn şi inscripţii lapidare, confirmă colonizările româneşti rămase şi în
toponimie şi hidronimie, realizate într-o convieţuire comună cu slavii.
Românii atestaţi aici au realizat unele inscripţii lapidare pe pereţii catedralei
Sf. Sofia cu scriere glagolitică şi slavonă, de asemenea, ar fi putut scrie unele
scrisori pe scoarţă de mesteacăn şi în rusa veche, iar unele articole din cele mai
vechi letopiseţe novgorodene, împreună cu menţiunile unor români conţin şi

1
Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.
151
cuvinte româneşti, scrise prin influenţă sau nemijlocit de români, inclusiv
menţiunea Crăciunului ca sărbătoare a Naşterii Domnului.
Atestaţi într-un număr destul de mare în oraşul Novgorod şi împrejurimi, şi în
Staraia Rusa, apreciem că românii au putut participa la fondarea acestor
localităţi, denumit în cazul primului şi Nougorod, într-un limbaj mixt româno-rus.
Altă concluzie se impune din discuţia istoriografică prin care susţinem, inclusiv
faptul ca românii să fi adus în spaţiul est-slav termenul RUS, ce denumea culoarea
roşie, implicit şi denumirea oraşului Rusa într-o fază de limbă încă latinizantă.
Termenul RUS s-a impus şi etnic asupra populaţiei est-slave şi vechi ruseşti o
componentă a căreia au devenit şi o parte dintre români.

Key – words: Romanian colonisations, Romanian words, Romanian-Russian mixt

language, RUS term.
Cuvinte cheie: colonizări româneşti; vocabular românesc; limbaj mixt româno-rus.

Unele consideraţii istoriografice

Între autorii cu lucrări de o valoare documentară importantă la studiul
toponimiei şi onomasticii româneşti din evul mediu se numără Nicolae Drăganu
(1933), cu orientare desfăşurată spre cea din zona şi limba ungurească, noi având
un interes special de tangenţă cu lucrarea lui pentru vecinătatea de nord-est. Un
capitol aparte Românii din Carpaţii nord-estici, ca şi întreaga lucrare, nu şi-au
pierdut valoarea până în zilele noastre. Următorul cercetător care şi-a îndreptat
atenţia spre teritoriile de la nordul Moldovei a fost Alexandru V. Boldur, publicând
în anul 1937 Istoria Basarabiei. Contribuţii la studiul istoriei românilor (Boldur
1992, 98-122), unde a tratat mai multe probleme din Evul mediu timpuriu. Pe baza
toponimiei şi onomasticii din Ucraina de Vest, el a încercat să le coroboreze cu
anumite pasaje din letopiseţele ruseşti pentru a localiza Ţara Brodnicilor, cât şi
ştirile despre Berladnici şi cneazul Ivanco Berladnic, care ar fi fost în strânse relaţii
cu bolohovenii români, luat de ajutor împotriva galiţienilor. Acest autor a scris şi
despre bolohoveni şi ţara bolohovenilor.
Ulterior, elaborările referitoare la brodnici şi berladnici, însă nu au fost
acceptate de istoriografia românească. Informaţiile despre cnezii bolohoveni şi
Ţara Bolohovenilor, derivate din etnonimul voloh dat românilor de către ruşi,
menţionate în Ipat’evskaia letopis’ (PSRL 1998, 549-550, 790-793) în al doilea şi
al treilea sfert al secolului XIII, s-au bucurat de susţinerea istoriografică de după
război, inclusiv prin contribuţii documentare suplimentare, cu un act polonez din
anul 1472, dat în cancelaria din Lwow, cu specificarea villa...Valachorum dicta,
pentru oraşul Bolechow al bolohovenilor, semnificativ pentru originea românească
a aşezării, dar şi a populaţiei de aici (Spinei 1994, 102). Mai târziu, deja după
efectuarea unor cercetări arheologice în aşezările bolohovenilor, unde se constată
un conţinut cultural de natură haliciană, (?)se sugerează originea slavă a
bolohovenilor (Ist. Rom. 2001, 372). Cu toate acestea, în bazinul superior al
Nistrului şi al Bugului de Sud, de-a lungul versanţilor Carpaţilor Nordici, deci în
teritoriile controlate de bolohoveni sau din imediata lor apropiere, se constată o
prezenţă relativ numeroasă a populaţiei româneşti, explicabilă prin pătrunderi
succesive dinspre Moldova sau Maramureş. Studiul toponimiei, hidronimiei şi
onomasticii medievale de origine neolatină probează vechimea şi răspândirea largă
a elementului românesc în aceste zone (Ibidem).
La tematica etnogenezei, o lucrare de proporţii, mai recentă, a semnat la
Chişinău Roman Rabinovici (2000, 262-390), despre care aflăm că într-o variantă
mai scurtă a fost susţinută şi ca teză de doctorat la Sankt Peterburg (Rabinovici
2000, 265). Acest cercetător analizează o multitudine de surse din zone diferite
unde sunt menţionaţi români, dar în special pe teritoriul Rusiei. De aici, într-un
spirit exhibiţionist, concluziile sale se rezumă la următoarele, românii nu au fost
autohtoni în spaţiul Carpato-Balcanic, ei sunt un popor, ori asiatic, ori de la hotarul
Europei de Est, adus de către migraţia hunilor în bazinul dunărean, după care aici s-
au latinizat. Interesant pentru genul publicaţiei „Stratum plus”, ce se vrea de
importanţă internaţională, în Colegiul de redacţie sunt înscrişi (erau când s-a
publicat) şi doi istorici români, iar revista pe foaia de titlu are menţiunea mai
multor oraşe: Sankt Peterburg, Chişinău, Odesa şi Bucureşti; probabil, după locul
de origine al membrilor ei, să mai zicem că românii nu-şi iubesc istoria?
Cităm mai departe un postulat cu valoare aproape metodologică (noi am fost
deprinşi să fundamentăm nu chiar demult orice studiu cu asemenea citate, din
Marx, Engels, Lenin): Printre categoriile de izvoare ale istoriei românilor, din
secolele VII – XIV, mai pot fi enumerate cele toponimice şi onomastice folosite
deopotrivă, de lingvişti şi de istorici, cuprinzând documente de cultură materială şi
spirituală datând din epoci mai noi, dar care, în foarte multe cazuri luminează
realităţi din perioada de început a evului mediu (Ist. Rom. 2001, 18). Autorul
acestor rânduri a riscat şi a lărgit cercetările mai spre nord. Paradoxal, la nordul
Ucrainei de Vest, la nord de râul Pripeat’, unde iniţial s-a aflat populaţie baltă,
întâlnim în secolele XIV - XVI, de asemenea, toponimie, hidronimie şi nume de
români. Dar şi în regiunea alăturată a oraşului Toropeţ în anul 1540 (cf. Ghimpu
2009, 79-92).
Un lingvist anonim (realmente nu a semnat şi nu ştiu cine este) mi-a făcut o
recenzie, „aceste cuvinte par numai să fie româneşti” – nume de persoane: Ostaş,
Sidco Gogulin = Gogul+in, Boban (=Băban) Alexeev, Proşco Ivanov sân (fiu)
Gagulin = Gagul+in, Semen Blagulin = Blagul+in (Lucian Blaga se numea mai
slavizat), Urda Stepan, Ivaşco Râşco, Onisimco Ban, Curca Ofonasov, Mosor
Fedcov, Sidorco Bradcov = Brad+cov, Golaş Osipov, Golaşco Torocanov.
Починок Голанов Микулин, во дворе сам Голан (pocinok-gospodărie numai
fondată, al lui Golanov Miculin, cu gospodăria însuşi Golan), починок Труфанков
Микушина (al lui Trufancov Micuşin=Micuş+in), Mic+ suf –uş, diminutivat, un
argument paralel şi pentru numele lui Micula, Micul declinat ruseşte la genetiv;
forma nehotărâtă, cum nu ai declina-o, tot Mic rămâne. Ele au fost completate, -
derevnea (sătucul) Bubos, lacul Mosor, lacul Cruda, lacul Vaca, râul Obol, râul
Sula etc.
S-a negat şi numele Ostaş, să nu-l fi avut românii?, dar îl au pe Voicu, Voinea,
printre atâţea slavi le-au preluat şi termenii lor, dar de ce să nu-i spună şi ei, Ostaş?,
dacă nu-l aveau, îl uitau cu totul. Câţi Ostaşi erau în Toropeţ!.. (cf. Ibidem). Gogul,
Gagul, numai prin articolul hotărât e destul de clar, de altfel la sudul Dunării şi
153
cuvinte neromânşti cu totul, având acest articol, sau prin sufixe, sunt apreciate
pozitiv (cf. Raevschi 1988, 159-226). Dar Golan?, noi nu îl aveam în secolele XV
şi XVI, în Moldova se scria ruseşte (slavoneşte), şi actul, şi numele, boierul Golâi
sau Golăi, iar satul fondat de el se numea Golăieşti. Golaş avem un singur exemplu
în secolul XVI (DERDSR, Doc. XVI; a se vedea câţi erau în judeţul Toropeţ).
Desigur, trebuie de cunoscut documentele, trebuie de cunoscut profesia, un lingvist
ajuns întâplător? Nu, dânsul îmi dă recomandări, ele ştie cum se face lucrul, o dată
şi rezolvat!, dar aşa, nu e clar... Numai că nu o face, problemă mică, totuşi este
împotriva publicării. De ce? Ştiinţa este un domeniu democratic, în cadrul ei, este
loc şi de opinii greşite, care peste un timp, se reiau, devin clare şi juste, ceea ce era
greşit eri, devine clar şi rezolvat, peste un timp scurt sau mai lung, păi scrie,
domnule, cu ce nu eşti de acord într-o lucrare publicată, în discuţie se va naşte
adevărul, dar aşa – ne puşceati!, pe secureşte, sau kaghebeşte, că de acolo vine, şi
el, şi sistemul de recenzii!
Şi cu Bolohovenii..., mai mulţi specialişti, atât în arheologie, cât şi în izvoare
documentare, nu au observat un element esenţial. În conflictele care le aveau
bolohovenii cu cneazul Daniil din Halici s-a implicat şi cneazul polon al Mazoviei,
Boleslav, să le vină românilor în ajutor. Însă aprigul halician îi replica: (Они) не
суть вои твои, но суть особние князи – Ei nu sunt oştenii tăi, dar sunt cneji
deosebiţi (Ghimpu 2009, 84; PSRL II, 1998). Aici fraza aceasta poate fi înţeleasă şi
prin cuvintele: ei nu sunt supuşii tăi, nu ai de ce interveni, nu te amesteca. Dar şi
istoricii sovietici greşeau în trecut când îi minimalizau pe bolohoveni, încercau să
spună că aceşti cnezi bolohoveni erau nişte boieri locali, nu era aşa. În acelaş
letopiseţ se mai arată prestarea unor culturi agricole nomazilor şi faptul că ei aveau
nădejde de la tătari, un alt indiciu de difernţiere etnică. Nu era exclus să li fi fost
lichidată stăpânira proprie după ordinele date de papa de la Roma în cadrul unei
ofensive catolice, care îi şi trimisese lui Daniil o coroană regală (Ghimpu 2009, 79-
92). Românii aveau o autoguvernare proprie, ce reieşea din dreptul naţiunilor, pe
care îl cunoaştem răspicat puţin mai târziu, cu nume slav - Ladomir Voloşin în anul
1378 a primit un lot de pământ pe râul Ternava, afluient pe stânga al Nistrului
Superior, cu dreptul de a-l deţine …оу волоськоiе право (Uк.G. 1965, 59-60),
exista deci dreptul românilor, trebuia să existe şi o autoguvernare proprie şi
poporul respectiv în apropiere.
De ce nu se deosebeau prin cultura arheologică? Dar cine ştie când au plecat ei
din Moldova, de pildă, dacă şi-au luat lumea în cap şi s-au dus (o parte din ei) două
sute de ani în urmă. Era aşa de dulce pentru ei viaţa la capătul stepei euro-asiatice,
permanent în bătaia nomazilor, cu unii găseau înţelegere, să spunem, dar societatea
nomadă este mai puţin organită, alţii veneau în loc, iarăşi plăteşte tribut. Cu toate
mulţimea monumentelor arheologice ce le avem, românii pe parcursul mai multor
secole, înainte de crearea statelor medievale, nu au putut construi barem un oraş
propriu înainte de secolul XIV în Moldova, unde să aibă o viaţă normală şi cu acte
scrise clare. Când s-a format statul medieval Ţara Moldovei, în Europa deja
începea Renaşterea. Erau ei atât de bicisnici?, ba nu erau, şi bolohovenii ceva mai
la adăpost au ridicat oraşe, poate deja erau rusificaţi, dar ţineau foarte îndârjit la
dreptul lor de autoguvernare. Puteau şi mai mult. Şi au făcut-o în toate sensurile.
Pentru asta au mers şi mai la nord.
Următoare lucrare a autorului acestor rânduri Atestările româneşti din Rusia de
Nord-Vest a întrecut toate aşteptările, cantitativ, dar şi calitativ, am reliefat atâtea
nume de persoane, atâtea nume de localităţi, unele râuri, le-am numit conştient
pentru început cercetări preliminare (Ghimpu 2010b), valoarea lor este
incomensurabilă, o parte sunt mai vechi, decât orice izvor de la nordul Dunării.
Cum au apărut ele? La comunicarea de la o sesiune ştiinţifică, principala problemă
a fost, dar cum de nu au fost cunoscute până acum? Cum? Deşi problema în
ansamblu încă nu e rezolvată, eu pot formula câteva răspunsuri. Foarte clare, într-
un mediu lingvistic cu mai multe popoare, nu se ştia exact cui aparţin anumite
cuvinte, cărui popor? Aşa au rămas necunoscute, necercetate, cine putea şti că
românii au migrat atât de departe.
Unii istorici de la noi îşi au făcută o impresie, că slavii, eventual, ruşii din
accepţiunea mai târzie, au venit de la nord spre sud, mai că de la polul nord în
Europa. De ce nu i-au semnalat pe români prin nişte formulări colective? În primul
rând, spaţiul de etnogeneză al slavilor a fost pe o linie vest-est la nord de Carpaţi,
fără a intra în dicuţii. Cercetătorii ruşi scriu înşişi despre colonizările făcute de
slavi spre nord, în mediul balţilor, sau mai la nord în mediul finilor. Iar dacă
românii au venit în unele locuri odată cu slavii, au avut aceeaşi religie, conlocuiau
împreună, erau mai puţini şi ulterior au fost asimilaţi. Însă istoria lor ne aparţine şi
nouă, faptele de limbă, alte elemente de cultură materială şi spirituală (trebuie să le
găsim), reprezintă şi patrimoniul nostru naţîonal, cu voia Domnului, pentru
cinstirea strămoşilor noştri, cărora nu le-a fost uşor să lase o climă mai blândă de la
Marea Neagră şi să ajungă în cu totul alte condiţii la Marea Baltică... Termenul
habitat este prezent mai ales în textele arheologice, cu sensul general de locuire,
trai, enunţând toate componentele unui monument sau grup de monumente,
inclusiv menţiunile documentare, el este mai larg decât explicaţia dîn DEX, cu
referinţă numai la teritoriu, ca cel din limba franceză, el s-a creat în literatura
istorică ca un cuvânt nou, mai degrabă din verbul habiter sau/şi din lat. habitatum.
Între inscripţiile cele mai vechi din Cnezatul Novgorodean se numără şi cele din
catedrala Sfânta Sofia, biserică ce a avut un rol deosebit, împreună cu puterea laică,
la constituirea şi dezvoltarea statalităţii regionale în Rusia de Nord-Vest. Ea
prezenta un simbol religios şi monumental al măreţiei oraşului-polis ce purta un
nume pretenţios şi în acelaşi timp conştient de importanţa sa – Господин Великий
Новгород (Gospodin Velikii Novgorod). Sfânta Sofia din Novgorod a fost
edificată într-o perioadă timpurie şi se numără printre cele mai vechi construcţii de
piatră ridicate în anul 1050. Cercetate de A.A. Medânţeva (Медынцева 1978),
grafitele de pe pereţii ei interiori ne prezintă exemple cu nume româneşti revelatorii
aş spune, rămase în neştire aproape o mie de ani, pe care istoricii ruşi, studiindu-le,
nu le-au putut înţelege, iar cei români, a căror strămoşi au rătăcit în acest ţinut
nordic şi au făcut istorie departe de baştină, să se limiteze a cerceta doar un spaţiu
geografic strict delimitat al viitoarelor state medievale, având mai multe lacune de
cunoaştere, consecinţă a lipsei izvoarelor scrise şi a insuficienţei unor concepţii
adecvate, cu privire la o istorie a românilor mult mai complexă şi mai dramatică.
155
 Aşa cum a înregistrat autoarea de mai sus, inclusiv rezultatele altor cercetători
pe o durată mai îndelungată, vom prezenta în continuare în ordinea publicată
înscrisurile cu nume de români lăsate de oameni pioşi ce-şi puneau speranţa în
biserica Sf. Sofia pe care ei, era evident, o venerau în sens creştinesc şi, în acelaşi
timp, o slujeau ca întruchipare a statalităţii. Inscripţia din secolul XI-XII (nr. 7),
[С](Т)РАНЬНЫИ ГРЕШЕНЫИ НАНЪ ВОИН(Е), Rătăcitul Nan Voine, autoarea
i-a greşit numele crezând că era Ian şi l-a apreciat numai prin voin, ca un ostaş din
drujina cneazului. Cuvântul scris însă, ВОИН(Е), este apropiat de românescul
medieval Voinea (Gonţa 1995), adică putea fi un român cu numele de influenţă
rusească, aşa cum îl aveau, probabil, pe cel de Ostaş şi unii ruşi. Numelui de
persoană Nan - Nanul I. Iordan îi indică originea, fie în bg. Nano, fie în gr.
Nan(n)os, el putea proveni însă şi din apelativul latinesc, spre aceasta înclină cele
două forme în română; nan,-ă = om scund, de statură mică, pitic (DEX); prezenţa
în scriere a celei nehotărâte, se referă cu siguranţă la un român. Inscripţia fiind
zgâriată cu litere (cuvinte) în amestec, avem aici cea mai veche referinţă a unui
român într-un context de scriere glagolitică. Purtând nume şi prenume, nu suntem
siguri să fi fost numai Voin, ocupaţie ce putea indica şi la tatăl său, el, rătăcitul şi
păcătosul, cuvântul strannik e sinonim cu pusnic, de multe ori se asociază
călugărilor. În discuţie şi originea următorului (nr. 47, sec. XI-XII), СМОЛКО
НИНЪКИНИЧЬ, numele mare socotit a fi patronimicul unui Нинко. De influenţă
grecească, numele Nin posibil a fost adus la nord de români, astăzi mai des
feminin, în evul mediu l-am avut însă masculin: Nin, Ninici, ca şi Ninul (Gonţa
1995; Constantinescu 1963). Pentru conformitate, trebuie să spunem din cele
studiate, în Rusia numele de persoane au venit în mare parte din religia ortodoxă,
ca şi la români, numai că unele, populare, ce le luăm în discuţie, care nu s-au
încetăţenit, ar fi aparţinut românilor, deoarece geografic ei au fost mai aproape de
grecii care le-au adoptat şi le-au difuzat altor popoare.
De la mijlocul sec. XI: МИКОУЛА ПЪСАЛ (nr. 55), Micula a scris, autoarea
îl susţine ca un derivat al lui Nicolai, în deosebi caracteristic pentru ţara
Novgorodului, noi îl credem că provine din Micul-Micula, precreştin, care putea
aparţine, fie unui român, fie unui rus prin influenţă. De ce ruşii au declinat acest
nume? eu am observat că în limba rusă cuvinte cu un „l” tare la sfârşitul cuvântului
nu prea există. Dacă îi urmau pe români, ei trebuiau să spună muiat, Микуль, astfel
se deforma cuvântul mai tare. Astăzi ruşii pronunţă articolul hotărât în l. franceză
lea (pentru la femme), voilea (în loc de voila). În continuare, nr. 60: БЪГЪ(Ш)А
ГРЕШЪН(Ы)[И], relevant ca evoluţie a numelui românesc Buhuşi sau poate (în
trecut) Bohuşi> Boguş> Bogoş> Bogoşa>Богша. O inscripţie mai concisă:
[П](Л)Ъ КОШУВИЛ(ИЦ) (nr. 65), sec. XI-XII, Coşuvil sau Coşuviliţ (poate şi
Coşuvilici, cu sufix posesiv), a fost apreciat ca un cuvânt cu origine bulgară, ar
putea fi şi un român cu nume de la Coşul, ca şi la alte cuvinte comune şi în bulgară,
de pildă, rămâne de stabilit, dacă românii au venit singuri în nordul Rusiei sau
împreună cu slavi bulgari ori cu alţi slavi sudici. Migraţia slavilor dunăreni în
Rusia este susţinută de V.V. Sedov (Седов 2000). Ca şi celelalte inscripţii, cu o
datare de sfârşit de sec. XI, începutul sec. XII, conform descoperitorului – un
cuvânt ОУЛАРЬ – Ular’, crezând că e орарь, veşmânt preoţesc, ce se scria la fel,
noi nu excludem însă şi un nume, Olar (nr. 71), legat de profesie.
Inscripţia nr. 75: ПАЛАДИ ЕПИСКОП(У) КОУ(Л?)КОУ(Л)Ь КУНИ, nume
de persoană şi cu al doilea, nume de familie, autoarea îl reface КОУКОУЛЬ,
crezând că e de la коколь, şi куни(й) de la cuniţa (poreclă?). În română e foarte
clar, anterior mijlocului sec. XII când autoritatea religioasă era episcopia, Paladi
episcopul Cucul reprezenta cel mai mare ierarh religios. În alt caz, aici se pot
denumi şi două personaje, oricum români: alături de episcopul Paladi şi Cucul
Куни(й), care a scris. Paladi, un nume mai românesc, nici că se putea aştepta (mă
rog, iarăşi asimilat din l. greacă (Iordan), dar e scris româneşte), iată că noi aveam
episcopi de mai multă vreme, nu ca acei pseudoepiscopi anonim pe care îi ştia papa
de la Roma în secolul XIII. Nr. 122: КУЗМИЦЬ, ca o variantă nesigură se propune
un Кузмич, noi credem că poate fi şi un Cuzmiţă, diminutivat într-un limbaj de
bilingvism româno-rus, până nu demult sufixul -iţa, -uţa s-a considerat de origine
sud slavă, prin exemplele de cuvinte româneşti cu acest sufix din Procopius, M.
Vinereanu argumentează originea lui românească încă până la venirea slavilor la
sudul Dunării (Vinereanu 2009a, 50). Următorul nume mai complet, ИВАНЪ
ПСЛЪ ДМИТРЪИЦЬ ГРЕШНОЮ РОУКОЮ (nr. 153), Ivan Dmitrevici, cu
referinţă la partea a doua, cu forma Dmitroiţ, să poată fi sesizat şi după alte
exemple un Dоmitrъ, Dmitro, în ultimul să avem numai vocală de sfârşit, influenţat
de Dumitru.
ГИ ПОМОЖИ РАБУ СОМУ ФЛО(К)АТЪ, Doamne, ajută pe robul tău
Flo(c)at (nr. 132), – scrise de aceiaşi mână; a doua inscripţie cu numele
ФЛОРАТ[Ъ] – Florat (nr. 133), deşi ambele cuvinte sunt româneşti, ca şi autoarea,
susţinem mai veridică repetarea variantei a doua, s-a scris de două ori, probabil, de
aceeaşi persoană Florat, – sunt dintre cele mai vechi inscripţii din Sf. Sofia a
Novgorodului (Medânţeva 1978, 90), adică mai aproape de construcţia soborului.
Inscripţia nr. 142, înainte de prima jumătate a sec. XII: ДАНЪ ПСЛЪ ХУ(Д)ИИ
ГРЕЧЕНЪ, deşi logic ultimul cuvânt ar părea грешен, autoarea a insistat că are un
„č” clar, propunând varianta Dan grecul, adică era grec. La greci nu se scrie aşa
numele, ci Daniel-Daniil, fiind un nume românesc medieval popular (Gonţa 1995),
cum se vede, era un român, dar Grecul, ca nume de familie, tradus în rusă, adică
trecut deja prin mai multe faze, aflat demult în mediul românesc, poate la origine să
fi fost şi grec?
De la hotarul sec. XI-XII: ГИ ПО(МО)ЗИ РАБУ ЕМУ – А(НЕ)ГУ
Г[РЕ](Ш)ЬНУМУ (nr. 163), un nume foarte interesant, după părerea mea, Aneg -
Neag(u) metatizat ?, acelaşi şi în următoarea (sec. XI-XII), după autoare, scris
foarte clar – НЕГЪЛЪ ПС (nr. 164, aici articulat), un român influenţat de graiul
rusesc, Neagul a scris. Nr. 181: ПИСКЪЛЕ ПСЛЪ, Piscole-Piscul a scris (sec.
XI-XII). Un Тоудор Събыславич şi unul Тоудор Оугри(н)иць (Ugriniţ sau
Ugrinici, mai exact) (nr. 207 şi nr. 223), menţionaţi şi în alte izvoare (sec. XII-
XIII), ambii poartă prenumele românesc Tudor, al doilea personaj ar indica
originea unui român venit de la unguri, probabil. Spre deosebire de ПЕТРЪ (nr.
74), nume rusesc, alta, de la mijlocul sec. XIII (nr. 208), o rugăciune către Sf.
Petre: О СТЫ ПЕТРЕ ПРОСТИ… de la ГРИГОРИI АМИНО; următoarea, tot
157
către Sf. Petre de la Mihail (nr. 209); în continuare numai cu un singur nume (nr.
216, sec. XIII): РАД(О)КОВО, având conotaţia Radoco-Răducu, cum se vede,
diminutivul lui Radu. Nr. 228, sec. XI-XIII: ГИ ПОМОЗИ Р(А)БОУ СВО(Е)МУ
КОЗМЕ АМИНЪ, numele Cozma caracteristic pentru români, inclusiv alte două
inscripţii, de asemenea, numai cu numele mic: nr. 245, scrisă de ДОМАНЪ, sec.
XIII (Доman, corespondent la slavi cu Неделя, Неделко). Astăzi se numesc
Duman - Dumana vitele născute în ziua de duminică, ceea ce ne îndrituieşte să
concluzionăm că în timpul afirmării primului nume zilei a şaptea i se spunea
dominica. Următoarea însemnare, din sec. XIII-XIV, cu mai mulţi rugători, dintre
care unul era scris româneşte: ГОУРИЕ (Gurie, nr. 250). În general, numele
româneşti n-au fost înţelese de autoare, evidenţiindu-le unora numai specificul,
caracteristic pentru un necunoscător al limbii române (exegeţior noştri anonimi,
securişti, nu le place nici stilul meu, polemic, dar până aici şi în continuare, toate
lucrările, şi aprecierile, au un caracter polemic şi la acei care le-au publicat, limba
rusă veche în multe cazuri este greu înţeleasă chiar şi de nativii cercetători ruşi, eu
numai am repetat pe alocuri stilul lor, dacă s-ar putea, o dată şi gata – rezolvat, nu
ar mai fi nevoie de ştiinţă).
Să ne adresăm şi altei categorii de izvoare din nordul rusesc, al unui formidabil
fenomen al scrisului, ce a demonstrat o largă cunoaştere de carte printre cetăţenii
simpli pe scoarţă de mesteacăn. Ele pot fi comparate cu scrisorile pe tăbliţe cerate
din Roma antică (interesant şi de acestea au fost în Novgorod, cine să le fi adus?),
alteori în calitate de mici registre de împrumuturi, de cheltuieli sau ca nişte caieţele
de exerciţii în ale scrisului pentru copii. În aceste acte, mândria pe drept cuvânt a
culturii ruse din epoca medievală, de asemenea vom întâlni şi români. Menţionăm
cercetătorii ruşi ce le-au publicat: A.V. Arţihovskii, M.N. Tihomirov, V.I.
Borkovskii, V.L. Ianin, A.A. Zalizniak şi alţii. Fără să le înţeleagă, este drept în
cazul primului cercetător şi arheolog, A.V. Arţihovskii, constatând deosebirea
unora dintre ele, a făcut unele încercări de a le clarifica prin atragerea unor
cunoscători ai limbilor fine baltice, vecini ai novgorodenilor, care, în mod evident,
tot nu le-au putut înţelege (pentru aceeaşi recenzenţi anonimi, deosebit de
corporatişti de la noi, facem precizarea: primul din lista de mai sus a fost arheolog,
a semnat şapte cărţi din cele opt publicate în total, al doilea - istoric documentarist,
al treilea – lingvist, al patrulea – istoric documentarist, al cincilea – lingvist).
Le prezentăm pe cele selectate conform culegerilor ce s-au publicat după anii de
săpătură arheologică cu numerotarea dată de către autori (1951, 1952, 1953-1954,
1955, 1956-1957, 1958-1961, 1962-1976, 1977-1983, cf. bibl.): Mai întâi, o listă
cu datornici, У Мики 2 куници (Lui Mic (Mica) 2 kuniţe) (sec. XIV-XV, nr. 2);
Поклон от Грикше к Есифу (sec. XIV, nr. 3), următoarea cu numele Grigşa,
medievalul românesc Griga (Gonţa 1995), şi Фетинья (sec. XIV-XV, nr. 28),
Fetina, nume feminin adus de români ; 40 беле в Пуе (sec. XIII, nr. 52), localitate
Puia; а у Микулици сокол (sec. XIII-XIV, nr. 54), Богьш(а) (sec. XIII, nr. 68).
Sec. XII, nr. 78 :… у Въицина шурина, un nume mai deosebit Voiţă (de la <voie),
neobişnuit totuşi, ce îi putem da doar un corespondent rusesc mai târziu – Волех,
скоморох, VI, 403 (NPK 1915); Се приказъ о Микули Куцееви… (sec. XIV, nr.
93), Micula Cuţeev de la <cuţ. От Богош ко Оуике. Водаи гривеноу истъ(ц)оу
(sec. XII, nr. 114), Bogoş din Buhuş, următoarea: …не ходи ко Шедьре (Şedere
<şedea) (sec. XII, nr. 118), după un act păstrat fragmentar, nu merge la Şedere,
autorul publicaţiei la socotit nume propriu, putea fi şi un apelativ tradus româneşte
de la rusescul Осташково посиденье, Микулкино посиденье, întâlnite mai târziu
printre posesiunile bisericii Sf. Sofia (Grekov1960, 357-360). În traducere -
Şederea lui Ostaşco, Şederea lui Miculca, forme de proprietate, ca loc de vânat,
probabil, de alte îndeletniciri, mai departe de casă. O scrisoare din sec. XIV, ce
descrie unele activităţi din vestul lacului Onega, o persoană înscrisă Сергие...,
быле о русалехо в Пудоге (nr. 131), numele Serghie prezent în actele medievale
(Gonţa 1995), iar alt element ţine de atestarea sărbătorii Rusaliilor, ce se consideră
împrumutat din slavonă. Fără a intra în discuţii mai largi, susţinem aici legătura
strânsă a acestei denumiri cu Rosalia latină (sărbătoarea trandafirilor), aşa cum
atestăm cuvântul ruusu în limba finlandeză (Finsko-russkii sl. 1977) pentru măcieş
(trandafir sălbatic), ce este evident că l-a preluat din româna timpurie, popor aflat
într-un contact multilateral cu românii veniţi în nordul Europei. Altfel spus,
Rusaliile din scrisoarea-scoarţă, cu menţiunea unui nume românesc putea denumi
şi sărbătoarea antică a românilor purtând denumirea veche a trandafirului sălbatic.
Următoarea menţiune în formă ultimativă: Приказо от Григорие ко Домоне…
(sec. XIV, nr. 134), poruncă de la Grigorie către Doman, ambii numiţi româneşte;
şi un alt înscris, nr. 136 (sec. XIV): Труфалiе з братьею – Trufalie cu fraţii,
autorul credea că e de la Труфан, totuşi, cu terminaţie românească, el trebuia scris
Trufanie, în alt caz, putea constitui şi un nume necreştin, reprezenta de fapt
contaminarea a doi termeni: <trufie şi fală <hvala. Fără să fie înregistrat în
dicţionare, şi astăzi se mai scrie în textele creştine, om trufalnic (Militaru 2009,
24). Menţiune (sec. XIII, nr. 138) cu mai mulţi datornici, între alţii: Оу Захарьи,
Оу Коузмиць), Оу Кюрика оу Тюлпина, Оу Петряица… Primul nume (refăcut la
nominativ Захарьiа de Zalizniak) se scria în actele noastre medievale Zahariia
(Gonţa 1995), Cuzmiţă, Chirică Tulpină, numele mic este Kyr diminutivat
româneşte, întâlnit din evul mediu până astăzi. Ultimul nume, tot un diminutiv,
relevă legătura evolutivă între Petre - Petrea, medievale, astăzi i s-ar zice Petriţă.
Nr. 148: Поклно от Иева ко Прокопiе, mijlocul sec XIII, închinăciune de la Iev
(adică Iov) către Procopie. O listă cu datornici: Грига… У Окиша 2 кади ржи…
У Чупровыхо 5 ржи (sec. XV, nr. 161), împrumut sau datorie lui Griga, Ochiş şi
Ciuprov, ultimul din Ciprian; în continuare importantă pentru forma verbului:
…Лихе есте, verbul este din a fi (nr. 163, mijlocul sec. XII), asemănător cu
rusescul есть, ceea ce a remarcat autorul, însă identic al unui cuvânt românesc. На
Домитре возяти доложзиве (începutul sec. XIII, nr. 202), datorie către un
Domitre, apropiat de Dumitre şi Dumitru; ...Оу Данешницы за три гривене (sec.
XII-XIII, nr. 219), formulat la feminin, posibil denumea soţia unui Dan.
Nr. 222, sec. XII-XIII: От Матья къ Гюргю, Matei către Ghiurghi; Аняние ко
матери (sec. XII-XIII, nr. 227), de la Ananie către mama sa, cu terminaţie specific
românească (Constantinescu 1963), următoarea (nr. 249) …оу Питина сына, cu
numele de la pită probabil, sec. XIV-XV; în alta (sec. XIV, nr. 256) se indică на
Григорици, şi în evul mediu (Constantinescu 1963) lui Grigorie i se zicea aşa
diminutivat, deşi mai rar decât astăzi; Приказо от Григорие ко Домене… (sec.
159
XIV-XV, nr. 259), un alt Grigorie către Domna, nume româneşti ambele. У
Кондра… возми полосорока… (sec. XIV, nr. 260), s-ar putea să fie Codrea sau
Condrea actual, dacă nu era Кондрат? От Фларя… портище зелени (sec. XIV,
nr. 262), numele Flor răspândit la ruşi, aici Florea, redă împrumutul românesc
precreştin. От Фларя, от Коя 5… (sec. XIV, nr. 263), alt nume Florea şi Coi,
probabil; …слушате Домни и ты (sec. XIV-XV, nr. 265), ascultă pe Domna şi tu.
Приказ от Ондреяна Михаiловичи к Пуцне (sec. XV, nr. 303), un mesaj către
Puţna, de la puţin sau altceva (obscen)? Nr. 325 (sec. XIII-XIV): Ортемие не
недоборнои…, numele Artemie (Constantinescu 1963); От Кюрьяка къ Вышене
(sec. XII-XIII, nr. 332), Chiriac, nume foarte răspândit din evul mediu (Gonţa
1995) până astăzi, având origine grecească (Iordan 1983), inclusiv regional la noi
denumeşte greierul (DELM 1977). O remarcă specială i-a făcut şi descoperitorul:
Кюрьяк – обычная древнерусская форма Кирияк, встреченная и в
Новгородской летописи (Arţihovskii 1963, 20). Totuşi, Cловарь русского языка
XI-XVII вв. nu îl înregistrează, deoarece considera, probabil, că nu era un cuvânt
rusesc. От Петра грамота… А ныне оу Даньши… (sec. XI-XII, nr. 336),
înregistrat iarăşi Dan diminutivat ruseşte; şi un altul Домитре Милославове
(începutul sec. XIV, nr. 343).
În continuare, o listă întreagă: У Илее, у Тудора…. У Страхона (Zdrahon). У
Надея. У Хоцу у сына его… У Селяте… У Несула… У Станяте…У Иелее…
(sec. XIII, nr. 348), - Ileie-Ilie, Tudor, Zdrahon, Hoţu, Neşul; ; aproape toate
numele sunt româneşti, Nesul-Neşul actual, mai puţin Seleat şi Staneat, care l-am
avut ca Stan şi Stanea. Următoarea scoarţă indică la un Симан (sec. XIV, nr. 355),
neînţeles de autor, la noi medieval (Gonţa 1995), alta (у) Ондрике (sec. XIV, nr.
362), autorul se întreba dacă nu e un Andrei diminutivat, care putea fi şi poreclă, un
(o) Andrică (<andrea), dacă nu şi o formă diminutivată româneşte ce cu timpul a
dispărut, şi nr. 364: Поклонън от Смена, от Миха…, sec. XIV-XV, Miha,
întâlnit şi în izvoarele noastre medievale. Сьтьпан Таишенъ (sec. XIV, nr. 366),
numele de la tăiş; Сава ведуно… (sec. XIII, nr. 378), Sava a fost adus de români,
probabil, existent încă precreştin. Nr. 389: ...Олекса Колбинець (prima jumătate a
sec. XIV), Olexa-Alexa (Gonţa 1995); От Олфоромея к Доманцю и… к Олексе
(sec. XIII-XIV, nr. 391), de la Varfolomei către Doman(eţ), al doilea este
diminutivat în cadrul limbii ruse; … у Домитра 2 гривнь намо, …у Колокы…
(sec. XIII-XIV, nr. 410), repetat Domitr şi un Coloc sau Colac mai probabil. А
серебромъ хо(ди)лъ Григореи Фларевъ… (începutul sec. XIV, nr. 417), este
Grigorei Florea, altul: От Панка к Захарии… (sec. XIII, nr. 420); la al doilea
nume, de interes pentru noi, autorul remarca: Имя Захария в новгородских
летописях обычно (Arţihovskii, Ianin 1978, 28), iar noi ne întrebăm cui
aparţineau ele? Eu zic ca numele să fi fost adus de români. În rusă a avut
răspândire varianta scurtă a numelui – Захар, eventual Захарий, şi prin derivatele
cu sufixe posesive Захаров, Захарьин (NPK 1915). Românii şi ruşii, alimentaţi cu
nume creştine din aceeaşi religie ortodoxă, le-au preluat din limba greacă
adaptându-le fiecare fiinţei sale etnice, nuanţat, uneori mai mult, alteori mai puţin.
Este cazul din exemplele de mai sus pentru Daniel -Daniil, pe care românii l-au
preluat prescurtat Dan, cum se vede, acelaşi caz este şi la Zaharia, pe care ruşii l-au
adoptat ca Zahar. Nr. 429, prima jumătate a sec. XII: (lenjerie de pat) …пьрьни и
възгьловие, …5 роужьныхо, а три бела; – perne şi feţe de perne de culoare rujă,
roşie.
От Домитрако ко Феларю и ко… (sec. XII-XIII, nr. 443) – avem un
Dumitrache către Florea, metatizat, - ipoteza mea; putea fi şi cum l-a descris
autorul: От Домитра ко ко Феларю и ко…, în cazul unei scrieri greşite, totuşi?
Următoarea: Аже не боуде кунъ оу Рашка… (mijlocul sec. XIV, nr. 478),
provenienţa de la raşcă = unealtă de prins peşte, alta (nr. 483, sfârşitul sec. XIII) –
Захарие, îl avem astăzi Zaharia şi medieval, mai rar cu terminaţia -ie. Următoarea:
…оу Доуде в Гостьмеричах… (sec. XIV, nr. 492), după noi e spus în română la
plural sau cu influenţă a terminaţiei -ie. Duda-Dudă, ruseşte дудка?, nume
răspândit în această perioadă, diminutivat româneşte, Dudică, înregistrat în anul
1055 (NPL 1950), duda putea denumi şi fructul dudului; село Кокова (sec. XIV-
XV, nr. 494) şi …у Михи и…(sec. XIV, nr.498), satul de la Cocă, posibil, şi Miha
întâlnit deja, ce va deveni şi Mihul în româna medievală. … Жи(г)аля с сыном
(mijlocul sec. XV, nr. 496), purta un nume românesc Jigal(ă) (eventual din
ucrainescul <žyhalo, DEX), dar era cu „h”?; nr. 500: …икона съ го(и)таномъ,
mijl. sec. XIV, icoană cu găitan, se referă la o structură împrejmuitoare de
protecţie, corelată cu cea din Povest’ vremennyh let, unde este menţionată icoana
cu scut (PVL 1950, 120), prin sinonimie, precizăm influenţa românească a scutului,
deoarece gr. găitan – (împletitură) înlocuia platoşa în oastea Ţării Moldovei.
Домьника (sec. XII, nr. 503), Domnica, adus de români ca nume precreştin, dar nu
reiese că nu erau creştin, se referă şi la exemplele de mai sus. Inscripţia nr. 506,
sec. XII-XIII: Петре Евяна, Маримияна, Яна Георгия, Федорь Прокопия,
Овдокия Еваня Рож(дест)во; a fost comentată de descoperitorul ei în felul
următor. Обращает на себя внимание парность имен и то, что в каждой
паре имя стоящее в именительном падеже, сопровождается именем в
родительском падеже: Петр-Ивана, Федор-Прокопия, Яна-Гергия, Евдокия-
Ивана-Рождество (Arţihovskii, Ianin 1978, 101-102). El, însă, nu era
consecvent, primul la nominativ este Petre, nume românesc, cum îl avem şi dintr-o
inscripţie pe un vas de ceramică din sec. IX-X (Ist.Rom. 2001, 79-80), adică nu s-a
gândit (aici şi în alte cazuri) că numele de persoane erau scrise în limba rusă şi în
limba română, din aceeaşi origine ortodoxă, fiind apropiate ca pronunţie.
Nr. 538: un alt personaj Кюрьяк (adică Chiriac), a doua jumătate a sec. XIV;
Олекса (Alexa, sec. XII-XIII, nr. 544); У Домана въ Микулин… У Болъде в
Славницах…коробьи соли (mijlocul sec. XV, nr. 568), mai avem un Doman din
Miculin şi un Bolde – identic cu Boldea medieval (Gonţa 1995); Поклоно от
Мартина къ Миляте (sec. XIII, nr. 583), Martin spre deosebire de Мартын; şi o
inscripţie fragmentară (sec. XIII, nr. 596) cu un cuvânt diminutivat, mai sus
menţionat împreună cu culoarea rujă, oricum neînţeles de cercetătorii ruşi:
перьница <pernă; de asemenea o menţiune de câteva persoane Евана, Марие (sec.
XI-XII, nr. 602), mai rare numele feminine, avem şi o Marie. Şi din Rusa Veche
(Старая Руса) 3 scoarţe ce ne interesează în mod deosebit: У Микуле 5-къ куне
(sec. XII, nr. 5); Сь грамота от Яриль ко Онание (sec. XII, nr. 10); …оу

161
Стреина 2 кнь (sec. XI, nr. 13); Micul(a), Onanie - Ananie şi Strein, nume
româneşti.
Vom analiza în continuare şi alte elemente de limbă română în afară de cele în
special onomastice de mai sus, selectate din cel mai vechi letopiseţ novgorodean
Новгородская первая летопись старшего извода (primul letopiseţ scris în
Novgorod). В лето 6569 (1061). Придоша Половци 1 и победиша Всеволода
месяця феураря въ 2. Este un articol cu însemnarea anului şi ceea ce a avut
deosebit ca eveniment istoric, iar noi putem remarca la datarea evenimentului din
anul 1051 luna феурар, făurar, denumirea populară a lunii februarie. 6613… до
святого Илие, 19, alt eveniment legat de calendarul creştin la Sf. Ilie. В лето
6615. Трясеся земля в 5 февраря, 19. În următoarea însemnare aceiaşi lună a fost
scrisă de altă mână.
В лето 6626 (1118). Преставися Дъмитр Зивидиць, посадник
новъгородскыи, иуля в 9, посадницяв 7 месяць одину. Am reliefat în acest articol
prenumele Дъмитр cu litera ерь urmată după D, în limba rusă veche ea avea
tendinţa, fie să-şi piardă valoarea şi să dispară, fie să redee litera „o”. Având mai
sus atestat expres numele Domitrъ, îi putem aprecia că de fapt reprezenta sunetul
vocalic respectiv şi era o influenţă a numelui românesc Domitr-Dumitru.
6634…месяця февраря в 28. 6636 …априля в 16. … и Завид, посадник
новгородьыи, умре, Дъмитровиць. 6641…на память святого Никифора,
февраря в 9 день. 6642…И пустиша митрополита Кыеву, месяця феурря в 10.
6643… а епископ приде феурря в 4. Numele Дъмитр continuat mai departe, iar
luna februarie scrisă în două moduri, a doua variantă (feur(a)r) prin disimilarea
literei „a”. De ce? Poate când s-a recopiat deja de o persoană ce nu cunoştea
româna.
В лето 6651 (1143). Стояше вся осенина дъждева, от Госпожина дни до
Корочюна, тепло, дъжгь, и бы вода велика вельми в Волхове и всюде, сено и
дръва разнесе, озеро морози в нощь, и растьрза ветр, и вънесе в Волхово, и
поломи мост, 4 городне отинудь бе-знатбе занесе. В то же лето оженися
Святопълк Новегороде, приведе жену из Моравы, межи Рожеством и
Крещением. În literatura rusă nu exsită o apreciere univocă a termenului Crăciun
(Корочюн), după noi este egal cu ziua Naşterii Domnului, ca influenţă
românească. Ceea ce se confirmă şi din a doua frază, când Sviatopolk îşi aduce
mireasă între Crăciun şi Botezul Domnului, adică în timpul de după post, când se
permitea a serba, sau a se însura eventual, autorul însemnării cunoştea şi scria
sensul exact al celor două sărbători religioase. Aici Корочюн si Рождество sunt
sinonime, deoarece în Novgorod sărbătorile se marcau după stilul gregorian. În
cazul dacă Корочюн denumea numai solstiţiul de iarnă (SDE 1978), ca o
sărbătoare agrară, ea s-a contaminat ulterior cu ziua naşterii Domnului, însă faptul
că ruşii au denumit-o deosebit Rojdestvo, relevă împrumutul şi originea
românească a Crăciunului, adică neacceptată până la capăt, opinie susţinută de M.
Vinereanu (2009b), care se confirmă aici incontestabil cu exemple de coabitare
româno-rusă.
6657 (1149)… Тои же нощи бысть знамение в луне, вся погыбе, в
заутрьнюю пакы напълнися, феурар. Том же лете поставиша церковь
святыя Троиця Шетициници… 6677… и молитвами благовернаго владыкы
Илие, месяця феураря в 25. 6678, 6680, 6687, 6688, 6690, 6692… архиепископ
боголюбивыи Илия. 6693… при архиепископе Илии. 6694… В то же лето
преставися Илия, арьхиепископ новъгородьскыи, месяця септября в 7 день…
Luna feurar (făurar) şi vlădica Ilie scris şi Илия. Construcţia unei biserici noi a Sf.
Troiţe în mahalaua Cetiniţa, cu copaci de cetină, conifere, sau nu excludem şi din
rusescul diminutivat? щетина („păr aspru, ţepos”).
6702… И убиша… Негочевиця Завида. 6704… Къснятин и Дъмитр,
братеника, … а Къснятину и Дъмитру вечная память. Том же лете
заложиша церковь камяну святого Илие на Хълме (în 6710, finisată). 6708… и
убиша Романа Пъкта, инех 4 муж. В то же лето идее Нездила Пьхциниць на
Лукы воеводою… 6712… феуларя в 5 день. 6717… и посадника Дъмитра.
6718…Новгородьци угонивъше Литву в Ходыницих. 6719… даша
посадничьство Дъмитру Якуничю. В лето 6722. Месяця февраря в 1 день…
6723… месяця февраря в 11 день. Dъmitr şi Ilie, alte personaje le-am prezentat
mai sus. Ходыница pare a fi din românescul hodină (inexistent în vocabularul
vechi rusesc, cf. Sreznevskii, Словарь древнерусского языка, Moscova, 1989).
Luna februarie scrisă în două moduri, în primul caz (făurar) prin transformarea
pimului „r” în „l”.
6726… на святого пророка Илии, Матеи Душильцевиць, …Ивана
Душильцевиця, брат Матеев. 6732… и убиша Домажира Търлиниця и сън его,
а рушан Богъшю…, выдаите ми… Микифора Тудоровиця. 6736… и до
Никулина дни. Тъгда отяша тысячьское у Вячеслава и даша Борису
Негочевичю… 6737… у Иванка у Дъмитровиця, …Иванка Тудорковичя.
6738… на Якима Влунковиця, …а се уже Микулин день. Matei, Tudor, Dъmitr
(Domitr), alte personaje, după exemplul de mai sus Богъш trebuie citit Bogoş,
transformat prin Boguş din Buhuş (<buhă+suf.-uş). Никула şi Микула sunt
egalate ca unul şi acelaş nume. Cum se vede, Micul s-a mai pronunţat (ca şi astăzi
popular) Ňicul, nume precreştin, înţeles apoi ca un hipocoristic al românescului
Nicolae (Nicu(l) (Constantinescu 1963), echivalat în mediul rusesc cu creştinul
Nikola-Nicolai, ultimul de influenţă grecească, ca şi la români, s-a adoptat prin
biserică. În multe scrieri ruseşti medievale, însă, se făcea distincţia între Микула şi
Никола, astfel că întâlnim adesea: поп Микула от Никольской церкви; adică un
preot Micula putea face distincţia între numele lui diferit de cel al hramului
bisericii Sf. Nikola, altfel s-ar fi numit şi pe sine Никола. Prenumele românesc
Nicolae a fost şi el foarte răspândit în Cnezatul Novgorodean, întâlnit pe unele
icoane de lemn ale sfântului omonim (sec. XIII), iar pe una pictată pe piatră (sec.
XII), fiind scrisă cu influenţă grecească: Николае агис (Russkoe isk. 1986, 143 şi
XVI); de asemenea, în anul 1510 în Novgorod se construieşte o biserică de piatră
cu hramul святый Николае чюдотворец şi tot în sec.XVI alte două biserici nou
construite aveau un altar secundar din cele trei tradiţionale cu numele Sf. Nicolae
(PSRL IV 2000, 537, 539, 575).
В лето 6739. Загореся от Матеева двора от Вышковиця…, мимо святого
Илию… В лето 6740. Придоша ис Цернигова Борис Негоцевичь, Михаль с
братом, Петре Водовиковиць… 6742… А новгородьць убиша 10 муж…
163
Негутина на Лубяници… 6744, 6746… Якима Влунковича. 6748… Гюрята
Пинещиничь, 6767…, поима, приеха Михаило Пинещиничь… 6776… месяца
ферваря 18. 6778… чему взял еси Олексин двор Морткинича, еси серебро на
Микифоре Манускиничи…, поима Михаила Пинещинича… 6823 (1315)… А
бои бысть месяца февраря 10… Matei, Boris Negoţevici, alte personaje care le-
am menţionat, Petre, Негутин, pare a fi Neagu, eventual fiul lui, Neagu+suf-tin,
Olexa (Alexa) Морткинич, din Mort+kin, apoi fiul era numit Mortkin+ici. Ultimul
personaj reprezenta, probabil, şi cu numele, şi cu prenumele, o identitate
românească, aşa cum l-am avut în actele medievale. Cu acest prenume Alexa
(Olexa) în Novgorod întâlnim mai multe persoane: Алекса Михаиловичъ,
cunoscut şi ca Varlaam, superiorul mănăstirii Hutân’, alţi novgorodeni, Alexa
Прокопьиничъ, Olexa Путиловичъ, Alexa Сбыслабичъ (PSRL IV 2000). Spre
deosebire de numele Alexei, care îl purtau ruşii, preluat oficial prin biserică ca şi
românii din grecescul Alexias (Iordan 1983). Într-un caz se arăta şi naţionalitatea
(1339): „Ко князю же Ивану (mare cneaz al Moscovei) послаша Сильвестра
Волошевича и Федора Аврамова…”, – este vorba de doi mari boieri novgorodeni
Silvestr Voloşevici (<Voloh) şi Fiodor Avramov (NPL 1950, 367).
O menţiune aparte o acordăm unui cuvânt întâlnit adesea în scrierile ruseşti,
inclusiv în scrisorile pe scoarţă de mesteacăn din Novgorod, adresarea către un
consângean apropiat mai des (inscripţia nr. 531, sec. XII-XII: От Ане покло ко
Климяте. Брате,…), dar şi cu un sens de înrudire creştinească uneori, inclusiv
prin gura lui Vasilii III Ivanovici, Mare cneaz al Moscovei, din anul 1533: Брате
Миколае (posibil o greşeală de transcriere la prima literă, corectat de editori prin
Nicolae, PSRL IV 2000, 558), cuvânt foarte apropiat adresării româneşti, Брате –
Frate Nicolae, coincidenţă, care, posibil, nu era de loc întâmplătoare.
În nordicul Novgorod românii au fost atestaţi din sec. XI. Este necesar să ne
oprim şi la unele forme de scriere ale oraşului. Mai întâi, în letopiseţe: 970 –
придоша люди Нооугородстии, 980 – пришед Добрына Нооугороду (PSRL I
1997), 970 – испросиша Нооугородци, 1129 – бояре Нооугородцкие, 1278 –
князь Дмитреи с Ноугородци (PSRL IV 2000, 582, 585, 599). Deşi nu prea
multe, letopiseţele au fost scrierile ce s-au copiat cel mai des, aducându-se în timp
la o normă, cu toate acestea observăm că din cele mai vechi timpuri oraşul s-a
numit şi Nougorod, adică cu prima lui parte – româneşte. În însemnările locale, fie
că erau scrise de dieci locali sau din centru, inclusiv până în secolul XVI, locuitorii
se scriau nougorodeni. De pildă, în Toropeţkaia kniga din 1540 (287, 288, 300,
344): Игнатко ноугородец (Ignatko nougorodeţ), с московских гостеи и с
ноугородцов (nougorodţov), ноугородцкой (nougorodţkoi) дворецкой,
ноугородцких (nougorodţkih) помещиков. Astfel, apreciem că românii nu sunt
atestaţi întâmplător în Novgorod, ci este posibil să fi participat şi la fondarea
oraşului. Pentru confirmare, dacă ţinem cont şi de prima denumire a lui din
izvoarele scandinave: Холмгард. Partea a doua a cuvântului compus gard ar
corespunde mai mult îmbinării cu sensul din limba română, îngrăditură, loc închis
cu gard, decât sensului în limba germană („casă”). Iar faptul, că holm îl avem şi
noi, deşi ca împrumut, alături de cel rusesc şi de cel german, putem aprecia că
oraşul a avut toate şansele să fi fost întemeiat şi de colonişti români împreună cu
slavi.
Şi în oraşul Staraia Rusa avem atestaţi români începând din secolul XI, numele
Bogoş, Micula, Onanie şi Strein sunt edificatoare. Noi putem crede că românii au
fost mai vechi aici, inclusiv de la întemeierea localităţii. Aceasta se confirmă şi
prin numele unuia din râuşoarele pe care este aşezat oraşul astăzi – Войе (Voie).
Până în secolul XVI oraşul s-a numit Rusa, iar din localităţile apropiate una se mai
numeşte Руса Марево, сe poate fi înţeleasă, cu sufixul rusesc adăugat mai târziu,
ca denumirea Rusa Mare, inclusiv cu unele localităţi ceva mai îndepărtate:
Пашниково (Paşnicovo <paşnic), Фларево (Flarevo, de la un Florea sau <floare),
Ходыня (Hodinea <hodină) şi Козона (Cazona <cazon, cazonă). Aşa cum se
aprecia, locuitorii Rusei (Рушане) într-adevăr au venit din sud (Viazinin 1958, 9-
12, 19, 29), însă ei nu erau slavi, ci români. Lor le-a aparţinut şi exprimarea de
singular-plural Rusa-Ruşane, echivalentul ei rus-ruşi este propriu şi astăzi limbii
române. Aici trebuie să deschidem şi o paranteză istoriografică, cercetătorii ruşi şi
europeni discută de multă vreme, interminabil, putem spune, problema, cine a adus
termenul RUS în spaţiul slavilor de est? Mai nou, o lucrare a norvegianului H.
Stang vine cu o versiune germanică, neconvingătoare şi ea (Stang 1999). Problema
se rezolvă prin originea ei românească, care nu a fost luată în calcul, dar paralelă şi
ea, tot cu o dispută istoriografică, imemorabilă, din cauza absenţei lor în izvoare
într-o perioadă, ce s-a rezumat pe scurt prin expresia: o enigmă şi un miracol –
poporul român; fie că a fost înţeleasă de unii ca o metaforă, sau de alţii, istorici,
înjositor.
Ce a însemnat termenul rus adus de români pe alte meleaguri? Au avut dreptate
acei lingvişti care au etimologizat cuvântul roşu din latinescul russus (SDE 1978;
Ciorănescu 2002; Vinereanu 2009b, – numai termenul etnic). În cazul localităţii, el
a denumit, fie femeia rusă, fie o apă roşietică, un râuşor Rusca este şi azi în
apropiere (Viazinin 1958, 12), generalizat şi asupra populaţiei va deveni un termen
etnic. În ce priveşte râuşorul Voie pe care este aşezat oraşul Staraia Rusa, îl găsim
şi în izvoare mai vechi. Nu se poate afirma dacă se referă la unul şi acelaş râu,
înregistrat în sec. XV-XVI în aceiaşi unitate administrativă, Шелонская пятина, îl
avem transcris Воя (Voia), dar înregistrat şi Вiоя (Виоя-Vioia), ambele cuvinte
sunt româneşti. Conform cu Новгородские писцовые книги (NPK 1915),
distingem o formă exactă la fel şi a unui sat (derevnea) Войе-Voie şi a altuia,
diminutivată, Воица (Voiţa). O analiză mai largă a acestui izvor documentar
important cf. V. Ghimpu (2010b).
Concluzii. În rezultatul analizei mai multor izvoare documentare din arealul rus
novgorodean, am depistat o multitudine de informaţii care denotă existenţa
românilor în aceste teritorii din cele mai vechi timpuri, inclusiv cu unele exemple
specifice de limbă. Menţiunile scrise în letopiseţe, din scrierile pe scoarţă de
mesteacăn şi inscripţii lapidare, confirmă colonizările româneşti rămase şi în
toponimie şi hidronimie, realizate într-o convieţuire comună cu slavii.
Românii atestaţi aici au realizat unele inscripţii lapidare pe pereţii catedralei Sf.
Sofia cu scriere glagolitică şi slavonă, de asemenea, ar fi putut scrie unele scrisori
pe scoarţă de mesteacăn şi în rusa veche, iar unele articole din cele mai vechi
165
letopiseţe novgorodene, împreună cu menţiunile unor români conţin şi cuvinte
româneşti, scrise prin influenţă sau nemijlocit de români, inclusiv menţiunea
Crăciunului ca sărbătoare a Naşterii Domnului.
Atestaţi într-un număr destul de mare în oraşul Novgorod şi împrejurimi, şi în
Staraia Rusa, apreciem că românii au putut participa la fondarea acestor localităţi,
denumit în cazul primului şi Nougorod, într-un limbaj mixt româno-rus. Altă
concluzie se impune din discuţia istoriografică prin care susţinem, inclusiv faptul
ca românii să fi adus în spaţiul est-slav termenul RUS, ce denumea culoarea roşie,
implicit şi denumirea oraşului Rusa într-o fază de limbă încă latinizantă. Termenul
RUS s-a impus şi etnic asupra populaţiei est-slave şi vechi ruseşti o componentă a
căreia au devenit şi o parte dintre români.

Bibliografie
Acest studiu reprezintă o continuare a articolului autorului, V. Ghimpu,
Prezenţa românilor şi a limbii române în Cnezatul Novgorodean, în „Destin
Românesc”, 2 (66), an V(XVI), Chişinău, 2010, 99-108.
Arţihovskii 1953: А.В. Арциховский, Новгородские грамоты на бересте (из
раскопок 1952 г.), Moscova, 1954.
Arţihovskii 1963: А.В. Арциховский, Новгородские грамоты на бересте (из
раскопок 1958-1961 гг.), Moscova, 1963.
Arţihovskii, Borkovskii 1958: А.В. Арциховский, В.А. Борковский,
Новгородские грамоты на бересте (из раскопок 1953-1954 гг.), Moscova,
1958.
Arţihovskii, Borkovskii 1958: А.В. Арциховский, В.А. Борковский,
Новгородские грамоты на бересте (из раскопок 1955 г.), Moscova, 1958.
Arţihovskii, Borkovskii 1963: А.В. Арциховский, В.А. Борковский,
Новгородские грамоты на бересте (из раскопок 1956-1957 гг.), Moscova,
1963.
Arţihovskii, Ianin 1978: А.В. Арциховский, В.Л. Янин, Новгородские
грамоты на бересте (из раскопок 1962-1976 гг.), Moscova, 1978.
Arţihovskii, Tihomirov 1953: А.В. Арциховский, М.Н. Тихомиров,
Новгородские грамоты на бересте (из раскопок 1951 г.), Moscova, 1953.
Boldur 1992: A. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992.
Ciorănescu 2002: A. Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române,
Bucureşti, 2002.
Constantinescu 1963: N.A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc,
Bucureşti, 1963.
DERDSR = Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române,
1374 – 1600, Bucureşti, 1981.
DELM 1977: Dicţionar explicativ al limbii moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1977.
DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1998.
Doc XVI=Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, Bucureşti,
1979.
Drăganu 1933: N. Drăganu, Românii în veacurile IX – XIV pa baza toponimiei şi
a onomasticei, Bucureşti, 1933.
Finsko-russkii sl. 1977: Финско-русский словарь, alcătuitori I. Vahros şi А.
Šcebakov, Moscova, 1977.
Ghimpu 2009: Unele consideraţii privind românii şi onomastica românească în
Rusia de vest, în “Destin Românesc” (serie nouă), revistă de istorie şi cultură,
2009, an IV (XV), nr.3 (61), p. 79 - 92.
Ghimpu 2010b: V. Ghimpu, Atestări româneşti din Rusia de Nord-Vest în secolele
XI-XVI (consideraţii preliminare), în „Tyragetia s.n.”, vol. IV [XIX], 2, Chişinău,
2010, 61-70.
Gonţa 1995: A.I. Gonţa, Documente privind istoria României. A. Moldova,
veacurile XIV-XVII (1384-1625). Indicele numelor de persoane, Bucureşti, 1995.
Grekov 1960: Б.Д. Греков, Новгородский дом Святой Софии (Опыт изучения
организации и внутренних отношений крупной церковной вотчины), în Б.Д.
Греков, Избранные труды, т. IV, Moscova, 1960.
Ianin, Zalizniak 1986: В.Л. Янин, А.А. Зализняк, Новгородские грамоты на
бересте (из раскопок 1977-1983 гг.), Moscova, 1986.
Iordan 1983: I. Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti,
1983.
Ist. Rom. 2001: Istoria românilor. Genezele româneşti, vol. III, Bucureşti, 2001.
SDE 1978: Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti, Chişinău, 1978.
Medânţeva 1978: А.А. Медынцева, Древнерусские надписи новгородского
Софийского собора, XI-XIV века, Moscova, 1978.
Militaru 2009: V. Militaru, Psaltirea în versuri, Chişinău, 2009.
NPL 1950: Новгородская первая летопись старшего и младшего изводов,
Moscova – Leningrad, 1950.
NPK 1915: Новгородские писцовые книги. Указатель к первым шести томах
(I-VI), Petrograd, 1915.
PVL 1950: Повесть временных лет, часть 1, текст и перевод, Moscova –
Leningrad, 1950.
PSRL I 1997: Полное Собрание Русских Летописей, т. I, Лаврентьевская
летопись, Moscova 1997.
PSRL II 1998: Полное Собрание Русских Летописей, т. 2, Ипатьевская
летопись, Moscova 1998.
PSRL IV 2000: Полное Собрание Русских Летописей, т. IV, ч. 1,
Новгородская четвертая летопись, Moscova, 2000.
Rabinovici 2000: Р.А. Рабинович, Искушение „волошским орехом”, или
Балканские волохи и русские волхвы, în „Stratum plus”, 5, Sanct Peterburg,
Chişinău, Odesa şi Bucureşti, 2000.
Raevschi 1988: N.D. Raevschi, Contactele romanicilor răsăriteni cu slavii. Pe
bază de date lingvistice, Chişinău, 1988.
Russkoe isk. 1986: Русское искусство XI-XIII веков. Сборник статей,
Moscova, 1986.
Sedov 2000: В.В. Седов, Миграция дунайских славян в Восточную Европу, în
Археология и история Пскова и Псковской земли. Материалы научного
семинара, 1996-1999, Pskov, 2000, 160 -165.
Spinei 1994: V. Spinei, Moldova în secolele XI – XIV, Chişinău, 1994.
167
Stang 1999:Х. Станг, Наименование Руси (герульская версия), тезисы (Hakon
Stang, The Naming of Russia (Heruls version), Oslo,1996, theses), în “Stratum
plus”, Sankt-Peterburg, Chişinău, Odesa, 1999, nr. 5, p. 119-147.
Toropeţkaia kn. 1964: Торопецкая книга 1540 г., în „Археографический
ежегодник за 1963 год”, Moscova, 1964, 277 – 357.
Uk.G.: Украiнскi грамоти XV ст., Chiev, 1965.
Viazinin 1958: И.Н. Вязинин, Старорусский край: очерки по истории города
и района с древнейших времён до наших дней, Novgorod, 1958.
Vinereanu 2009a: M. Vinereanu, Argument, în M. Vinereanu, Dicţionar
etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Bucureşti,
2009, 9-51.
Vinereanu 2009b: M. Vinereanu, Dicţionar etimologic al limbii române pe baza
cercetărilor de indo-europenistică, Bucureşti, 2009.
 FAPT ISTORIC ŞI MEMORIE SOCIALĂ
(CAZUISTICĂ OFERITĂ DE DESTINUL UNOR PERSONALITĂŢI ALE
ISTORIEI ROMÂNILOR)

Prof. univ. dr. Aurel V. DAVID1

Abstract:
Social communities have retained the image of the great figures as an
expression of social memory of the facts that they have taken. To support our
arguments, we turned to case law of destiny offered six figures of Romanian
history: Vlad Tepes princes, Michael the Brave and Constantin Brancoveanu,
revolutionaries Tudor Vladimirescu and Avram Iancu and politician Iuliu Maniu.
Key-words: social communities; social memory; heroes.
Cuvinte cheie: comunităţi sociale; memorie socială; eroi.

Fiecare naţiune este preocupată şi interesată de a-şi cunoaşte trecutul, până

la origini, precum şi vatra de vieţuire, ca drept al ginţilor. Cazuistica în materie
confirmă că naţiunea română nu este o excepţie. Păstrarea în memoria colectivă a
faptelor şi imaginii marilor personalităţi ale istoriei naţionale, în mod deosebit a
celor care au suferit martiriu pentru crezul şi faptele lor, a constituit repere
fundamentale ale cercetării sociologice întreprinse de la naşterea sociologiei
româneşti.
De regulă, identificarea sau redescoperirea imaginii şi faptelor unor
personalităţi ale istoriei naţionale s-a făcut prin intermediul aşa-numitului “fapt
istoric”, care a preocupat, în măsură şi modalităţi diferite, ideologi, istorici, jurişti,
psihologi sau sociologi. Acesta constituie, în esenţă, o acţiune socială determinată,
săvârşită de cineva într-un context socio-politic determinat, care s-a încheiat şi nu
mai poate fi schimbată2.
Pentru conservarea imaginii şi faptelor sociale ale marilor personalităţi ale
istoriei românilor s-a dus, şi încă se mai duce, o adevărată bătălie între două modalităţi de
gândire, diametral opuse: gândirea ideologică şi gândirea sociologică. Acestea au rămas
în memoria socială în funcţie de capacitatea celor implicaţi în definirea sau redefinirea
“faptului istoric”, care nu este o simplă întâmplare sau împrejurare, chiar dacă s-a
petrecut într-o anumită realitate trecută.
Ideologii au fost şi sunt tentaţi să creeze, să recreeze sau să desfinţeze o anumită
realitate care nu corespunde cu interesul propriu, afişat, de regulă, prin culoarea
ideologiei din care se adapă. De regulă, aceştia preiau date şi informaţii furnizate de
documente oficiale emise mai ales de către cei care au deţinut puterea politică în
momentul respectiv sau de către cei care au cucerit puterea prin violenţă şi i-au dat altă

1
Prof. univ. dr. la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie a Universităţii
Spiru Haret
2
J. Le Goff, Histoire et mémoire, Paris, Gallimard, 1988.
169
culoare politică. În acest context, “faptul istoric” îşi pierde din semnificaţie şi consecinţe
în favoarea subiectivismului sau chiar a ficţiunii1.
Comunităţile sociale au păstrat imaginea de fapt a marilor personalităţi, ca
expresie a memoriei sociale a faptelor pe care acestea le-au întreprins, chiar dacă
au avut consecinţe benefice sau distructive în plan social (adică, “cu bune şi cu
rele!”). Pentru acestea, relevant este, în toate epocile istorice, “faptul social”, care
produce, în orice condiţii, efecte sociale.
Pentru susţinerea argumentelor noastre, am apelat la cazuistica oferită de
destinul a şase personalităţi ale istoriei românilor: voievozii Vlad Ţepeş, Mihai
Viteazul şi Constantin Brâncoveanu, revoluţionarii Tudor Vladimirescu şi Avram
Iancu, precum şi omul politic Iuliu Maniu.
În contextul istoric în care a trăit, Vlad Ţepeş a fost un aprig luptător pentru
apărarea ţării, atât împotriva Imperiului Otoman, ale cărui oşti ajunseseră la porţile
Vienei, cât şi împotriva anarhiei în care o aduseseră luptele fratricide dintre partidele
boiereşti (Dăneşti şi Drăculeşti)2. Potrivit filosofiei sale de viaţă, toţi locuitorii ţării
trebuiau să muncească pentru a-şi asigura resursele de trai, iar vagabonzii şi cerşetorii au
fost consideraţi hoţi şi pedepsiţi cu cruzime. Aproape orice infracţiune - de la minciună şi
furt până la omor - trebuiau aspru pedepsite, el fiind convins de justeţea şi eficacitatea
măsurilor luate. În timpul domniei sale, Ţara Românească şi-a obţinut temporar
independenţa faţă de Imperiul Otoman.
Îndeosebi împotriva duşmanilor interni s-a dovedit necruţător, folosind
metodele specifice epocii, din care făceau parte şi execuţiile şi supliciile cu caracter
exemplar şi de intimidare. A ajuns vestit mai ales prin utilizarea tragerii în ţeapă a
celor care atentau la domnie ori aduceau pe capul ţării jug străin. Acest fapt a fost
speculat de şaşii transilvăneni, care au avut mult de pătimit datorită faptului că au
ignorat legile interne ale Ţării Româneşti privind comerţul şi pentru că adăposteau
pretendenţi la tronul Ţării Româneşti. Datorită disputelor cu negustorii saşi
braşoveni, aceştia l-au caracterizat, propagandistic, ca domnitor crud, deşi
„cruzimea” manifestată de capetele încoronate ale acelor vremuri, inclusiv din
apusul Europei, nu era mai prejos. Datorită intrigilor saşilor, a fost arestat de către
regele Ungariei, Matei Corvin şi întemniţat la Visegrad, vreme de aproape 14 ani.
Porecla „Ţepeş" i-a fost atribuită ca urmare a execuţiilor prin trasul în ţeapă.
Chiar şi turcii, în rândul cărora a semănat mare groază, l-au numit Kazikli Bey (Prinţul
Ţepeş). Acest nume a fost utilizat pentru prima oară într-o cronică valahă din anul 1550,
fiind preluat şi păstrat în istoriografia românească. Măreţia şi valoarea sa au fost
recunoscute chiar de către sultanul Mahomed al II-lea, care în anul 1462, la vederea
pădurii de ţepi din faţa cetăţii Târgovişte, unde fuseseră înfipte craniile a peste 20.000 de
captivi turci, a făcut cale întoarsă la Istanbul.

1
2. P. Ricoeur, Memorie, istorie, uitare, Editura „Amarcord”, Timişoara, 2001.
2
Emil Stoian, Vlad Ţepeş - mit şi realitate istorică, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1989; Denis
Buican, Dracula şi avatarurile sale, Bucureşti, Editura „Scripta”, Bucureşti, 1993; Neagu
Djuvara, De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 2007.
 Vlad Ţepeş a fost asasinat la sfârşitul lunii decembrie 1476, de către boieri
munteni, ostili domniei. Corpul său a fost decapitat şi capul trimis sultanului, care l-a
aşezat într-o ţeapă. Ipoteza potrivit căreia „Drăculea“ ar fi fost îngropat la Mănăstirea
Snagov se pare că este infirmată de cercetările recente, potrivit cărora mormântul s-ar afla
la mănăstirea Comana, ctitoria voievodului. Deci, Vlad Ţepeş a căzut jertfă războiului
fratricid dintre grupările de boieri munteni, susţinute de către marile puteri vecine,
care îşi disputau Ţara Românească.
Voievodul Vlad Drăclea (Ţepeş) a rămas în memoria socială ca omul legii
şi al ordinii statale. Personalitatea sa a generat multe povestiri şi anecdote, chiar în
timpul vieţii sale, în care i-au fost recunoscută chemarea sa aprigă la onestitate şi la
ordine. Însă, memoria istorică i-a fost conservată de străini, îndeosebi de către saşi,
care l-au caracterizat ca pe un tiran însetat de sânge. Prin cartea scriitorului britanic
Bram Stoker, intitulată Dracula - o ficţiune în care sunt inserate necritic fapte
petrecute în Transilvania şi în Anglia secolului XIX - Vlad Drăculea a fost
transformat în mit literar modern al vampirului, iar Transilvania a fost asociată
personajului fictiv „Dracula”.
Mihai Viteazul a urcat în ierarhia politico-statală potrivit cutumelor,
împrejurărilor şi specificului epocii în care a trăit1. A fost stolnic al curţii voievodului
Mihnea Turcitul, apoi ban al Craiovei în timpul domniei voievodului Alexandru cel Rău,
iar în septembrie 1593, cu ajutorul patriarhiei de la Constantinopol, dar şi al sultanului, a
devenit voievod al Ţării Româneşti. În acest sens, a aderat, cu acordul boierilor, la
„Liga Sfântă” - o coaliţie a statelor creştine, constituită din iniţiativa Papei
Clement al VIII-lea, din care iniţial au făcut parte Statul Papal, Spania, Austria,
Ferrara, Mantova şi Toscana, la care a aderat ulterior şi Transilvania (Anglia şi
Polonia manifestând rezerve faţă de politica de cruciadă a papalităţii).
Războiul cu Imperiul Otoman, început printr-o revoltă izbucnită în
noiembrie 1594 şi soldată cu suprimarea creditorilor levantini şi a întregii
garnizoane otomane staţionată în Bucureşti, a arătat dimensiunea istorică a
voievodului Mihai Viteazul. Sunt elocvente în acest sens, atacurile asupra cetăţilor
turceşti de pe ambele părţi ale Dunării (Giurgiu, Hârşova, Silistra ş.a.), seria de
victorii împotriva tătarilor şi turcilor (la Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti), apoi
victoriile de la Călugăreni (13/23 august 1595), Târgovişte şi Giurgiu (din toamna
aceluiaşi an), precum şi campania militară din sudul Dunării – soldată cu cucerirea
cetăţilor Isaccea, Măcin, Cernavodă, Rasgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra,
Rusciuc, Şiştov, Nicopole şi Vidin. În acest context, Mihai Viteazul a fost privit de
către întreaga creştinătate balcanică drept eliberator, iar după moartea sa, în hârtiile
găsite sub pernă, s-a aflat o scrisoare în care aceşti creştini îl numeau „Steaua lor
răsăriteană”.

1
Nicolae Bălcescu, Istoria Românilor sub Mihaiu-Voievod Viteazul, Institutul de Arte
Grafice şi Editura „Minerva”, Bucureşti, 1902; Constantin C. Giurescu, Istoria românilor,
volumul II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000; Petre P. Panaitescu, Mihai Viteazul,
Editura „Corint”, Bucureşti, 2002.

171
 Prins între trei puteri rivale (imperiul habsburgic, imperiul otoman şi regatul
polon), care se confruntau pe teritoriul Ţării Româneşti, gâlceava dintre statele creştine
din apusul Europei în privinţa câştigului pe care urmau să-i aibă în urma înfrângerii
decisive a turcilor, precum şi starea critică în care a ajuns ţara, l-au obligat la concesii faţă
de marea boierime. Astfel se explică „aşezământul” sau legarea ţăranilor de glie, prin
care rumânii (ţăranii fără pământ din Valahia) au fost siliţi să rămână pe moşia pe care se
aflau în acel moment. Aceasta a fost o decizie nepopulară, însă vitală pentru
supravieţuirea statului, care l-a lipsit însă de „oastea de ţară”, fiind nevoit să apeleze la
oaste de mercenari. Politica agresivă a regatului polon, care urmărea anexarea Ţării
Româneşti şi Moldovei, coroborată cu pretenţiile principilor Transilvaniei de a institui
suveranitatea asupra Ţării Româneşti, precum şi destrămarea, în fapt, a coaliţiei
antiotomane, l-au obligat să utilizeze diplomaţia în relaţiile cu Imperiul Otoman,
dovedindu-se şi un mare diplomat al timpului.
În faţa diminuării unităţii militare a celor trei ţări româneşti, Mihai Viteazul a
decis să pună în aplicare „planul dacic” – în speţă Unirea acestora, crezând că se poate
bizui pe sprijinul Imperiului Habsburgic. Astfel a intrat cu oştile în Transilvania, iar după
victoria de la Şelimbăr (18/28 octombrie 1599), la 1 noiembrie 1599 şi-a făcut intrarea
triumfătoare în cetatea Alba Iulia. În luna mai 1600, după alungarea de pe tronul
Moldovei a voievodului Ieremia Movilă, instalat de poloni, Mihai Viteazul s-a intitulat
„Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei”. O atenţie deosebită a
acordat Transilvaniei, unde românii se aflau de sute de ani sub apăsarea nobilimii ungare.
A construit o biserică ortodoxă la Alba Iulia, l-a numit ca mitropolit al Transilvaniei pe
Ion de la Prislop şi a acordat anumite înlesniri preoţilor şi iobagilor români din
Transilvania.
Pentru distrugerea ,,planului dacic” a lucrat pe faţă regatul polon, iar în
ascuns împăratul habsburg, care l-a considerat pe voievodul Mihai doar ca locţiitor
al său în Transilvania. Intervenţa oştilor polone în Moldova şi Ţara Românească l-
au determinat ia calea pribegiei şi să solicite sprijinul împăratului habsburg. Cu
ajutorul acestuia a pornit campania de recucerire a ţinuturilor româneşti, iar prin
victoria în bătălia de la Guruslău (3 august 1601), l-a îndepărtat pe Sigismund
Bathory din Transilvania, apoi l-a gonit pe Simion Movilă, instalat de poloni pe
tronul Ţării Româneşti. Perspectivele unei noi uniri a ţărilor române au dat la iveală
perfidia habsburgică.
Din ordinul împăratului Rudolf al II-lea, în 9/19 august 1601, la 3 kilometri sud
de Turda, Mihai Viteazul a fost ucis de către la mercenarii generalului Gheorghe Basta.
Capul său a fost luat de unul dintre căpitani şi înmormântat de Radu Buzescu la
Mânăstirea Dealu, lângă Târgovişte. Pe lespedea de piatră de la Mănăstirea Dealu stă
scris: „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au
fost domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei”. Deci, voievodul Mihai a fost
ucis mişeleşte, căzând jertfă perfidiei Imperiului habsburgic, care avea pretenţii de
suveranitate asupra celor trei ţări române.
În memoria socială voievodul Mihai a rămas ca făuritor al primei uniri politice
a ţinuturilor româneşti din spaţiul vechii Dacii, fărâmiţat după moartea regelui regelui
Burebista şi stăpânit temporar de diferite neamuri străine venite de aiurea sau de imperii
vecine. Prin fapta sa, el a fixat un obiectiv vital pentru naţiunea română: statul naţional
unitar, devenit realitate în anul 1918. Toţi voievozii care urmat pe tronul Ţării Româneşti
şi au năzuit la refacerea unităţii naţionale s-au raportat la el şi la faptele sale. Pentru
popor a rămas „Viteazu”, chipul şi faptele sale fiind păstrate peste veacuri în cântece,
legende şi povestiri. În istoriografia naţională românească a rămas ca unificator de ţară,
însă istoricii potrivnici unităţii naţionale îl consideră un aventurier sau un tiran şi-l
ponegresc fără încetare.
Constantin Brâncoveanu a trăit într-o epocă în care aveau loc intense
acţiuni politice şi diplomatice pentru stăvilirea expansiunii ţariste şi otomane, fiind
urcat pe tron de către marea boierime munteană.1 Prins între trei imperii
(habsburgic, otoman şi ţarist) care se luptau pentru subordonarea spaţiului carpato-
danubian, el a fost nevoit să folosească o politică externă abilă, care l-a ajutat să se
menţină pe tron vreme de 26 de ani, o minune pentru acele vremuri. Până în anul
1709 a reuşit să menţină o politică echilibrată între Imperiul Otoman – căruia îi era
vasal – şi Imperiul Sfântului Imperiu Roman de naţiune Germană – cu care a
încheiat mai multe tratate secrete, în schimbul cărora a primit pentru el şi pentru
familia sa mai multe moşii şi titluri nobiliare.
Greşelile sale politice au început în anul 1709, după înfrângerea, la Poltava
a regelui Suediei, Carol al XII-lea, de către oştile lui Petru cel Mare şi pătrunderea
ruşilor pe teritoriul Moldovei, cu acordul voievodului Dimitrie Cantemir, pentru a
lupta cu sultanul. El a crezut că poate juca „la două capete”, încercând să se alieze,
în ascuns, cu ruşii pentru a profita de un conflict între cele două imperii, însă după
înfrângerea ruşilor la Stănileşti, pe Prut, în anul 1711, a intrat în dizgraţia
sultanului, care a hotărât să-l suprime. Pentru aceasta a pus la cale un plan, aplicat
abia după trei ani, când Constantin Brâncoveanu nici nu mai bănuia că ar mai avea
duşmani. Toate rudele sale, Cantacuzinii - care îi sprijiniseră până atunci domnia -
s-au întors împotriva lui.
În planul administrării ţării, Constantin Brâncoveanu nu s-a depărtat de
spiritul epocii în care a trăit, practicând o fiscalitate excesivă. A fost mare
proprietar de moşii, de pe urma cărora a adunat o avere fabuloasă, despre care s-a
vorbit în vremea respectivă. Adevăratul administrator al averii Brâncovenilor a fost
Doamna Marica - cea care a cunoscut rostul fiecărei moşii şi al fiecărei case,
precum şi a sumelor de bani care au fost depozitate în băncile din vestul Europei
(Viena, Veneţia sau Amsterdam).
Voievodul Constantin Brâncoveanu s-a remarcat îndeosebi în plan cultural.
În timpul domniei sale s-au tipărit în Ţara Românească numeroase cărţi româneşti,
greceşti, slave şi chiar arabe, turceşti şi georgiene şi s-a creat în arhitectură un stil
caracteristic, denumit stilul brâncovenesc. Cea mai de seamă ctitorie a sa este
Mănăstirea Horezu. De asemenea, a înfiinţat Academia din Bucureşti, o şcoală

1
D. Cantemir, Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor, în Opere, vol. V, Bucureşti
1878; Vasile Drăguţ, Nicolae Săndulescu, Arta brâncovenească, Bucureşti, 1971;
Constantin Basarab Brâncoveanu, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi bibliografie de
Nicolae Edroiu, Editura Polirom, Craiova, 2004;

173
superioară având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mănăstirea
„Sfântul Sava”.
Planul privind suprimarea lui Constantin Brâncoveanu a fost pus în aplicare în
contextul în care sultanul pregătea o mare ofensivă militară împotriva Imperiului Roman
de naţiune Germană. El a fost suspectat de trădare, fiind mazilit şi dus la Istanbul
împreună cu familia şi o parte din averi. A fost închis la „Edikule” şi „căznit” pentru a
spune unde şi-a ascuns restul averii. I s-a acordat clemenţă, cu condiţia să se lepede de
credinţa creştină şi să adopte religia mahomedană, însă a refuzat. Astfel, în ziua de 15
august 1714 Constantin Brâncoveanu şi însoţitorii au fost omorâţi în mod bestial de către
turci, de faţă cu reprezentanţii diplomatici ai celor mai mari puteri europene, care n-au
ridicat „un deget” pentru a-i salva. Primul executat a fost Ianache Văcărescu, urmând fiii
cei mari. Înspăimântat, mezinul Matei a fost gata să renunţe la creştinism, însă, tatăl său
s-a împotrivit, iar călăul i-a retezat capul. Constantin Brâncoveanu însuşi a îngenuncheat
ultimul în faţa gâdelui, fiind decapitat. Capetele celor şase martiri au fost plimbate pe
străzile din Istanbul în vârfuri de suliţe, iar trupurile, aruncate în Mare.
Doamna Marica a aflat vestea în închisoare, iar cu ajutorul Patriarhiei
Constantinopolului cadavrele au fost salvate din valurile Mării şi îngropate la mănăstirea
Halki, zidită în vremea împăratului Ion Paleologul. Trupul lui Constantin Brâncoveanu a
fost adus mai târziu în ţară şi îngropat la biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti,
zidită de el.
Constantin Brâncoveanu a rămas în memoria socială ca un sprijinitor al
culturii şi un mare creştin. Biserica ortodoxă a recunoscut martiriul său, fiind
canonizat şi trecut în rândul sfinţilor creştini.
Tudor Vladimirescu s-a ridicat de jos, „din popor”, într-un context socio-
politic marcat de dominaţia spiritului fanariot în toate sferele vieţii sociale1. În
tinereţe a făcut comerţ, ocupându-se îndeosebi de exportul de vite, apoi a cumpărat
pământ şi a făcut comerţ pe cont propriu. Călătoriile sale în Transilvania şi la Viena,
precum şi înscrierea în oştirea pandurilor (înfiinţată de fanarioţi pentru a fi folosită
mai ales înăbuşirea unei revolte) i-a permis să înţeleagă interesele marilor puteri ale
timpului în spaţiul românesc. Calităţile sale de militar, precum şi orientarea sa
strategică au fost relevate în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1806-1812,
când a luptat în oastea ţarului Rusiei, fiind recompensat cu Ordinul Vladimir, clasa
a III-a.
El a perceput crudele realităţi ale ţării odată cu numirea sa, în anul 1806, în
funcţia de vătaf (administrator) al plaiului Cloşanilor. Ura sa faţă de fanarioţi, dar
şi faţă de sprijinitorii lor turci a devenit publică după ce trupele otomane din
garnizoana Ada-Kaleh au devastat judeţele Mehedinţi şi Gorj, i-au distrus
gospodăria lui de la Cerneţi şi i-au luat toate bucatele.

1
Mihai Cioranu, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, în N. Iorga, Izvoarele contemporane
asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1921; Constantin Aricescu, Istoria
Revoluţiunii române de la 1821, ediţie îngrijită, cuvânt înainte, note, indice şi bibliografie
de Vl. Osiac, Ion Pătroiu, Dinică Ciobotea, Editura “Scrisul Românesc”, Craiova, 1996; G.
D. Iscru, Revoluţia română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Editura “Nicolae
Bălcescu”, Bucureşti, 1996;
 Despre hotărârea „Eteriei” de a porni mişcarea de eliberare a Greciei de pe
teritoriul Ţării Româneşti a aflat cu prilejul prezenţei sale în Bucureşti, pentru
susţinerea unui proces de moşie în faţa Divanului. În acel context, a considerat că a
sosit momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă împotriva fanarioţilor şi nu
împotriva turcilor, singura cooperare cu Eteria urmând a fi înlesnirea, de către
panduri, a trecerii lui Ipsilanti peste Dunăre.
Însă, „Comitetul de oblăduire” compus din boieri pământeni, care l-a
însărcinat pe Tudor să ridice „norodul la arme“ pentru a înlătura regimul fanariot,
a fost speriat de conţinutul revoluţionar al „Proclamaţiei de la Padeş“. Văzând
norodul adunându-se la chemarea lui Tudor pentru „a întâmpina răul cu rău”, a
trimis corpuri de oaste pentru a-l opri, căci gloatele adunate sub arme strigau „jos
Fanarioţii!”, dar şi „Jos Ciocoii! şi „Să strivim capul şerpilor”.
Tudor a intrat în Bucureşti în fruntea „adunării poporului“, fiind primit cu
entuziasm de către orăşeni, astfel că, în primăvara anului 1821 a preluat, de fapt,
conducerea ţării, fiind numit de către popor „Domnul Tudor“. Însă, intrarea lui
Alexandru Ipsilanti la Bucureşti în fruntea unei armate slabe şi nedisciplinate (după ce
acţiunea lui fusese dezavuată de către Rusia), precum şi somarea acestuia să treacă
Dunărea, pentru ca Ţara Românească să nu fie transformată în teatru de război, a generat
un conflict deschis între cele două mişcări. Intervenţia masivă a turcilor în Ţara
Românească l-a obligat pe Tudor să se retragă spre Oltenia, refuzând să se alăture
eteriştilor pentru a lupta împotriva turcilor.
Aşa s-a ajuns la complotul şi la asasinarea mişelească a lui Tudor. La
Piteşti a fost arestat de către eterişti, apoi a fost dus sub pază, prin Câmpulung, la
Târgovişte. El a fost interogat şi maltratat din ordinul lui Alexandru Ipsilanti de
către criminalul Vasile Caravia, apoi a fost dus de către un grup de eterişti în dosul
Mitropoliei, aproape de grădina zisă „a lui Cicârlan”. Acolo fuseseră trimişi
dinainte câţiva eterişti pentru a-i săpa groapa într-un şanţ. În noaptea de 27/28 mai
1821 a fost decapitat, iar corpul său a fost aruncat în groapa care fusese pregătită şi
acoperit cu pământ şi cu paie. Faptele sale au contribuit la desfiinţarea regimului
fanariot şi instituirea domniilor pământene.
Tudor Vladimirescu a rămas în memoria socială ca luptător pentru
drepturile naţionale şi sociale ale românilor, simbolul revoluţiei de la 1821 din
Ţara Românească, norodul amintindu-şi multă vreme de „domnul Tudor”.
Avram Iancu a devenit unul dintre fruntaşii intelectualităţii româneşti
transilvănene, luptătoare pentru emancipare socială şi naţională1. El a cunoscut în
profunzime realităţile Transilvaniei începând cu anul 1846, când a devenit cancelarist la
Târgu Mureş. În anul 1848 a devenit avocat, implicându-se temeinic şi cu tenacitate în
apărarea drepturilor politice ale românilor.
Avram Iancu s-a numărat printre iniţiatorii şi organizatorii adunărilor de la Blaj
din 30 aprilie, 15-17 mai şi 15-23 septembrie 1848. În urma refuzului guvernului
revoluţionar ungar de a acorda libertăţi naţionale românilor, precum şi al votării unirii

1
I. Lupaş, Avram Iancu, Cluj, 1924; Ştefan Pascu, Avram Iancu. Viaţa şi faptele unui erou şi
martir, Bucureşti, 1972; Horia I. Rusu, Avram Iancu¸ Bucureşti, 1966;

175
Transilvaniei cu Ungaria de către Dieta din Cluj, Avram Iancu a preluat conducerea
luptei pentru rezolvarea problemei sociale şi naţionale. El a devenit conducătorul cetelor
înarmate ale românilor din Transilvania şi, ajutat de autorităţile militare austriece, a
organizat apărarea în Munţii Apuseni, respingând numeroase atacuri ale trupelor
revoluţionare ungare. În acest context, şi-a câştigat o mare popularitate printre ţăranii
minerii din Munţii Apuseni. Însă, luptele din Munţii Apuseni au slăbit atât forţele
revoluţionare ungare, cât şi pe cele ale românilor, iar armata ţaristă, chemată în ajutor de
împăratul Austriei, a înfrânt armata revoluţionară ungară la Sighişoara. Apoi, trupele
revoluţionare ungare, copleşite de armatele austriece şi de cele ruseşti, trădate de unii
generali, au capitulat la Şiria, în 13 august 1849, iar în Transilvania a fost reinstaurată
dominaţia habsburgică.
După revoluţia din anii 1848-1849, Avram Iancu, înţelegând perfidia
Austriei, a refuzat să primească decoraţia pe care împăratul Franz Joseph a dorit să
i-o confere pentru meritele sale din timpul luptelor contra revoluţionarilor unguri.
Decepţia provocată de neîmplinirea misiunii i-a tulburat mintea, boala l-a chinuit
două decenii, în ultimii ani umblând din sat în sat şi cântând din fluier. S-a stins din
viaţă la 10 septembrie 1872 la Baia de Criş, fiind îngropat la Ţebea (judeţul
Hunedoara), lângă „Gorunul lui Horea”.
Avram Iancu a rămas în memoria socială ca simbol al revoluţiei
române din Transilvania din anii 1848-1849 şi aprig luptător pentru
drepturile naţionale şi sociale ale românilor, ţăranii români din Munţii
Apuseni numindu-l „Craiul munţilor”. Despre Avram Iancu, George Bariţiu
spunea că acesta „va vieţui în memoria noastră şi a tuturor generaţiilor ce ne
vor succede nouă până când istoria omenimei va mai avea sa consemne câte
ceva din viaţa naţiunei daco-romaneşti”.
Iuliu Maniu şi-a început cariera politică odată cu revenirea în
Transilvania, iar în anul 1897, la numai 24 de ani, a fost cooptat în Comitetul
de conducere al Partidului Naţional Român din Transilvania1. Curajul şi
intransigenţa sa au ieşit la iveală, în condiţii vitrege de discriminare politică
şi socială din Imperiul Austro-Ungar, odată cu alegerea sa, în anul 1906, ca
deputat în Parlamentul din Budapesta. Împreună cu personalităţi ale mişcării
naţionale româneşti din Transilvania şi ale Partidului Naţional Român, Iuliu
Maniu a participat activ la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat şi la
înfăptuirea unităţii naţionale româneşti. Credinţa sa în triumful libertăţii
româneşti a fost exprimată în cuvântarea ţinută cu ocazia Adunării naţionale
de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, precum şi în actele semnate în calitate
de preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei.
După dizolvarea Consiliului Dirigent, în anul 1920, şi stabilirea sa la
Bucureşti, relaţiile dintre el şi politicienii din vechiul Regat s-au înrăutăţit,

1
Mureşan Pompiliu Pop, Adevărul despre Iuliu Maniu, Bucureşti, 1946; Ioan Scurtu, Iuliu
Msaniu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995; Stan Apostol, Iuliu Maniu – naţionalism şi
democraţie (biografia unui mare român), Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti, 1997.
acuzând favorizarea Partidului Naţional Liberal şi împingerea intelectualităţii
ardelene într-un con de umbră. El a refuzat chiar să voteze Constituţia din anul
1923, pe care a considerat-o prea centralistă, invocând chestiuni de principiu şi a
reclamat faptul că noua Constituţie nu a făcut decât să cimenteze oligarhia din Vechiul
Regat. Iuliu Maniu nu a participat nici la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria
la Alba-Iulia, sub pretextul că ceremonia era monopolizată de către ierarhii ortodocşi,
deşi o mare parte a românilor din Transilvania erau greco-catolici.
Din iniţiativa sa, Partidul Naţional Român din Transilvania s-a unit în anul 1926
cu Partidul Ţărănesc condus de Ion Mihalache, constituind Partidul Naţional Ţărănesc.
Astfel, a devenit preşedinte al acestui partid în două rânduri (1926-1933 şi 1937-1947) şi
de trei ori a ajuns prim-ministru al României (între anii 1928-1933). Pentru a aduce
Partidul Naţional Ţărănesc la putere, s-a implicat în organizarea unor proteste publice
împotriva guvernelor liberale (manifestaţiile din luna mai 1928) şi a plănuit efectuarea
„Marşului asupra Bucureştiului” al ţăranilor ardeleni, după modelul Marşului asupra
Romei al lui Mussolini.
Contradictorie şi oscilantă a fost şi poziţia sa faţă de monarhie. El a
susţinut reinstalarea pe tron a lui Carol Caraiman (care aştepta Marea Britanie
desfăşurarea evenimentelor), sub anumite condiţii (că-şi va relua căsnicia cu regina
Elena, mama regelui Mihai etc.) şi a plănuit încoronarea acestuia la Alba Iulia.
Datorită faptului că manifestele au fost imprimate în Ungaria, planul a fost dejucat
de către serviciile române de informaţii. Carol a fost reinstalat pe tronul României
în anul 1930 tot cu ajutorul lui Iuliu Maniu, dar nu a mai recunoscut cele promise şi
l-a înlăturat pe Iuliu Maniu de la guvernare.
Până în anul 1938, când Carol al II-lea a instituit dictatura regală, s-a situat
în opoziţie, iar după preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu s-a declarat
opozant al regimului. El nu s-a implicat în actul de la 23 august 1944, iar după
preluarea puterii de către comunişti, în martie 1945, a continuat să fie încrezător în
sprijinul marilor puteri occidentale pentru eliberarea României.
Iuliu Maniu, ajuns la vârsta de 75 de ani, a fost arestat de către autorităţile
comuniste şi judecat într-un proces politic, început la 29 octombrie 1947, pentru pentru
„înaltă trădare”. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, el a fost condamnat la temniţă
grea pe viaţă, care echivala cu o condamnare la moarte. După o perioadă de detenţie în
închisoarea Galaţi, a fost transferat, împreună cu alţi lideri naţional-ţărănişti şi liberali la
Sighet. S-a stins din viaţă la 5 februarie 1953 în penitenciarul de la Sighet, cadavrul său
fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului.
Iuliu Maniu a rămas în memoria socială ca făuritor al statului naţional
unitar român, unul dintre cei mai de seamă oameni politici ai României Mari,
precum şi simbol al victimelor represiunii comuniste.
Aceştia au fost oamenii şi faptele lor. Ei sunt denumiţi generic „mari
personalităţi”, fiind, în fond elite sociale. Marile personalităţi ale neamului s-au născut
români şi au rămas români chiar dincolo de mormântul adesea necunoscut. Naţia
românească le-a conservat imaginea, ca pe o matrice simbolică, „aşa cum a fost”: părinţi
autoritari, iubitori de neam şi de moşie, doriţi de cei mulţi şi slabi, temuţi de cei „hicleni”
şi de duşmanii neamului. Însă, datorită frecventelor şi adesea sângeroaselor schimbări

177
politice, cu efecte perverse în plan social, românii au fost împiedicaţi de forţe adesea
necunoscute să-şi revendice toate elitele pe care le-au produs, fapt ce le-a permis altora să
le preia, să şi le asume şi să le confere dimensiune europeană1.
O explicaţie a percepţiei deformate faţă de unele elite sociale poate fi dată
printr-o cugetare filosofică, puternic impregnată de ideologii violente:
În istoria noastră, elitele sociale au ajuns la puterea de decizie în
momentele în care naţia era pe marginea prăpastiei. Ele au urcat pe scara socială
prin inteligenţă şi merit, însă puterea lor a fost de scurtă durată. Forţe de dezordine
internă s-au coalizat rapid şi au lucrat la dărâmarea lor, cu ajutorul „celor de jos”
(bucăţi din „talpa ţării”) - care, din ignoranţă, neştiinţă sau păcăliţi de sloganuri
patetice au început să „scuture” scara valorilor - sau cu ajutorul „centrelor de
putere”, sub motivul că „ies din ordine”.
Dacă elitele sociale au reuşit să urce câţiva fuştei ai scării sociale, o mulţime
nedefinită, dar întotdeauna eterogenă şi violentă, a încercat să-i coboare.
Dacă acestea au fost capabile să urce, grupuri bine şi cu sens dirijate din „cei de
jos”, incitaţi şi manevraţi cu abilitate de forţe adesea oculte, au scuturat scara pentru a
cădea, iar dacă s-au dovedit a fi „tari în pulpe”, au scuturat scara pentru a nu le lăsa să
urce „în pace”.
Dacă, în pofida agresărilor au ajuns în vârf, mulţi din „cei de jos” („proşti, dar
mulţi”) au luat pietre şi au aruncat în ele, pentru a le doborî sau măcar pentru a nu le lăsa
răgazul necesar a cugeta cum trebuie să coboare fără să se sfărâme.
Aşa s-a petrecut cu voievozii Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul şi Constantin
Brâncoveanu, cu Tudor Vladimirescu sau cu Avram Iancu, precum şi cu Iuliu
Maniu. „Datul cu părerea” despre elitele sociale ale neamului românesc este
apanajul gândirii ideologice, de care societatea românească n-a reuşit să se lepede
nici atunci, nici astăzi.
Memoria lor trebuie scoasă de sub agresiunea „politicului”, pentru a-i reda
generaţiilor următoare „aşa cum au fost”. Restu-s basne...

1
Vezi, pe larg, Aurel V. David, Studii de istorie a înălţării şi declinului naţiei româneşti,
Editura „Tempus Dacoromânia Comterra”, Bucureşti, 2006.
 NURMUHAMMET ANDALYP AND THE NATIONAL RENAISSANCE OF
TURKMENISTAN ( 1660-1740 )

Dr. Anton CARAGEA1

Abstract
Life and work of Nurmuhammet Andalyp – the national poet of
Turkmenistan

Key-words: Nurmuhammet Andalyp; national poet; Turkmenistan.

Cuvinte-cheie: Nurmuhammet Andalyp; poet naţional; Turkmenistan

An old proverb says that every man is an epoch, and rarely do we see such
a confirmation in a life of a person as the embodiment of an era as in the life and
work of Nurmuhammet Andalyp – the national poet of Turkmenistan.
Nurmuhammet Andalyp extensive work and the amplitude of the human
knowledge field in which he had activated made him, maybe more than other
contemporaries to feel that he was living the end of an age: the age of umma and
the beginning of a new time-the time of nation states.
At the cross roads of the XVII and XVIII centuries the Central Asia was
involved in tremendous transformation ,that will pave the road for nation state and
nation identity building.
The main configuration of this epoch, or trend if you prefer it so was the
end of the Islamic ideal of umma embodied in the declined of the three major
Islamic powers of that time: Persian Empire, Ottoman Empire and Mogul India. All
three major empires embodied the Islamic concept of umma of Islamic unity in
political and religious action. The Ottoman Empire absolved this concept after
Selim Yavuz campaign in Syria and Egypt at the beginning of XVI centuries that
lead to the downfall of Mameluc State and to the transfer of Caliphate to Istanbul.
From that moment the Ottoman Sultan raised claims until the end of Ottoman
Empire at the end of First World War that he will speak as leader of the Faithfull
and in their behalf. The Persian Empire after safavid revolution and acceptance of
shia`s as official doctrine did not accepted this as a limitation of his influence, just
the opposite personalities like Shah Abass the Great or Nadir Shah tried to use this
as an argument for an Islamic leadership of umma. Finally the Mongol Empire in
India was also transmitting by art, history and ideology the message of being at the
forefront of Islamic umma, as Emperor Humaiyun explained bluntly to Persian
Shah, we are the true representatives o f Islamic action at the borders of Islam.
All this three attempt of recreating the Islamic umma, the ideal of a
borderless, unified, cultural Islamic community was reaching his end. In India

1
Lector univ. dr. la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie a Universităţii
Spiru Haret
179
Mogul Empire was slowly but surely decaying on English control, in Europe
ottoman empire was in disarray after the defeat at the walls of Vienna and finally
the Persian Empire was suffering from internal conflicts and several external
defeats . This moment was clearing the way for the XIX century ideal of reform
and of nationalistic agenda and for the ideal of a nation state and nation building. In
this complex climate Nurmuhammet Andalyp is starting his existence. His
education is clearly that of an intellectual of the Middle Ages, or of umma. Is based
on tradition, on Koran and hadit`s analyses on study of Muslim, Bucara, Thirmidy,
Ibn Marja and is reflected in his work of Jafar El Sadie – the great shier thinker and
Imam.
So it is a conservative based education of religious horizons. The travel to
Bagdad it is also an important part of this traditional Islamic education, the value of
travel is highly regarded in Islamic education and a hadith says that you have to go
even to China to acquire knowledge .So his education in Bagdad, even that
information is scarcely is very possible and is the part of the Islamic upbringing.
Ahmed Hogea Yassauy-the Kazakh national poet goes also on travel to Bagdad and
Damascus. A travel to Bagdad for education is exactly what Nurmuhammet needs
for his work and image of this last age of search for a medieval type umma. The
travel to Bagdad is probably enlarging his knowledge on fiqh-islamic jurisprudence
and in kalam-islamic theology that are very clear notable in poems like Kyssai
Furgun, that could be described as a perfect example of koranic based analyses of
Moses role in Egypt and in Islamic theology. Undoubtedly there is a pronounced
poetry structure into his poem but the knowledge of interpretation of Koran is
clearly noticeable.
Also Nurmuhammet receives another emblem of typical Islamic
upbringing, his practical works skill in carpentry and farming. The Islamic tradition
requires, not as in Europe, a distain towards practice work, but in contrary a good
knowledge of practice work. Sultan Mohammed the II Conqueror of
Constantinople was an able arch builder, his father Sultan Murad a specialist in
dwelling construction, no ruler could gain the respect of his followers without
having practical skills. Nurmuhammet practical skills are exactly a part of this
necessary upbringing and wide horizons that Islamic education of the time was
supposed to be imposed on pupils. Despite this Islamic-umma centered education
Nurmuhammet destiny and works show us a personality that reached forward to
destiny and to the future of his people: nation state building and ideology.
Oguznama – his main patriotic or nationalist opera is exactly the kind of
opera that could stay at the bases of national renaissance. The Greek national
renaissance is based on the revival of Homeric Poems, Italy is looking at the roman
empire in XIX centuries when is recreating his national unity, German are looking
toward Barbarossa or even deeper in history at Arminius the legendary defeater of
Rome, France is looking at Vercingetorix and the gauls. Turkmen are looking
justly at Oguznama and Nurmuhammet Andalyp. By a stroke of genius the work
that needs to create a national literature, to create national community of destiny
was created.
 The construction of national identity is preceding the nation state building
because is offering the key elements to a nation state: a common history that is
binding the people together with the same memory, the same common traces and
emotions and personalities. After a common history book a nation state needs a
common language and Oguznama is offering exactly this – a common value history
and a common standard of language. Dante `s language in Divina Comedia became
modern Italian and the history that binds Italian people together, Oguznama
became the same unifying factor in Turkmenistan history. Also a creation of
national identity needs to draw a direction line, to set a standard for the evolution
of a country and a people. It is necessary to show them that in the past there is a
perfect model for them. If they achieved greatness and prosperity once, they will
achieve it again, it is what is called the authority citation – a historic proof of the
viability of the state and his existence. Oguznama is offering exactly this authority
quotation from history. In just 11 chapters Andalyp succeeded in offering the bases
for national construction in the beginning of XVIII centuries in a perfect work that
rather seems to be the fruition of XIX or XX century mind that an XVIII century
vision.
The rest of Andalyp works are perfect example of an umma ideal sharing
and of a perfect poet of his time. Kyssai Furgun and Sagdy Vkgas are both having
the same Islamic impact and Koran exegesis in poetic terms that is making an age
from medina to Otrar or from Agra to Istanbul. Undoubtedly Andalyp vision is a
special one as we see here a mixture of identifiable Shia tradition and folk story or
Sunni respectability exegesis’s or even Sufi inclination. Jamal din Maulana Rummi
influence is clearly pointed out, the Abu Muslim exegesis is also transparent but
the great role of Andalyp in retelling a story old as earth and century the story of
Moses is the reinterpretation and mixture of all this elements. If he will just be
satisfied with a Sufi vision or a Sunni vision or a shia interpretation than Andalyp
will just have being a normal poet of Sufi or Sunni allegiance but no, his
interpretation is so mixed that is becoming original and the old story of pharaoh is
becoming dress in new clothes: the clothes of perfect poet-of Nurmuhammet
Andalyp. This originality that survives in almost all of his works is I think
traceable in his love for folklore, for popular poetry, extremely visible in Destan
likes Leili Mejun. Andalyp is not just a folklore or popular tales collector, he is not
just repeating stories but he is enriching them and transformed old themes in
philosophical analyses objects. He is not a troubadour in European concept, her is
not just an enlighten in Sufi expression or just a regular court poet. His experience,
his sturdy life is saving him from mediocrity every time and is placing him in the
forefront. One more time Andalyp is surpassing his age being closer to the XIX
and XX century folk collectors that are putting the bases of national literature by
collecting and updating g traditional folk stories and poems. Andalyp is doing
exactly that unknowingly opening an era.
This tide rope walking between tradition and modernity is no where more
visible as in Yusup – Zuleiha Destan. The Destan is written at the request of
Shirgazi Han, ruler of Kiva between 1715-1723. This seems to be the beginning of
any arab or Islamic poetry in the Middle Age from Harun Al Rashid to Suleiman
181
Kanuni , a ruler orders a love poetry and the poet reveals to the enchanting world a
beautiful poem and his moths is filled by the caliph with pearls in recognition of
his poetic achievements. Not here. Andalyp escapes one more a common destiny,
he does not receive the pearls but he creates a pearl. A jewel about sacred love and
profane love, a contest between good and evil, between war and peace and a
sharply and sad regarded on human destiny and life come from a man who
nicknamed himself as THE POOR-GARYP. Yusup Zuleiha becomes just the
pretext of a love poem and is transformed in political analyses and in a declaration,
a manifesto of his poetic and humanist ideals of patriotic ardor and peace.
In this destan is his all life comprises: a medieval type ruler asks for a
medieval theme and composition and Andalyp pretending that is complying with
the subject and traditional structure of a poem celebrating love is creating a poem
manifesto.
How can we regard Andalyp work? Undoubtedly his patriotic and
nationalist construction will guarantee his survival as long as Turkmen people will
live, because Andalyp succeed something that only great poets succeed: to identify
himself with his people so strong that no amount of time could separate them. Also
Andalyp remains an interesting personage, the last intellectual of umma in
medieval shape and a messenger of a new world of nation’s states. A poet of love
and a poet of political stance and manifesto. The last of courtly poets and the first
national poet. All this are true and untrue in the same time because as Andalyp
escaped any classification 300 years ago he still eludes us today. Why? Maybe
because Andalyp will always be the poet of Gull-of a flower, the flower of
Turkmenistan independence and power and glory and this does not require any
classification just an appreciation. Andalyp and Turkmenistan will always be one
staying proud before centuries.
 MIŞCAREA DE NEALINIERE; CONSTITUIREA
ŞI AFIRMAREA EI ÎN ARENA INTERNAŢIONALĂ
Lector univ.dr. Elena Iuliana LACHE1
Rezumat
Mişcarea de Nealiniere constituie unul dintre cele mai importante
fenomene politice apărute pe scena relaţiilor internaţionale în timpul
Războiului Rece. Statele componente ale aceastei mişcări – majoritatea fiind
state asiatice şi africane care şi-au dobândit independenţa în urma destrămării
sistemului colonial – au adoptat o politică externă de neparticipare la
blocurile politico-militare, promovând, în schimb, colaborare pe baza
coexistenţei paşnice, a independenţei şi suveranităţii naţionale. Mişcarea de
Nealiniere a evitat, într-o măsură însemnată, uniformizarea relaţiilor
internaţionale, generată de politica de bloc, patronată de Statele Unite ale
Americii şi Uniunea Sovietică, reflectând diversitatea lumii contemporane.
Abstract
The Non-Aligned Movement is one of the most important political
phenomena that appeared on the international stage during the Cold War. The
states that were part of this movement – a big part of them being Asiatic and
African states that have gained their independency as a result of the decay of
the colonial system – have adopted a stand-off external policy regarding the
political military blocks, thus promoting, in exchange, collaboration on the
ground of the peaceful coexistence, national independence and sovereignty.
The Non-Aligned Movement dodged, in a big way, the unification of the
international relations generated by the block politics paternalized by the
United States of America and the Soviet Union, reflecting thus the diversity of
the contemporary world.
Cuvinte-cheie: Nealiniere; Război Rece; Lumea a Treia; confruntare Est-
Vest; coexistenţă paşnică.
Key-words: Non-Aligned; Cold War; The Third World; east-west
confrontation; peaceful coexistence.

Mişcarea ţărilor nealiniate reprezintă unul din cele mai importante

fenomene politice apărute pe scena mondială în epoca Războiului Rece. Statele
angajate în această mişcare au adoptat o concepţie de politică externă definită prin
neparticipare la blocurile politico-militare, patronate de cele două superputeri –
Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică –, promovând în schimb extinderea

1
Lector univ. dr. la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie a Universităţii
Spiru Haret
183
colaborării bi şi multilaterale pe baza principiilor coexistenţei paşnice, ale
independenţei şi suveranităţii naţionale.
Conceptul de nealiniere îşi are originea şi se cristalizează în perioada
imediat următoare celui de-al doilea război mondial, în strânsă legătură cu procesul
decolonizării şi al constituirii noilor state independente din Asia şi Africa. Practic,
toate statele care şi-au dobândit independenţa ca rezultat al destrămării sistemului
colonial au aderat la Mişcarea de Nealiniere. Preocupate de trecerea de la
independenţa politico-juridică la dezvoltare autonomă, aceste state se organizează
în grupuri de solidaritate, şi aceasta chiar imediat după război. Încă din primăvara
anului 1947, la iniţiativa Indiei, o conferinţă a ţărilor asiatice adună la New Delhi
peste 150 de delegaţi din 25 de ţări ale Asiei pentru a trata problemele decolonizării
şi ale subdezvoltării. Numeroşi oratori au acuzat puterile occidentale şi au denunţat
ceea ce considerau pericolele unui ajutor economic ce risca să înlocuiască fosta
dominaţie colonială prin „imperialismul dolarului”. O nouă conferinţă reuneşte în
capitala indiană, în ianuarie 1949, reprezentanţii guvernelor din Asia şi din Africa
pentru a protesta contra intervenţiei olandeze în Indonezia. Însă, într-un sens mai
larg, această adunare simboliza pentru primul ministri indian Jawaharlal Nehru
„spiritul libertăţii în faţa agresiunii occidentale”1.
Mişcarea de Nealiniere şi-a făcut simţită prezenţa în viaţa internaţională la
Conferinţa afro-asiatică desfăşurată în oraşul indonezian Bandung, între 18 şi 24
aprilie 1955. Această Conferinţă a fost convocată de către guvernele Birmaniei
(Myanmar), Ceylonului (Sri Lanka), Indiei, Indoneziei şi Pakistanului, care au
invitat la lucrări, alături de ele, 25 de ţări: ţările arabe independente – Egipt, Libia,
Irak, Liban, Siria, Iordania, Arabia Saudită, Yemen –, Turcia, Iran, Afganistan,
Etiopia, Coasta de Aur (Ghana), Liberia, Sudan şi Federaţia Africii Centrale
(aceasta din urmă nu şi-a trimis reprezentanţi), Cambodgia, Laos, Republica
Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord), Republica Vietnam (Vietnamul de Sud),
Thailanda, Filipine, Nepal, în fine, Republica Populară Chineză şi Japonia.
Conferinţa de la Bandung a votat o Cartă cuprinzând următoarele 10
principii:
„1. Respectul drepturilor umane fundamentale în conformitate cu scopurile
şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.
2. Respectul suveranităţii şi integrităţii teritoriale ale tuturor naţiunilor.
3. Recunoaşterea egalităţii tuturor raselor şi a egalităţii tuturor naţiunilor,
mari şi mici.
4. Neintervenţia şi neamestecul în afacerile interne ale altor ţări.
5. Respectul dreptului fiecărei naţiuni de a se apăra individual sau colectiv
conform Cartei Naţiunilor Unite.
6.a) Refuzul de a decurge la aranjamente de apărare colectivă destinate să
servească interesele particulare ale marilor puteri, oricare ar fi ele.
b) Refuzul unei puteri, oricare ar fi ea, de a exercita o presiune asupra
altora.

1
Istoria secolului XX, Vol. 2. Lumea între război şi pace (1945-1973), Sub
redacţia: Serge Berstein şi Pierre Milza, Editura All, Bucureşti, 1998, pp. 410-411.
 7. Abţinerea de la acte sau ameninţări de agresiune sau de la folosirea
forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice ale unei ţări;
8. Reglementarea tuturor conflictelor internaţionale prin mijloace paşnice,
ca negocierea sau concilierea, arbitrajul sau reglementarea în faţa tribunalelor, ca şi
a altor mijloace paşnice pe care le vor putea alege ţările interesate, conform Cartei
Naţiunilor Unite.
9. Încurajarea intereselor mutuale şi cooperării.
10. Respectul justiţiei şi obligaţiilor internaţionale”1.
Conferinţa afro-asiatică proclamă convingerea participanţilor „că o
cooperare amicală conform acestor principii ar contribui efectiv la menţinerea şi
consolidarea păcii şi securităţii, în vreme ce o cooperare în domeniile economic,
social şi cultural ar contribui la prosperitatea şi la bunăstarea tuturor”2.
Între problemele importante discutate la Bandung s-au aflat cele privind
„confruntarea Est-Vest”3, precum şi cele privind Taiwanul. Sir John Kotelawala,
premierul Ceylonului, susţinut de delegatul Irakului şi de cel al Turciei, a cerut
condamnarea „colonialismului sovietic în Europa de Est”. Liderul indian
Jawaharlal Nehru a replicat, cerând aderarea ţărilor afro-asiatice la o a treia forţă
internaţională, care să favorizeze coexistenţa între Est şi Vest. Delegaţii au
convenit asupra unei moţiuni vagi prin care se condamna colonialismul „sub toate
manifestările lui”. În ceea ce priveşte Taiwanul, Kotelawala a propus un plan de
pacificare care viza plasarea marii insule chineze sub tutela celor cinci state
organizatoare ale Conferinţei de la Bandung. Atitudinea sa anticomunistă a făcut ca
planul să nu fie acceptat de reprezentantul Republicii Populare Chineze. Totuşi, pe
23 aprilie Ciu Enlai a declarat: „Poporul chinez nutreşte sentimente de prietenie
faţă de poporul american. Poporul chinez nu doreşte un război cu Statele Unite, pe
tema destinderii în Extremul Orient şi, mai ales, în regiunea insulei Taiwan”4.

1
Constantin Buşe, Zorin Zamfir, Alexandru Vianu, Gheorghe Bădescu, Relaţiile
internaţionale în acte şi documente, vol. III (1945-1982), Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 89-92.
2
Ibidem.
3
Sintagma „confruntare Est-Vest” definea raporturile dintre cele două grupări
de state având în frunte Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică în perioada
Războiului Rece. În plan politic, această confruntare era percepută ca o competiţie între
două tipuri de societate, între capitalism şi socialism. Vestul întruchipa o orînduire
democratică, pluralism politic şi economie de piaţă liberă, iar Estul desemnând state
totalitare, sistem monopartit şi economie de comandă. De aceea, „confruntarea Est-
Vest” a avut un pronunţat caracter ideologic; cu alte cuvinte ea a concretizat competiţia
între două ideologii opuse, anume cea marxistă/comunistă şi cea liberală/burgheză.
Pe plan militar, „confruntarea Est-Vest” a dus la constituirea celor două alianţe
politico-militare/blocuri opuse: Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), în
1949, şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia (OTV), în 1955. Între cele două blocuri s-
a declanşat o cursă a înarmărilor fără precedent în istorie.
4
Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, Istoria relaţiilor internaţionale. 1948 –
până în zilele noastre, vol. II, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, p.
126-127.
185
 Conferinţa de la Bandung este prima reuniune intercontinentală a
popoarelor de culoare din istoria contemporană. „Aparţinem unor popoare diferite,
aparţinem unor sisteme sociale diferite şi ne aflăm la un nivel cultural diferit –
declara preşedintele Indoneziei, Ahmed Sukarno, la deschiderea Conferinţei.
Modul nostru de viaţă diferă. Dar suntem uniţi, de pildă, prin ura comună împotriva
colonialismului, indiferent în ce formă ar apărea el. Suntem uniţi prin ura comună
împotriva rasismului. Şi, în sfârşit, suntem uniţi prin hotărârea comună de a
menţine şi instaura pacea în lume”1. Conferinţa de la Bandung a condamnat în
unanimitate „exploatarea colonială, segregaţia rasială şi discriminarea”.
Colonialismul, sub toate manifestările sale – se arăta în comunicatul final al
Conferinţei – „este un rău căruia trebuie să i se pună capăt rapid”; se afirma,
totodată, că „problema popoarelor supuse asupririi străine, dominării şi exploatării,
constituie o negare a drepturilor fundamentale ale omului, este contrară Chartei
Naţiunilor Unite şi împiedică realizarea păcii şi cooperării mondiale”. În fine,
Conferinţa a propus crearea unui fond al Naţiunilor Unite pentru dezvoltare
economică, punerea la punct a unor proiecte comune ţărilor reprezentate şi, pe plan
cultural, „dreptul fundamental al popoarelor de a-şi studia propria limbă şi propria
cultură”2.
În concluzie, Conferinţa de la Bandung, fără un mare efect imediat, este
importantă mai ales prin vastul său ecou internaţional. Ea face să se nască speranţa
că în adoptarea marilor decizii ale politicii mondiale popoarele Lumii a Treia3 vor
avea propriul cuvânt de spus şi vor fi în măsură să facă să prevaleze o „a treia
cale”, neutralistă, în confruntarea dintre cele două superputeri. De altfel, Conferinţa
afro-asiatică de la Bandung, condamnând colonialismul şi asumându-si un
neutralism, căruia îi va succeda treptat conceptul de nealiniere, marchează apariţia
Lumii a Treia pe scena internaţională.

1
Constantin Buşe, Zorin Zamfir, Alexandru Vianu, Gheorghe Bădescu, op.cit.,
p. 88.
2
Istoria secolului XX, Vol. 2. Lumea între război şi pace (1945-1973), op.cit.,
p. 412.
3
Sintagma Lumea a Treia a apărut în Franţa. În 1952 sociologul şi demograful
francez Alfred Sauvy a publicat un faimos articol intitulat „Trei lumi, o planetă”
(L’Observateur, 14 august 1952) în care îşi imagina naşterea unei a „a treia lumi”,
comparând această „lume” cu Starea a Treia din vechiul regim din Franţa. Jurnaliştii
francezi se refereau încă de la jumătatea deceniului 6 al secolului XX la le tiers monde.
Aşadar, Lumea a Treia era percepută ca una din cele trei „lumi” în care ţările erau
împărţite în timpul Războiului Rece. Spre deosebire de Lumea Întâi (statele occidentale
dezvoltate economic) şi Lumea a Doua (Uniunea Sovietică, China şi alte state
comuniste), Lumea a Treia era formată din „ţări subdezvoltate” sau „ţări în curs de
dezvoltare”, marea majoritate din Asia şi din Africa eliberate de sub tutela colonială.
Ţările latino-americane vor fi incluse şi ele în Lumea a Treia la fel ca unele state
europene, precum Grecia, adică state cu nivel scăzut de productivitate – state care nu
erau nici industrializate, nici prospere, nici comuniste. Odată cu sfârşitul Războiului
Rece şi cu creşterea competitivităţii economice, expresia Lumea a Treia şi-a pierdut din
claritate şi semnificaţie.
 Acţiunea începută la Bandung a continuat în 1956 cu întâlnirea de la
Brioni între conducătorii Iugoslaviei, Iosip Broz Tito, Indiei, Jawaharlal Nehru şi
Egiptului, Gamal Abdel Nasser, la care au fost abordate problemele relaţiilor dintre
Est şi Vest, ale reducerii încordării internaţionale, necesităţii promovării unei
„neutralităţi pozitive” faţă de politica blocurilor militare. Nehru, Tito şi Nasser vor
deveni principalii animatori ai Mişcării de Nealiniere; ei se vor strădui să ofere
acestei mişcări dacă nu forme cu adevărat instituţionalizate, cel putin elemente de
continuitate şi eficienţă.
A urmat Conferinţa afro-asiatică de la Cairo, desfăşurată între 20
decembrie 1957 şi 1 ianuarie 1958, la care au participat delegaţii reprezentând 44
de state. În Declaraţia finală a Conferinţei se releva că „politica reprezentată prin
«Pantja Sila1» şi cele zece principii de la Bandung ca fiind cel mai bun mijloc
pentru a atenua încordarea internaţională şi pentru a pune capăt Războiului Rece.”
Conferinţa de la Cairo „declară că sprijină întru totul drepturile popoarelor la
libertate, autodeterminare, suveranitate şi independenţă totală şi drepturile lor de a-
şi rezolva problemele interne prin forţe proprii, de a-şi alege forma de guvernământ
în conformitate cu dorinţa lor”2.
Între 5 şi 12 iunie 1961 s-a desfăşurat la Cairo, la invitaţia Iugoslaviei,
Egiptului, Indoneziei, Indiei şi Afganistanului, o reuniune pregătitoare a unei
conferinţe la nivel înalt a ţărilor nealiniate, la care au participat reprezentanţi din
21 de state şi cel al Braziliei, în calitate de observator. Participanţii au decis ca la
începutul lunii septembrie 1961 să aibă loc la Belgrad prima Conferinţă a şefilor
de state sau de guverne a ţărilor nealiniate, pe ordinea de zi urmând să figureze
probleme de mare însemnătate pentru evoluţia relaţiilor internaţionale: „1.
Respectarea dreptului popoarelor şi naţiunilor la autodeterminare; lupta împotriva
imperialismului; lichidarea colonialismului şi a neocolonialismului. 2. Respectarea
suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor; neamestecul şi neintervenţia în
afacerile statelor; 3. Discriminarea rasială şi politica de apartheid. 4. Dezarmarea
generală şi completă; interzicerea experienţelor nucleare, problema bazelor militare
străine. 5. Coexistenţa paşnică între state şi sisteme politice şi sociale diferite. 6.
Rolul şi componenţa Naţiunilor Unite şi punerea în aplicare a rezoluţiilor sale. 7.

1
Expresia Pantja Sila semnifică, în vocabularul politico-diplomatic, cele cinci
principii ale coexistenţei paşnice înscrise în acordul dintre Republica Populară Chineză
şi India din 29 aprilie 1954 privind comerţul şi comunicaţiile între regiunea chineză
Tibet şi India. Aceste principii, însuşite de Conferinţa de la Bandung, sunt: respectul
reciproc al suveranităţii şi integrităţii teritoriale, neagresiunea, neamestecul în treburile
interne ale altui stat, egalitate şi avantaj reciproc, coexistenţă paşnică. Cele cinci
principii îşi au consacrarea într-o serie de documente internaţionale, bi şi multilaterale şi
au fost înscrise, între altele, în Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional
privind relaţiile prietenesti şi cooperarea între state, conform Cartei Naţiunilor Unite,
document adoptat de Adunarea Generală a ONU la 24 octombrie 1970. (Dicţionar
diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 655.)
2
Constantin Buşe, Zorin Zamfir, Alexandru Vianu, Gheorghe Bădescu, op.cit.,
pp. 93-94.
187
Problemele pe care le provoacă inegalitatea de dezvoltare economică; necesitatea
îmbunătăţirii colaborării economice şi tehnice între state etc.”1.
Reprezentanţii celor 21 de state, reuniţi la Cairo, au formulat criteriile
politice ale apartenenţei la Mişcarea de Nealiniere. Aceste criterii erau următoarele:
„1) politica de independenţă bazată pe coexistenţa paşnică; 2) sprijinirea mişcărilor
de eliberare naţională; 3) neapartenenţă la pactele militare multilaterale; 4)
neparticiparea la alianţe bilaterale cu marile puteri; 5) neacceptarea bazelor militare
străine pe teritoriul naţional”2.
O privire asupra celor cinci criterii permite concluzia că noile state formate
prin dezintegrarea imperiilor coloniale, mai întâi în Asia, apoi în Africa şi în alte
părţi ale globului, şi-au stabilit ca obiectiv primordial al politicii lor externe
menţinerea şi consolidarea independenţei abia dobândite. Din conţinutul ultimelor
trei criterii reiese vădit neparticiparea la blocurile militare şi respingerea politicii de
bloc. Se desprinde astfel constatarea că oricare dintre criteriile menţionate îşi are
suportul conceptual în principiile suveranităţii, independenţei şi egalităţii în
drepturi a statelor3.
Conferinţa la nivel înalt a ţărilor nealiniate de la Belgrad a avut loc între 1
şi 6 septembrie 1961. Ea a reunit reprezentanţi din 25 de ţări; în afară de
Iugoslavia, India şi Republica Arabă Unită au luat parte, şase ţări din Asia de Sud-
Est (Afganistan, Birmania, Cambodgia, Ceylon, Indonezia şi Nepal), cinci ţări din
Orientul Mijlociu (Arabia Saudită, Cipru, Irak, Liban, Yemen), trei ţări din Africa
de Nord (Maroc, Tunisia, Algeria), şase ţări din Africa aflate la Sud de Sahara
(Congo-Léopoldville, Etiopia, Ghana, Guineea, Somalia, Sudan), o ţară din Africa
de Vest (Mali), o ţară latino-americană (Cuba), la care s-au adăugat, în calitate de
observatori, Bolivia, Brazilia, Ecuador. La Conferinţa s-a remarcat prezenta unor
personalităţi precum: împăratul Etiopiei Hailé Sélassié, regele Hassan al II-lea al
Marocului, Mahommed al V-lea regele Nepalului, prinţul Norodom Sihanuk din
Cambodgia, arhiepiscopul Makarios al Ciprului, Kwame N’Krumah – preşedintele
Ghanei, Sékou Touré – preşedintele Guineei, Ahmed Sukarno – preşedintele
Indoneziei, Modibo Keita – preşedintele statului Mali, Habib Bourghiba –
preşedintele Tunisiei şi, bineînţeles, Gamal Abdel Nasser, Jawaharlal Nehru şi
Iosip Broz Tito.
Conferinţa de la Belgrad nu şi-a propus să constituie un „bloc” al ţărilor
nealiniate, ceea ce ar fi contravenit principiului nealinierii. Un obiectiv esenţial era
acela de acţiona la nivelul marilor puteri; cum spunea Tito: „Această reuniune îşi
propune să determine marile puteri să-şi dea seama că nu mai pot ţine singure în
mână destinul lumii”.4 În aceeaşi ordine de idei, în decembrie 1979, Tito sublinia:
„Politica de nealiniere nu a apărut ca rezultat al unei opţiuni formale sau al unor
înţelegeri prealabile între promotorii ei pentru crearea unui al treilea bloc – aşa cum

1
Ibidem, pp. 252-253.
2
Dr. Ştefan Năstăsescu, Suveranitatea şi dinamica relaţiilor internaţionale,
Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 147.
3
Ibidem.
4
Apud Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p. 205.
s-a încercat uneori să ni se impute –, ci ca expresie a intereselor vitale şi a
necesităţilor comune ale popoarelor de a trăi în pace, libertate şi independenţă, de a
fi participanţi egali în drepturi, şi nu observatori pe arena mondială”1.
Jawaharlal Nehru definea şi el conceptul de nealiniere politică încă din
1955, când declara: „Acolo unde libertatea este ameninţată, iar justiţia este în
primejdie, acolo unde se comit agresiuni, noi nu vrem şi nici nu putem să rămânem
neutri... Nu suntem neutri atunci când este vorba de pace, de o dominaţie
imperialistă sau în faţa unor probleme economice şi sociale”2.
Cuvintele frumoase ascund o altă realitate. India a întreţinut relaţii mai
bune cu Uniunea Sovietică decât cu Statele Unite ale Americii. Este „probabil” o
consecinţă a decolonizării, deşi americanii le-au reproşat adesea britanicilor
politica lor colonială, mai ales în India. Dar este, mai ales, o mai mare abilitate la
Moscova decât la Washington în a măguli aparenta detaşare afişată de New Delhi.
Sovieticii şi indienii împărtăşesc aproximativ aceleaşi idei privind cultul
planificării, al industrializării în marş forţat, al reformelor agrare, al monopolului
deţinut de sectorul public. Americanii şi indienii au opinii diferite referitor la
angajarea ideologică, la natura reformelor economice, dar mai ales la rolul
Pakistanului. Acest din urmă vecin musulman era pentru India „în cazul cel mai
bun doar un rival, care se sprijină pe China. Pentru Statele Unite, Pakistanul este un
aliat în Asia de Sud, care consolidează axa antisovietică. Cu atât mai bine dacă
americanii îşi iau precautii şi continuă să acorde un ajutor financiar şi alimentar
indienilor! Lucrul acesta ar permite autorităţilor de la New Delhi să-şi menţină
politica de nealiniere, să manevreze un bloc contra celuilalt, aşadar să păstreze
distanţa şi să nu piardă nimic din avantajele Războiului Rece”3.
S-a relevat, pe bună dreptate, că la Conferinţa de la Belgrad s-a îmbogăţit
conţinutul politicii de nealiniere. Astfel, în afara apelurilor privind încetarea
Războiului Rece şi începerea unui dialog între marile puteri, au fost formulate
iniţiative constructive privind soluţionarea problemei dezarmării, progresul
economic al ţărilor insuficient dezvoltate şi încheierea procesului de decolonizare.
Ea a constituit, totodată, un prilej de a lua atitudine contra neocolonialismului, care
se substituia constrângerilor politice directe. La Conferinţă au fost adresate mesaje
de pace preşedintelui Statelor Unite ale Americii John Fitzgerald Kennedy, de către
Sukarno şi Modibo Keita, şi primului secretar al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice Nikita Sergheevici Hruşciov, de către Nehru şi N’Krumah. În realitate,
cele două superputeri nu erau deloc mulţumite de Conferinţa de la Belgrad. Nikita
Hruşciov a ales chiar ziua de deschidere a lucrărilor Conferinţei pentru reluarea
unor experienţe nucleare atmosferice, dorind să arate astfel că „pentru marile puteri
nu este suficient să fii iubit, ci trebuie să fii şi temut”. Reacţia la Conferinţă faţă de
exploziile sovietice a fost împărţită. Reprezentantii Ceylonului, Indoneziei,
Irakului, Guineii, Marocului şi Algeriei au refuzat să facă orice comentariu, iar cei

1
Iosip Broz Tito, Iugoslavia socialistă şi politica ei, Editura Politică,
Bucureşti, 1972, p. 253.
2
Apud Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p. 323.
3
Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., pp. 323-324.
189
ai Birmaniei, Etiopiei, Arabiei Saudite, Sudanului şi Yemenului s-au mărginit la o
vagă condamnare a experienţelor nucleare în general. Reprezentantul Tunisiei a
pus pe acelaşi plan Uniunea Sovietică şi Franţa, având în vedere că aceasta din
urmă detonase recent bombe atomice în Sahara algeriană. Reprezentantii Libanului
şi Iugoslaviei şi-au exprimat surprinderea. Singurele condamnări formale au venit
de la reprezentantul Afganistanului, care s-a declarat „profund şocat”, de la cel al
Ghanei, al Ciprului şi al Indiei; Nehru a exprimat că pericolul mondial se agravase
prin decizia sovietică de a relua experineţele nucleare1.
Lucrările Conferinţei de la Belgrad, ca şi ale altor reuniuni ale statelor
nealiniate, n-au fost lipsite de ostilitate în ţările occidentale. Astfel, în presa acestor
ţări se considera că liderii statelor nealiniate au contactat încă de la Conferinţa de la
Bandung o boală „care funcţiona ca o societate de admiraţie reciprocă”; se acredita
„ideea că ieşirea noilor naţiuni din procesul malign de «subdezvoltare» necesita ca
ele să fie conduse de personalităţi carismatice. Această idee era implicată în
leninism, care învestise elitele de avangardă (şi spiritul lor călăuzitor) cu o
cunoaştere cvasisacră a procesului istoric. Era, de asemenea, implicată în
gandhism2, care acorda un rol politic determinant «omului sfânt» autoales şi a avut
o influenţă esenţială asupra generaţiei Bandung. Nehru, Sukarno, U Nu3 şi apoi
Nasser şi N’Krumah – şi multi alţii – nu erau doar lideri politici: ei erau şi lideri
spirituali, în sensul că ţara întruchipa nevoile spirituale ale unui popor iar
«eliberatorii» întruchipau ţara”4.
Mişcarea de Nealiniere a continuat sub forma diplomaţiei conferinţelor,
cuprinzând un număr tot mai mare de state, îndeosebi din rândul celor devenite
independente ca rezultat al accelerării procesului decolonizării; a crescut, de

1
Ibidem, p. 205.
2
Gandhismul – doctrină elaborată de liderul naţional şi spiritual indian
Mohandas Karamchand Gandhi supranumit mahatma (marele suflet, în limba hindi).
Doctrina sa presupunea proteste paşnice pentru a determina progres social şi politic.
Concepţiile sale politice se întemeiau pe toleranţă religioasă, nonviolenţă şi naţionalism
cultural, ostil impunerii valorilor culturale străine. „Faptul că era un personaj carismatic,
înţelept şi integru l-a predestinat să unească şi să conducă mişcarea naţionalistă când
principala sa formă de luptă era nesupunerea.” (Dicţionar Oxford de istorie universală
contemporană. De la 1900 până azi, Vol. I. A-J, Editura All, Bucureşti, 2007, p. 345.)
Relevând personalitatea lui Gandhi, la moartea sa în 1948, Nehru a spus că dispariţia sa
înseamnă „pierderea sufletului Indiei”. (Ibidem, p. 346.) După al doilea război momdial,
Gandhi a încetat să mai fie persoana potrivită pentru promovarea unei politici
pragmatice pe termen lung, datorită constantelor sale îndoieli, refuzului de a face
compromisuri când era vorba de idealurile sale. Iar aceste idealuri, de unitate, armonie
şi toleranţă religioasă corespundeau tot mai puţin părerii majoritătii populaţiei indiene
sau conducătorilor săi. În ianuarie 1948 este asasinat de un tânăr hindus radical,
nemulţumit de bunăvoinţa sa fată de musulmani (Idem.).
3
Numele prescurtat al liderului birmanez Nu Thankin U, prim ministru al
Birmaniei în anii 1948-1956, 1956-1958, 1960-1962.
4
Paul Johnson, O istorie a lumii moderne. 1920–2000, Traducere din engleză
de Luana Schidu, Ediţia a doua, revizuită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 498.
asemenea, numărul statelor participante la conferinţele nealiniaţilor, având statut de
observator sau de invitat. Se va manifesta, totodată, mai multă indulgenţă în
privinţa criteriilor de nealiniere.
La a doua Conferinţă a Mişcării de Nealiniere la nivel înalt, de la Cairo (5-
10 octombrie 1964), celor 25 de participanţi de la reuniunea precedentă li s-au
alăturat reprezentanţi ai altor 21 de state: 18 din Africa, plus Iordania, Siria şi
Kuweit. Zece ţări şi-au trimis observatori: nouă din America latină şi Finlanda.
Principalul document al acestei reuniuni, intitulat Programul pentru pace şi
colaborare internaţională, era alcătuit dintr-un preambul şi 11 secţiuni. Acest
program sintetiza problemele dezbătute de participanţi, şi anume: „Acţiunea
concertată pentru eliberarea ţărilor încă dependente şi eliminarea colonialismului,
neocolonialismului şi imperialismului; respectul dreptului popoarelor la
autodeterminare şi condamnarea folosirii forţei împotriva exercitării acestui drept;
discriminarea rasială şi politica de apartheid; coexistenţa paşnică şi codificarea ei
de către Organizaţia Naţiunilor Unite; respectul suveranităţii statelor şi integrităţii
lor teritoriale; reglementarea diferendelor fără ameninţare sau recurgere la forţă
conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite; dezarmarea generală şi completă;
utilizarea energiei atomice în scopuri paşnice; crearea de zone denuclearizate; pacte
militare, trupe şi baze străine; rolul Naţiunilor Unite în relaţiile internaţionale;
dezvoltarea economică şi cooperarea; cooperarea în domeniul educaţiei, ştiinţei şi
culturii”1. Astfel, Programul adoptat la Cairo relua problemele stringente ale vieţii
internaţionale.
A treia Conferinţă a Mişcării de Nealiniere la nivel înalt a avut loc la
Lusaka, în Zambia, între 8 şi 10 septembrie 1970. Un loc aparte în dezbaterile
acestei conferinţe l-a ocupat lărgirea posibilităţilor şi a modalităţilor de dezvoltare
a colaborării dintre ţările nealiniate în scopul accesului mai rapid la progresul
economic şi tehnico-ştiinţific. Au participat 65 de state, 54 având statut de membru
cu drepturi depline şi 11 în calitate de observatori. Au fost adoptate: Declaraţia
asupra păcii, independenţei, dezvoltării, cooperării şi democratizării relaţiilor
internaţionale şi Declaraţia privind nealinierea şi dezvoltarea economică, precum
şi 14 rezoluţii, printre care: Discriminarea rasială şi apartheidul; Nealinierea şi
Naţiunile Unite; Situaţia din Orientul Apropiat; Situaţia din Namibia; Situaţia
populaţiei zimbabwe (Rhodesia); Situaţia din Angola, Mozambic şi Guineea
Bissau; Situaţia din Asia de Sud-Est; Decolonizarea; Întărirea rolului ţărilor
nealiniate; Dezarmarea; Exploatarea teritoriilor submarine; Situaţia din Cipru2.
Între 8 şi 12 august 1972 a avut loc Conferinţa Miniştrilor Afacerilor de Externe ai
ţărilor nealiniate, de la Georgetown (Guyana), cu care prilej au fost subliniate
eforturile proprii pentru eradicarea sărăciei şi somajului. Conferinţa a adoptat
Declaraţia de la Georgetown şi un Program de acţiune, menit să promoveze
cooperarea economică între ţările nealiniate şi să sprijine recomandările Grupului

1
Constantin Buşe, Zorin Zamfir, Alexandru Vianu, Gheorghe Bădescu, op.cit.,
p. 257.
2
George Sprinţeroiu, Doina Topor, Mişcarea ţărilor nealiniate. Evoluţie şi
afirmare. Documentar, Editura Politică, Bucureşti, 1976, pp. 15-16.
191
celor 771. S-a hotărât ca Republica Vietnamului de Sud să fie admisă ca membru
cu drepturi depline în Mişcarea ţărilor nealiniate – hotărâre ce va fi ratificată la
următoarea Conferinţă la nivel înalt, organizată la Alger. Totodată, s-a hotărât
crearea unui comitet permanent al statelor nealiniate cu sediul la New York.
La Conferinţa a patra a ţărilor nealiniate de la Alger (5-9 septembrie 1973)
au participat şefi de stat şi de guvern din 75 de state membre şi reprezentanţi din 12
ţări în calitate de observatori. A fost prezent secretarul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite, Kurt Waldheim, precum şi reprezentanţi ai Organizaţiei Unităţii
Africane şi ai Ligii Arabe. Problemele dezbătute la această reuniune, între altele, au
fost: rolul Mişcării de Nealiniere şi perspectivele acesteia; acţiunea ţărilor
nealiniate pentru întărirea păcii şi securităţii internaţionale; acţiunea internaţională
în vederea accelerării progresului economic şi social al ţărilor nealiniate; măsuri
privind promovarea cooperării şi coordonării între statele nealiniate etc. În cursul
acestei Conferinţe s-a petrecut un incident provocat de colonelul Muammar al-
Gaddafi, conducătorul Libiei. Acesta a atacat Uniunea Sovietică şi a declarat că
Vietnamul de Nord şi Cuba, fiind ţări angajate, n-aveau ce căuta printre membrii
Mişcării ţărilor nealiniate. Guvernul de la Moscova lansase în prealabil un
avertisment solemn, susţinând că „simetria” dintre Statele Unite ale Americii şi
Uniunea Sovietică, „socialistă şi paşnică”, era o gravă eroare. Fidel Castro, în
numele Cubei, a apărat acest punct de vedere, la fel a procedat şi premierul Indiei,
Indira Gandhi. Din considerente de imagine, pentru a nu prejudicia unitatea
Mişcării de Nealiniere, această divergenţă nu şi-a găsit loc în comunicatul final al
Conferinţei. Disputa oratorică dintre Fidel Castro şi Gaddafi a fost percepută ca
început al crizei Mişcării de Nealiniere. Pentru a ieşi din acest impas politic,
preşedintele algerian Houari Boumediene va încerca să regăsească unitatea

1
Grupul celor 77 s-a format în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite pentru
Comerţ şi Dezvoltare de la Geneva ( 23 martie – 5 iunie 1964). La sfârşitul anilor ’70,
numărul membrilor Grupului a ajuns la 130, denumirea rămânând însă neschimbată.
Multe state din Grupul celor 77 aparţineau simultan Mişcării de Nealiniere. Din această
organizatie făceau însă parte puteri industriale, precum Republica Federală Germania şi
Elvetia. România a fost admisă în calitate de membru al Grupului celor 77 la reuniunea
ministerială de la Manila din februarie 1976.
Grupul celor 77 a avut un rol principal în stabilirea de către ONU a deceniilor
dezvoltării: deceniul 1961-1970, care şi-a propus ca obiectiv obţinerea de către ţările în
curs de dezvoltare a unei creşteri a Produsului lor Intern Brut (PIB) cu 5% anual;
deceniul 1971-1980, care lansa un apel pentru dezvoltarea cooperării economice
internaţionale pe o bază justă şi echitabilă; deceniul 1981-1990, care se pronunţa pentru
introducerea de schimbări în economia mondială prin negocieri globale şi cuprindea un
angajament al ţărilor dezvoltate de a aloca anual 0,7% din PIB în scopul acordării de
asistenţă oficială pentru dezvoltare; deceniul 1991-2000 adopta strategia unei dezvoltări
economice internaţionale capabile să sprijine eliminarea sărăciei şi foametei,
dezvoltarea resurselor umane, creşterea capacităţii instituţionale a ţărilor în curs de
dezvoltare, soluţionarea problemelor populaţiei şi ale mediului ambiant. (Elena Iuliana
Lache, Relaţii internaţionale în perioada Războiului Rece, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2009, p. 175.)
Mişcării de Nealiniere, a Lumii a Treia în general, denunţând injustiţia ordinii
economice mondiale şi făcând apel la ţările sărace să promoveze dezvoltarea lor pe
calea naţionalizării şi a valorificării propriilor resurse naţionale1.
În conformitate cu recomandările Conferinţei de la Alger, între 25 şi 30
august 1975, s-au desfăşurat lucrările Conferinţei Miniştrilor de Externe ai ţărilor
nealiniate de la Lima. Au fost reprezentate 81 de state nealiniate, 18 în calitate de
observator şi 9 în calitate de invitat. În această din urmă calitate a participat
România, alături de Australia, Austria, Filipine, Finlanda, Guatemala, Honduras,
Portugalia şi Suedia. Plenara Conferinţei a hotărât primirea de noi membri în
Mişcarea ţărilor nealiniate – Republica Democrată Vietnam, Republica Populară
Democrată Coreeană, Panama şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. Au fost
adoptate documentele: Programul de solidaritate şi ajutor reciproc, cuprinzând
Declaraţia politică şi strategia privind întărirea păcii şi securităţii internaţionale
şi consolidarea solidarităţii şi ajutorului reciproc între ţările nealiniate şi
Declaraţia economică şi elementele strategiei privind întărirea unităţii şi
solidarităţii ţărilor nealiniate şi stabilirea unei noi ordini economice
internaţionale, precum şi 13 rezoluţii – Oceanul Indian ca zonă a păcii; Acte de
război şi agresiune săvârşite de puterile colonialiste şi rasiste; Coordonarea şi
armonizarea activităţilor ţărilor nealiniate; Cooperarea în materie de difuzarea a
informaţiilor şi de schimburi culturale; Africa de Sud; Orientul Mijlociu;
Problema palestiniană; Crearea unui fond de solidaritate în vederea dezvoltării
economice şi sociale a ţărilor nealiniate, a Consiliului asociaţiilor din ţările în
curs de dezvoltare producătoare-exportatoare de materii prime, a unui fond
special pentru finanţarea stocurilor regulatorii de materii prime şi de produse de
bază exportate de ţările în curs de dezvoltare, a unui fond de solidaritate destinat
reconstrucţiei Cambodgiei, Laosului şi Vietnamului2.
Reuniunea de la Lima a pregătit a cincea Conferinţă la nivel înalt a ţărilor
nealiniate de la Colombo (Ceylon/Sri Lanka), din 16-22 august 1976. Au luat parte
şefi de state şi de guverne din 85 de state membre, 10 cu statut de observator şi 7
state cu statut de invitat, din rândul cărora a făcut parte şi România, printr-o
delegaţie condusă de ministrul Afacerilor Externe George Macovescu3. Totodată, la
Conferinţa de la Colombo au fost reprezentate 13 mişcări de eliberare naţională şi
organizaţii internaţionale, între care Organizaţia Naţiunilor Unite, Liga Arabă,
Organizaţia Unităţii Africane, Conferinţa Islamică etc. Conferinţa a dezbătut şi a
adoptat documente referitoare la următoarele chestiuni: situaţia politică
internaţională şi rolul ţărilor nealiniate; situaţia economică internaţională şi
problema dezarmării, cu referire specială la sesiunile a VI-a şi a VII-a
extraordinare ale Adunării Generale a Naţiunilor Unite privind o nouă ordine

1
Istoria secolului XX, Vol. 2. Lumea între război şi pace (1945-1973), op.cit.,
p. 418.
2
George Sprinţeroiu, Doina Topor, op.cit., pp. 17-18.
3
Istoria politicii externe româneşti în date, Coordonator: Ion Calafateanu,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 473; Mişcarea de Nealiniere, Bucureşti,
Editura Politică, 1978, passim.
193
internaţională, Carta drepturilor şi obligatiilor economice ale statelor etc.; întărirea
solidarităţii şi cooperării economice între ţările nealiniate; strategia în vederea
întăririi păcii şi securităţii internaţionale etc.1. Conferinţa a decis ca viitoarea
conferinţă a şefilor de stat sau de guvern a ţărilor nealiniate să se ţină la Havana
(Cuba) în 19792.
Conferinţele ulterioare ale ţărilor nealiniate au avut loc în Cuba, la 6-7
septembrie 1979, la nivel de şefi de state şi de guvern, la Delhi, în februarie 1981,
la nivel de miniştri de externe, între 31 mai – 5 iunie 1982, la Havana, o reuniune
ministerială a biroului de coordonare a ţărilor nealiniate; toate acestea reafirmând
analizele anterioare şi necesitatea presantă de a înfăptui hotărârile adoptate la prima
Conferinţă de la Belgrad din 1961. Mişcarea de Nealiniere a dobândit o audienţă
tot mai mare, în ea înrolându-se aproape toate statele din Asia şi Africa care şi-au
dobândit independenţa înainte sau după Conferinţa de la Belgrad, din America
Latină, precum şi din Europa, care s-au implicat în această mişcare, fie prin
participare la conferinţele mişcării, fie prin relaţii bilaterale.
În perspectivă istorică, Mişcarea de Nealiniere a avut un impact limitat
asupra politicii mondiale din epoca Războiului Rece, dominată de cele două
superputeri – Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică. Efectele de durată
ale orientărilor promovate de Mişcarea nealiniaţilor s-au dovedit insuficiente.
Deosebirile de ordin economic, politic, religios dintre statele membre a făcut
deseori imposibilă adoptarea unor atitudini politice comune. Nealinierea s-a
împărţit între pacifismul lui Jawaharlal Nehru şi neutralismul de principiu între Est
şi Vest conform lui Iosip Broz Tito şi nealinierea cu geometrie variabilă a lui
Gamal Abdel Nasser. „În timp ce la Conferinţa la nivel înalt de la Cairo din 1964
răsună încă accentele tradiţionale ale luptei împotriva imperialismului şi a
neocolonialismului, Conferinţa la nivel înalt de la Alger din 1973, după dispariţia
părinţilor fondatori (Nehru, Nasser) evoluează spre temele dezvoltării economice”3.
Un rol important în destinul Mişcării de Nealiniere l-au jucat neajunsurile
politice. Adeseori private de lungile perioade de dominaţie colonială, devenite
independente în cadrul unor frontiere arbitrare inadaptate condiţiilor naturale şi
realităţilor etnice, ţările angajate în Mişcarea de Nealiniere s-au confruntat cu mari
dificultăţi în a-şi construi state viabile şi regimuri politice eficiente. Ele au
împrumutat, mai ales, modelul sovietic sau alte modele autoritare, unele punând în
practică „un prezidenţialism mai mult sau mai putin impregnat de naţionalism, dar
adeseori mai mult autocratic, decât preocupat să garanteze libertăţile cetăţeneşti”.
Regimul partidului unic constituie regula atunci când nu este armata cea care-şi
arogă dreptul de a controla viaţa politică. „Personalitatea dictatorului joacă un rol
determinant, în mod sigur mai eficient în America Latină decât în Asia sau în

1
Constantin Buşe, Zorin Zamfir, Alexandru Vianu, Gheorghe Bădescu, op.cit.,
pp. 266-267.
2
Ibidem, pp. 266-267, 270.
3
Larousse. Istoria Universală, Vol. 3. Evoluţia lumii contemporane, F.-G.
Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2006, p. 622.
Africa. Administraţii adeseori pletorice asigură rente de situare politică unor
clientele sau unor structuri mafiote fără a încerca cu adevărat să transpună în
practică o operă de modernizare a ţării, în timp ce oligarhiile care susţin puterile
fac cel mai adesea dovada unui conservatorism care poate să le salvgardeze averile,
însă aceasta neglijând şansele dezvoltării”1.
În privinţa orientării externe, de la Conferinţa de la Havana din 1979, s-au
adâncit divergenţele între partizanii unei nealinieri stricto sensu, conduşi de Tito,
susţinătorii unei politici mai apropiate de opţiunea sovietică, având ca protagonist
pe Fidel Castro şi neutralismul lui Nehru, care a căutat multă vreme pentru ţara sa o
sinteză a datelor orientale şi occidentale. Pentru el, menţiona André Malraux,
Uniunea Sovietică „simboliza înainte de toate o planificare. Pe rând, ar fi trebuit
utilizate metode ruse şi capitaluri americane”2.
Şi totuşi, Mişcarea de Nealiniere a devenit, în perioada Războiului Rece,
un centru de putere şi un factor de echilibru de forţe pe plan mondial. Ea a
reprezentat adesea un grup de presiune puternic luat în seamă de către superuteri şi
statele aliate acestora. În plus, prin Mişcarea de Nealiniere căutările de soluţii
pentru marile probleme care confruntau lumea, abordările teoretice şi dezbaterile
de idei care fundamentau aceste căutări au depăşit, inclusiv în cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite, politica celor două blocuri politico-militare. Astfel, prin Mişcarea
de Nealiniere s-a evitat, într-o măsură însemnată, uniformizarea pe care alianţele
politico-militare şi politica de bloc le generau, reflectând diversitatea lumii
contemporane.

1
Istoria secolului XX, Vol. 2. Lumea între război şi pace (1945-1973), op.cit.,
p. 426.
2
Apud Istoria secolului XX, Vol. 2. Lumea între război şi pace (1945-1973),
op.cit., pp. 13-14.
195
 IDEEA EUROPEI UNITE ÎN DEZBATERILE POLITICE DINTRE
CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE
Lector univ. dr. Teodora STĂNESCU-STANCIU1
Abstract
The main projects of European unification, during the two world war,.
Key-words: projects of European unification;
Cuvinte cheie: proiecte de unificare europeană;
„Paradoxul perioadei 1919-1945 constă în distanţa dintre realităţile social-
politice şi geopolitice, pe de o parte, şi fecunditatea proiectelor privind Europa, pe
de altă parte”, opina analistul provenit mai mult din sfera ştiinelor geonomice,
Michel Foucher2.
Anii 1917-1919 au impus şi intervenţia SUA, menită a restabili ordinea
într-o Europă atât de lovită de război. De aici, din ce în ce mai evidenta impresie,
altădată preconizată de însuşi Alexis de Tocqueville, că Europa risca să devină o
zonă intermediară între puternica Americă şi neliniştitoarea Rusie.
Şi, în această perioadă tulbure, au început să apară, după cum era şi firesc,
mai multe versiuni de proiecte de unificare europeană. Mulţi dintre specialişti
consideră că cea mai concretă, dar şi mai... creatoare poate fi considerată versiunea
de unificare culturală, de formare a unei Republici fără frontiere, a artelor şi a
creaţiei. Conform unei aprecieri a istoricului francez Fernand Braudel: „în faţa
unităţii, cultura spune întotdeauna da, economia spune aproape da, politica rămâne
reticentă”3. Alături de unificarea culturală, în faţa presiunilor americane sau ruseşti,
s-au mai impus şi unele proiecte de unificare a Europei cu pronunţat caracter
economic, precum Asociaţa pentru Uniune economică europeană, propusă de omul
politic francez Charles Gide (1862-1932), idee nepusă efectiv în practică, dar care
s-a constituit într-un adevărat imbold pentru crearea unui Cartel al Ruhr-ului, între
Franţa şi Germania, un gen de organizaţie precursoare Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, Cartel eşuat, la rândul său. Singura instituţie creată pe acest
fundal a fost, în 1926, Antanta Internaţională a Oţelului, având scopul precis de a
stabili producţia în acest domeniu a Franţei, Germaniei, Benelux-ului şi Saar-ului.
Acest din urmă proiect a fost lovit mortal de criza economică mondială.
În spaţiul central sau cel sud-est-central european proiectele de unificare
europeană au apărut mai ales pe fundalul dorinţelor de emancipare naţională,

1
Lector univ. dr. la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie a Universităţii
Spiru Haret
2
Michel Foucher, Republica europeană, Editura Mirton, Timişoara, 2002, p.42.
3
Fernand Braudel, Grammaire des civilisations, Belin, 1963.
precum cel promovat de liderul cehoslovac Thomas Masaryk1, care punea un
accent sporit pe exemplul politic american şi pe rolul ce l-ar putea acesta juca în
crearea noii civilizaţii euro-americane. Pe aceste idei s-a şi creat, de altfel, în
octombrie 1918, în Statele Unite ale Americii, aşa-numita Uniune Democratică a
Europei centrale, ce strângea laolaltă reprezentanţi a 12 naţiuni europene, care îl
aveau în frunte chiar pe omul politic cehoslovac Th. G. Masaryk.
În aceeaşi perioadă au apărut şi proiecte gândite a funcţiona sub alte
„hegemonii”2, precum cea austro-ungară din mult-dezbătutul în epocă proiect al
Mitteleuropei, promovat de Friedrich. Naumann. Pentru Naumann, singura soluţie
în perioada post prima conflagraţie mondială era certă: „Mitteleuropa reprezintă
fructul războiului. Am trăit împreună în greutăţile economice ale războiului, am
luptat împreună, suntem deci nevoiţi să trăim împreună”3.
În centrul majorităţii proiectelor, s-a impus, de multe ori, distincţia dintre
cele două concepţii ce vizau efectiv organizarea viitoarei Europe unite: o simplă
cooperare, care să menajeze suveranităţile statale existente sau, din contra, o
depăşire a suveranităţilor, printr-un proces de unificare, de „integrare”.
Una dintre personalităţile cele mai cunoscute ale acestei perioade ce au
susţinut în această perioadă proiecte de asemenea integrare a fost şi contele Richard
Coudenhove-Kalergi•, născut la Tokio, în 1894, dintr-un tată ambasador al Austro-
Ungariei şi o mamă japoneză, devenit cetăţean al tinerei Republici Cehoslovace,
după Tratatul de la Saint-Germain. Între 1920-1922, pe baza unui studiu intens
asupra experimentelor şi modelelor federaliste ale trecutului, a reuşit să imagineze
o perioadă dominată de valorile internaţionale ce le surclasau pe cele naţionale, o
nouă fază, în opinia sa, de tranziţie a istoriei mondiale de la federaţii continentale la

1
O analiză comparativă foarte interesantă a perioadei în Al. Tchoubarian, The European
Idea in History in the nineteenth and twentieth centuries: A view from Moscow, Frank
Cass Editor, Routledge, 1994, cu precădere capitolele 10-15.
2
Perspective germană interesant analizată de David Thomas Murphy, în The heroic earth:
geopolitical thought in Weimar Germany, 1918-1933, Kent State University Press,
1997.
3
Fr. Naumann, Mitteleuropa, 1915, p. 287. O atentă analiză a perioadei, din perspectiva lui
Naumann şi în The History of the Idea of Europe, Edited by Kevin Wilson and Jan van
der Dussen, 1995, pp. 65-70.
•
Născut în 1894, într-o familie cosmopolită, originară din Brabant, care s-a mutat, în
secolul al XVIII-lea, în Austria, înrudită, prin alianţe, cu familia cretană Kalergi, dar şi
cu legături matrimoniale extinse în rândul nobilimii norvegiene, ruse, britanice,
germane, poloneze sau franceze, Richard Coudenhove-Kalergi a fost fiul ambasadorului
austriac, Heinrich Kalergi (1856-1906), ce a condus legaţiile din Tokio, Rio, Buenos
Aires, Constantinopol sau Atena şi al unei mame de origine japoneză, Mitsou Ooyama.
Copilăria şi-a petrecut-o în Boemia, unde a primit o educaţie austriacă, în acelaşi timp
creştină, europeană şi cosmopolită, bazată pe spiritul de toleranţă şi de respingere a
oricărui tip de naţionalism. În urma studiilor efectuate la vestitul Institut Trezianum şi la
Universitatea din Viena, a obţinut, în 1917, doctoratul în filosofie. Pentru mai multe
amănunte, W.M. Johnston, The Austrian Mind. An Intellectual and Social History,
1848-1938, University of California Press, 1983, p. 320.
197
cele inter-continentale. Pentru apropierea de acest obiectiv, el publica, în octombrie
1923, la Viena, manifestul Paneuropa: „Problema Europei se reduce la 2 cuvinte:
unificare sau prăbuşire”. Organizaţia propusă urma să se numească Statele Federale
ale Europei, iar un rol important în promovarea ideilor sale l-a jucat şi revista
Paneuropa, al cărui prim număr, redactat în mai multe limbi europene de circulaţie
a apărut în mai 1924. Principiile de bază ale contelui Kalergi vizau: lăsarea intactă
a suveranităţii statelor europene; garantarea, în Europa, a respectării principiilor
Societăţii Naţiunilor şi ale obligaţiilor Pactului Briand-Kellogg; condamnarea la
insucces a oricărui acţiuni de opresiune îndreptată împotriva statelor europene;
stabilirea condiţiilor dezarmării în Europa; deşteptarea sentimentului solidarităţii
europene; crearea de condiţii internaţionale pentru o viitoare uniune vamală
europeană; întemeierea pe drept, şi nu prin forţă, a unor relaţii stabile între statele
europene; rezolvarea problemelor persoanelor fără naţionalitate; imposibilitatea
împărţirii Europei în grupuri de state rivale; asigurarea egalităţii dreptului pentru
toate naţiunile Europei; diminuarea riscurilor unui război intercontinental;
organizarea unui instrument permanent în vederea realizării schimbului de idei
între naţiunile Europei; stabilirea şi a unei cooperaţii a popoarelor europene, pe
lângă cea a statelor europene; necrearea de noi sarcini pentru bugetele europene.
În plus, Coudenhove-Kalergi sublinia, în mod clar, că „Paneuropa nu este o
armă de război, ci un mijloc de apărare”.
La capitolul obligaţiilor impuse statelor federalizate într-o asemenea
manieră, se urmărea proiectul Societăţii Naţiunilor în ceea ce priveau modalităţile
de prevenire şi conducere a conflictelor. Drepturile minorităţilor etnice şi religioase
necesitau obligaţii mai întinse şi numeroase, implicând abrogarea tuturor tratatelor
particulare în contrazicere cu litera şi spiritul proiectului paneuropean.
Graniţele unei asemenea Europe unificate trebuiau trasate doar ţinându-se
cont de anumiţi factori politici şi culturali. Ca atare, noua Pan-Europă cuprindea,
într-o primă fază, doar ţările continentale, Anglia fiind exclusă, ea având interese
preponderent extra-europene. În opinia lui Kalergi, ce mergea astfel pe ideea
lansată şi de studiile unui alt reformator al timpului, Albert Demangeon, Marea
Britanie trebuia să aleagă între a fi Imperiu şi a face parte dintr-o Uniune
Europeană. Într-o fază ulterioară, însă acest stat trebuie să fie atras înspre noua
comunitate, porţile ei rămânând deschise1. Ca pincipal adversar al noii construcţii
era văzută Rusia Sovietică, datorită tocmai sistemului politic nedemocratic ce se
dorea a fi exportat şi în afara statului ca atare.
Pentru rezolvarea problemelor interne ale Pan-Europei era necesar, în
viziunea lui Kalergi, să se elimine, în primul rînd, pericolul unui razboi inter-
european. Mijloacele prin care s-ar fi putut ajunge la gestionarea unei asemenea
situaţii erau considerate a fi: federalizarea, arbitrajul obligatoriu şi garantiile
generale de securitate acordate tuturor statelor.
În plan economic, Pan-Europa viza refacerea regiunilor distruse de război
şi realizarea unei uniuni vamale continentale. Această unificare economică a

1
O interesantă perspectivă geopolitică în Brian W. Blouet, Geopolitics and globalization in
the Twentieth Century, Reaktion Books, 2001.
continentului trebuia să o preceadă pe cea politică; înfăptuindu-se treptat, prin
integrarea unor regiuni importante.
De asemenea, în viziunea diplomatului european, combaterea
naţionalismului ar reprezenta o altă soluţie salvatoare, mergându-se pe ideea
promovării, prin educaţie, a ideii de unitate în diversitatea culturilor naţionale
europene.
Efectiv, realizarea obiectivelor Pan-Europei urma să se încadreze într-o
schemă cu mai multe etape. Astfel, într-o prima fază, era necesară convocarea unei
Conferinţe pan-europene, în cadrul căreia să se înfiinţeze aşa-numite comitete de
organizare a Curţii de arbitraj, a Curţii de garanţii, şi să se dezbată, practic,
probleme privind dezarmarea, unificarea comunicaţiilor, vămilor, monedelor sau
protecţia minorităţilor, reglementarea datoriilor şi reparaţiilor de război. Pentru
buna funcţionare a sistemului, era necesar, în continuare, să se decidă şi
periodicitatea acestor întruniri în viitor, înfiinţându-se chiar şi un birou pan-
european, ca organ central al mişcării de unificare.
În faza a doua, Coudenhove-Kalergi considera că se impuneau încheierea
de tratate de arbitraj obligatoriu, ca şi a unui pact de securitate între toate statele
europene democratice; de asemenea, propunea înfiinţarea unei uniuni vamale pan-
europene, prin abolirea barierelor vamale existente, începînd cu statele succesorale
ale Monarhiei Austro-Ungare.
În faza a treia, era preconizată elaborarea şi adoptarea unei Constituţii pan-
europene, bazată pe un parlament bicameral al continentului: o cameră fiind cea a
popoarelor (300 de deputaţi), iar cealaltă – a statelor (26 de state continentale). De
asemenea, era prevăzută generalizarea limbii engleze, limbă obligatorie în şcolile
primare şi secundare.
Pentru punerea în aplicare a acestui generos program, contele Coudenhove-
Kalergi a lansat, în 1924, un Manifest european, în care a cerut tuturor forţelor
democratice din Europa să militeze pentru unificarea economică, politică şi
militară a continentului, prin crearea unei uniuni vamale, unui arbitraj obligatoriu şi
acordarea de garanţii reciproce de securitate, ca şi prin reorganizarea Ligii
Naţiunilor, în colaborare cu Marea Britanie, Rusia Sovietică, Statele Unite, dar şi
cu ţările din Extremul Orient şi, mai ales, prin reconciliere cu Germania.
Manifestul se încheia amintind de imaginea atât de bine cunoscută timpurilor,
respectiv cea a unei Europe divizate, mizere, patrie a războaielor şi a violenţei, în
totală contradicţie cu pacea şi prosperitatea Pan-europeană.
Între 3-9 oct. 1926, tot la Viena, se reunea şi congresul constitutiv al
Uniunii Paneuropene, la care au luat parte 2.000 de persoane, reprezentând state
precum Austria (la preşedinţia congresului fiind ales fostul cancelar austriac
Seipel), Anglia, SUA, Franţa, etc. Delegaţii statelor puternice ale Europei au frânat
idealismul care-i cuprinsese pe colegii lor ce proveneau din etnităţi mai mici. Se
născuse o adevărată mişcare paneuropeană bazată pe activităţi propagate de
anumite structuri de genul: o editură, cu sediul la Viena sau publicaţii, precum Das
neue Europa, Les États Unis d´Europe sau L´Europe nouvelle.
De asemenea, s-au înfiinţat secţii naţionale ale mişcării, în multe ţări
europene, având în frunte personalităţi de primă mărime ale vieţii politice sau
199
intelectuale. Astfel, de exemplu, secţia franceză îi avea în frunte pe ministrul
economiei Louis Loucheur şi pe liderul socialist Léon Blum. Printre personalităţile
culturale se aflau, printre alţii, Paul Claudel, Paul Valéry, Jules Romains, Thomas
şi Heinrich Mann, Gerhardt Hauptmann, Reiner Maria Rilke, Stefan Zweig, Franz
Werfel, Selma Lagerlöf, Sigmund Freud, Albert Einstein, Jose Ortega y Gasset,
Miguel de Unamuno, Richard Strauss, Bruno Walter, Max Reinhardt etc.
Au existat şi alte organizaţii non-guvernamentale care au jucat un rol
important în perioada interbelică în structurarea unităţii continentale. Astfel, în
1924 a apărut Uniunea vamală europeană, sub conducerea lui Edgar Stern-Rubath•,
Charles Gide1 şi Elemer Hantos2. Organizaţia îşi propunea crearea treptată a unei
uniune vamale care să implice ţările europene, strângându-le în jurul unui nucleu
format din Franţa, Germania, Belgia şi Luxemburg. Uniunea a fost la baza unor
numeroase acţiuni practice, respectiv editarea unor reviste şi crearea unor comitate
naţionale, în diferite state europene. În acelaşi an, 1924, apărea la Geneva şi
Uniunea pentru cooperarea europeană, înfiinţată de Wilhelm Heile, în fruntea
comitetului naţional francez aflându-se matematicianul Émile Borel, alături de ei
fiind şi Gaston Riou, autorul unei alte lucrări importante pentru mişcarea pan-
europeană, Europe, my country (1928)3.
„În grupurile europene renăscute se discuta la nesfârşit despre modul de a
construi Europa. Două opţiuni erau exprimate. Prima, care părea logică şi raţională,
susţinea construcţia Europei de sus în jos. Era însă complet nerealistă. (...)Cea de-a
doua opţiune era mai modestă, dar îndelungată şi treptată. Ea consta în crearea unei
zone de liber-schimb în unul sau mai multe sectoare economice (cărbune, oţel,
electricitate, transporturi), urmată apoi de extinderea la alte domenii.“4 Astfel, în
cercurile de afaceri britanice s-au făcut resimţite unele tendinţe de promovare a
relaţiilor economice europene; printre iniţiatorii unor asemenea deschideri pot fi
amintiţi Sir Alfred Mond, politicianul conservator Leo Amery sau Ernest Bevin.
Au existat şi câteva realizări concrete – ca, de exemplu, apariţia, în 1926, a
cartelului internaţional al oţelului între Franţa, Germania, Belgia şi Luxemburg,
proiect al luxemburghezului Emile Mayrisch. Mult mai departe mergea însă aşa-
numita “Lotharingia industrială” – organizaţie menită a reuni, conform ideilor lui
Andre Philip, bazinul râului Saar, Lorena, Luxembourgul, Belgia şi bazinul Ruhr-

•
autorul, câţiva ani mai târziu, al lucrării Exit Prusia: a plan for Europe, publicată la
Londra, în 1940.
1
Teoriile lansate de economistul şi istoricul francez prezentate în paralel cu ideile
vehiculate în epocă şi în Economist in parliament in the liberal age (1848-1920), lucrare
apărută în 2005 şi purtând semnătura Massimo M. Augelo şi Marco Guidi.
2
Perspectiva ungară analizată de Ignac Romsics şi Bela W. Kiraly, în Geopolitics in the
Danubian region: Hungarian reconciliation efforts, 1848-1998, CEI Press, 1999.
3
Această adevărată “emulaţie” a proiectelor pan-europene prezentată pe larg şi în Richard
Vaughan, Twentieth-century Europe: paths to unity, University of Chicago Press, 1979.
Proiectele de tip federalist, inspirate de modelul nord american vizibile şi în scenariile
gândite fie, în 1929, de contele Sforza, în Statele Unite ale Europei, fie, un an mai
târziu, în 1930, de un Bertrand de Jouvenel, în Spre Statele Unite ale Europei.
4
Francois Roth, Inventarea Europei, Institutul European, Iaşi, 2007, p. 32.
ului. Un an mai târziu, între 4-23 mai 1927, se deschidea, la Geneva, o Conferinţă
economică mondială, în cadrul căreia s-au dezbătut chestiuni legate de un proiect
de unificare, respectiv liberalizarea comerţului sau desfiinţarea barierelor vamale.
Pe fundalul post-conflagraţie mondială, s-au impus apoi numeroase
proiecte de reconstrucţie economică. Germania, profund afectată, a încercat să
regândească, la rândul ei, planuri care, atât să o repună pe picioare, cât să
reconfigureze şi lumea viitorului. “Procesul integrării europene – sublinia analistul
Wolf Lepenies – a readus Germania în Europa.”1 În acest sens se înscrie, de
exemplu, propunerea din 1921 a ministrului german al reconstrucţiei, Walter
Rathenau2, prin care se propunea Franţei organizarea unei societăţi internaţionale
de refacere economică a Europei, ca şi un proiect de Uniune vamală europeană,
realizabil în etape: reducerea vămilor interne, înlăturarea interdicţiilor de export-
import, crearea unor uniuni regionale şi zone economice libere. Însă, din păcate,
conferinţa economică ce a avut loc la Genova în 1922 nu a oferit rezultate
concrete3.
Alături de Kalergi, mai puţin cunoscut însă astăzi, trebuie amintită şi
contribuţia medicului oftalmolog danez Christian Frederick Heerfordt (1871-1953),
care publica, în 1924, un eseu intitulat Europa Communis, ce preconiza un viitor
stat federal european astfel denumit. El era dotat cu o Adunare interparlamentară,
un director al şefilor de stat dispunând de un drept de veto şi un minister federal
responsabil în faţa Adunării. Autorul a mers atât de departe, încât a prevăzut chiar
şi un regim special pentru agricultură sau o perioadă de tranziţie înaintea de
realizarea unei uniuni vamale4.
Pentru cei care erau direct implicaţi în politica acelei perioade, prima
variantă era cea considerată de bază în realizarea noului proiect european. Astfel,
Europa pe care o întrezărea omul politic francez radical Edouard Herriot (1872-
1957), în 1930, se baza pe stabilirea unei înţelegeri europene în cadrul Societăţii
Naţiunilor, o organizaţie regională menită să imite deja creata Uniune pan-
americană, având proprii conferinţe periodizate şi propriul secretariat permanent.

1
Wolf Lepenies, The seduction of culture in German history, Princeton University Press,
2006, p. 177.
2
Despre personalitatea omului politic german recomandăm lucrarea lui James Joll, Three
Intelectuals in Politics, Pantheon, New York, 1961.
3
Pe larg prezentată atmosfera în Genoa, Rapallo and European Reconstruction in 1922,
Carole Fink, Axel Frohn, Jurgen Heideking, editori, German Historical Institute, 1991.
4
Ce pare foarte interesant, mai ales din perspectiva actuală, este faptul că Heerfordt a iniţiat
o amplă campanie de promovare a ideilor sale: iniţial, în 1926, a trimis tuturor
ambasadorilor din statele europene scrisori şi un Program al iniţiativei scandinave; un
an mai târziu, s-a adresat direct reprezentanţilor Germaniei şi Franţei, ca şi naţiunilor în
sine, cele două state fiind văzute ca stâlpi importanţi în stabilitatea proiectului de
unificare; apoi, între 1928-1932, a trimis cu asiduitate documentaţie în acest sens
ministrului de afaceri externe francez, Aristide Briand; iar între 1927-1929 a lansat chiar
şi câteva anchete, ale căror rezultate le-a făcut publice la scurt timp. Vezi şi Elisabeth du
Reau, L idee d Europe au Xxe siecle: des mythes au réalités, Edition Complexes, Paris,
2001.
201
El visa, în 1925, la marea bucurie de a vedea „într-o zi, funcţionând Statele Unite
ale Europei”.
Alături de colegul său, şi ministrul afacerilor străine al Franţei din acea
perioadă, Aristide Briand (1862-1932) a jucat un rol important în regândirea
continentală postbelică. În cursul unei întâlniri, ce a avut loc la Madrid, A. Briand
i-a prezentat omologului său german, Gustav Stresemann1, la 11 iunie 1929, un
proiect al unei federaţii europene, având şi sprijinul, din exterior, al Marii Britanii,
federaţie chemată a asigura atât pacea continentului, cât şi contracararea
preponderenţei economice americane. Ministrul de externe german s-a declarat
favorabil mai ales perspectivelor economice, însă a manifestat rezerve faţă de o
eventuală diminuare a puterilor Ligii Naţiunilor, prin crearea unor structuri
instituţionale paralele, ca şi, mai ales, faţă de o posibilă confruntare cu Marea
Britanie şi S.U.A.
Pe un asemenea fundal pregătitor oarecum, la 5 septembrie 1929, în cadrul
Adunării generale a Ligii Naţiunilor, Aristide Briand, care îndeplinea, în acel

1
A cărui viziune asupra Europei era oarecum similară. De pildă, într-u discurs din 9
septembrie 1929: « Je passe maintenant à la question de la nouvelle forme à donner aux
relations entre les Etats européens. Il est vrai que c'est là une question qui n'intéresse pas
directement la Société des Nations, parce que celle-ci a un caractère d'universalité, et ce
n'est pas vers elle que nous devons tourner nos regards pour la solution de cette question.
Mais la question dont je parle intéresse indirectement le monde entier, parce qu'elle affecte
la situation économique mondiale. Il y a beaucoup de gens qui se refusent de prime abord à
discuter cette question. Ce sont les pessimistes de parti pris qui déclarent irréalisable toute
idée qui sort des sentiers battus et rebattus. Ils parlent de «conception romanesque»,
d'utopie. Je ne peux, quant à moi, m'associer à ce pessimisme de principe, car, ainsi que l'a
dit un écrivain allemand: «Ein grosser Einfall scheine in Anfang toll.» (Une grande idée
paraît tout d'abord folle.)
Pourquoi l'idée de réunir les Etats européens dans ce qu'ils ont de commun serait-
elle a priori impossible à réaliser?
Mais si je ne partage pas le pessimisme dont je viens de parler, je dois néanmoins
demander que l'on se rende bien compte du but que l'on poursuit en cherchant à établir ce
nouvel état de choses. Je me déclare nettement opposé à toute idée politique impliquant une
tendance quelconque dirigée contre d'autres continents. Je ne suis pas partisan non plus
d'une autarcie économique de l'Europe. Mais il y a, à mon avis, beaucoup de taches qu'une
telle concentration pourrait mener à bien.
Combien y a-t-il de choses, dans l'Europe actuelle, dans sa structure économique,
qui paraissent extraordinairement grotesques! Il me paraît grotesque que l'évolution de
l'Europe ait l'air de se faire, non en avant, mais en arrière. Et pourtant, regardez l'Italie. Qui
de nous pourrait se représenter une Italie qui ne serait pas une, où des régions économiques
indépendantes s'opposeraient l'une à l'autre et se combattraient mutuellement? De même
peut-on songer sans sourire à la situation de l'Allemagne avant le «Zollverein» à un régime
économique et à des échanges commerciaux qui, partant de Berlin, devaient s'arrêter à
l'Elbe, parce qu'aux poteaux frontières d'Anhalt un nouveau système douanier commençait?
Si cela nous paraît étrange médiéval et désuet, il existe cependant de nos jours, dans notre
nouvelle Europe, bien des choses qui font une impression entièrement semblable. »
moment şi funcţia de prim-ministru al Franţei, a pus oficial în dezbatere proiectul
uniunii europene, sub forma unei structuri federale, în care să fie permisă
discutarea, în comun, a tuturor problemelor de interes general continental;
adoptarea de decizii; încheierea unui acord de garantare a securităţii. Dacă la
început, în proiectul Briand, primordiale erau problemele economice, legătura
federală trebuia să se extindă treptat şi socialului şi politicului. Această primă
prezentare oficială nu a fost bazată pe detalii concrete cu privire la structura sau
obiectivele viitoarei organizaţii; era vorba doar de adoptarea principială a ideii
unificării europene, ca şi de iniţierea de dezbateri oficiale pentru concretizarea ei.
Mai exact, pleda, pentru acelaşi tip de „liant federal” stabilit între „statele care sunt
geografic grupate ca Europa”, dar care să nu „atingă suveranitatea nici uneia dintre
naţiunile care ar putea face parte din acea asociaţie”1.
De cealaltă parte, în cadrul discursului ministrului de externe german
Gustav Stresemann, din 9 septembrie 1929, apăreau sprijinite ferm obiectivele
economice ale unei astfel de uniuni, prin crearea de noi pieţe pentru industria
statelor europene, raţionalizarea economiei continentului şi integrarea acesteia în
circuitul mondial. În schimb, Stresemann exprima obligativitatea prezentării
obiectivelor politice, pentru a nu se limita în vreun fel suveranitatea naţională a
statelor participante.
Cu acest prilej, la propunerea miniştrilor de externe german şi britanic,
Aristide Briand a fost solicitat să prezinte, pentru viitoarea Adunare generală, un
memorandum scris privind proiectul detaliat al uniunii europene preconizate.
Era momentul sfârşitului deceniului trei al secolului XX şi timpuri foarte
contradictorii aveau să urmeze. Izbucnirea Marii crize economice mondiale a
condus la apariţia unui val de măsuri protecţioniste. De asemenea, schimbări
majore au avut loc şi în viaţa politică germană. Moartea lui Stresemann, la 3
octombrie 1929, ascensiunea guvernului minoritar Brüning, (în urma alegerilor din
1930) cu o spectaculoasă întărire a poziţiilor deţinute de extrema dreaptă, au
contribuit la schimbările de substanţă ale epocii. Fosta idee a reconcilierii cu

1
În literatura de specialitate se discută încă asupra paternităţii efective a proiectului intrat în
istorie sub numele omului politic francez. Diverşi autori (E. du Reau) insistă asupra
impactului deţinut de Alexis Leger asupra perspective europene a lui A. Briand. Concepţia
lui Leger asupra organizării unui regim de Uniune Federală Europeană este extrem de clară:
„III. B. Concepţia despre cooperarea politică europeană trebuie să urmărească acest scop
esenţial: o federaţie fondată pe ideea de uniune şi nu de unitate, cu alte cuvinte, destul de
suplă pentru a respecta independenţa şi suveranitatea naţională a fiecăruia dintre state,
asigurându-le în acelaşi timp beneficiul solidarităţii colective în reglementarea chestiunilor
politice care privesc destinul comunităţii europene sau al unuia dintre membrii săi.
(O asemenea concepţie ar putea avea drept consecinţă dezvoltarea generală în
Europa a unui sistem de arbitraj şi de securitate, şi extinderea progresivă asupra întregii
comunităţii europene a politicilor de garanţii internaţionale inaugurată la Locarno, până la a
integra acordurile sau seriile de acorduri speciale într-un sistem general.)” (Charles
Zorgbibe, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, Bucureşti, 1998, pp.
15-16.)

203
Franţa este acum înlocuită cu promovarea unei poziţii extrem de intransigente faţă
de revizuirea tratatelor de pace, focalizându-se, prioritar, interesele naţionale.
Pe un asemenea fundal, au reapărut unele proiecte de unificare regională a
statelor central-europene, unficare sub egida Germaniei, dar şi de apropiere de
Uniunea Sovietică sau de Italia lui Mussolini. În acest sens, poate sta mărturie şi
reacţia oficială distantă faţă de cel de-al doilea Congres pan-european, organizat la
Berlin, în mai 1930, de contele Coudenhove-Kalergi. Dar, mai ales, faţă de un
proiect înaintat de acesta din urmă forurilor germane, proiect ce viza integrarea
Europei, ca o unitate regională, în Liga Naţiunilor.
De asemenea, importante modificări au avut loc şi în plan francez, unde
guvernul Briand a fost înlocuit de guvernul Tardieu; cu observaţia că şi în noul
guvern, Briand îşi va păstra portofoliul Externelor.
Pe un asemenea fundal apărea, în mai 1930, Memorandumul asupra
organizării unei uniuni federale europene. Documentul a fost prezentat tuturor
guvernelor din Europa, cu excepţia Uniunii Sovietice şi a Turciei, de către
ambasadorii francezi. În fapt, compunerea acestui document a fost aproape în
totalitate opera lui Briand şi a principalilor săi colaboratori, René Massigli şi
Alexis Léger. Cei trei au plecat în creionarea proiectului federal şi de la punctele
trasate de un pact economic european, elaborat de Jacques Rueff, secretarul
Comisiei financiare a Ligii Naţiunilor. O amprentă aparte în elaborarea proiectului
Memorandumului a lăsat-o şi secretarul general al Ministerului de Externe,
Philippe Berthelot, care era un susţinător al politicii de colaborae franco-britanică,
cu scopul de opri ascensiunea Germaniei. În acelaşi timp, o altă figură importantă a
aceluiaşi Minister, Jacques Seydoux, era adeptul, din contră, al restrângerii
cooperării numai la domeniul economic, respingând, din start, generoasa idee a
Statelor Unite ale Europei.
Proiectul Memorandumului Briand a trecut, apoi, prin dezbaterea
Consiliului de miniştri francez, unde a suferit noi corecţii, mai ales venite din
partea forţelor naţionaliste de dreapta (cabinetul Tardieu). A rezultat, în cele din
urmă, un text final destul de diferit de cel prezentat în septembrie 1929. Efectiv,
Memorandumul a cuprins o secţiune de consideraţii generale, urmată de o
prezentare a propunerilor concrete, în patru puncte, ca, la final, să fie trasată şi o
motivare a acestora.
În partea introductivă este analizată, schematic, relaţia ce se poate naşte
între viitoarea Europă unită federală şi structurile Ligii Naţiunilor, pe de o parte,
respectiv a statelor naţionale suverane, pe de alta. Astfel, se considera că
fărâmiţarea Europei poate reprezenta o piedică în calea colaborării şi solidarităţii
internaţionale. Memorandumul sublinia în mod clar că unificarea federală a
Europei nu se va realiza în afara acestei organizaţii, ci, dimpotrivă, se va urmări
tocmai aducerea în concordanţă a intereselor europene, sub egida şi în spiritul Ligii
Naţiunilor. Mai mult, Liga Naţiunilor îşi va păstra integral atribuţiile şi
competenţele pe care le-a deţinut până în acea perioadă. Proiectul nu era conceput,
din start, a fi îndreptat împotriva vreunei puteri extra-europene, ci avea în vedere
colaborarea cu toate statele, pentru instaurarea păcii generale. Iar în ceea ce privea
statele naţionale, relaţiile federale nu puteau să le afecteze suveranitatea naţională.
 Partea I propunea încheierea unui tratat prin care să se proclame principiile
unităţii Europei. Efectiv, scopul declarat al tratatului era organizarea paşnică a
continentului, în concordanţă cu Statulul Ligii Naţiunilor.
În Partea a II-a era propusă înfiinţarea unui sistem instituţional care să
pună în practică măsurile preconizate. În acest sens, principalele decizii vor fi luate
în cadrul unei Conferinţe europene, ce se va întruni periodic, reunind reprezentanţii
tuturor guvernelor europene membre ale Ligii Naţiunilor•. Organul executiv era
preconizat a fi un Comitet politic permanent, având o componenţă mai restrânsă,
fiindu-i-se reînnoită preşedinţia anual, cu posibilitatea şi ca alte state să poată a fi
invitate◊, în cazul în care sunt dezbătute probleme care le privesc în mod direct.
Partea a III-a reprezintă, în fond, secţiunea esenţială din punctul de vedere
al orientării şi conţinutului viitoarei uniuni. În primul rând, aici era proclamată
prioritatea problemelor politice, în raport cu cele economice.
În Partea a IV-a erau enumerate domeniile economice, financiare, sociale,
care ar urma să facă obiectul prioritar al analizei primei Conferinţe europene şi a
Comitetului politic permanent. În final, Memorandulu cerea un răspuns din partea
guvernelor europene, până la 15 iulie 1930.
După cum au subliniat specialiştii, Memorandumul a reprezentat o
tentativă remarcabilă de soluţionare a gravelor probleme postbelice. Însă el i-a şi
dezamăgit pe susţinătorii mişcării pan-europene. Principalele critici: propunea un
simplu acord general de principii morale şi crearea unor instituţii comune, în lipsa
unei Constituţii europene.
„Când în mai 1930, Memorandumul Briand asupra organizării uniunii
federale europene intră în posesia diferitelor guverne, răspunsurile ilustrează lipsa
de înţelegere a majorităţii miniştrilor şi diplomaţilor, incapabili să raţioneze în
afara categoriilor suveranităţii naţionale. Posibilitatea ca gândirea în termeni de
frontiere şi rivalităţi să fie tratată ca un nonsens în faţa noului concept de uniune
politică europeană este luată în serioasă considerare numai de către guvernele
ţărilor mici.” (Ştefan Delureanu, Geneza Europei comunitare1).
Şi această linie a destul de previzibilului eşec, cel puţin la scala marilor
puteri europene, s-a văzut şi din reverberaţii prezente în presa vremii. În Franţa, de
exemplu, în timp ce presa de centru si de stînga necomunistă au salutat iniţiativa
Briand (cu doar unele rezerve, prin articolele lui Léon Blum, cu privire la
principiul menţinerii suveranităţii naţionale absolute), dreapta folosea termeni
precum „iluzii incurabile” sau chiar „pacifism trădător”. De partea cealaltă a
Canalului Mânecii, în presa engleză au existat destul de puţine voci care au salutat

•
deci, Uniunea Sovietică era exclusă, ca şi Turcia!
◊
atât membre, cât şi nemembre ale Ligii Naţiunilor.
1
Ştefan Delureanu, Geneza Europei comunitare, Editura Paideia, Bucureşti, 1999,
pp. 21-22.

205
iniţiativa (L. S. Amery sau W. Churchill), predominând recomandările de abţinere
a Marii Britanii de la implicarea într-un astfel de proiect.
Esenţial însă pentru soarta proiectului Briand a fost răspunsul oficial al
guvernelor europene, o pozitie-cheie în acest sens revenindu-i Germaniei. Ministrul
de externe german, Julius Curtius, fost colaborator al lui Stresemann şi fost
ministru al economiei, a fost expus unei puternice presiuni din partea dreptei
naţionaliste pentru susţinerea intereselor specifice ale Germaniei. Mai mult chiar,
colaboratorii săi, în principal secretarul de stat Bernhard von Bülow, erau adversari
cunoscuţi ai proiectelor de unificare europeană.
Plecând de la aceste considerente, secretarul de stat von Bülow a elaborat,
la 21 mai 1930, un prim proiect de răspuns oficial la propunerile lui Briand. În
opinia sa, proiectul uniunii europene ar institui “noi cătuşe” pentru Germania.
Recomandarea sa era ca Germania să-şi exprime adeziunea, în general, la ideea
unităţii europene, dar să ceară extinderea eforturilor pe plan universal, şi nu doar
strict continental. De asemenea, recomanda limitarea acţiunilor preliminare doar la
domeniul economic şi administrativ.
Alte state s-au dovedit mai deschise proiectului Briand. Astfel, statele
scandinave şi cele baltice erau gata chiar să susţină planul francez; un proiect de
răspuns austriac, redactat de cancelarul Ignaz Seipel (1876-1932), dorea semnarea
tratatului general, acceptând întrutotul ideea unei Europe paşnice şi sigure.
Oarecum într-o altă tabără, Belgia susţinea prioritatea problemelor economice, ca şi
menţinerea cadrului strict oferit de Liga Naţiunilor.
Celelalte state europene, mici şi mijlocii, cu excepţia Ungariei şi Irlandei,
au acceptat, în principiu, ideea unui tratat general de unificare europeană,
prezentând unele rezerve, în funcţie de interesele lor particulare. Condiţia care
apărea peste tot viza prezervarea independenţei şi suveranităţii. Singură, Olanda era
dispusă să accepte anumite limitări în acest sens.
La 9 septembrie 1930, pe un asemenea fundal, se reunea, la Geneva,
Conferinţa reprezentanţilor statelor europene tocmai pentru a-şi da verdictul asupra
proiectului Briand. Autorul planului a propus adoptarea unei declaraţii de principii
în favoarea uniunii europene şi a constituirii Adunării federale. Partea germană a
venit însă cu o contrapropunere ce prevedea o rezoluţie simplă, în care să fie
declarată voinţa statelor de a dezbate problemele europene, în integralitatea lor, în
cadrul exclusiv al Ligii Naţiunilor. După ample dezbateri, la propunerea Angliei,
rezoluţia finală a prevăzut doar constituirea, în cadrul Ligii Naţiunilor, a unui
comitet de studiu al problemei, organism dotat cu un secretariat, condus de
secretarul general al Ligii (Eric Drummond). Pentru prima dată, Comitetul s-a
întrunit în ianuarie 1931. De atunci, în mai multe sesiuni, nu a reuşit să adopte
rezoluţii, ci doar rapoarte adresate Adunării Generale a Ligii Naţiunilor.
Dezamăgit, Aristide Briand, cu puţin înaintea morţii (martie 1932), a declarat
retragerea proiectului şi limitarea disponibilităţii viitoare a Franţei pentru o politică
de înţelegere cu Germania.
Proiecte şi idei de unificare continentală nu au rămas numai legate de
asemenea personalităţi. Şi liderul slovac Milan Hodza şi-a dedicat o parte
considerabilă a carierei construirii unui bloc economic, care să înglobeze, pe lângă
statele ce formau Mica Înţelegere, atât Austria, cât şi Ungaria.
În 1933 avea să fie reluată şi tema lipsei unei conştiinţe europene explicite,
asemănătoare perioadelor antichităţii sau evului mediu timpuriu. Prin cuvântul
francezului Julien Benda (1867-1956), (Discours a la nation europeenne, Paris,
1933), se încerca prezentarea unora dintre principalele motivaţii ale succesului
înregitrat de toate mişcările europene de proporţii (precum, cruciadele, Reforma,
revoluţiile europene sau spiritul naţionalismului paşoptist, dar şi colonizarea, etc.)
Anii de dinaintea şi din prima fază a celei de-a doua conflagraţii mondiale
au cunoscut numeroase abordări teoretice ale percepţiei federaliste. Astfel, în 1938,
Ivor Jennings publicase lucrarea Ideea statelor unite ale Europei, iar, câţiva ani
mai târziu, R.W.Gordon Mackay – Europa federală.

207
 ISTORICUL IMPLEMENTĂRII AJUTOARELOR REGIONALE LA NIVEL
EUROPEAN
Drd. Nicolae N. IORGA1

Rezumat:
Studiul îşi propune să treacă în revistă etapele principale ale politicii de
implementare a ajutoarelor regionale în cadrul Uniunii Europene. În acest sens,
am identificat mai multe etape şi momente de turnură, începând cu faza instituirii
ajutoarelor regionale, fază care a debutat în 1957.

Abstract:
This Study aims to review the main stages of policy implementation within
the EU regional aid. Thus, we identified several stages and turning point since the
establishment of regional aid phase, which started in 1957.

Cuvinte-cheie: politică regională, ajutoare regionale, Tratatul Comunităţii

Europene, reformă
Key word: regional policy; regional aids; reform.

În Tratatul asupra Comunităţii Europene (TCE), semnat de şase state, nu a

fost prevăzută introducerea unei politici regionale. Cu toate acestea, preambulul
TCE stipula faptul că:
„statele membre trebuie să-şi unească eforturile şi să asigure o dezvoltare
armonioasă a economiilor lor, prin diminuarea disparităţilor intre regiuni …”2.
Dezbaterea asupra integrării se făcea la ora aceea in jurul teoriei neoclasice
de creştere, unde o piaţă mare comună urma să ducă la alocarea optimală a
factorilor de producţie şi, ca urmare, la o diminuare a disparităţilor regionale3.
Tratatul de la Roma nu a revăzut însă instrumentele structurale din
următoarele motive:
- - Comunitatea Europeană era o uniune între ţări aproape omogene
economic;
- - filosofia integrării4: o mare piaţă unică ar fi condus, automat,
la micşorarea disparităţilor;

1
Doctorand, Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava.
2
Preambulul Tratatului asupra constituirii Comunităţii Economice Europene din 25 martie
1957.
3
M. Brandeis, Die regionale Wirtschaftspolitick der Europaischen Union und ihre Reform
im Rahmen der Agenda 2000 unter besonderer Berucksichtigung Ungarns, Ed.
Mensch&Buch, 2002, p. 22.
4
Faptul că integrarea economică prin realizarea unei pieţe mari trebuia să conducă la
uniune, înseamna, în teorie, o abordare funcţionalistă, care, cu timpul, s-a transformat
într-una incrementalistă, adică o integrare realizată pas cu pas, prin adăugarea unor noi
elemente integratoare.
- - integrarea s-a făcut după un concept funcţionalist, care, la
început, nu urmărea armonizarea politicilor.
Cu toate acestea, există, punctual, pasaje, care încearcă să lămurească
problemele de politică regională. Astfel, „Protocolul asupra Italiei” ia la cunoştinţă
planul de diminuare a disparităţilor regionale italiene, iniţiat de guvernul italian;
articolul 39 sublinia faptul că anumite specificităţi trebuie luate în seamă în cadrul
PAC; în articolul 12 se menţionează colaborarea statelor membre cu CE, în cazul
ajutoarelor regionale, iar în articolul 80 sunt luate în considerare aspectele
regionale ale politicilor de transport1.
În articolul 130 este relevată importanţa Băncii Europene de Investiţii, care,
prin însăşi misiunea sa, devine un instrument preţios al politicii regionale:
„Banca Europeană de Investiţii finanţează iniţiativele zonelor mai puţin
dezvoltate”2.
Banca oferă suport financiar, dar şi organizatoric, pentru investiţii productive
şi pentru infrastructură, atunci când acestea sunt în interesul unei regiuni sau a mai
multor state membre. În general, BEI finanţează 50% dintr-un proiect. La început
însă, banca se concentra, în general, în susţinerea transformărilor din regiunile
periferice cu structura predominant agricolă, deci, în special, sud-vestul Franţei şi
Mezzogiorno, în Italia.
Prin articolul 123 al TCE a fost înfiinţat Fondul Social European (FSE) în
1960, care va intra în funcţiune în 1962. Scopul acestuia consta în ameliorarea
posibilităţilor de angajare a oamenilor în Comunitate prin facilitarea mobilităţii şi
încurajarea formarii profesionale pentru o mai mare flexibilitate. Fondul a furnizat
ajutoare pentru şomeri şi urmărea asigurarea securităţii sociale într-un alt stat
membru. Comisia Europeană aproba, la cererea statelor, 50% din fondurile
necesare şi, cum nu existau cote pe ţări, au profitat acele regiuni care îndeplineau
criteriile de finanţare. Începând cu anul 1971, domeniile de acţiune ale Fondului
Social European sunt lărgite şi orientate înspre tineri si şomajul de lungă durată, în
special în regiunile cele mai sărace.
A fost acordată mai multă atenţie formării profesionale a femeilor şi inserţiei
profesionale a handicapaţilor. Tot în 1971, a fost introdus sistemul de cote pe ţări,
de aceea criteriile de eligibilitate au devenit mai mult politice. Dacă până în 1972,
jumătate din fonduri au fost atrase de Germania, după această dată, Italia a devenit
prima beneficiară a fondurilor.
Odată cu reforma FSE, acest fond a devenit un instrument de redistribuţie,
care a organizat transferul de resurse din regiunile mai bogate spre cele mai sărace.
Principiul „juste retour” dorit de unele state, care înseamnă întoarcerea resurselor
în locul de provenienţă, nu a fost acceptat. O nouă ordine a fost instaurată în 1983,
odată cu introducerea principiului „adiţionalităţii”, care înseamnă că proiectele
trebuiau cofinanţate de către statele membre.

1
În tratatul de la Amsterdam acestea se regăsesc în cadrul art. 158 – 162. Vezi
http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf
2
Ibidem.
209
 Pentru susţinerea financiară a Politicii Agricole Comune a fost implementat
Fondul European pentru Orientare şi Garanţie Agricolă, în 1962, care avea ca
scopuri stabilizarea pieţelor agrare, asigurarea nivelului de trai pentru agricultori şi
creşterea productivităţii. În 1964, a fost introdusă, printre misiunile Fondului
European pentru Orientare şi Garanţie Agricolă, şi finanţarea unor politici
structurale în agricultură. Acest tip de politici au fost întărite în anul 1968, prin
planul Mansholt1 şi vor fi redefinite în 19722.
După ce, în 1967, Comisia a înfiinţat Directoratul General pentru politica
regională, lărgirea Comunităţii Europene înspre Marea Britanie, Irlanda şi
Danemarca, în 1973, a însemnat, de fapt, demarajul politicilor regionale din două
motive:
- în 1974, Consiliul European a decis coordonarea politicilor
regionale naţionale şi a hotărât constituirea unui Comitet pentru politici regionale;
- în 1975 a fost constituit Fondul European pentru Dezvoltare
Regională.
Comitetul pentru politici regionale a fost însărcinat cu coordonarea politicilor
regionale naţionale şi trebuia consultat de către statele membre cu privire la
planurile lor de dezvoltare regională. FEDR a fost constituit la propunerile Marii
Britanii şi Irlandei, care aveau probleme cu regiuni aflate în reconversie industrială,
cu şomajul ridicat sau cu structura predominant agrară. FEDR trebuia doar să
completeze politicile regionale ale statelor membre şi nu avea menirea sa intervină
în afara masurilor întreprinse de acestea (doar în foarte mică măsură Comisia
dispune de unele fonduri pentru programe proprii).
FEDR este finanţat din bugetul comun, statele membre urmărind principiul
„juste retour”, în timp ce Comisia urmăreşte orientarea lor înspre regiunile sărace.
Finanţările erau efectuate doar prin suprapunerea pe programe naţionale, ceea ce a
condus la enunţarea a două principii:
- principiul complementarităţii, adică faptul că măsurile
comunitare susţin acţiunile naţionale;
- principiul concentrării, care prevede, de fapt, optimizarea
eficacităţii fondurilor, prin concentrarea lor acolo unde ele sunt benefice.
În ordine, ţările care au primit cel mai mult au fost Italia (40%), Marea
Britanie (28%) şi Franţa (15%), transferul financiar fiind însă net spre Italia, Marea

1
Planul Mansholt, lansat cu ocazia Conferinţei de la Stressa, din 1958, propunea
reformarea PAC. Planul a fost primul mare proiect de politică structurală comună. Sicco
Mansholt a fost membru al Comisiei pentru politica agrară. Ca urmare a acestui plan,
ajutoarele regionale au depăşit problemele agricole şi vizeaza de atunci şi alte sectoare.
2
FEOGA este imparţită în două sectoare:
FEOGA – garanţie, care finanţează măsuri structurale (8,1% din fonduri) şi FEOGA –
orientare, care finanţează PAC.
Acestea din urma fac parte din cheltuielile obligatorii ale bugetului, PE neavând influenţă
asupra lor. Ele rezultă din tratate şi din reglementările comunitare şi sunt decise la
nivelul Consiliului UE. Parlamentul are ultimul cuvânt doar în cazul cheltuielilor
neobligatorii.
Britanie şi Irlanda. Aceste transferuri se făceau ţinând cont de patru indicatori,
stabiliţi de către Comisie, şi anume: evoluţia şomajului în ultimii cinci ani,
procentul din populaţia activă, care era angajată în industrii aflate în declin şi de
nivelul PIB.
Cu toate că în literatura de specialitate anul 1975 este, deseori, considerat ca
„anul naşterii politicilor regionale”1, acestea au fost mai degrabă în această
perioadă un complement la politicile naţionale. Fondurile erau considerate ca un
decont al participării la bugetul comun şi ca instrument de finanţare a politicilor
naţionale, o fază a politicilor regionale complementare.
Reforma din 1979.
O înţelegere mai regională a politicii regionale europene a început să se
dezvolte odată cu reforma FEDR, din 1979. Cea mai importantă schimbare a fost
introducerea unei cote de 5% din totalul fondurilor la dispoziţia Comisiei, pentru a
interveni în procese de interes regional comunitar. În acelaşi timp, regiuni, care
până acum nu beneficiau de măsuri din partea acestor fonduri, au început să fie
eligibile şi, în plus, Comisia a început sa finanţeze, pe lângă proiecte, şi unele
programe de dezvoltare de durată mai lungă.
Alte programe implementate în această perioadă au fost „Măsurile Integrate
pentru Dezvoltare Regionala”, care puneau în aplicare un pachet de măsuri de
susţinere în regiuni, care urmau să fie finanţate prin fondurile structurale. Aceste
măsuri au fost luate în comun de către Comisie şi statele membre, ceea ce a
înscăunat Comisia ca iniţiator al măsurilor de dezvoltare regională. Această fază a
fost numită „faza de declic a politicii regionale”.
Reforma din 1985.
Ambele lărgiri înspre Sud, din 1981 şi 1986, au mărit inegalităţile dintre
regiunile Comunităţii şi au împins înspre o reînnoire a politicii regionale. Reforma
de la 1 ianuarie 1985 a stabilit cotele pe ţări pentru împărţirea fondurilor şi a
implementat un sistem de participare, care garanta statelor doar o anumită parte din
acestea. Mai departe, a fost pus la punct un program de abordare a finanţării mult
mai vast: existau acum „Programe Comunitare”, stabilite de Comisie, dar şi
„Programe Naţionale de interes comunitar”, care trebuia formulate de către state.
Măsurile includeau atât vechile ajutoare pentru infrastructură, cât şi
încurajarea dezvoltării potenţialului endogen. Aceasta perioadă este importantă,
deoarece Comisia a început să lucreze direct cu instituţiile regionale în
implementarea programelor. Această fază mai este numită şi faza de tranziţie
înspre autonomie.
Perioada 1988 – 1992.
Odată cu Actul Unic European, din 28 februarie 1986, au fost puse şi bazele
unei reforme importante ale politicii regionale. Actul Unic atrăgea atenţia că
obiectivul coeziunii putea să nu fie atins, deoarece, odată cu realizarea pieţei unice,
unele regiuni puteau fi şi mai dezavantajate.
S-a realizat o schimbare de paradigmă faţă de viziunea neoclasică, odată cu
recunoaşterea faptului că o piaţă unică putea aduce nu doar avantaje pentru toţi, ci
1
P. Klemmer, Abgrenzung von Fordergebieten, Bochum, 1983, p. 459 – 477.
211
 şi probleme, şi a fost acceptată politica regionala intervenţionistă, în scopul de a
ajuta orientarea înspre piaţa regiunilor. Comunitatea europeană fiind o uniune
fondată pe principiile liberalismului, care, în domeniul economic, se bazează pe
constituirea preţului pe o piaţă liberă şi pe concurenţă, dispune:
„ajutoarele acordate de către state sau cu resurse ale statului, sub orice formă,
care deformează concurenţa prin favorizarea anumitor industrii sau producţii sunt
incompatibile cu piaţa comună, în măsura în care acestea afectează schimburile
dintre ţările membre”1.
Ţinând însă cont de anumite situaţii regionale particulare, anumite ajutoare
specifice sunt acceptate2 şi, uneori, supuse autorizaţiei Comisiei Europene.
Ajutoarele cu orientare pur locală sau care, datorită sumei mici alocate, nu
afectează piaţa, au fost acceptate în 1996 de către Comisie3.
Consiliul European de la Bruxelles, din februarie 1988, a pus bazele
reformei, adoptată ulterior, în iunie 1988, ca hotărâre a sa. Principala modificare a
acestei reforme a fost prevederea de dublare a fondurilor până în 1992 (cunoscută
şi sub numele de pachetul Delors 1), datorită necesităţii creării pieţei unice şi a
nevoilor Greciei, Spaniei şi Portugaliei de a mări competitivitatea unor regiuni4. Un
alt punct major al reformei a fost sistematizarea ajutoarelor în cinci obiective:
- Obiectivul 1 : ajutorul regiunilor mai sărace pentru dezvoltarea şi
adaptarea structurală;
- Obiectivul 2: ajutor pentru adaptarea regiunilor industriale în
declin;
- Obiectivul 3: lupta împotriva şomajului de lungă durată;
- Obiectivul 4: facilitatea inserţiei profesionale a tinerilor;
- Obiectivul 5: în vederea reformei Politicii Agricole Comune,
accelerarea adaptării structurilor agricole şi ajutor pentru dezvoltarea spaţiului
rural.
Celelalte modificări privesc parteneriatul dintre Comisie şi instituţiile
naţionale, regionale şi locale; aplicarea principiului adiţionalităţii, care doreşte ca
susţinerea europeană să completeze acţiunile naţionale; administrarea eficientă a
fondurilor şi simplificarea procedurilor. A fost pus însă accentul pe
operaţionalizarea definirii obiectivului 1 şi 2. În acest mod, la obiectivul 1 se
prevede ca regiunile înapoiate să fie definite ca cele care au avut în ultimii trei ani
PIB/ cap de locuitor mai mic de 75% din media comunitară.
O altă noutate, a constat în integrarea fondurilor pe obiective, în modul
următor:
- Obiectiv 1: FEDR, FSE, FEOGA orientare.
- Obiectiv 2: FEDR, FSE.
- Obiectiv 3: FSE.

1
Articolul 87 al CE, paragraful 1.
2
Articolul 87 al CE, paragraful 2.
3
JOCE nr. C 68 din 6 martie 1996, p 9.
4
Între 1989 şi 1993, 60 miliarde ECU parvin regiunilor eligibile, ceea ce poate fi
comparabil cu Planul Marshall.
 - Obiectiv 4: FSE.
- Obiectiv 5a.: FEOGA orientare.
- Obiectiv 5b: FEDR, FSE, FEOGA orientare.
În concordanţă cu principiul adiţionalităţii, Consiliul a fixat limitele finanţării
pentru obiectivul 1 pentru care CE participa cu minimum 50% şi maximul 75%,
ceea ce a însemnat un avans faţă de minimum de 25% şi maximum de 50% cât era
înainte.1
Faza din 1987 – 1994 a adus şi înfiinţarea Fondului de Coeziune (FC)
obţinut de către ţările mai sărace datorită necesitaţii votului în unanimitate din
Consiliu. Deoarece pentru semnarea Actului Unic a fost nevoie de votul ţărilor
periferice, celelalte state au trebuit să admită înfiinţarea FC.
Spania a fost ţara cea mai interesată de introducerea acestor noi fonduri,
primul ministru spaniol dorind ancorarea coeziunii economice şi sociale în Tratat.
Înainte de consiliul de la Maastricht din 1991, care a adoptat noul Tratat asupra
Uniunii Europene, ţările „plătitoare net” la bugetul european s-au exprimat
împotriva FC.
În ciuda acestui fapt, pentru ca Tratatul să poată fi semnat, a fost căutat un
compromis: în articolul 130, alineatul a, al TCE a fost introdus un „Protocol asupra
coeziunii economice şi sociale”, iar, în articolul 130 alineatul e, a fost specificat că
„înainte de 31 decembrie 1993, proiectele de mediu şi reţelele transeuropene din
domeniul infrastructurii vor fi susţinute prin fonduri de coeziune”2.
Detaliile financiare privitoare la acest fond au fost definitivate doar în
decembrie 1992, cu ocazia Consiliului de la Edinburgh, precum şi suma alocată lor:
15,150 miliarde ECU, între 1992 şi 19993. Proiectele urma să fie finanţate, în
proporţie de 80 -85%, din acest fond.
„Protocolul asupra coeziunii economice şi sociale” a stabilit că articolele 2 şi
3 al TCE trebuie să fie înţelese în sensul coeziunii şi că aceasta reprezintă o
condiţie a realizării Pieţei Unice şi a Uniunii Monetare. Criteriul de eligibilitate al
PIB/ cap de locuitor a fost stabilit la mai puţin de 90 % din media comunitară şi a
fost condiţionat de existenţa unui plan de coeziune, iar, în plus, doar Grecia,
Portugalia, Spania şi Irlanda puteau fi beneficiare.
Tot la Edinburgh, a fost hotărâtă dublarea fondurilor din 1992 până în 1999
pentru FC şi pentru Obiectivul 1 al politicii structurale4. La fel ca în anul 1988,
„plătitorii net” s-au opus din nou, compromisul adoptării fiind obţinut de aceasta
dată datorită susţinerii Germaniei, ca urmare a unificării ei. Unificarea germană a
adus o altă problemă pentru fondurile structurale, pentru că toată fosta Republică
Democrată Germană ar fi fost eligibilă pentru oricare din fonduri.
Problema majoră însă a fost inexistenţa statisticilor care să le justifice. Mai
mult, fondurile alocate între 1988 şi 1993 erau deja contractate, ceea ce făcea ca
noile Landuri germane să nu poată fi ajutate atât de rapid pe cât era nevoie.

1
Art. 2 din TCE.
2
Ibidem.
3
Rata de schimb Ecu: euro = 1:1
4
Reg. CEE nr. 2081/93, JOCE nr. L. 193/31.07 p.5
213
Problemele au fost însă depăşite prin acceptarea de către statele membre a
suplimentarii fondurilor şi au putut fi, astfel, alocate Landurilor din Est, între 1991
şi 1993, trei miliarde ECU din fondurile structurale. După 1994, eligibilitatea
acestor noi Landuri pentru obiectivul 1 nu a mai fost pusă în discuţie.
Articolul 235 al TCE stipulează că politicile comunitare pot fi dezvoltate,
dacă acestea sunt în interesul Comunităţii Europene şi a Pieţei comune. De aceea,
acest articol a fost utilizat ori de câte ori a fost nevoie de ameliorarea politicilor
structurale, până la Actul Unic. În aceasta, articolul 130 a impus ca obiectiv
dezvoltarea armonioasă a Comunităţii, prin eliminarea disparităţilor între regiuni.
În plus, articolul 130, alineatul b, specifica faptul că ţările membre trebuie să-
şi coordoneze politicile economice, astfel încât obiectivul unităţii să fie atins.
Deoarece FSE (articolul 123) şi FEOGA (articolul 40) îşi aveau baza legală în
TCE, prin articolul 130, alineatul c, a fost integrat şi FEDR. Acestuia i-a fost
consemnată misiunea de a veghea la „adaptarea structurală a regiunilor înapoiate şi
a restructurării regiunilor cu industrii în declin”1. În acest fel, au fost formulate
ţelurile politicii structurale, care, la rândul lor, şi-au găsit ancorarea în TCE, prin
articolul 130, alineatul d.
O altă schimbare importantă a fost introducerea, ca regulă generală, a
programelor pentru implementarea fondurilor2. Împărţirea în programe naţionale şi
comunitare a rămas şi a fost ameliorată, la rândul său. În cadrul programelor
naţionale, statele urmau să construiască planuri de dezvoltare, care să accentueze
importanţa finanţării şi mijloacele pe baza cărora, împreună cu Comisia, erau
hotărâte „Conceptele de ajutor comunitar”. Intervenţiile directe urmau să ia forma
unor „Programe Operaţionale”, a căror realizare se făcea împreună de către
Comisie şi de statul membru, iar iniţiativele comunitare aveau la bază linii
conducătoare date de Comisie. Reforma din 1989 reprezintă o nouă cotitură în
politica regională europeană şi este numită de către P. Klemmer „Faza de împlinire
de sine”.
Ceea ce iese în evidenţă, din evoluţia în timp a politicilor regionale, este
faptul că, astfel, competenţele europene s-au mărit şi că, în acelaşi timp, Comisia a
dobândit o influenţă tot mai mare în politicile care urmăresc eliminarea
disparităţilor regionale. Se explică, astfel, de ce, în 1979, 5% din fonduri au fost
puse la dispoziţia Comisiei pentru iniţiativele proprii.
Cu toate acestea, din 1981, Comisia cooperează cu Consiliul în domeniul
noilor linii şi priorităţi ale politicilor regionale, în care sunt stabilite punctele
importante ale finanţărilor şi ale mijloacelor de întărire a competitivităţii regionale,
precum şi coordonarea politicilor comunitare cu cele naţionale.
Începând cu 1985, cotele ţărilor au devenit mai flexibile, având fixate doar
limite superioare şi inferioare, ceea ce a însemnat creşterea influenţei Comisiei.
Acest fapt a fost influenţat şi de încercarea de a ameliora coordonarea cu celelalte
fonduri structurale.

1
TCE, versiunea consolidată, JOCE nr. C 325 din 24 decembrie 2002.
2
Reg. CEE nr. 4253/88 JOCE nr. L. 374 din 19 dec., p 11.
 În 1983, Comisia publica un raport asupra situaţiei regiunilor mediteraneene,
prin care punea în evidenţă necesitatea unor programe de susţinere a dezvoltării
acestor regiuni. În 1984, cu ocazia Consiliului de la Dublin, Grecia ameninţa cu
utilizarea dreptului său de veto împotriva aderării Spaniei şi a Portugaliei, în cazul
în care un nou instrument de ajutor nu este pus în aplicare pentru regiunile
mediteraneene. Ca urmare, la 23 iulie 1985, Consiliul votează hotărârea 2088/85
pentru implementarea unui Program de Integrare Mediteraneană (PIM), care să
aibă ca ţel principal îmbunătăţirea structurii socio-economice a regiunilor sudice şi
asigurarea capacităţii lor de a face faţă integrării europene.
Durata utilizării acestor fonduri a fost limitată la şapte ani, regiunile vizate
fiind Grecia în întregime, cât şi regiunile mediteraneene ale Italiei şi Franţei. Au
fost stabilite măsuri şi finanţări pe mai mulţi ani în domenii precum agricultura,
energie, manufactură şi servicii. Participarea maximă a Comunităţii a fost stabilită
la 70% din totalul cheltuielilor pentru proiect.
Pentru stabilirea proiectelor, Comisia a conlucrat cu autorităţile naţionale şi
regionale, fapt din care decurge integrarea politicilor structurale după reforma din
1988. A fost voinţa Comisiei, care şi-a consolidat astfel locul în cadrul politicilor
regionale în vederea reformei. Programul de Integrare Mediteraneană a beneficiat,
în cei şapte ani, de o finanţare de 6,6 miliarde ECU, din care jumătate au fost
absorbiţi de Grecia.
Reforma din 1993 şi perioada 1994-1999.
O reînnoire a fondurilor structurale are loc pentru perioada 1994 – 1999.
Capacitatea financiară a fost din nou mărită, iar celelalte principii au fost
ameliorate: obiectivele de susţinere ale Comunităţii rămân în număr de cinci şi se
orientează după principiul concentrării. Principiul parteneriatului se deschide şi
actorilor economici şi sociali, cu menţiunea că principiul subsidiarităţii să fie
respectat.
A fost, de asemenea, prevăzut că aplicarea principiului adiţionalităţii să se
facă în aşa fel încât să fie evitată înlocuirea fondurilor naţionale cu cele structurale,
adică să nu fie alocate fonduri acolo unde, oricum, erau prevăzute investiţii
naţionale. Articolul 9 al decretului 2082/93 cu privire la coordonarea acţiunilor
comunitare, prevede, de asemenea, trasabilitatea acţiunilor statelor membre în
cazul unei cofinanţări. Împărţirea fondurilor se face după cum urmează:
- 90% pentru dezvoltare regională;
- 9% pentru iniţiative comunitare de interes comun;
- 1% pentru masuri inovatoare la iniţiativa Comisiei.
Perioada din 1994-1999 menţine cele trei obiective, cu adăugarea la
obiectivul 3 a măsurilor de orientare către tineri şi femei şi, în special, a celor de
acţiune preventivă contra şomajului. La obiectivul 4 a fost adăugată necesitatea
calificării şi recalificării profesionale, iar obiectivul 5 priveşte şi ajutoarele pentru
pescuit. În vederea îndeplinirii acestui obiectiv a fost creat un nou fond structural,
IFOP (Financial Instrument for Ficheries Guidance)1.

1
Reg. CEE nr. 2080/ 93 din 20 iulie 1993, JOCE nr. L. 193 din 31 iulie p.1
215
 Aderarea Suediei, Finlandei şi Austriei a fost văzută ca pozitivă din punctul
de vedere al Fondurilor structurale, deoarece toate cele trei ţări sunt „plătitor net”,
însă trebuia găsită o formulă prin care noii veniţi să fie şi ei avantajaţi. A fost creat
în acest scop, în 1995, un obiectiv nr. 6 – „Susţinerea dezvoltării şi adaptării
structurale a regiunilor cu populaţie extrem de rară”, adică mai puţin de 8 locuitori/
km pătrat1. Statele care au profitat de pe urma acestui nou obiectiv au fost Suedia şi
Finlanda. Un exeget al problemei, H. J. Axt, afirma că a fost şi dorinţa Comisiei de
a crea un nou obiectiv, deoarece prin creşterea fondurilor îşi putea, la rândul ei,
mări influenţa.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Politica regională a
fost din nou adaptată schimbărilor. Ţelul coeziunii economice şi sociale a fost din
nou întărit, iar Fondul de Coeziune a început sa funcţioneze pe deplin. Acest fond
trebuia să ajute diferitele state să satisfacă criteriile de la Maastricht, cum ar fi în
cazul unor deficite publice prea mari sau în cazul în care PIB/ cap de locuitor era
sub 90% din media comunitară2. Până la lărgirea spre Est, Spania, Grecia,
Portugalia şi Irlanda au fost unicii beneficiari ai acestui fond.
La puţin timp după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, a fost
adoptat şi „Pachetul Delors II” care fixa noile scopuri ale politicii structurale,
precum şi fondurile aferente. Prin această reformă, fondurile structurale au crescut
la 154,5 miliarde ECU, adică la o treime din bugetul comunitar, ceea ce reprezintă
1,2% din produsul său intern brut.
În plus, obiectivele au fost modificate: obiectivele 3 şi 4 au fost unite, iar
fostul obiectiv 4 a devenit adaptarea forţei de muncă la schimbările industriale şi la
noile condiţii ale producţiei. Un alt pas a fost expansiunea principiului
parteneriatului la parteneri din mediul economic şi social. Aceasta a permis
dezvoltarea unor noi concepte politice şi a introdus noi structuri de decizie,
caracterizate prin cooperare.
Agenda 2000.
Perioada de aplicare a Pachetului Delors II s-a terminat în anul 1999, lăsând
loc unor noi reforme. Noi condiţii au favorizat reînnoirea politicilor structurale:
- Sfârşitul programelor perioadei 1994 – 1999;
- Politicile trebuiau adaptate în vederea lărgirii spre Est, ţările din
această zonă având în medie un PIB/cap de locuitor de 32% din media UE;
Nevoia de reformă s-a conturat datorită numeroaselor critici formulate la
adresa politicilor structurale:
- lipsa de transparenţă şi centralismul lor;
- nu ajungeau la locul unde era cea mai mare nevoie de ele;
- politica structurală era confuză, datorită existenţei celor cinci
fonduri, şase obiective şi 15 iniţiative comunitare;

1
Dec. nr. 95/1/CE/Euratom/CECA a Consiliului din 1 ianuarie 1995, JOCE nr. L 1 din 1
ian , p 1 art. 52.
2
Comisia Europeană, Strukturfonds und Kohasionsfonds 1994- 1999. Verorderungstexte
und Erlauterungen, Oficiul pentru publicăţii al Comunităţii Europene, Luxemburg,
1996, p. 99.
- existau suprapuneri, ca, de exemplu, oraşe, care beneficiau de
multiple fonduri şi programe decise de experţi, care nu ţineau cont unii de ceilalţi;
- deşi erau investiţi mulţi bani, obiectivele erau deseori neatinse,
datorită distribuţiei lor, efectuate mult mai mult pe criterii politice;
- cu toate că principiul parteneriatului situa pe picior de egalitate
partenerii europeni, naţionali şi regionali, Comisia devenise cea care deţinea
puterea de decizie;
- deoarece Comisia trebuia, în acelaşi timp, să vegheze asupra
subvenţiilor statale pentru asigurarea concurenţei şi să împartă ajutoare pentru a
favoriza dezvoltarea unei regiuni sau întreprinderi, era pusă într-o poziţie în care,
datorită amestecului de competenţe, nu o mai putea exersa pe nici una dintre ele;
- atât ţările membre, cât şi Comisia erau de acord că trebuia fixată
o limită a fondurilor structurale, la 0,46% sub PIB-ul Uniunii Europene, ceea ce
reprezenta 246,68 miliarde euro, pentru intervalul 2000-2006.
Din această sumă, 218 miliarde urmau să fie alocate Fondurilor structurale,
21 miliarde Fondului de Coeziune şi 7,28 Fondurilor de preaderare. Această
propunere înseamnă o creştere semnificativă a fondurilor.
Obiectivul 1 nu era controversat, însă pentru obiectivul 2 se punea problema
dacă ţinea sau nu de competenţa Uniunii Europene. Restructurarea regiunilor cu
industrii în declin, precum şi obiectivele 3 şi 4 puteau fi mai bine realizate de către
state.
În cazul obiectivului 5, posibilitatea de interpretare a criteriilor de eligibilitate
a reprezentat punctul lor sensibil, iar, în ceea ce priveşte obiectivul 6, aceasta era
contradictoriu obiectivului 1, deoarece aceste regiuni slab populate din Nord erau
foarte dezvoltate. A fost, de asemenea, remarcată dependenţa de fonduri unora din
regiunile ajutate, care nu au reuşit să intre într-o fază de dezvoltare endogenă şi nici
să devină competitive.
Pe baza acestor probleme a avut loc propunerea reorganizării politicii
structurale, prin „Agenda 2000”, prezentată de Comisie în iulie 1997 şi propusă în
1998, Parlamentului European şi Consiliului, sub forma unui pachet legislativ1.
Ideile conducătoare au fost concentrare, simplificare şi împărţirea clară a
competenţelor, precum şi reducerea obiectivelor de la şase la trei. Schimbările au
fost realizate după cum urmează:
Obiectivul 1 a rămas ca ajutor pentru regiunile sărace, iar criteriul PIB/Cap
de locuitor de mai puţin de 75% de asemenea.
Obiectivul 6 s-a topit în obiectivul 1, căruia îi reveneau două treimi din
fondurile structurale. Datorită scăderii mediei PIB/cap de locuitor în Uniunea
Europeană după aderarea ţărilor din Estul Europei, multe regiuni eligibile înainte
ca UE să aibă 25 de membri pierdeau această posibilitate pentru obiectivul 1. De
aceea a fost prevăzută finanţarea acestora încă şase sau şapte ani, procedeu numit
„phasing out”, adică acordarea unei finanţări pentru tranziţia de la eligibil la non-
eligibil.

1
Adoptata in 21 iunie, Reg. CE nr. 1260/1999, JOCE nr. L. 161 din 26 iunie, p1.
217
 Obiectivul 2 a fost constituit din fostul obiectiv 2 şi fostul obiectiv 5b, care,
acum, urmărea susţinerea regiunilor care se confruntau cu restructurări economice
şi sociale. Dacă până înainte, 25% din populaţia Uniunea Europeană intra sub
incidenţa obiectivului 2 şi 5b, în noul obiectiv 2 era prevăzut ca în regiunile
eligibile să nu locuiască mai mult de 18% din populaţia Uniunii Europene. Şi
pentru acest obiectiv a fost prevăzută o perioadă de „phasing out”.
Obiectivul 3 a fost redefinit, deşi, ca bază, urmăreşte tot adaptarea şi
modernizarea formării profesionale şi a politicilor pentru forţa de muncă. Se
încurajează dezvoltarea resurselor umane şi protecţia socială a salariaţilor.
Deoarece existau cinci fonduri, acestea trebuiau coordonate. Comisia şi
statele membre sunt responsabile în coordonarea intervenţiei diferitelor fonduri,
precum şi de coordonarea relaţiilor cu intervenţiile Băncii Europene de Investiţii,
pentru a evita suprapunerea lor. În articolul 28 sunt prevăzute principiile
coordonării1:
- intervenţia doar a unui fond pe o perioadă de timp. Un proiect
putea fi finanţat pentru un obiectiv doar printr-un fond;
- efectuarea finanţării nu trebuia să mai aibă loc prin mai multe
obiective şi iniţiative comunitare;
- un proiect nu mai putea fi finanţat, în acelaşi timp, prin fondurile
obiectivului şi FEOGA garanţie.
În Agenda 2000 a fost prevăzut, de către Comisie, ca 10% din fonduri să
reprezinte rezerve, care vor fi deblocate la mijlocul perioadei de ajutor, pentru
programele încununate de succes. Acestea au fost definite ca fiind acele programe
în care principiul adiţionalităţii a fost respectat, în plus de rezultatele pozitive
obţinute.
În acelaşi timp, din cele 15 iniţiative ale Comisiei au rămas doar trei, sumele
alocate prin acestea scăzând de la 9% la 5% din fonduri. În ce priveşte marile
proiecte (costuri mai mari de 50 milioane euro), Comisia a impus ca una dintre
condiţiile de finanţare să fie obligatoriu un certificat de mediu şi a mărit rolul
statelor in controlul proiectelor2.
Consiliul European poate decide unele măsuri pentru situaţii excepţionale,
chiar dacă regiunile nu sunt eligibile, aceasta datorită nevoii unor compromisuri. În
acest sens, H. J. Axt remarca faptul că membrii Consiliului nu şi-au dat niciodată
străduinţa să arate, cât de cât, motivele acestor situaţii. El sublinia: „motivele ce
stau la baza finanţării situaţiilor excepţionale nu au nimic de a face cu politicile
structurale”3. Aceste fonduri ating, pentru perioada 2000-2006, 7,28 miliarde euro,
aproape cât fondurile de pre-aderare.
În ceea ce priveşte Fondul de Coeziune, Comisia a dorit prelungirea sa, în
vederea susţinerii Greciei, Spaniei, Portugaliei şi Irlandei, pentru ca ele sa poată să

1
Reg. CE nr. 1257/1999 al Consiliului din 17 mai 1999.
2
Reg. CEE nr. 1783/1999 al PE şi Consiliului din 12 iulie 1999, JOCE nr. L. 213 din 13
august, p 43.
3
H-J Axt, Structura politică europeană, Ed. VS Opladen. p. 86.
îndeplinească criteriile de aderare la Uniunea Monetară, lucru realizat în ciuda
opoziţiei „plătitorilor net”.
Consiliul European de la Berlin, din martie 1999, deşi pozitiv la adresa
schimbărilor propuse în Agenda 2000, a hotărât micşorarea fondurilor cerute de
Comisie, deşi a acceptat ca limită superioară pentru fondurile structurale, 0,46%
din PIB-ul Uniunii Europene şi menţinerea fondurilor de coeziune.
Parlamentul a mai adăugat iniţiativa URBAN, cu ocazia adoptării
documentului, însă rezervele cerute de Comisie pentru iniţiative proprii au fost
reduse la 4%. De asemenea, pentru a mulţumi pe toată lumea, a fost hotărâtă
susţinerea financiară a unor regiuni din ţările „plătitoare net”.
Pentru a uşura aderarea şi integrarea noilor membri, Comisia a înfiinţat
„Instrumentele Structurale pentru Pre-aderare” (ISPA), care seamănă, ca structură,
cu Fondul de Coeziune. Pentru perioada 2000-2006 au fost prevăzute, anual, 1.040
milioane euro, sumă care urma să fie împărţită după criterii precum: populaţie,
PIB/cap de locuitor, suprafaţă sau probleme de mediu şi de infrastructură.
Pentru acestea, Comunitatea şi-a stabilit plafonul maxim de participare la
85%.

219
 PAGINI DIN ISTORIA POMPIERILOR MILITARI
Drd. Petru CONSTANTIN1

Abstract:
This study aims to review the highlights in the history of military
firefighters from Romania. We considered evolution of the phenomenon since the
Middle Ages, but, especially, following the modern and contemporary. Of course, I
could not miss the changes after 1989 about reform and the establishment of the
General Inspectorate for Emergency Situations.
Rezumat: Studiul de faţă îşi propune să treacă în revistă momentele
principale din istoria pompierilor militari din România. Am avut în vedere evoluţia
fenomenului încă din epoca medievală, urmărind însă mai ales perioada modernă
şi contemporană. Desigur, nu puteam omite transformările de după 1989 legate de
reforma sistemului şi înfiinţarea Inspectoratului General pentru Situaţii de
Urgenţă.

Cuvinte cheie: pompieri; istorie militară; incendiu; Inspectoratul pentru

Situaţii de Urgenţă.
Key words: firefighters; military history; fire; General Inspectorate for
Emergency Situations.

Modernizarea statului român, drumul complex parcurs de la revoluţia lui

Tudor Vladimirescu, la Independenţă şi Unirea cea Mare, până la evenimentele din
decembrie 1989 şi integrarea euroatlantică din zilele noastre, a implicat un proces,
în care au fost atrase toate structurile statului. În acest context, armata a jucat un rol
crucial, iar, în cadrul acesteia, pompierii militari au avut o contribuţie aparte.
Scopul studiului de faţă, este, în principal, acela de a pune în lumină câteva
dintre jaloanele evoluţiei şi modernizării instituţiei pompierilor. Nu ne-am propus
aici să insistăm asupra perioadei celor două războaie mondiale, a activităţii
pompierilor din Bucovina sau a înfiinţării şi activităţii Inspectoratului General
pentru Situaţii de Urgenţă2.
Desigur, încă din zorii istoriei umanităţii, după ce omul primitiv a
descoperit puterea focului, s-a pus problema stăpânirii acestuia. Pe măsură ce
societatea a evoluat şi au apărut marile aglomerări urbane, au fost înfiinţate şi
primele servicii publice de resort, servicii care vor evolua odată cu progresul
tehnologic pe parcursul secolelor.
Istoria ne oferă cele mai diverse exemple celebre oferite de mari incendii.
Astfel, incendierea Romei de către Nero, în anul 64 î.Hr., poate fi considerată un
jalon pentru Antichitate, un moment în care acţiunea iresponsabilă a unui dictator a

1
Doctorand, Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava, Facultatea de Istorie-Geografie.
2
I.G.S.U. a luat fiinţă la 15 decembrie 2004, în conformitate cu H.G. nr. 1490/2004,
modificată şi completată prin H.G. nr.1514/2005, prin fuziunea Comandamentului
Protecţiei Civile cu Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari. Noua unitate
acţiona în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor.
pus în pericol adevărate comori de arhitectură urbană. Recent, evenimentele tragice
de la 11 septembrie 2001 vor tranforma pompierii din New York (New York Fire
Departament) în adevăraţi eroi naţionali, după ce mulţi dintre ei au intrat, cu preţul
vieţii, în lupta cu devastatorul incendiu care a urmat atacului asupra celor două
turnuri gemene din Manhattan.
Pe teritoriul României, aglomerările urbane au început să se dezvolte sub
forma oraşelor medievale pe măsură ce structurile statale se consolidau,
Transilvania fiind mai avansată din acest punct de vedere, aici oraşe-cetate ca
Braşov1, Bistriţa, Sibiu, fiind înfiinţate de saşii colonizaţi de coroana maghiară,
după modelul burgurilor germane. Aceste aglomerări urbane ofereau însă şi
condiţii prielnice pentru izbucnirea unor incendii, mai ales în zonele mai sărace sau
atunci când apărea o sumă de condiţii prielnice. De accea, în cetăţile din
Transilvania vom avea semnalări legate incendii devastatoare şi în alte centre
urbane, aşa cum a fost cel de la Sighişoara, din 30 aprilie 1676. Istoricul oraşului-
cetate păstrează până astăzi memoria dezastrului2.
În Moldova şi Ţara Românească, practic putem vorbi însă abia din secolul
XVIII despre geneza acestui serviciu public, deşi, în vâltoarea luptelor duse de
voievozii munteni şi moldoveni cu invadatorii, fie că au fost ei otomani, ruşi,
austrieci etc., există numeroase informaţii despre incendierea aşezărilor urbane şi

1
„La 21 aprilie 1689, are loc cel mai mare incendiu din istoria burgului braşovean. Era o zi
de primăvară caldă şi uscată, cu un vânt puternic care a înteţit şi răspândit rapid un foc ce
izbucnise pe Strada Fânarilor, din motive necunoscute. Casele, fiind în mare parte
construite din lemn au ars în întregime, iar sute de oameni- circa 300 , potrivit unor surse
documentare, au murit arşi sau asfixiaţi. În câteva ore, arde aproape tot oraşul. Pe lângă
locuinţe, limbile de foc mistuie magazinele şi atelierele breslelor, Turnul Casei Sfatului se
năruie, fiind afectate chiar şi clădiri izolate precum Turnul Alb şi Turnul Negru (numit aşa
după acest incendiu). Ca să anunţe nenorocirea, tunurile de pe Cetăţuie au început să
bubuie, speriind şi mai tare oamenii care fugeau care încotro. Şi Biserica evanghelică
Sfânta Maria a suferit pierderi imense. A ars întâi acoperişul, care din cauza greutăţii s-a
prăbuşit, focul s-a extins apoi în interiorul bisericii, unde au ars mobilierul şi toate
materialele perisabile. Potrivit istoricul de artă Balint Agnes, în incendiu s-au mai topit
clopotele bisericii şi orga, dar şi altarul. În duminica următoare, slujba s-a ţinut în aer liber.
De atunci, lăcaşul a căpătat denumirea Biserica Neagră, de la culoare cenuşiu închis pe
care au căpătat-o zidurile. Tot în marele incendiu din 1689, au fost distruse toate
manuscrisele şi cărţile din bogata şi vasta bibliotecă fondată de cărturarul Johannes
Honterus. Sinistrul a făcut ca puterea economică a Braşovului să scadă aproape total. Mulţi
ani după aceea, Braşovul a fost o ruină înnegrită. În urma acestei calamităţi, autorităţile
braşovene decid interzicerea construcţiei caselor din lemn. Refacerea oraşului a durat mai
bine de un secol.”, cf. www.brasovultau.ro/legende/Incendiul-care-a-distrus-
Bra%C5%9Fovul-32.html

2
„Evenimentul cel mai dramatic din istoria oraşului rămâne incendiul din 30 aprilie1676,
când în câteva ore datorită unui vânt puternic incendiul cuprinde Oraşul de Jos, Cetatea
şi toate împrejurimile. Pagubele au fost uriaşe şi mulţi locuitori au avut intenţia de a
părăsi oraşul definitiv.”, cf. www.infosighisoara.ro/istoric-sighisoara
221
rurale1. Sigur, în acest context, poate fi discutată şi intervenţia lui Ştefan cel Mare
asupra cetăţii Baia, soldată cu incendierea oraşului şi rănirea regelui Ungariei,
Matei Corvin2, în noaptea de 14/15 decembrie 1467.
Totuşi, despre existenţa unui serviciu specializat în stingerea incendiilor în
localităţile urbane mai însemnate putem vorbi abia odată cu epoca fanariotă. După
modelul Istanbulului, este atestat un astfel de serviciu în Bucureşti, în anul 1726.
Împărţiti pe cartiere, pompierii epocii, numiţi tulumbagii, interveneau pentru
stingerea incendiilor, fiind asistaţi de sacagii, membrii gărzii domneşti şi de
orăşeni. Atunci când lucrurile erau foarte serioase, acţiunea putea fi coordonată
chiar de către domnitor3.
Domnitorul fanariot Alexandru Moruzi este cel care va emite primul
document, în timpul domniei dintre 1793 şi 1796 din Ţara Românească, în care
tulumbagii apar sub această denumire în cadrul serviciului, numit, sugestiv, al
Steagurilor de foc4. Tulumbagii făceau parte din casa militară a domnuitorului
conform unei decizii luate de un predecesor al lui Moruzi. Este vorba despre
Nicolae Mavrogheni, care a condus Ţara Românească între 1786 şi 1790.
Documentele epocii atestă că preocuparea pentru combaterea şi stingerea
incendiilor este întâlnită şi în capitala Moldovei, Iaşi. Oraşul fusese lovit de
numeroase incendii, statisticile indicând doar pentru anul 1646 un număr de 40 de
«pojaruri». Odată cu trecerea timpului, domnitorii au început să ia măsuri
administrative pentru a preveni noi incidente de acest tip, iar, în 1777, era desemnat
drept responsabil cu stingerea incendiilor căpitanul de podari5.

1
Fără a insista asupra mediului rural, acolo unde exista o adevărată tradiţie în pârjolirea
satelor şi a recoltelor pentru a nu cădea în mâinile duşmanului, documentele atestă
prima incendiere de către turci a Bucureştiului, capitala Ţării, în martie 1554, cu prilejul
mazilirii lui Mircea Ciobanul. Vezi, Aurel Udor, Cătălin Eftene, O istorie ilustrată a
pompierilor Capitalei, Bucureşti, 2003, p. 8.
2
Atacul de la Baia este magistral descris în opera lui Jan Dlugosz: „După ce au sosit
Mateiaş Craiul în oraşul Baia şi au întărit oraşul (căci se temea de năvala moldovenilor)
cu şanturi şi cu care, Ştefan vodă, care se aşezase cu oastea sa între râurile Moldova şi
Şomuz, gândind că a venit momentul în care cu puţini să-i bată pe mulţi, lăsând caii şi
bagajele în tabără, a sosit la Baia doar un pedestru şi uşor, şi incendiind oraşul din
câteva laturi, în noaptea de 15 decembrie a năvălit peste unguri, ţinând lupta amestecată
până în revărsatul zorilor, iar mulţi unguri căzând.”, Academia Română, Istoria
românilor, vol.IV, De la universalitatea creştină către Europa patriilor, Bucureşti,
2001, p. 369, nota 1.
3
„De exemplu, când în toamna lui 1766 a izbucnit un incendiu la prăvălia Herăscului,
domnitorul Scarlat Ghica s-a îmbolnăvit la acţiunea de stingere a focului, de unde i s-a
tras sfârşitul”, cf. Al. Udor, C. Eftene, op.cit., p. 8.
4
„În octombrie 1794 existau în Bucureşti Steagurile de Foc. Spre sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, documentele ne arată existenţa a două căpitănii
de foc, organizate pe lângă spătărie, cu câte un „steag” fiecare şi cu 24-25 de oameni,
slujind alternativ, cu săptămâna.”, Constantin Popa, O inspecţie a lui Cuza Vodă la
pompierii din Bucureşti, www.cultura.mai.gov.ro/editura-mai/inspectie.pdf
5
Pentru un istoric al activităţii pompierilor din Iaşi, www.isujis.ro/files/Istoric.pdf
 Spre sfârşitul epocii fanariote, catagrafia de la 1820 avea să indice
existenţa, la Iaşi, a tulumbagiilor. Cu toate acestea, evenimente tragice aveau să se
repete în capitala Moldovei, un impact deosebit având Focul cel mare din 19 iulie
1827. Drept urmare, la 6 august 1827, autorităţile moldovene hotărau ca: „să nu
îngăduiască pe nimenea pe la mahalale, în locurile binalelor arse, a-şi face binale
acoperite cu stuh şi rogoz, ce să fie acoperite cu scânduri sau şindrilă şi ogiagurile
scoase afară şi încă şi pe la acele locuri unde vor fi având ursoaice în pod, să pue la
cale a să scoate afară“1.
Desigur că lupta contra incendiilor este întâlnită şi în Transilvania, mai ales
că aici viaţa urbană era mult mai dezvoltată decât în Moldova şi Ţara Românească.
Este motivul pentru care, la Cluj, vom întâlni măsuri concrete contra izbucnirii
focului, luate de autorităţile locale încă la 21 martie 1621. După un secol şi
jumătate, împărăteasa Maria Theresia (1740-1780) va lua măsuri la nivelul întregii
Transilvanii, printr-un ordin superior, care s-a aplicat la Cluj cu începere de la 30
noiembrie 17712.
Cu toate acestea, la 22 septembrie 1777, Strada Mijlocie din Cluj a fost
devastată de un incendiu. Evenimentele vor contribui şi ele la decizia Consiliului
orăşenesc din 1782, din care spicuim: „- La construirea sobelor să se acorde atenţie
potrivirii hornurilor şi locurilor de foc, iar la acoperiş să se folosească numai ţigla
sau şindrila. Executarea construcţiilor să fie îngăduită cu condiţia să se facă şi
fântâni;
- Vânzătorii de praf de puşcă să-şi păstreze marfa în locuri izolate, iar în
bolde (prăvălii) să nu ţină o cantitate mai mare de 4 funţi (mai ales după ce
bastionul Bethlen (al Croitorilor) fusese distrus în urma exploziei a 12 tone de
pulbere;
- Hornarii să cureţe, iar controlorii de hornuri să controleze mai des coşurile
de fum;
- Să se procure toate mijloacele de stingere a focului şi să se păstreze în bună
stare;
- Să se asigure permanent paza de noapte la târguri, atenţia să fie îndreptată
spre cârciumi şi şatre;
- Proprietarii de case să-şi procure scări”3.
După revoluţia de la 1821, în contextul adoptării Regulamentelor organice, şi
serviciul tulumbagiilor a crescut în importanţă. În Bucureşti, încă din mai 1832, s-a
dispus înfiinţarea unui serviciu, cu 150 de persoane abilitate să lucreze pentru
repararea si completarea pompelor folosite la stingerea incendiilor. Sediul acestui
serviciu era fixat, deloc întâmplător, la cazarma miliţiilor4.

1
Ibidem.
2
Pentru o sinteză a situaţiei din Cluj, recomandăm www.isucj.ro/poze-links/istoric-isu-
cj.pdf
3
Ibidem, f.8.
4
În anul 1935 a fost publicată o sinteză, cu prilejul aniversării unui secol de istorie a
pompierilor, lucrare ce oferă interesante date şi informaţii legate de epoca de pionierat a
223
 Aşa cum am subliniat deja, din punct de vedere istoric, capitala Moldovei,
Iaşi, era cu un pas înaintea celei a Ţării Româneşti, şi nu este surprinzător faptul că
va beneficia înaintea Bucureştiului de un serviciu modern de pompieri. De fapt,
aici trebuie subliniat rolul pe care l-au jucat Regulamentele Organice din Moldova
şi Ţara Românească, adevărate constituţii, care au contribuit decisiv la modernizare
şi despărţirea de practiciile feudale. Regulamentul intrat în vigoare la Iaşi, la 1
ianuarie 1832, prevedea măsuri clare în privinţa activităţii de prevenire şi stingere a
incendiilor. Iată un extras, elocvent pentru cele afirmate mai sus, care dovedeşte că
problematica în discuţie era tratată de o manieră, am putea spune profesionistă,
pentru a folosi un termen modern: „Spre a se feri oraşul de primejdia focului la
care a fost supus în atâtea rânduri, se vor lua toate măsurile feritoare obicinuite la
asemenea împregiurări, din care cea întâi măsură este prevăzută prin legiuire ca să
fie îndestulare de apă în oraşe. Osebit de aceasta, patru havuzuri de piatră, largi şi
încăpătoare de apă, se vor zidi în pieţele oraşului, unde vor sta şi sacalele şi
uneltele focului întru păstrare.
Se va alcătui o breaslă de tulumbagii, cu un număr de 24 oameni comenduiţi
de un căpitan. Aceşti tulumbagii se vor împărţi prin toate cvartalurile oraşului,
unde se vor aşaza cotiuge cu sacale câte cu doi cai vârtoşi, înhămaţi, având aceste
cotiuge ciuture, topoară, căngi, scări şi alte unelte trebuitoare; pe lângă acestea, la
fieştecare casă trebue să se afle vreo câteva din uneltele mai sus numite. Orice
lucru sau materie arzătoare, precum cherestea, păcură, fân, stuh şi alte asemenea,
nu se vor îngădui de acum înainte în mari sume în oraş şi mahalale. Pentru paza de
foc se vor aşeza două picheturi, unul pe Turnul Trei Sfetitelor şi altul la biserica
Vulpe, unde vor sta nelipsiţi câte doi oameni călări spre a da semnalul cuvenit la
fieştecare cvartal (despărţire) unde va fi focul.
Peste zi, pichetul va scoate un steag despre partea unde va fi focul, carele
steag va fi osebit pentru fieştecare cvartal al oraşului şi care va avea vopseaua
cvartalului, iar în timpul nopţii semnul se va da prin fânare iarăşi cu asemenea
vopsea. O lovitură de clopot va însemna cvartalul I etc. Se vor aşeza 32 oameni
hornari, cu starostii lor, care vor priveghea ca ogeagurile să fie bine zidite.
Toţi sacagiii oraşului sunt datori a se întoarce seara cu sacalele pline cu
apă...“1.
În ciuda acestor măsuri, incendiile devastatoare au continuat să lovească
Iaşiul. Este motivul pentru care s-a luat decizia de înfiinţare a primei companii de
pompieri din capitala Moldovei. Primul proiect a fost gata încă din noiembrie 1833,
iar el va sta şi la baza unei acţiuni similare la Bucureşti.
La 3/15 ianuarie 1835, domnitorul Mihail Sturdza aproba «Proiectul pentru
formărisirea comandei de foc supt numire de Roată de pojarnici pentru oraşul Eşi»,
potrivit căruia lua fiinţă prima companie cu un efectiv de 105 pompieri2. Erau

acestei arme. Vezi, pe larg, Gheorghe Pohrib, Istoricul pompierilor militari, 1835 –
1935, Bucureşti, 1935.
1
www.isujis.ro/files/Istoric.pdf , f.6-7.
2
Documentul original poate fi consultat la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Iaşi,
fond Miliţia pământească, tr.1764, op.2013, dosar 47, f.10, apud Istoria militară a
prevăzute, totodată, măsuri de prevenire a incendiilor, care trebuia să fie respectate
întocmai de localnici. De asemenea, nu în ultimul rând, documentul, semnat de
Mihail Sturdza, prevedea şi cum vor arăta uniformele pompierilor1.
Modernizarea serviciului pompierilor în Ţara Românească, în special în
capitala Bucureşti, este legată de numele domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-
1848). Pe baza «Legii privind întocmirea unei roate de pompieri pentru capitala
oraşului Bucureşti», adoptată la 10/22 ianuarie 1844, domnitorul a semnat, la data
de 18 august 1844, documentul de înfiinţare al Roatei de pompieri din Bucureşti2.
Drept efect, cu începere de la 1 iulie 1845, prima unitate militară de pompieri
din Bucureşti şi-a început activitatea. În componenţa Roatei intrau 7 ofiţeri, 23
subofiţeri şi 256 de soldaţi, primul comandant fiind căpitanul Emanoil Boteanu,
care a rămas în fruntea unităţii până la 1848.
Pompierii din Bucureşti se vor afla, până la 1847, sub comanda Prefectului
Poliţiei, numit şi Agă. Din acel an, serviciul va fi militarizat, dar va rămâne pe mai
departe sub comanda Agăi. Momentul nu este deloc întâmplător, întrucât, în anul
1847, în Bucureşti a avut loc un incendiu devastator, care a rămas în memoria
contemporanilor drept Marele foc.
Potrivit legii din 1844, pompierii din Bucureşti aveau la dispoziţie «şase
tulumbe mari de cai şi şase tulumbe mici de mâini». Serviciul militar al unui
pompier era de şase ani, iar Marele foc, din 23 martie/4 aprilie 1847, prin maniera
în care s-a intervenit, a contribuit la creşterea prestigiului acestei noi arme.
Marele foc3 s-a declanşat la Bucureşti chiar în ziua de Paşte. Conforma
datelor oficiale, au ars din temelii circa 2.000 de clădiri şi 12 biserici, iar 15 oameni
şi-au pierdut viaţa, fără a mai pune la socoteală zecile, poate sutele de răniţi. Totul

poporului român, vol.IV, Epoca revoluţiilor de eliberare naţională şi socială. De la

revoluţia populară din 1784 la cucerirea independenţei depline, 1877 – 1878,
Bucureşti, 1987, p. 209.
1
Pentru frumuseţea limbajului folosit redăm fragmentul în discuţie în forma originală:
„ofiţerii „vor avea mundirile după forma de pedestrime a Miliţiei, postavul sur în loc de
vânăt, gulerele vinete, în loc de chivere la uniforma cea mare vor purta şliape tregolnoe
cu pene negre, dar podoabile de argint. Cinurile de gios voe avea spenţăre în forma
celor căzăceşti, cu gulere vinete şi bunhgi albi şi la gulerele unterofiţerilor galoni de fir
alb. Brâie de postav sur cu vipisca vânătă, în lăţime de 1/2 verşog, cu asemenea capac
dinainte vânăt. Pantalonii cu postav sur, căzăceşti, cu vipisca vânătă. Manta după forma
Miliţiei, cu guler vânăt şi cu 6 bunghi albi.
În loc de chivere, toate cinurile de gios vor purta şăpci de postav sur, cu lampas
vânăt, şi în lăţim e de 2 1/2 verşoage, cozoroc de piele şi armatul metalicesc alb după forma
alăturată. Drept armă toate cinurile de gios vor purta tesacuri cu portopci şi temlece, însă
acestea de pe urmă la soldaţi vor fi piste tot vinete, dar la unterofiţeri şiretul vânăt şi canaful
roş.“, cf. Gh. Pohrib, op.cit.
2
Istoria militară…, vol.IV., p. 210.
3
Despre incendiul care a şocat Bucureştiul s-a scris mult de-a lungul timpului. Pentru o
relatare recentă vezi Emilia Sava, Un sfert de Capitală a ars în Focul cel Mare, în
„Historia”, martie 2011.
225
a pornit de la joaca unui băiat cu un pistol, iar intervenţia pompierilor şi a
locuitorilor nu a mai putut decât să limiteze efectele calamităţii1.
După modelul celor două capitale, Iaşi şi Bucureşti, se vor organiza
companii de pompieri în principalele oraşe din Moldova şi Ţara Românească.
Astfel, în Moldova, «comande pojărniceşti» au luat fiinţă, pe rând, la :
- Galaţi (1840),
- Botoşani (1840),
- Bârlad (1841),
- Tecuci (1843),
- Fălticeni (1845),
- Bacău (1848),
- Focşani (1849),
- Huşi(1850),
- Roman (1850),
- Tg. Ocna (1850),
- Dorohoi (1851),
- Piatra Neamţ (1851),
- Tg. Neamţ (1852)2.
Şi în Transilvania, perioada prepaşoptistă a contribuit la instituţionalizarea
serviciului de pompieri. Mai mult chiar, în 1834, va lua fiinţă Asociaţia
pompierilor din Ardeal.
Anul revoluţionar 1848 a adus şi primul moment care a acoperit de glorie
pompierii militari. Este vorba despre evenimentele de la 13/25 septembrie 1848 din
Dealul Spirii. Pe fondul intervenţiei externe împotriva revoluţiei de la Bucureşti,
între trupele otomane, sosite la marginea Capitalei, şi unitatea de pompieri condusă
de căpitanul Pavel Zăgănescu, pornind de la o altercaţie între doi ofiţeri din cele
două tabere, sublocotenentul Dincă Băişan şi un omolog otoman, se va desfăşura o
luptă disproporţionată. Armata otomană era mai bine echipată şi superioră din
punct de vedere numeric, fapt suplinit de vitejia şi patriotismul pompierilor3.
Având şi sprijinul artileriei din cazarmă, pompierii au reuşit să treacă de barajul
otoman şi să pătrundă în sediu.
Momentul este important, mai ales prin semnificaţia sa, intrucât luptele
veneau după secole în care voievozii moldoveni şi valahi reuşiseră să întrunte cu
succes marile armate ale epocii. Pe Dealul Spirii au căzut la datorie 80 de militari
români, faţă de circa 200 de turci.

1
„Cu tot efortul Roatei de Pompieri, a celorlalte unităţi militare din Bucureşti şi a
populaţiei, focul a distrus tot centrul oraşului. Focul a ars puternic aproape 24 ore, dar
casele incendiate au ars mocnit alte câteva săptămâni. Au murit circa 15 persoane şi un
soldat pompier.”, cf. C. Popa, op.cit.
2
www.isujis.ro/files/Istoric.pdf
3
Constantin Căzănişteanu, Date noi cu privire la lupta de la Dealul Spirii de la 13
septembrie 1848, în revista „Studii”, nr.1/1967.
 De numele lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) se leagă o nouă etapă din
istoria pompierilor1. Potrivit Legii de organizare a puterii armate, din 27 noiembrie
1864, Batalionul de Pompieri Bucureşti intra în componenţa armatei permanente,
având 28 de ofiţeri, 735 de soldaţi şi doi angajaţi civili. La Iaşi efectivele erau de
nivelul unui divizion, compus din 1.268 de oameni, susţinuţi de 266 de cai2.
După abdicarea lui Cuza, noul principe, apoi rege Carol I (1866-1914) va
acorda, la rândul lui, atenţie pompierilor. În cadrul procesului de modernizare, în
baza Constituţiei din 1866, armata a fost în atenţia autorităţilor, fapt demonstrat de
suita de trei legi adoptate în 1868, 1872 şi 1874, legi care au conferit coerenţă
sistemului militar naţional.
Prin legea publicată în Monitorul Oficial din 1 iunie 1874, unităţile de
pompieri din Iaşi, Bucureşti şi celelalte capitale de judeţ vor prelua şi rolul
bateriilor de artilerie din teritoriu. Totodată, vârsta de pensionare era stabilită la 45
de ani3. De altfel, încă din 1871, prin decretul din 23 septembrie/5 octombrie, în
toate oraşele reşedinţă de judeţ era constituită câte o comandă de pompieri.
Războiul de independenţă a oferit prilejul şi pompierilor să participe la
bombardarea Calafatului, apoi, chiar să participe la luptele de la sudul Dunării,
datorită încadrării lor în unităţile de artilerie4. Rezultat al unui impresionant efort al
întregii naţiuni, războiul a oferit României şansa de a-şi câştiga independenţa şi de
a o consfinţi în planul raporturilor internaţionale, cu prilejul Congresului de pace
de la Berlin din 1878.

1
La 28 martie 1859, deci la două luni de la dubla alegere ca domn al Principatelor Unite,
Alexandru Ioan Cuza a vizitat cazarma pompierilor de la Bucureşti, după care a dat un Înalt
Ordin de Zi pe întreaga Armată: „Vizitând la 28 martie Corpul Pompierilor, l-am găsit în
cea mai plăcută stare, adică frontul întocmit înaintea instrumentelor de foc, cu trenul lor şi
al cailor, năvălirea acestora asupra închipuitei arderi a cazarmei Sfântul Gheorghe, operarea
tuturor mijloacelor întrebuinţate cu folos, urcarea şi coborârea pe frânghii în diferite feluri,
închipuiri de a scăpa din foc fiinţele ce puteau fi jertfite şi evoluţii ogăreşti de tot felul, care
toate acestea executându-se destul de bine, ne dete dovada de cunoştinţa datoriilor
pompierilor”, vezi C. Popa, op.cit.
2
Istoria militară…, vol.IV, p.431-432.
3
„Modificările aduse în 1874 legii de organizare a puterii armate au vizat adâncirea
procesului de întărire a forţei combative a armatei teritoriale, sporirea capacităţii ei de
luptă.”, Ibidem, p.497.
4
La Calafat erau dispuse următoarele unităţi de artilerie:
- bateria Carol;
- bateria Elisabeta;
- bateria Mircea;
- bateria Ştefan cel Mare;
- bateria Mihai Bravul;
- bateria Independenţa;
- bateria Renaşterea.
Constantin Hârjeu, Istoria armei geniului, Bucureşti, 1902, p. 28.
227
 La 1892, în Bucureşti a fost construit Foişorul de Foc, pe baza schiţelor
arhitectului-şef al Capitalei, George Mandrea. Aici va fi fixat sediul pompierilor
până la 1934. Din 1963, clădirea este sediul Muzeului Naţional al Pompierilor.
Primul Război Mondial a găsit România în faţa posibilităţii de a-şi întregi
teritoriul naţional printr-o politică echilibrată şi cu ajutorul unei diplomaţii de
ţinută. După doi ani de neutralitate, în vara anului 1916, trupele române au trecut
Carpaţii, dar replica energică a Germaniei a contribuit la întoarcerea frontului şi
chiar la decizia, dureroasă, luată de autorităţi de a părăsi Capitala în faţa
ocupantului.
La 23 noiembrie/6 decembrie 1916, trupele germane intrau în Bucureşti,
găsind Arsenalul Armatei incendiat. Misiunea dificilă de a stinge uriaşul incendiu
va reveni unităţii de pompieri conduse de maiorul Petre Pancu1.
Perioada interbelică va aduce cu sine un salt tehnologic în privinţa muncii
pompierilor. În anul 1923, pompierii bucureşteni vor fi dotaţi cu prima autospecială
marca Magirus, una din cele mai performante ale epocii2. Pentru pompierii
Capitalei dotarea s-a dovedit extrem de utilă, într-un oraş aflat în plină expansiune
şi lovit, în anii ’30, de numeroase incendii devastatoare, precum au fost la:
- Moara Militară Obor, 1924;
- Depozitul central de muniţii, 1925;
- Palatul Regal, 1926;
- Banca Agricolă, 1927;
- Fabrica de pâine Pâinea zilnică, 1927;
- Societatea Jupiter petrol, 1927;
- Societatea de Asigurare Generală, 1929;
- Fabrica de uleiuri vegetale Hermes, 1929;
- Atelierele Griviţa, 1931;
- Hotelul Britannia, 19323.
La 3 aprilie 1936, în timpul guvernării liberale Gheorghe Tătărăscu, este
adoptată Legea pentru noua organizare a pompierilor, fiind instituită o comandă
unică pentru pompierii civili şi militari la nivel naţional. Totodată, potrivit noului
act normativ, corpul pompierilor trecea sub autoritatea Ministerului de Interne.
Pompierii jucau un rol pe măsura misiunii încredinţate, fapt relevat şi de numărul
soldaţilor şi ofiţerilor, care era de circa 3.000.
1
Incendierea Arsenalului venea pe fondul unei atmosfere apăsătoare, în momentul în care
populaţia Bucureştiului aştepta cu nelinişte intrarea trupelor germane, după ce Regele,
Guvernul şi Armata se refugiaseră la Iaşi, oraşs ce va deveni „capitala rezistenţei până
la capăt”. Constantin Kiriţescu descrie laconic momentul: „Dimineaţa zilei de miercuri
6 decembrie. Un cer plumburiu, un aer rece şi umed. În ajun şi peste noapte, câteva
bubuituri puternice anunţau distrugerea lucrărilor militare ce ar fi putut folosi
inamicului.
Dimineaţa, o mare de flăcări înspre Dealul Spirii: ardea Arsenalul.”, Constantin
Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Bucureşti, 1989, vol.I, p. 559.
2
Al. Udor, C. Eftene, op.cit., p. 13.
3
Ibidem, p.34-35. Potrivit datelor statistice media anuală a incendiilor din Capitală a ajuns
la 330, în 1926.
 Din acest moment, legea prevedea explicit că: “… prevenirea şi combaterea
sinistrelor, precum şi executarea măsurilor impuse pompierilor prin Regulamentul
Apărării Publice, au fost încredinţate, pe tot cuprinsul ţării, Corpului de Pompieri
militari”1.
Legea din 1936 avea în vedere şi rolul civililor în stingerea incendiilor, fiind
prevăzută înfiinţarea de formaţiuni de pompieri la nivel rural. O astfel de
formaţiune trebuia să cuprindă cel puţin 37 de membri, respectiv:
- 1 comandant de formaţiune;
- 1 sublocotenent;
- 1 remizioner;
- 1 comandant de grupă;
- 3 şefi de echipă, pentru câte 10 servanţi;
- echipa pompei de incendiu;
- echipa de salvare şi izolare;
- echipa de alimentare cu apă.
Legea stabilea şi faptul că, în fruntea unei astfel de formaţiuni, trebuia să se
găsească o personalitate a aşezării, cum ar fi învăţătorul sau notarul. Desigur, dacă
era vorba şi de un ofiţer în rezervă, atunci cu atât mai mult acesta era preferat2. De
asemenea, tot prin lege era stabilită şi dotarea unei astfel de formaţiuni, care trebuia
neapărat să cuprindă:
- pompe de incendiu complete, cu sorburi şi câte 40 m furtun;
- sacale din lemn sau fier a câte 700 litri;
- brâie tip pompier;
- corzi şi cordiţe;
- lămpi de siguranţă;
- facle.
Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial a pus noi sarcini în faţa
pompierilor, a căror număr a crescut la circa 10.000. În plus, pe lângă drama din
vara anului 1940, când au fost pierdute provinciile istorice Basarabia, Bucovina de
Nord şi partea de nord-vest a Transilvaniei, ei se vor lovi şi de efectele
devastatorului cutremur din 10 noiembrie 1940, care a produs pagube imense
Bucureştiului. De exemplu, numai la Hotelul Carlton, sub ruinele căruia au fost
prinse circa 200 de persoane, a fost nevoie de 15 zile de intervenţii pentru a degaja
resturile.
La data producerii seismului, blocul Carlton era cea mai înaltă construcţie de
beton armat din Bucureşti, de 12 etaje, cu o înălţime de 47 de metri. Şi alte clădiri
importante, precum Ateneul, Teatrul Naţional sau Opera, au suferit pagube
importante3.
După evenimentele de la 23 august 1944 şi apoi după instaurarea, la 6 martie
1945, a guvernul Petru Groza, au fost luate o serie de măsuri vizând comunizarea

1
Legea a fost publicată în “Monitorul Oficial”, nr.80, 4 aprilie 1936.
2
Ibidem.
3
Pentru datele sintetice asupra seismului din 10 noiembrie 1940 vezi
www.inforisx.incerc2004.ro/cutr40.htm
229
societăţii româneşti. Desigur că, armata, percepută de comunişti drept un bastion al
vechiului regim, nu putea trece prin această perioadă tumultoasă fără a fi afectată.
Un prim pas a fost făcut odată cu Instrucţiunile Marelui Stat Major nr.51.666
din 5 mai 1945, decizie prin care pompierii treceau, de fapt, de la Ministerul de
Război la Ministerul de Interne, o măsură care schimba fondul problemei:
“Pompierii militari vor trece cu organizarea actuală la Ministerul Afacerilor
Interne, figurând numai în organizarea şi situaţia armatei. M. A. I. va prelua asupra
sa dotarea, întrebuinţarea şi instrucţia acestui personal”.
Pe această linie, la 18 iulie 1945, Comandamentul Corpului Pompierilor
Militari a devenit Inspectoratul General al Pompierilor. Cu începere din 1946,
Inspectoratul va avea în subordine patru inspectorate regionale, cu sediile la
Bucureşti, Bacău, Cluj şi Craiova1.
O nouă reformă are loc la 1 aprilie 1949, prin înfiinţarea Comandamentului
Pompierilor, care va cuprinde 225 de ofiţeri, 349 de subofiţeri, 22 de maiştri
militari şi 3547 trupă2.
Practic, pentru patru decenii, nu s-au produs schimbări de esenţă în
organigrama pompierilor, aflaţi acum sub sigla Ministerului de Interne. De
semnalat poate fi totuşi reforma administrativă din 1968, în urma acesteia fiind
înfiinţate inspectorate de pompieri la nivelul fiecărui judeţ.
Pe parcursul perioadei comuniste, unităţile de pompieri şi-au făcut nu numai
datoria prevăzută prin lege, ci au şi intervenit în momente grele, datorate unor
situaţii generate de inundaţii catastrofale, ori în alte tipuri de calamitate, când
natura dezlănţuită a lovit România.
Cutremurul din 4 martie 1977 a fost un test dificil din acest punct de vedere.
Momentul extrem de dificil a fost depăşit doar datorită unei intervenţii rapide a
autorităţilor, dar şi prin reacţia promptă a populaţiei, numeroşi civili participând la
operaţiunile de scoatere a victimelor de sub dărâmături, mai ales la Bucureşti3.
După căderea comunismului, în contextul trecerii de la totalitarism la
democraţie şi a reformării instituţiilor statului, pompierii au fost păstraţi în
structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru început. Integrarea
României în structurile NATO, în aprilie 2004, şi pregătirea pentru aderarea la
Uniunea Europeană aveau să aducă însă o nouă organigramă şi o redistribuire a
sarcinilor şi pentru pompieri.

1
Al. Udor, C. Eftene, op.cit., p.50.
2
Ibidem, p.51-52.
3
Iată doar o prezentare sintetică a efectelor cataclismului: „La nivelul întregii ţări,
aproximativ 33.000 de locuinţe s-au prăbuşit sau au fost grav avariate. Au fost distruse
numeroase şcoli şi spitale, şi-au pierdut viaţa 1.571 de oameni şi au fost răniţi 11.300.
Nivelul pierderilor materiale înregistrate de economia românească s-a cifrat la circa 3
miliarde dolari. S-a impus şi s-a trecut la o nouă proiectare antiseismică având la bază
noile date înregistrate şi prelucrate.”,
www.amosnews.ro/2006/Cutremurul_din_4_martie_1977_ora_21_22_unul_dintre_cele
_mai_distrugatoare_socuri_seismice_care_a_lovit_Romania_in_epoca_moderna-
164406
 La 15 decembrie 2004, după cum am subliniat deja, o nouă pagină din istoria
pompierilor se deschidea, prin înfiinţarea Inspectoratului General pentru Situaţii de
Urgenţă. Potrivit legii1, noua unitate avea de gestionat următorul tip de situaţii de
urgenţă:
- incendii;
- accidente nucleare şi urgenţe radiologice;
- inundaţii;
- accidente chimice cu implicaţii în afara amplasamentului;
- avarierea gravă a sistemelor de gospodărie comunală;
- explozii necontrolate ale muniţiei rămase din timpul
conflictelor militare;
- poluări marine în zona costieră;
- căderi de obiecte din atmosferă şi din cosmos.
După cum se poate desprinde uşor din această enumerare, misiunea
Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă este una extrem de complexă, racordată
la realităţile începutului de mileniu.

1
www.isu.ro/igsu
231
 MAGHIARII DIN ROMÂNIA
(1945 –1946)
Drd. Fănică BOB
Abstract:
As a potential ally for P.C.R. and playing,”Red Book”Hungarian People;s
Union present to the National Democratic Front, in the autumn of 1944, wishes
that actually interest focussed on ethnic Hungarians in Romania.
Key-words: Hungarian People’s Union; P.C.R.; National Democratic
Front; Hungarians ehnic; Romania; Hungary.
Cuvinte cheie: Uniunea Populară Maghiară; P.C.R.; Frontul Naţional
Democrat; etnici maghiari; România; Ungaria.

Începutul anului 1945, găsea România într-o situaţie grea, aflată sub
regimul juridic al Convenţiei de Armistiţiu, ale cărei prevederi puneau în fapt
teritoriul ţării sub ocupaţie sovietică. Profitând de starea de spirit tensionată în care
se găsea România, şi beneficiind de sprijin sovietic, Partidul Comunist Român
acţiona în cadrul Frontului Naţional Democrat, coaliţie de grupări politice, la care
Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România, devenită Uniunea Populară
Maghiară, adera în 6 octombrie 19441. Constituind potenţial aliat pentru P.C.R. şi
jucând ,,cartea roşie”, Uniunea Populară Maghiară prezenta Frontului Naţional
Democrat în toamna lui 1944, doleanţe ce vizau în fapt interesul etnic al
maghiarilor din România2. Adoptat sub presiunea ocupantului sovietic, decretul-
lege din 7 februarie 1945 privind statutul naţionalităţilor, furniza maghiarilor o
bază juridică pentru autonomie pe criterii etnice, resuscitând acţiunile şi
manifestările şovine şi iredentiste în Transilvnia.
Măsurile privative de libertate impuse României după 23 august 1944, prin
dispoziţiile Convenţiei de Armistiţiu, vizau printre alte categorii de persoane,
cetaţeni maghiari ori români de etnie maghiară, mulţi însoţind armatele germane şi
maghiare în retragere. Cei apreciaţi ca fiind ,,democraţi” de liderii comunişti şi
puterea sovietică, şi care puteau constitui sprijin şi sursă de cadre noii puteri
comuniste, au fost eliberaţi, aşa cum relevă documentele de arhivă3.
Sub control sovietic, maghiarii şi evreii au preluat cea mai mare parte a
conducerii administraţiei, şi a organizaţiilor Frontului Naţional Democrat din
Ardealul de Nord4. În condiţiile în care, organele administrative şi de ordine

1
Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşe, Beatrice Marinescu, Instaurarea totalitarismului
communist în România,
Bucureşti, Editura Cavallioti, 1995, pg. 25.
2
Arhivele naţionale istorice centrale, fond Microfilme-Madosz (U.P.M.), cod 414-417.
3
Ibidem, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dos.3/1944, f. 8.
4
Florin Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945-1946), Bucureşti, Editura
Enciclpedică, 2002, pg. 91.
publică româneşti, erau retrase din teritoriul eliberat, la cererea Comandamentului
Militar Sovietic din 11 noiembrie 19441, poliţia populară creată în Ardealul de
Nord – poliţie civilă încadrată de maghiari, şi percepută de români ca fiind poliţie
ungurească – forţa populaţia românească în primăvara lui 1945, prin acţiuni
violente, să se înscrie în Partidul Comunist, foarte mulţi români refugiindu-se din
această cauză, în Ardealul de Sud2.
Răspunzând cererii premierului Petru Groza şi a ministrului de externe
Gheorghe Tătărescu, pentru extinderea administraţiei româneşti în Ardealul de
Nord, Stalin îşi dădea acceptul în acest sens prin telegrama din 9 martie 19453. În
13 martie 1945, aveau loc la Cluj festivităţi solemne, prilejuite de trecerea acestui
teritoriu sub administraţie românească. Erau prezenţi: M.S. Regele Mihai, A.I.
Vâşinski adjunctul comisarului poporului pentru afaceri externe sovietice, membrii
guvernului, în frunte cu premierul Petru Groza, reprezentanţi ai Frontului Naţional
Democrat din Ardealul de Nord. Luând cuvântul, la şedinţa solemnă a Consiliului
de Minştri din aceeaşi zi, A.I.Vâşinski vorbea de ,,popoarele Transilvaniei conduse
de propriile lor autorităţi”, apoi de ,,poporul maghiar şi alte naţionalităţi”, ca trăind
pe teritoriul Transilvaniei (nu al României)4.
Organizaţia Frontului Naţional Democrat, reprezentând judeţele Ardealului
de Nord, se constituia în urma Conferinţei din 11-15 februarie 1945, desfăşurată în
sala prefecturii din Cluj5. O delegaţie executivă în rândul căreia întâlnim maghiari,
evrei, români, chiar germani în număr mai mic, urma să coordoneze unitar
activitatea Frontului Naţional Democrat din Ardealul de Nord6. Preşedintele acestei
organizaţii, Teofil Vescan, solicita în cadrul aceleiaşi şedinţe din 13 martie 1945:
confirmarea şi recunoaşterea vechii administraţii horthyste, a organelor de ordine
deja existente, a funcţionarilor administraţiei locale ,,aleşi de popor” în Ardealul de
Nord. Regiunea trebuia reprezentată în guvern, prin cel puţin un ministru
subsecretar de stat, care să dispună la Cluj de un oficiu permanent pentru
descentralizarea măsurilor, ce trebuia să-şi dea avizul pentru orice numire în
administraţia acesteia7. Alte cereri formulate în cadrul aceleiaşi şedinţe, de
organizaţia Frontului Naţional Democrat din Ardealul de Nord, prin preşedintele
acesteia Teofil Vescan: repunerea în drepturi a populaţiei româneşti, ,,obligată să
părăsească acest teritoriu, datorită persecuţiilor naţionale şi fasciste”8, reprezentare

1
Dumitru Şandru, Mişcări de populaţie în România (1940 – 1948), Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2003, pg. 198.
2
România, viaţa politică în documente, 1945, Bucureşti, Arhivele Statului din România,
1994, pg. 169.
3
Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşe, Beatrice Marinescu, op. cit., pg.71.
4
România viaţa politică în documente, 1945, loc. cit, pg. 199-200.
5
Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1945-1955),
Cluj, Centrul de resurse pentru diversitate etnoculturală, 2002, pg. 52.
6
Ibidem, pg. 52.
7
România viaţa politică în documente, 1945, loc. cit., pg. 203.
8
Ibidem.
233
proporţională în administraţia judeţeană şi orăşenească pentru naţionalităţile
conlocuitoare, libertate de propagandă şi manifestare culturală, transformarea
Universităţii din Cluj într-un Bloc Universitar, care să cuprindă trei instituţii
autonome din punct de vedere cultural: Universitatea Română, Universitatea
Maghiară, Politehnica1 (ceea ce însemna în fapt crearea de universităţi distincte din
punct de vedere etnic, pentru români şi maghiari).
Cererile formulate – urmând în fapt prevederile decretului-lege din 7
februarie 1945 – vizau transformarea Ardealului de Nord într-o provincie cu statut
special de autonomie, limitând suveranitatea politică şi naţională a României
asupra acesteia. Ele trezeau reacţiile episcopului greco-catolic Iuliu Hossu,
îndreptate împotriva poziţiilor păstrate de horthyşti în aparatul de stat şi
administrativ. ,,Nu putem porni din poziţiile socotite deja cucerite, sub stăpânire
tocmai acelora împotriva cărora luptăm”2, preciza, în mod critic, episcopul Iuliu
Hossu în şedinţă. ,,Să măture fiecare în faţa casei proprii. Patria română trebuie să
fie a tuturor popoarelor conlocuitoare. Prefecţii Ardealului de Nord vor fi
confirmaţi în funcţii, dacă sunt emanaţi din dorinţa populară”3, arăta Petru Groza în
răspunsul dat episcopului Hossu, referindu-se la prefecţii de etnie maghiară ai
judeţelor Trei Scaune, Ciuc, Odorhei, Bihor4.
În cadrul aceleiaşi şedinţe, din 13 martie, episcopul reformat al Clujului
Vasarhelyi Ianos, solicita premierului Petru Groza, eliberarea preoţilor şi
profesorilor, internaţi numai pentru motivul că ar fi unguri, pentru a-şi relua
parohiile şi catedrele5. De remarcat selecţia pe care Gheorghe Gheorghiu-Dej, o
solicita în rândul cetăţenilor români de etnie maghiară – cei ce au însoţit armatele
germane şi maghiare în retragere – în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri din 22
decembrie 1944, pentru eliberarea numai unora dintre ei6. ,,Sunt români din
Ardealul de Nord, cari n-au luptat şi s-au predat trupelor sovieto-române. Unii
dintre aceştia stau încă în lagăre”7, preciza Gheorghiu-Dej. În acest sens,
informarea conducerii Uniunii Populare Maghiare de către Partidul Comunist
Român, consemnată în nota Direcţiei Generale a Poliţiei din 12 decembrie 1944,
arăta că, în locul ungurilor eliberaţi, vor fi puşi la muncă ,,fascişti şi hitlerişti
internaţi, precum şi prizonieri germani”8, în rândul acestora găsindu-se probabil şi
etnici maghiari, îndeosebi intelectuali persecutaţi pentru convingerile lor politice, şi
care refuzau colaborarea cu sovieticii şi guvernul Petru Groza.

1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p.204.
4
Ibidem.
5
Ibidem., p.206.
6
Arhivele naţionale istorice centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri-stenograme,
dos.5\1944, f.113.
7
Ibidem.
8
Ibidem, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dos.3/1944, f.8.
 Tensiunile şi conflictele interetnice deveniseră acute în primăvara lui 1945,
perturbând echilibrul şi stabilitatea etnică în Ardealul de Nord, provocate în primul
rând de maghiari, aşa cum constata însuşi Vasile Luca în şedinţa Biroului Politic al
C.C. al P.C.R. din 4 mai 1945. ,,Influenţa acestui şovinism, a pătruns până şi în
cadrul partidului nostru. Au mers muncitori din Cluj pentru reforma agrară şi au
fost primiţi cu pietre. Fără îndoială vinovaţi au fost tovarăşii din Cluj, pentru că au
trimis într-un sat de români, unguri înarmaţi”1, arăta Vasile Luca în cadrul acestei
şedinţe. Comitetele pentru aplicarea reformei agrare, dominate în Transilvania de
maghiari, impuneau în multe situaţii împărţirea pământului cu armele.
În acest sens, în cadrul aceleiaşi şedinţe, Vasile Luca afirma: ,,În ultimul
timp a fost chiar o oarecare răscoală, provocată în primul rând de tovarăşii noştri,
şi, desigur masele aţâţate. S-a făcut o greşeală că s-au dus la împărţirea pământului
cu arme şi arestau pe popă”2. În aceeaşi şedinţă a Biroului Politic al C.C. al P.C.R.
din 4 mai 1945, Vasile Luca arăta ca trebuie sprijiniţi în primul rând maghiarii,
prioritatea sprijinirii acestora fiind explicată nu pe criterii etnice ci ideologice:
românii erau reacţionari, nu erau receptivi, nu se organizau, maghiarii fiind mult
mai receptivi, se organizau mult mai repede, preluând administraţia şi conducerea
organizaţiilor Frontului Naţional Democrat, îndeosebi la oraşe3. Referindu-se la
lupta de partid politică şi ideologică, menită a cunoaşte psihologia maselor pentru a
le atrage, Vasile Luca arăta că mai mulţi unguri au fost mobilizaţi, ,,atraşi în
administraţie peste tot, şi aceasta a adâncit nemulţumirea maselor româneşti, din
Ardeal”4. ,,Trebuie să ştiţi că între masele ungureşti, guvernul Groza se bucură de o
simpatie extraordinară”5, constata Vasile Luca, în cadrul aceleiaşi şedinţe. ,,Dar
numericeşte partidul nostru este foarte slab. De exemplu, unde avem 30.000 de
membri în Frontul Plugarilor, unde avem 40-50.000 de membri în Madosz,
sindicatele au zeci de mii de membri, partidul abia număra câteva sute de membri
de partid. La sate oamenii au teamă de comunism”6, constata Vasile Luca.
Raporturile tensionate, existente între comunităţile de români şi unguri, în
primăvara lui1945, se regăseau în rândul organizaţiilor Frontului Naţional
Democrat şi ale P.C.R., unde după cum aprecia Vasile Luca, ,,elementul unguresc
are o aşa teamă şi neâncredere faţă de români”7. Opoziţia maghiarilor din U.P.M.,
la înlăturarea administraţiei horthyste din Ardealul de Nord, apreciată ca fiind
,,democratică” era înverşunată. Referindu-se la situaţia funcţionarilor publici de
aici, Vasile Luca arăta în şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.C.R. din 4 mai 1945:
,,Şi cresc mereu cerinţele exagerate provocate din partea maghiarilor. La încadrare
s-a văzut această rezistenţă, şi voiau să-i apere pe funcţionarii care au venit din
Ungaria, că sunt democraţi. Pot fi democraţi dar Horthy i-a trimis aici. Horthy a

1
Florin Constantiniu, op. cit., p. 100.
2
Ibidem, p. 109.
3
Ibidem, p. 101.
4
Ibidem, p. 102.
5
Ibidem, p. 105.
6
Ibidem, p. 106.
7
Ibidem, p. 102.
235
trimis aici funcţionari democraţi? Nu vor fi loc pentru funcţionarii români. Le-am
explicat că trebuie să fim mai modeşti cu punerea condiţiilor”1. Tendinţele
separatiste şi iredentiste din rândul maghiarilor, nu puteau fi controlate, nici de
guvern, nici de organizaţiile P.C.R., nici chiar de Vasile Luca, originar din
secuime, lider marcant cu o deosebită influenţă, în structurile de conducere ale
P.C.R., la acea vreme.
Pe acest fond tensionat, are loc vizita ministrului justiţiei Lucreţiu
Pătrăşcanu la Cluj, şi cuvântarea acestuia din 13 iunie 1945, rostită în sala
Colegiului Academic. Populaţia maghiară, aşa cum sublinia Lucreţiu Pătrăşcanu, se
putea folosi de limba maghiară, în contact cu administraţia şi justiţia, pentru
întocmirea de petiţii, reclamaţii, mărturii etc. ,,Mi s-a cerut însă, de pildă, ca în
ţinuturile secuieşti, sentinţele şi dosarele să fie în limba maghiară. Lucrul acesta nu
este posibil, deoarece ar însemna să dublăm de la judecătoriile oficiale până la
casaţie, de la ultimul post de jandarmi şi până la Ministerul de Interne, aparatul de
stat român, printr-un aparat maghiar. Toate operaţiile administrative şi cele în
legătură cu instrucţia, nu pot fi consemnate decât în limba română”2, preciza cu
fermitate şi demnitate naţională liderul comunist.
Potrivit Raportului privind situaţia naţionalităţii maghiare din România,
întocmit de către Comitetul Central al Uniunii Populare Maghiare Cluj, în 18 iulie
1945, statutul naţionalităţilor, din 7 februarie 1945, nu putea satisface doleanţele
maghiarilor din ţară3. Raportul arăta că U.P.M. purta, de luni de zile, tratative cu
guvernul, pentru remedierea ,,celor mai grele doleanţe ala maselor poporului
maghiar din România”, şi că ,,în cursul acestora s-a observat o înţelegere şi o
bunăvoinţă fără rezerve, din partea primului ministru Petru Groza”4. Raportul
sesiza, apoi, sancţiunile la care erau supuşi, atât ungurii ce trecuseră ilegal din
Ardealul de Sud în cel de Nord, pe timpul mareşalului Antonescu, cât şi cei ce
dezertaseră din armata acestuia, ori refuzaseră să dea curs ordinelor de mobilizare,
pentru a nu purta război cu sovieticii5. Aceasta, în condiţiile în care etnicii unguri,
ce dezertau din armata română în anii 1940--1941, trecând în Ardealul de Nord –
într-o vreme în care războiul cu sovieticii nu exista încă – se înrolau în armata
maghiară, unde aveau să lupte pe acelaşi front, tot împotriva Uniunii Sovietice6.
Prin acelaşi Raport, din 18 iulie 1945, erau sesizate persecuţiile şi măsurile
represive luate împotriva ungurilor ce dezertaseră din lagărele de muncă, abuzurile
C.A.S.B.I. (Casa de Administrare şi Sechestru a Bunurilor Inamice), maghiarii

1
Ibidem.
2
România, viaţa politică în documente, 1945, loc. cit., p. 265.
3
Arhivele naţionale istorice centrale, fond Microfilme - Madosz (U.P.M.), rola 376, codul
654
4
Ibidem, codul 602.
5
Ibidem.
6
Arhivele C.N.S.A.S., fond documentar, Cota D.11701, f.138.
solicitând ,,amnistie pentru cei ce au comis o simplă dezertare în cursul războiului
cu Uniunea Sovietică”1.
Rapoartele informative întocmite în iarna-primăvara anilor 1945-
1946, semnalau acţiuni ala populaţiei maghiare, ce sfidau autorităţile statului
român. Intelectualii şi funcţionarii maghiari din administraţie, se foloseau de toate
acţiunile autorităţilor române în Ardealul de Nord, spre a fi prezentate drept
abuzuri puterilor aliate2. Populaţia maghiară era îndemnată în a nu se supune
legilor şi dispoziţiilor guvernului român, şi în a sabota Convenţia de Armistiţiu, de
către reprezentanţi ai Budapestei în Ardealul de Nord3.
Nota informativă întocmită de Inspectoratul General al Jandarmeriei în 24
mai 1946, adresată Serviciului Special de Informaţii, arăta de pildă că preşedintele
U.P.M. din comuna Bichiş, judeţul Târnava Mică, Porkolob Iosif, făcea
propagandă în rândul populaţiei maghiare, pentru a se opune atât înfiinţării unui
post de jandarmi în comună, cât şi predării cotelor de cereale pentru armistiţiu4.
Organele jandarmeriei locale îi întocmeau acte de trimitere în judecată, numai
pentru cel de al doilea motiv, nu şi pentru cel dintâi5. Organizaţiile U.P.M., duceau
în general o intensă campanie pentru atragerea şi înscrierea populaţiei germane în
rândurile acestora, şi pentru schimbarea naţionalităţii minoritarilor germani6.
În acest context de pildă, U.P.M. Cluj intervenea în 13 martie 1946, pe
lângă Inspectoratul de Poliţie din aceeaşi localitate, pentru germanii ce urmau a fi
înscrişi în detaşamentele de muncă, susţinând că aceştia sunt de origine etnică
maghiară. Rezultat al acestei intervenţii, din cei 120 de cetăţeni români minoritari
germani, mai erau ridicaţi doar şase7.
Tot în această vreme, în secuime se lua iniţiativa înfiinţării unui partid de
dreapta, care să depună
liste separate de candidaţi, în alegerile parlamentare.În acest scop, numitul Kis
Kelemen făcea demersuri la Bucureşti, bineânţeles fără success8.
Naţionalismul şi propaganda revizionistă, erau intens întreţinute în iarna şi
primăvara anilor 1945-1946, prin activitatea cadrelor didactice, studenţilor şi
elevilor maghiari, a membrilor U.P.M., prin serbări organizate la Târgu Mureş,
Gheorghieni, Târgu Secuiesc, şi în alte localităţi rurale cu populaţie maghiară, una
dintre cele mai importante fiind dedicată poetului maghiar Petofi Sandor,

1
Arhivele naţionale istorice centrale, fond Microfilme – Madosz (U.P.M.), rola 376, codul
654.
2
România, viaţa politică în documente, 1946, Bucureşti, Arhivele Statului din România,
1996, pg. 105.
3
Ibidem.
4
Arhivele C.N.S.A.S., fond documentar, Cota D 013126, f. 16
5
Ibidem.
6
Ibidem, Cota D. 11701, f. 78.
7
Arhivele naţionale istorice centrale, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dos. 2/1946, f. 122.
8
România, viaţa politică în documente, 1946, loc. cit., p. 153.
237
desfăşurată în 15 martie 19461. Etichete cu conţinutul ,,Ardealul va fi din nou
unguresc”, erau lipite pe vitrinele unor prăvălii, ori pe ferestrele unor clădiri din
Cluj, în martie 19462. Tot acum circulau în oraş, două feluri de hărţi: cele cu
hotarele României până la Tisa, în text rusesc, şi cele cu hotarele româneşti până la
Târgu Mureş, atribuite englezilor3.
Decizia adoptată de Consiliul Miniştrilor de Externe în 7 mai 1946, ce
restabilea frontiera româno-ungară ca fiind cea de la 1 ianuarie 1938, agrava şi mai
mult tensiunile şi animozităţile din structurile de conducere ale Frontului Naţional
Democrat, unde o pondere însemnată o aveau organizaţiile contolate de U.P.M.
Reacţia confuză a guvernului, indecis şi încapabil în a controla acţiunile maghiare
antiromâneşti, a stârnit indignarea studenţimii din Cluj, organizatoare a
manifestaţiilor din 28 mai 1946, studenţii participanţi strigând în faţa sediului
P.C.R.: ,,Jos Groza”, ,,Jos teroarea”, ,,Jos comunismul”4.
Manifestaţia era evident îndreptată, împotriva acţiunilor şovine şi
revizioniste maghiare, ce sfidau şi ignorau legile ţării. Servind principal sprijin al
organizaţiilor controlate de P.C.R., în cadrul Frontului Naţional Democrat,
muncitorii unguri reacţionau violent, atacând şi devastând căminul studenţesc
,,Avram Iancu”, ordinea fiind restabilită de garnizoana sovietică, autorităţile
ezitând să intervină.
În acest context deosebit de tensionat, ministrul justiţiei Lucreţiu
Pătrăşcanu venea la Cluj (după ce o făcuse şi în 1945), ţinând în faţa Adunării
publice de aici, expunerea din 8 iunie 1946. Lucreţiu Pătrăşcanu atrăgea atenţia,
asupra extinderii progresive a pretenţiilor formulate de guvernul maghiar, de la
autonomia Ardealului, la ideea unei Confederaţii a Statelor Dunărene, prin care
Transilvania să constituie un al treilea stat între Ungaria şi România, pentru ca să
se ajungă la revendicări teritoriale, şi rectificări în suprafeţe mai mari sau mai mici,
la frontiera româno-ungară. Pătrăşcanu amintea în expunerea sa de c.c.a 3-400.000
cetăţeni maghiari, ca trăind ilegal în Transilvania, cultivând şi alimentând
tendinţele revizioniste, şi care nu pot primi cetăţenie5. Prezenţa ilegală şi în număr
mare de etnici maghiari, pe teritoriul Transilvaniei, era legată de faptul că cercurile
politice şi de propagandă ungare, luau în considerare şi posibilitatea unui
recensământ al populaţiei din Ardeal, motiv pentru care maghiarii, trebuiau să se
regăsească în număr cât mai mare6. Aceasta în condiţiile în care, guvernul de la
Budapesta, spera să poată obţină la încheierea păcii un plebiscit în Transilvania7.
Potrivit expunerii lui Pătrăşcanu, în cadrul statului român urma să convieţuiască,

1
Ibidem.
2
Arhivele naţionale istorice centrale, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dos. 2/1946, f. 6.
3
Ibidem.
4
România, viaţa politică în documente, 1946, loc. cit., p. 233.
5
Florin Constantiniu, op. cit., pp. 151-152.
6
Arhivele naţionale istorice centrale, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dos. 2/1946, f.119.
7
Dumitru Şandru, op. cit., p. 338.
alături de majoritarii români, 1,5 milioane de etnici maghiari, excluzând pe cei
prezenţi ilegal în Transilvania1.
După cum preciza acesta, fostul personal maghiar din învăţământ –
învăţători, profesori secundari şi universitari – deşi constituit din cetăţeni maghiari,
era acceptat în continuare, pe baza creării condiţiilor exercitării drepturilor
culturale pentru maghiarii din România2.
La Cluj, Lucreţiu Pătrăşcanu punea problema unei legi deja pregătită,
menită a retroceda bunurile românilor, deposedaţi în cei patru ani de stăpânire
horthystă în Ardealul de Nord, ceea ce trezea reacţii în rândul cercurilor politice şi
guvernamentale maghiare. În acest sens, ministrul de Externe al Ungariei
Gyongőşy, vorbea în mai 1946 de ,,măsuri economice antimaghiare”, de faptul că
,,ungurii din Ardeal vor ajunge în sapă de lemn”3.
Pentru a infirma aceste temeri, Lucreţiu Pătrăşcanu dădea exemplul
judeţului Bihor, în ceea ce priveşte aplicarea reformei agrare. Deşi 70% din
populaţia acestuia, era reprezentată de români, 69% din suprafaţa expropriată,
fusese atribuită în proprietate ţăranilor maghiari4.
Atitudinea lui Pătrăşcanu şi conţinutul cuvântării sale, erau în mod critic
dezbătute şi analizate, în şedinţa Biroului Politic cu activul central P.C.R., din 22
iunie 1946. Potrivit acestuia, sarcina strictă a lui Pătrăşcanu, ar fi fost să ia măsuri
pe linie administrativă, împotriva elementelor şovine şi reacţionare din
administraţia de stat, ce aveau o altă poziţie decât cea a guvernului Groza, faţă de
naţionalităţile conlocuitoare. Gheorghiu –Dej considera că principalii vinovaţi
pentru incidentele de la Cluj, sunt şoviniştii români, ce provocaseră populaţia
maghiară, obligată să reacţioneze violent, şi să strige ,,vrem sânge de valah”5.
,,Poate acolo am exagerat lucrurile, însă frământarea pe care am descris în
Ardealul de Nord, m-a impresionat în mod profund. Atmosfera m-a impresionat la
Oradea. Mi-a făcut impresia acolo, că puţin lipseşte să nu se taie oamenii cu
cuţitele. Şi tovarăşul Szilaghi (Leontin Sălăjan), să nu se supere, aceeaşi situaţie
este şi în partid şi în F.N.D. Atitudinea reprezentanţilor U.P.M. în şedinţa
consiliului politic, era aproape de ceartă, cu toate că mi s-a spus că acest
reprezentant este un om apropiat de noi”6, explica Lucreţiu Pătrăşcanu în şedinţa
Biroului Politic.
Vasile Luca preciza că: ,,nu putem spune ca Maniu Ardealul românesc, e
jignit sentimental naţional unguresc când spunem românesc”. ,,Tovarăşul
Pătrăşcanu trebuie să recitească puţin pe Lenin în problema naţională”7. Ana
Pauker amintea de cei 400.000 de etnici unguri din Ardeal, ce n-au cetăţenia

1
Florin Constantiniu, op. cit., p. 144.
2
Ibidem, p. 150.
3
Ibidem, pp. 159-160.
4
Ibidem, p. 153.
5
Ibidem, pp. 159-160.
6
Ibidem, p. 166.
7
Ibidem, p. 199.
239
română, ,,şi care nu pot fi scoşi în afară de lege”1. Explicând situaţia din Ardeal,
Leontin Sălăjan (tovarăşul Szilaghi), accepta, în aceeaşi şedinţă, din 22 iunie 1946,
că influenţa P.C.R. în rândul românilor de aici, era redusă chiar inexistentă2.
Aceasta, în condiţiile în care administraţia rămăsese aici maghiară, ,,indiferent dacă
este democrată sau nu”, iar cei mai mulţi proletari ai oraşelor din Ardeal erau
unguri3.
În mod repetat, în rezoluţiile şi documentele adoptate de către Uniunea
Populară Maghiară, în cursul anilor 1945-1946, se înscriu revendicări ce privesc:
reglementarea cetăţeniei, acordarea acesteia celor veniţi din Ungaria, şi instalaţi pe
teritoriul Ardealului de Nord, extinderea decretului de amnistie şi asupra celor ce
au fost condamnaţi pentru spionaj în favoarea Ungariei, săvârşit până la 23 august
1944, confirmarea de drept a vechii administraţii horthyste din Ardealul de Nord
(invocată în virtutea unor drepturi câştigate de funcţionarii publici, transferaţi pe
teritoriul Ardealului de Nord după 30 august 1940), exceptarea de la exproprierea
proprietăţilor agricole a etnicilor maghiari ,,care s-au refugiat în urma stării de
război şi pe motive politice”, păstrarea poziţiilor economice avantajoase dobândite
aici de etnicii maghiari, recunoaşterea diplomelor, certificatelor şi a tuturor
calificărilor autorizate şi obţinute în Ungaria, pentru cetăţenii români, ori cei ce
dobândesc cetăţenia română4.
Potrivit cu dispoziţiile Comisiei Aliate de Control, şi în conformitate cu
art.18 al Convenţiei de Armistiţiu, bunurile aparţinând Germaniei şi Ungariei,
supuşilor acestora, persoanelor ce-şi aveau reşedinţa pe teritoriul lor, ori în
teritoriile ocupate de acestea, trebuiau inventariate şi păstrate de statul român prin
intermediul C.A.S.B.I. (Casei de Administrare şi Sechestru a Bunurilor Inamice),
sovieticii considerând că urmau să le revină de drept, în calitate de capturi de
război5.
În cursul ofensivei pe Frontul de Vest, comandamentele militare sovietice
au trecut la returnarea din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania, în România,
a persoanelor originare din această ţară, fără un statut juridic bine precizat, multe
dintre acestea nemaideţinând cetăţenia română6. Se adaugă numeroase alte
persoane pătrunse în ţară fraudulos, refugiate datorită situaţiilor impuse de
împrejurările războiului, ori intrate în ţară în urma Dictatului de la Viena7.
Instrucţiunile privind efectuarea recensământului străinilor din România, emise în 5
iulie 1946, în conformitate cu dispoziţiile decretului-lege din 5 iunie acelaşi an,

1
Ibidemp. 204.
2
Ibidem, p. 169.
3
Ibidem.
4
România, viaţa politică în documente, 1946, loc cit., pp. 270-272.
5
Dumitru Şandru, op. cit., pp. 196-197.
6
Ibidem.
7
Arhivele naţionale istorice centrale, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dos.
147/1946, f. 174.
luau în considerare printre alte aspecte: locul naşterii, naţionalitatea, statul al căror
supuşi sau cetăţeni erau aceştia, religia, profesia, natura mijloacelor de existenţă ale
străinilor prezenţi în România1.
Instrucţiunile precizează că situaţia diferitelor categorii de străini aflate în
ţară, va fi studiată şi soluţionată de Ministerul Afacerilor Interne2. Mulţi dintre
aceştia, pătrunseseră pe teritoriul Ardealului de Nord, odată cu instalarea
autorităţilor horthyste, după 30 august 1940, fie aduşi ca funcţionari administrativi,
magistraţi, profesori, militari etc., fie veniţi din iniţiativă proprie (industriaşi,
comercianţi etc.). Potrivit instrucţiunilor toţi cei încadraţi în această categorie,
trebuia a fi consideraţi străini3. În acest context, o notă informativă emisă în 22 mai
1946, consemna zvonul unor repatrieri, ce-i determina pe tot mai mulţi maghiari
din Ardeal, să se gândească a renunţa la cetăţenia română, pentru a părăsi ţara şi a
se stabili în Ungaria4.
La întrunirea delegaţiei executive a Uniunii Populare Maghiare, din zilele
de 18 şi 19 martie 1946, de la Braşov, participa şi ministrul maghiar al cultelor
Deszo Keresztury, venit de la Bucureşti, unde fusese prezent la serbările dedicate
apropierii culturale româno-maghiare5.
Cu acest prilej, ministrul Keresztury, recomanda ca, din campania
electorală, să fie eliminate orice manifestări de partid ori club politic, pentru ca
Uniunea Populară Maghiară să reprezinte în
alegeri pe toţi maghiarii din România, pentru că ,,o cer interesele naţionale”6.
Congresul general al Uniunii Populare Maghiare, desfăşurat la Odorhei
între 26-30 iunie 1946, a trezit un ecou şi o rezonanţă deosebită, mobilizând
întreaga comunitate maghiară în pregătirea acestuia, delegaţii participanţi fiind
aleşi în cadrul adunărilor judeţene. Organizarea şi desfăşurarea acestora, au
constituit prilejul unor aprinse dezbateri şi polemici purtate între participanţi, chiar
a unor acuze şi reproşuri virulente, aduse unora dintre ei7
Participarea la adunarea din 28 iunie 1946, s-a făcut pe bază de invitaţii
speciale. Documentele consemnează că şi cei invitaţi erau triaţi în mod riguros,
nefiind lăsaţi să pătrundă în sală, cei ce nu inspirau suficientă încredere. Principala
miză a congresului, a fost desemnarea unei noi conduceri, care să poată fi
controlată de guvern şi sovietici. Din componenţa noului comitet, dat citire de
rectorul Universităţii Maghiare din Clu,j, Csőgor Lajos, făceau parte: Kurkő
Gyarfas – preşedinte, ce apare în documente ca fiind reales, Daniel Antal –
vicepreşedinte (profesor universitar), Istvan Kőteles – vicepreşedinte (plugar),
Sandor Kacso – vicepreşedinte (preot)8. Congresul s-a încheiat printr-un miting,

1
Ibidem.
2
Ibidem, fila 187.
3
Ibidem, fila 181.
4
Arhivele C.N.S.A.S., fond documentar, Cota D. 013126, f. 12.
5
Ibidem, f. 33.
6
Ibidem.
7
Ibidem, f. 82.
8
Ibidem, f. 91.
241
desfăşurat în ziua de 30 iunie 1946, pe terenul de sport al oraşului, unde au avut loc
incidente grave. Documentele menţionează grupuri de manifestanţi secui, înarmaţi
cu pistoale, grenade, cuţite şi ciomege, strigând împotriva celor din conducerea
U.P.M., acuzaţi că au vândut Ardealul, afişând lozinca ,,Vrem guvern maghiar”1.
Au fost înregistraţi patru răniţi grav, şi 11 răniţi uşor, fiind arestate 42 de
persoane2. În alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, Blocul Partidelor
Democratice, coaliţie incluzând grupările guvernamentale participante pe liste
comune, obţinea 68,61% cu 347 de mandate. Adunarea Uniunii Populare
Maghiare, desfăşurată în sala Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, la 24 noiembrie
1946, preciza că U.P.M. a depus liste proprii (separate) de candidaţi în 17 judeţe,
obţinând 7% şi 29 de mandate, dintr-un total de 4143.

1
Ibidem.
2
Ibidem, f. 92.
3
Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşe, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 177.
 CRONICA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE
ÎN ANUL 2010

CONF. UNIV. RODICA URSU NANIU1

Începând cu anul universitar 2010-2011, programul de studii de licenţă

ISTORIE de la Universitatea Spiru Haret s-a regăsit într-o nouă formulă
managerială, făcând parte din oferta educaţională a Facultăţii de Relaţii
Internaţionale, Istorie şi Filosofie. La nivelul activităţii ştiiţifice, a fost revizuită
Strategia cercetării ştiinţifice a Facultăţii, pe perioada 2007-2013, fiecare dintre
cele 3 catedre - Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie – desfăşurându-şi
activitatea în coformitate cu Planul anual de cercetare al Catedrei, precum şi a
Planului anual de cercetare al Centrului de Cercetare Istoria civilizaţiei
româneşti în context european (http://www.history-civilization-ush.ro/). La
elaborarea acestor documente s-a urmărit o clarificare a obiectivelor prioritare şi
specifice fiecărei specializări şi punerea lor în acord cu priorităţile Strategiei de
cercetare la nivelul Universităţii Spiru Haret. Astfel, concomitent cu misiunea de
instruire a studenţilor şi masteranzilor în problemele fundamentale ale Istoriei,
corpul profesoral de la Catedra de Istorie a acordat şi acordă în continuare o atenţie
deosebită cunoaşterii valorilor civilizaţiilor românească, europene şi universale, a
interferenţelor dintre aestea, de la conflict la comunicare şi de la împrumuturi la
sinteze. Fundamentul performanţei în activitatea de cercetare ştiinţifică constă în
promovarea valorilor reale şi inserarea lor în mediul academic naţional şi european,
prin crearea unei culturi organizaţionale bazate pe excelenţă. Rezultatele s-au
concretizat în publicarea de cărţi, articole, studii şi sinteze, comunicări şi conferinţe
susţinute de către profesorii Catedrei de Istorie, precum şi în publicaţii în reviste de

 
  

  
 





 

 
profil din ţară şi de peste hotare.





 

 
  

  

 

 
 

 
 

 

 

 
 ! 



 
!  

     "#$% &
 
 $
  '() *
+), -.',
/

I. Sesiuni ştiinţifice organizate de catedra de Istorie din cadrul

Facultăţii de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie
În cursul anului 2010, în cadrul catedrei de Istorie şi a Centrului de
cercetare Civilizaţie românească în context european au fost organizate 3
manifestări ştiinţifice:

1
Conf. univ. dr. la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie a Universităţii
Spiru Haret
243
 • Sesiunea ştiinţifică anuală a cadrelor didactice
• 65 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial,
conferinţă naţională cu participare internaţională (Republica
Moldova)
• Prezenţe şi interferenţe etnoculturale în spaţiul european,
simpozion naţional cu participare internaţională (SUA)

În cadrul acestor manifestări ştiinţifice au fost evocate momente

fundamentale ale istoriei românilor în contextul istoriei universale, fiind
prezentate, totodată, rezultate semnificative ale activităţii de cercetare
ştiinţifică desfăşurate de cadrele didactice ale Catedrei de Istorie.

SESIUNEA CADRELOR DIDACTICE ALE CATEDREI DE ISTORIE (26

martie 2010)
Secţia de istorie veche si arheologie
SESIUNEA ŞTIINŢIFICĂ 65 ANI DE LA SFÂRŞITUL CELUI
DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (7 MAI 2010)
Cuvânt de deschidere
• Prof. univ. dr. Alesandru Duţu, decanul Facultăţii de Istorie, Muzeologie şi
Arhivistică
Comunicări
Conf. univ. dr. Igor Universitatea de Stat Tendinte noi in istoriografia rusa
Şarov din Moldova despre pactul Molotov-Ribbentrop
Prof. univ. dr. Ion Universitatea de Stat Legea URSS din martie 1941 despre
Eremia din Moldova acordarea cetateniei locuitorilor din
teritoriile romanesti anexate in 1940
Prof. univ. dr. Universitatea Spiru Repatrierea românilor de dincolo de
Alesandru Duţu Haret Nistru
General colonel Universitatea Spiru Caracteristici ale conduceii
(r.) dr. Constantin Haret strategice în timpul celui de-al doilea
Olteanu război mondial
Lect. univ.dr. Universitatea Spiru Consideratii privind corespondenţa
Ludmila Rotari Haret dintre I.V.Stalin si F.D.Roosevelt
Conf. univ. dr. ASE Viziunea geopolitică a acţiunilor
Mihail Opriţescu politico-militare germane în sud-estul
Europei
Prof. univ. dr. Ioan Universitatea Spiru Viaţa cotidiană din România în
Scurtu Haret perioada 1941-1944
Dr. Radu Ciuceanu Institutul Naţional al Relatări din temniţele comuniste
Totalitarismului privind bombardamentle teroriste
asupra României
Prof. univ. dr. Ioan Muzeul Naţional de Monumente din România în timp de
Opriş Istorie a României război
Prof. univ. dr. Universitatea Arhivele în timp de război
Corneliu M. Lungu Craiova
Prof.univ. dr Universitatea Spiru România şi tratatul de Pace de la
Ştefan Lache Haret Paris 1947
Prof.univ.dr. Universitatea Spiru Consecinţe ale celui de-al doilea
Gheorghe Onişoru Haret război mondial

CENTRUL DE CERCETARE ISTORIA CIVILIZAŢIEI ROMÂNEŞTI ÎN

CONTEXT EUROPEAN

SIMPOZION PREZENŢE ŞI INTERFERENŢE ETNOCULTURALE ÎN

SPAŢIUL EUROPEAN, 23-24 septembrie 2010

Secţiunea I: Vechi civilizaţii europene în spaţiul românesc

Dr. Gabriel Muzeul Porţile de Fier Cultura Cotofeni in jud.

Crăciunescu Mehedinti si influentele
sale
Prof. univ. dr. Universitatea Bucuresti Despre celţi la Dunărea
Alexandru Barnea de Jos
Prof. dr. Cristian Institutul de Arheologie Vasile Mironeşti - repere
Schuster, Dr. Traian Pârvan al Academiei Române, arheologice
Popa, Marin Panait, Muzeul Judeţean Giurgiu
Daniela Panait
Prof. dr. Cristian Institutul de Arheologie Vasile Davele de la Radovanu
Schuster, Dr. Done Pârvan al Academiei Române,
Şerbănescu Muzeul Olteniţa
Drd. Marius Vasile Muzeul Judeţean de Istorie şi Schimbări politice şi
Ardeleanu Arheologie Maramureş, Baia interferenţe
Mare etnoculturale în bazinul
superior al Tisei (sec. III
a.Chr. – III p.Chr.)
Conf. univ. dr. Universitatea Spiru Haret Sfera semantică a
Rodica Ursu sacrificiului în lumea
antică. Studiu de caz:
lumea geto-dacică
Prof. univ. dr. Ioan Muzeul Naţional de Istorie a Monumentul de la
Opriş României Adamclisi în evaluarea
lumii academice
europene
245
 Conf. univ. dr. Universitatea Spiru Haret, Romula – Cercetări
Mircea Negru, Prof. Universitatea din Craiova, arheologice în sectorul
univ. dr. Petre Muzeul Romanaţiului de nord (2003-2008)
Gherghe, Conf. univ.
dr. Lucian Amon,
Prof. George Mihai
Dr. Vasilica Muzeul Municipiului Raporturile populaţiei
Cuculea-Sandu Bucureşti autohtone din Muntenia
cu migratorii, in secolele
III-VI d.Hr.
Lector univ. dr. Universitatea Creştină Tehnologia materiilor
Corneliu Beldiman, Dimitrie Cantemir, dure animale în
Diana-Maria Universitatea Lucian Blaga antichitate: nicovale din
Sztancs, Dr. Viorica Sibiu, Muzeul Naţional de os şi corn de cerb
Rusu-Bolindeţ, Irina Istorie a Transilvaniei, descoperite în România
Achim, Dan Institutul de Arheologie Vasile
Elefterescu Pârvan al Academiei Române,
Muzeul Dunării de Jos
Diana-Maria Universitatea Lucian Blaga Baza de date a industriei
Sztancs, Lector univ. Sibiu, Universitatea Creştină materiilor dure animale
dr. Corneliu Dimitrie Cantemir, Muzeul neo-eneolitice din
Beldiman, Dr. Dan Carpaţilor Răsăriteni Transilvania. Studiu de
Buzea caz: aşezarea de la
Păuleni-Ciuc, jud.
Harghita
Dr. Alexandra Institutul de Arheologie Vasile Consideraţii
Comşa Pârvan al Academiei Române antropologice cu privire
la pecenegii de pe
teritoriul actual al
României

Secţiunea II. Civilizaţii europene de la evul mediu la perioada

contemporană
Prof. univ. dr. Universitatea Bucureşti Frumoşi si urâţi. Identitate şi
Ecaterina Lung alteritate la începutul evului
mediu

Lector univ. dr. Universitatea Bucureşti Românii în sursele bizantine din

Manuela Dobre secolul al XV-lea
Ilie Brânduşa Muzeul Brăilei Aspecte privind civilizaţia
habitatului în judeţul Brăila
Lector drd. arh. Universitatea Spiru Haret Hanul Gabroveni şi comunitatea
Ioana Maria bulgară din Bucureşti
Petrescu
Conf. univ. dr. Universitatea Spiru Haret “Neagoe Basarab – ctitor sau
arh. Sorin restaurator al Catedralei
Minghiat Episcopale din Curtea de
Argeş?”
Lector univ. drd. Universitatea Spiru Haret Curţi boiereşti în documente
arh. Bogdan cartografice
Stanciu
Dr. Lelia Zamani Muzeul Municipiului Polonezi în Bucureştii de
Bucureşti odinioară
Mihaela Rafailă Muzeul Municipiului Cişmele şi foişoare în Bucureştii
Bucureşti secolelor XVIII-XIX
Conf. univ. dr. Academia de Studii Sfârşitul Imperiul Otoman între
Mihail Economice Bucureşti istorie şi geopolitică
Opriţescu,
Lector univ. dr. Universitatea Spiru Haret Afacerea „Văcărescu” – moment
Sorin Cristescu de criză al familiei regale şi de
solidaritate a clasei politice
româneşti (1891-1893)
James Mayfield California State University, Constructed, Changing, and
Fullerton, USA Dictated Frameworks of Identity
under Italian Fascism
Prof.univ.dr. Universitatea Spiru Haret Confruntări politico-diplomatice
Stefan Lache asupra Dunării inferioare. 1938
– 1940
Prof. univ. dr. Universitatea Spiru Haret Demnitate şi oportunism
Alesandru Duţu românesc în perioada regimului
de armistiţiu (1944-1947)
Lector univ. dr. Universitatea Spiru Haret Proiecte de integrare europeană
Elena Iuliana în perioada 1948 – 1957
Lache
Dr. Viorella Institutul de Ştiinţe Politice Cultura locală şi resurecţia
Manolache şi Relaţii Internaţionale al secundarului: repere ale unui
Academiei Române, saeculum transparent
Bucureşti

În cadrul altor sesiuni ştiinţifice organizate la Universitatea Spiru Haret,

menţionăm următoarele participări ale cadrelor didactice de la Catedra de Istorie:
1. Cornelia Marin, Mircea Negru, Anthropic Landscape over Centuries,
Landscape: Perception, Understanding, Awarness and Action, Spiru Haret
University, Faculty of Geography and Tourism Geography, 16-18 April 2010,
Bucharest, Romania;
247
2. Elena Iuliana Lache, Pretenţiile sovietice de război împotriva României în
ajunul ultimatumului de la 26-28 iunie 1940, Sesiunea ştiinţifică a cadrelor
didactice de la Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene

b. Sesiuni, conferinţe, simpozioane din afara ţării

1. Caragea Anton, Oguzame – izvor de cercetare stiintifica si exemplu
istoriografic, Oguzname in Istorie, State printing
House/Asghabat/Turkmenistan, (UNESCO), 26-28 octombrie 2010.
2. Caragea Anton, Arta turkmena in istorie, Arta si Istorie in Asia Centrala,
State Printing House/Asghabat/Turkmenistan, A (UNESCO), 22-23 noiembrie
2010.
3. Caragea Anton, Neutralitatea Turkmenistanului-istorie si fapte, Neutralitatea
Turkmenistanului: 15 ani, State printing House/Asghabat/Turkmenistan, A
(ONU), 10 decembrie 2010.
4. Scurtu Ioan, Anul 1989 in istoria Europei. Revolutia romana din 1989, Lyon,
Franta, ianuarie 2010.
5. Scurtu Ioan, Romania in 1940 - pierderile teritoriale Chisinau, iunie 2010.
6. Ursu Rodica, Death as extension of life. Considerations regarding the social
status of the dead in the Getic world of the 5th-3rd centuries B.C. (in colab. cu
dr. Al. Comşa), 16-th Annual Meeting of European Association of
Archoelogist, 1-5 sepember 2010, Haga, The Netherlands

c. în ţară
1. Buchet Constantin, Ceauşismul târziu şi politica sa africană, conferinţa
Metodologia istorică românească între tradiţie şi inovare, INST, Academia
Română.
2. Duţu Alesandru, Probleme teritoriale dezbătute „la vârf” în cadrul marilor
conferinţe internaţionale din timpul celui de-al II-lea război mondial, Sesiunea
ştiinţifică a Facultăţii de Istorie, Universitatea Dimitrie Cantemir, aprilei 2010
3. Opriş Ioan, De la Sindicatul Artelor Frumoase la UAP, Sesiunea de
comunicări a Muzeului Naţional Cotroceni, 28 – 30 mai 2010
4. Opriş Ioan, Monumentele Iaşiului la 1905, Sesiunea de comunicări
„Monumentum” (14 – 16 octombrie 2010), Complexul Muzeal Naţional „Palatul
Culturii”, Mitropolia Iaşi
5. Opriş Ioan, Prin educaţie muzeală, pentru emancipare, Seminarul de educaţie
muzeală al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional „Patrimoniul muzeal,
obiect de contemplaţie sau subiect de dialog
6. Opriş Ioan, Începuturile documentării la monumente istorice, Sesiunea de
comunicări a Complexului Muzeal Bucovina, Suceava (26 – 28 noiembrie 2010)
7. Scurtu Ioan, Retragerea trupelor sovietice din Basarabia ca urmare a
ultimatumului sovietic din 28 iunie 1940, Sesiunea ştiinţifică organizată de
Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova şi Liga Culturală pentru unitatea
Românilor, Chişinău, 28 iunie 2010
8. Scurtu Ioan, 20 de ani de la schimbările revoluţionare din Europa, Masa
rotundă organizată de Fundaţia Eropeană „N. Titulescu”, Bucuresti, 1 iunie, 2010
9. Scurtu Ioan, Gheorghe Bratianu şi politica externa a Romaniei, Golesti
(Arges), septembrie 2010.
10. Ursu Rodica, Cerbii de aur ai stepelor. Rolul cerbului in economia sacrului la
sciti, Oltenia. Interferenţe culturale, 7-8 octombrie 2010, Muzeul Olteniei din
Craiova.
11. Ursu Rodica, Viaţa de dupǎ moarte. Pregǎtirea defunctului pentru existenţa
post mortem in culturile indo-europene din mileniul I. î.Chr.(in colab. cu Al.
Comsa), Corp si corporalitate. 70 de ani de la infiintarea Institutului de
Antropologie Francisc Rainer, 18-19 noiembrie 2010.

00/ 12345675 85 652657925 :5 ;9<= 85 >29?7@24

La nivelul anului 2010, în cadrul Catedrei de Istorie au fost derulate 2
contracte de cercetare aplicativă, încheiate cu mediul privat. Acestea sunt:
1. Contractul de cercetări arheologice preventive la Resca-Romula, jud.
Olt, nr. 75 din 21.05.2010, în valoare de 1680 lei (responsabil de proiect -
conf.univ.dr. M. Negru).
2. Contractul de cercetări arheologice preventive la Resca-Romula, jud.
Olt, nr. 95 din 21.05.2010, în valoare de 483 lei.(responsabil de proiect -
conf.univ.dr. M. Negru).

III. Apariţii editoriale

a. Cursuri
1.Bratu Doru, Istoria relaţiilor României cu ţările din America, Curs, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2010
b. Cărţi
1. Caragea Anton, Sfantul si cultul sfintilor, Bucureşti, 2010.
2. Caragea Anton, Turkmenistan - golden age, State Printing House,
Asghabat, 2010
3. Duţu Alesandru, Revoluţia română din decembrie 1989. Cronologie,
Editura Sitech, Craiova, 2010, ISBN 978-606-11-0726-1, 290 p.
4. Isar Nicolae, Memoria exilului paşoptist. Alexandru Christofi în
corespondenţă cu Cristina Tell (1852-1856), Editura Universitară, 2010
5. Isar Nicolae, România sub semnul modernizării. De la Alexandru Ioan
Cuza la Carol I, Editura Universitară, 2010
6. Isar Nicolae, Educaţie şi morală creştină: viaţa şi opera lui Simeon
Marcovici (1802-1877), Editura Ars Docenti, 2010
7. Isar Nicolae, O istorie a principatelor Române. Dela emancipare până la
Unire.1769-1859, Editura Universităţii din Bucureşti, 2010
8. Lache Elena, Statutul internaţional al României de la război la pace. 1939
– 1947, Editura Militară, 2010.
9. Lungu, Corneliu Mihail, Ioana Grigorie, eds., 1920 - Un act de
justiţie. Documente, ediţia a II-a, anastatică, Iaşi, Editura Tipo
Moldova, 2010, 493 p.
249
10. Lungu Corneliu Mihail, Relaţiile româno-austro-ungare.1875-
1900, ediţia a II-a,
anastatică, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010, 399 p.
11. Lungu Corneliu Mihail, Transilvania în raporturile româno-
austro-ungare. 1876-1886, ediţia a II-a, anastatică, Iaşi, Editura
Tipo Moldova, 2010, 469 p.
12. Lungu, Corneli Miahil, Ioana Alexandra Negreanu, România în
jocul Marilor Puteri. 1938-1940, ediţia a II-a, anastatică, Iaşi,
Editura Tipo Moldova, 2010, 559 p.
13. Mircea Negru, Cristian Schuster, Alexandru Bădescu, Alexandru
Morintz, Militari Câmpul Boja Series. V. Archaeological Excavations
from 2007-2008, Editura Minerva Expert, Bucureşti, 2010, ISBN 978-
606-92320-2-6 (în curs de apariţie).
14. Cristian Schuster, Mircea Negru, Alexandru Morintz, Alexandru
Bădescu, Liana Oţa, Ciurel. Archaeological Excavations since 1956 up to
2008, Editura Minerva Expert, Bucureşti, 2010, ISBN 978-606-92320-3-3
15. Scurtu Ioan, La Revolutionn Rumana de 1989, Editura Tipo Moldova,
Iasi, 2010.
16. Scurtu Ioan, Istoria romanilor de la Carol I la Nicolae Ceausescu,
Editura Tipo Moldova, Iasi, 2010.
17. Scurtu Ioan, Scurta istorie a Academiei Oamenilor de Stiinta din
Romania, Editura Tipo Moldova, Iasi, 2010.
18. Stănescu-Stanciu Teodora, Marea istorie ilustrată a lumii, ediţia II,
revizuită şi completată, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2010.
19. Stănescu-Stanciu Teodora, Forţa cuvântului sau cuvântul forţei, Cetatea
de Scaun, Targoviste, 2010, ISBN 978-606-537-033-3.

Cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani de către prof.univ.dr. Ioan

Scurtu, editura Moldova i-a publicat 20 de lucrări în cadrul colecţiei
Opera Omnia, printre care:
Ioan SCURTU, Istoria românilor în timpul celor 4 regi, 4 vol., 1065 p. Vol. I
– Carol I; Vol. II- Ferdinanad, Vol.III – carol II, Vol. IV – Mihai I. Editura
Enciclopedică, 2010 ISBN: 978-973-45-0559-9
Ioan SCURTU, Istoria Partidului Ţărănesc (1918-1926), Iaşi, Editura
Moldova, 2010, 248 p., Opera omnia; ISBN: 978-973-168-186-3
Ioan SCURTU, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Iaşi, Editura Moldova,
2010, 488 p., Opera omnia; ISBN: 978-973-168-187-0
Ioan SCURTU, Democraţia la români. 1966-1938, Iaşi, Editura Moldova,
2010, 247 p., Opera omnia, (în colaborare cu I. Bulei); ISBN: 978-973-168-
183-2

c. Studii
1. Buchet Constantin, The Russian Geopolitcs in the Black Sea Region, în
Relaţii diplomatice româno-ruse. 130 de ani de la stabilirea primelor
contacte diplomatice, Universitatea Ovidius, Constanţa, 2010;
2. Bratu Doru, CUBA – „tărâmul splendid”, Istorie şi civilizaţie, 2010/11,
ISSN 2066-9429.
3. Bratu Doru, Cuba, Fidel Castro and the Revolution: 1959-2009, Analele
Universităţii Spiru Haret. Seria Istorie, 13, 2010
4. Caragea Anton, Politica externa a României, Geopolitica, VIII, 2010,
ISSN 1583-543X.
5. Caragea Anton, Bazele istorice ale proiectului european.Mitologie si
politica, Analele Universitatii Spiru Haret, Seria Istorie, 13, 2010.
6. Caragea Anton, Oguzame – izvor de cercetare stiintifica si exemplu
istoriografic, Oguzname in Istorie, State printing
House/Asghabat/Turkmenistan, (UNESCO), 2010 (I), pp.321-332.
7. Caragea Anton, Arta turkmena in istorie, Arta si Istorie in Asia Centrala,
State Printing House/Asghabat/Turkmenistan, A (UNESCO), 2010 ( I),
pp.68-74
8. Caragea Anton, Neutralitatea Turkmenistanului-istorie si fapte,
Neutralitatea Turkmenistanului:15 ani, State printing
House/Asghabat/Turkmenistan, A (ONU), 2010 ( I) pp.45-53
9. Duţu Alesandru, Neînţelegeri între diplomaţi. Alexandru Cretzianu versus
Traian Teodorescu, Analele Universităţii Craiova, Seria Istorie, nr.
1/17/2010, p, 217-222, Categoria B+.
10. Duţu Alesandru, Al doilea război mondial, Analele Universităţii Spiru
Haret. Seria Istorie, nr. 13, 2010, ISSN 1454-5918.
11. Duţu Alesandru, Februarie 1945-decembrie 1989, în volumul Stat şi
societate. Crizele în istoria omenirii, Craiova, 2010.
12. Marin Cornelia, Negru Mircea, Anthropic Landscape over Centuries, în
Landscape: Perception, Understanding, Awarness and Action, Spiru
Haret University, Faculty of Geography and Tourism Geography, 16-18
April 2010, Bucharest, Romania, p. 76, ISSN 978-973-163-538-5.
13. Schuster Cristian, Negru Mircea, Alexandru Morintz, Raluca
Kogălniceanu, Notă cu privire la două ateliere de redus minereu
aparţinând culturii Dridu de la Buftea, jud. Ilfov, în Istros, XV, Brăila,
2009 (apărut în 2010), p. 319-333.
14. Lache Elena, Actiunea diplomatiei românesti pentru neutralitate în Sud-
Estul Europei la începutul celui de-al doilea război mondial, Analele
Universităţii Spiru Haret, Seria Istorie, 13, 2010.
15. Lache Elena, Relaţiile româno-germane în timpul războiului de eliberare
a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa (iunie-septembrie
1941), Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Relatii Internationale si
Studii Europene, 3, 2010.
16. Lache Ştefan, Tratatul de pace între Puterile Aliate si Asociate si
România încheiat în 1947, Analele Universităţii Spiru Haret, Seria
Istorie, 13, 2010
251
17. Lungu Corneliu Mihail, Să învăţăm din lecţiile de istorie ale lui Nicolae
Iorga, în Nicolae Iorga (1871-1940). Studii si documente, vol. X, Editura
Universităţii din Bucuresti, 2010, p. 265-271
18. Lungu Corneliu Mihail, Istoria relaţiilor ruso-române în studiile lui
Nicolae Iorga, în Nicolae Iorga (1871-1940). Studii si documente, vol.
XI, Editura Universităţii din Bucuresti, 2010
19. Opriş Ioan, Contribuitori la tezaurul cultural-artistic bucureştean, în
Materiale de istorie şi muzeografie, XXIV, Muzeul Municipiului
Bucureşti, 2010, p. 43–58
20. Opriş Ioan, Un episod din Odiseea odoarelor mănăstireşti cuprinse în
Tezaurul de la Moscova, în Monumentul, XI, partea 2-a, 2010 p. 519–531
21. Opriş Ioan, Dialog expoziţional româno-american la sfârşitul anilor ’50,
în România în relaţiile internaţionale. Diplomaţie, minorităţi, istoric. In
honorem Ion Calafeteanu, Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2010, p.
229–236
22. Scurtu Ioan, Economia dupa 20 de ani. De la teorie la realitate, în Stat si
societate in Europa, Craiova, Editura Aisus, 2010.
23. Scurtu Ioan, Marsul cel lung nu a mai avut loc. Adunarea organizata de
P.N.T. la Alba Iulia, Magazin istoric, Martie 2010.
24. Scurtu Ioan, Vintila Bratianu - omul care ii deranja pe toti, Magazin
istoric, septembrie 2010.
25. Scurtu Ioan, N. Iorga intemeietorul Institutului de Istorie Universala, în
Nicolae Iorga .Studii si documente, mvol.10, Bucuresti, Editura
Universitatii Bucuresti, 2010.
26. Scurtu Ioan, N. Iorga - mai multe partide, un singur ideal, în N. Iorga .
Studii si documente, vol.11, Bucuresti, Editura Universitatii Bucuresti,
2010
27. Scurtu Ioan, Vizita lui Zhou Enlai in Romania (17-23 iunie 1966), Istorie
si Civilizatie, februarie 2010
28. Scurtu Ioan, Senatul - organism reprezentativ al elitelor politice si
culturale romanest, Istorie si Civilizatie, Martie 2010.
29. Scurtu Ioan, 65 de ani de la incheierea celui de-al Doilea Razboi
Mondial. Prietenie in vremuri de restriste, Istorie si Civilizatie, Iunie
2010.
30. Scurtu Ioan, Pe ce cale evoluam?, Clipa, Februarie 2010.
31. Scurtu Ioan, O analiza compartativa.1918 si 1989 dupa 20 de ani.
Politica economica, Clipa, Martie 2010.
32. Scurtu Ioan, Steaua fara nume avea un nume de imprumut, Clipa ,
Mai 2010
33. Scurtu Ioan, Napoleon Bonaparte si Uniunea Europeana, Clipa,
Octombrie 2010.
34. Scurtu Ioan, C.Radulescu-Motru - un sot ingrijorat, Clipa, Noiembrie
2010.
 35. Stănescu-Stanciu Teodora, Anul 1990 în spaţiul est-central european,
Clio, Revista Institutului Revoluţiei din Decembrie 1989, ISSN 1841-6950
(sub tipar).
36. Stănescu-Stanciu Teodora, Anul 1990 în spaţiul est-central european, în
Clio. Revista Institutului Revoluţiei din Decembrie 1989, Bucureşti, 2010
37. Stănescu-Stanciu Teodora, Elite politice în spaţiul est-central european.
Perioada interbelică. Elefterios Venizelos, Analele Univ. “Spiru Haret”.
Seria Istorie. Nr. 13, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2010, ISSN 1454-5918, p.
38. Stănescu-Stanciu Teodora, Mafalda. Prinţesa de la Buchenwald,
Magazin istorie, iulie, 2010, ISSN 0541-88IX.
39. Stănescu-Stanciu Teodora, O întâmplare, mai multe povestiri.
Succesivele variante ale unui episod din lupta partizanilor italieni, în
Magazin istoric, 2010
40. Ursu Rodica, Consideratii privind practicarea sacrificiului în lumea
geto-dacică, Anale Universităţii Spiru Haret. Seria Istorie, 13, 2010,
ISSN 1454-5918.

IV. Cercetarea ştiinţifică studenţească

În anul 2010, în cadrul Catdrei de Istorie şi-au desfăşurat activitate de
cercetare 3 cercuri ştiinţifice studenţeşti:
• Cercul de istorie veche şi arheologie
• Cercul de istorie medie
• Cercul de istorie modernă şi contemporană
Şedinţele Cercului de istorie veche şi arheologie:
1.Vestigii arheologice romane pe teritoriul Romulei - conferinţă susţinută de
conf. univ. dr. M. Negru, 18 martie 2010;
2. Arta paleocreştină pe teritoriul României - conferinţă susţinută de
conf.univ. dr. Rodica Ursu , mai 2010
3. Cercetările arheologice de la Stolniceni, r. Hânceşti, R. Moldova: o situatie
inedită, 22 octombrie 2010 – conferinţă susţinută de conf.univ. dr. Rodica
Ursu
Sedinţele Cercului de Istorie medie
1. Moştenirea culturală a Cantacuzineştilor - conferinţă suţinută de către dl.
conf. univ. dr. M. Andreescu şi masteranda Ionela Susănescu Piscoci
(23.III.2010)
2. Domnii moldoveni şi ctitoriile acestora (sec. XVI - XVII ) - conferinţă
suţinută de către dl. conf. univ. dr. M. Andreescu , 29 octombrie 2010
Sedinţele Cercului de Istorie modernă şi contemporană:
1. Elite politice în spaţiul est-central european în perioada interbelică:
Pilsudski, Metaxas. - dezbatere cu studenţii anului II, coordonată de lect. dr.
T. Stănescu-Stanciu, 27 aprilie 2010;
2. Ofiţeri francezi în Bucureştiul primului război mondial - conferinţă susţinută
de către studenta E. Căzănaru, 25 mai 2010.

253
3. Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru Europa -
dezbatere cu studenţii anului II, coordonată de lect. dr. T. Stănescu-Stanciu,
19 noiembrie 2010.
 RECENZII ŞI NOTE DE LECTURĂ

• Elena Iuliana Lache, Relaţii internaţionale în perioada

Războiului Rece, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2009, 220 p.

Lucrarea îşi propune, de la început să analizeze, cu multă acribie şi

comprehensiune, o “istorie marcată profund de Războiul Rece”, cum spune în
Introducere însăşi autoarea. Un lucru care nu este deloc facil, întrucât Războiul
Rece a reprezentat un fenomen global, de mare complexitate, care a durat circa 45
de ani.
Lucrarea de faţă cuprinde opt capitole, cu mai multe subcapitole, trecând în
registru atât definiţile şi terminologia de rigoare, axate pe Războiul Rece, cât şi o
analiză profundă a relaţiilor internaţionale din perioada menţionată. Enumerăm,
succinct, cele opt capitole, ce alcătuiesc, armonios, scheletul lucrării: 1.
Caracteristici ale Războiului Rece; 2. Crearea şi începutul activităţii Organizaţiei
Naţiunilor Unite; 3. Destrămarea Marii Alianţe şi începutul Razboiului Rece; 4.
Relaţiile internaţionale sub impactul Războiului Rece. 1948-1955; 5. Evoluţia
relaţiilor internaţionale de la Criza Suezului la Războiul din Vietnam; 6. Lumea a
Treia, Mişcarea de Nealiniere şi Grupul celor 77; 7. Conferinţa pentru Securitate şi
Cooperare în Europa 1972-1975; 8. Relaţiile internaţionale între destindere şi
sfârşitul Războiului Rece”.
Principalele probleme abordate de autoare pot fi considerate a se structura
în jurul unor ample interogaţii, de genul: “Cum a început Războiul Rece şi care
sunt caracteristicile lui?”; “Care au fost principalele faze ale perioadei Razboiului
Rece, cu momentele şi aspectele lor definitorii?”; “Cum s-au constituit blocurile
politico-militare opuse – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi, respectiv,
Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi alte organizaţii regionale de securitate?”;
“Cum au fost provocate crizele proprii Războiului Rece – Criza Berlinului; Criza
Suezului; Criza rachetelor; Primăvara de la Praga?”. Totodată, autoarea tratează şi
câteva dintre cele mai importante momente belice ale perioadei analizate, de genul
războiului din Coreea, Vietnam sau Afganistan.
De asemenea, lucrarea face referire şi la rolul Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa în evoluţia relaţiilor internaţionale, rolul Lumii a
Treia, al Mişcării de Nealiniere şi al Grupului celor 77.
Cartea se adresează unui public larg, atât iubitorilor de istorie
contemporană, care agrează o lucrare serios documentată şi alcătuită, dar şi cu
puncte de vedere originale şi interesante, dar, mai ales, studenţilor, care vor găsi o
lectură deosebită, uşor de asimilat (atât pentru consolidarea cunoştinţelor generale,
cât şi pentru examen), limbajul fiind unul accesibil, fără a fi însă deloc unul
simplist.
Aşadar, o lectură instructivă, dar şi captivantă, în acelaşi timp, pentru
oricine este interesat de istoria Razboiului Rece, ca şi de relaţiile internaţionale din
această perioadă, atât de controversată şi discutată chiar şi astăzi. O lucrare ce
255
merită toată atenţia specialiştilor şi nu numai. Şi, după cum scria autoarea, în
finalul Introducerii: ”Tuturor cititorilor care vor răsfoi filele acestei cărţi, le doresc
o lectură agreabilă!”.
Un îndemn la care subscriem şi noi…

(asist. univ. dr. Oana PANAIT)

• Fahri Balliu, Sinistra doamnă. Văduva dictatorului albanez

Enver Hoxha, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.
„În întunecata galerie a soţiilor de tirani, Peninsula noastră Balcanică are
două modele: Elena Ceauşescu, în România, şi Nexhmije Hoxha, în Albania – sunt
cuvintele cu care Ismail Kadare îşi începe prezentarea uneia dintre cele mai
interesante lucrări nu neapărat despre un personaj al istoriei recente dintr-o ţară
vecină – Albani, ci, mai ales, despre un regim comunist destul de a-tipic şi, din
nou, destul de puţin cunoscut chiar şi în România. Apropierile de „prima tovarăşă”,
dar şi de sistemul comunist românesc sunt multe, cititorului rămânându-i, doar, să
le descopere, uimit, cu fiecare pagină lecturată. Căci, după cum îşi continua
discursul de prezentare Kadare, dacă prima „a devenit un model de ignoranţă şi
îngustime la minte, obsedată de ideea de a primi titluri ştiinţifice – iar cu cât avea
mai multe, cu atât se acoperea mai tare de ridicol. Cea de a doua (Nexhmije, n.n.)
s-a remarcat printr-o înclinaţie spre trivialitate şi printr-o cruzime fără egal, ceea ce
i-a făcut pe albanezi să o poreclească «Pantera neagră».“
Şi, de parcă ar mai fi fost nevoie şi de alte importante susţineri în ideea
parcurgerii acestui volum, găzduit de una dintre cele mai prestigioase şi elegante
edituri româneşti, Humanitas, în cadrul colecţiei de Istorie contemporană
(coordonatori Cristian Vasile şi Vladimir Tismăneanu), cuvântul înainte poartă
semnătura unui alt cunoscut specialist al regimurilor comuniste est-central
europene şi nu numai, Vladimir Tismăneanu. „Atmosfera de la curtea «sultanului»
Enver Hoxha – scrie Tismăneanu pentru cititorul român – a fost impregnată de
minciună, delir encomiastic, sadism şi vendete tribale. Membră a C.C., controlând
accesul la dictator, influenţându-i deciziile, Nexhmije a fost principala sa complice.
Ceea ce nu se spunea în plenare ori în şedinţele de Birou Politic se şoptea seara
acasă, la masă ori în timpul plimbărilor prin parcul rezidenţial păzit de Sigurimi.
Prezenta monografie reprezintă o investigaţie deopotrivă captivantă şi terifiantă a
unui univers politic lugubru, bântuit de uri, vendete şi invidii viscerale. Nu e lumea
intrigilor florentine, ci aceea a patimilor de clan deghizate în verbiaj dialectic“.
Sunt scene care amintesc, multora, de imagini cunoscute, trăite, care stârnesc,
totodată, impresii dureroase.
Dar, cartea scriitorului, jurnalistului şi diplomatului albanez Fahri Balliu
(n. 1956, Elbasan), apărută pentru prima dată în 2005 şi devenită imediat un
adevărat bestseller pe multe dintre pieţele de carte europeană, nu se adresează celor
care mai păstrează, chiar şi palid, amintirile unor timpuri prea încărcate şi oprimate
de comunism, ci, mai ales, tinerilor, în egală măsură ca şi iubitorilor de istorie
contemporană.
 Cu toate că în literatura de specialitate, cazul Albaniei comuniste a fost
adesea alăturat celui al României, în special, pentru perioada Nicolae Ceauşescu,
nici măcar în spaţiul nostru lingvistic nu au apărut prea multe lucrări axate pe
istoria recentă sau chiar pe spiritualitatea poporului albanez. Şi, din această
perspectivă lucrarea lui Balliu se poate considera o deschizătoare de drumuri. Dar,
în egală măsură, şi un punct de pornire pentru o radiografie, antentă, profesionistă
şi nepărtinitoare, atât a regimurilor comuniste din acest spaţiu, cât şi a celor
succesorale, mai mult sau mai puţin de tranziţie. Iar cazul Albaniei dominată, după
dispariţia lui Enver Hohxa (1985), de Ramiz Alia, alături de „sinistra văduvă”
Nexhmije (n. 1921), poate reprezenta o interesantă mărturie. „Ceea ce i-a ţinut în
secret şi cu fanatism împreună, în cadrul unei platforme comune – subliniază Balliu
în lucrare – a fost cooperarea, unificarea lor într-o singură instituţie, care urma să
menţină cu orice preţ moştenirea conducătorului“ (p. 149). Mai mult chiar, între
cele două figuri au existat şi altfel de interconexiuni – în principal de sânge, Ilir
Hoxha, unul dintre fiii Nexhmijei, de formaţie scriitor, autorul, de altfel, şi a unor
scrieri cu caracter memorialistic (My father, Enver Hoxha, Tirana, 1998), fiind
căsătorit cu nimeni alta decât nepoata lui Ramiz Alia…
În decembrie 1990, Nexhmije a fost forţată să demisioneze din funcţia de
conducere a Frontului Democratic (formaţiunea politică de masă, crată în 1945,
pentru a succeda Frontului Naţional de Eliberare), iar, câţiva ani mai târziu, în
1994, a fost arestată, sub învinuirea de utilizare nejuducioasă a fondurilor
guvernamentale în timpul regimului condus de Enver Hoxha.
(lector univ. dr. Teodora STĂNESCU-STANCIU)

• Richard Gott, CUBA. Una nueva historia, Ediciones Akal,

Madrid, 2007, 526 p.
Lucrarea a fost publicata prima dată în anul 2004, la prestigioasa editură
Yale University Press.
Autorul este jurnalist şi a avut preocupări legate în special de zona
Americii Latine, ceea ce i-a sporit interesul pentru istoria acestei zone şi, în special,
a Cubei. Richard Gott s-a născut în anul 1938 în Anglia. A studiat istoria la Oxford,
apoi a lucrat la Institutul Regal de Afaceri Internaţionale. Din 1960, a început să
predea la Universitatea din Chile, unde a elaborat lucrarea Mişcările de gherilă din
America Latină. De asemenea, Gott s-a evidenţiat şi în calitate de corespondent al
ziarului The Guardian în America Latină. Atitudinile sale politice radicale i-au
adus numeroase critici, fiind adesea calificat ca „anti-britanic”. În 1994, a fost
nevoit să demisioneze din funcţia de redactor literar al ziarului The Guardian, după
alegaţiile publicate în The Spectator, conform cărora ar fi fost agent de influenţă al
KGB (la originea afirmaţiilor aflându-se cunoscutul defector Oleg Gordievsky).În
present, este cercetător onorific la Institutul pentru Studierea Americilor la
Universitatea din Londra.
Ca scriitor şi istoric a fost perceput ca un specialist în problemele şi istoria
Americii Latine, pe care le abordează dintr-o perspectivă de stânga. De unde şi
aprecierile de „partizanat” referitoare la lucrările sale, inclusiv în cea referitoare la
istoria Cubei.
257
 Cu toate criticile care îi pot fi aduse, considerăm că, pentru cititorul român
pasionat de subiect, cartea de faţă reprezintă o foarte agreabilă punere în temă în
legătură cu istoria Cubei, din cele mai vechi timpuri şi până în secolul XXI. Cu atât
mai mult este utilă această sinteză cu cât nu există, în limba română, o completă
„Istorie a Cubei”.
Din punct de vedere structural, lucrarea cuprinde următoarele:
Un cuvânt de mulţumiri, adresate de autor celor ce l-au sprijinit în
elaborarea lucrării, un Prolog şi o Introducere: Poporul cubanez.
Urmează apoi opt capitole: 1. Colonia nesigură: masacre, sclavie şi
piraterie, 1511-1740; 2. Provocări pentru Imperiul spaniol, 1741-1868, 3.
Războaiele de Independenţă şi Ocupaţia, 1868-1902, 4. Republica Cubaneză,
1902-1952, 5. Revoluţia lui Castro se materializează, 1953-1968, 6. Revoluţionarii
la putere, 1961- 1968, 7. Cuba în blocul sovietic, 1968-1985, 8. Cuba rezistă
singură, 1985 – 2003.
În partea finală, trebuie amintite un Epilog, trei Apendice (A. Scrisoarea
lui John Quincy Adams, 23 aprilie 1823; B. Amendamentul Platt, 1902, C.
Fragmente din legea Helms-Burton, 1996), un Ghid de lecturi suplimentare, dar şi
Lista ilustraţiilor, ca şi un Indice de nume.
În prezentarea făcută de editură, se subliniază: „Autorul abordează atât
aspectele mai puţin cunoscute din istoria Cubei, precum trecutul său de rasism şi
violenţă, răscoalele populaţiei de culoare, supravieţuirea populaţiei indigene sau
influenţa de durată a Spaniei dincolo de dominaţia colonială. Cartea oferă, de
asemenea, o viziune originală asupra Revoluţiei cubaneze, inclusiv asupra relaţiilor
lui Castro cu statele Uniunii Europene şi cu Uniunea Sovietică, intervenţiile
militare în Africa sau tentativele de export ale revoluţiei în America Latină sau în
rândul populaţiei de culoare americane. Într-un capitol final autorul relatează
extraordinara istorie a supravieţuirii Revoluţiei şi după căderea Blocului Estic,
precum şi perspectivele ei în viitor”.
(conf. univ. dr. Doru BRATU)

Alesandru Duţu, Constantin Olteanu, Războiul de 2194 de zile (1

septembrie 1939 – 2 septembrie 1945), Editura Tritonic, Bucureşti, 2011, 479 p.

Lucrarea elaborată de Alesandru Duţu şi Constantin Olteanu despre Al

Doilea Război Mondial, rod al unei temeinice investigaţii ştiinţifice, se impune în
rândul celor mai importante realizări ale istoriografiei româneşti contemporane.
Autorii au structurat lucrarea în Introducere şi opt capitole, cuprinzând multiplele
aspecte militare, politico-diplomatice, juridice, de teoria relaţiilor internaţionale,
relevând semnificaţiile majore ale celei de a doua conflagraţii a secolului al XX-
lea.
Arhitectura lucrării este armonioasă şi cuprinzătoare. Principalele capitole
şi paragrafe sunt: I. Preliminariile războiului – Revizionismul german şi cel italian;
Constituirea Axei Berlin-Roma; Ocuparea Austriei şi dezmembrarea
Cehoslovaciei; Ocuparea portului lituanian Memel şi a Albaniei; Pactul de
neagresiune sovieto-german din 23 august 1939; Ultimele decizii ale marilor puteri
europene din ajunul declanşării războiului. II. 1939-1941. Declanşarea războiului.
Victorii germane, sovietice şi italiene – Agresiunea Germaniei şi a Uniunii
Sovietice împotriva Poloniei; Agresiunea Uniunii Sovietice asupra Finlandei;
Agresiunea Germaniei împotriva Danemarcei şi Norvegiei; Ocuparea Belgiei,
Olandei, Luxemburgului şi Franţei; Începutul bătăliei pentru Anglia; Rapturile
teritoriale la care a fost supusă România de către marile puteri totalitare; Anexarea
statelor baltice la Uniunea Sovietică; Atacarea Greciei de către Italia; Ocuparea
Iugoslaviei şi a Greciei; Acţiuni navale şi aero-navale în Marea Mediterană;
Luptele din Nordul Africii; Începutul bătăliei din Oceanul Atlantic. III. 1941.
Mondializarea războiului – Agresiunea asupra Uniunii Sovietice şi operaţiunile
militare desfăşurate pe frontul de Est; Confruntări diplomatice şi militare în
Extremul Orient şi în Oceanul Pacific. IV. Puterile Axei, Naţiunile Unite şi
Mişcarea de rezistenţă. V. 1942. Anul primelor mari victorii aliate: Midway, El
Alamein, Stalingrad. VI. 1943. Începutul declinului Puterilor Axei – Ofensiva
sovietică pe frontul din Estul Europei; Înfrângerea trupelor germano-italiene în
Tunisia; Debarcarea aliaţilor în Sicilia; Operaţiunile militare din Sudul şi Centrul
Italiei; Continuarea ofesivei aliate din Pacific. VII. 1944. Noi operaţii decisive –
Acţiuni militare pe frontul sovieto-german şi cel italian; Debarcarea trupelor aliate
în Normandia şi eliberarea Franţei; Trecerea României de partea Naţiunilor Unite;
Acţiuni militare desfăşurate de armatele sovietice în Bulgaria şi în Iugoslavia,
Eliminarea prezenţei militare germane şi ungare din Nord-Vestul şi Vestul
României; Operaţiunile militare desfăşurate în partea de Est a Ungariei şi la flancul
Nordic al frontului; Continuarea ofensivei aliaţilor occidentali spre Germania;
Acţiuni militare în Oceanul Pacific. VIII. 1945. Anul victoriilor decisive – Ofensiva
forţelor aliate occidentale şi sovietice; Cucerirea Berlinului; Înfrângerea şi
capitularea Japoniei; Încheierea tratatelor de pace.
Cum se poate observa, ne aflăm în faţa unei lucrări prin excelenţă de istorie
militară. Sunt tratate principalele caracteristici ale celui de Al Doilea Război
Mondial, desfăşurat pe o arie geografică amplă – pe teritoriul a 40 de state, pe circa
22 milioane km2, din Europa, Asia şi Africa, precum şi în Oceanul Atlantic şi
Oceanul Pacific, angajând pe front sau în spatele lui circa 110 milioane de militari
din 61 de state, cu o populaţie de 1,7 miliarde de oameni, ceea ce reprezenta atunci
trei pătrimi din populaţia lumii. Spre deosebire de alte războaie, a doua conflagraţie
a secolului al XX-lea a relevat rolul aviaţiei, blindatelor (independent, dar mai ales
în cooperare) şi marinei, cu o mare forţă de distrugere, atât în cazul forţelor armate
ale Statelor Unite ale Americii, Uniunii Sovietice şi Marii Britanii, cât şi în cazul
Germaniei şi Japoniei. Pentru obţinerea victoriei, aşa cum se subliniază în lucrare,
beligeranţii au angajat totalitatea resurselor lor umane şi materiale, a producţiei de
război, conflagraţia fiind, din acest punct de vedere, totală, desfăşurându-se şi pe
plan doctrinar, diplomatic, propagandistic, al serviciilor secrete etc. La aceasta se
adaugă faptul că s-au folosit în premieră arme cu o mare putere de distrugere, cum
a fost arma atomică, folosită de Statele Unite ale Americii împotriva Japoniei. Mari
daune materiale şi umane au produs şi „armele secrete” germane V1 şi V2, dar şi
raidurile aviaţiei aliate asupra oraşelor germane şi japoneze.
259
 În final, după 2194 de zile, victoria asupra Germaniei naziste şi a Japoniei
militariste a fost obţinută prin eforturile popoarelor şi statelor Coaliţiei Naţiunilor
Unite, căreia, de la 23 August 1944, i s-a alăturat şi România.
În lucrare sunt înfăţişate marile pierderi umane înregistrate de beligeranţi:
Uniunea Sovietică – 20.000.000 de oameni (adică 10% din populaţie, din care
jumătate au fost civili); Statele Unite ale Americii au înregistrat circa 400.000 de
vieţi omeneşti. La rându-i, Marea Britanie a cunoscut 375.000 de victime umane.
Pierderi însemnate au suportat statele mici angajate în război, îndeosebi cele
ocupate: Polonia – 6.000.000 de oameni (300.000 în lupte, restul exterminaţi) şi
imense distrugeri materiale; Iugoslavia – 1.700.000 de oameni (din care 1.400.000
civili ucişi în lagărele de exterminare din Germania); Franţa – 600.000 de victime
(200.000 de militari ucişi în lupte şi 400.000 de civili) etc. În raport de numărul
populaţiei, un mare tribut de sânge au dat şi Albania, Belgia, Bulgaria,
Cehoslovacia, Finlanda, Grecia, Norvegia, Olanda etc. Pierderi umane şi materiale
a înregistrat şi Italia, după ce a ieşit din Axă. România, după 23 august 1944, a avut
pierderi cifrate la circa 170.000 de militari (morţi, răniţi şi dispăruţi). În Extremul
Orient, un mare tribut de sânge a dat poporul chinez, care a pierdut circa 8.000.000
de oameni, precum şi statele ocupate de Japonia – Indochina, Filipine, Birmania
etc. Mari pierderi umane au înregistrat şi statele care au declanşat războiul:
Germania – 13.500.000 de vieţi omeneşti pierdute (trei pătrimi din populaţie) şi
Japonia – 3.000.000 de morţi (dintre care 300.000 civili).
Foarte interesantă este abordarea, în cuprinsul lucrării, a relaţiilor dintre
statele membre ale Coaliţiei Naţiunilor Unite şi dintre cele ale Axei, precum şi
schimbările de alianţă, survenite în timpul războiului. În această privinţă, este
prezentată situaţia Italiei, care, după ce a adoptat, la începutul războiului, o
neutralitate binevoitoare Reichului, şi a intrat în război de partea Germaniei,
atacând Franţa la 10 iulie 1941, a trecut de partea Naţiunilor Unite, la 3 septembrie
1943, şi i s-a acordat statutul de cobeligeranţă. Din acest punct de vedere, sugestiv
este şi cazul României, care a intrat în război la 22 iunie 1941, de partea
Germaniei, şi a trecut apoi de partea Naţiunilor Unite, punând la dispoziţia acesteia
un însemnat potenţial militar, întroducând în luptă, până la 25 octombrie 1944
(când a fost reîntregită graniţa de Vest a ţării), peste 525.000 de militari, armata
română participând apoi la operaţiunile militare desfăşurate pe teritoriile Ungariei,
Cehoslovaciei şi Austriei, într-un spaţiu european de anvergură – pe direcţia
Bucureşti-Budapesta-Viena-Praga.
În lucrare se subliniază, totodată, faptul că, în pofida avantajelor pe care le-
a adus Naţiunilor Unite până la sfârşitul războiului în Europa, României i-a fost
impusă de către Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie o
Convenţie de armistiţiu, la 12 septembrie 1944, cu prevederi extrem de grele pentru
viitorul său statut internaţional. În fapt – se relevă în lucrare – „guvernele de la
Londra (cu precădere) şi Washington au lăsat mână liberă sovieticilor,
reprezentanţii celor două mari puteri neimplicându-se în activităţile Comisiei
Aliate de Control, nici cel puţin în cadrul limitat stabilit de la început” (p. 12).
Aşa cum se arată, pe bună dreptate în lucrare, România şi-a îndeplinit în
mod corect şi loial obligaţiile asumate faţă de marii aliaţi, aducând o importantă
contribuţie la obţinerea victoriei finale din mai 1945, asigurându-şi prin aceasta de
facto calitatea de stat cobeligerant, chiar dacă marile puteri învingătoare nu au
recunoscut de jure acest statut.
Concluzionând, subliniem că lucrarea de faţă încorporează rezultate ale
unei remarcabile activităţi didactice şi de cercetare ştiinţifică desfăşurată de cei doi
autori la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie a Universităţii
Spiru Haret. Bogăţia şi acurateţea informaţiei istorice, stilul elevat şi, mai ales,
analiza şi rigurozitatea ştiinţifică recomandă lucrarea Războiul de 2194 de zile (1
septembrie 1939 – 2 septembrie 1945) ca o operă reprezentativă a istoriografiei
româneşti actuale. O lucrare care oferă specialiştilor din domeniul istoriei şi al
teoriei relaţiilor politico-militare internaţionale, studenţilor, publicului larg cititor,
o lectură plăcută şi instructivă asupra unei perioade istorice de mare complexitate
ale cărei consecinţe se resimt până în zilele noastre. Un cuvânt de apreciere se
cuvine să adresăm Editurii Tritonic care a dovedit şi de această dată disponibilitate
pentru publicarea cărţilor de istorie valoroase.
(prof. univ. dr. Ştefan Lache)

261