Sunteți pe pagina 1din 8

Rezumat

Lucrare doctorat
Presa în România post-comunistă 1989-1992

Matei Gheboianu

Într-o societate avidă şi dependentă de informaţie, mass-media reprezintă un domeniu


de referinţă, şi în continuă schimbare. „Instrument privilegiat al totalitarismului, instituţie/actor
al schimbărilor sociale şi politice, instrument de legitimare/accedere în spaţiul public,
producător şi obiect de discurs, presa constituie una dintre «oglinzile» metamorfozei sociale a
României de după decembrie 1989.“1 Spre deosebire de zilele noastre, în care mijloacele de
informaţie s-au diversificat, iar accesul a devenit unul facil, în perioada comunistă sistemul
reprezentat de televiziune, radio şi publicaţiile scrise reflectau linia Partidului Comunist
Român, fiind supuse unui control riguros din partea statului.
Lucrarea Presa în România post-comunistă 1989-1992 are ca temă analiza mass-mediei
româneşti în perioada de tranziţie de la comunism la democraţie, având ca obiectiv realizarea
unei radiografii a evoluţiei presei. În realizarea scopului precizat, voi porni de la demantelarea
caracteristicii principale a presei comuniste şi anume, multiplicitatea formelor de control. Am
constatat, pentru perioada comunistă, cinci forme de control exercitat de către stat asupra
acestui domeniu:
Prima formă se manifestă prin proprietatea socialistă asupra mass-media, odată cu
impunerea regimului comunist, proprietatea asupra acesteia devenind un mijloc prin care statul
îşi exercită controlul. Astfel, printre proprietarii mass-media, o poziţie dominantă a ocupat-o
partidul, atât la nivel naţional, cât şi regional sau judeţean, alături de întreprinderi, instituţii
centrale şi locale, diverse fronturi şi organizaţii. Al doilea palier al controlului proprietăţii este
reflectat, la nivel economic, de controlul statului asupra activităţilor acestor „întreprinderi“ de
mass-media.
A doua formă de control s-a manifestat asupra input-urilor, un palier al acestor intrări
referindu-se la accesul mass-mediei la informaţie. În această direcţie s-a remarcat limitarea

1
Marian Petcu, Tipologia presei româneşti, Iaşi, Institutul European, 2000, p. 15.
acesteia prin intermediul diverselor instituţii (un rol important revenindu-i agenţiei de presă
Agerpres).
O altă formă este controlul asupra personalului. Jurnaliştii angajaţi în mass-media erau,
de regulă, atent selectaţi, iar în cazul publicaţiilor considerate având grad ideologic ridicat2,
aceştia erau minuţios verificaţi şi participau la diverse cursuri de reciclare, prin care erau
obligaţi să-şi însuşească ideologia comunistă.
Urma apoi controlul asupra conţinuturilor, aceasta realizându-se printr-o cenzură impusă
la nivel editorial. Un prim nivel este reprezentat de autocenzura fiecărui jurnalist, urmat de o
cenzură realizată la nivelul redacţiei. La nivel central, presa era controlată de către Secţia de
Presă, ce îşi desfăşura activitatea pe lângă Comitetul Central al PCR.
Nu în ultimul rând, se realiza un control asupra distribuţiei, reflectat prin împiedicarea
accesului populaţiei la diverse ediţii, care nu respectau linia partidului. De asemenea, exista şi
obligativitatea abonării la anumite publicaţii considerate de importanţă ideologică, cel mai
cunoscut caz fiind cel al ziarului Scînteia.
Încheierea revoluţiei din decembrie 1989 reprezintă un prilej de analiză a transformărilor
la care aceste forme de control au fost supuse. Din punct de vedere a proprietăţii, presa a
cunoscut o nouă formă de manifestare: proprietatea privată. Majoritatea publicaţiilor, care
aparţineau diverselor forme ale statului şi partidului au continuat să funcţioneze, aflându-se în
proprietatea noii „orânduiri“. Treptat, acestea au trecut în proprietate privată. Un punct
important al lucrării este reprezentat de analiza modalităţilor prin care publicaţiile au parcurs
acest drum, atât din punct de vedere legal, economic, cât şi al implicaţiilor reprezentanţilor
puterii nou-create. În direcţia evidenţierii modului de privatizare ne vor fi de un real ajutor cele
două studii de caz: cel al cotidienelor Adevărul şi România Liberă. Pe lângă acestea, voi analiza
şi apariţia noilor publicaţii, din punct de vedere al proprietăţii, urmărind procesul de creare al
noilor entităţi — sub aspect juridic, al asocierii capitalului, cât şi al „acumulării sălbatice a
capitalului“3.
Din punct de vedere al intrărilor informaţionale, presa postdecembristă a beneficiat de
acces la informaţiile puse la dispoziţie de diverse agenţii de presă internaţionale, iar într-o primă
etapă mecanismul obţinerii informaţiilor cu caracter naţional a întâmpinat o serie de dificultăţi.
Depăşind momentul decembrie 1989, membrii acestei bresle profesionale au înregistrat
o creştere, în paginile următoare analizând această transformare, atât din punct de vedere

2
Vezi infra cazul Scînteia, capitol Adevărul.
3
Vezi Silviu Brucan, Stâlpii noii puteri în România, Bucureşti, Nemira, 1996, p. 61-128; Vladimir Pasti, Noul
capitalism românesc, Iaşi, Polirom, 2006, p. 307-498.
numeric, dar şi calitativ, încercând să observ dacă aceste schimbări au determinat o îmbunătăţire
a nivelului profesional existent în presa scrisă a României. În acelaşi timp, voi urmări procesul
de formare al asociaţiilor profesionale şi rolul jucat de acestea în dialog cu instituţiile statului.
Pentru o mai bună înţelegere a acestui subiect, voi prezenta aceste schimbări în studiul de caz,
care va evidenţia activităţile Societăţii Ziariştilor din România.
Conţinutul editorial al publicaţiilor a reprezentat un alt element important în procesul de
exercitare a controlului deţinut de către puterea comunistă. Voi analiza modul în care aceste
forme ale cenzurii au continuat să existe sau să se transforme. În acest sens, vom folosi o serie
de interviuri oferite de jurnalişti importanţi din acea epocă şi vom analiza cantitativ conţinutul
publicaţiilor care fac obiectul studiilor de caz.
Totodată, atât în privinţa exercitării controlului de către stat, cât şi a extinderii cenzurii
asupra sistemului mass-media, distribuţia a jucat un rol esenţial. Implicarea statului în acest
domeniu o vom reliefa în paginile următoare, încercând să determinăm gradul de implicare al
acesteia în procesul economic al publicaţiilor, dar şi de informare a populaţiei.
Acestea reprezintă principalele obiective propuse în lucrarea de faţă, prin care dorim să
realizăm o radiografie a presei româneşti. Totodată, vom efectua o paralelă cu sistemele media
ale unor state din centrul şi estul Europei, martori ai unor transformări asemănătoare. Din punct
de vedere cronologic, tematica lucrării de faţă face obiectul analizei perioadei 22 decembrie
1989–31 decembrie 1992.
În ceea ce priveşte problema abordată, nu putem vorbi despre existenţa unei istoriografii
complexe în ceea ce priveşte cazul românesc. În domeniul teoriilor care explică transformările
sistemului mass-media amintim lucrarea americanilor Fred S. Siebert, Theodore Peterson,
Wilbur Schramm, Four theories of the Press4 (Cele patru teorii ale presei), apărută în prima
ediţie în anul 1956, la Universitatea din Illinois, care şi acum, la mai bine de 50 de ani de la
apariţie, constituie o publicaţie de referinţă. Cele patru teorii ale presei au jucat un rol important
în crearea unor interpretări ideologice ale sistemului media. Aceste teorii, însă, îşi dovedesc
limita, întrucât construcţia lor s-a bazat pe anumite construcţii, care nu pot fi generalizate şi nu
reuşesc să acopere întregul palier al sistemelor media. Faptul că din teoria autoritaristă derivă
cea sovietico-comunistă, nepreluând, spre exemplu, media nazistă, denotă dorinţa autorilor de
a extinde şi la nivelul presei imaginea negativă asupra puterii sovietice, mutând lupta
Războiului Rece şi în această direcţie. Pe de altă parte, teoria responsabilităţii sociale a fost

4
Fred S. Siebert, Theodore Peterson, Wilbur Schramm, Four theories of the Press, University of Illinois, Urbana,
1956.
creată urmărind exemplul societăţii şi al presei americane şi britanice. Astfel, nu putem discuta
despre acoperirea tuturor sistemelor politice sau ideologice, ţinând cont de faptul că existau, în
anii ’50, o serie de alte sisteme autoritare, care nu aveau la bază ideologia comunistă, cum ar fi
exemplul Spaniei lui Franco.
O altă lucrare de referinţă, care pune în discuţie şi în care sunt prezentate noi teorii, este
lucrarea lui Denis McQuail, Mass Communication theory. An introduction5. Raportându-ne la
Cele patru teorii ale presei, această lucrare, apărută mult mai recent, aduce în discuţie mult mai
multe elemente care compun presa zilelor noastre, cum ar fi relaţia media cu societatea, factorii
economici sau politici care o influenţează etc., incluzând, totodată, capitole dedicate televiziunii
sau radioului.
În domeniul istoriei mass-mediei din centrul şi estul Europei, remarcăm câţiva dintre cei
care au fost preocupaţi de acest domeniu: Karol Jakubowicz6, Patrick H. O’Neil7 (alături de o
echipă, realizând o analiză a dezvoltării presei în această regiune), Colin Sparks8, Peter Gross9,
Miklós Sükösd10, Andrew K. Milton11.
În ceea ce priveşte domeniul istoriei mass-mediei din România, amintim lucrările lui
Marian Petcu12, dintre care se remarcă Tipologia presei româneşti, în care realizează o
reconstituire a presei române după Revoluţie prin prezentarea unei clasificări, în funcţie de
tipologia acesteia. Printre cei care şi-au pus amprenta asupra acestui domeniu, prin publicarea
unor lucrări în care abordează problematica în discuţie, îl amintim pe Mihai Coman13. Un alt
cercetător important este Peter Gross14, interesat de întregul sistem mass-media din Sud-Estul
Europei, dar care a realizat şi un studiu de caz despre România: Colosul cu picioare de lut:

5
Denis McQuail, Mass Communication theory. An introduction, 3ed, Sage publications, 1994.
6
Karol Jakubowicz, Rude awakening: social and media change in Central and Eastern Europe, Hampton Press,
2007.
7
Patrick H. O’Neil, Special issue: post-communism and the media in eastern Europe, London, Cass, 1996.
8
Colin Sparks, Media Theory after the fall of European communism: Why the old models from East and West
won’t do any more în James Curan, Myung-Jin Park, De-Westernizing media studies, Routledge, 2000.
9
Peter Gross, Entangled Evolutions. Media and Democratization in Eastern Europe, Johns Hopkins University
Press/ Woodrow Wilson Center Press, 2002.
10
Miklós Sükösd (coord.) Finding the right place on the map : Central and Eastern European media change in a
global perspective, Bristol: Intellect Books, 2008.
11
Andrew K. Milton, The rational politician: exploiting the media in new democracies, Ashgate, 2000.
12
Marian Petcu, Tipologia presei româneşti, [Iaşi], Institutul European, 2000; idem, Istoria presei române:
antologie, Bucureşti, Tritonic, 2002; idem, Sociologia mass-media, Cluj-Napoca, Dacia, 2002; idem, Istoria
jurnalismului şi a publicităţii în România, Iaşi, Polirom, 2007.
13
Mihai Coman, Din culisele celei de-a patra puteri: introducere în sistemul mass-media, Bucuresti, Carro, 1996;
idem, Mass media în România post-comunista, Iaşi, Polirom, 2003; idem, Introducere în sistemul mass-media,
Iaşi, Polirom, 2004.
14
Peter Gross, Colosul cu picioare de lut: aspecte ale presei româneşti post-comuniste, Iaşi, Polirom, 1999; idem,
Mass media in revolution and national development: the Romanian laboratory, Ames, Iowa State University Press,
1996.
aspecte ale presei româneşti post comuniste. Ioan Drăgan15 este un alt autor, care a coordonat
la începutul anilor 1990, o echipă de sociologi, realizând un studiu care a avut drept temă presa
românească şi impactul acesteia în societate. Din această echipă a făcut parte Valentina
Marinescu, care s-a remarcat şi cu alte lucrări despre sistemul mass-media16.
Sursele folosite în această lucrare vor fi grupate în mai multe categorii. O primă
categorie poate fi încadrată istoriei orale, fiind reprezentată de o serie de interviuri acordate de
către jurnalişti, participanţi la evenimentele din aceea perioadă: Ion Marin, Sergiu Andon,
Nicolae Arsenie, Cristian Tudor Popescu, Mircea Bunea, Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu,
Vladimir Pasti, Ilie Şerbănescu, Liviu Mihaiu, Mircea Toma, Eugen Istodor, Doru Buşcu,
Rodica Şerbănescu, Petre Mihai Băcanu, Eliade Bălan, Tia Şerbănescu, Paul Lăzărescu, Sorin
Roşca Stănescu, precum şi de către fostul prim-ministru Petre Roman. O altă categorie de surse
include acte şi documente puse la dispoziţie de către o parte dintre persoanele intervievate:
stenogramele Adunării Generale a cotidianului Adevărul, care a determinat înlăturarea
directorului Darie Novăceanu şi a decis privatizarea publicţiei (pusă la dispoziţie de Mircea
Bunea), mărturii despre istoria Academiei Caţavencu (arhiva Eugen Istodor), diverse acte şi
hotărâri luate de către Societatea Ziariştilor din România (arhiva Rodica Şerbănescu). Colecţia
publicaţiilor analizate este cuprinsă într-o altă categorie de surse folosite. Dintre acestea,
amintim: Adevărul, Academia Caţavencu, Evenimentul Zilei, Dreptatea, Expres, Prahova,
România Mare, Zig-Zag, România Liberă, Caţavencu, 22 etc. O altă categorie de surse este
reprezentată de utilizarea literaturii secundare, o parte dintre aceste volume fiind prezentate
anterior.
Din punct de vedere metodologic, vom utiliza pentru atingerea obiectivelor propuse o
serie de metode de cercetare folosite atât în domeniul istoriei, cât şi în domeniul ştiinţelor
comunicării. Sub aspect istoric, pot fi stabilite trei domenii ale metodologiei istorice:
1.consideraţii privind procesul cunoaşterii în cercetare istorică; 2. consideraţii privind
rezultatele cercetărilor şi 3. consideraţii privind obiectul cercetării istorice17.
Misiunea istoricilor este reprezentată de oferirea cunoaşterii trecutului, autoritatea
acestora fiind reflectată de numeroase surse18. Un termen cu care se confruntă istoricul este
reprezentat de surse, care pot fi privite ca surse primare, fiind definite de documentele originale

15
Ioan Drăgan (coord.), Comunicarea de masă şi spaţiul public în perioada de tranziţie, Bucureşti, [s.n.], 1993;
idem, Paradigme ale comunicării de masă, Bucureşti, Casa de Editura şi Presă "Şansa", 1996.
16
Valentina Marinescu, Mass-media din România: o lectură sociologică, Bucureşti, Tritonic, 2002; idem,
Introducere în teoria comunicării: principii, modele, aplicaţii, Bucureşti, Tritonic, 2003.
17
Jerzy Topolski, Metodologia istoriei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p. 27.
18
Ludmilla Jordanova, History in practice, London, Arnold, 2000, p. 91; Jerzy Topolski, Metodologia istoriei...
produse la un moment dat, sau de sursele secundare, nu mai puţin importante, la realizarea
cărora participă diverse persoane, nu neapărat istorici, care au comentat un eveniment istoric,
folosind uneori şi surse primare, dar fără a participa la acestea. Între cele două tipuri de surse,
rolul se poate inversa; acesta este şi cazul jurnalismului, unde un comentariu de presă poate fi
considerat o sursă secundară, dar aceasta devine o sursă primară în mometul în care se
realizează un studiu de istoria mass-mediei19. Un alt termen utilizat este cel de explicaţie în
istorie, termen de origine filosofică, reprezentanţii acesteia analizând forme ale cunoaşterii,
fiind interesaţi nu atât de modul în care sunt explicate fenomenele, ci de comparaţii, din punct
de vedere calitativ, dar şi al diverselor tipuri de explicaţii pe care ei le oferă20. Din punct de
vedere al istoricilor, aceştia au acţionat în direcţia explicării originii modelelor de schimbare,
oferind explicaţiile cauzelor acestora. Rolul istoricului este acela de a explica de ce se întâmplă
un fenomen21. Un alt termen prezentat este acela de adevăr istoric, care poate fi caracterizat ca
fiind complex şi întotdeauna greu de obţinut. Din punct de vedere al folosirii metodelor
ştiinţifice, remarcăm mai multe etape:
— identificarea problemei
— formularea unei ipoteze, ceea ce se consideră a fi o tentativă de a formula concluziile
— colectarea, clasificare şi analiza sistematică a datelor
— acceptarea sau respingerea ipotezelor22
În lucrarea de faţă voi aplica şi metoda analizei critice a documentelor şi literaturii
secundare utilizate, urmărind atingerea obiectivelor amintite. Din punct de vedere al metodelor
folosite în domeniul ştiinţelor comunicării, vom utiliza atât metode cantitative — printre care
ancheta şi analiza de conţinut —, cât şi metode calitative: interviul, obsevaţia. Din punct de vedere
al metodelor specifice putem folosi: analiza semiotică, analiza vizuală (fotografie şi film), metode
electronice de analiză a receptării mesajelor media (tip „people metter“)23. În opinia Asei Bergman,
cercetarea cantitativă conţine următoarele elemente:
— vede universul în particulele cele mai mici
— numără, măsoară
— prelucrează datele adunate
— se concentrează pe numărul de apariţii ale lui X
— realizează statistici

19
Ibidem, p. 101.
20
Ibidem, p. 102.
21
Ibidem, p. 108.
22
Ibidem, p. 89.
23
Valentina Marinescu, Metode de studiu în comunicare, Bucureşti, Ed. Niculescu, 2005, p. 38.
— descrie, explică şi prevede
— conduce la o teorie sau o ipoteză24.
O altă metodă utilizată este cea determinată de anchetă, aceasta căutând „de obicei, să
furnizeze date empirice adunate dintr-o populaţie de subiecţi asupra unui întreg număr de
probleme sau teme (...) Este o metodă utilă pentru a descoperi opiniile, atitudinile,
comportamentul la nivel individual, legate de o diversitate de subiecte şi teme“25. Ea ne poate
oferi elemente în determinarea a ceea ce ştiu oamenii, ce gândesc, cum s-au întâmplat lucrurile,
putând fi încadrată în metodele cantitative. O altă metodă utilizată de către istorici, dar şi de
reprezantanţii ştiintelor comunicării este reflectată de istoria orală sau, în accepţiunea celor din
a doua categorie, de interviu. Istoria orală poate fi definită ca fiind „strângerea (colectare) unor
poveşti a unei persoane sau a unor persoane, care au anumite cunoştinţe de primă mână despre
un număr de experimente“26. În funcţie de domeniul folosit, identificăm mai multe tipuri de
istorie orală. În lucrarea de faţă vom utiliza acest concept din perspectiva istoriei orale colective,
în care pot fi regăsite diverse poveşti, legate de un singur subiect, fiecare împărtăşindu-şi
experienţa27. În postmodernism, orice mărturie poate fi analizată, ea constând fie într-o
fotografie sau o imagine video, fie chiar într-o postare pe un blog sau pe o reţea de socializare,
considerându-se că acest tip de activitate face parte din acest concept, pe când la începutul
secolului trecut, istoria orală era considerată ca fiind adresată unei clase privilegiate,
reprezentată de către elita acelei perioade28. Întrebările care au ca obiect realizarea unui interviu,
pot fi clasificate în:
1. Întrebări descriptive — vizând prezentarea de către subiect a unor aspecte şi
evenimente legate de tema de cercetare;
2. Întrebări structurate — reflectând identificarea de către subiect a unor aspecte
esenţiale din cadrul temei de cercetare şi a relaţiilor existente între ele;
3. Întrebări de contrast — care accentuează unele aspecte contradictorii legate de tema
de cercetare şi de proiecţia lor în plan pur subiectiv29.

24
Asa A. Bergman, Media and Communication Research Methods — An introduction to Quantitative approaches,
Sage Publications, 2000, p. 10-11 apud Valentina Marinescu, Metode de studiu în comunicare..., p. 13.
25
A. Ansen, S. Cottle, R. Negrine, Ch. Newbols, Mass Communication Reasearch Methods, Macmillian Press
Ltd., 1998, p. 225 apud Valentina Marinescu, Metode de studiu în comunicare..., p. 61.
26
Valerie J. Janesick, Oral history for the qualitative researcher: choreographing the story, New York, Guilford
Press, 2010, p. 2.
27
Ibidem, p. 2.
28
Ibidem, p. 4.
29
B. Crabtree, W.L. Miller, Doing Qualitative Research, Sage Publications, 1992, p. 71.
Istoria orală, prin folosirea tehnicilor de interviu, reprezintă o metodă frecvent utilizată
în cercetările de istorie recentă. Lucrarea de faţă nu putea fi realizată în lipsa folosirii acestei
metode, care trebuie aplicată urmărind o serie de criterii, anterior prezentate.
O ultimă metodă folosită este de natură cantitativ–statistică, printr-o analiză cantitativă
a spaţiului alocat de către publicaţiile prezente în studiile de caz a diferitelor tematici editoriale.
Din punct de vedere al structurii lucrării propuse, aceasta este organizată în două părţi.
Prima dintre acestea prezintă cadrul general al evoluţiei presei în România post-comunistă. În
acest sens, voi realiza o analiză a evoluţiei presei în Europa post-comunistă, efectuând o trecere
în revistă a unor teorii de funcţionare a presei. Un alt aspect atins se referă la situaţia politico-
economică a României, în perioada 1989-1992, dar şi la analiza situaţiei presei, din punct de
vedere normativ, a dimensiunii economice, a activităţii jurnaliştilor şi a asocierii acestora în
organizaţii de tip sindical şi profesional.
O a doua parte a tezei este reprezentată de realizarea unor studii de caz, necesare atingerii
obiectivelor propuse. Acestea au ca teme marile cotidiene centrale din primii ani după 1989:
Adevărul şi România Liberă; săptămânalele Expres şi Academia Caţavencu; presa de partid,
reflectată prin activitatea Dreptăţii, oficiosul Partidului Naţional Ţărănesc-Creştin şi Democrat;
presa locală reliefată de către cotidianul Prahova liberă, devenit Prahova; presa de nişă, unde
vom analiza cotidianul sportiv Gazeta sporturilor şi nu în ultimul rând, Evenimentul zilei
reprezentând introducerea pe piaţa mass-media a unui nou tip de presă, cea bulevardieră.
Lucrarea de faţă reprezintă o etapă în cercetările pe care mi le-am propus să le realizez,
având ca temă presa post-decembristă, iar ca obiectiv efectuarea unei radiografii a presei scrise,
în ultimul deceniu al secolului trecut.