Sunteți pe pagina 1din 114

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR‟ BUCUREŞTI

FACULTATEA: ISTORIE
DEPARTAMENTUL DE ISTORIE, RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI DIPLOMAȚIE

ISTORIE CONTEMPORANĂ UNIVERSALĂ


Manual de studiu individual

Conf.univ. dr. GAVRIIL PREDA

BUCUREŞTI
2014
CUPRINS

INTRODUCERE

1. UNITATEA DE STUDIU 1. Starea economică, socială şi politică a lumii la începutul


secolului XX. Rivalitatea dintre marile puteri.

2.UNITATEA DE STUDIU 2. Primul Război mondial. Conferinţele de pace şi organizarea


lumii după Primul Război Mondial.

3. UNITATEA DE STUDIU 3. Problemele lumii din primul deceniu interbelic. Marea criză
economică din anii 1929-1933.

4. UNITATEA DE STUDIU 4. Colonialism şi anticolonialism în perioada interbelică.

5. UNITATEA DE STUDIU 5. Eșecul securității colective. Ascensiunea puterilor


revizioniste. Crizele și conflictele din cel de al doilea deceniu interbelic.

6. UNITATEA DE STUDIU 6. Al doilea război mondial. Originile şi desfăşurarea


conflictului. Marile conferinţe diplomatice din anii 1939-1945.

7. UNITATEA DE STUDIU 7. Organizarea postbelică a lumii. Superputerile şi ordinea


mondială.

8. UNITATEA DE STUDIU 8. Războiul rece. Etape, crize şi conflicte.

9. UNITATEA DE STUDIU 9. Prăbuşirea sistemului colonial. Mişcarea de nealiniere.


Lumea a treia.

10. UNITATEA DE STUDIU 10. Prăbuşirea sistemului politic din ţările blocului comunist
din Europa. Reconstrucţia Europei.

11. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ


INTRODUCERE

Istoria contemporană a omenirii este considerată cel mai adesea ca fiind „durata
scurtă a secolului al XX-lea”, adică perioada cuprinsă între izbucnirea primului război
mondial şi destrămarea Uniunii Sovietice. Primul război mondial a marcat sfârşitul
civilizaţiei occidentale din secolul al XIX-lea şi al supremaţiei Europei asupra lumii.
Revoluţia rusă a construit pe ruinele euro-asiatice ale fostului imperiu ţarist un sisemm
politic care şi-a propus să distrugă capitalismul generând un antagonism ireconciliabil între
cele două sisteme politice. Ameninţarea fascismului a dus la o alianţă temporară şi bizară
între capitalismul liberal şi communism, un paradox istoric care a marcat decisive istoria
secolului XX. Confruntările militare, transformările economice, politice, sociale şi culturale
s-au desfăşurat pe o scară neobişnuit de largă, cu o rapiditate şi rpofunzime neînregistrată
încă în istorie. În această perioadă omenirea a cunoscut experienţe fundamentale : impactul
revoluţiei ruse din 1917, dezintegrarea imperiilor multinaţionale, războaiele mondiale şi
războiul rece, prăbuşirea sistemului colonial şi emanciparea a peste o sută de noi state,
zborul în cosmos şi bombardamentele atomice, confruntări ideologice şi religioase,
dezvoltarea fără precedent a tehnologiei dar şi de uriaşe decalaje de dezvoltare între diferite
regiuni ale lumii.
Prăbuşirea regimului politic din ţările europene ale blocului comunist, dar mai ales
dispariţia Uniuni Sovietice a avut consecinţe enorme pentru istoria contemporane prin
schimbarea fundamentală a modului de funcţionare a sistemului internaţional, prin
instabilitatea politică, haosul şi războiul civil provocat în diferite regiuni al fostului spaţiu de
influenţă sovietică. În aceiaşi perioadă istorică, umanitatea a înregistrat în beneficiul său
uriaşe realizări ale progresului material bazat pe ştiinţă şi tehnologie. Indiscutabil că la
sfârşitul secolului lumea este infinit ma bine educată decât în 1914, majoritatea fiinţelor
umane fiind considerate alfabetizate. Dezvoltarea ştiinţei, cunoaşterii şi educaţiei asigură un
progres continuu, cea mai vizibilă fiind revoluţia din domeniile transporturilor şi
comunicaţiilor care a anihilat practic timpul şi distanţele. Lumea sfârşitului de secol XX este
diferită calitativ faţă de cea de la începutul acestuia din multe perspective de abordare. În
primul rând nu mai este eurocentrică. Declinul şi decăderea Europei din poziţia de continent
hegemon a dus la afirmarea la nivel planetar a unor superputeri extraeuropene. O altă
deosebire fundamentală are în vedere fenomenul de globalizare, prin care globul pământesc a
devenit o singură unitate operaţională pentru toate tipurile de activitate umană. Diversitatea,
ritmicitatea şi anvergura interacţiunilor dintre actorii clasici şi nonclasici ai sistemului
internaţional confirmă pe deplin observaţia făcută de Macluhan, încă din 1962, că omenirea a
devenit un „sat golbal”. O altă transformare esenţială produsă în istoria contemporană a
umanităţii o reprezintă dezintegrarea vechilor modele de relaţii sociale, ruperea legăturilor
între generaţii. Cunoaşterea, înţelegerea şi interpretarea științifică a fenomenelor si proceselor
istorice din istoria contemporană universală are în vedere o altă caracteristică a secolului XX
şi anume tensiunea dintre procesele globale, tot mai accelerate şi incapacitatea instituţiilor ,
cât şi a individului de a a adapta.

Obiectivele manualului de studiu


Competenţe conferite

Competenţe profesionale
1. Cunoaştere şi înţelegere ( cunoaşterea şi înţelegerea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)
 Cunoaşterea şi înţelegerea noţiunilor şi conceptelor cu care operează istoria
contemporană universală;
 Cunoasterea, intelegerea si interpretarea științifică a fenomenelor si proceselor istorice
din istoria contemporana universala.;
 Elaborarea unor judecati de valoare asupra faptelor si evenimentelor care au influențat:
procesele de industrializare şi modernizare la nivel planetar; decăderea Europei din
pozitia de continent hegemon; factorii care au determinat producerea celor două
războaie mondiale și a războiului rece; apariția sistemului politic comunist în istoria
secolului XX, colapsul comunismului și încheierea războiului rece etc
 Folosirea competentă a istoriografiei, a surselor istorice, a publicaţiilor de specialitate
naţionale şi străine.
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor concepte, proiecte, fenomene şi procese
specifice istoriei universale contemporane )
 Organizarea şi funcţionarea sistemului securităţii colective;
 Descrierea procesului de investigare a originilor celor două conflicte mondiale într-o
viziune sistemică;
 Utilizarea cu discernământ a corelaţiilor dintre istorie şi celelalte ştiinţe sociale
(politologia, economie, geopolitica, diplomaţia, istoria militară, sociologie, psihologie
socială etc. pentru explicarea evoluţiilor politice, economice, militare, diplomatice din
diferite regiuni ale lumii în secolul al XX-lea;
 Realizarea unui studiu după cerinţele metodologice ale cercetării istorice.

Competenţe transversale

Instrumental aplicative
 Utilizarea corectă a surselor bibliografice pentru intelegerea proceselor și fenomennelor istorice ;
 Identificarea rolului ce revin diferitelor școli și curente existente in spatiul istoriografic
 Identificarea proceselor esențiale din fiecare etapă a istoriei contemporane
 Capacitatea de a transpune fenomene şi procese istorice cu caracter global la condiţii specifice de
manifestare în diferite state şi regiuni ale lumii contemporane;

Atitudinale
 Manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de nevoia cunoasterii istorice si
dezvoltarea aptitudinilor cognitive de a folosi experienţa trecutului printr-o valorizare critică,
cu aplicabilitate în viaţa economică, socială, politică şi culturală a lumii de astăzi .

Resurse şi mijloace de lucru

Disciplina Istoria contemporană universală dispune de manual scris, supus studiului individual al
studenţilor, precum şi de material publicat pe site-ul Departamentului ID/IFR sub formă de sinteze, lecții
și unități de studiu, studii și articole, cronologii, necesare înţelegerii fenomenelor şi proceselor majore
care au influenţat evoluţia politică, militară, economică, social, culturală etc. a lumii în ultimul secol. La
această materie, în timpul orelor de seminarii sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive
şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi înţelegerea noţiunilor predate.
Structura manualului de studiu individual

Unitățile de studiu individual sunt proiectate corespunzător obiectivelor declarate și prevăzute în


Programa Analitică a disciplinei de Istorie contemporană universală fiind compuse compuse din 10
unităţi de studiu, astfel:

Unitatea de studiu 1 Starea economică, socială şi politică a lumii la începutul 2 ore


secolului XX. Rivalitatea dintre marile puteri.
Unitatea de studiu 2 Primul Război mondial. Conferinţele de pace şi organizarea 4 ore
lumii după Primul Război Mondial.
Unitatea de studiu 3 Problemele lumii din primul deceniu interbelic. Marea criză 2 ore
economică din anii 1929-1933.
Unitatea de studiu 4 Colonialism şi anticolonialism în perioada interbelică 2 ore
Unitatea de studiu 5 Eșecul securității colective. Ascensiunea puterilor revizioniste.
Crizele și conflictele din cel de al doilea deceniu interbelic
Unitatea de studiu 6 Al doilea război mondial. Originile şi desfăşurarea 4 ore
conflictului. Marile conferinţe diplomatice din anii 1939-
1945.
Unitatea de studiu 7 Organizarea postbelică a lumii. Superputerile şi ordinea 4 ore
mondială.
Unitatea de studiu 8 Războiul rece. Etape, crize şi conflicte 4 ore
Unitatea de studiu 9 Prăbuşirea sistemului colonial. Mişcarea de nealiniere. 4 ore
Lumea a treia şi lumea a patra.
Unitatea de studiu Prăbuşirea sistemului politic din ţările blocului comunist din 2 ore
10 Europa. Reconstrucţia Europei.

Teste de control

Desfăşurarea testelor de control se va derula conform Calendarului Disciplinei şi acestea vor avea
următoarele subiecte:

1. Consecinţele politice şi teritoriale ale primului război mondial.


2. Eşecul securităţii colective şi ascesiunea puterilor revizioniste.
3. Organizarea postbelică a lumii.
4. Caracteristicile războiului rece.

Bibliografie obligatorie:
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar Print, 1999.
Gavriil Preda, Istoria Europei şi a Uniunii Europene, Editura Universităţii “Petrol Gaze” din
Ploieşti, 2005.
Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Bucureşti, Editura ALFFA, 2000.

Bibliografie suplimentară:

Larousse, Istoria universală, vol III, Evolutia lumii contemporane, Bucuresti, Editura Univers
Enciclopedic, 2006.
Ion Ciupercă, Emilian Bold, Europa în derivă (O istorie a relatiilor internationale în perioada
interbelică), Editura Demiurg, Iasi, 2010.
Jean - Baptiste Duroselle, Istoria relatiilor internationale, 1919-1947, vol I, Bucuresti, Editura
Stiintelor Sociale si Politice, 2006.
André Fontaine, Istoria Războiului Rece, Bucuresti, Editura Militară, 1992-1994.
Basil Lidell Hart, Istoria celui de al doilea război mondial, Editura Lider, Bucuresti, 2006.
Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, București, Editura Comunicare.ro, 2002.
Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Bucureşti, Editura Lider, 1998.
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria secolului XX, vol.I, Sfârsitul lumii europene (1900-1945),
Bucuresti, Editura ALL, 1998.
Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de al doilea război mondial, Editura Stiintifică si
Enciclopedică, Bucuresti, 1988.
Mircea N. Popa, Istoria Primului Război Mundial 1914-1918, Bucuresti, Editura Stiintifică si
Enciclopedică, 1979.
Gavriil Preda, Importanţa strategică a petrolului românesc. 1939-1947, Editura Printeuro
Ploieşti, 2001.

Metoda de evaluare:

Examenul final la disciplină Istorie contemporană universală este un examen scris. Subiectele
de examinare conțin două teme din problematica cursului.
UNITATEA DE STUDIU 1. STAREA ECONOMICĂ, SOCIALĂ ŞI POLITICĂ A LUMII
LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX. RIVALITATEA DINTRE MARILE PUTERI.

1.1. Introducere
Lumea de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor a fost marcată de
apogeul celei de-a doua revoluţii industriale. Progresul industrial s-a reflectat, în primul rând, în
apariţia unor noi surse de energie – petrolul şi electricitatea – care au condus la dezvoltarea
transporturilor şi telecomunicaţiilor şi au comprimat, practic, timpul şi distanţele. Metalurgia şi
industria chimică au cunoscut o largă diversificare a produselor. Oţelul şi aluminiul au activizat
construcţiile de maşini. Aeronautica şi construcţiile navale, îngrăşămintele şi materialele plastice,
mătasea artificială, farmacia etc. au transformat radical modul de viaţă al oamenilor. Concomitent
cu procesul de modernizare, economiile statelor au cunoscut şi un fenomen de globalizare sub
presiunea accelerării diviziunii sociale a muncii şi creşterea reţelelor de schimb care legau
diferite zone ale lumii. Pentru prima dată comerţul mondial a crescut mai repede decât producţia,
iar investiţiile şi plasamentele de capital în afara ţării de origine au cunoscut o adevărată „vârstă
de aur“. Instituţiile economice şi financiare şi-au modificat în mod esenţial structura şi funcţiile
ca urmare a progresului tehnic, creşterii producţiei şi deschiderii pieţelor spre exterior. Apariţia
trusturilor susţinute de bănci puternice au dinamizat producţia şi piaţa, dar a şi falsificat în mod
radical jocul concurenţei libere şi egale care constituia unul din fundamentele capitalismului
liberal.
Supremaţia Europei în raport cu alte zone ale lumii a fost dată de o forţă demografică
remarcabilă (populaţia s-a multiplicat de 2, 5 ori în decursul sec. XIX), de un avans intelectual şi
tehnologic (din 1901 până în 1913 toate premiile Nobel pentru ştiinţă au aparţinut ţărilor
europene), un ritm înalt de industrializare (Europa Occidentală realiza 44% din producţia
mondială industrială) şi de o supremaţie monetară indiscutabilă. Modernizarea lumii la începutul
secolului al XX-lea era prezentă doar în vestul Europei, în Statele Unite şi Japonia, în timp ce
restul lumii cunoaştea o evidentă rămânere în urmă în privinţa înzestrării industriale, sistemelor
şi mijloacelor de transport moderne, emancipării politice, sociale şi culturale etc.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu


-cunoașterea condițiilor economice, sociale, politice, tehnico-științifeice în care avut
loc cea de-a doua revoluție industrială în diferitele regiuni ale lumii ;
- prezentarea impactului pe care modernizarea puternic inegală a diferitelor regiuni
ale lumii l-a avut în menținerea decalajelor de putere și bogăție;
- evaluarea procesului de integrare tot mai accentuată la nivel planetar datorită
migrațiilor umane, schimburilor economice și relațiilor financiare;
- prezentarea condiților datorită cărora Europa de Nord-Vest domină economic,
financiar și militar lumea.
- Studenții vor putea estima rolul descoperirilor științifice în realizarea progresului
industrial;
- studenții vor putea argumenta existența unor poli de dezvoltare industrială și a unor
regiuni foarte inapoiate
- studenții vor putea identifica factorii care au dus la ascensiunea rapidă a SUA și
Japoniei în rândul marilor puteri economice.
Durata medie de studiu individual a unităţii -2 ore

1.3. Conţinutul unităţii de studiu


1.3.1. Progresul tehnic şi ştiinţific. Modernizarea.
Lumea de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor a fost marcată de
apogeul celei de-a doua revoluţii industriale. În acelaşi timp lumea se caracteriza şi prin uriaşe
decalaje de dezvoltare între diferite regiuni ale lumii. Modernizarea era o realitate evidentă doar
în Europa de nord-vest, în Statele Unite şi Japonia. La scară planetară, formele de producţie
artizanale erau dominante şi împreună cu agricultura aveau o pondere economică şi socială
covârşitoare. Progresul industrial s-a reflectat, în primul rând, în apariţia unor noi surse de
energie – petrolul şi electricitatea – care au condus la dezvoltarea transporturilor şi
telecomunicaţiilor şi au comprimat, practic, timpul şi distanţele.
Perioada cuprinsă între ultimile decenii ale secolului al XIX-lea şi până la primul război
mondial poartă în sine o multitudine de reuşite în plan ştiinţific şi tehnic. Descoperirile din
chimie, fizică, medicină, ştiinţele naturii etc. au influenţat în mod hotărâtor progresul tehnic.
Metalurgia şi industria chimică au cunoscut o largă diversificare a produselor. Oţelul şi aluminiul
au activizat construcţiile de maşini. Aeronautica şi construcţiile navale, îngrăşămintele şi
materialele plastice, mătasea artificială, farmacia etc. au transformat radical modul de viaţă al
oamenilor (2; 8). Acest fapt a determinat pe unii analişti „ai duratei lungi a secolului al XIX-lea“
să afirme că „omenirea intrase pe deplin într-o nouă fază a dezvoltarii sale – cea specifică, celui
de-al doilea val“ (5; 33-35). Caracteristica dominantă a ultimului sfert al secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea a fost creşterea gigantică a producţiei industriale. Producţia
industrială mondială a crescut de aproape cinci ori în intervalul de timp amintit. Producţia de fier
a crescut de la 30 milioane tone în 1870 la 166 milioane tone în 1913, iar cea de oţel de la 2,2
milioane tone în 1875 la 76,6 milioane tone în 1913. O creşterea la fel de spectaculoasă a
înregistrat şi producţia de cărbune care a ajuns la peste 1330 milioane tone în 1913. Un rol
important a început să îl deţină în economie şi petrolul, producţia extrasă crescând de la 20
milioane tone în 1900 la 51 milioane tone în 1913. Industria automobilului a beneficiat din plin
de calităţile derivaţiilor din petrol, astfel că în 1911 circulau peste 2,2 milioane de autovehicule
care foloseau motorul cu explozie(3, 14-18). Sunt de reţinut câteva fenomene care s-au
înregistrat în zonele puternic industrializate ale lumii şi care au influenţat ulterior dezvoltarea
economică a întregii omeniri: industria devine activitatea economică dominantă; fabricarea
mijloacelor de producţie, mai ales a maşinilor-unelte, stimulează foarte puternic progresul
industrial; noile ramuri industriale legate de exploatarea petrolului, de electricitate, metale
neferoase, cauciuc etc. dobândesc treptat poziţii foarte importante în ansamblul economiei;
construcţia de mijloace de transport devine una dintre cele mai ramuri industriale. Calea
ferată,urmată de automobil şi avion, au fost factori de seamă ai modernizării. În circa şase
decenii, reţeaua de căi ferate a crescut de peste 30 de ori, de la 35.000 km în 1850 la 1.081.000
km în 1913 (3, 25).
Concomitent cu procesul de modernizare, economiile statelor au cunoscut şi un fenomen
de globalizare sub presiunea accelerării diviziunii sociale a muncii şi creşterea reţelelor de
schimb care legau diferite zone ale lumii (1; 110-111). Pentru prima dată comerţul mondial a
crescut mai repede decât producţia, iar investiţiile şi plasamentele de capital în afara ţării de
origine au cunoscut o adevărată „vârstă de aur“. Instituţiile economice şi financiare şi-au
modificat în mod esenţial structura şi funcţiile ca urmare a progresului tehnic, creşterii producţiei
şi deschiderii pieţelor spre exterior. Apariţia trusturilor susţinute de bănci puternice au dinamizat
producţia şi piaţa, dar a şi falsificat în mod radical jocul concurenţei libere şi egale care
constituia unul din fundamentele capitalismului liberal.
Organizarea şi planificarea producţiei pe de-o parte, standardizarea pe de alta, au
impulsionat specialiştii şi analiştii economici să caute şi să găsească noi modele de dezvoltare
economică. Altfel spus, caracterul tot mai dinamic al economiilor naţionale care reclamau nu
trudă cu orice preţ, ci muncă individuală inteligentă, a cerut continua sporire a cunoştinţelor de
teorie şi practică economică (4; 15). Transformările şi evoluţiile din economie au produs mutaţii
spectaculoase în plan social. În ţarile avansate industrial ţărănimea a pierdut teren în favoarea
fermierului care a căpătat alura unui conducător de întreprindere. Bazându-se pe o formaţie
tehnică şi făcând apel la cuceririle revoluţiei industriale acesta a putut să înfrunte cu succes piaţa
a cărui orizont a devenit tot mai internaţional. Acest proces a condus la masive dezlocări din
mediul rural şi migrări către cel urban, care, împreună cu industrializarea accelerată vor
determina creşterea numerică a lucrătorilor industriali. Aceştia s-au constituit progresiv într-o
„clasă“ socială conştientă de specificul şi interesele proprii. (2; 11) O altă consecinţă socială
majoră a revoluţiei industriale în „societatea coşului de fum“* a fost şi apariţia „gulerelor albe“ –
angajaţii din serviciile publice şi private – care au constituit, pentru majoritatea ţărilor avansate,
baza apariţiei clasei de mijloc.
1.3.2. Dominaţia Europei
În plan politic revoluţia industrială a facut ca Europa să atingă apogeul hegemonic.
Dominaţia europeană s-a exprimat, în primul rând, cantitativ dacă avem în vedere că Marea
Britanie, Germania şi Franţa aveau o pondere de aproape 50% în comerţul mondial, în timp ce
procentul Statelor Unite era de 11%, adică mai puţin de jumătate din cel britanic.
Analizând modificările în raporturile de putere la scară planetară Pierre Milza şi Serge Berstein
au ajuns la concluzia că supremaţia europeană poate fi caracterizată, pentru această perioadă,
prin patru trăsături:
– principalele ţări industrializate europene importau 90% din totalul comerţului sau produse
primare ieftine şi exportau 90% produse manufacturate a căror valoare a crescut prin prelucrare
industrială;
– preţurile comerţului mondial se fixau la bursele de comerţ ale bătrânului continent;
– stapânirea mijloacelor de transport, mai ales maritime, a asigurat ţărilor industrializate
europene un control exclusiv al căilor comerciale implicându-se direct în distribuirea şi redistri-
buirea materiilor prime şi a celor industriale;
– reţeaua bancară europeană a dirijat şi controlat fluxurile de capital; Lira sterlină a fost un
instrument eficace pentru plăţile internaţionale şi pentru plasamentul de capital pe diferite pieţe
ale lumii (2; l3).
Supremaţia Europei în raport cu alte zone ale lumii a fost dată de o forţă demografică
remarcabilă (populaţia s-a multiplicat de 2, 5 ori în decursul sec. XIX), de un avans intelectual şi
tehnologic (din 1901 până în 1913 toate premiile Nobel pentru ştiinţă au aparţinut ţărilor
europene), un ritm înalt de industrializare (Europa Occidentală realiza 44% din producţia
mondială industrială) şi de o supremaţie monetară indiscutabilă. De remarcat faptul că în
interiorul Europei au avut loc reaşezări majore în ecuaţia de putere. Deşi Marea Britanie rămâne
polul financiar al lumii iar Franţa cunoşte în „la Belle Epoque“ o reală prosperitate, aceste două
puteri n-au putut să facă faţă ascensiunii germane. În timp ce creşterea economică britanică a

*
Expresie folosită de Alvin Toffler pentru societatea industrială a celui de-al „doilea val“ din evoluţia omenirii.
încetinit, începând cu 1880, dinamismul economiei germane a crescut şi a întrecut net şi Franţa,
care în 1913, de exemplu, nu realiza decât 8% din schimburile internaţionale.
1.3.3.Ascensiunea economică a SUA și Japonia
În lumea extraeuropeană impactul revoluţiei industriale de la sfârşitul secolului al XIX-
lea şi începutul celui următor a fost inegal şi cu efecte diferite. În cele două Americi şi în zona
Asia Pacific doar două state cunosc ritmuri spectaculoase: SUA şi Japonia. Forţa economiei
americane s-a exprimat, fără îndoială, în toate ramurile, însă creşterile spectaculoase s-au
înregistrat în domeniul agricol unde s-a realizat: o pătrime din producţia de grâu, jumătate din
cea de bumbac şi trei sferturi la porumb din producția mondială. Saltul a fost şi în domeniul
industrial unde s-au atins următoarele ritmuri : 36% din producţia mondială de cărbune, 70% la
petrol, primul loc la producția de oțel (32 milioane tone), primul loc la producţia de automobile
549.000 vehicule în 1914 ( de 12 ori mai mare decât producția similară din Franţa, care ocupa
locul secund în lume). Statele Unite aveau cea mai lungă rețea de cale ferată din lume de peste
424.000 km în anul 1914. Avântul economic din industrie s-a datorat existenței unei piețe inetrne
dinamice și aplicării unui sistem de producție original bazat pe folosirea intensivă a mașinilor și
pe organizarea științifică a muncii ( utilizarea principiilor de management modern descoperite de
Taylor și Ford). Vulnerabilitățile economiei americane veneau dintr-o fragilitate financiară, o
slabă prezență în comerțul mondial și politicilor protecționiste.
Japonia a reprezentat o excepție în Asia. În câteva decenii a reușit o să realizeze o
dezvoltare industrială spectaculoasă, sa-și păstreze independența politică, libertatea de decizie
economică și sa își conserve esența civilizației sale originale. Revoluţia Meiji în Japonia a captat
dinamismele latente ale societăţii tradiţionale şi le-a transpus în lumea industrială modernă astfel
încât paternalismul şi ierarhiile de tip agricol şi feudal au fost asimilate în organizarea şi
conducerea întreprinderilor. Marile fabrici şi întreprinderi japoneze au fost create de marile
familii: Mitsui, Mutsubischi, Sumitomo sau Yasuda. În preajma primului război mondial
economia japoneză prezenta trăsături de modernizare. (2; 16-18)
1.3.4.Regiunile din afara industrializării
America latină şi Africa neagră erau zonele în care nu numai că revoluţia industrială nu a
pătruns ci s-a accentuat dezechilibrul dintre resurse, populaţie şi structurile economice. Africa
neagră prezenta o economie specifică structurilor coloniale în care au predominat monoproducţia
şi monoexportul. Aceeaşi situaţie a fost caracteristică şi pentru America latină cu toate că ea s-a
eliberat, până la jumătatea sec. XIX, de sub dominaţia colonială. Astfel cauciucul şi cafeaua
reprezenta 20% din exportul Braziliei. Zahărul 75% din cel al Cubei în timp ce Argentina era un
important grânar pentru Europa. Un sfert din teritoriul Egiptului era cultivat cu bumbac, iar
tutunul era principala plantă de cultură în Turcia. Asia, cu toate eforturile de modernizare
întreprinse de India şi China, n-a reuşit să iasă din înapoierea economică. Imperiul rus, în contact
cu Asia şi Europa a cunoscut o evoluţie ambiguă. Plasată pe unul din primele cinci locuri între
puterile europene, Rusia nu s-a încadrat ferm pe calea modernizării. Ea avea toate caracteristicile
unei societăţi de tip arhaic a cărei dezvoltare industrială depindea, la cumpăna secolelor XIX şi
XX, de împovărătoare împrumuturi externe.
1.3.5. Rivalitatea dintre marile puteri.
Dezvoltarea inegală a marilor puteri, rivalitatea dintre acestea, generată de disputa
pentru teritorii fie în Europa, fie în spațiile extraeuropene, au afectat profund ansamblul relațiilor
internaționale, provocând adesea crize politice, diplomatice și militare care amenințau să se
transforme în război. Sistemul internațional conceput de cancelarul german Bismarck în scopul
asigurării supremației germane pe continentul european și al împiedicării unei revanșe franceze a
funcționat până în anul 1890. Schimbările din politica externă germană dublată de o creștere
economică puternică, reducerea forței economiei britanice, apropierea dintre Paris, Moscova și
Londra au dus la redesenarea alianțelor dintre marile puteri europene. Germania Ca urmare a
acestor evoluții marile puteri s-au grupat în două blocuri antagoniste: Tripla Alianță (Germania,
Austro-Ungaria și Italia) și Tripla Înțelegere (Franța, Marea Britanie, Rusia), care se vor
confrunta pentru întâietate atât în Europa cât și pe celelalte continente.
Lupta pentru materii prime ieftine, pieţe de desfacere a mărfurilor şi de plasare a
capitalurilor au fost cauzele conflictelor şi crizelor care au avut loc în ultimul sfert al secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea pe plan mondial. Ele au fost provocate de marile puteri
care îşi urmăreau cu tenacitate interesele strategice în diferite zone ale lumii. Marea Britanie
avea interese globale datorită uriaşului imperiu pe care îl controla, fiind deopotrivă preocupată de
problema Strâmtorilor, de Suez, de Golful Persic, de Persia, India, Australia sau China. Practic
era în competiţie cu toate celelalte imperii coloniale. Rusia îşi argumenta politica expansionistă
prin necesitatea stăpânirii unui port la o „mare liberă”. Franţa a dus după 1880 o politică
colonială deosebit de intensă. Italia lua în calcul avantajele stăpânirii unor baze navale în Marea
Roşie şi pe tărmul african al Mediteranei. Germania celui de al doilea Reich susţinea deschis
necesitatea accesului liber către Persia, China şi India. Japonia era preocupată de extinderea
zonei sale de „protecţie strategică” până aproape de coastele Coreei pentru a evita apropierea de
insulele nipone a bazelor militare ruse. Statele Unite depăşeau limitele doctrinei Monroe şi îşi
făuresc un imperiu în Caraibe şi Pacific.
În acest context Asia, Africa şi Oceania au devenit un imens teatru de dispută, în care
operaţiunile militare au reprezentat argumentul final de realizare a obiectivelor strategice.
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
1.4.1. Sinteza unităţii de studiu 1
Domeniul de investigare, analiză şi interpretare al istoriei contemporane universale îl
constituie fenomenele şi procesele istorice care au influenţat în mod semnificativ evoluţia
popoarelor şi statelor lumii sub raport economic, militar, politic, social, teritorial, cultural etc.
Perioada cuprinsă între ultimile decenii ale secolului al XIX-lea şi până la primul război mondial
poartă în sine pecetea modernizării. Modernizarea era o realitate evidentă doar în căteva regiuni
ale globului, în timp ce la scară planetară, formele de producţie artizanale erau dominante şi
împreună cu agricultura aveau o pondere economică şi socială covârşitoare. Progresul industrial
s-a reflectat, în primul rând, în apariţia unor noi surse de energie – petrolul şi electricitatea – care
au condus la dezvoltarea transporturilor şi telecomunicaţiilor şi au comprimat, practic, timpul şi
distanţele. Procesul de modernizare a accelerat diviziunea socială a muncii şi creşterea reţelelor
de schimb care legau diferite zone ale lumii ceea ce a favorizat fenomenul de globalizare în care
au intrat economiile naţionale. Pentru prima dată comerţul mondial a crescut mai repede decât
producţia, iar investiţiile şi plasamentele de capital în afara ţării de origine au cunoscut o
adevărată „vârstă de aur“. Revoluţia industrială a facut ca Europa să atingă apogeul hegemonic.
Dominaţia europeană s-a exprimat în patru mari direcţii: pe bătrânul continent erau cele mai mari
puteri industriale ale lumii, dominaţia absolută a comerţului mondial, controlul exclusiv al căilor
comerciale, supremaţia asupra fluxurilor financiare, creştere demografică remarcabilă, avans
ştiinţific şi tehnologic etc. În lumea extraeuropeană revoluţia industrială de la începutul secolului
XX a fost inegal şi cu efecte diferite şi a înregistrat ritmuri spectaculoase doar în Statele Unite şi
Japonia. În întinse regiuni ale globului din Africa, Asia şi America Latină revoluţia industrială nu
a pătruns, situaţie care a dus la amplificarea dezechilibrului dintre resurse, populaţie şi structurile
economice.

1.4.2. Concepte şi termeni de reţinut


-a doua revoluție industrială ; proces de globalizare ; progres industrial,
-noi surse și forme de energie ( petrolul, electricitatea ) ;
-telegraful electric, telefonul, radioul, iluminatul electric;
-tramvai, automobile, avion, bicicleta, detergenți, dinamită, mase plastice,
-textile artificiale, matase artificială, celuloid, film.
1.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
Care sunt caracteristicile celei de-a doua revoluție industrială ?
Ce urmări a avut revoluția industrială în relațiile economice internaționale ?
Cum poate fi explicată dominația Europei asupra lumii ?
De ce au apărut dezechilibre și contradicții între marile puteri în timpul celei de-a doua revoluții
industriale ?
1.4.4. Bibliografie obligatorie
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, Editura Oscar Print, București, 1999.
Mircea N. Popa, Istoria Primului Război Mondial 1914-1918, Bucuresti, Editura Stiintifică si
Enciclopedică, 1979.
Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider,
Bucureşti, 1998.
Milza, Pierre; Berstein, Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene, (1900-
1945), vol. I, Editura All, Bucureşti, 1998.

Bibliografie generală
*** Larousse, Istoria universală, vol III, Evolutia lumii contemporane, Bucuresti, Editura
Univers Enciclopedic, 2006.
Ion Ciupercă, Emilian Bold, Europa în derivă (O istorie a relatiilor internationale în
perioada interbelică), Editura Demiurg, Iasi, 2010.
Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Editura ALLFA, București, 2000.
Jean - Baptiste Duroselle, Istoria relatiilor internationale, 1919-1947, vol I, Bucuresti,
Editura Stiintelor Sociale si Politice, 2006.
André Fontaine, Istoria Războiului Rece, Bucuresti, Editura Militară, 1992-1994.
Basil Lidell Hart, Istoria celui de al doilea război mondial, Editura Lider, Bucuresti,
2006.
Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, București, Editura Comunicare.ro, 2002.
Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Bucureşti, Editura Lider, 1998.
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria secolului XX, vol.I, Sfârsitul lumii europene (1900-
1945), Bucuresti, Editura ALL, 1998.
Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de al doilea război mondial, Editura Stiintifică
si Enciclopedică, Bucuresti, 1988.
Mircea N. Popa, Istoria Primului Război Mondial 1914-1918, Bucuresti, Editura Stiintifică si
Enciclopedică, 1979.
Gavriil Preda, Importanţa strategică a petrolului românesc. 1939-1947, Editura Printeuro
Ploieşti, 2001.
Gavriil Preda, Istoria Europei și a Uniunii Europene, Editura Universității Petrol gaze
din Ploiești, 2005.
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, Editura Oscar Print, București, 1999.

UNITATEA DE STUDIU 2. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL. CONFERINŢELE DE PACE


ŞI ORGANIZAREA LUMII DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu
2.3. Conţinutul unităţii de studiu
2.4. Îndrumar pentru autoverificare
2.4.1. Sinteza unităţii de studiu 3
2.4.2. Concepte şi termeni de reţinut
2.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
2.4.4. Bibliografie obligatorie
UNITATEA DE STUDIU 3.
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu
3.3. Conţinutul unităţii de studiu
3.4. Îndrumar pentru autoverificare
3.4.1. Sinteza unităţii de studiu 3
3.4.2. Concepte şi termeni de reţinut
3.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
3.4.4. Bibliografie obligatorie

UNITATEA DE STUDIU 4.
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu
4.3. Conţinutul unităţii de studiu
4.4. Îndrumar pentru autoverificare
4.4.1. Sinteza unităţii de studiu
4.4.2. Concepte şi termeni de reţinut
4.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
4.4.4. Bibliografie obligatorie

UNITATEA DE STUDIU 5.
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu
5.3. Conţinutul unităţii de studiu
5.4. Îndrumar pentru autoverificare
5.4.1. Sinteza unităţii de studiu
5.4.2. Concepte şi termeni de reţinut
5.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
5.4.4. Bibliografie obligatorie

UNITATEA DE STUDIU 6.
6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu
6.3. Conţinutul unităţii de studiu
6.4. Îndrumar pentru autoverificare
6.4.1. Sinteza unităţii de studiu
6.4.2. Concepte şi termeni de reţinut
6.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
6.4.4. Bibliografie obligatorie

UNITATEA DE STUDIU 7.
7.1. Introducere
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu
7.3. Conţinutul unităţii de studiu
7.4. Îndrumar pentru autoverificare
7.4.1. Sinteza unităţii de studiu
7.4.2. Concepte şi termeni de reţinut
7.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
7.4.4. Bibliografie obligatorie

UNITATEA DE STUDIU 8.
8.1. Introducere
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu
8.3. Conţinutul unităţii de studiu
8.4. Îndrumar pentru autoverificare
8.4.1. Sinteza unităţii de studiu
8.4.2. Concepte şi termeni de reţinut
8.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
8.4.4. Bibliografie obligatorie

UNITATEA DE STUDIU 9.
9.1. Introducere
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu
9.3. Conţinutul unităţii de studiu
9.4. Îndrumar pentru autoverificare
9.4.1. Sinteza unităţii de studiu
9.4.2. Concepte şi termeni de reţinut
9.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
9.4.4. Bibliografie obligatorie

UNITATEA DE STUDIU 10.


10.1. Introducere
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu
10.3. Conţinutul unităţii de studiu
10.4. Îndrumar pentru autoverificare
10.4.1. Sinteza unităţii de studiu
10.4.2. Concepte şi termeni de reţinut
10.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
10.4.4. Bibliografie obligatorie
UNITATEA DE STUDIU 2. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL. CONFERINŢELE DE PACE
ŞI ORGANIZAREA LUMII DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
2.1. Introducere
Din 1815 și până în 1914 nu mai fusese în Europa un război important care să fi angajat
toate marile puteri şi aproape toate ţările europene. Primul război mondial a fost total şi global
pentru că a angajat aproape toate resursele planetei iar confruntarea economică dintre tabere a
luat forma unui război economic total. Mai mult, au fost trimise trupe de pe un continent pe altul.
Canadienii au luptat în Franţa, australienii şi neo-zeelandezii în Marea Egee şi Gallipoli. Indienii
au fost trimişi în Orientul Mijlociu şi Europa. Batalioanele de muncă ale chinezilor au venit în
Europa, africanii au luptat în rândurile armatei franceze. Statele Unite au „încălcat“ doctrina
Monroe şi au intervenit în „afacerile europene“. Acţiunile militare din afara Europei n-au fost de
amploare, doar războiul naval între cele două tabere s-a dus din Insulele Falkland, în adâncurile
sau la suprafaţa Oceanului Atlantic, în Marea Nordului şi Marea Mediterană etc.
Sistemul de relații internaționale din perioada interbelică a fost configurat în urma
tratativelor desfășurate la Conferința de Pace de la Paris, la Conferința de la Washington, la
Conferința de la Luasanne etc. Înainte de terminarea ostilităților militare marile puteri ale
Antantei au început cu mare intensitate acțiunile în vederea pregătirii conferințelor de pace .
Începând cu 18 ianuarie 1919 și până la 21 iunie 1920, la Paris s-au desfășurat lucrările
Conferinței de Pace. Semnarea documentelor care consfințeau noua arhitectura politică și statală
în Europa și în lume s-a făcut greu, problemele controversate erau numeroase. Era foarte dificil
să se construiască o Europă „de drept”, când chiar marii învingători ai Antantei nu intraseră în
război cu un „program de liberatori” recunoștea George Clémenceau. În pofide eforturilor și
declarațiilor lui W. Wilson despre o diplomație deschisă s-a recurs de cele mai multe ori la o
diplomație secretă. Conferința de Pace de la Paris a creat nemulțumirea Statelor Unite, care vor
provoca Conferința de la Washington. Desfășurată între 12 noiembrie 1921 și 6 februarie 1922)
Conferința de la Washington a dezbătut problemele Extremului Orient și s-a finalizat printr-o
înfrângere diplomatică gravă a Japoniei. Marile puteri învinse la conferințele internaționale de la
Paris și Washington au căutat să își ia revanșa, ceea ce a dus la o puternică contestare a status-
quo-ului teritorial de către acestea în perioada interbelică.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu


-Obiectivele unităţii de studiu 2 sunt :
-cunoașterea originilor care au dus la declanșarea Primului Război Mondial ;
-prezentarea obiectivelor politice și militare urmărite de fiecare mare putere participantă la
războiul mondial ;
- cunoașterea principalelor etape și evenimente politico/militare din evoluția primului război
mondial
-evaluarea impactului intrării SUA în război și a consecințelor Revoluției bolsevice din Rusia
-cunoașterea clauzelor tratatelor de pace semnate la Conferința de Pace de la Paris;
-evaluarea impactului dispariției imperiilor țarist, otoman, german și austro-ungar asupra
sistemului internațional;
-cunoașterea și evaluarea consecințelor Conferinței de la Washington asupra relațiilor dintre
marile puteri.
Studenții vor putea înțelege relația de interdependență dintre marile puteri în procesul de
declanșare a conflictului mondial ; vor cunoaște și estima costurile umane și materiale
ale războiului de tranșee ; vor sesiza și estima consecințele Revoluției bolșevice din
Rusia asupra mersului general al războiului.
De asemena studenții vor putea estima rezultatele politice și militare ale clauzelor existente în
tratatele de pace; vor putea argumenta valențele pozitive ale principiilor wilsoniene
asupra problemelor internaționale;
- vor dobândi capacitatea de a analiza aspectele fundamentale referitoare la problema
frontierelor, problema garanțiilor și problema despăgubirilor de război.

2.3. Conţinutul unităţii de studiu


0.1 2.3.1.Declanşarea ostilităţilor
Creşterea gradului de neîncredere, multiplicarea crizelor în diferite părţi ale globului,
accelerarea cursei înarmărilor şi creşterea efectivelor militare au creat în Europa o psihoză
războinică. La începutul anului 1914 generalul Conrad von Hotzendorf, şeful Statului Major
Imperial austro-ungar scria omologului său german că Franţa şi Rusia nefiind pregătite pentru o
confruntare majoră un „război preventiv“ împotriva Serbiei era extrem de necesar (2; 151). În
iunie 1914 Ballplatz-ul s-a străduit să demonstreze diplomaţiei germane că situaţia dublei
monarhii în Balcani a devenit intolerabilă şi un război preventiv impotriva Serbiei şi a Rusiei era
oportun. (3; 183) De remarcat faptul că au existat în ambele tabere oameni politici lucizi care au
„văzut“ consecinţele nefaste ale implicării într-un război generalizat. În Rusia fostul ministru de
externe Piotr Durnovo a trimis, cu şase luni înaintede izbucnirea războiului, un raport ţarului în
care a demonstrat cu argumente politice, militare şi strategice că în raport cu câştigurile pe care
le-ar obţine Rusia pierderile vor fi incalculabile (4; 186). În Germania cancelarul Bethmann-
Hollweg, cel care avea să ducă ţara în război scria, în 1913, că „Trebuie să ţinem Franţa în şah
printr-o politică prudentă faţă de Rusia şi Anglia. Fireşte că nu asta este pe placul şovinilor şi are
un caracter nepopular. Dar zău că nu văd altă soluţie pentru Germania în viitorul apropiat“ (4;
187). Dacă ar fi pus în aplicare o asemenea strategie şi-ar fi salvat ţara de la dezastrul care a
urmat războiului.
Scânteia care a aprins „butoiul cu pulbere“ a fost asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand,
moştenitorul tronului austro-maghiar, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo de către bosniacul Gavrilo
Princip, membru al unei organizaţii teroriste secrete. Atentatul a produs o vie emoţie în întreaga
Europă. El a oferit Austro – Ungariei prilejul de a „regla conturile“ cu Serbia. Împăratul Franz-
Iosef a trimis împăratului Wilhelm al II-lea o scrisoare prin care se cerea ajutorul Germaniei în
rezolvarea „problemei Balcanilor“. La 5 iulie monarhul german a răspuns fără echivoc: „Nici o
tărăgănare în această acţiune împotriva Serbiei.“ Încurajări i-au fost date ambasadorului austriac
trimisului special, contele Hoyos, de către cancelarul Germaniei Bethmann-Hollweg. (2; 153).
La 10/23 iulie 1914 Viena a dat Serbiei un ultimatum. Aceasta a răspuns pozitiv la toate
cererile mai puţin la cele de la punctul 6 care cerea participarea funcţionarilor austrieci la ancheta
desfăşurată în Serbia pentru a determina responsabilităţile asupra atentatului. A doua zi o
circulară a guvernului german către ambasadorii săi din străinătate dezvolta o teză care să
influenţeze poziţia Franţei şi Rusiei în Balcani: „conflictul serbo-austro-ungar este o afacere
locală care trebuie reglată exclusiv între Austro-Ungaria şi Serbia. Orice intervenţie a unei alte
puteri dată fiind diversitatea obligaţiilor de alianţă, va antrena consecinţe incalculabile“ (2; 156).
Germania a crezut că Franţa şi Rusia vor proceda şi de data aceasta că la „criza bosniacă“ din
1908. Analizând situaţia, oamenii politici din cele două capitale europene au spus cu prea multă
uşurinţă: „De această dată este război“. Antanta a acceptat confruntarea „cu o promptitudine de
care însuşi adversarul a fost surprins“ (6; 37). A urmat o avalanşă de declaraţii reciproce de
război: Germania a declarat război Rusiei (19 iulie/1 august) Franţei ( 2 iulie/3 august), Belgiei
(22 iulie/4 august); Marea Britanie şi dominioanele sale Germanei (22 iulie/4 august);
Muntenegrul, Austro-Ungariei (22 iulie/4 august); Franţa şi Marea Britanie, Austro-Ungariei (29
iulie/11 august şi 30 iulie/12 august); Japonia, Germaniei (10/23 august).
Conflictul a dobândit rapid proporţii considerabile, dar numai două dintre statele aflate în
sistemele de alianţă europene nu au intrat în conflict: România şi Italia.
Raportul de forţe era favorabil Antantei: 13,4 milioane oameni mobilizaţi, 147 divizii
active, 78 divizii rezervă (infanterie), 41 divizii de cavalerie, 11declanşat în conformitate cu
planurile de campanie elaborate înainte de.732 tunuri de câmp, 586 tunuri grele, 605 avioane, 89
nave de linie, 9 crucişătoare de luptă, 58 crucişătoare cuirasate, 80 crucişătoare, 430
distrugătoare, 1.600 de submarine faţă de 7,9 milioane oameni mobilizaţi, 96 divizii de
infanterie, 52 divizii de rezervă, 22 divizii de cavalerie, 7.972 tunuri de câmp, 1.537 tunuri grele,
311 avioane, 52 nave de linie, 5 crucişătoare de luptă, 14 crucişătoare cuirasate, 156
distrugătoare şi 34 submarine (13,322-324).
Cine are responsabilitatea declanşării conflictului? În mediile politice din preajma şi din timpul
conflictului, vinovăţiile au fost aruncate dintr-o tabără în alta iar acuzaţiile au fost reciproce.
Istoriografia primei conflagraţii mondiale este şi ea nuanţată în funcţie de poziţia şi blocul
politico-militar din care a făcut parte ţara în care au apărut lucrările respective. Opinia potrivit
căreia responsabilitatea revine în egală măsură celor două blocuri politico-militare pare să fie cea
mai plausibilă şi mai acceptată astăzi (7; 67-68).
Elementul predominant în dezvoltarea crizei l-a avut, fără îndoială, Austro-Ungaria care a dorit
să elimine cu orice preţ un obstacol major în calea expansiunii sale în Balcani: aspiraţiile la
unitate a slavilor de sud. Viena a cântărit riscurile: război local în mod sigur, război european
posibil dacă nu probabil. Asigutată de sprijinul fără rezerve al Germaniei şi convinsă că
problema „iugoslavă“ se va pune oricum, chiar dacă s-ar fi găsit o soluţie provizorie, Austro-
Ungaria a ales deliberat o soluţie de forţă (7; 68). Soluţia a fost în acord cu mentalitatea epocii
dar i-a fost fatală. Ea va dispare în timp ce unitatea slavilor de sud va izbuti.
Pentru a judeca responsabilităţile de partea Antantei trebuiesc analizate atitudinile şi politicile
statelor care o compuneau. Atitudinea Rusiei a fost hotărâtoare. Umilită şi aproape izgonită din
Balcani în răstimpul 1878-1914 Rusia era hotărâtă să-şi asume riscurile unui război generalizat
pentru a-şi salvă protejata Serbie de la anexare. Dacă ar fi acţionat altfel ar fi însemnat să piardă
definitiv influenţa în sud-estul Europei. Un eşec suferit în această zonă a lumii după cel provocat
de Japonia în Asia (1904-1905) ar fi însemnat o gravă lovitură dată regimului aristocratic al
ţarului, slăbit după revoluţia din 1905 şi confruntat cu tensiuni interne.
Franţa convinsă că nu poate recupera provinciile Alsacia şi Lorena fără ajutorul unei mari puteri
a acţionat energic pentru a susţine aliatul rus în Balcani. Ezitările şi politica ambiguă a Marii
Britanii după declararea crizei au încurajat Puterile Centrale în politica lor de intimidare. Marile
puteri au reuşit să transforme o criză balcanică minoră într-un război mondial. Interesele erau
prea mari şi prea divergente, iar diplomaţia nu era încă un mijloc de rezolvare a crizelor.
0.2 2.3.2. Desfăşurarea ostilităţilor pe principalele teatre de acţiuni militare
Gândirea militară a timpului era dominată de iluzia războiului scurt. Statele majore ale
principalilor actori, – Franţa, Germania şi Rusia –, au acţionat în conformitate cu planurile
elaborate din timp de pace sub zodia „blitz-krieg-ului“. Planul de campanie al Germaniei (planul
Schlieffen) prevedea acţiuni ofensive desfăşurate concomitent pe frontul de Vest, împotriva
Franţei şi pe cel de Est împotriva Rusiei, pentru nimicirea prin lovituri succesive, executate
frontal, întâi asupra armatei franceze, ulterior împotriva armatei ruse. Planul Austro-Ungariei se
corela cu cel german şi era axat pe aceeaşi idee a acţiunii pe două fronturi, împotriva Rusiei în
Est şi Serbiei în Balcani. Planul de campanie al Franţei (Planul XVII) preconiza o ofensivă
decisivă executată pe două direcţii, una la dreapta, între Munţii Vosgi şi Mosella şi una la stânga,
la nord de linia Verdun – Metz. Marele Cartier General rus a acţionat conform Planului de
ofensivă nr. 19, Varianta A, care prevedea concentrarea forţelor în Prusia Orientală şi Galiţia
împotriva forţelor germane şi austro-ungare. Marea Britanie a preconizat trimiterea unui corp
expediţionar (6 divizii) în Franţa şi atacul coloniilor germane în Africa
(5; 126-127).
În toate planurile de campanie elaborate de toate statele participante se anticipa că războiul în
epoca industrială se va termina repede. Nu au lipsit însă şi evaluări lucide asupra duratei unui
război mare. Generalul Joffre a declarat într-o şedinţă secretă a Consiliului de Miniştri al
Franţei, din 21 februarie 1912, că un viitor război mare va avea „o durată nedefinităˮ (12, 299).
Într-adevăr, războiul din 1914-1918 s-a dovedit a fi o succesiune de campanii pustiitoare, pline
de neprevăzut, cu uriaşe sforţări materiale şi umane: după campania surprizelor din 1914, au
urmat cele din 1915 şi 1916 dominate de „strategia epuizării“, de marile crize din anul 1917, de
oboseala războiului şi de victoria din 1918 (8; 203). Ostilităţile militare s-au derulat în principal
pe uscat, pe apă şi element de noutate şi în aer, prin apariţia şio folosirea în acţiunile de luptă a
avioanelor.
Primele operaţii au avut loc în vestul continentului sub forma războiului manevrier,
caracterizat prin ample acţiuni de învăluire, replieri strategice şi lupte de întâlnire foarte violente.
După cinci luni de război, nici unul dintre adversari nu şi-au îndeplinit obiectivele stabilite prin
planul de campanie şi de la „războiul fulger” s-a ajuns la aşa-numitul „război de poziţie”, în care
pierderile înregistrate au fost foarte mari. Până la sfârşitul anului 1914 Germania a pierdut
810.000 oameni, Austro-Ungaria 1.267.000 oameni, Franţa 848.000 oameni iar Rusia circa
1.000.000 oameni. (13, 325).
În august 1914 au fost deschise în Europa trei mari teatre de operaţiuni militare: Frontul
de vest de la frontiera elveţiană până la Marea Nordului pe care s-au înfruntat armatele germane
cu cele franceze, belgiene şi britanice; Frontul de est între Carpaţi şi Marea Baltică pe care au
luptat trupele ruse împotriva celor germane şi austro-ungare, şi Frontul balcanic de la Dunăre şi
Sava unde forţele serbo-muntenegrene au înfruntat pe cele austro-ungare.
Pe Frontul de Vest armata germană a declanşat o ofensivă puternică şi a intrat în Belgia,
invadează Nordul Franţei pentru ca ulterior să se îndrepte spre Paris. După 37 de zile de ofensivă
trupele germane au fost oprite şi apoi obligate să se retragă până la l’Aisne. Miracolul de pe
Marna (august-septembrie 1914) a salvat Franţa. Neputând nici unul străpunge frontul cei doi
adversari au încercat fiecare o încercuire prin vest. A rezultat ceea ce în literatura militară s-a
numit „cursa spre mare“. O succesiune de operaţiuni militare încheiată cu bătălia din Champagne
(decembrie 1914). Nici unul din adversari n-a obţinut însă decizia. Frontul s-a stabilizat de la
Marea Nordului la frontiera elveţiană. Odată cu aceasta a murit şi iluzia războiului fulger.
Pe Frontul de est, ruşii au declanşat, ofensiva la 4/7 august 1914, însă a fost oprită de
trupele germane în două mari bătălii: Tannenberg (13/20 – 17/30 august) şi lacurile Mazuriene
(24 august/6 septembrie – 2/15 septembrie). Armatele germane conduse de generalii Hindenburg
şi Ludendorff au trecut la contraofensivă producând mari înfrângeri trupelor ruseşti în Galiţia
care au fost şi obligate să se retragă. La sfârşitul anului 1914 şi pe acest front se instalase
„războiul de poziţie“.
Pe Frontul balcanic s-au desfăşurat o suită de acţiuni ofensive şi defensive care au
demonstrat că Austro-Ungaria era incapabilă, singură, să înfrângă Serbia care va rezista până în
anul 1915. Aşadar, desfăşurările militare din vara şi toamna anului 1914, cum remarca în
amintirile sale generalul Erich Ludendorff, „au făcut complet incertă data terminării războiului“
(9; 100).
Anul 1915 a fost marcat de intrarea în război a Italiei (10/23 mai) alături de Antantă şi a
Bulgariei (23 septembrie – 11 octombrie) de partea Puterilor Centrale. Stabilitatea fronturilor a
determinat căutarea de noi soluţii pentru obţinerea victoriei. Încercările trupelor anglo-franceze
de a obţine avantaj strategic au eşuat în Artois şi Champagne. Modificarea concepţiilor strategice
de la bătălia de „ruptură“ la cea de „uzură“ nu numai că n-a adus beligeranţilor victoria, dar
războiul a devenit un adevărat mecanism de masacrare a milioane de vieţi. Bătălia de la Verdun
(ianuarie-iunie 1916) care a durat şase luni a „podus“ un milion de morţi în ambele tabere.
Ofensiva rusă din Orient ca şi intrarea României în război n-au modificat datele problemei.
Anii 1914-1916 au fost marcaţi şi de importante confruntări în afara Europei. În Africa,
până în 1916, forţele franco-britanice au înfrânt pe cele germane în Togo, Camerun, Africa
Germană de Sud-Vest şi Africa Germană de Est. Acţiuni importante s-au desfăşurat în nordul
Africii şi Caucaz.
Pe mare în acest timp confruntările au fost la fel de înverşunate. În august 1914 flota britanică a
înfrânt la Helgoland pe cea germană. La sfârşitul anului 1914 flota germană din Pacific a fost
distrusă de britanici la Falkland. La începutul anului 1915 Germania a declanşat războiul total
submarin cu unele rezultate însă, pe ansamblu, forţele navale ale Antantei rămâneau superioare
(5; 143-144).
Anul 1917 este cel „al oboselii popoarelor“ în faţa unui conflict ce părea înterminabil. Această
stare va cuprinde atât soldaţii cât şi spatele frontului. Mizeria şi foamea erau la fel de mari şi pe
front şi în spatele său. Impasul militar şi deteriorarea condiţiilor sociale au condus la creşterea
curentului pacifist. Toate ţările aflate în război au cunoscut crize. Cea mai profundă s-a produs în
Rusia unde sub presiunea nemulţumirilor sociale, regimul ţarist s-a prăbuşit. Manifestări de
indisciplină a trupei se produc şi în Franţa şi Germania. A fost şi o tentativă „de marş“ către Paris
a două regimente din Soisson. Flota germană a fost cuprinsă de un val de agitaţie datorită hranei
proaste şi a privaţiunilor. Pe lângă aceste manifestări de indisciplină pe front, în spate, ţările
beligerante au fost cuprinse de mişcări sociale.
Evenimentul cel mai important al anului „marii crize“ – 1917 l-a constituit intrarea SUA, în
război alături de Antantă. Aceasta a modificat radical raportul de forţe pe uscat şi mare în favoarea
Antantei. Eşuarea ofensivei franceze dintre l’Oise şi Reinnes condusă de generalul Nivelle a făcut
ca centrul de greutate al operaţiunilor militare în vest să cadă pe seama britanicilor. Germanii şi-au
schimbat planul şi au mutat centrul de greutate pe frontul de est. Acţiunile şi planurile lor au fost
date peste cap de armata română în „triunghiul morţii“ – Mărăşti-Mărăşti-Oituz – din vara anului
1917.
În sfârşit, criza a culminat cu un puternic val pacifist. La cererea preşedintelui american,
Wilson, din ianuarie 1917 pentru a se pune capăt războiului au răspuns Carol I, succesor al
împăratului Franz-Joseph la coroana austro-ungară iar cancelarul german Bethmann-Hollweg a
însărcinat pe consilieri să studieze clauzele unui eventual Tratat. În august papa Benedict al XV-
lea lansează un apel de compromis între beligeranţi. Toate încercările au fost sortite eşecului
deoarece nici una din marile puteri n-au renunţat la obiectivele pentru care au intrat în război. O
situaţie aparte a fost cu Rusia. Datorită radicalizării revoluţiei, guvernul sovietic a semnat
armistiţiul în decembie 1917 (2; 392-394).
0.3 2.3.3. Sfârşitul primului război mondial şi încheierea păcii
La începutul anului 1918 ambele tabere beligerante nutreau speranţe în privinţa obţinerii
victoriei. Iluziile Puterilor Centrale s-au bazat pe modificarea raportului de forţe în Est prin
ieşirea Rusiei din război. Se părea că până la 1918 germanii n-au avut „…condiţii atât de
favorabile unei mari ofensive pe frontul Occidental“ (10; 534). Germanii aveau superioritate în
numărul diviziilor pe frontul occidental. Însă până la sfârşitul anului superioritatea va fi anulată
datorită aportului de efective ale coloniilor franco-britanice (2; 397) şi a superiorităţii Antantei în
tancuri, aviaţie şi alte materiale de luptă.
Desfăşurarea operaţiunilor militare ale Reichului pe frontul occidental în anul 1918 va
demonstra însă încă odată că avertismentul generalului Vernois, potrivit căruia în război doi plus
doi nu fac întotdeauna patru, era justificat. În fapt, proiectele germane pentru campania din anul
1918 au fost „calcule de aventurieri“ (2; 404), deoarece Anatanta, cu ajutorul SUA, era capabilă
să obţină victoria, iar germanii şi-au supraevaluat capacitatea militară. Timp de trei luni Puterile
Centrale au câştigat numeroase bătălii de ordin tactic, dar nu şi războiul. În martie a început
„bătălia Kaizerului“ de la Amiens care, potrivit planurilor germane, trebuia să fie ultima pe
frontul de vest, însă a fost stopată la 5 aprilie 1918 şi a costat armata germană nu mai puţin de
160. 000 morţi. A doua ofensivă declanşată imediat în sectorul trupelor britanice n-a avut nici ea
mai mult succes.
Pe Frontul de est datorită ieşirii Rusiei din război situaţia era sub controlul armatelor Puterilor
Centrale. Acestea vor avansa adânc pe teritoriul Imperiului Ţarist în descompunere şi păreau că
se îndreaptă spre victorie.
Evenimentele din martie-aprilie 1918 de pe frontul Occidental au arătat Antantei că problema
unui comandament unic era de importanţă vitală pentru coordonarea acţiunilor militare.
Preşedintele Clemenceau a reuşit să-l impună, la conferinţa anglo-franceză din 25 martie 1918 pe
generalul Ferdinand Foch comandant suprem al frontului aliat (11; 31-34). Pe de altă parte,
participarea americanilor la război a devenit efectivă şi, în iulie 1918, 20 de divizii – ce însumau
peste 1 milion de oameni – comandate de generalul Pershing au fost gata să intre în acţiune. În
aceste condiţii, a doua bătălie de pe Marna (iulie 1918) marchează o cotitură în desfăşurarea
războiului. Ofensiva comandată de Foch a fost prima mare întâmplare „urâtă“ care, aşa cum
recunoştea şi Ludendorff a deschis drumul înfrângerilor germanilor şi a victoriilor pentru
Antantă (9; 164). Începând cu 8 august 1918 Foch – devenit între timp mareşal – a declanşat o
serie de atacuri care au respins trupele germane până pe „linia Siegfried“.
La sfârşitul lunii septembrie pe Frontul balcanic se produce o catastrofă pentru germani.
Bulgaria a semnat armistiţiul şi trupele aliate ajung la Dunăre. Acest eveniment a ridicat
probleme grave germanilor şi aliaţilor pentru că punea sub semnul întrebării şi perspectiva pe
celelalte fronturi. Totuşi în luna octombrie trupele germane au reuşit să evite o catastrofă militară
rezistând atacurilor aliate mai ales în Flandra şi Aragonne dar nu pot, totuşi, să păstreze „linia
Seigfried“ şi se retrag pe poziţii pe linia fluviului Meuse. Lucru pe care nu l-a putut evita armata
austro-ungară pe frontul italian unde a suferit o gravă înfrângere la Piave din partea armatelor
comandate de generalul Diaz (octombrie 1918). Austro-Ungaria îşi trăia ultimele zile. Peste puţin
timp, ca şi Turcia de altfel, urmând exemplul Bulgariei, Austro-Ungaria a semnat armistiţiul.
La 5 noiembrie germanii, la capătul puterilor, s-au retras pe un front care trecea prin
Antuerpen-Bruxelles-Charleroi-Mezieres. Aliaţii erau pe cale de a declanşa noi atacuri, printre care
o ofensivă în Lorena. Germanii însă îşi epuizaseră resursele umane şi materiale, nu mai aveau forţe
capabile să opună o rezistenţa serioasă inamicilor lor (2; 412). În acest timp Germania se găsea şi
în pragul prăbuşirii economice datorită lipsurilor şi dezorganizării producţiei. Germania, lipsită de
aliaţi, nu mai avea alternativă fiind imperios necesar să ceară Antantei armistiţiul şi să accepte
condiţiile acesteia. La 7 noiembrie 1918, la cererea Marelui Cartier General, politicianul Mathias
Erzberger s-a deplasat „înarmat“ cu un steag alb, la Compiègne, pentru a semna armistiţiul.
Împăratul Wilhelm II se adresează preşedintelui SUA Wilson cerând un acord pe baza celor
Paisprezece puncte. Însă preşedintele american a cerut Kaiserului să constituie mai întâi un
guvern pe baze parlamentare. În faţa acestei situaţii Wilhelm l-a însărcinat pe prinţul Max de
Bade să formeze un guvern compus din reprezentanţii tuturor partidelor. Două zile mai târziu (9
noiembrie) a izbucnit revoluţia la Berlin care proclamă republica. Prinţul Max de Bade predă
puterea socialistului Ebert. Pe 11 noiembrie 1918, în timp ce Kaiserul se refugiază în Olanda,
guvernul noii Republici germane a semnat armistiţiul. Obţine, totuşi, din partea aliaţilor
permisiunea ca armata germană să se retragă în Germania pentru a luptă împotriva ameninţării
revoluţiei comuniste. Pentru a parcurge drumul până la Marna şi înapoi armatei germane i-au
fost necesare 51 de luni de zile.
Primul Război Mondial a ucis 15 milioane de oameni. Numai într-o singură bătălie, cea
de pe Somme - din iunie-decembrie 1916 , s-au înregistrat 1,3 milioane de morţi şi răniţi. În
războiul dintre Prusia şi Austria din anul 1866 au murit 36 000 oameni. Diferenţa dintre
pierderile umane provocate de cele două conflicte despărţite în timp doar de şase decenii era
uriaşă. Până la Primul Război Mondial balanţa de putere a lumii era în Europa, fiind după
conflict Primul Război Mondial
În concluzie se poate afirma că Primul Război Mondiala fost un groaznic război al
tranşeelor şi sârmei ghimpate, al mitralierelor şi artileriei în care a pierit o întreagă generaţie a
tineretului european, a determinat dispariţia a patru mari imperii europene: cel austro-ungar, cel
german, cel rusesc şi cel otoman, a dus la pierderea supremaţiei planetare de către Europa
(“bătrânul continent”a încetat a mai fi „centrul lumii”) pentru că două mari puteri din afara
continentului - Statele Unite şi Japonia - s-au impus în afacerile planetare; a creat condiţiile
pentru declanşarea Revoluţiei Ruse ( iniţial, în februarie prin instalarea Guvernului Provizoriu;
ulterior, în octombrie, prin trecerea puterii în mâinile guvernului bolşevic condus de V.I.Lenin)
eveniment care a marcat decisiv istoria secolului al XX-lea prin urmările sale.
2.3.4. Europa după primul război mondial
Secolul al XX-lea a început, ca epocă istorică, odată cu primul război mondial. Când a
izbucnit conflictul, diplomatul englez Edward Grey a spus; „Lămpile s-au stins în întreaga
Europă”, iar marele scriitor satiric Karl Krauss a scris, la Viena, lucrarea „Ultimele zile ale
umanităţii”. Toate minţile luminate ale continentului au refuzat să creadă că o Europă care, prin
puterea industrială şi financiară, prin progresul tehnologic şi ştiinţific, prin influenţa civilizaţiei
intelectuale şi artistice, prin superioritatea modelelor politice şi culturale şi care deţinea
supremaţia lumii, a putut să dezlănţuie un conflict de o asemenea amploare. Timp de patru ani
(1914 – 1918), 28 de state ale lumii cu o populaţie de 1,5 miliarde de locuitori au mobilizat şi
trimis la luptă circa 75 de milioane de soldaţi, dintre care circa jumătate (aproximativ 37 500 000
de soldaţi) au fost declaraţi morţi, răniţi sau dispăruţi. Dintre aceştia, ţările europene au plătit un
tribut de 8 milioane de morţi şi peste 20 de milioane de răniţi, mutilaţi şi dispăruţi și un mare
deficit al natalității. Distrugerile îngrozitoare produse de război au micşorat cu o treime producţia
ţărilor europene, ceea ce a fost echivalent cu o scădere mai mare decât cea provocată de toate
crizele economice, din secolul al XIX-lea, însumate. Europa a devenit debitoare Statelor Unite.
Bătrânul continent a pierdut supremația asupra comerțului și a producției industriale, ceea ce a
permis expansiunea economică a Statelor Unite și Japoniei, care se vor dovedi concurenți foarte
puternici. Participarea la război a coloniilor Europei a dus la modificarea raporturilor dintre
acestea și metropole.
Soluţionarea acestor probleme s-a făcut, de regulă, în folosul marilor puteri
învingătoare, care şi-au promovat interesele în dauna învinşilor, dar şi a statelor mici şi mijlocii
aliate.
Excluderea învinşilor de la Conferinţa de pace, dar mai ales a Germaniei şi a Rusiei
sovietice, precum şi refuzul Statelor Unite de a ratifica tratatele de pace şi de a intra în Liga
Naţiunilor, state foarte importanţe ale vieţii politice internaţionale, nu putea să asigure o
stabilitate reală a lumii după primul război mondial.
Oamenii de stat europeni au înţeles că aveau la dispoziţie un timp scurt pentru a reface
unitatea continentului deoarece perioada de după război a fost una dintre cele mai agitate din
punct de vedere social şi politic. Predominanţa spiritului naţional era firească pentru naţiuni şi
state care şi-au finalizat efortul istoric de construcţie a statului naţional după secole de asuprire
străină (cazul polonilor, românilor, cehilor, slovenilor, croaţilor, slovacilor ş. a). Dorinţa firească
a popoarelor europene de a trăi liber, în state naţionale, constituia un drept imprescriptibil ce nu
putea fi pus în discuţie de nici o instanţă internaţională. Din această perspectivă nu suntem de
acord cu unii autori care apreciază că declanşarea celui de al II-lea război mondial s-a datorat
apariţiei şi afirmării noilor state naţionale din Europa. Mai degrabă se cuvine a fi analizate
principiile şi atitudinile impuse de marile puteri în cadrul raporturilor interstatale, imperialismul
brutal manifestat de acestea, restricţiile artificiale aplicate în comerţul internaţional care au indus
anarhie în relaţiile economice internaţionale, naţionalismul exacerbat şi violent al statelor învinse
şi învingătoare.
2.3.5. Conferința de Pace de la Paris
Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie 1918 și a durat până la 21 iunie
1921. La lucrările Conferinței de Pace au participat delegații din 27 de state, care au însumat
peste 10.000 de diplomați, experți, juriști, oameni de știință, politicieni etc. Deși toate statele
mari și mici au fost prezente la lucrările conferinței, hotărârile esențiale au fost luate de
reprezentanții marilor puteri învingătoare : Statele Unite, Anglia, Franța, Italia și uneori Japonia.
Delegațiile statelor mici și mijlocii, chiar și cele din statele învingătoare, au fost ascultate, dar
punctele lor de vedere au contat prea puțin în deciziile finale. Problemele controversate au fost
numeroase și a fost foarte dificil, aproape imposibil să se creeze o „Europă de drept”, când chiar
marile puteri victorioase nu intrseră în război cu un „program de liberatori” avea să recunoască
însăși George Clémenceau.
Tratatul de pace impus de principalele puteri învingătoare (Franţa, Anglia, Statele
Unite, Italia), cunoscut sub numele de Tratatul de la Versailles, a fost dominat de mari probleme,
precum:
a) prăbuşirea imperiilor ţarist, austro-ungar şi otoman;
b) apariţia unui nou sistem politic în Rusia bolşevică, care propaga exportul de
revoluţie comunistă în întreaga lume;
c) exercitarea controlul asupra Germaniei învinse, care a repre-zentat - de departe - cel
mai redutabil adversar al aliaţilor;
d) redesenarea hărţii politice a Europei, atât pentru a reduce influenţa Germaniei, cât şi
pentru a crea structuri statale viabile în locul fostelor imperii dispărute aproape simultan la
sfârşitul războiului;
e) neînţelegerile şi fricţiunile dintre statele învingătoare;
f) preocuparea statelor învingătoare de a elabora un act normativ european care să
împiedice un nou război.
Fără a intra în detalii, se cuvine subliniat faptul că Tratatul de la Versailles nu putea
crea bazele unei păci reale. Acest fapt era valabil nu numai pentru clauzele economice dar şi
pentru cele politice. Clauzele Tratatelor de la Versailles (din iunie 1919), Sait- Germain-en-Laye
(din 10 septembrie 1919), Trianon (4 iunie 1920), Neuilly (27 noiembrie 1919) şi Sèvres (11
august 1920) au creat noua ordine europeană provocând satisfacţie învingătorilor şi puternice
resentimente celor învinşi. Tratatele din anii 1919-1920 au schimbat radical harta politică a
Europei. Global, pacea de la Versailles, fondată pe principiul naţionalităţilor, a dat o nouă
coloratură politică continentului, o hartă a statelor naţionale, care a împlinit numeroasele
revendicări de recunoaştere a identităţilor; numărul europenilor aparţinând unor minorităţi aflate
pe teritoriul altui stat a scăzut de la circa 60 000 000 în anul 1914, la aproape 25 000 000 în anul
1920.
În aceste condiţii toate forţele politice lucide din Europa au înţeles că refacerea
continentului european - puternic marcat de cataclismul războiului - pacea şi stabilitatea sa
economică, necesitau un efort comun, o concepţie superioară despre responsabilitatea fiecărei
naţiuni în parte şi ale tuturor la un loc.
Cert este faptul că pe „bătrânul continent” s-au confruntat în perioada interbelică forţe
dintre care, unele, au avut ca suport credinţa în conştiinţa comună a popoarelor europene, dorinţa
acestora de a statua forme de asociere politico-economică şi pe alte planuri care să salvgardeze
pacea şi civilizaţia Europei de un nou război şi, altele, revanşarde, ostile oricărei forme de unitate
europeană, anchilozate în mentalităţi naţionaliste, de tip nociv, care au favorizat accesul la putere
a tuturor formelor de totalitarism (fascism , nazism, comunism).
Susţinătorii unificării politice a Europei, adepţi ai democraţiei şi liberalismului, au
considerat că fondul comun de valori, reînnoirea unităţii culturale a continentului şi crearea unei
uniuni politice şi economice a continentului pot salva pacea şi unitatea lumii europene.
Deşi statele europene deveneau tot mai independente economic şi îşi deschideau pieţe
în toată lumea, ele continuau să formeze compartimente politice ermetice, pentru că în ansamblu,
ideea de Europa unită era dominată de ideea naţională. Doctrina suveranităţii naţionale a fost
utilizată de o dreaptă politică, virulent naţional - populistă, în scopul devierii şi anihilării mişcării
liberal democratice. Opinia publică europeană a început, mai ales după afirmarea regimurilor
totalitare în Ungaria, Italia şi Germania, să accepte hipernaţionalismul, care a degenerat rapid în
dogma statului naţional-suveran etern şi absolut, răspunzător în faţa nimănui şi de nimic altceva
decât de vocaţia sa expansionistă şi hegemonică.
Acest scurt tablou al confruntării dintre forţele care sprijineau ideea unităţii europene şi
forţele imperialiste, totalitare, evidenţiază dificultăţile pe care le-au avut de întâmpinat ţările
europene, în perioada postbelică, în efortul lor de a-şi asigura pacea şi cooperarea şi explică într-
un fel şi eşecul, pentru o bună bucată de timp a acestui efort.
2.3.6. Conferința de la Washington
Problemele Extremului Orient, insuficient dezbătute sa Conferința de Pace de la Paris,
s-au impus cu stringență în viață politică internațională. Senatul Statelor Unite a respins
ratificarea Tratatului de la Versailles, ceea ce a însemnat victoria curentului izolaționist în
politica externă americană. Acest vot a avut semnificații multiple : refuzul de a se angaja în
regiuni complicate ale lumii ; refuzul net de sprijini Franța față de un nou pericol german,
consolidarea poziției britanice de a nu-și respecta angajamentele asumate prin tratatelel de la
Versailles, dar mai ales a reprezentat un alt mod de angajare în problemele globale ale lumii, în
sensul că Washingtonul a urmărit să aibă libertatea de a acționa în viața internațională doar
atunci și acolo unde cereau interesele americane. Prin respingerea Tratatului de pace de la
Versailles, Senatul american a transmis un alt semnal diplomației mondiale și anume refuzul de
a accepta avantajele obținute de Japonia la Conferința de Pace de Paris. O Japonie prea puternică
în imensul spațiu din Extremul Orient și bazinul Oceanului Pacific devenea mult prea
primejdioasă pentru intereseele americane din regiunile respective. Ca urmare Statele Unnite au
acționat pe două direcții : una a vizat sprijinul puternic al mișcării de rezistență antijaponeză din
China și cea de a doua convocarea unei conferințe internaționale dedicată problemelor din
Extremul Orient.
Diplomația americană, condusă de Charles Evans Hughes, a pregătit cu multă abilitate
o conferință menită să șteargă greșelile înfrângerii diplomatice suferite la Conferința de Pace de
la Paris. A fost lansată invitația participării marilor puteri la o conferință ce ave ape ordinea de zi
două mari chestiuni : limitarea armamentelor navale și rezolvarea problemelor în litigiu din
Extremul Orient și bazinul Pacificului. În pregătirea conferinței Statele Unite au făcut presiuni
asupra Londrei pentru a împiedice reînoirea alianței anglo-japoneze, încheiată în nianuarie 1902,
care risca să transforme China într-o piață japoneză închisă. La Conferință au participat
următoarele state: Anglia, Japonia, Franța, Italia, Belgia, Olanda, Portugalia, Statele Unite și
China. Lucrările conferinței s-au desfășurta între 11 noiembrie 1921 și 6 februarie 1922. Șeful
delegației americane Charles Hughes a prezentat planul american de reducere a dimensiunilor
flotelor de război ale Statelor Unite, Franței, Angliei, Italiei și Japoniei. După discuții
îndelungate la 6 februarie 1922 a fost semnat Tratatul pentru limitarea armamentelor navale, care
a însemnat una dintre cele mai mari victorii diplomatice obținute de americani și în același timp
o grea înfrângere pentru Japonia. Un alt document semnat a fost Tratatul dintre Statele Unite ale
Americii, Imperiul Britanic, Franțța și Japonia relativ la posesiunile lor insulare și dominioanele
lor în regiunea Oceanului Pacific, prin care a fost desființată alianța anglo-japoneză. Cedările
britanice în față exigențelor americane își are explicația în situația economică foarte grea prin
care trecea statul englez: o puternică criză economică și o datorie de 4,7 miliarde dolari către
Statele Unite, o sumă uriașă pentru acele timpuri. Un alt succes diplomatic de anvergură obținut
de Statele Unite a fost semnarea Tratatului între Statele Unite, Anglia, Franța, Italia, China,
Belgia, Olanda, Portugalia și Japonia relativ la principiile și politica privitoare la China.
Cunoscut sub numele de Tratatul celor nouă puteri, documentul respectiv a dus la lichidarea
aproape completă a avantajele dobândite anterior de către Japonia în China. Tratatul celor nouă a
oficializat principiul „ușilor deschise” și a „egalității șanselor economice” pentru toate marile
puteri semnatere pe imensa și râvnita piață chineză. Documentele semnate la Conferința de la
Washington au însemnat o nouă distribuire a raporturilor de forțe din Extremul Orient și regiunea
Pacificului, concretizată printr-o înfrângere diplomatică umilitoare pentru Japonia și
configurarea unui parteneriat anglo-american în zonă. Hotărârile Conferinței de la Washington
au provocat o uriașă sete de revanșă în societatea japoneză.
2.3.7. Conferința de la Lausanne
Tratatul de Pace semnat cu Turcia la 10 august 1920 a consemnat dezmembrarea
Imperiului Otoman, statul turc fiind obligat să accepte condiții economice,politice, militare și
teritoriale foarte grele. Forțele armate turce erau reduse la 50.000 de militari, flota de război era
predată statelor învingătoare, porturile, căile ferate, fluviale și maritime erau date unor societăți
străine. Regimul Strâmtorilor a fost încredințat unei Comisii Internaționale a Strâmtorilor care
avea libertate de acțiune completă. Comisia Internațională a Strâmtorilor era formată din
reprezentanții Angliei, Franței, Italiei, Japonei, SUA, România, Grecia, Bulgaria, Turcia și
Uniunea Sovietică. Turcia pierdea suveranitatea asupra Strâmtorilor, era obligată să retragă toate
trupele din zona respectivă și să demonteze toate fortificațiile militare. Anglia, Franța și Italia
aveau dreptul să mențină forțe militare și aeriene în zona Strâmtorilor. Acest tratat nu a intrat
niciodată în vigoare. Acceptarea tratatului de la Sévres de către sultan și guvernul de la Istambul
a provocat o revoltă generală în țară. Revolta s-a transformat într-o revoluție națională cub
conducerea lui Mustafa Kemal. În ceea ce priveşte perioada trecerii de la Imperiu la Republică,
Turcia s-a confruntat cu separarea populaţiei în două tabere, cea pro sultan şi cea adeptă a luptei
pentru eliberare de sub Sultanat în frunte cu Mustafa Kemal. Aceste lupte interne au fost
completate şi cu intrarea Turciei într-un război direct cu Grecia, sprijinită de Marea Britanie.
La sugestia Londrei și cu acordul Parisului, armata greacă a intrat pe teritoriul turc în
toamna anului 1920 și a cucerit o zonă întinsă din Anatolia. Trupele intervenționiste au
înregistrat o înfrângere zdrobitoare în iunie 1922, situație care a dus la semnarea armistițiului din
portul Mudanya, la 11 octombrie 1922. O lună mai târziu, la 20 noiembrie 1922 au început
lucrările Conferinței de la Lausanne, la care au participat delegații din SUA, Anglia, Franța,
Italia, Grecia, România, Japonia, Iugoslavia și Turcia. Tratativele au fost anevoioase și s-au
încheiat la 24 iulie 1923. Tratatul cu Turcia și Comisia Strâmtorilor prevedea printre altele:
păstrarea de către Turcia a unei suprafețe de 23.000 km2 pe continentul european, suveranitatea
asupra Istambului, insulelor Imbros și Tenedos, demilitarizarea frontierelor cu Grecia și Bulgaria
din Marea Egee până la Marea Neagră, abolirea privilegiilor economice ce fuseseră acordate
unor societăți străine, anularea oricăror restricții privind forțele armate, recunoașterea datoriei
otomane, pierderea suveranității asupra Strâmtorilor și acceptarea Comisiei Internaționale a
Strâmtorilor. Tratatul de la Lausanne fost ratificat de către parlamentul turc la 23 august 1923.
Proiectul privind statutul Strâmtorilor a fost unul de inspirație britanică și sprijinit de către
România.
2.4. Îndrumar pentru autoverificare
2.4.1. Sinteza unităţii de studiu 2
Creşterea gradului de neîncredere, multiplicarea crizelor în diferite părţi ale globului,
accelerarea cursei înarmărilor şi creşterea efectivelor militare au creat în Europa o psihoză
războinică. Scânteia care a aprins „butoiul cu pulbere“ a fost asasinarea arhiducelui Franz-
Ferdinand, moştenitorul tronului austro-maghiar, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo. Atentatul a
oferit Austro – Ungariei prilejul de a „regla conturile“ cu Serbia. Antanta a acceptat confruntarea
cu cealaltă alianţă militară. Conflictul a dobândit rapid proporţii considerabile, dar numai două
dintre statele aflate în sistemele de alianţă europene nu au intrat în conflict: România şi Italia.
Marile puteri au reuşit să transforme o criză balcanică minoră într-un război mondial. Interesele
erau prea mari şi prea divergente, iar diplomaţia nu era încă un mijloc de rezolvare a crizelor. În
august 1914 au fost deschise în Europa trei mari teatre de operaţiuni militare: Frontul de vest;
Frontul de est şi Frontul balcanic. Anul 1915 a fost marcat de intrarea în război a Italiei (10/23
mai) alături de Antantă şi a Bulgariei (23 septembrie – 11 octombrie) de partea Puterilor
Centrale. Modificarea concepţiilor strategice de la bătălia de „ruptură“ la cea de „uzură“ nu
numai că n-a adus beligeranţilor victoria, dar războiul a devenit un adevărat mecanism de
masacrare a milioane de vieţi. Anii 1914-1916 au fost marcaţi şi de importante confruntări în
Europa şi în afara acesteia. Anul 1917 este cel „al oboselii popoarelor“ în faţa unui conflict ce
părea înterminabil. Această stare va cuprinde atât soldaţii cât şi spatele frontului. Mizeria şi
foamea erau la fel de mari şi pe front şi în spatele său. Toate ţările aflate în război au cunoscut
crize. Cea mai profundă s-a produs în Rusia unde sub presiunea nemulţumirilor sociale, regimul
ţarist s-a prăbuşit. Pe lângă manifestări de indisciplină pe front, în spate, ţările beligerante au
fost cuprinse de mişcări sociale. Intrarea SUA, în război alături de Antantă a modificat radical
raportul de forţe pe uscat şi mare în favoarea Antantei. La începutul anului 1918 ambele tabere
beligerante nutreau speranţe în privinţa obţinerii victoriei. Iluziile Puterilor Centrale s-au bazat
pe modificarea raportului de forţe în Est prin ieşirea Rusiei din război, iar Antanta pe sprijinul
militar şi economic al Statelor Unite. La sfârşitul lunii 1918 Germania îşi epuizase resursele
umane şi economice şi a fost obligată să ceară Antantei armistiţiul şi să accepte condiţiile acesteia.
Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie 1918 și a durat până la 21 iunie 1921. Deși
toate statele mari și mici au fost prezente la lucrările conferinței, hotărârile esențiale au fost luate
de reprezentanții marilor puteri învingătoare. Problemele Extremului Orient, insuficient
dezbătute sa Conferința de Pace de la Paris au fost soluţionate la Conferinţa de la Washington.
Noua distribuire a raporturilor de forțe din Extremul Orient și regiunea Pacificului, a însemnat o
înfrângere diplomatică umilitoare pentru Japonia și a configurat apariţia unui parteneriat anglo-
american în zonă. Hotărârile Conferinței de la Washington au provocat o uriașă sete de revanșă
în societatea japoneză. Dezmembrarea Imperiului Otoman, regimul Strâmtorilor, pierderea
suveranității asupra Strâmtorilor și acceptarea Comisiei Internaționale a Strâmtorilor au fost
princcipalele prevederi ale Conferinţei de pace de la Lausanne.
2.4.2. Concepte şi termeni de reţinut
-diplomație deschisă versus diplomație secretă, sistemul de tratate de la Versailles;
-planuri de campanie; teatru de operațiuni militare, operație strategică
-război de mișcare, război de tranșee,
-responsabilitatea războiului
- cele 14 principii wilsoniene;
-Tratatul Quadruplei Înțelegeri, Tratatul celor nouă Puteri
- Comisia Internațională a Strâmtorilor.
2.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
Carea au fost originile Primului Război Mondial?
Comentați principalele caracteristici ale fiecărui an de război.
Care au fost efectele Revoluției bolșevice din Rusia asupra mersului general al
războiului?
Care au fost consecințele dispariției imperiilor otoman, austro-ungar, țarist și german?
Care au fost punctele slabe ale sistemului de tratate de la Versailles?
Care au fost motivele pentru care Statele Unite au organizat Conferința de la Washington?
Care au fost obiectivele pe care le-a promovat România la Conferința de la Lausanne?

2.4.4. Bibliografie obligatorie


Mircea N. Popa, Primul război mondial. 1914-1918, Bucureşti, 1979.
André Fontaine, Istoria Războiului Rece, Bucrești, Editura Militară, 1992-1994.
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar Print, 1999.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
Eric Holbsbawm , Secolul extremelor, Bucureşti, 1994.
Raymond Poincarè, Au service de la France. Neuf annees dessauvenirs, vol. IV, Paris, 1926.
Henry Kissenger, Diplomaţia, Bucureşti, 1998.
Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. (1900-1945,
Bucureşti, 1998.
Hard Lidell B. H., Stratégie, Wiesbaden (f.a.).
Erich von Ludendorff, Memorii, București, 1922
G. Clemenceau, Măreţia şi amărăciunile unei victorii. Memorii, Bucureşti (f.a.).
Larousse, Istoria universală, vol. 3, Bucureşti, 2006
Istoria militara a poporului roman, vol. 5, Bucuresti, 1988

Larousse, Istoria universală, vol III, Evoluția lumii contemporane, București, Editura
Univers Enciclopedic, 2006.
Viorica Moisuc, Istoria relațiilor internaționale, București, Editura Fundației România
de Mâine, 2002.
Jean - Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale, 1919-1947, vol I, București,
Editura Științelor Sociale și Politice, 2006.
Joseph S. Nye, Descifrarea conflictelor internaționale, București, Editura Antet, f.a.
Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, București, Editura Comunicare.ro, 2002.
Gavriil Preda, Istoria Europei şi a Uniunii Europene, Editura Universităţii “Petrol Gaze”
din Ploieşti, 2005.
UNITATEA DE STUDIU 3. PROBLEMELE LUMII DIN PRIMUL DECENIU
INTERBELIC. MAREA CRIZĂ ECONOMICĂ DIN ANII 1929-1933.
3.1. Introducere
Evoluția economică a lumii în primul deceniu al perioadei interbelice s-a deschis
cu o criză serioasă care a începuse încă din anii primului război mondial. Ea a fost o consecință
firească a dezechilibrului din economia mondială, generat de mutațiile structurale care au avut
loc în arhitectura statală a lumii, a schimbărilor de poziție și putere din comerțul și producția
mondială, din sistemul valutar și de credit, din modificarea unor trasee comerciale etc. Această
criză, care a durat până în preajma anului 1924, a lovit în primul rând statele cu economii slabe
sau epuizate de război, atât învingătoare (Franța și Anglia), cât și învinse (Germania, Austria,
Turcia). Alte state, cu economii puternice și care au profitat mai mult de pe urma războiului,
precum Statele Unite, Suedia, Norvegia, Olanda etc au cunoscut o criză de scurtă durată în anii
1920-1921și abia perceptibilă. După anul 1924 în cea mai mare parte a țărilor a urmat o perioadă
de redresare și chiar revigorare economică. Statele Unite au cunoscut cea de-a doua „revoluție a
petrolului și electricității”, la care s-a adăugat cea a automobilului și a chimiei. Performanțele
economiei americane au făcut ca în anul 1928 acest stat să dețină mai mult de jumătate din
rezerva de aur a lumii, iar producția sa industrială să reprezinte 48% din producția industrială a
lumii în anul 1929. Franța victorioasă în război și cu teritoriul mărit, a depășit faza redresării
economice în anul 1924, după care a înregistrat o creștere a producției industriale până la 140%
față de 1913. În Anglia refacerea economică a cunoscut un ritm mai lent, dar constant. Germania,
țară învinsă, a pierdut coloniile și circa 10% din teritoriul național și a suportat plata unor mari
despăgubiri de război. În anii 1924-1930 Germania a primit împrumuturi de 25-30 miliarde
mărci, fonduri care au permis retehnologizarea industriei și mărirea capacităților de producție.
După încheierea războiului civil din Uniunea Sovietică, partidul bolșevic condus de Lenin și apoi
de Stalin a trecut la refacerea economiei și construirea unei puteri economice de talie mondială.
Cauzele și condițiile crizei economice mondiale din anii 1929-1933, violența ei ieșită din comun,
desfășurarea ei cu o complexitate neînchipuită, urmările ca și groaza repetării ei au preocupat o
armată întreagă de economiști, sociologi, juriști, istorici, oameni politici și de afaceri. Toți au
încercat să dea răspunsul cel mai realist multitudinilor probleme ce au frământat lumea în acei
ani de grele încercări. Un statician american a făcut un bilanț al crizelor premergătoare și a
constatat că până în 1929 oamenirea a cunoscut 111 crize într-o perioadă de circa 371 de ani
începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Dintre acestea 80 au fost crize mai
inportante și ele au fost consecința următoarelor cauze: războaie (19), inflație sau speculații
exagerate(18), deflație (13), gestiune finaciară rea a guvernelor (10), recolte slabe (9), situația
economică grea de pe alt continent (7) și crah bancar (4). Criza izbucnită în anul 1929 era
rezultatul unui complex de cauze pe care la găsim la toate celelalte crize, dar de data aceasta
toate adunate la un loc. S-au făcut numeroase încercări de ieșire din criza pustitoare care lovise
economia mondială. S-au efectuat concedieri masive (la un moment dat erau 30 milioane de
șomeri), s-au operat reduceri repetate a salariilor, uneori s-a lichidat sistemul asigurărilor
sociale. Măsurile economice luate au creat tensiuni sociale și politice de proporții, guvernele
fiind alarmate de riscul ca muncitorii să cadă „pradă comunismului”. Mișcările de protest au
atins forme de acțiune de nebănuit , fiind la originea unor răscoale populare, a unor acțiuni cu
nuanță naționalistă, antimonarhice sau chiar a războiului civil. În asemenea condiții de grea
cumpănă s-a manifestat, până la un anumit grad o solidaritate guvernamentală pentru a se salva
ordinea de drept și legală dintr- țară sau alta. Protecționismul vamal a apărut pentru mulți experți
ai timpului cea mai potrivită cale de ieșire din criză. Uneori rezultatele au părut a fi bune, dar în
fapt a rezultat o creștere a tensiunilor din viața internațională.

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu


-Obiectivele unităţii de studiu 3 sunt :
-cunoașterea evoluțiilor economice, sociale și politice din principalele state ale lumii
din primii ani postbelici;
-prezentarea condițiilor care au favorizat creșterea economică din anii 1924-1929;
-prezentarea rolului și locului Societății Națiunilor în apărarea păcii;
- cunoașterea principalelor inițiative în sprijinul securității colective-cunoașterea cauzelor
care au determinat declanșarea crizei economice mondiale;
-prezentarea modului specific de comportement la criză al statelor dezvoltate, statelor
slab dezvoltate și al coloniilor;
0.4 -cunoașterea și evaluarea efectelor crizei economice asupra sistemului
internațional;
-prezentarea soluțiilor adoptate pe plan internațional, dar și separat de către marile puteri
pentru revenirea la o viață economică normală.

Studenții vor putea să identifice elementele esențiale ale procesului de industrializare


din Uniunea Sovietică;
-vor dobândi capacitatea de a argumenta valențele pozitive ale creșterii economice din
primul deceniu postbelic;
- vor putea evalua necesitatea constituirii Societății Națiunilor, modalitatea și
mijloacele de acțiune ale acesteia;
- vor putea identifica originile multiple ale crizei economice mondiale din anii 1929-
1933;
-vor dobândi capacitatea de a sesiza prevalența măsurilor protecționiste de interes
național, de moment asupra celor de interes general și cu efecte pe termen lung;
-vor putea estima rolul organismelor internaționale în găsirea și adoptarea măsurilor de
ieșiere din criză.

3.3. Conţinutul unităţii de studiu


3.3.1. Europa răvăşită. Declinul Europei în balanţa de putere mondială
Războiul mondial (1914–1918) a costat foarte scump pe beligeranţi în special statele europene
care au suferit pierderi umane, materiale şi financiare neînchipuit de mari. Geograful francez
Albert Demangeau, analizând efectul produs de desfăşurarea operaţiunilor militare asupra
nordului Franţei, ajunge la concluzia că „o zonă a morţii lungă de 500 Km, largă de 10 până la
25 Km, care urma linia frontului a fost transformată în deşert“. Franţa şi Marea Britanie au
pierdut 30%, respectiv 20%, din flota lor comercială. Restul navelor utilizate în condiţii de
război trebuiau supuse renovării, astfel că transporturile pe apă au fost grav diminuate în primii
ani postbelici. Marea zonă de înfrângeri şi convulsii cuprinsă între Germania, în vest şi Rusia, în
est, a fost martora unei prăbuşiri spectaculoase a sistemului monetar. Europa, în războiul
mondial, a trebuit să cumpere tot ceea ce-i lipsea pentru a putea continua lupta: cărbune, oţel,
petrol, arme, etc. În 1916, SUA i-au livrat în fiecare lună arme şi muniţie în valoare de 300 de
milioane franci. Europa care, în perioada antebelică, vindea lumii produsele sale industriale, a
trebuit să recurgă la importuri costisitoare. În timpul războiului, dependenţa Germaniei de pieţele
extraeuropene pentru a-şi asigura necesarul de consum a fost de 58%, a Franţei de 60%, iar a
Marii Britanii a fost de peste 80%. Europenii au fost nevoiţi, pentru a-şi finanţa aprovizionarea
cu material de război, să renunţe la o parte din rezervele lor de aur pentru că producţia de export
a dispărut ca urmare a trecerii la economia de război. Dar şi acest mijloc de finanţare s-a dovedit
insuficient aşa că majoritatea statelor europene a recurs la împrumuturi. Datoria publică internă a
crescut considerabil în principalele ţări europene beligerante. În Franţa de la 33, 5 miliarde
franci-aur în anul 1914 la 219 în anul 1919. În aceeaşi perioadă în Anglia, datoria publică a
crescut de la 17, 6 la 196, 6 miliarde lire iar în Germania de la 6 la 169 miliarde mărci. Şi
datoria publică externă a avut salturi spectaculoase. Aceleaşi state europene au împrumutat mai
ales din SUA. Datoria externă a Franţei s-a ridicat, în anul 1919, la 33 miliarde franci-aur, cea a
Marii Britanii la 32 miliarde, a Italiei la 20 miliarde franci-aur. Un alt element cu consecinţe
negative asupra sistemului financiar european a fost inflaţia generată de cheltuielile de finanţare
a războiului, de dezechilibrele grave între cererea ridicată de produse industriale şi de consum şi
producţia insuficientă. În Franţa, de exemplu, preţurile în timpul războiului, în raport cu perioada
antebelică, au crescut de patru ori. Inflaţia a afectat moneda naţională în aceste ţări care au suferit
deprecieri serioase în raport cu dolarul iar unele nu au mai putut fi sunt convertibile în aur. În
raport cu dolarul, în anul 1919, francul francez s-a depreciat cu 50% din valoarea sa, lira sterlină
cu 10%, iar marca germană cu aproape 90%. Aceste bulversări financiare vor duce la modificări
ale poziţiilor antebelice în ecuaţia de putere financiară. Europa, cândva bancherul lumii, a fost
obligată după război să se împrumute din exterior. SUA şi-au rambursat datoria externă
antebelică către Europa şi mai mult, deţinând acum jumătate din stocurile mondiale de aur, au
devenit principalul ei creditor. Peste foarte puţin timp SUA au înlocuit Europa în rolul de
bancher mondial, împrumutând noile state care aveau nevoie de capital în dezvoltarea economică
şi care în trecut apelau la băncile europene.
Războiul din 1914-1919 a rupt legăturile comerciale, fireşti, dintre statele europene în raport cu
perioada antebelică. Dintre cele ce se găseau în tabere opuse, în mod total; dintre cele ce s-au
găsit în aceleaşi tabere, în mod relativ, din cauza dificulţăţii transporturilor sau chiar a
imposibilităţii lor. De exemplu, furniturile de război venite din Franţa şi Anglia pentru România
treceau prin mările nordice, spaţiul Rusiei Ţariste şi apoi intrau în ţară. Multe garnituri de tren
din Rusia pentru România n-au mai ajuns niciodată la destinaţie. Aşa stând lucrurile, statele
industriale din Europa care îşi procurau înainte de război produsele alimentare şi unele materii
prime din estul şi sud-estul continentului au fost silite să şi le procure din SUA, America Latină,
Canada. Ca să poată răspunde cererilor, neobişnuit de mari din Europa, aceste ţări şi-au sporit
considerabil producţia. Când războiul s-a terminat şi relaţiile comerciale au putut redeveni
normale, statele europene n-au mai avut aceeaşi cerere pentru lumea de peste Ocean pentru că au
început să-şi normalizeze şi ele economia. De aici s-a produs un grav dezechilibru al pieţei
europene ca urmare a scăderilor dramatice de preţuri pentru toate produsele, fie ele agricole, fie
industriale. Acestea au afectat curentul normal financiar prin falimentele din industrie şi
agricultură. Ceea ce a agravat şi mai mult situţia economiei europene în raport cu cele
extraeuropene a fost şi faptul că după război Europa industrială nu a mai putut conta la fel de
mult pe piaţa de desfacere a coloniilor. Germania şi-a pierdut coloniile şi odată cu acestea şi
posibilitatea de a le alimenta cu produsele sale industriale. Şi pentru Anglia s-a restrâns, în bună
măsură, piaţa în colonii. Nu pentru că şi-a pierdut din domeniile coloniale, ci pentru că o parte
din colonii şi diminioane au început să-şi înfiripe industria, mai ales cea uşoară. Pe de altă parte,
Japonia devenea un foarte serios concurent în Asia. Europa conştientizează faptul că lumea
extraeuropeană n-avea să accepte la infinit situaţia de inferioritate economică ce le-a fost impusă
în secolele anterioare. Economistul şi statisticianul german A. Reithinger scria în 1937 că „
inevitabilul s-a produs acum, şi, pe când ţările de peste mări se industrializează… vechiul sistem
al schimbului de produse brute extra-europene cu produse manufacturate europene, este perimat“
Un alt element care a influenţat evoluţia ulterioară a Europei în ecuaţia de putere a fost
rezolvarea „problemei reparaţiilor“ la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Învinşilor, în
special Germaniei, i-au fost impuse sume drept plată pentru daunele provocate puterilor
victorioase foarte mari, disproporţionate în raport cu puterea lor reală economică: aproximativ 83
miliarde mărci-aur. Acest lucru n-a afectat doar evoluţia economiei germane ci însăşi a
continentului european. John Maynard Keynes, participant ca expert economic în delegaţia
britanică la Conferinţa de Pace, a sesizat acest aspect. Întrucât vocea sa n-a influenţat Conferinţa
de Pace, a dezvoltat ideea sa într-o lucrare apărută în 1920: Consecinţele economice ale păcii în
care explica de ce nu este posibilă refacerea economiei europene fără o refacere a economiei
germane. Declinul economic al Europei în raport cu lumea industrială europeană a fost prompt
sancţionat de SUA şi Japonia. În ceea ce priveşte SUA, acestea au fost printre marile beneficiare.
De acum înainte, foarte puţine domenii industriale vor scăpa concurenţei americane. Oamenii de
afaceri americani au pus la punct un program de cucerire a pieţelor externe asociind industria,
comerţul şi băncile. SUA şi-au dezvoltat flota comercială pentru a efectua transporturile pe care
flota britanică nu le mai putea asigura. Ajunsă în doi ani pe locul doi în lume, ea a devenit un
factor de expansiune comercială ameninţând serios rolul de „angrosist“pe care-l „juca“ încă
Marea Britanie. Curând New Yorkul va lua locul Londrei pe piaţa financiară a lumii.
3.3.2. Reconstrucţia economică a lumii – de la criză la prosperitate.
După terminarea războiului pentru toate statele angajate în conflict, problema fundamentală a
fost găsirea soluţiilor optime pentru trecerea economiilor la starea de pace. Multe dintre acestea
vor suferi o severă criză a reconversiunii care va dura un timp mai lung sau mai scurt, funcţie de
nivelul de dezvoltare economică al fiecărei ţări în parte.
Refacerea postbelică, prefacerile adânci de restaurare pe baze moderne a economiilor noilor state
europene, care trebuiau să le asigure demnitatea în lume şi succesul în competiţia pe piaţa
mondială cu ţările industrializate din centrul şi apusul continentului, deveneau posibile numai
prin promovarea progresului tehnic, prin sporirea investiţiilor de capital, prin accelerarea şi
diversificarea producţiei de fabrică şi a întregii economii, prin creşterea ponderii produsului
social şi a venitului naţional, prin acordarea unei importanţe mai mari factorilor autohtoni –
mijloace băneşti, forţă de muncă şi de conducere – şi restrângerea penetraţiei finanţei străine,
prin sporirea rolului intervenţionist al statului şi a contribuţiei învăţământului, ştiinţei şi culturii
în activitatea economică. Doar în acest mod se putea ajunge la administrarea şi valorificarea
optimă a resurselor de materii prime şi de energie umană şi materială în condiţiile în care
întreaga lume a intrat în cursa de refacere şi de dezvoltare economică.
Faptul că Europa a pierdut competiţia economică în faţa „Lumii Noi“- în special SUA şi Japonia
– iar efortul de reechilibrare s-a produs în folosul acestora din urmă a impus nu numai factorilor
de decizie politică şi capitaliştilor din principalele ţări europene ci şi elitei intelectuale din
domeniul economicului să se aplece asupra studierii şi găsirii unor noi modele economice de
dezvoltare pentru ţările lor. Teoreticienii, dar şi analiştii economici au atras atenţia încă de la
finele conflagraţiei (1918) că viaţa economică a statelor se îndreaptă spre organizări unitare,
înţelegând prin aceasta formarea de carteluri, trusturi, etc., ceea ce implica principiul solidarităţii
între stat şi întreprinderea economică particulară. Această solidaritate era cerută de faptul că
lupta economică nu se mai desfăşura „de la persoană la persoană ci de la organizare la
oraganizare“. Modelul spre care s-au îndreptat principalele state europene a fost cel american.
Aspiraţia spre americanizarea economică a Europei a fost, în mare parte, legitimă căci nicăieri în
lume nu s-a experimentat mai mult ca în SUA. în ceea ce priveşte restructurarea raţională a
activităţilor de producţie, schimb şi de consum, gestionarea administrativ ştiinţifică a
întreprinderii etc.
Europa avea nevoie de creşterea valorii utile a forţei de muncă mai ales în condiţiile unei
accentuate crize a braţelor de muncă determinată de pierderea atâtor vieţi omeneşti în anii
conflagraţiei. Prin introducerea pe continentul european a principiilor taylerismului s-a rezolvat
această problemă deoarece şi economiile europene au început să raţionalizeze raporturile dintre
folosirea optimă a utilajului, divizarea lucrului după criteriul eficienţei optime, şi consumul de
materii prime, combustibil, finanţe şi forţă de muncă. Nevoia de noi modele pentru economia
europeană era justificată de Max Weber prin necesitatea organizării raţionale a muncii şi
restabilizării activităţilor economice. În România o serie de mari spirite ale timpului cereau
remodelarea şi regândirea economiei. Nicolae Iorga vorbea la începutul deceniului patru de
adaptarea „ritmului american în Europa“, iar Mihail Manoilescu cerea în Parlamentul României
măsuri pentru organizarea muncii, care, inevitabil conducea la ordonarea societăţii. În
confruntarea de modele şi doctrine în plan teoretic la diferite congrese şi reuniuni ale
specialiştilor dar şi în plan aplicativ, cea mai mare şansă a avut-o liberalismul care a dominat
nestingherit în economie toată epoca modernă, deşi gravele consecinţe ale războiului i-au deschis
perspective sumbre dar pe care le-a depăşit după grava criză economică din anii 1929-1933.
Modelul liberal a reprezentat vectorul principal al gândirii economice, în confruntarea cu
alte doctrine şi modele economice chiar dacă după Versailles el a trebuit să-şi adauge la
paradigmele de bază unele particularităţi cum au fost sporirea interveţionismului etatist în
economie, sublinierea scopului de utilitate publică, organizarea producţiei industriale, impunerea
principiului individualismului în folosul statului şi al colectivităţii, stabilirea unui regim de
circulaţie şi de distribuţie apropiat de idealul de dreptate. Prin acestea liberalismul s-a regenerat
şi s-a transformat în neoliberalism. Modelul se deplasează de la clasic la neoclasic în organizarea
economiei, de la faza atotputerniciei întreprinzătorului particular la aceea a implicării statului.
Neoliberalismul, deci, a reprimit bagajul teoretic al liberalismului, renunţând la tezele circum-
stanţiale depăşite şi a menţinut tot ceea ce era peren. Acest model, în noile realităţi apărute în
primii ani postbelici, era mai apropiat de cerinţele economiei moderne şi dinamice, şi a dovedit că
ridicarea prestigiului material şi spiritual al Europei nu putea avea loc decât prin valorificarea
maximă a bogăţiilor naturale şi a resurselor umane. Intervenţia statului în economie a fost dictată
de noile practici din relaţiile economice mondiale – protecţionismul în primul rând, dar şi de
atenuarea arbitrariului pieţei, de corelările fiscalităţii cu inflaţia etc. Formele concrete de
intervenţie a statului în economie au diferit de la un stat la altul, în raport de condiţiile şi tradiţiile
social-economice din fiecare ţară.
Modelul de economie dirijată a fost inspirat de ideologiile totalitare de stânga –
bolşevismul – şi de dreapta – fascismul şi nazismul. Noţiunea şi sensurile economiei dirijate, ca
nou model economic s-au impus în Est prin consolidarea statului sovietic şi în vest în condiţiile
apariţiei şi declanşării crizei economice mondiale. Penetraţia modelului planificării, influenţată, în
parte, de efectele aplicării lui în URSS şi de eficienţa şi rapiditatea cu care fascismul a acţionat în
timpul crizei economice (1929-1933), va determina acumularea de argumente pro şi contra între
adepţii economiei de piaţă şi cei ai economiei planificate.
Printre alte modele care au circulat în teoria şi practica economică europeană a fost şi
corporatismul. Acesta preconiza asocierea muncitorilor în corporaţii în opoziţie cu sindicatele şi
conducerea economiei prin metode dirijiste. Corporatismul, deşi teoretic a fost studiat şi în alte
ţări decât cea în care a apărut (Italia), n-a avut o coerenţă suficientă pentru a constitui calea
ideologică intermediară între liberalism şi etatism. Din punct de vedere al evoluţiei principalelor
economii în primii ani după încheierea conflagraţiei mondiale dezvoltarea a fost inegală şi cu
efecte diferite de la o ţară la alta. Dovadă că, în anul 1925, faţă de 1913, indicele producţiei a fost
de 121, 6 la global, de 103, 5 în Europa şi de 148, o în SUA. Succesul economiei americane s-a
datorat „abundenţei capitalurilor“, creşterii puterii de cumpărare şi procesului de concentrare a
producţiei şi capitalurilor sub raportul progresului tehnic şi ştiinţific. Abundenţa capitalurilor
americane a facilitat plasamentul dolarilor în afara ţării, bancherii americani dorind să devină şi
bancherii lumii. Edificator este creşterea de la 7 miliarde de dolari plasaţi în străinătate în 1919 la
17 miliarde în anul 1929. În afară de beneficiile pe care le-au adus aceste capitaluri americanilor,
ele le-au permis acestora să controleze sursele de materii prime indispensabile ţării: petrol,
cauciuc, cupru, nitraţi. În Mexic, de exemplu, jumătate din întreprinderile economice aparţineau,
în acest timp, americanilor.
Economia SUA a intrat în faza „capitalismului bunăstării“. Toate sectoarele economiei cunosc o
dezvoltare importantă. Cea mai dinamică a fost industria automobilului. De la 4000 de vehicule
care se produceau în 1900, ea ajunge la 1. 500. 000 în 1921 şi la peste 4. 800. 000 în 1929.
Industria construcţiilor s-a dinamizat în perioada prosperităţii şi a apariţiei blocurilor „zgârie
nori“. Automobilele, industria electronică şi aviaţia au stimulat dezvoltarea noilor surse de
energie, electricitatea şi petrolul. Producţia de petrol creşte de la 33 milioane tone în 1913 la 138
milioane tone în 1929. Economia statelor europene cunoaşte o perioadă de prosperitate însă
sprijinită pe o fundaţie nepermanentă şi precară care s-a prăbuşit brusc. Ea n-a putut să ţină pasul
cu economia americană şi pentru că o mare parte a producţiei a fost orientată spre reconstrucţia a
tot ceea ce războiul a distrus sau ruinat. Avansul economiei europene luată ca întreg a fost
întârziat cu opt ani, aceasta însemnând că volumul producţiei din 1929 a totalizat ceea ce s-ar fi
realizat în 1921 dacă n-ar fi fost războiul şi dacă ritmul de creştere anterioar anului 1914 s-ar fi
menţinut. Luate însă separat, unele state de pe continent au fost mult mai sever afectate, ceea ce-
a determinat ca însăşi opera de refacere şi de dezvoltare să difere prin rezultate. În Marea
Britanie, de exemplu, dificultăţile economice s-au prelungit aproape un deceniu. Aici, cerinţele
de război au impus accentuarea intervenţionismului de stat ilustrat prin protejarea, prin măsuri
vamale, unor industrii şi pentru control deplin asupra căilor ferate şi asupra sectorului minier.
După război, până la apariţia crizei mondiale, economia engleză, trecută în regim de pace, a avut
de înfruntat mari dificultăţi în folosirea braţelor de muncă demobilizate, restabilirea progresului
în producţia de cărbune şi metalurgie. Urmarea, producţia de cărbune a scăzut de la 240 milioane
tone în 1920-1924 la 227. milioane tone în etapa 1925-1929. Producţia în metalurgie a scăzut de
la 9,2 milioane tone la 6,3 milioane la fontă şi de la 9,7 la 7,4 milioane tone la oţel pentru aceeaşi
perioadă. Din această pricină valoarea exportului britanic a reprezentat doar 37% în anul 1929
din nivelul anului 1913. Ponderea de 14% pe care o avea Anglia în comerţul mondial în 1928 era
sub nivelul antebelic cu două procente.
La rândul ei, Franţa, dominată de ideea că, după marea revoluţie din 1789, destinul Europei era
legat de destinul ei, a arătat interes pentru dezvoltarea economică. Criza de readaptare la
economia de pace a fost depăşită până în anul 1924. După această dată unele ramuri –
metalurgia, construcţia de maşini, aeronautica etc. – au cunoscut creşteri semnificative. Producţia
de cărbune a crescut de la 34 milioane tone în anii 1920-1924 la 52 milioane în perioada 1925-
1929, cea de oţel pentru aceeaşi perioadă, de la 1, 8 la 9, 4 milioane tone.
Pentru Germania, primii ani de după conflagraţie au fost deosebit de dificili. Redresarea
financiară din 1924 şi „ghiftuirea“ cu capitaluri străine a economiei germane (9; 10) au determinat
creşteri importante în sectoare ale economiei germane. În intervalul 1925-1929, Germania a produs
mai mult cărbune şi oţel decât Franţa şi Anglia la un loc. Flota comercială a urcat rapid pe locul
patru în lume.
Ţările mijlocii şi mici din Europa au cunoscut evoluţii diferite din punct de vedere economic.
Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, au cunoscut un boom economic, iar în alte ţări cu situaţii
mai dificile fiind necesară intervenţia Ligii Naţiunilor pentru a se redresa, cum a fost cazul în
Austria şi Ungaria. În România, politica liberală „prin noi înşine“, a condus la o creştere
economică evidentă şi la apariţia de mari unităţi industriale: I.A.R. – Braşov; Malaxa –
Bucureşti; Uzinele Copşa Mică şi Cugir etc.
Dezvoltarea economică a lumii în primul deceniu postbelic a fost brusc stopată de criza
economică declanşată de marele crah financiar de pe Wall Street.
3.3.3. Societatea Naţiunilor Unite și securitatea colectivă
La sfârşitul războiului din anii 1914-1918, opinia publică din numeroase ţări europene
era preocupată de crearea unei organizaţii internaţionale care să aibă largi competenţe în
menţinerea păcii. Organizaţiile pacifiste s-au întâlnit la Londra în zilele de 10-13 martie 1919 şi
s-au constituit în Uniunea Internaţională a Asociaţilor pentru Societatea Naţiunilor. Scopul
declarat al acestei asociaţii a fost de a asigura un consens cât mai larg al statelor asupra
principiilor ce urmau a fi aşezate la baza Societăţii Naţiunilor, organizaţie internaţională care
avea drept scop sprijinirea colaborării între state şi apărarea păcii. Începând cu 18 ianuarie 1919
s-a trecut la elaborarea proiectului de creare a Societăţii Naţiunilor Unite. În timpul discuţiilor s-
au conturat două concepţii opuse referitoare la caracterul sancţiunilor ce trebuiau să fie aplicate
de către Consiliul Naţiunilor Unite. Marea Britanie şi Statele Unite considerau că opinia publică
şi forţa morală erau suficiente pentru eliminarea conflictelor internaţionale. Franţa a propus
aplicarea de măsuri coercitive împotriva statelor agresoare, ceea ce presupunea şi crearea unei
armate internaţionale. În final s-a adoptat o soluţie de compromis între cele două concepţii. La 14
februarie Proiectul Societăţii Naţiunilor Unite a fost înaintat Conferinţei Păcii, iar la 28 aprilie
1919, delegaţiile de la Conferinţa de Pace au votat Pactul Societăţii Naţiunilor. Societatea
Naţiunilor a fost formată iniţial din 26 de state, 4 dominioane şi India, ulterior au mai fost admise
13 state neutre. Nu au fost admise statele învinse, Uniunea Sovietică a fost marginalizată, iar
Statele Unite au refuzat să intre. Principalele organe ale Societăţii Naţiunilor au fost: Adunarea,
Consiliul şi Secretariatul care avea caracter permanent. Pe lângă Societatea Naţiunilor au mai
funcţionat ca instituţii distincte, dar strâns legate de ea, Organizaţia Internaţională a Muncii, şi
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională. Adunarea Societăţii Naţiunilor era forul suprem şi
se compunea din reprezentanţii tuturor statelor membre, câte trei reprezentanţi pentru fiecare stat
ce reprezentau un singur vot în adunare. Adunarea era abilitată să se ocupe de orice problemă
care intra în sfera de activitate a societăţii. Hotărârile se luau prin vot unanim şi sesiunile
adunării aveau loc o dată pe an. Consiliul reprezenta organul executiv al Societăţii Naţiunilor şi
era alcătuit din membrii permanenţi: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Italia şi
Japonia şi din alţi 4 reprezentanţi aleşi de către Adunarea europeană. Secretariatul general al
Societăţii Naţiunilor era alcătuit din secretarul general, numit de către Adunarea europeană şi din
personalul necesar pentru exercitarea atribuţiilor. Adunarea Naţiunilor Unite îşi desfăşura
lucrările sesiunilor anuale în cadrul comisiilor sale. Acestea erau în număr de 6 după cum
urmează: comisia nr. 1 pentru chestiuni constituţionale; comisia nr. 2 pentru organizarea tehnică;
comisia nr. 3 Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională; comisia nr. 4 pentru organizarea
Secretariatului şi finanţarea Societăţii; comisia nr. 5 pentru admiterea noilor membri; comisia nr.
6 pentru mandate, armamente, arme economice .
Toate tratatele de pace adoptate la Versailles includeau în prima lor parte Pactul
Societăţii Naţiunilor (art. 1-26), cu anexa membrilor fondatori ai Societăţilor Naţiunilor
semnatare ale Tratatului de Pace, care la 26 aprilie 1919 au aprobat acest Pact. O analiză a
principalelor articole ale Pactului Societăţilor Naţiunilor evidenţiază faptul că respectiva
organizaţie nu putea să aibă o eficienţă reală, ceea ce marca posibilitatea reală redusă de
soluţionare a cazurilor de forţă majoră. Sancţiunile economice reprezentau în mod concret,
riposta minimă pe care Societatea Naţiunilor o putea lua faţă de statele agresoare. Sancţiunile
militare şi politice erau inoperante.
3.3.3.1.Protocolul de la Geneva . Având în vedere punctele slabe din activitatea Societăţii
Naţiunilor, unii oameni politici precum Eduard Herriot, au propus la cea de a 5-a sesiune a
Adunării Societăţii Naţiunilor din septembrie 1924, stabilirea unui sistem de reglementări a
conflictelor internaţionale prin arbitrajul Societăţii Naţiunilor. Proiectul nu a fost acceptat deşi a
fost cunoscut sub denumirea de Protocolul de la Geneva din 2 octombrie 1924. Principiul
fundamental al Protocolului postula că nici un stat nu-şi poate face dreptate singur, războiul fiind
considerat şi calificat ca o crima internaţională, adică era scos în afara legii În esenţă, clauzele
Protocolului precizau ca obligatorie procedura paşnică de rezolvare a conflictelor internaţionale,
calificau agresorul, impuneau sancţiunile şi permiteau statelor să stabilească un program de
reducere a înarmărilor. Abia în anul 1928, aceste idei generoase se vor concretiza în Tratatul de
la Paris (28 august 1928) de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale, România
devenind parte la acest tratat la 21 martie 1929.
Societatea Naţiunilor a fost confruntată în tot timpul existenţei sale cu cele două
probleme capitale ale perioadei interbelice: dezarmarea şi securitatea. În acest sens au fost create
grupări regionale precum: Mica Înţelegere (formată în anul 1922 din: România, Cehoslovacia şi
Iugoslavia), Antanta Balcanică (formată în anul 1934 din: România, Turcia, Grecia şi Iugoslavia)
şi Antanta Baltică (1934 formată din următoarele state: Letonia, Lituania şi Estonia). Formate
din state membre ale Societăţii Naţiunilor, aceste organizaţii regionale reprezentau etape în
procesul de realizare a unităţii politice europene. Societatea Naţiunilor a fost un instrument prin
care statele lumii, dar mai ales cele europene, au încercat să apere sistemul socio-politic creat în
urma păcii de la Versailles. În pofida limitelor sale, Societatea Naţiunilor a favorizat procesul de
unificare europeană şi a însemnat o mare experienţă pe drumul parcurs de către statele europene
pentru realizarea unui sistem de relaţii interstatale bazate pe principiul dreptului. La mijlocul
deceniului al treilea al secolului trecut, s-a realizat o uşoară apropiere de foştii adversari.
Reconcilierea franco-germană, urmată de intrarea Germaniei în Societatea Naţiunilor şi de
admiterea sa ca cel de al 5-lea membru al Consiliului, pe picior de egalitate cu Franţa, Anglia,
Italia şi Japonia, prefigura o destindere reală a atmosferei politice europene. Reconcilierea din
domeniul politic a fost urmată de cea din domeniul economic şi din alte domenii.
0.5 3.3.4.Criza economică din 1929-1933. Soluţii de ieşire din criză.
Al doilea deceniu interbelic a început cu o puternică criză, care a avut un impact şi consecinţe
nemaiîntâlnite până atunci în economia mondială. Aşa numitele cicluri de avânt şi de declin erau
cunoscute încă din secolul al-XX-lea. La începutul anilor ’20, un economist rus, N. D.
Kondratiev, ulterior una din victimele epurărilor staliniste, a descoperit un model de dezvoltare
economică începând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea printr-o serie de „valuri lungi“. Prin
teoria sa, el a precizat că „valul lung“ al economiei mondiale trebuia să ajungă în punctul cel mai
de jos la sfârşitul primului deceniu interbelic. (10; 109)
Criza din 1929-1933 a provocat un adevărat şoc psihologic. Nedumerirea şi pesimismul au pus
stăpânire chiar pe cele mai limpezi şi mai optimiste cugetări. Credinţa într-un progres nesfârşit,
socotită odinioară intangibilă şi indiscutabilă, scria René Guénon în anul 1931 – nu mai era admisă
unanim. Unii au început să întrevadă, vag sau nu, confuz sau nu, că civilizaţia occidentală, în loc
să-şi continue neântrerupt dezvoltarea, risca să ajungă la un punct mort, însăşi bazele ordinii
economice şi sociale fiind ameninţate. Toate componentele fundamentale ale liberalismului –
individualismul, libera iniţiativă, determinarea preţurilor prin jocul concurenţei – au intrat în
derută. (1; 106)
Cauzele crizei au fost multiple şi variate ca surse. Dezbaterea teoretică asupra cauzelor şi inter-
pretărilor celei mai mari crize a capitalismului modern încă nu s-a încheiat. Cel mai adesea, criza
a fost explicată prin dislocarea comerţului mondial şi a economiilor naţionale în timpul primei
conflagraţii mondiale. Alţi specialişti au explicat criza printr-un accident de parcurs al
liberalismului sau prin excesul de raţionalizare economică, îndeosebi în SUA şi Germania, unde
maximumul de organizare a producţiei şi a muncii a fost însoţit de maximumul de şomaj. Pierre
Milza şi Serge Berstein consideră că trei factori destabilizatori au fost în principal vinovaţi de
apariţia crizei: un consum înfrânat de permanenţa comportamentului de austeritate şi
economisire, moşteniri ale unei civilizaţii rurale ce privea cu suspiciune şi chiar revoltător
facilităţile de satisfacţii materiale oferite de producţia industrială de masă; efortul de investiţii
din anii ’20 a fost însoţit de riscuri şi dezechilibre ca şi derapaje financiare; abuzul de credite de
consum şi de speculaţii bursiere care s-a practicat în SUA în anii primului deceniu interbelic.
Criza s-a manifestat în principal prin scăderea dramatică a preţurilor care la rândul ei a antrenat o
puternică contracţie a valorii producţiei, creştere bruscă a şomajului şi a falimentelor comerciale şi
industriale. Cu excepţia URSS, lumea întreagă a fost atinsă, cu atât mai uşor cu cât nu regăsise
după un deceniu de la sfârşitul conflagraţiei, un echilibru economic satisfăcător. În această lume
nerefăcută după război, cele trei puncte slabe ce caracterizau prosperitatea anilor ’20 au fost
pretutindeni prezente: criza agricolă de supraproducţie însoţită de scăderea preţurilor şi a
veniturilor ţărănimii; criza de suprainvestiţii speculative în sectoarele pilot ale economiei şi criza
financiară. (7; 232)
Criza a atins iniţial economia germanică mai fragilă dar mai ales dependentă de creditul ame-
rican. În primăvara anului 1931, falimentul băncii Kredit Anstalt din Viena a antrenat prăbuşirea
întregului sistem bancar austriac. Prin ricoşeu, băncile germane, foarte implicate în economia
austriacă, au intrat în rândul lor în criză. Cancelarul german Bruning a decretat închiderea tuturor
băncilor şi izolarea mărcii de lumea exterioară. Dar Germania în criză va cuceri sistemul bancar
englez. Odată cu Londra principalul releu financiar între SUA şi restul lumii a fost atins.
Speranţele asupra lirei au obligat guvernul britanic să abandoneze Gold Exchange Standard în
septembrie 1931. Această decizie va afecta grav Banca Franţei şi Banca Japoniei care deţineau
depozite de lire în calitate de monedă de schimb. Ţările subdezvoltate şi în curs de industrializare
au fost cele mai lovite, deoarece economia lor depindea de comerţul cu produse agricole şi
materii prime. În cinci ani, din 1929 şi până în 1933, depresiunea a distrus cei trei piloni ai
economiei mondiale: producţia; circulaţia internaţională de mărfuri şi capital, sistemul monetar
internaţional.
Toate statele, datorită profunzimii şi amplorii pe care a avut-o criza, au căutat soluţii pentru
relansarea economică şi depăşirea dificultăţilor sociale. Au fost aplicate, experimental, mai multe
soluţii însă două s-au particularizat în mod deosebit. Deflaţia a fost soluţia practicată în Germania
şi Franţa. Aceasta avea ca pârghie principală menţinerea echilibrului bugetar prin reducerea
cheltuielilor publice şi stabilirea balanţei comerciale printr-o scădere a preţurilor de revenire

 Convertibilitatea lirei în aur.


favorabilă exportului, însă obţinută printr-o scădere drastică a salariilor. Experimentul aplicat n-a
fost viabil şi în 1935 a eşuat. Efectele n-au fost cele dorite deoarece indicele exportului produselor
industriale a coborât dramatic. În Germania, de exemplu, maximumul de raţionalizare a fost însoţit,
aşa cum s-a mai spus, de maximum de şomaj. Deflaţia, acolo unde a fost aplicată, nu numai că nu a
reuşit să producă efecte pozitive ci a adâncit depresiunea economică deja generată de insuficienţa
monedei şi a creditului.
Acceptarea deficitului bugetar – inflaţia – a fost cea de-a doua cale preconizată şi care a
condus în cele din urmă şi la scoaterea economiei mondiale din criză. Această soluţie a apărut pe
terenul unor ample dispute teoretice în generaţia specialiştilor deceniului al patrulea care l-a avut
în fruntea sa, indiscutabil, pe economistul şi gânditorul J. M. Keynes. (6; 49)
Laturile esenţiale ale modelului keynesist au fost temeinic studiate aşa încât o abordare
sintetică este legitimă. Vom reţine aici doar esenţa demonstraţiilor sale şi aceasta pentru că s-au
produs când eşecul provocat de marea depresiune a determinat o revoluţionare a concepţiilor
privind politica economică, cele mai importante expresii ale acesteia fiind naţional-socialismul
german al lui Hitler şi New Deal-ul lui Roosevelt.
Mai întâi, analizând producţia într-o altă manieră, Keynes a conchis că pentru stabilirea
echilibrului economic şi utilizarea deplină a forţei de muncă, era imperioasă intervenţia statului.
Cunoscând mecanismul de funcţionare a producţiei materiale, J. M. Keynes a oferit puterii
centrale un îndreptar legitim de intervenţie într-o viaţă economică în continuă schimbare, fără de
care nu puteau avea loc urmări favorabile pe toate planurile. Esenţa politicii economice dirijiste
preconizate de J. M. Keynes a constat în luarea şi aplicarea unor măsuri de control menite a
determina o concordanţă între înclinaţia spre consum şi imboldul la investiţii, pentru a statornici
un volum global de producţie cât mai apropiat de nivelul corespunzător ocupării depline a forţei
de muncă.
Peste teorii şi principii multe state au apelat la modelul keynesist ca la singura alternativă
care ar fi putut evita cutremurele sociale şi înlocuirea integrală a liberalismului cu o economie
sub regim politic autoritar. Gradul, formele şi denumirea dirijismului, ca expresii ale
interveţionismului etatist, au diferit de la un stat la altul în raport de contextul istoric, de stadiul
de dezvoltare şi de puterea de înţelegere a conceptului. (1; 133)
În Germania, implicarea statului în economie s-a făcut în numele naţional-socialismului
exprimând dirijismul de natură totalitară, mai ales în timpul lui A. Hitler, ridicat până la aberante
metode de exterminare a unor categorii de cetăţeni după criterii etnice, rasiale.
În Italia, intervenţionismul etatist s-a manifestat în varianta dirijismului corporativ cu grave
încălcări ale democraţiei. Modelul dirijismului a fost folosit autoritar în Germania, România şi
Ungaria.
În URSS, intervenţia statului în economie s-a bazat pe mecanismul planificării
economice. Aici planificarea a fost dusă până la extrem prin înlocuirea mecanismelor normale de
piaţă şi preţurile variabile cu un set arbitrar de preţuri.
În statele cu tradiţii democratice, încercările extreme de control politic în economie nu au
dat rezultate, întrucât au continuat să practice, chiar în condiţiile aplicării modelului dirijist, o
politică derivată din constituţionalismul liberal. În plus, dacă noua orientare a cerut statului să
dirijeze economia, nu a pretins câtuşi de puţin să substituie regimul capitalist cu unul de
socializare tip marxist sau cu unul totalitar.
Expresia cea mai elocventă a dirijismului liberal a fost New-Deal-ul american lansat de
preşedintele Fr. D. Roosevelt. În discursul pronunţat de acesta la Convenţia democrată de la
Chicago, pe 2 iulie 1932, lansând ieea New-Deal-ului afirma: „Vă chem, şi mă angajez eu
însumi, să realizăm o nouă împărţire a cărţilor pentru poporul american. Ca toţi cei de faţă să fim
noi înşine profeţii unei noi ordini, a competenţei şi curajului. Este mai mult decât o campanie
politică, este o chemare sub arme“. (7; 239) În concepţia preşedintelui american fenomenele de
criză nu puteau fi înlăturate decât prin stoparea scăderii preţurilor şi creşterea profiturilor. O
primă măsură a fost luată la 19 aprilie 1933 când şi SUA abandonează etalonul aur,
convertibilitatea dolarului în aur este suspendată, şi a devalorizat dolarul cu până la 50%. Alte
măsuri cuprinse în New-Deal: controlul preţurilor, al creditului, al puterii de cumpărare,
remonetizarea parţială a capitalului. Totodată, statul a concentrat uriaşe fonduri pe calea
împrumuturilor bancare în vederea subvenţionării industriei şi finanţarea de lucrări publice,
pentru redresarea şomajului. Programul lui Roosevelt a fost apreciat drept „unul din proiectele
cele mai revoluţionare şi cele mai importante în vederea controlului industriei ce-a fost vreodată
elaborat în Statele Unite“. (1; 145)
Reţinem aici, în concluzie, că, pe poziţie de placă turnantă, criza din 1929-1933 a orientat
societatea spre alte alte modele economice decât cel liberal, că după părerea multor specialişti,
criza economică a fost de conjunctură în apusul Europei, acolo unde societatea a înregistrat
progrese evidente, şi de repercursiune în estul şi sud-estul Europei, zone în care procesul
respectiv s-a aflat pe alte coordonate. Prin aceasta s-a produs o mutaţie decisivă în istoria
omenirii. Dacă omenirea a scăpat până astăzi de repetarea crizei de tip 1929-1933, meritul
revine, fără îndoială, funcţiei noi pe care statul o îndeplineşte, responsabil principal al bunului
mers al maşinii economice. (3; 516) Pe de altă parte, trebuie subliniat că urmările politice ale
crizei din 1929-1933 au fost mai puternice şi mai nefaste pentru omenire decât consecinţele ei
economice. Impactul crizei cu politica a fost deosebit de dur în Occident şi Europa centrală. În
Germania ea a dus la dictatura nazistă, în Franţa şi Anglia a dus la dezagregarea executivului şi
instabilitate ministerială (Paris) şi la un reflux electoral în favoarea conservatorilor (Londra).
Temerile politice au împiedicat cooperarea economică, esenţială în redresarea şi restaurarea
încrederii. Preocupările pentru îndepărtarea dificultăţilor materiale şi financiare au distras atenţia
oamenilor de stat de la pericolele politice iminente – revizionismul şi revanşismul – şi au izolat
naţiunile, prejudiciind speranţa de securitate.
Guvernanții, teoreticienii de tot felul au încercat soluții pentru ieșirea din criză. Printre
aceste inițiative poate fi menționată reactivarea unui mai vechi proiect de formare a Uniunii
Statelor Europene, susținut cu energie de către Aristide Briand.
La 5 septembrie 1929, Aristide Briand a expus în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor un
proiect de uniune europeană având acordul guvernului francez. Argumentele aduse în sprijinul
propunerii sale au avut în vedere numeroasele impasuri în care s-a aflat Societatea Naţiunilor pe
parcursul deceniului 1920-1930. Argumentul hotărâtor adus în analiză de către diplomatul francez
a fost acela că în faţa pericolelor şi a crizelor tot mai grave care ameninţau Europa, statele acesteia
trebuiau să se unească într-o structură federativă pentru a diminua neînţelegerile. Acordul sovieto-
german din anul 1926 şi colaborarea militară clandestină dintre cele două state, exportul revoluţiei
comuniste hotărâtă de Komintern, izolarea Uniunii Sovietice, ascensiunea la putere a regimului
fascist în Italia, agresivitatea revizionismului maghiar şi bulgar, criza internă din Iugoslavia,
rivalitatea franco-italiană în Balcani şi în zona danubiană constituiau germenii unor viitoare crize şi
conflicte în Europa. În opinia lui Aristide Briand „chestiunea Europei federalizate” presupunea o
„solidaritate necesară între europeni, de manieră să împiedice războiul” fără „a încălca principiile
suveranităţii şi independenţei”. Era nevoie, afirma cu prudenţă A. Briand, „de o simplă apropiere
economică şi politică” care asigura un „fel de legătură federală”.
Adunarea Societăţii Naţiunilor nu a respins proiectul lui A. Briand şi i-a cerut acestuia să-
şi clarifice ideile într-un proiect de federalizare care să fie supus analizei guvernelor naţionale. La 1
mai 1930, A. Briand a prezentat Memorandum-ul său asupra organizării uniunii federale europene.
Acest Memorandum prevedea constituirea unei Asociaţii Europene formată prin asocierea statelor
continentului. Structura federalistă creată ar fi trebuit să dispună de următoarele organisme de
conducere: Conferinţa Europeană – organism director şi reprezentativ, Comitetul Politic permanent
– organism de studiu şi de acţiune, Secretariatul si Tribunalul.
Proiectul Briand încerca să găsească mijloace pentru ameliorarea crizei economice şi insista asupra
necesităţii de a subordona problemele politice celor economice. Din punct de vedere economic se
consideră că solidaritatea guvernelor ar putea înfăptui o piaţă comună şi o politică vamală adecvată
acestei pieţe. Reacţiile guvernamentale, după ce au primit şi analizat Memorandum-ul lui Briand,
au demonstrat o anumită lipsă de înţelegere din parte majorităţii miniştrilor şi diplomaţilor vremii,
dominată de ideea suveranităţii şi obsesia frontierelor. Memorandum-ul asupra uniunii europene şi
proiectul de organizare pe care îl conţinea au fost respinse de 15 state europene. Doar Iugoslavia a
dat un răspuns favorabil, în timp ce România a dat un răspuns prudent.
Chiar dacă susţinea ideile generoase ale apărării şi menţinerii păcii, precum şi cea a
egalităţii în luarea deciziilor, proiectul a fost atacabil în instrumentele sale organizatorice şi în
unele ţeluri ascunse. Comitetul politic preconizat a fi conducător leza, totuşi, suveranitatea statelor,
iar intenţia Franţei de a conduce această organizaţie nu a putut fi ascunsă. Faptul că nu a fost lipsit
de carenţe a constituit unul dintre factorii care au determinat reacţia de respingere a acestui proiect.
În acest sens, Edward Beneş, preşedintele Cehoslovaciei, spunea: „Această încercare de
federalizare vine prea târziu sau prea devreme. Prea târziu pentru că ne aflăm la sfârşitul euforiei
europene. Dacă propunerea ar fi fost făcută imediat după Lucarno, am fi putut reuşi punerea
bazelor Uniunii europenilor. Prea devreme, pentru că Europa nu este încă conştientă de groaznicele
consecinţe ale crizei economice mondiale”.
Nicolae Titulescu, analizând proiectul lui A. Briand, a remarcat faptul că ideile acestuia
au fost interpretate greşit şi tendenţios de către mulţi diplomaţi şi analişti. Diplomatul român a
sesizat şi accentuat faptul că Memorandum-ul Briand urmărea ca obiectiv imediat rezolvarea crizei
economice şi nu a pus niciodată problema ca Europa „să fie contopită într-un singur stat”.
Respingerea Memorandum-ului propus de către A. Briand a avut cauze multiple ce nu trebuie
cantonate numai la problema naţionalistă. Eşecul nu l-a demobilizat pe A. Briand. Acesta a propus
şi a reuşit crearea în cadrul Societăţii Naţiunilor a unei Comisii de studiu pentru uniunea
europeană. Proiectul de uniune europeană elaborat de Aristide Briant a rămas în arhive. Lumea
europeană încă nu era pregătită pentru uniune, dar ideile sale merită atenţie şi astăzi.

0.6 3.4. Îndrumar pentru autoverificare


2.4.1. Sinteza unităţii de studiu 2

Războiul mondial (1914–1918) a costat foarte scump pe beligeranţi în special statele


europene care au suferit pierderi umane, materiale şi financiare neînchipuit de mari. Declinul
economic al Europei în raport cu lumea industrială europeană a fost prompt sancţionat de SUA şi
Japonia. În ceea ce priveşte SUA, acestea au fost printre marile beneficiare. De acum înainte,
foarte puţine domenii industriale vor scăpa concurenţei americane. Oamenii de afaceri americani
au pus la punct un program de cucerire a pieţelor externe asociind industria, comerţul şi băncile.
SUA şi-au dezvoltat flota comercială pentru a efectua transporturile pe care flota britanică nu le
mai putea asigura. Ajunsă în doi ani pe locul doi în lume, ea a devenit un factor de expansiune
comercială ameninţând serios rolul de „angrosist“pe care-l „juca“ încă Marea Britanie. Curând
New Yorkul va lua locul Londrei pe piaţa financiară a lumii.
Refacerea postbelică, prefacerile adânci de restaurare pe baze moderne a economiilor
noilor state europene, care trebuiau să le asigure demnitatea în lume şi succesul în competiţia pe
piaţa mondială cu ţările industrializate din centrul şi apusul continentului, deveneau posibile
numai prin promovarea progresului tehnic, prin sporirea investiţiilor de capital, prin accelerarea
şi diversificarea producţiei de fabrică şi a întregii economii, prin creşterea ponderii produsului
social şi a venitului naţional, prin acordarea unei importanţe mai mari factorilor autohtoni –
mijloace băneşti, forţă de muncă şi de conducere – şi restrângerea penetraţiei finanţei străine,
prin sporirea rolului intervenţionist al statului şi a contribuţiei învăţământului, ştiinţei şi culturii
în activitatea economică. Perioada 1929-1933 reprezintă, pentru omenire, eşecul tentativei şi al
efortului de a restabili componentele esenţiale ale doctrinei liberale în economie. Criza din 1929-
1933 a orientat societatea spre alte alte modele economice decât cel liberal, că după părerea
multor specialişti, criza economică a fost de conjunctură în apusul Europei, acolo unde societatea
a înregistrat progrese evidente, şi de repercursiune în estul şi sud-estul Europei, zone în care
procesul respectiv s-a aflat pe alte coordonate. Depresiunea a distrus cei trei piloni ai economiei
mondiale: producţia; circulaţia internaţională de mărfuri şi capital, sistemul monetar
internaţional. Prin aceasta s-a produs o mutaţie decisivă în istoria omenirii. Urmările politice ale
crizei din 1929-1933 au fost mai puternice şi mai nefaste pentru omenire decât consecinţele ei
economice. Impactul crizei cu politica a fost deosebit de dur în Occident şi Europa centrală. În
Germania ea a dus la dictatura nazistă, în Franţa şi Anglia a dus la dezagregarea executivului şi
instabilitate ministerială (Paris) şi la un reflux electoral în favoarea conservatorilor (Londra).
Guvernanții, teoreticienii de tot felul au încercat soluții pentru ieșirea din criză. Temerile politice
au împiedicat cooperarea economică, esenţială în redresarea şi restaurarea încrederii.
Preocupările pentru îndepărtarea dificultăţilor materiale şi financiare au distras atenţia oamenilor
de stat de la pericolele politice iminente – revizionismul şi revanşismul – şi au izolat naţiunile,
prejudiciind speranţa de securitate.

3.4.2. Concepte şi termeni de reţinut


-refacerea economică postbelică ;
-reconversia economiei de război ;
-teoria economică a lui J.M. Keynes ;
-principiile taylerismului ;
-americanizarea economică a lumii
-Protocolul de la Geneva
-crah bancar
-Planul Young
-Planul Dawes
- tarif vamal protecționist
- New Deal, Brain Trust,
3.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
Ce factorii au determinat criza economică din perioada 1918-1924 ?
Cum poate fi explicat faptul că Europa a pierdut poziția dominantă în economia mondială ?
Care au fost condițiile care au permis Statelor Unite să devină prima putere economică a lumii ?
Ce semnificație are pentru politica mondială crearea Societății Națiunilor ?
Care a fost poziția marilor puteri față de Societatea Națiunilor ?
Care au fost formele de manifestare ale crizei economice în economia mondială ?
Prezentați strategiile de ieșire din criză adoptate de marile puteri pe plan intern .
Care au fost consecințele politice și sociale ale crizei în Germania ; Italia ; Japonia, Franța
etc.?
Care a fost rezultatul acțiunii Societății Națiunii pentru adoptarea unor măsuri anticriză pe
plan internațional ?

3.4.4. Bibliografie obligatorie


Emilan Bold, Ion Ciupercă, Europa în derivă, Iași, Editura Demiurg, 2002.

Jean - Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale, 1919-1947, vol I, București, Editura
Științelor Sociale și Politice, 2006.
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar Print, 1999.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
Eric Holbsbawm , Secolul extremelor, Bucureşti, 1994.
Raymond Poincarè, Au service de la France. Neuf annees dessauvenirs, vol. IV, Paris, 1926.
Henry Kissenger, Diplomaţia, Bucureşti, 1998.
Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. (1900-1945,
Bucureşti, 1998.
Hard Lidell B. H., Stratégie, Wiesbaden (f.a.).
Erich von Ludendorff, Memorii, București, 1922
G. Clemenceau, Măreţia şi amărăciunile unei victorii. Memorii, Bucureşti (f.a.).
Larousse, Istoria universală, vol. 3, Bucureşti, 2006
Istoria militara a poporului roman, vol. 5, Bucuresti, 1988

Larousse, Istoria universală, vol III, Evoluția lumii contemporane, București, Editura
Univers Enciclopedic, 2006.
Viorica Moisuc, Istoria relațiilor internaționale, București, Editura Fundației România
de Mâine, 2002.
Joseph S. Nye, Descifrarea conflictelor internaționale, București, Editura Antet, f.a.
Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, București, Editura Comunicare.ro, 2002.
Gavriil Preda, Istoria Europei şi a Uniunii Europene, Editura Universităţii “Petrol Gaze”
din Ploieşti, 2005.
UNITATEA DE STUDIU 4. COLONIALISM ŞI ANTICOLONIALISM ÎN
PERIOADA INTERBELICĂ.
4.1. Introducere
Coloniile au participat, voluntar sau nu, la efortul de război European. Ele au
trimis oameni pe front sau în locurile de muncă vacante, și-au mărit producția agricolă pentru a
aproviziona Europa. Sistemul rechizițiilor sau al culturilor obligatorii le-a sporit și mai mult
dependența față de metropole. La sfârșitul conflagrației mondiale, popoarele colonizate,
conștiente de efortul făcut, au sperat într-o ameliorare a soartei lor. Aspirațiile lor spre
independență au fost încurajate de principiile wilsonieine de autodeterminare a popoarelor, ca și
de doctrina comunistă. Primele manifestări de emancipare națională au avut loc în India, încă
din 1919, apoi în Egipt și Africa de Nord. Deși nu au avut succes, manifestările respective au
marcat o schimbare capitală în relațiile dintre colonizatori și colonizați. Aceștia din urmă doreau
ca raporturile cu metropola să fie bazate pe drept și nu pe forță. Aspiraţiile naţionale ale
popoarelor colonizate erau puse sub semnul îndoielii şi negate. În această perioadă prin scrierile
politice, sociologice şi chiar literare s-a elaborat o adevărată doctrină a colonizării care justifica,
pe temeiuri economice, istorice şi morale, dominaţia europeană asupra altor continente.

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu


-Obiectivele unităţii de studiu 4 sunt :
-cunoașterea rivalităților dintre marile puteri pentru împărțirea fostelor colonii otomane
și germane ;
-prezentarea metodelor și mijloacelor de expasiune colonială a puterilor extraeuropene
- cunoașterea formelor de acțiune a coloniilor pentru ameliorarea situației lor politico-
statală;
Studenții vor putea evalua căile de afirmare a naționalismelor autohtone din colonii;
-vor sesiza și explica deosebirile dintre politica colonială a marilor puteri;
-vor cunoaște și argument relația dintre naționalismul arab și interesele petroliere .
.

4.3. Conţinutul unităţii de studiu


4.3.1. Problemele coloniale
Între cele două războaie mondiale, evoluţia colonialismului era acceptată fără prea mari
probleme de majoritatea populaţiei. Ascensiunea şi creşterea popularităţii forţelor politice
naţionale din cadrul dominioanelor au condus la punerea sub semnul întrebării a sistemului
colonial.
Evoluţia imperiului britanic spre formarea „Commonwealth-ului naţiunilor“ a fost
marcată de slăbirea relaţiilor politice cu dominioanele şi de o tentativă de restrîngere a legăturilor
economice în cea mai mare colonie a Coroanei britanice, India. Însă, Londra a întîmpinat
rezistenţa unui puternic curent naţionalist condus de Gandhi.
Franţa a fost mai preocupată să-şi menţină autoritatea asupra imperiului fără să
întreprindă reforme care să vină în întîmpinarea revendicărilor naţionaliste. Primul război
mondial nu a provocat o declanşare a discuţiilor pe marginea temeiurilor dominaţiei coloniale
asupra popoarelor de peste mări. Acestea erau convinse că sunt însărcinate cu o misiune
umanitară şi civilizatoare. Aspiraţiile naţionale ale popoarelor colonizate erau puse sub semnul
îndoielii şi negate. Pentru omul politic britanic, de exemplu, militantul naţionalist indian Gandhi
nu era decît un „fachir pe jumătate dezbrăcat“ (2; 288). În această perioadă prin scrierile politice,
sociologice şi chiar literare s-a elaborat o adevărată doctrină a colonizării care justifica, pe
temeiuri economice, istorice şi morale, dominaţia europeană asupra altor continente.
Dacă aceasta a fost dominanţa gîndirii europene la nivelul elitelor trebuie arătat totuşi că,
după încheierea primei conflagraţii mondiale, apar voci care pun în discuţie termenele dominaţiei
coloniale. Andre Gidé denunţă abuzurile coloniale în cartea sa „Călătorie în Congo“ (1928).
Ideile lansate de preşedintele american W. Wilson, crearea Societăţii Naţiunilor care a înscris în
Charta sa principii generoase, destrămarea imperiilor austro ungar, otoman, ţarist şi desăvârşirea
procesului de afirmare naţională în Europa au favorizat apariţia mişcărilor de eliberare naţională
în colonii.
La originea acestor mişcări s-au aflat intelectuali, funcţionari şi oameni de afaceri formaţi
în universităţi europene: Gandhi, Nehru în India; Bourguiba în Tunisia; Seokarno în Indonezia,
Ferhat Abbas în Algeria. În prima fază, aceste mişcări nu şi-au propus să rupă total legăturile cu
metropola ci doar reforme de esenţă în domeniul economic şi social.
4.3.2. Probleme specifice imperiului colonial britanic
Supunând imperiul britanic la un efort de război căruia i-a făcut cu greu faţă, prima mare
conflagraţie a secolului XX a subminat coeziunea acestuia. Metropola a fost obligată să-şi
asocieze dominioanele la efortul de război. Pentru a obţine participarea lor, cu aproape două
milioane de combatabţi, Londra a trebuit să efectueze o reajustare a relaţiilor constituţionale între
părţile componente ale imperiului (2; 290). Asfel că, la Conferinţa de Pace dominioanele vor
face figură de state aproape independente. Unele dintre ele vor lua atitudini care făceau notă
aparte faţă de Foreign Office. La Conferinţa imperială din 1926, lordul Balfour a găsit o formulă
acceptabilă – British Commonwealth of Nations – prin care se stabilesc noi raporturi între
Metropolă şi Canada, Noua Zeelandă, Australia, Irlanda şi Uniunea Sud Africană. Legăturile
care se vor menţine vor fi aproape simbolice. Nu acelaşi statut îl va primi India. De aceea,
indienii care participaseră la efortul de război cu aproape un milion de oameni, vor intensifica
mişcarea de eliberare naţională, marcată prin acţiuni de nesupunere civică şi de protest.
La 2 aprilie 1918, David George Lloyd anunțase public că Marea Britanie va acorda
independența Indiei într-un viitor nu foarte îndepărtat. Dar în februarie 1919, în Consiliul
Consultativ din Delhi a fost prezentată legea Rowaltt prin care în India se restabileau poliția
secretă, starea de asediu și cenzura. A izbucnit o uriașă revoltă sub conducerea lui Mohandas
Karamchand Gandhi, supranumit ”Mahatma” adică ”om cu suflet mare”. În ziua de 6 aprilie
1919, declarată zi a pocăinței au avut loc mari demonstrații antibritanice în toată India. Multe
dintre acestea s-au transformat în ciocniri sângeroase cu forțele coloniale engleze. De exemplu,
la Armristar, în Punjab, englezii au deschis focul și au ucis 379 de oameni. Amploarea crescândă
a revoltelor antiengleze a obligat Camera Comunelor să adopte actul numit ”Reformă a
guvernării Indiei”, document care a provocat noi reacții din partea populației Indiei. Partidul
Congresul Național Indian, condus de Gandhi, a chemat la 1 august 1920, poporul la o acțiune de
nesupunere civică. Forțele de ordine au provocat furia mulțimii în timpul unei procesiuni
religioase desfășurate la 4 februarie 1922, în localitatea Ceauri-Ceaura, districtul Gerakhpur,
incident care s-a soldat cu moartea a 22 de polițiști. Conducerea partidului Congresul Național
Indian, în frunte cu Gandhi, a hotărât oprirea acțiunii de nesupunere civică. La 10 martie 1922,
Gandhi a fost arestat, judeact și condamnat la 6 ani închisoare, eveniment care a provocat un
vizibil regres în activitatea partidului Congresul Național Indian.
Criza dominației engleze s-a manifestat și în Egipt. În anul 1914, guvernul englez
transformase regimul de ocupație din Egipt și protectorat. A luat ființă un partid politic condus
de către Saad Zahlul-pașa, numit Partidul Delegației (Wafd). La sfârșitul războiului, liderii
politici din Egipt au cerut guvernului de la Londra independența și dreptul de participa la
Conferința de Pace de la Paris. Faptul că autoritățile de la Londra nu au luat în seamă cererile
wafdiștilor, a generat un număr mare de acțiuni antibritanice în tot Egiptul. Forțele coloniale au
trecut la represalii, arestându-l pe Saad Zahlul-pașa și alții fruntași politici în martie 1919. Atunci
s-a declașat o puternică răscoală împotriva străinilor, care a fost oprită abia după eliberarea
fruntașilor wafdiști. Negocierile dintre liderii egipteni și britanici privind abolirea protectoratului
nu au avut succes, și în decembrie 1921 au început noi tulburări, care s-au transformat într-o
răscoală antibritanică. Deși măsurile de reprimare au fost dure, revolta risca să ia proporții
imprevizibile, situație care a determinat guvernul de la Londra să ajungă la un compromis cu
liderii politici egipteni. La 23 februarie 1923, a fost semnat un acord princare Egiptul a fost
declarat independent, dar trupele britanice au rămas în continuare pe teritoriul statului egiptean,
motivând aceasta prin ”dreptul Angliei de a apăra Egiptul”. Canalul de Suez a rămas mai departe
sub control străin. La 15 martie 1923, sultanul Ahmed Faud a devenit rege al Egiptului, iar la 19
aprilie același an a intrat în vigoare prima Constituție a Egiptului modern. La alegerille din 27
septembrie 1923, partidul Wafd a obținut o victorie zdrobitoare, iar Saad Zahlul-pașa a devenit
șef al guvernului la 28 ianuarie 1924.
Dacă în perioada interbelică imperiul colonial francez pare bine articulat în alcătuirea sa
şi aparent calm, nu aceaşi situaţie s-a întîmplat cu imperiul britanic care a fost obligat să accepte,
în cele din urmă, independenţa și a altor colonii. După evenimentele din 1919 cînd Afganistanul
a atacat India Britanică, Londra pierde controlul asupra acestei ţări. Arabia Saudită, în schimb,
şi-a obţinut independenţa prin tratatele semnate la 20 mai 1927.
În Palestina politica pro-arabă a englezilor se confruntă cu promisiunile făcute evreilor,
care se instalează în număr tot mai mare în acestă țară arabă. Ciocnirile dintre comunitățile
arabilor palestinieni și cele ale evreilor imigranți au cunoscut forme tot mai violente, situație care
a determinat guvernul britanic să preconizeze o împărțire a teritoriului Palestinei în anul 1937,
iar în 1939 a interzis orice imigrație evresiască în Palestina.
În ceea ce priveşte Irakul, englezii s-au confruntat cu o mare răscoală în regiunea
Eufratului, izbucnită ca urmare a impunerii pe tronul ţării a regelui Faisal, alungat de francezi din
Siria. În urma negocierilor guvernul irakian a acceptat pe Faisal în schimbul creării unui regat
ereditar. În 1929 înaltul comisar britanic pentru Irak, Sir Gilbert, a propus guvernului irakian un
tratat prin care ţara devenea independentă şi putea să adere la Liga Naţiunilor. Tratatul a fost
semnat în 1930, însă prin acesta Anglia îşi menţinea controlul şi influenţa, deoarece avea
permisiunea de a menţine baze militare, iar în timp de război putea folosi teritoriul irakian. În
plus, avea şi controlul asupra exploatării petrolului irakian.
Transiordania, regiune cu aproximativ 200.000 de locuitori, detaşată de Palestina de
guvernul britanic în anul 1922, obţine independenţa prin acordul semnat la 20 februarie 1928, cu
condiţia de a instaura un regim politic constituţional şi de a urma Londra în politica externă şi
economică. Interesele petroliere cunosc în perioada interbelică o creştere rapidă în orientul
Mijlociu. Lungii dominaţii turceşti şi mai scurtei tutele franco-britanice le va succede o nouă formă
de imperialism: cel al marilor companii petroliere engleze şi americane care îşi vor împărţi
prospectarea şi exploatarea aurului negru din regiune. Acest fapt va cunoaşte o intensitate şi mai
mare după cel de-al doilea război mondial cînd, practic, forma clasică a colonialismului dispare dar
este înlocuită cu una nouă.
4.3.3. Probleme specifice imperiului colonial francez
În Franţa, tema imperială, după încheierea primului război mondial, este exaltată constant
în mass media. Dealtfel, imperiul colonial francez atinge extinderea maximă acum: 12 milioane
de km² şi peste 70 de milioane de locuitori. Metropola a stabilit peste tot un regim de
administrare decentă ce putea să ţină în adormire naţionalismele din imperiul său. Totuşi, între cele
două războaie, mişcări naţionaliste apar şi se dezvoltă în imperiul colonial francez. Ideile liderului
naţionalist chinex Sun Yat- Sen au o mare influenţă în Indochina. În 1927 a fost creat un partid
naţional vietnamez după modelul celui chinez. În 1930 Nguyen Al Quae (viitorul lider comunist
cunoscut sub numele Ho Si Min) a fondat partidul comunist vietnamez care avea ca obiectiv lupta
pentru eliberare de sub dominaţia franceză şi obţinerea independenţei.
În Maroc, în 1919, mişcarea naţionalistă îşi va lua simbolic denumirea de Destour
(Constituţia). Naţionaliştii vor intreprinde o serie de revolte împotriva dominaţiei coloniale: contra
spaniolilor (1920-1926) şi apoi împotriva francezilor (1925-1926). La fel de activă va fi şi
mişcarea naţionalistă condusă de Ferhat Abbas în Algeria.
Nemulţumirile din Liban şi Siria au îmbrăcat forme violente. În august 1925 au avut loc
revolte care au fost reprimate sever de către generalul Sarrail şi ordinea a fost restabilită abia în
anul 1927 (4; 121). Siria şi Libanul vor primi, în urma acestor mişcări, constituţii care vor
reglementa viaţa publică şi politică în aceste ţări şi promisiunea că vor obţine independenţa în
următorii ani. Căderea Frontului popular de la putere în Franţa a făcut ca aceste promisiuni să nu se
materializeze.
În fața revendicărilor mișcărilor de eliberare din colonii, preocuparea majoră a metropoliei
a rămas menținerea autorității. Guvernele franceze au evitat reformele necesare și au ales calea
represiunii în fața problemelor fierbinți ca au apărut în diferitele puncte ale imperiului (Indochina,
Siria, Tunisia etc.). Imobolismul a fost baza politicii coloniale franceze din perioada interbelică.

4.3.4. Colonialismul repus în discuție


Perioada interbelică a fost și cea a repunerii în discuție a colonialismului în Europa, dar și
în mumeroase alte țări ale lumii, libere sau colonizate.
În Franța s-au ridicat voci împotriva războiului din Rif ( mai ales partidele de stânga –
comunist și suprarealiștii) sau împotriva abuzurilor din colonii. Astfel de reacții s-au întâlnit și alte
mari state europene, dar vocile acestea au constituit o minoritate, pentru că opinia publică era mult
mai preocupată de climatul internațional din Europa decât de cel din colonii.
Factorii care au favorizat apariția și afirmarea mișcărilor naționaliste în numeroase colonii au fost:
pierderea prestigiului european în anii 1914-1918; influența Revoluției bolșevice din Rusia (mai
ales în Asia); teoriile președintelui W Wilson; crearea Societății Națiunilor .
Mișcările naționale anticolonialiste au avut o serie de trăsături distincte precum:
- refuzul de a accepta în viitor dominația economică și politică a puterilor coloniale;
- crearea unor fundamente ideologice diferite de cele ale Occidentului : asiatismul,
islamismul, naționalismul arab etc ;
- la originea acestor mișcări se află lideri care provin din elitele locale: fii de șefi trib, de
notabilități economice, juridice, intelectuale etc., care s-au format la universitățile europene. Acești
intelectuali, adepți fie ai unei ideologii liberale, fie ai uneia socialiste, vor constitui cadrele unui
naționalism indigen și vor forma numeroase partide ;
De remarcat este faptul că în primele lor revendicări, cea mai mare parte a mișcărilor
naționaliste nu au dorit să rupă total legăturile cu metropola. Prin unele reforme îndrăznețe, puterile
coloniale ar fi putut să evite numeroasele conflicte dintre ele și colonii. Dar reacția metropolei a
fost una clasică : represiunea. Intransigența puterilor coloniale a alimentat mișcările naționale de
eliberare. Astfel nu au putut fi evitate lungile, costisitoarele și inutilele războaie dintre puterile
coloniale și colonii de după 1945.

4.4. Îndrumar pentru autoverificare


4.4.1. Sinteza unităţii de studiu 4
Primul război mondial a avut un important impact şi asupra populaţiilor din coloniile aparţinând
marilor puteri europene. Efortul de război a obligat imperiul britanic să-şi asocieze dominioanele
la prima mare conflagraţie a secolului XX, fapt care a subminat coeziunea acestuia. Londra a
trebuit să efectueze o reajustare a relaţiilor constituţionale între părţile componente ale imperiului
(2; 290). Asfel că, la Conferinţa de Pace dominioanele vor face figură de state aproape
independente. Unele dintre ele vor lua atitudini care făceau notă aparte faţă de Foreign Office,
precum Canada, Noua Zeelandă, Australia, Irlanda şi Uniunea Sud Africană. Legăturile care se
vor menţine vor fi aproape simbolice. Nu acelaşi statut îl va primi India. Revoluţia rusă a pus
sub semnul întrebării valorile şi existenţa capitalismului ca sistem politic. Ascensiunea şi
creşterea popularităţii forţelor politice naţionale din cadrul dominioanelor au condus la punerea
sub semnul întrebării a sistemului colonial. Factorii care au favorizat apariția și afirmarea
mișcărilor naționaliste în numeroase colonii au fost: pierderea prestigiului european în anii 1914-
1918; influența Revoluției bolșevice din Rusia (mai ales în Asia); teoriile președintelui W Wilson;
crearea Societății Națiunilor .
Fostele colonii ale imperiilor învinse au fost reîmpărţite între britanici şi dominioanele
lor, francezi şi într-o mică măsură, japonezi. Aversiunea tot mai puternică faţă de stăpânirea
străină, inclusiv faţă de valorile sistemului politic impus de metropole, au dus la evitarea
termenului de colonii, care a fost ascuns sub formula „teritoriilor aflate sub mandat”. Exploatarea
nu a mai reprezentat scopul prezenţei administraţiei în colonii, ci motivele umanitare ale marilor
puteri interesate în asigurarea progresului ţărilor înapoiate. Cu toate acestea, între cele două
războaie mondiale, existenţa colonialismului a fost acceptată fără prea mari probleme de
majoritatea populaţiei. În fața revendicărilor mișcărilor de eliberare din colonii, preocuparea
majoră a metropoliei a rămas menținerea autorității. Guvernele franceze au evitat reformele
necesare și au ales calea represiunii în fața problemelor fierbinți ca au apărut în diferitele puncte ale
imperiului (Indochina, Siria, Tunisia etc.). Imobolismul a fost baza politicii coloniale franceze din
perioada interbelică.

4.4.2. Concepte şi termeni de reţinut


-criza colonialismului
-mișcarea de nonviolență și noncooperare
-condominium anglo-egiptean asupra Sudanului
-războiul din Rif
-mișcarea Destour
- Commonwealth-ul naţiunilor
4.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
Care au fost factorii ce au favorizat apariția și afirmarea mișcărilor de eliberare din
colonii ?
Ce relaţie există între scăderea influenţei europene în colonii şi declinul Europei?
Cum se explică relansarea în societatea franceză interbelică a teoriilor privind misiunea
civilizatoare a europeanului pentru popoarele din colonii ?

4.4.4. Bibliografie obligatorie


Jean - Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale, 1919-1947, vol I, București, Editura
Științelor Sociale și Politice, 2006.
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar Print, 1999.
Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Bucureşti, Editura Lider, 1998.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
Larousse, Istoria universală, vol III, Evolutia lumii contemporane, Bucuresti, Editura Univers
Enciclopedic, 2006.
Ion Ciupercă, Emilian Bold, Europa în derivă (O istorie a relatiilor internationale în perioada
interbelică), Editura Demiurg, Iasi, 2010.
André Fontaine, Istoria Războiului Rece, Bucuresti, Editura Militară, 1992-1994.
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria secolului XX, vol.I, Sfârsitul lumii europene (1900-1945),
Bucuresti, Editura ALL, 1998.
UNITATEA DE STUDIU 5. EȘECUL SECURITĂȚII COLECTIVE. ASCENSIUNEA
PUTERILOR REVIZIONISTE. CRIZELE ȘI CONFLICTELE DIN CEL DE AL
DOILEA DECENIU INTERBELIC.
5.1. Introducere
Criza economică care zdruncinase atât de puternic lumea începând cu anul 1929 a
contribuit la amplificarea antagonismelor din sistemul internațional. Aproape toate marile puteri au
adoptat o strategie de tip autarhic în plan economic. Franța și Anglia s-au întors către uriașele lor
imperii care le puteau asigura resursele necesare dezvoltării. Statele Unite au ales soluția izolării.
Uniunea Sovietică avea deja o experiență a izolării economice, politico-militare și diplomatice.
Germania, Italia și Japonia se pregăteau de război, considerat ca unica lor cale de a ieși din
dificultăți. În fața tendințelor revizioniste și expansioniste ale statelor fasciste sau totalitare,
democrațiile occidentale au răspuns printr-o neutralitate greu explicabilă, dar justificată de
guvernele respective prin atașamentul opiniei publice față de politicile pacifiste. Lipsa de reacție a
marilor democrații la ascensiunea fascismului a dus la pierderea încrederii în instituțiile
internaționale create pentru a apăra pacea și securitatea. Atacul Chinei de către Japonia,
reînarmarea Germaniei, eșecul conferinței pentru dezarmare, tentativa de Anschluss, ocuparea
Renaniei de către Hitler, atacul asupra Etiopiei, izbucnirea războiului civil din Spania au fost etape
care au marcat eșecul securității colective, simultan cu afirmarea viguroasă în politica
internațională a statelor revizioniste.

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu


-Obiectivele unităţii de studiu 5 sunt :
-cunoașterea cauzelor care au dus la declinul securității colective;
-prezentarea strategiilor de de tip autarhic addoptate în plan economic de fiecare mare
putere;
- cunoașterea crizelor și conflictelor care s-au produs în viața internațională în anii 1931-
1936;
Studenții vor putea evalua căile de acțiune ale marilor puteri revizioniste pentru eludarea
sacțiunilor Societății Națiunilor;
-vor sesiza și explica deosebirile dintre politica de securitate colectivă și politica de
război ;
- vor putea înțelege relația de interdependență dintre clauzele politice și militare impuse
prin tratatele de pace şi afirmarea revizionismului interbelic;
-vor cunoaște și argument relația dintre fascism și nazism.

5.3. Conţinutul unităţii de studiu


5.3.1. Declinul Ligii Naţiunilor
În anul 1925 a avut loc Conferinţa de la Lucarno, la care s-au întâlnit reprezentanţii
Franţei, Germaniei, Italiei, Marii Britanii şi Belgiei. Pactul semnat cu acest prilej, denumit Tratatul
de la Lucarno, a stabilit garantarea reciprocă a frontierelor franco-germane şi germano-belgiene
rezultate prin sistemul de tratate de la Versailles. Refuzul Germaniei de a recunoaşte hotărârile de
la Versailles privitoare şi pentru frontierele sale estice a provocat o mare nelinişte în cancelariile
europene. S-a evidenţiat cu acest prilej că marile puteri europene utilizau Societatea Naţiunilor ca
pe un instrument menit a promova propriile lor interese în detrimentul ţărilor mici şi mijlocii.
Refuzul Franței și Marii Britanii de a semna acorduri militare cu statele mici și mijlocii din
zona Mării Negre le-a obligat să caute alte alternative pentru consolidarea securităţii proprii în
afara tradiţionalei colaborări cu puterile democratice occidentale. De asemenea, eşecul politicii de
securitate colectivă a contribuit la o reducere a influenţei geopolitice a marilor puteri democratice
şi la o creştere a rolului puterilor revizioniste în regiunea Mării Negre.
Politica tradiţională a Marii Britanii a fost de a împiedica tentativa oricărei puteri de a
deveni dominantă pe continent. Ca urmare Marea Britanie nu a agreat o influenţă prea mare a Franţei
pe continent şi de aceea a sprijinit revenirea Germaniei ca mare putere în Europa. Interesul britanic
faţă de diferitele regiuni ale continentului a fost diferit: Europa Occidentală şi Mediterana Orientală
reprezentau zone vitale, în timp ce Europa Centrală şi de Sud-Est erau considerate zone de interes
secundar. Revizionismul german a vizat în primul rând teritoriile din centrul şi sud-estul Europei,
care erau foarte importante pentru interesele franceze. În această viziune pot fi explicate acţiunile
britanice de a limita o dominaţie franceză prea puternică asupra centrului şi estului continentului, dar
şi de a stopa penetraţia germană şi italiană în regiunea Mării Negre. Tratatul de la Locarno a arătat
priorităţile din politica externă britanică și franceză. După Locarno, țările mici și mijlocii din centrul
și sud-estul continentului au înţeles că marile democrații occidentale nu erau „vital interesatăˮ în
problemele sud-estului european.
În anul 1929 sistemul de securitate european rezultat după cel primul război mondial era încă
o speranţă pentru pacea şi liniştea continentului şi a lumii. Germania era dezarmată, zona renană
demilitarizată, învingătorii erau aparent uniţi, iar propunerea lui Briand, în cadrul celei de-a zecea
Adunari a Societăţii Naţiunilor, la 5 septembrie 1929, pentru a se crea o Uniune Europeană, părea să
fie acceptată de majoritatea spiritelor europene. Însă guvernele europene, în afara Bulgariei şi
Iugoslaviei, care au aderat fără condiţii la proiectul francez, au manifestat serioase reţineri.
Chiar dacă susţinea ideile generoase ale apărării şi menţinerii păcii, precum şi cea a
egalităţii în luarea deciziilor, proiectul a fost atacabil în instrumentele sale organizatorice şi în unele
ţeluri ascunse. Comitetul politic preconizat a fi conducător leza, totuşi, suveranitatea statelor, iar
intenţia Franţei de a conduce această organizaţie nu a putut fi ascunsă. Faptul că nu a fost lipsit de
carenţe a constituit unul dintre factorii care au determinat reacţia de respingere a acestui proiect. În
acest sens, Edward Beneş, preşedintele Cehoslovaciei, spunea: „Această încercare de federalizare
vine prea târziu sau prea devreme. Prea târziu pentru că ne aflăm la sfârşitul euforiei europene. Dacă
propunerea ar fi fost făcută imediat după Lucarno, am fi putut reuşi punerea bazelor Uniunii
europenilor. Prea devreme, pentru că Europa nu este încă conştientă de groaznicele consecinţe ale
crizei economice mondiale”.
Nicolae Titulescu, analizând proiectul lui A. Briand, a remarcat faptul că ideile acestuia au
fost interpretate greşit şi tendenţios de către mulţi diplomaţi şi analişti. Diplomatul român a sesizat şi
accentuat faptul că Memorandum-ul Briand urmărea ca obiectiv imediat rezolvarea crizei economice
şi nu a pus niciodată problema ca Europa „să fie contopită într-un singur stat”.

5.3.2. Ascensiunea puterilor fasciste și revizioniste


Fascismul nu a fost un caz particular al contrarevoluției europene. În țările din centrul, sud-
estul și zona mediteraneană a continentului instalarea regimurilor autoritare de dreapta s-a făcut într-
un interval de timp care a durat de la cîteva luni (ca în Ungaria) până la câțiva ani de la terminarea
războiului. Absența tradițiilor liberale și a bazelor social-economice - care constituiau fundamentul și
sprijinul democrației parlamentare în statele dezvoltate din Europa de Vest -, la care s-au adăugat
crizele economice și sociale din primii ani postbelici și pericolul revoluțiilor comuniste au creat
condițiile ce au permis instaurarea de regimuri dictatoriale de dreapta. Ungaria (prima dictatură
militară din perioada interbelică –august 1919), Spania și Portugalia au fost primele țări unde s-a
impus acest model politic, al regimurilor dictatoriale instaurate prin lovituri de stat militare. Ulterior
modelul regimurilor dictatoriale a fost preluat și de alte mici și mijlocii, dar și de marile puteri
învinse sau revizioniste, cu consecințe grave pentru pacea și securitatea lumii.
Dictaturile din Germania și Italia în Europa, curentul agresiv-militarist din Japonia,
expansionismul revoluției comuniste de către Uniunea Sovietică au fost strategii de ieșire din criză
prin război. În aceste țări forma extremă a naționalismului economic a fost autarhia, al cărei scop era
de a asigura statului, în caz de război și de blocadă, o bună aprovizionare cu bunuri alimentare și
materii prime necesare efortului de război. În Mein Kampf , Hitler și-a anunțat programul său politic
de creare a celui de al III-lea Reich, în mai multe etape: întâi s-au anulat constrângerile impuse prin
sistemul de tratate de la Versailles privind limitarea armamentelor și demilitarizarea zonei renane ; în
etapa a 2-a reunirea la Germania a tuturor populațiilor de origine germană, iar în ultima etapă erau
prevăzute cuceriri în Europa de est și de centru pe seama rușilor și a celorlalte popoare din centrul și
estul continentului, considerat ”popoare inferioare”. Statul nazist creat în Germania și-a fundamentat
ideologia sa totalitară pe ideea de rasă ”superioară”, caracteristică doar popoarelor germanice
chemate să domine lumea. Această ideologie a fost impusă societății germane printr-o propagandă și
represiune de o redutabilă eficacitate. În acest scop, Germania a început după 1934 un amplu
program de mobilizare economică, politică și socială prin care a devenit în puțini ani a doua putere
economică a lumii. Întregul program de dezvoltare inițiat de guvernul condus de Hitler a vizat
transformarea acestei țări într-o mare putere militară, ceea ce arăta tendințele agresive ale politicii
germane.
Decepționată în ambițiile sale coloniale, Italia postbelică a traversat o profundă criză morală
și economică care a dus la creșterea tensiunilor sociale și economice. O mică grupare extremistă,
fondată de Benito Mussolini în 1919, a devenit un partid de mase. Cu complicitatea marilor grupuri
financiare și a aparatului de stat, partidul fascist condus de Mussolini a ajuns la putere în 1924, iar
doi ani mai tîrziu a pus bazele unui regim dictatorial de dreapta. Criza din anii ʼ30 a consolidat
bazele fascismului italian. Trei elemente au concurat la susținerea acestui proces : înregimentarea
populație prin fascizarea cadrului social (epurarea din adminstrație a tuturor persoanelor neagreate de
regim) ; educarea tinerei generații în spiritul ideologiei fasciste (învățământul de toate gradele este
supus procesului de fascizare) ; propaganda care se exercită asupra tuturor formelor de viață
spirituală. Până la începutul anilor ʼ30 fascismul a practicat o politică economică și socială favorabilă
pe ansamblu claselor avute. Au fost obținute și o serie de progrese importante :producția de grâu a
crescut de la 50 milioane la 80 milioane chintale, s-au electrificat căile ferate, s-au construit
autostrăzi, lucrări de urbanism, o creștere a populației cu peste 7 milioane de persoane etc. Efectele
catastrofale ale crizei economice din anii 1929-1933, asociate cu obiectivele imperialismului
expansionist l-a determinat pe Mussolini să opteze pentru soluții autarhice și la o îngrădire parțială a
intereselor private. Războiul din Etiopia și punerea Italiei în ”carantină” prin regimul sancțiunilor
internaționale va angaja și mai mult guvernul pe calea autarhiei. Mussolini considera că războiul era
”inevitabil pentru Italia” și ca urmare din 1936 a început etapa mobilizării economice pentru război.
Încă din timpul ”revoluției Meiji”, Japonia occidentalizată și modernă nu și-a ascuns
ambițiile expansioniste în Asia de sud-est. În timpul primului război mondial a cucerit relativ ușor
posesiunile germane din Extremul Orient și China. Imperialismul nipon a neliniștit SUA și Marea
Britanie, care la Conferința de la Washington (1921-1922) au obligat Japonia să își reducă flota de
război și să renunțe la cea mai mare parte a drepturilor sale din China. La începutul anilor ʼ20
Japonia era al doilea producător de textile din lume, iar flota sa comercială ocupa locul trei. În plan
economic Japonia se confrunta cu dezechilibrul dintre o economie rurală înapoiată și o industrie
modernă în plină expansiune. Din punct de vedere al vieții politice, Japonia a oscilat în primul
deceniu interbelic între o politică de democrație parlamentară și de expansiune pașnică sau o politică
de autoritarism și expansiune militară în exterior.
După un deceniu în care diplomaţia mondială se concentrase asupra Europei, Japonia a fost
aceea care a demonstrat într-un mod surprinzător cât de şubrede erau securitatea colectivă şi
Societatea Naţiunilor, transformând anii ’30 într-un deceniu al violenţelor din ce în ce mai mari. La
18 septembrie 1931, forţele japoneze au atacat Manciuria, provincie a Chinei. China a făcut apel la
Societatea Naţiunilor, însă aceasta n-avea un mecanism de constrângere, nici măcar pentru
sancţiunile economice precizate la art. 16 din Pact. În ezitările sale Societatea Naţiunilor a ilustrat
dilema fundamentală a securităţii colective: agresiunea trebuia sancţionată dar nu aveau cum să se
aplice sancţiunile. Nici o ţară nu era pregătită pentru a intra în război cu Japonia şi nimeni n-a dorit să
întrerupă fluxul comercial cu Japonia care era şi în avantajul Europei. (8; 142-148)
În cele din urmă s-a ajuns la o „rezolvare“ care a luat forma unei comisii de cercetare
(Comisia Lytton). Aceasta a demonstrat că Japonia a avut pretenţii justificate asupra Manciuriei dar a
greşit fiindcă nu a epuizat toate mijloacele paşnice de rezolvare a problemei. Japonia s-a retras din
Liga Naţiunilor în semn de protest. A fost primul pas spre declinul securităţii colective.
5.3.3. Eşecul securităţii colective
Eşecul Conferinţei pentru dezarmare, desfăşurată sub egida Societăţii Naţiunilor, a fost
pecetluit de retragerea Germaniei de la negocieri la 14 octombrie 1933. Hitler a folosit acest prilej
pentru a se lansa într-un plan general de înarmare. Pretextul pentru a legitima un asemenea act a fost
declaraţia ministrului de externe francez care afirma, pe 19 aprilie 1934, că „de acum încolo, Franţa
îşi va asigura securitate prin mijloace proprii“. (7; 69). Guvernul francez a declanşat startul în cursa
înarmărilor dar nu va reuşi s-o parcurgă. Eşecul conferinţei pentru dezarmare ca şi părăsirea Ligii
Naţiunilor de către Germania nu presupunea în mod necesar război. Marele puteri europene s-au
gândit că o corectare a securităţii colective cu metodele realpolitik-ului ar rezolva problemele
tensionate din Europa.
La iniţiativa Italiei, Germania, Franţa şi Marea Britanie au încercat să constituie un fel de
directorat european ce trebuia să stabilească „regulile jocului“ pentru statele mici şi să fie rezolvate
pe cale paşnică problemele litigioase din Europa. Simţindu-se însă dezavantajată, Franţa a boicotat
proiectul spre mulţumirea URSS.
O asociere a patru mari puteri europene a fost întodeauna coşmarul liderilor de la Kremlin care
considerau că o asemenea alianţă ar fi preludiul unei noi intervenţii împotriva statului sovietic.
O încercare de a repune în termeni reali ecuaţia de securitate pe continent instituită după
prima mare conflagraţie s-a făcut la Stressa în aprilie 1935. Marea Britanie, Franţa şi Italia, prin
reprezentanţii lor la nivelul cel mai înalt, şi-au promis solemn să menţină sistemul de tratate existent
în Europa şi să reziste oricăror încercări de a-l schimba prin forţă. A fost o etalare de vorbe mari fără
suport deoarece, în raportul de forţe, Germania începuse marşul pentru schimbarea ierarhiilor.
Ulterior Hitler a repudiat ultimele clauze referitoare la dezarmare rămase din Tratatul de la
Versailles. Sistemul de securitate practic nu mai reacţiona.
Franţa a căutat atunci să reechilibreze balanţa şi raportul de putere printr-o apropiere de
Uniunea Sovietică. Tratatul încheiat la 2 mai 1935 între Paris şi Moscova prevedea că dacă una dintre
semnatare va fi atacată cele două ţări se vor consulta în baza art. 10 din Pactul Societăţii Naţiunilor şi
îşi vor acorda ajutor reciproc. (8; 177).
Consiliul Ligii Naţiunilor a constatat, deşi nu în unanimitate, că tratatele de la Versailles şi
Locarna au fost încălcate. Hitler a fost invitat să negocieze un nou aranjament pentru securitatea
europeană, să-l înlocuiască pe cel pe care îl distrusese. El a răspuns invitaţiei: nu avea, „nici un fel de
pretenţii teritoriale în Europa“, dorea pacea şi a propus un pact de neagresiune pe 25 de ani cu
Puterile Occidentale. Britanicii au dorit să obţină de la acesta mai multe precizări şi au înaintat
Berlinului o listă de probleme precise. Hitler n-a mai răspuns. S-a instalat tăcerea. Ultimele rămăşiţe
ale sistemului securităţii colective dispăruseră. Era sfârşitul unei epoci. Ordinea în ierarhia ecuaţiei de
putere stabilită la sfârşitul primului război mondial între învingători şi învinşi se răsturnase.
S-a afirmat, în momentul reocupării cu trupe a Renaniei demilitarizate, că 7 martie 1936 a
fost un punct de cotitură în istorie. S-a repetat de către istorici apoi că atunci, Franţa a ratat ocazia de
a opri Germania şi de a împiedica ororile şi sacrificiile făcute de omenire în cea de-a doua
conflagraţie mondială.
Din punct de vedere tehnic, pe hârtie, acest lucru a fost adevărat: francezii posedau o mare armată iar
germanii încă nu-şi puseseră la punct maşina de război. Din punct de vedere psihologic situaţia era
exact inversă. Popoarele occidentale n-au putut da un răspuns coerent la întrebarea: ce puteau face?
Armata franceză ar fi putut să înainteze în Germania şi să obţină promisiuni de bună purtare din
partea germanilor, iar apoi ar fi trebuit să plece. Situaţia ar fi rămas ca înainte şi resentimentele
germanilor ar fi crescut, ca şi dorinţa de revanşă. A. J. P. Taylor susţine că „în realitate n-avea nici un
sens atacarea Germaniei până când aceasta nu era capabilă să se opună“, până când înţelegerea de la
Versailles nu era eliminată şi Germania reânarmată. Numai o ţară care îşi propune victoria poate fi
ameninţată cu înfrângerea. (7; 87) Din această perspectivă ziua de 7 martie 1936 are o dublă
semnificaţie. Ea a deschis calea pentru un succes temporar al Germaniei, dar şi pentru eşecul ei final.
Pentru Hitler, reocuparea Renaniei a deschis drumul spre Europa Centrală, atât din punct de
vedere militar cât mai ales psihologic. Odată ce democraţiile au acceptat această manevră ca pe un
„fait accompli“, baza strategică a opoziţiei faţă de Hitler în Europa de est a dispărut. „Dacă pe 7
martie nu v-aţi putut apăra pe voi?“- l-a întrebat ministrul român de externe, Nicolae Titulescu, pe
omologul său francez „cum o să ne apăraţi pe noi în faţa agresorului? (3; 278). Răspunsul a fost mai
greu de dat mai ales că marile democraţii intraseră în frenezia pacifismului.
Politica conciliatoare pe care Franţa o aplica a fost urmată şi de Anglia în relaţiile cu Germania. În
1937, anul ce-a urmat remilitarizării Renaniei, lordul Halifax, pe atunci preşedinte al Consiliului
Privat, a ilustrat demisia morală a democraţiilor vizitându-l pe Hitler în fortăreaţa lui de la
Berchtegaden. Acesta a elogiat Germania nazistă pe care a numit-o „reduta europeană împotriva
bolşevismului“ şi a enumerat o serie de chestiuni, de care Germania era vital interesată, la care „s-ar
putea ajunge la modificări pe măsura trecerii timpului“: (7; 137) Danzigul, Austria şi Cehoslovacia şi
retrocedarea coloniilor. Singura obiecţie a lui Halifax a fost metoda prin care s-ar rezolva aceste
„chestiuni“.
Reocuparea zonei demilitarizate Renane a marcat finalul arhitecturii de securitate concepută
după primul război mondial. Instrumentul conceput a o materializa – Societatea Naţiunilor – deşi,
formal exista, ea practic nu mai avea credibilitate şi nici forţă. Lumea şi în special Europa s-a întors
la sistemul de securitate în care important pentru fiecare stat era locul pe care-l ocupa în ecuaţia de
putere.
5.3.4. Crizele și conflictele din anii 1931-1938
5.3.4.1.Intervenția militară japoneză în China
Sub pretextul asasinării unui ofițer japonez la Muukden, trupele japoneze au invadat
Manciuria și în scurt timp au ocupat o mare parte din provincie.Guvernul chinez a cerut Societății
Națiunilor să oblige Japonia să îți retragă trupele din Manciuria. La 30 septembrie și 24 octombrie
1931, Consiliul Societății Națiunilor a somat japonia să-și retragă trupele din China. Japonia a refuzat
să respecte rezoluțiile Societății Națiunii. În februarie 1932 au reînceput luptele dintre armata
japoneză și cea chinează și forțele japoneze au reușit să provinciile din partea de nord-est a Chinei,
până în august același an. În cursul anului 1932, Japonia a ocupat China la nord de Marele Zid şi a
debarcat la Shanghai. A fost creat în partea de nord-est a Chinei statul Manciuko. Era un stat cu o
independență fictivă, în realitate era un protectorat japonez. Problema Manciuriei a fost prima
lovitură decisivă adusă Societății Națiunilor. Succesul japonez a pus în evidență slabiciunea tratatelor
scrise, a convențiilor internaționale, a promisiunilor de pace atunci când nu sunt susținute cu forța
armelor. Societatea Națiunilor s-a dovedit ineficace în față agresiunilor japoneze.
Anul 1934 a fost pentru Germania anul reînarmării. Hitler nu avea încă instrumentul militar
necesar politicii sale revizioniste și expansioniste. De aceea a acționat pentru dislocarea alianțelor
franceze din centrul și sud-estul continentului. Unul dintre primele succese din acestă strategice a fost
semnarea unui tratat de neagresiune cu Polonia, gest care venea în totală opoziție cu politica franceză
de alianțe din centrul și sud-estul continutului.
Încercarea de realizare a unire a Austriei cu Germania nu a avut loc datorită intervenției
viguroase a Italiei împotriva Germaniei. Asasinarea cancelarului Dollfuss de către agenții germani nu
a dus la venirea la putere la Viena a unui guvern prohitlerist. Când Italia a atacat Abisinia, Marea
Britanie a făcut cea mai vibrantă declaraţie în favoarea securităţii colective şi a cerut ca Liga
Naţiunilor să hotărască sancţiuni contra agresorului. Mussolini şi-a continuat agresiunea în ciuda
unor propuneri britanice care ar fi redus profitul Italiei la jumătate. La 1 mai 1936 împăratul
Abisiniei, Haile Selassie a părăsit ţara şi o săptămână mai târziu Mussolini a proclamat întemeierea
unui nou Imperiu Roman. A fost o lovitură de moarte dată Abisiniei dar mai ales securităţii colective.
Cincizeci şi două de naţiuni s-au reunit în cadrul Ligii Naţiunilor pentru a rezista agresiunii şi toate
au consimţit ca Abisinia să fie cucerită.
Afacerea abisiniană a avut urmări imediate. Hitler a urmărit cu atenţie încordată conflictul,
temător că o Ligă triumfătoare ar putea fi folosită împotriva Germaniei. Hitler a ordonat, la 7 martie
1936, armatei germane să intre în Renania demilitarizată, marcând astfel răsturnarea ultimului
bastion al acordului de la Versailles. Potrivit tratatului, forţele militare germane n-aveau dreptul să
pătrundă în Renania sau mai aproape de 50 Km est de această zonă. Germania confirmase această
clauză la Locarno. Liga Naţiunilor aprobase acest tratat iar Marea Britanie, Franţa, Belgia şi Italia îl
garantaseră. (3; 273) Nici de data aceasta democraţiile occidentale care puseseră bazele sistemului de
securitate colectivă n-au ştiut cum să reacţioneze la acţiunile Germaniei. Franţa era pusă în situaţia de
a acţiona. Britanicii au insistat asupra folosirii mijloacelor diplomaţiei în locul forţei. În consecinţă a
fost convocat Consiliul Ligii la Londra. Fiecare stat suveran, mare sau mic, a trebuit să se bazeze din
nou pe forţa armată, diplomaţie şi alianţe pentru a-şi asigura propria securitate.
5.3.4.2.Războiul din Spania o repetiție generală
Prima mare criză a relaţiilor internaţionale a fost provocată de un conflict al ideologiilor
izbucnit în Spania – războiul civil. În 1936 Spania devenise republică. Alegerile din februarie 1936
au adus la putere o coaliţie formată din republicani, socialişti şi comunişti. În iulie opoziţia fascistă şi
conservatoare a declanşat o revoltă armată. Taberele au fost apărate în funcţie de natura regimului cu
care se solidarizau: Frontul Popular – Franţa, Marea Britanie, Uniunea Sovietică; conservatorii şi
fasciştii de Italia, Germania şi alte ţări cu regimuri de dictatură. (8; 190-191) Italia şi Germania au
acordat un sprijin masiv adepţilor lor, pe când Frontul Popular, datorită acordului de non intervenţie
semnat de 25 de ţări dar nerespectat de statele fasciste, a primit ajutor doar în material de război şi
foarte puţini combatanţi în raport cu trupele trimise de germani şi italieni. În februarie 1936, Frontul
popular a câștigat alegerile din Spania și a anunțat un program de reforme economice și sociale
care a nemulțumit puternic forțele conservatoire și tradiționaliste, mai ales armata. Asasinarea
liderului monarhist Calvo Sotelo a fost scânteia războiului civil spaniol. Forțele naționaliste de
dreapta, sprijinite de armata regulată, Falangă, cler și de marii propietari s-au înfruntat cu forțele
republican susținute de muncitori, mica burghezie și o parte a țărănimii sărace. Războiul a durat
trei ani și a adus suferințe greu de imaginat societății spaniole, rănile fiind prezente încă zeci de
ani de la încheierea sa. Trupele naționaliste puternic sprijinite de puterile totalitare au reușit în
aprilie 1938 să rupă în două teritoriul controlat de armatele Frontului popular și în martie 1939 a
ocupat Madridul, ceea a însemnat victoria armatelor conduse de generalul Franco. Situația
politică a anului 1936 explică internaționalizarea conflictului. Franța nu dorea un regim ostil
principiilor sale și a sprijinit forțele republicane. Italia și Germania au participat masiv la
sprijinirea trupelor conduse de generalul Franco. Mussolini a trimis 80.000 de ”voluntari” din
milițiile fasciste italiene, mitraliere și tunuri. Hitler a trimis circa 10.000 de oameni din legiunea
”Kondor”, avioane, tancuri, artilerie. Uniunea Sovietică a sprijinit formarea ”Brigăzilor
internaționale” sub egida Cominternului, la care s-au adăugat mii de specialiști și tehnicieni
militari, cu tehnică de luptă modernă. Practic războiul din Spania a fost un excelent poligon de
încercare a armamentelor și tacticilor de luptă pentru marile puteri. În același timp a contribuit la
apropierea germane-italiană și a demonstrate incapacitatea democrațiilor de a rezista dictaturii.
Războiul civil din Spania a fost o veritabilă cotitură în relaţiile internaţionale. A distras
atenţia de la problemele grave determinate de renaşterea puterii germane şi a pecetluit apropierea
dintre Hitler şi Mussolini. A inaugurat, pentru marile democraţii occidentale, un anumit tip de
atitudine – non intervenţia – care va netezi calea puterilor fasciste în aplicarea politicii de expansiune
teritorială. Războiul civil din Spania a adăugat o nouă „falie“ între Rusia Sovietică şi Puterile
Occidentale. Moscova gândea că politica britanică i-a permis lui Hitler să se reânarmeze, l-a ajutat
indirect pe Franco să învingă în Spania şi, ulterior, va aproba atacul lui Hitler împotriva Uniunii
Sovietice. Aceste suspiciuni vor influenţa viitorul securităţii pe continent în următorii 2-3 ani.
5.3.4.3. Anschluss-ul
După atacul asupra Etiopiei și declanșarea războiului din Spania s-a deschis un alt
mod comportament al statelor totalitare față de puterile democratice, adică lipsa de racție a
marilor democrații față de sfidările puterilor revizioniste. Mai mult, în anul 1937 se speră chiar
într-o relativă destindere, grație poziției conciliatoriste a guvernului Neville Chamberlain. Era
liniștea dinînaintea furtunii, pentru că într-o conferință secretă din toamna anului 1937, Hitler a
împărtășit principalilor săi consilieri planurile de cucerire a Austriei și Cehoslovaciei. Italia
angajată în Etiopia și Spania nu mai era interesată ”să păzească independența Austriei”. Anul
1938 aduce o produs o cotitură decisivă în relațiile internaționale din Europa. Germania a
acționat în forță și a obținut maximum de foloase. Berlinul a sprijinit foarte intens forțele politice
austriece favorabile unirii acestei țări cu Marea Germanie. La începutul lunii martie 1938
cancelarul Schuschnigg a fost convocat la Berchtesgaden și i s-a impus să numească ministru de
interne pe unul dintre cei mai cunoscuți naziști din Austria, Seyss-Inquart. Refuzul cancelarului
Schuschnigg de a-l numi pe Seyss-Inquart ministru de interne nu a oprit cursul evenimentelor. La
11 martie 1938, trupele germane au pătruns în Austria independentă, iar cancelarul Schuschnigg
a fost obligat să demisioneze în favoarea lui Seyss-Inquart. Pe 12 martie 1938, statul austriac a
încetat să mai existe. Un plebiscit organizat de autoritățile naziste a arătat că Anschluss-ul a fost
ratificat de 97% din populație. Reacția marilor democrații a fost inexistentă, s-a rezumat doar la
condamnări verbale.

5.4. Îndrumar pentru autoverificare


5.4.1. Sinteza unităţii de studiu 5
Prin sistemul de tratate de la Versailles, comunitatea mondială a intenționat să evite pe
cat era posibil o nouă conflagrație mondială. Evoluția evenimentelor în primul deceniu postbelic
a demonstrat existența unor forțe politice care doreau modificarea statu-quo-ului stabilit prin
tratate, revizuirea lor. In anii ‘30 pe arena mondială tot mai multe state iși manifestă tendințele
revizioniste și revanșarde.
În cursul anului 1932, Japonia a ocupat partea de nord-est a Chinei şi a creat statul
Manciuko. Problema Manciuriei a fost prima lovitură decisivă adusă Societății Națiunilor. Succesul
japonez a pus în evidență slabiciunea tratatelor scrise, a convențiilor internaționale, a promisiunilor
de pace atunci când nu sunt susținute cu forța armelor. Societatea Națiunilor s-a dovedit ineficace în
față agresiunilor japoneze.
Atacul Abisiniei a fost o lovitură de moarte dată securităţii colective. Afacerea abisiniană a
avut urmări imediate. Germania a urmărit cu atenţie încordată conflictul. Slaba reacţie a comunităţii
internaţionale l-a încurajat pe Hitler, care a ordonat, la 7 martie 1936, armatei germane să intre în
Renania demilitarizată, marcând astfel răsturnarea ultimului bastion al acordului de la Versailles.
Continentul european nu a reușit să evite pericolul unei conflagrații, debutul fiind
războiul civil din Spania. Războiul civil din Spania a fost o veritabilă cotitură în relaţiile
internaţionale. A distras atenţia de la problemele grave determinate de renaşterea puterii germane şi a
pecetluit apropierea dintre Hitler şi Mussolini. A inaugurat, pentru marile democraţii occidentale, un
anumit tip de atitudine – non intervenţia – care va netezi calea puterilor fasciste în aplicarea politicii
de expansiune teritorială. Atitudinea marilor puteri a fost diferită: Marea Britanie și Franța au
ocupat o poziție de neamestec în afacerile interne ale Spaniei, pe când alte state, Germania,
Italia, Uniunea Sovietică au intervenit destul de activ. In perioada următoare tendințele
revizioniste s-au intensificat, Germania nazistă a încălcat deschis clauzele militare ale Tratatului
de la Versailles.

0.7 5.4.2. Concepte şi termeni de reţinut


-criza de încredere
-securitate colectivă
- militarizarea Renaniei
-agresiunea japoneză asupra Chinei
-război civil
- Anschluss

5.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere


Care au fost factorii ce au favorizat apariția și afirmarea mișcărilor de dreapta în Europa ?
Ce relaţie există între scăderea influenţei securității colective și afirmarea puterilor
revizioniste?
Cum se explică lipsa de reacție a guvernului francez la reocuparea Renaniei de către Germania ?
Care au fost originile războiului civil din Spania? Cum se explică incapacitatea Societăţii Naţiunilor
de a sancţiona războaiele de agresiune din China şi, Etiopia ?

5.4.4. Bibliografie obligatorie


Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar Print, 1999.
André Fontaine, Istoria Războiului Rece, Bucrești, Editura Militară, 1992-1994.
Jean - Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale, 1919-1947, vol I, București,
Editura Științelor Sociale și Politice, 2006.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
Eric Holbsbawm , Secolul extremelor, Bucureşti, 1994.
Henry Kissenger, Diplomaţia, Bucureşti, 1998.
Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. (1900-1945,
Bucureşti, 1998.
Larousse, Istoria universală, vol III, Evoluția lumii contemporane, București, Editura
Univers Enciclopedic, 2006.
Viorica Moisuc, Istoria relațiilor internaționale, București, Editura Fundației România
de Mâine, 2002.
Joseph S. Nye, Descifrarea conflictelor internaționale, București, Editura Antet, f.a.
Gavriil Preda, Istoria Europei şi a Uniunii Europene, Editura Universităţii “Petrol Gaze”
din Ploieşti, 2005.
UNITATEA DE STUDIU 6. AL DOILEA RAZBOI MONDIAL. ORIGINILE SI
DESFASURAREA CONFLICTULUI. MARILE CONFERINTE
DIPLOMATICE DIN ANII 1939-1945.
6.1. Introducere
Conferinţa de la München a fost un act de piraterie internațională care au discreditat
pentru mult timp Franța și Marea Britanie. Comportamentul ”marilor democrații” la München a
provocat o mare nemulțumire și neîncredere la Moscova și a sporit neîncrederea în Franța a
aliaților săi din sud-estul Europei. Evenimentele care au urmat au demonstrat cât de grav s-au
iluzionat Chamberlain și Daladier asupra Germaniei privind respectarea angajamentelor
internaționale. Berlinul a încurajat revendicările teritoriale ale Poloniei și Ungariei în dauna
Cehoslovaciei. Invadarea Poloniei în septembrie 1939, împărțirea sa între Germania și Uniunea
Sovietică, apoi invadarea Filandei de către Armata Roșie au marcat începutul războiului. În Vest
s-a purtat câteva luni ”războiul ciudat” în cursul căruia Franța, Marea Britanie și Belgia au
încercat zadarnic să își coordoneze operațiunile militare. Când Franța a fost învinsă și ocupată,
Marea Britanie a rămas singură să continue lupta și să reziste asalturilor aeriene germane. În Est,
germanii obțin succese în Balcani, după ce Italia fusese pusă în dificultate în Grecia și
Iugoslavia. Invadarea Balcanilor a întârziat proiectele militare germane împotriva Uniunii
Sovietice. După invadarea Uniunii Sovietice de către trupele germane în iunie 1944, ordinea
impusă de cel de al III-lea Reich domină aproape toată Europa. Direcțiile de acțiune ale ordinii
naziste erau germanizarea, jaful economic, epurarea politică și epurarea rasială. Eșecul războiului
fulger pe frontul de est a deschis perspectiva unui lung și costisitor război, situația care a obligat
pe beligeranți să adopte trecerea la războiul economic total. Atacul japonez de la Pearl Harbour a
provocat intrarea Statelor Unite în război și mondializarea conflictului. Anul 1942 a însemnat
încă obținerea de mari succese militare de statele Axei. Înfrângerea germană de la Stalingrad a
însemnat pierderea inițiativei strategice de către forțele Axei și oprirea ofensivei germane spre
Est. Anul 1943 a marcat o cotitură decisivă în desfășurarea războiului: pe frontul din Răsărit
germanii pierd marile bătălii de la Kursk și Orel și încep retragerea spre vest. În Africa și sudul
Europei forțele anglo-americane zdrobesc trupele italo-germane, ocupă Sicilia și sudul Italiei,
provocând ieșirea Italiei din război. În 1944, în timp ce Armata roșie cucerește Europa centrală și
de sud-est, Aliații au debarcat în Normandia și Provența și avansează spre Berlin. Capitularea
Germaniei are loc la 8 mai 1945, urmată de cea a Japoniei la 2 septembrie 1945, cu prețul
bombardamentelor nucleare americane asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki.

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu


-Obiectivele unităţii de studiu 6 sunt :
-cunoașterea cauzelor care au dus la declanșarea celui de al doilea război mondial;
-prezentarea principalelor teatre de operațiuni militare și celor mai importante bătălii
desfășurate de fiecare mare putere ;
- cunoașterea marilor conferințe internaționale care au avut loc în timpul celui de al
doilea război mondial;
Studenții vor putea evalua responsabilitățile care revin marilor puteri pentru declanșarea
celui de al doilea război mondial;
-vor sesiza și explica rivalitățile dintre marile puteri vizibile la confrințele internaționale
desfășurate în perioada celui de al doilea război mondial;
-vor cunoaște și argumenta relația dintre puterea economică și forța militară a statului.
6.3. Conţinutul unităţii de studiu
0.8 6.3.1. Preliminariile războiului : dezmembrarea Cehoslovaciei şi criza poloneză
Statul cehoslovac a fost creat în 1918 și era un stat multinațional, cu populații cehe la
vest, solvace la est și circa 3 milioane de locuitori de cultură germană din regiunea sudetă.
Regiunea era revendicată de Germania, dar avea o importanță vitală pentru statul cehoslovac
fiind zona prin care se controlau trecătorile către Austria și Germania. Într-un violent discurs
rostit la Nürnberg, la 12 septembrie 1938, Hitler a revendicat oficial regiunea sudetă. Au avut loc
o serie de convorbiri între liderii de la Paris, Londra și Berlin privind revendicările germane.
Poziția Gerrmaniei devine tot mai intransigentă și amenință cu războiul dacă până la 1 octombrie
nu i se acordă teritoriile revendicate din Cehoslovacia. Războiul părea iminent : Cehoslovacia a
mobilizat armata, Franța, Italia, Germania și Uniunea Sovietică au chemat rezerviștii sub arme.
Premierul britanic Neville Chamberlain a propus în ultimul moment o conferință internațională la
München.
La 29 septembrie 1939, Chamberlain, Mussolini, Daladier și Hitler s-au întâlnit la
München, fără a invita Cehoslovacia și Uniunea Sovietică. Germania a obținut toate
revendicările teritoriale, statul cehoslovac primind asigurările celor patru puteri că noile sale
frontiere sunt garantate. La 2 octombrie 1938, Polonia colonelului Beck a ocupat regiunea
Teschen, în ciuda presiunilor sovietice și franceze. O lună mai târziu, Ungaria a primit cu sprijin
german și italian sudul Slovaciei, în urma ”arbitrajului de la Viena” din 2 noiembrie 1938, o
regiune cu peste un million de locuitori.
Lovitura finală dată statului cehoslovac a avut loc pe 15 martie 1939, când trupele
germane au ocupat întreaga țară. Germania a fondat un ”protectorat al Boemiei și Moraviei ”,
Slovacia s-a declarat independentă și a devenit un satelit al Berlinului, Ungaria a ocupat și anexat
Rutenia subcarpatică.
Trezirea la realitate a Franței și a Marii Britanii s-a făcut târziu și ineficient. După
violarea acordurilor de la München de către Germania și a acordului mediteranean de către Italia,
Franța și Marea Britanie nu au fost în măsură și nici nu au intenționat să răspundă prin forță
acțiunilor italo-germane. Au ales o soluție politico-diplomatică încercând să realizeze un baraj
împotriva Reich-ului prin susținerea militară a statelor amenințate de agresiunea germană sau
italiană : Polonia, România, Grecia etc.
La o lună după München, în octombrie 1938, Hitler a revendicat public retrocedarea
Danzig-ului către Germania și stabilirea de legături directe între Prusia Orientală și teritoriul
Reich-ului. Polonia culegea acum roadele politicii externe ostile promovată de colonelul Beck
împotriva Cehoslovaciei și contradictorie față de România. Pentru a asigura față de o posibilă
implicare a Franței și Marii Britanii în sprijinul Poloniei, Hitler a semnat la 28 mai 1939, ”Pactul
de Oțel” cu Italia. Era o alianță militară cu un caracter clar ofensiv, deși Mussolini l-a informat
pe Hitler că Italia nu poate intra în război mai devreme de anul 1943.
Regimul totalitar comunist din URSS a avut o evoluţie aparte în ceea ce priveşte
comportamentul diplomatic în anii premergători celui de la doilea război mondial. Această
caracteristică a fost dată de frecventele schimbări de atitudine pe care liderii de la Kremlinle-au
făcut în legătură cu evenimente majore din viaţa internaţională. Acest lucru presupunea
urmărirea intereselor geopolitice de mare putere în funcție de frecventele răsturnări de situație
din viața internațională . Este suficient de menţionat momentele legate de războiul civil din
Spania(1936), cînd URSS a avut a atitudine dură faţă de Germania lui Hitler. La numai trei ani
cele două dictaturi încheie o alianţă (Pactul Ribbentrop-Molotov). La mai puţin de doi ani Germania
şi-a atacat fostul aliat. Evenimentele internaţionale din anii 1936-1939 au fost favorabile
scopurilor politicii externe sovietice. Moscova a efectuat, poate , cea mai mare manevră
diplomatică de pînă la cel de-al doilea război mondial. Stalin nu avea încredere în Franța și
Marea Britanie, fiind convins că cele două puteri urmăresc să îndrepte Germania către un război
cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, Moscova a tratat în paralel și cu democrațiile occidentale și cu
Germania nazistă. A reuşit să “comunice “ eficient cu liderii nazisti şi a obţinut ceea ce şi-a dorit
în promovarea politicii sale de expansiune catre vest. A semnat la 23 august 1939 un tratat de
neagresiune, valabil pe 10 ani, însoțit de un protocol secret prin care Germania a
recunoscut ”drepturile” Uniunii Sovietice asupra Finlandei, Țărilor baltice și Basarabiei şi care
prevedea împărțirea Poloniei între cele două state semnatare. A reușit să păstreze aceleași
cuceriri teritoriale pe care le obținuse de la Hitler și în negocierile pe care le-a avut după anul
1941 cu liderii marilor democraţii occidentale.
Pe 1 septembrie 1939 trupele germane au atacat Polonia. Mussolini a încercat zadarnic
să provoace un al doilea Munchen, proiect diplomatic la care Franța s-a asociat. Marea Britanie a
refuzat orice demers diplomatic de negociere cu Hitler și la 3 septembrie 1939 a declarat război
Germaniei fiind urmată și d Franța. Războiul european începuse. Unii oameni politici şi istorici
au atribuit întreaga responsabilitate- sau aproape- pentru declanşarea războiului, Germaniei
hitleriste. Responsabilitatea declanșării războiului o poartă toți liderii politici ai marilor puteri
europene care au fost incapabili să se sustragă comportamentelor egoiste în promovarea și
apărarea intereselor statelor pe care le conduceau în viața internațională. Sunt multe voci care îl
consideră unicul vinovat pe Adolf Hitler. Este o abordare simplistă și lipsită de obiectivitate.
Dinamica evenimentelor din viața internațională din anii premergători declanșării celui de al
doilea Război Mondial arată complicități vinovate la care au participat sub o formă sau alta toate
marile puteri europene. A.P.J.Taylor consideră că despre originile Celui de-al Doilea Război
Mondial sunt destule legende şi „Distrugerea legendelor nu înseamnă justificarea lui Hitler“.

6.3.2.Cauzele războiului
Scânteia care a aprins vâlvătăile Celui de-al Doilea Război Mondial a fost un „incident“
la frontiera germano-polonă, petrecut în toamna anului 1939. Cauzele, însă, se găsesc în
evoluţiile politice, economice şi în frustrările care au traversat începutul de secol XX în istoria
Europei. Asupra locului, rolului şi a importanţei unora dintre aceste cauze în declanşarea
conflictului, istoricii şi specialiştii în polemologie n-au căzut de acord, istoriografia oferind din
această cauză mai multe puncte de vedere.
Pentru generaţia de după război, marcată profund de traumele luptelor şi ale sacrificiilor
de tot felul, cea mai simplă explicaţie asupra genezei celei de-a doua conflagraţii a fost tendinţa
spre revanşă şi expansiune a Germaniei naţional-socialiste conduse de Adolf Hitler. Tratatul de
pace de la Paris-Versailles, dictat Germaniei la sfârşitul primului război mondial de către puterile
învingătoare, conţinea elemente de răzbunare şi umilire pe care germanii n-au putut să le accepte.
Păcii de la Paris i-a lipsit de la început validitatea morală (9, 287-288). Nu numai pentru învinşi,
dar chiar şi pentru minţile lucide din tabăra învingătorilor, condiţiile impuse Germaniei
conţineau sâmburele revanşei. Potrivit afirmaţiilor fostului premier britanic, Winston Churchill,
mareşalul francez F. Foch, când a auzit că s-a semnat Tratatul de Pace şi a luat cunoştinţă de
clauzele acestuia, ar fi exclamat: „Asta nu e pace. E un armistiţiu pe douăzeci de ani“(1,17).
În aceste condiţii, în Germania au luat naştere, în anii imediat următori încheierii
primului război mondial, numeroase formaţiuni animate de spiritul revanşard. Printre acestea,
„prin pretenţiile sale expansioniste, s-a evidenţiat Partidul Naţional-Socialist“. Obiectivele
politicii externe ale naziştilor au fost expuse de liderul partidului, Adolf Hitler, în lucrarea „Mein
Kampf“ (Lupta mea), devenită ulterior carte de căpătâi a nazismului. Din aceste considerente,
unii oameni politici şi istorici au atribuit întreaga responsabilitate- sau aproape- pentru
declanşarea războiului, Germaniei hitleriste.
Reputatul istoric A.J.P. Taylor constată că în „tabără“ celor care cred că Germania este
vinovată de declanşarea războiului sunt două curente. Unii consideră că Hitler „a dorit un mare
război, de dragul războiului. A dorit un război pentru a face din Germania o Mare Putere, iar el
să devină un cuceritor de felul lui Alexandru cel Mare sau Napoleon. A fost un nihilist, un
maniac, un al doilea Atila. Alţii l-au considerat pe Hitler mai raţional. El a acţionat după un plan
care prevedea instaurarea unui imperiu pentru o mie de ani în Europa Centrală şi de Sud-Est“.
(10, 39). Se afirmă că Hitler a făcut ceea ce politicienii au presupus că va face, respectiv a apărat
drepturile statului său. Ei afirmă că, în fond, Hitler nu era mai „ticălos ca alţi oameni de stat
europeni ai epocii şi că raţionamentele şi calculele sale erau la fel de logice ca acelea ale
celorlalţi lideri occidentali“(10, 6). A.P.J.Taylor consideră că despre originile Celui de-al Doilea
Război Mondial sunt destule legende şi „ distrugerea legendelor nu înseamnă justificarea lui
Hitler“(10, 6).
6.3.3.Începerea ostilităţilor
La ora 4. 45 în ziua de 1 septembrie 1939, trupele germane au trecut la ofensivă
împotriva Poloniei(2, 61). Anglia şi Franţa, în conformitate cu garanţiile de securitate acordate
statului polonez, au declarat la 3 septembrie 1939 război Germaniei. SUA se declara în afara
conflictului, iar o serie de state din Europa, printre care şi România, îşi proclamă starea de
neutralitate.
În urma victoriilor fulger, trupele Wehrmachtului au ocupat Cracovia (6 septembrie), iar
guvernul polonez se retrăgea la Liublin. Tancurile germane au ajuns în câteva zile la periferia
Varşoviei. La 12 septembrie la Paris, Anglia şi Franţa au stabilit o strategie comună de acţiune şi
constituie Consiliul Interaliat de Război(3,15). La 17 septembrie 1939, guvernul polonez şi
înalţii demnitari politici părăsesc Varşovia asediată şi se refugiază în România.
Din Est, trupele Armatei Roşii au trecut la agresiune depăşind frontiera polono-
sovietică. După lupte înverşunate, trupele poloneze au capitulat în faţa forţelor Werhmachtului,
la 28 septembrie 1939. În aceeaşi zi, la Moscova, miniştrii de externe german şi sovietic au
semnat tratatul prin care au împărţit statul polonez şi stabileau frontiera pe cursul râurilor San şi
Bug. La Paris s-a constituit guvernul polonez în exil.
Pe frontul de vest francezii treceau la ofensivă. Faptele par să demonstreze că nici
Anglia şi nici Franţa nu s-au angajat în mod serios în conflict şi astfel a început un război pe care
gazetarii l-au denumit „război straniu“(4, 38). Expresia a fost lansată de presa americană pentru a
marca o perioadă din istoria Celui de-al Doilea Război Mondial care a ţinut de la căderea
Poloniei până la ofensiva Werhmachtului în est, contra URSS.
În est, URSS a trecut la materializarea înţelegerilor convenite cu partenerul german, prin
pactul Ribbentrop-Molotov, şi a atacat la 30 noiembrie 1939 Finlanda. Aceasta n-a putut rezista
decât 105 zile. La 12 martie 1940 guvernul finlandez a capitulat şi a semnat tratatul de pace prin
care a satisfăcut cererile Kremlinului(5,10).
În martie 1940 Germania a elaborat planul „Weserubung“ ce prevedea cucerirea
Danemarcei şi a Norvegiei. În dimineaţa zilei de 9 aprilie 1940, Germania a dat un ultimatum
Danemarcei pe care regele Kristian al X-lea l-a acceptat, după o şedinţă dramatică a Consiliului
de Coroană. Fratele acestuia, Haakon al VII-lea, regele Norvegiei, susţinut de guvern şi armată,
n-a cedat şi a respins cererile de capitulare remise de Germania. Forţele de invazie au fost
modeste în raport cu scopul ce le era fixat de Comandamentul German, dar au surprins ţara total
nepregătită (6,64).
Reuşita „blitz-krieg“-ului german în Norvegia şi Danemarca a zdruncinat aliaţii din
letargia lor. Cucerind ţările nordice, Germania a luat sub control importante baze maritime şi
aeriene. Au obţinut nu numai importante avantaje strategice, ci şi baze de materii prime cu care
şi-au asigurat industria de război.
În dimineaţa zilei de 10 mai 1940, Înaltul Comandament German a ordonat aplicarea
Directivei nr. 6 „Fall Gelb“ (Planul Galben) care era planul de invazie a Europei Occidentale.
Trupele germane, împărţite în trei grupuri de armată, au atacat pe trei direcţii spre Olanda şi
Nordul Belgiei; direcţia Luxemburg şi către linia fortificată de apărare a Franţei – Maginot.
Raportul de forţe era net superior de partea apărătorului, dar Comandamentul German şi-a
surprins adversarii prin manevră şi prin folosirea trupelor aeropurtate(6,72).
După o scurtă împotrivire, armata olandeză a capitulat în ziua de 1/5 mai 1940. Trupele
germane au continuat ofensiva către Paris, ocolind linia Maginot prin Ardenne, pe unde francezii se
aşteptau cel mai puţin.. În aceste condiţii, Marea Britanie pune în aplicare operaţia „Dynamo“
pentru a-şi salva forţele trimise în ajutorul Franţei.
În ziua de 10 iunie 1940, guvernul francez se refugia la Tours, ca urmare a înfrângerilor
suferite de armatele sale. În după amiaza aceleiaşi zile, Italia declară război Franţei, neţinând
cont de avertismentele SUA. Spania se declară neutră faţă de conflictul european. Trupele
germane pătrund fără să întâmpine rezistenţă în Paris pe 14 iunie 1940.
În după amiaza zilei de 22 iunie 1940, la Réthondes, în pădurea Compiègne, acolo unde
mareşalul Foch impusese capitularea trupelor germane în primul război mondial, este semnată
convenţia de armistiţiu. Franţa era împărţită în două: partea de nord, nord-est şi vest ocupată,
restul zonă liberă. În teritoriul neocupat se instalează guvernul colaboraţionist al mareşalului
Petain. La Londra, Winston Churchill respinge orice propunere făcută de Hitler şi critică sever
încheierea armistiţiului de către guvernul Petain.
În est, URSS a adresat României succesiv mai multe note ultimative Fără nici un sprijin
din partea marilor democraţii, statul român a cedat forţei şi a ordonat evacuarea Barasabiei şi a
nordului Bucovinei revendicate de Moscova. În teritoriile anexate prin forţă, URSS a instaurat un
regim de teroare politică şi exterminare etnică prin deportări ale românilor în teritoriul URSS.
După „rezolvarea litigiului“ teritorial cu România, Stalin a ordonat transpunerea în practică
a înţelegerilor sovieto-germane din Protocolul Molotov-Ribbentrop cu privire la Ţările Baltice.
Sovietul Suprem al URSS a decis includerea Lituaniei, a Letoniei şi a Estoniei în componenţa
URSS ca republici unionale. Astfel au dispărut de pe harta politică a Europei cele trei state. În
aceeaşi lună, Germania şi Italia au impus României Dictatul de la Viena dând satisfacţie
Ungariei fasciste care a anexat nord vestul Transilvaniei
Hitler a considerat că după capitularea Franţei, Marea Britanie va cere pace. La 16 iulie
Fuhrer-ul a semnat Directiva nr. 16 ce prevedea elaborarea şi executarea operaţiunii „Seelowe“(
Leul de mare). Se preconiza debarcarea trupelor germane în Anglia pentru ziua de 15 septembrie
1940 şi distrugerea aviaţiei britanice. După respingerea, din nou, de către guvernul britanic, la 8
august 1940, a „ofertei“ de pace, Hitler a ordonat începerea operaţiunilor prin bombardarea
masivă a oraşelor Londra, Liverpool, Manchester, Bristol etc., însă n-a obţinut mult râvnita
supremaţie aeriană. Aviaţia germană s-a dovedit eficace în operaţiuni tactice, nu însă şi în cele
strategice.
Italia dorea să redevină o mare putere şi să-şi formeze propriul imperiu colonial. Benito
Mussolini a declanşat la 10 iunie 1940 operaţiunea de invadare a Somaliei britanice. În ziua de
14 septembrie 1940, forţele italiene aflate în Libia au declanşat o amplă ofensivă pentru a ocupa
Egiptul. În luna decembrie ofensiva italiană a fost oprită, trupele britanice trecând la contraofensivă.
După câteva săptămâni, italienii au fost izgoniţi relativ uşor din Libia (Tobruk, Bardia, Bengazi,
etc.) şi erau pe punctul de a fi eliminaţi complet din Africa. În ianuarie 1941, englezii au trecut la
ofensivă în Africa Orientală şi la 4 aprilie au eliberat Addis-Abeba, iar în luna mai 1941 trupele
italiene dislocate în Africa de Est au capitulat, sfârşindu-se astfel şi visul „imperiului italian“ în
Etiopia.
Ofensiva italiană în Balcani n-a avut mai mult succes ca cea din Africa. La cererea de
intervenţie a Italiei, Germania a trimis în Balcani o impresionantă forţă de invazie. În primele
zile ale lunii aprilie 1941, Iugoslavia şi Grecia au fost atacate succesiv, de pe mai multe direcţii,
de trupe italiene, germane, maghiare şi bulgare. România, deşi făcea parte din Axă,a refuzat să
participe la acţiuni militare.
La 13 aprilie Belgradul a fost ocupat de trupele germane şi părţi din Iugoslavia au fost
anexate de Ungaria, Bulgaria şi Italia, sau ocupate de Germania. După scoaterea din luptă a
Iugoslaviei, forţele Axei s-au năpustit asupra Greciei. Victoriile militare obţinute în Europa şi în
afara ei, de către Germania, Italia şi Japonia, le-au determinat pe acestea să-şi împartă sferele de
influenţă în lume şi să colaboreze în vederea instaurării unei „noi ordini“ internaţionale.
Înţelegerile s-au materializat în Pactul Tripartit (27 sept. 1940) care în esenţă prevedea: „dreptul“
Germaniei şi al Italiei de a instaura noua ordine în Europa, al Japoniei în Asia. La pact au aderat
sateliţii Germaniei, printre care şi România (23 noiembrie 1940), însă fără ca acestea să poată
influenţa în vreun fel situaţia politică per ansamblul raportului de putere regional sau global
6.3.4.. Extinderea războiului şi mondializarea lui.
După capitularea Franţei şi reducerea capacităţii de ripostă a Marii Britanii, Hitler a avut
iluzia că a obţinut „libertatea“ de acţiune în Est şi evitarea unui război pe două fronturi. La 22
iunie 1941, la orele 3. 30 s-a declanşat atacul german asupra URSS. Dacă Germania comitea,
prin prisma dreptului internaţional public, valabil în epocă, o agresiune clară, urmărind anexarea
unor teritorii ce nu-i aparţinuseră niciodată, România şi Finlanda au intrat în război pentru a
elibera teritoriile anexate de URSS cu un an în urmă.
Forţele germane deţineau nu numai superioritatea în oameni şi tehnică (8, 5 milioane
oameni la 4, 2 milioane) ci şi o experienţă de război de aproximativ doi ani care a contat în
economia luptei în prima parte a războiului. O parte a aviaţiei sovietice a fost distrusă la sol sau
în lupte aeriene. În extremitatea nordică unde au acţionat forţe germane şi finlandeze sub
comanda feldmareşalului von Lech şi în aripa stângă a grupării „Centru“, comandate de
feldmareşalul von Bock, au înaintat fulgerător şi în 18 zile au ajuns aproape de Leningrad.
Lovitura principală a fost dată de forţele comandate de von Bock în Bielorusia care până
la 9 iulie au reuşit să cucerească Minskul şi cea mai mare parte a teritoriului bielorus. Grupul de
armate „Sud“, sub comanda feldmareşalului von Rundstedt, a acţionat în direcţia Kiev. La aripa
de sud a acestui grup au acţionat trupele române sub comanda directă a generalului Ion
Antonescu, cu misiunea de a elibera Basarabia şi nordul Bucovinei(7, 23-24). Prin declanşarea
planului „Barbarossa“, la 22 iunie, Hitler şi-a surprins „tovarăşul“ cu care împărţise Europa la 23
august 1939 şi i-a pricinuit acestuia grave înfrângeri(5,24) .
Dacă pe plan militar în vara anului 1941 URSS a fost la un pas de catastrofă, pe „frontul
diplomatic“ a repurtat primele succese. La 22 iunie 1941 premierul britanic W. Churchill a
condamnat atacul asupra URSS şi a declarat că o va sprijini în lupta cu Germania. Două zile mai
târziu, SUA au făcut o declaraţie asemănătoare. Prin negocieri şi tratate bilaterale se vor pune
bazele Coaliţiei Naţiunilor Unite. La 12 iulie 1941 la Moscova a fost semnat Acordul sovieto-
britanic, care prevedea ajutorul reciproc şi obligaţia că nici una din părţi să nu încheie pace
separată cu Germania(3, 97). La 14 august 1941, W. Churchill şi F. Roosevelt au semnat la
Washington Cartă Atlanticului care prevedea nimicirea tiraniei fasciste şi dezarmarea
agresorilor, instaurarea păcii şi a securităţii după nimicirea fascismului. La 24 septembrie acelaşi
an, la Cartă aderă şi URSS.
Bătălia pentru Moscova a început în ultimele zile ale lunii septembrie 1941, iar la 7
octombrie trupele sovietice s-au retras pe linia Mojask, pe care n-au putut-o menţine, şi trupele
germane ajung în a doua jumătate a lunii noiembrie la numai 25-30 km de Moscova. În faţa
Moscovei mitul invincibilităţii armatelor germane a fost spulberat şi abandonat „blitz-krieg“-
ul(6, 247).
Planurile germane pentru anul 1942 erau ambiţioase. Se preconiza ca în patru etape să se
ajungă pe Don şi Volga pentru a se încercui Stalingradul şi apoi să coboare spre Caucaz, pentru a fi
luate în stăpânire câmpiile petrolifere ruseşti. În primele zile ale lunii iulie, trupele germane şi
române cuceresc Sevastopolul şi continuă ofensiva spre Stalingrad şi Rostov pe Don. Trupele
sovietice iau măsuri pentru apărarea Stalingradului. La 17 septembrie au început luptele de
apărare a Stalingradului. La 2 februarie 1943 se termină una din cele mai mari bătălii din istoria
celui de-al doilea război mondial. Germania a pierdut iniţiativa strategică pe uscat, după ce o
pierduse anterior pe cea aeriană: Comandamentul sovietic a preluat iniţiativa strategică şi a
menţinut-o până la sfârşitul războiului.

6.3.5. Preluarea iniţiativei strategice de către Aliaţi


În cursul aceluiaşi an, aliaţii au pregătit un plan minuţios de distrugere a forţelor
germane şi italiene în nordul Africii şi de preluare a iniţiativei strategice în Pacific. La sfârşitul
lunii mai 1942, italienii şi germanii au declanşat luptele care aveau să se încheie, pentru ei, cu
dezastrul de la El Alamein, din actombrie 1942.
Bătălia de la El Alamein a fost preludiul unei serii de victorii ale aliaţilor în Africa de
Nord şi care s-au încheiat cu alungarea trupelor germano-italiene de pe continentul negru(8,
251). Astfel că, la jumătatea lunii mai 1943, peste un sfert de milion de ostaşi germani şi italieni
au fost făcuţi prizonieri, printre care 20 de generali.
Expansiunea niponă în Indochina, a provocat o reală şi vie indignare la Washington. Guvernul
SUA a ripostat prompt şi a blocat bunurile japoneze în Statele Unite. Japonia reacţionează şi în 7
decembrie 1941 atacă baza aero-navală de la Pearl Harbor(6, 349).
În primăvara anului 1942, încep confruntările în Pacific, cunoscute ca „marile bătălii de
pe teatrul de operaţii al Pacificului de Sud-Vest. (Australia, Filipine, Noua Guinee, arhipelagul
Solomon, Bismarck şi Indonezia). Între 26 mai – 6 iunie 1942 s-a desfăşurat bătălia aero-navală
din zona atolului Midway şi a insulelor Aleutine dintre flotele japoneză şi americană (6,356-
379). Iniţiativa strategică a trecut decisiv de partea SUA şi a aliaţilor săi.
Pierderea iniţiativei strategice de către armatele germane şi coordonarea mai eficientă a
acţiunilor politico-militare în cadrul Coaliţiei Naţiunilor Unite (Conferinţa de la Casablanca din
14-16 ianuarie 1943) au condus la obţinerea altor victorii decisive pe teatrele de operaţiuni din
Europa şi Pacific.
În urma victoriilor obţinute de forţele aliate, Axa începe să se clatine. Regele Victor-
Emanuel hotărăşte la sfârşitul lunii iulie să-l înlocuiască pe Bennito Mussolini cu mareşalul
Badaglio La 5 august 1943 noua conducere a Italiei a angajat negocieri secrete cu anglo-
americanii în Sicilia. Pe 3 septembrie 1943 s-a semnat armistiţiul însă va fi anunţat pe 8
septembrie, iar aliaţii au început operaţia de debarcare în Italia continentală. Până la mijlocul
lunii octombrie trupele anglo-americane eliberaseră jumătate din Italia.
În vest, Roma a fost eliberată la 4 iunie 1944. Două zile mai târziu pe plajele
Normandiei o uriaşă grupare de forţe s-a revărsat asupra „inexpugnabilului zid al Atlanticului“,
desantată din aproximativ 11. 000 de avioane şi 5000 de nave. Acestea au trecut ulterior la
ofensivă, deschizând astfel cel de-al doilea front în Europa. La 15 august, în nordul Franţei s-a
operat a doua debarcare aliată.
Debarcările din vestul şi sudul Franţei au înrăutăţit considerabil situaţia trupelor
germane. Trupele aliate au înregistrat succese importante. După eliberarea Parisului (24 august)
au fost curăţate de trupele germane oraşele Rouen şi Dieppe, Soissons, Reims şi Verdun. La 3
septembrie unităţi britanice au intrat în Bruxelles, Belgia fiind eliberată la începutul lunii
noiembrie 1944.
Pe frontul de Est, România a ieşit din Axă la 23 august 1944, producând cea mai mare
catastrofă militară armatei germane, după cea de la Stalingrad. La câteva săptămâni (9
septembrie) Bulgaria s-a alăturat forţelor Naţiunilor Unite, declarând război Germaniei. Trupele
sovietice vor înainta rapid spre centrul Europei, forţele germane fiind în această parte a Europei
incapabile de o rezistenţă care să stăvilească ritmul Armatei Roşii.
În Vest, Germania a încercat fără succes o contra ofensivă de mari proporţii- cunoscută
ca Bătălia din Ardeni (16 decembrie 1944 – 30 ianuarie 1945) – prin care să determine „cercurile
conducătoare anglo-americane – să recurgă la o înţelegere“ (6; 45). Eşecul german s-a datorat
printre altele şi ofensivei de proporţii pe care au declanşat-o Armata Roşie şi trupele române.
Mijlocul lunii decembrie 1944 a însemnat intrarea trupelor sovietice pe teritoriul german.
La sfârşitul lunii februarie, ruşii cuceriseră Danzig-ul şi o parte a Pomeraniei. Viena a
căzut în luna aprilie 1944. Germania, la această dată mai era ca stat doar o fâşie lungă şi îngustă
de aproximativ 100 km lărgime, mergând de la coasta Balticii în jos spre Iugoslavia şi nordul
Italiei. La începutul lunii martie, armatele americane erau la Rin. Între aliaţi a început cursa
pentru cucerirea Berlinului. Moartea preşedintelui Roosevelt a constituit poate ultima iluzie a lui
Hitler(6,381). Credea că se poate salva făcând o paralelă cu moartea ţarinei Elisabeta a Rusiei
care l-a salvat pa Frederic cel Mare de la invazie.
Atacul final al ruşilor asupra Berlinului s-a dat la 12 aprilie 1945. Au încercuit Capitala
celui de-al treilea Reich pe 25 aprilie. Pe 2 mai 1945 rezistenţa a fost zdrobită. La 8 mai 1945
reprezentanţii Germaniei, în frunte cu amiralul Donitz, care preluaseră conducerea după
sinuciderea lui Hitler şi a fidelilor săi, au semnat capitularea. Războiul mondial se termina pentru
Europa.
Derularea operaţiunilor din Pacific a însemnat, în fapt, terminarea celui de-al doilea
război mondial. După ce-au cucerit arhipelagul Gilbert, în noiembrie 1943, americanii au distrus
bazele japoneze de pe insulele Caroline şi din arhipelagul Marshall. În vara anului 1944, aliaţii
au pus stăpânire pe Noua Guinee. La 15 iunie 1944, bombardierele B-29 reuşesc, pentru prima
dată, să bombardeze Japonia. În ultima parte a lunii octombrie 1944 au început luptele pentru
cucerirea Filipinelor. În ianuarie 1945, trupele americane, sub comanda lui Mac Arthur, ocupă
Filipinele după ce-au câştigat cea mai mare bătălie aero-navală din cel de-al doilea război
mondial. Aceasta a însemnat sfârşitul marinei japoneze.
În vara anului 1945, întregul Imperiu Japonez a început să se clatine. Trupele japoneze
erau presate şi silite să se retragă din Indiile de Est şi Birmania. Pe la mijlocul lunii mai 1945,
acestea s-au retras şi din sudul Chinei. În următoarele două luni, sub presiunea
bombardamentelor au fost distruse primele cinci oraşe japoneze. Mai rămăseseră patru oraşe care
nu suferiseră prejudicii importante.
La începutul lunii august americanii au luat o decizie de o gravitate extremă: lansarea
primei bombe atomice. Pe data de 6 august ora 9. 15 a fost lansată prima bombă atomică asupra
oraşului Hiroşima. 80. 000 de oameni au murit în câteva secunde. La 8 august, URSS a declarat
război Japoniei. A doua zi a fost lansată cea de-a doua bombă nucleară asupra oraşului Nagasaki.
Pe data de 14 august 1945, Japonia a capitulat. Cel de-al doilea război lua sfârşit.

6.3.6. Marile conferinţe din anii celui de al doilea război mondial.


Relaţiile dintre Marea Britanie şi URSS, ca şi cele dintre SUA şi URSS au fost încordate
sau reci. Motivele erau legate de relaţiile comerciale şi acordurile dintre sovietici şi germani,
sovietici şi japonezi. Atacarea URSS de către Germania a schimbat total relaţiile dintre marile
puteri, iar succesele de pe frontul de est, chiar dacă însemnau pe moment salvarea Angliei,
puteau duce la victoria finală a Axei. Primul pas în realizarea coaliţiei antifasciste este realizat de
Churchill prin discursul radiodifuzat din 22 iunie 1941 în care vorbea de „măcel, jaf şi pustiire”:
„Pericolul care ameninţă Rusia ne ameninţă şi pe noi, şi pe Statele Unite (...). Să ne îndoim
puterile şi să lovim cu forţe unite atâta timp cât avem viaţa şi puterea să o facem”. Au urmat
declaraţii de simpatie, misiuni militare reciproce între cele două ţări, partea sovietică punând
problema deschiderii unui nou front în Europa vestică sau în Arctica, cât mai departe de
interesele ei din estul, centrul şi sud-estul continentului (strâmtorile). Prima manifestare oficială
a fost semnarea acordului anglo-sovietic „Despre acţiunile comune în războiul contra
Germaniei”, din 12 iulie 1941, prin care cele două părţi îşi promiteau sprijin şi ajutor reciproc.
Viitorul relaţiilor sovieto-engleze şi sovieto-americane au reprezentat subiectul discuţiilor
dintre Churchill şi Roosevelt în cursul întâlnirii lor din Atlantic, din insulele Newfoundland. La
această întâlnire a fost adoptată cunoscuta „Chartă a Atlanticului” (11 august 1941) formată
dintr-un scurt preambul şi opt puncte. Cele două guverne declarau că nu doreau măriri teritoriale,
nici schimbări teritoriale fără dorinţa liberă exprimată a popoarelor; respectau dreptul fiecărui
popor de a-şi alege forma de guvernământ; doreau să se restaureze independenţa şi suveranitatea
popoarelor oprimate; promiteau tututor statelor accesul la comerţ şi la materiile prime; se
declarau pentru colaborare economică cu toate naţiunile; se angajau să asigure libertatea mărilor
şi oceanelor; declarau că vor lupta până la distrugerea finală a „tiraniei naziste”, iar în viitor
pentru dezarmare şi o pace trainică. Charta excludea cuceririle teritoriale făcute prin violenţă şi
forţă militară. S-a pus astfel temelia cooperării Naţiunilor Unite. Peste o lună, la 24 septembrie,
guvernul sovietic a aderat la principiile Chartei, până la sfârşitul lui 1941 au mai aderat 23 de
state. Primele acţiuni s-au desfăşurat în Iran pentru a se realiza o cale de comunicaţie sigură între
Marea Britanie şi URSS, urmând ca după 6 luni de la terminarea războiului trupele să fie retrase.
Aspectul de început al colaborării antifasciste a constat în sprijin militar şi economic, iar
în timp, se vor pune probleme strategice şi de reorganizare a lumii postbelice.
Între 29 septembrie şi 1 octombrie 1941 a avut loc prima conferinţă interaliată la
Moscova încheindu-se un acord între Marea Britanie, SUA şi URSS pentru un ajutor interaliat
care urma să se desfăşoare pănă la 1 iulie 1942, timp în care URSS urma să primească lunar
1.100 de tancuri mici şi mijlocii, 400 de avioane de luptă, 600 tunuri antiaeriene, automobile şi
camioane, mari cantităţi de metale neferoase, iar URSS urma să livreze celor două puteri
importante cantităţi de materii prime. Legea americană de împrumut şi închiriere s-a extins şi
asupra URSS.
În decembrie 1941, în cadrul vizitei lui A. Eden la Moscova, s-a pus problema
frontierelor unor state europene şi tratamentul ce trebuia aplicat Germaniei după înfrângerea sa.
Stalin propunea refacerea Austriei de la începutul anului 1938, a Iugoslaviei, Albaniei,
Cehoslovaciei şi Greciei, recunoaşterea de către britanici a frontierelor sovietice dinaintea
atacului german (linia Curzon). Stalin punea condiţii Angliei: acorduri anglo-sovietice contra
recunoaşterii statutului teritorial postbelic în varianta URSS. În privinţa Germaniei, ambele părţi
au fost de acord cu dezmembrarea ei. Ambele părţi au fost de acord cu natura reparaţiilor pe care
urma să le plătească Germania.
Intrarea SUA în război a lărgit cadrul discuţiilor între „cei trei mari” (Churchill, Stalin şi
Roosevelt).
Conferinţa de la Washington (decembrie 1941-ianuarie 1942) a urmărit stabilirea unei
strategii comune anglo-americane în lupta împotriva Axei şi a primit numele de „Arcadia”. Se
hotărăsc următoarele: prioritatea războiului din Europa faţă de cel din Extremul Orient; crearea
unui Comitet al şefilor de stat major ale celor două armate cu sediul în capitala americană;
numirea generalului Wawell în fruntea armatelor din Extremul Orient; trimiterea a două diviziii
americane în Irlanda de nord. S-a mai stabilit ordinea acţiunilor (debarcarea în Africa de nord,
apoi în Balcani). Reprezentanţii a 26 de state semnează la Washington, la 1 ianuaire 1942
„Declaraţia luptei comune împotriva ţărilor Axei” (Declaraţia Naţiunilor Unite). Se afirma că
fiecare stat semnatar se obligă să folosească întregul său potenţial militar şi economic pentru
înfrângerea statelor agresoare, se angajau să nu încheie pace separată cu statele inamice.
Declaraţia era deschisă pentru orice stat, chiar dacă era nebeligerant.
O problemă importantă a constituit-o deschiderea celui de-al doilea front în Europa,
propunerea sovietică pe care Churchill a acceptat-o teoretic, dar a amânat-o practic („nu ne
putem lua niciun angajament în acestă chestiune”). La Washington (mai), Molotov a pus în
discuţie aceeaşi problemă, oficialităţile americane făgăduind că frontul va fi deschis în 1942
pentru că SUA considera Germania principalul ei adversar. Premierul britanic a prezentat Africa
de nord ca obiectiv strategic de primă importanţă (argumentul invulnerabilităţii zidului
Atlanticului construit de germani – debarcarea nereuşită anglo-canadiană de la Dieppe).
Divergenţele cu privire la această chestiune (memorandumuri, întâlniri, note oficiale), vor dăinui
până la conferinţa de la Teheran.
În ianuarie 1943, trupele germane au primit grele lovituri pe Volga. În aceste condiţii, are
loc conferinţa anglo-americană de la Casablanca (14-26 ianuarie 1943) la care s-au dezbătut
probleme privind războiul din Africa, Mediterana şi Asia. Hotărârile luate au fost următoarele:
continuarea operaţiilor militare în Africa până la înfrângerea forţelor Axei; aplicarea planului
„Husky” de debarcare anglo-americană în Sicilia pentru a scoate Italia din război; aprovizionarea
URSS; amânarea debarcării aliate în Franţa de nord în 1944, dar pregătirea ei; crearea unui
cartier general al SUA, Angliei şi Franţei libere. Se conturase dorinţa generală de a lichida forţa
Germaniei. În timpul discuţiilor dintre Churchill şi Roosevelt s-a adoptat principiul „capitulării
necondiţionate” a Germaniei, nimicindu-se astfel principiul germanismului şi al naţional-
socialismului. O nouă conferinţă între Roosevelt şi Churchill are loc la Washington în cursul
lunii mai 1943 luându-se hotărâri în deschiderea celui de al doilea front în Europa („planul
Overlord”), debarcarea în Italia şi organizarea unor masive bombardamente asupra Germaniei.
Premierul Churchill sconta o debarcare aliată în Balcani pentru a limita înaintarea armatei
sovietice şi asigurarea dominaţiei engleze în Europa postbelică. La Quebec, în august 1943
americanii şi-au impus punctul de vedere: aplicarea planului Overlord şi rezolvarea problemelor
din Pacific. Neparticiparea URSS la Quebec a făcut ca discutarea problemelor politice să aibe
doar un caracter provizoriu.
Conferinţa miniştrilor de externe ai SUA, URSS şi Anglia s-a desfăşurat la Moscova
între 19-30 octombrie 1943 şi a marcat un nou stadiu al relaţiilor dintre cei trei. Conferinţa a
adoptat următoarele documente: 1.„Declaraţia cu privire la Italia” în vederea lichidării depline a
fascismului şi instaurarea unui regim democratic. 2.„Declaraţia cu privire la Austria” privind
anularea Anschluss-ului şi reconsiderarea rolului Austriei la cauza propriei eliberări.
3.Documentul privitor la administrarea Franţei eliberate în sensul că puterea supremă să aparţină
comandantului suprem aliat care controla administraţia civilă. 4.„Declaraţia cu privire la
răspunderea hitleriştilor pentru atrocităţile comise” – se stabilea judecarea şi pedepsirea tututor
naziştilor vinovaţi de crime şi atrocităţi. Această declaraţie a stat la baza acţiunii de urmărire şi
pedepsire a criminalilor de război. 5. „Declaraţia celor 4 state cu privire la securitatea generală”
– ea reflecta schimbările esenţiale în situaţia internaţională din anii precedenţi. La acest
document a participat şi reprezentantul Chinei. Între 28 noiembrie şi 1 decembrie 1943 a avut loc
o întâlnire la Cairo între Roosevelt şi Churchill pentru a se pune de acord în probleme esenţiale,
dar divergenţele dintre cei doi au continuat cu privire la operaţia Overlord şi a frontului din
Meditarana. La Teheran, s-a desfăşurat întâia conferinţă a primilor miniştri aparţinând celor 3
mari puteri aliate, participând şefii statelor, miniştrii de externe şi consilieri militari. Conferinţa a
discutat şi a luat hotărâri în privinţa desfăşurării războiului şi organizării lumii postebelice.
Problema deschiderii frontului în apusul Europei devenea prioritară în faţa variantei balcanice a
englezilor. URSS a acceptat ideea ca după terminarea războiului european să lupte împotriva
Japoniei. Au fost discutate probeleme referitoare la viitorul Germaniei, graniţele Poloniei,
războiul cu Japonia, atitudinea Turciei etc. Conferinţa de la Teheran a avut o importanţă capitală
pentru desfăşurarea ulterioară a războiului şi organizarea postbelică a lumii. Coaliţia antihitleristă
s-a dovedit a fi consolidată. În cursul anului 1944 coaliţia antihitleristă a obţinut succese
remarcabile, iar forţele germane sunt în retragere pe toate fronturile. Rând pe rând aliaţii
Germaniei vor ieşi din râzboi, iar forţele sovietice se îndreptau spre Berlin. În aceste condiţii, s-
au pus bazele organizaţiei internaţionale de securitate prin conferinţa „celor trei mari” de la
Dumbarton Oaks (21 august-28 septembrie 1944). Discuţiile sovieto-britanice de la Moscova s-
au referit la eliberarea popoarelor din Balcani, dar este cunoscut faptul că premierul britanic a
făcut propuneri lui Stalin cu privire la aplicarea intereselor celor două puteri în zona respectivă:
înţelegerea de procentaj. Stalin era mult mai interesat de liniile frontaliere ale estului european
decât de soarta Germaniei pe care o prefigurase deja.
La începutul anului 1945 (4-12 februarie), când deznodământul războiului era previzibil,
s-a desfăşurat confererinţa de la Yalta a şefilor de stat şi de guvern (Stalin, Roosevelt,
Churchill). S-au dezbătut probleme legate de frontiere, regimuri politice, refacerea statelor,
constituirea ONU, războiul din Extremul Orient ş.a. A fost precizat principiul capitulării
necondiţionate şi al nerecunoaşterii oricărui alt guvern care l-ar înlocui pe Hitler. Conferinţa
sublinia caracterul temporar al ocupaţiei Germaniei, ocupaţie ce avea ca scop democratizarea,
demilitarizarea şi denazificarea. În privinţa reparaţiilor volumul general al reparaţiilor a fost
estimat la 20 miliarde $. Din care URSS a cerut 10 miliarde, aplicabile prin reparaţii în natură,
realizate prin confiscări de maşini şi utilaje şi livrări anuale de mărfuri. Nu s-a ajuns la un
consens asupra problemei poloneze şi a situaţiei din Iugoslavia. URSS s-a angajat să intre în
război împotriva Japoniei la două- trei luni după terminarea operaţiunilor împotriva Germaniei.
S-a adoptat ca modalitate de lucru principiul unanimităţii marilor puteri în Consiliul de securitate
al ONU care urma să se creeze. În perioada 25 aprilie – 26 iunie 1945 s-a desfăşurat la San
Francisco conferinţa pentru constituirea ONU, care a reunit delegaţi din 46 de state. A fost
adoptată Charta ONU stipulându-se că ONU este unica organizaţie internaţională care avea ca
principal scop lupta pentru apărarea şi consolidarea păcii, apropierea dintre state şi popoare,
sprijinirea colaborării internaţionale în vederea propăşirii generale. După ce războiul din Europa
s-a încheiat cu capitularea necondiţionată a Germaniei, conducătorii marilor puteri aliate (Stalin,
Churchill şi H. Truman – noul preşedinte al SUA) s-au întrunit la Potsdam pentru a stabili o
platformă comună în principalele probleme legate de organizarea postbelică a Europei.
Conferinţa de la Potsdam s-a desfăşurat între 17 iulie-2 august 1945 şi a fost ultima întâlnire
între cei trei lideri ai marilor puteri învingătoare ale Germaniei fasciste. Principalele teme de
discuţie au vizat problemele reconstrucţiei postbelice a Europei, acordând o atenţie aparte
viitoarelor tratate de pace.

6.4. Îndrumar pentru autoverificare


6.4.1. Sinteza unităţii de studiu 2
Cauzele războiului se găsesc în frustrările provocate de clauzele economice, militare şi
teritoriale ale tratatelor impuse învinşilor din primul război mondial. Responsabilitatea
declanșării războiului o poartă toți liderii politici ai marilor puteri europene care au fost
incapabili să se sustragă comportamentelor egoiste în promovarea și apărarea intereselor statelor
pe care le conduceau în viața internațională. Reuşita „blitz-krieg“-ului german în Polonia,
Norvegia şi Danemarca a surprins toate marile puteri. Prin cuceririle realizate, Germania a
obţinut nu numai importante avantaje strategice, ci şi baze de materii prime cu care şi-au asigurat
industria de război. „Fall Gelb“ (Planul Galben) de invazie a Europei Occidentale a început la 10
mai 1940 şi s-a finalizat la 22 iunie 1940 prin înfrângerea Olandei, Belgiei şi Franţei. Marea
Britanie a reuşit să îşi salveze o parte din forţele trimise în ajutorul Franţei. Franţa a fost
împărţită în două: partea de nord, nord-est şi vest ocupată, restul zonă liberă sub guvernul condus
de mareşalul Petain. În Est, Uniunea Sovietică a aplicat pas cu pas clauzele secrete ale acordului
Ribbentrop-Molotov. Materializarea acestora a însemnat distrugerea Poloniei, anexarea Letoniei,
Lituaniei şi Estoniei, răşluirea teritorială a Filandei şi României. Italia şi ulterior Germania şi-au
continuat operaţiile militare în Africa de Nord şi Balcani. La 21 iunnie 1941 Germania a atacat
Uniunea Sovietică şi a reuşit cucerirea unui spaţiu uriaş din teritoriul rus. Ofensiva germană de
pe frontul de Est a fost oprită în faţa Moscovei (decembrie 1941) şi a însemnat sfârşitul „războiul
fulger”. Acţiunile militare dina nul 1942 nu au dus la înfrângerea Uniunii Sovietice. În perioada
noiembrie 1942-februarie 1943 a avut loc bătălia de la Stalingrad încheiată printr-o gravă
înfrângere a armatei germane. Germania a pierdut iniţiativa strategică pe uscat, după ce o
pierduse anterior pe cea aeriană în bătălia Angliei. Comandamentul sovietic a preluat iniţiativa
strategică şi a menţinut-o până la sfârşitul războiului.
Pierderea iniţiativei strategice de către armatele germane şi coordonarea mai eficientă a
acţiunilor politico-militare în cadrul Coaliţiei Naţiunilor Unite (Conferinţa de la Casablanca din
14-16 ianuarie 1943) au condus la obţinerea altor victorii decisive pe teatrele de operaţiuni din
Europa şi Pacific.
În urma victoriilor obţinute de forţele aliate, Axa începe să se clatine. În septembrie
1943 aliaţii au început operaţia de debarcare în Italia continentală. Până la mijlocul lunii
octombrie trupele anglo-americane eliberaseră jumătate din Italia. La 6 iunie 1944 o uriaşă
grupare de forţe formată din circa 11. 000 de avioane şi 5000 de nave s-a revărsat asupra
„inexpugnabilului zid al Atlanticului“ de pe plajele Normandiei. Acestea au trecut ulterior la
ofensivă, deschizând astfel cel de-al doilea front în Europa. Pe frontul de Est, România a ieşit din
Axă la 23 august 1944 şi a provocat mai mare catastrofă militară armatei germane, după cea de la
Stalingrad. Trupele sovietice au putut înainta rapid spre centrul Europei, forţele germane fiind în
această parte a Europei incapabile de o rezistenţă care să stăvilească ritmul Armatei Roşii. În
Vest, Germania a încercat fără succes o contra ofensivă de mari proporţii- cunoscută ca Bătălia
din Ardeni (16 decembrie 1944 – 30 ianuarie 1945) – prin care să determine „cercurile
conducătoare anglo-americane – să recurgă la o înţelegere“ (6; 45). Mijlocul lunii decembrie
1944 a însemnat intrarea trupelor sovietice pe teritoriul german.
La sfârşitul lunii februarie 1945 ruşii au cucerit Danzig-ul şi o parte a Pomeraniei, în
timp ce armatele americane erau la Rin. Între aliaţi a început cursa pentru cucerirea Berlinului.
Atacul final al ruşilor asupra Berlinului s-a dat la 12 aprilie 1945. La 8 mai 1945 reprezentanţii
Germaniei, în frunte cu amiralul Donitz, care preluaseră conducerea după sinuciderea lui Hitler
şi a fidelilor săi, au semnat capitularea. Războiul mondial se termina pentru Europa. Derularea
operaţiunilor din Pacific a însemnat, în fapt, terminarea celui de-al doilea război mondial. În vara
anului 1944, aliaţii au pus stăpânire pe Noua Guinee. La 15 iunie 1944, bombardierele B-29
reuşesc, pentru prima dată, să bombardeze Japonia. În ianuarie 1945, trupele americane au
ocupat Filipinele după ce-au câştigat cea mai mare bătălie aero-navală din cel de-al doilea război
mondial. Aceasta a însemnat sfârşitul marinei japoneze. În vara anului 1945, întregul Imperiu
Japonez a început să se clatine. Trupele japoneze au fost obligate să se retragă din Indiile de Est,
Birmania şi din sudul Chinei. La începutul lunii august americanii au luat o decizie de o gravitate
extremă: executarea bombardamentelor atomice. Ţintele au fost oraşele Hiroshima -la 6 august
1945- şi Nagasaki – la 9 august 1945. Pe data de 14 august 1945, Japonia a capitulat. Cel de-al
doilea război lua sfârşit. Conferinţele bi şi trilaterale desfăşurate în anii războiului au abordat în,
primul rând probleme legate colaborarea militară şi de sprijinul militar şi economic al Uniunii
Sovietice, şi în a doua parte a conflagraţiei s-au ridicat tot mai evident problemele strategice şi de
reorganizare a lumii postbelice.

6.4.2. Concepte şi termeni de reţinut


blitz-krieg
-razboi de partizani
-mișcarea de rezistență din Europa
-Pearl Harbour
-bătălia de la Stalingrad
-Romel- ”vulpea deșertului”
-Festung Ploiesti
6.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
Care au fost factorii ce au favorizat victoriile germane din anii 1940-1942 ?
Care au fost cauzele pentru care Japonia nu atacat Uniunea Sovietică în anul 1941 și a
atacat Statele Unite?
Cum se explică înfrîngerea rapidă a armatei franceze de către Germania ?
Care au fost principalele conferințe internaționale din perioada celui de al doilea război
mondial și urmările lor ?
6.4.4. Bibliografie obligatorie
Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial. 1939-1942, vol I-II,
Bucureşti, 1988
J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1999.
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar Print, 1999.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
Eric Holbsbawm , Secolul extremelor, Bucureşti, 1994.
Henry Kissenger, Diplomaţia, Bucureşti, 1998.
Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. (1900-1945,
Bucureşti, 1998.
Jean - Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale, 1919-1947, vol I, București,
Editura Științelor Sociale și Politice, 2006.

Winston Churchill, Al doilea război mondial, vol I, Bucureşti, 1996..


James L. Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1993.
Leonida Loghin, Al doilea război mondial, Bucureşti, 1988.
Anatol Petrencu, Istorie universală. Epoca contemporană, Chişinău, 1995.
Lidell Hart, Histoire de la seconde guerre mondiale, Fayard, 1973.
Gheorghe Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945. Iaşi, 1995.
Marea Conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial, Bucureşti, 1974.
UNITATEA DE STUDIU 7. ORGANIZAREA POSTBELICĂ A LUMII.
SUPERPUTERILE ŞI ORDINEA MONDIALĂ.

7.1. Introducere
În perioada de mijloc a celui de al doilea război mondial, când puterea Germaniei era de
necontestat, se simţea nevoia intervenţiei americane pentru a salva vestul continentului european.
Intrarea SUA în război a pecetluit soarta lui Hitler, chiar dacă s-a mărit durata războiului.
Coaliţia antihitleristă căpăta astfel alt contur pentru că dacă Hitler n–ar fi atacat URSS, Marea
Britanie nu ar fi putut rezista singură pe frontul de vest. La baza constituirii coaliţiei antihitleriste
s-a aflat ideea interesului comun al celor trei mari puteri de a înfrânge Germania. Din decembrie
1941 şi până în mai 1945 în relaţiile diplomatice ale coaliţiei au existat cele două mari teme,
strategia militară în timp de război (problema fronturilor) şi configuraţia lumii postbelice, în
primul rând viitorul Germaniei, al ţărilor din estul continentului, la care, normal, se vor adăuga
raporturile dintre învingători şi consolidarea păcii postbelice. La încheierea conflictului mondial,
Uniunea Sovietica a anexat în structura sa teritorială ţările baltice (Estonia, Letonia şi Lituania),
partea de est a Poloniei (aproximativ a treime din teritoriul polon a fost răşluit), 50.704 km 2 din
teritoriul României (Basarabia şi partea de nord a Bucovinei), 46.568 km2 din teritoriul Finlandei
şi peste 15.000 km2 din teritoriul Germaniei (Prusia Orientală/Kaliningrad). Configuraţia
postbelică a frontierelor vestice ale imperiului sovietic era în mare parte cea stabilită prin tratatul
de neagresiune semnat între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică la 23 august 1939, când cele
două puteri totalitare şi-au împărţit zonele de influenţă din Europa centrală și de sud-est, dar
extinsă prin noile anexări teritoriale postbelice făcute în dauna Poloniei, Cehoslovaciei şi
Germaniei.
Conferinţa de Pace de la Paris din anii 1946- 1947 a legiferat toate anexările teritoriale
făcute de Uniunea Sovietică. Modul de desfăşurare al Conferinţei de Pace de la Paris din anii
1946-1947 a arătat că organizarea postbelică a lumii, statutul statelor învinse şi stabilirea zonelor
de influenţă au fost rezultatul aranjamentelor secrete făcute în timpul războiului între sovietici,
britanici şi americani, şi mai puţin rezultatul negocierilor purtate între delegaţiile statelor
participante.

7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu


-Obiectivele unităţii de studiu 7 sunt :
-cunoașterea cauzelor care au generat neînţelegerile dintre foştii aliaţi;
-prezentarea principalelor acţiuni desfăşurate de cele două superputeri în problema
germană ;
- cunoaşterea evoluţiilor diplomatice, militare, politice care au consolidat statutul
postbelic al supeputerilor;
Studenții vor putea evalua responsabilitățile care revin marilor puteri pentru declanșarea
războiului rece;
-vor sesiza și explica rivalitățile dintre superputeri în Europa şi celelalte regiuni ale
lumii;
-vor cunoaște și argumenta impactul constituirii organizaţiilor politico-militare şi
ecomonice asupra ordinii mondiale.

7.3. Conţinutul unităţii de studiu


7.3.1. Neînţelegeri între Aliaţi
În conferinţele interaliate din perioada 1941-1945, fiecare mare putere punea problema
postbelică în termenii experienţei istorice a naţiunii sale. Se poate vorbi de trei modalităţi diferite
de abordare a problemelor. Churchill dorea să reconstruiască propria putere a Angliei în fruntea
echilibrului mondial, pentru că avea încă un imens imperiu colonial. Ulterior a gândit echilibrul
puterilor în Europa, adică a Occidentului în care intra şi Germania împreună cu SUA pentru a
contrabalansa colosul sovietic, care se întindea spre centrul Europei. Churchill credea că Marea
Britanie putea şi trebuia să ajute Europa fără nici un sprijin din America.
Roosevelt gândea o ordine a celor trei învingători, care împreună cu China, să acţioneze
ca adevăraţi jandarmi („cei patru poliţişti”) ai lumii pentru a impune pacea. Scopul războiului,
pentru Roosevelt, era înlăturarea lui Hitler care bloca ordinea internaţională bazată pe armonie,
nu pe echilibru, adică o stare de pace universală. Spre deosebire de Churchill, Roosevelt nu
accepta responsabilitatea americană în privinţa reconstruirii economice a Europei. Preşedintele
american nu a acceptat Franţa ca partener la tratatele de pace datorată dispreţului îl avea pentru
înfrângerea facilă a a acestei ţări de către Germania în anul 1940. Mai mult preşedintele american
a pus problema lichidării treptate a imperiilor coloniale britanic şi francez. Roosevelt a urmărit să
evite eşecurile interbelice ale Ligii Naţiunilor şi a sistemului de la Versailles. Susţinând pricipiul
autodeterminării fiecărei ţări, el lovea, de fapt, în interesul britanic. Pe de altă parte, şi extinderea
URSS ameninţa securitatea engleză, deci posibil şi pe cea americană.
Stalin urmărea extinderea ideologiei comuniste în Europa, dar şi o politică externă rusă
imperialistă tradiţională. El a speculat victoriile militare extinzând influenţa rusească până în
centrul Europei sub pretextul de a creea zone tampon pentru a proteja Rusia împotriva unei
posibile agresiuni germane. Eliberat de ameninţarea germană, Stalin nu mai avea nicio reţinere în
a impune interesele ideologice şi politice sovietice, chiar discutând în contradictoriu cu aliaţii săi.
Stalin aplica fără nici o reţinere conceptul de Realpolitik. Principul călăuzitor al lui Stalin era
interesul naţional sovietic la care se adăuga principiul de „a lua” chiar de la parteneri, prin forţă,
ceea ce prezenta interes pentru Rusia Sovietică. În aceste sens a acţionat pentru a menţine în
sfera sa de influenţă sau sub stăpânire teritoriile ocupate în război sau „eliberate” în ultimul an al
conflagraţiei. Stalin avea doar interese, nu şi prieteni. În ceea ce priveşte strategia militară, Stalin
a susţinut cu tenacitate interesele sovietice privind elaborarea planurilor pentru deschiderea celui
de al doilea front în Franţa, nu în Mediterana sau în Balcani. În acelaşi timp a respins orice acces
al aliaţilor occidenti la planurile militare şi politice sovietice. Stalin a considerat că evoluţiile de
pe front pot determina hotărârile politice.
Conferinţa de la Yalta a dat naştere confruntării dintre cei trei mari în ceea ce priveşte
configuraţia lumii postbelice. În acel moment, armatele sovietice depăsişeră frontierele din 1941
şi puteau impune unilateral, controlul politic asupra Europei de est. Anterior Yaltei, se realizase,
teoretic, înţelegerea dintre Stalin şi Churchill în aşa numita „Conferinţa Tolstoi” (octombrie
1944): „acordul procentelor”. Churchill a propus lui Stalin împărţirea zonelor de influenţă din est
şi din Balcani. Ţările care ar fi fost în acel moment sub control sovietic erau România (Rusia-
influenţă 90%), Ungaria şi Bulgaria (Rusia-influenţă 75%). În Iugoslavia procentele erau egale –
50%. În esenţa lui, acest acord, a fost confirmat, pe baze mult mai largi, la Yalta, după ce, pe
teren se şi aplicase. Ruşii profitau de faptul că trupele aliaţilor occidentali nu puteau înainta spre
Rhin, iar arma nucleară nu era încă operativă. Yalta a devenit simbolul „târgului păcăliţilor” şi a
„manevrelor planetare ascunse”.
„Împărţirea” făcută în 1945 era determinată în fapt de situaţia concretă a războiului.
„Declaraţia asupra Europei eliberate” a fost „o perdea de fum” destinată să convingă opinia
mondială de etica hotărârilor de la Yalta, când de fapt erau doar ratificate propunerile lui
Churchill. Mulţi istorici consideră că Yalta a fost doar momentul de final al situaţiei create de
teama în faţa Germaniei şi de scopul englezilor de a-l face pe Stalin să obosească, să-şi epuizeze
forţele. La rândul său, Stalin vedea probabil că Europa se va împărţi în două blocuri antagoniste,
dovadă fiind explicaţia pe care i-o dă lui Djilas în aprilie 1945: „acest război nu se aseamănă cu
cel din trecut; oricine ocupă un teritoriu îşi impune acolo propriul său sistem social. Fiecare îşi
impune sistemul până acolo unde poate avansa armata sa”.
0.9 Toate discuţiile premergătoare încheierii războiului şi hotărârile de la Yalta şi Potsdam
duceau la pregătirea Conferinţei de pace, la care urmau să participe 32 de state. În acest scop,
şefii celor trei mari puteri aliate au fost de acord pentru constituirea Consiliului miniştrilor
afacerilor externe, compus din reprezentanţii URSS, Statelor Unite, Angliei, Chinei şi Franţei,
care urma să pregătească tratatele de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda şi să
facă propuneri pentru reglementarea raporturilor cu Japonia, Germania şi Austria. Tratatele au
fost conturate la întrunirile ţinute la Moscova, Londra şi Paris, au fost discutate la Conferinţa de
pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie 1946) şi, cu unele modificări, au fost semnate tot la
Paris la 10 februarie 1947.
0.10
Conferinţa de Pace de la Paris din anii 1946- 1947 a legiferat toate anexările teritoriale
făcute de Uniunea Sovietică. Modul de desfăşurare al Conferinţei de Pace de la Paris din anii
1946-1947 a arătat că organizarea postbelică a lumii, statutul statelor învinse şi stabilirea zonelor
de influenţă au fost rezultatul aranjamentelor secrete făcute în timpul războiului între sovietici,
britanici şi americani, şi mai puţin rezultatul negocierilor purtate între delegaţiile statelor
participante.
7.3.2. Prevederile Conferinţei de pace de la Paris (1946-1947)
Sistemul de tratate semăna ca structură celor din 1919, adică conţineau o parte
introductivă şi clauze teritoriale, politice, militare şi economice, la care se adăugau stipulaţii
privind restituirile şi reparaţiile. Din punct de vedere al diplomaţiei multilaterale era un pas
înapoi pentru că marile puteri îşi acordau privilegii sub pretextul efortului făcut pentru
înfrângerea Axei.
Prin Tratatul de pace semnat, deşi stat agresor în anul 1940, Italia a primit calitatea de
cobeligerantă pentru că de la 13 octombrie 1943 s-a alăturat Naţiunilor Unite. Clauzele
teritoriale prevedeau revenirea la frontierele existente la 1 ianuarie 1938, cu mici modificări în
favoarea Franţei. Graniţa cu Iugoslavia rămânea cea de la 1 ianuarie 1938 cedând acesteia un
teritoriu mic şi câteva insule (Pelagosa), peninsula Istria, o parte a Carintiei cu oraşul Fume,
oraşul Zara. Triestul, pus sub jurisdicţia Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, a fost
reaintegrat statului italian în anul 1954. Italia a cedat Greciei insulele Dodecanez, care trebuiau
demilitarizate. Deasemenea, Italia a fost obligată să recunoască suveranitatea şi independenţa
Albaniei, anulând toate acordurile din perioada de ocupaţie. Referitor la problema coloniilor,
Italia a trebuit să renunţe la toate drepturile şi titlurile asupra posesiunilor sale din Africa şi la
drepturile şi concesiunile din China. A fost recunoscută independenţa şi suveranitatea Etiopiei,
căreia Italia i-a restituit toate bunurile confiscate. În privinţa reparaţiilor, Italia achita către URSS
100 milioane $ plătibili în 7 ani în mărfuri din producţia curentă, iar URSS îi furniza materia
primă prin vânzare. În condiţii aproape asemănătoare, Italia urma să plătească 5 milioane dolari
Albaniei, 25 milioane Etiopiei, 105 milioane Greciei şi 125 milioane Iugoslaviei. Italia renunţa la
despăgubiri şi la pretenţii pentru acţiunile puterilor aliate pe teritoriul ei.
Tratatul cu Ungaria specifica ieşirea din Axă la 28 decembrie 1944 şi încheierea
armistiţiului cu aliaţii la 20 ianuarie 1945. Frontierele Ungariei rămâneau cele din 1 ianuarie
1938 declarându-se nule şi neavenite cele două dictate de la Viena din 2 noiembrie 1938 pentru
partea din Slovacia şi cel din 30 august 1940 pentru nordul Transilvaniei. Graniţa cu
Cehoslovacia suferea mici modificări în favoarea acesteia. Frontiera cu URSS urma linia ungaro-
cehoslovacă de la 1 ianuaire 1938. Starea de război dintre Ungaria şi România înceta odată cu
semnarea tratatelor, iar forţele armate aliate urmau să se retragă din Ungaria după 90 de zile.
Criminalii de război urmau a fi judecaţi. Reparaţiile ce trebuiau plătite de Ungaria au fost fixate
la 300 milioane de dolari din care trebuia să plătească URSS-ului 200 de milioane dolari în vase
fluviale, maşini, grâu şi materii prime. Iugoslavia şi Cehoslovacia primeau câte 50 de milioane
de dolari.
Tratatul de pace cu Finlanda menţiona încetarea războiului cu URSS la 4 septembrie
1944 şi încheierea armistiţiului cu aliaţii la 19 septembrie acelaşi an. Frontierele Finlandei erau
cele stabilite la 1 ianuarie 1941 de URSS adăugându-se acesteia şi provincia Petsamo, prin care
ar fi avut ieşire la Oceanul Îngheţat. Astfel au fost reactivate prevederile tratatului de pace
sovieto-finlandez din 12 martie 1940, mai puţin dreptul URSS-ului de a închiria peninsula
Hangö. Pentru o perioadă de 50 de ani şi o rentă anuală de 5 milioane de mărci finlandeze,
Finlanda a închiriat sovieticilor dreptul de a folosi şi a administra teritoriul şi apele necesare
stabilirii bazei militare sovietice în zona Poorkala-Udd. Reparaţiile şi restituirile către URSS erau
plătibile în 8 ani şi se cifrau la 300 milioane dolari. Ele se plăteau prin materii prime (hârtie,
celuloză, cositor şi lemn), produse metalurgice şi vase maritime. URSS urma să primească de la
Finlanda bunurile estimate la 46 milioane dolari, precum şi bunurile germane care erau
confiscate. Finlanda era declarată stat neutru printr-un aranjament fino-sovietic.
Tratatul cu Bulgaria consemna armistiţiul cu aliaţii de la 28 octombrie 1944 şi
participarea ei la războiul antigerman. Graniţele erau cele de la 1 ianuarie 1941, adică îi rămânea
Cadrilaterul românesc, iar Grecia a anexat Tracia de sud. Trupele aliate urmau să se retragă din
Bulgaria în 90 de zile. Pe baza principiului compensaţiilor parţiale (contribuţia la înfrângerea
Germaniei) reparaţiile şi compensaţiile erau stabilite în produse agricole şi industriale în valoare
de 45 milioane dolari către Grecia şi 25 milioane dolari către Iugoslavia. Urmau a fi restituite
toate bunurile capturate de la Naţiunile Unite.
Tratatul cu România menţiona participarea activă la războiul împotriva Germaniei
începând cu 12 septembrie 1944 (armistitţiul cu URSS), nu 24 august. Nu i s-a acordat însă
României statutul de cobeligerantă. În privinţa graniţelor, hotărârile de la Viena din 30 august
1940 sunt declarate nule şi neavenite şi se restabilea graniţa de la 1 ianuarie 1938 cu Ungaria.
Graniţa cu Bulgaria rămânea cea din septembrie 1940, adică România pierdea Cadrilaterul. În
privinţa reparaţiilor faţă de URSS, se stabilea suma de 300 milioane de dolari plătibili în 8 ani
din bunuri (produse petroliere, cereale, lemn, utilaj divers, vase fluviale şi maritime etc.). Forţele
aliate urmau a fi retrase în termen de 90 de zile, dar URSS şi-a rezervat dreptul de a păstra pe
teritoriul românesc forţele militare necesare pentru menţinerea liniilor de comunicaţie spre zona
sovietică de ocupaţie din Austria. România trebuia să înapoieze puterilor aliate (URSS) şi
asociate, firmelor şi cetăţenilor lor, bunurile existente pe teritoriul ei. Efectivele militare erau
diminuate la 120.000 de militari.
Uniunea Sovietică a fost marea beneficiară pe plan european a victoriei aliaţilor prin
anexările teritoriale şi constituirea aşa-numitul „lagăr socialist” din centrul, estul şi sud-estul
Europei format din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania şi
viitoarea R. D. Germania. În fapt acesta a constituit un fel de „cordon sanitar”, un ecran protector
împotriva eventualelor agresiuni pornite din Vest. Prin coaliţii guvernamentale în care comuniştii
aveau posturi cheie, alegeri falsificate pentru parlamente pseudodemocrate, unipartidism şi
instaurarea regimurilor proletare, Stalin şi-a creat un imperiu mai întins şi mai puternic decât ţarii
Rusiei. Albania şi Iugoslavia au fost cazuri particulare, pentru că aici Armata Roşie nu a alungat
trupele Axei, ci partizanii conduşi de Tito şi Hodja.
Negocierile asupra tratatului cu Austria au durat aproape un deceniu pentru că, în multe
privinţe, exista tendinţa ca problemele Germaniei să se contopească cu cele ale Austriei.
Propunerile Vestului de a realiza o variantă scurtă erau refuzate de URSS. Se desfăşura un
adevărat „dialog al surzilor”. Abia în mai 1955 tratatul s-a semnat la Viena şi cuprindea:
restabilirea independenţei, interzicerea unirii economice şi politice cu Germania, frontierele din 1
ian. 1938, acordarea drepturilor minorităţilor slovacă şi croată, retragerea forţelor de ocupaţie în
90 de zile, soarta bunurilor germane şi ale ONU etc. Declaraţia comună ale celor 4 puteri
recunoştea neutralitatea Austriei.
În viziunea lui Stalin, Germania trebuia dezmembrată, iar Polonia preluând teritorii
germane, urma să se deplaseze spre vest. Ca urmare, Germaniei i s-a rezervat alt regim faţă de
cel introdus în tratatele de mai sus. Acordurile de la Potsdam aveau menirea să consacre o
politică asemănătoare a aliaţilor până la crearea condiţiilor instaurării unui guvern unic cu care să
se încheie tratatul de pace (tratatele sovieto-vest german şi polono-vest german au fost semnate
abia în 1970). Organizarea statului german avea la bază „Declaraţia guvernelor URSS, SUA, MB
şi Franţei privind înfrângerea Germaniei şi preluarea puterii supreme”. A fost creată Comisia
Interaliată de Control, care a început să funcţioneze de la 30 august 1945. Ea a creat un vast
sistem de instituţii, format din 170 de directorate, comisii, subcomisii şi grupe de lucru. Regiunea
„Marelui Berlin” ocupată de forţele celor patru, urma să fie administrată de Autoritatea
Interaliată de Guvernământ, formată din 4 comandanţi supremi. Dezacordurile dintre aliaţi s-au
manifestat, în special, în problema reparaţiilor, a preluărilor de echipamente şi a comerţului
pentru toate zonele. URSS încerca să impună reforme în învăţământ (de stat şi laic), agricultură
(exproprieri), naţionalizări fără despăgubire ş.a.m.d. Teritoriul german, mult micşorat în zona de
est (200 km spre vest în favoarea Poloniei) şi la vest (Alsacia şi Lorena reveneau Franţei), era
sub administraţia militară engleză, franceză, americană şi sovietică, după cum armatele aliate îl
ocupaseră în ultima perioadă de război. Berlinul, capitala Germaniei, aflat în partea de răsărit
ocupată de sovietici, va fi împărţit în două, fără a se ţine cont de topografia locului. S-a asigurat
trecerea liberă a avioanelor pe culoarele aeriene care legau cele trei zone occidentale de Berlin.
Germania retroceda Cehoslovaciei regiunea sudetă. Anexarea Austriei era anulată. Austria a
redevenit stat independent. Franţa a reluat Alsacia şi Lorena, mult disputate de-a lungul
secolelor, iar Uniunea Sovietică, oraşul Königsberg locul în care s-a născut marele filosof
Immanuel Kant, cu regiunea învecinată. Graniţa cu Polonia a fost stabilită pa linia Oder-Neisse.
Pentru judecarea şi pedepsirea principalilor criminali de război a fost instituit un tribunal
militar internaţional la Nürnberg, conform acordului încheiat la Londra în august 1945 între
URSS, SUA, Anglia şi Franţa. A fost adoptat un plan care interzicea industriile de război şi
ramurile conexe (1.800 de fabrici au fost dezafectate).
7.3.3.Configurarea sferelor de influenţă în spaţiul european.
Acutizarea neînţelegerilor dintre Statele Unite, Uniunea Sovietică şi Marea Britanie
asupra problemei germane, amplificarea neîncrederii dintre aceste mari puteri, necesitatea de a-şi
consolida capacitatea de influenţare în tările situate în zonele lor de interes geopolitic, au
determinat pe foştii Aliaţi să nu îşi retragă trupele din ţările ocupate după terminarea războiului.
Imperiul sovietic a cunoscut după cel de al doilea război mondial cea mai mare întindere
teritorială din istoria statului rus, şi a reuşit ”să exporte” regimul său politic într-o serie de ţări
din centrul şi sud-estul Europei. Extinderea glacisului sovietic a fost o problemă a raporturilor de
forțe dintre cei trei mari învingători ai Axei, a negocierilor dar și a compromisurilor acceptate
tacit de marile democrații occidentale. Forța militară uriașă dezvoltată de Uniunea Sovietică în
timpul celui de al doilea război mondial, însoţită de o creștere fără precedent a influenței
ideologiei de stânga în lume, inclusiv în statele occidentale precum Italia și Franța au neliniștit
profund guvernele de la Londra și Washington. Guvernul britanic era preocupat să stabilească de
acord cu Stalin, linia unde urma să se oprească „linia comunismului” în sensul că urmărea o
delimitare clară a sferelor de influență între cele două mari puteri în diferite zone ale lumii. Pe o
poziție asemănătoare s-a situat și diplomaţia americană interesată să obţină „angajamentul lui
Stalin să nu-şi lărgească imperiul dincolo de o anumită linie”. Statele Unite erau interesate de o
cooperare cu Rusia pe baza unui acord privind „neinterveţia americanilor în Europa răsăriteană, a
Rusiei în Europa apuseană sau în cele două Americi”.
Abandonarea statelor din centrul şi sud-estul Europei de către marile puteri occidentale în
sfera de control sovietică a însemnat aducerea la conducerea acestor țări a partidelor comuniste,
staționarea armatei sovietice pe teritoriul statelor respective, modelarea întregii politici interne şi
externe a țărilor satelit după interesele Moscovei.
În acest context forțele armate „eliberatoare” au devenit ceea ce erau de fapt trupe de
ocupație. Prin urmare trupele americane au rămas în continuare în Italia, Austria şi Germania de
Vest, cele britanice în Germania de Vest, Italia, Austria şi Grecia, cele franceze în Germania şi
Austria, iar forţele militare sovietice în Germania de Est, Polonia, Ungaria, România, Bulgaria şi
Austria. Deşi în perioada 1945-1948 statele învingătoare au demobilizat cea mai mare parte din
forţele lor armate, efectivele trupelor de ocupaţie existente în Europa în primii ani postbelici
depăşeau peste 2,1 milioane de militari, dintre care 1.530.000 erau militari sovietici, iar circa
650.000 erau militari americani, britanici şi francezi. Cea mai mare parte din aceste forţe au
rămas în ţările ocupate până în anul 1947, când a fost semnat Tratatul de Pace de la Paris dintre
statele învingătoare şi statele învinse.
Menţinerea forţelor sovietice pe teritoriul ţărilor europene din centrul şi sud-estul Europei
a fost cel mai „convingător” mijloc utilizat de Moscova pentru instaurarea regimurilor comuniste
în statele din regiunea respectivă. În România, Armata Roşie a fost principalul instrument pe care
s-au sprijinit partidul comunist şi celelalte forţe politice prosovietice pentru aducerea la putere a
guvernului Groza la 6 martie 1945. Eliberarea nord-estului Transilvaniei de sub ocupaţia ungară
şi germană s-a realizat prin operaţiunile militare comune româno-sovietice şi s-a încheiat la 25
octombrie 1944. Rintegrarea în statul român acestui teritoriu românesc anexat de Ungaria în
urma dictatului de la Viena a constituit un mijloc de presiune asupra guvernului de la Bucureşti.
Administraţia românească din nord-estul Transilvaniei a fost expulzată de trupele sovietice de la
începutul lunii noiembrie 1944 şi până la 12 martie 1945. Într-un document trimis de către
guvernul sovietic reprezentantului său de la Bucureşti, I.A Vâşinski se preciza că „problema
remiterii către România a Transilvaniei de Nord trebuie să servească drept cea mai importantă
pârghie pentru influenţarea guvernului român, nu numai în domeniul îndeplinirii obligaţiilor
economice din Convenţia de armistiţiu, dar şi în domeniul promovării politicii sale interne şi
externe”.
Forţelor militare sovietice s-au implicat în mod brutal în viaţa politică din România,
acordând un sprijin direct forţelor de stânga, cu precădere partidului comunist în instaurarea
administraţiei procomuniste ( Craiova, Constanţa, Galaţi, Brăila etc.) şi câştigarea alegerilor
politice de către partidul comunist în toamna anului 1946.
Staționarea acestor forțe armate impresionante în țările învinse s-a făcut numai din
considerente geopolitice urmărite fiecare mare putere învingătoare. A existat un paralelism
evident între comportamentul Uniunii Sovietice şi cel al marilor puteri occidentale privind
modalităţile de control asupra statelor din zonele lor de influenţă. Ca urmare a faptului că Marea
Britanie nu a mai avut resursele financiare, economice și militare necesare pentru a influența
evoluțiile politice și sociale din Turcia și Grecia, Statele Unite au luat „sub aripa ocrotitoare”
statele respective, au intervenit masiv în influenţarea vieţii politice din Italia, Franţa şi a altor
state occidentale ameninţate de ascensiunea comunismului. În acelaşi timp, Stalin a înţeles că o
acţiune a marilor puteri occidentale în sprijinul ţărilor din „Europa răsăriteană era imposibilă”.
Ca urmare, Uniunea Sovietică a acţionat nestingherit pentru preluarea puterii de către partidele
comuniste în Polonia, Ungaria, Bulgaria şi România, urmată de impunerea unui program de măsuri
care a dus la constituirea regimurilor de ”democraţie populară” în aceste ţări. „Soviet military
power was responsible for the creation of the Communist states of Eastern Europe ( except
Yugoslavia, Albania and in part Czechoslovakia)”.
Efectivele trupelor sovietice staţionate în România şi celelalte state din centrul şi sud-
estul continentului au înregistrat valori diferite în funcţie de schimbările politico-militare de pe
continent. Menţinerea acestor forţe impresionante în România a fost determinată atât de
interesele geopolitice și militare urmărite de Uniunea Sovietică în regiune, cât şi din raţiuni
economice.
0.11 7.3.4. Superputerile şi problema germană în primii ani postbelici
La conferinţa de la Potsdam s-a discutat şi garantat dreptul poporului german la unitate
naţională. În realitate măsurile concrete luate de trupele puterilor învingătoare în zonele lor de
ocupaţie erau tot mai departe de prevederile conferinţei mai sus amintite. Dezmemebrarea
Germaniei s-a făcut printr-un program pe etape, ceea ce a dus la crearea a două state. La 2
decembrie 1946, a fost creată Bizonia prin fuzionarea zonei americane şi engleze. În noua
construcţie administrativă s-au creat câteva instituţii unice: Consiliul Economic care avea puteri
legislative, Consiliul Administrativ şi Banca Centrală de Emisie. Ulterior şi zona franceză s-a
unit cu cele două părţi, engleză şi americană. La 4 iunie 1948, au fost semnate la Londra de către
SUA, Anglia, Franţa şi Benelux mai multe acorduri referitoare la viitoarea organizare de stat a
Germaniei apusene. A fost efectuată şi o reformă monetară separată în cele două mari zone ale
Germaniei. Se stabileau măsuri pentru integrarea economică şi monetară a zonelor de ocupaţie
occidentală. În timpul desfăşurării conferinţei de la Londra, a fost publicată Charta de la
Frankfurt cu privire la crearea unei administraţii civile pentru zonele vestice. Moscova a hotărât
să intervină rupând legăturile între zonele occidentale din Berlin şi zonele de ocupaţie teritorială.
Răspunsul Moscovei a fost blocada Berlinului (12 aprilie 1948-9 mai 1949), acţiune care a
declanşat prima mare criză din Germania.
Separarea zonelor a culminat cu adoptarea constituţiei din 8 mai 1949, punându-se bazele
juridice ale statului german de vest. În august şi septembrie 1949, au avut loc alegerile pentru
Bundestagul vest german şi constituirea guvernului Republicii Federale Germane (proclamată la
7 sept. 1949). În replică, la 7 octombrie 1949 Consiliul poporului a proclamat crearea Republicii
Democrate Germane cu capitala în Berlinul de Est. Această scindare a fost efectul ocupaţiei
militare străine, dar şi a creării „Cortinei de fier” între Vestul si Estul Europei. Au apărut pe harta
Europei două state germane rivale, fiecare cu drumul său. Diplomaţia paşilor mărunţi a creeat o
realitate care a modificat radical hotărârile de la Yalta şi Potsdam. Au existat tentative de
contacte directe şi chiar s-a încheiat un acord comercial, valabil până la reunificare. Dar diferitele
planuri de unificare reală erau sortite eşecului.
Problema germană a împărţit Europa de după război în „realişti” şi „jurişti”. Realiştii erau
sovieticii şi anglo-saxonii. Ei erau favorabili statu-qou-lui din 1945 consolidat prin îngheţarea
relaţiilor Est-Vest ca urmare a declaşării „Războiului Rece”. Ei considerau că o Germanie
împărţită însemna o Europă calmă. Realiştii ştiau că Germania nu recunoştea frontiera Oder-
Neisse, atât timp cât acesta nu îi asigura suveranitatea militară, iar Republica Federală Germania
rămânea în afara grupului ţărilor nucleare. Juriştii se temeau de revigorarea pactului sovieto-
german din 1939 şi de lipsa de eficienţă a garanţiilor date de Naţiunile Unite.
Sub supraveherea vigilentă a celor două supraputeri (Statele Unite, Uniunea Sovietică),
germanii au devenit adevăraţii cobai ai Europei. În Vest, se impune parlamentarismul şi
economia de piaţă, iar în Est societatea şi economia au fost sovietizate. Germania nu mai era o
problemă pentru Europa, dar a rămas o obsesie până la reîntregirea ei. În perioada 1945-1951, 12
milioane de oameni au fost deplasate, deportate, repatriate, primite, instalate sau plecate într-un
nou exod spre alte ţări şi continente. Erau foşti prizonieri de război sau oameni care se retrăgeau
în ţara de baştină ca urmare a mutării frontierelor sau a trecerii sub tutelă sovietică de la Balcani
până în Polonia. Alţii îşi căutau un loc sub soare fugind de Europa războaielor.
Prin Germania trecea „Cortina de fier”, care se întindea „de la Stettin la Marea Baltică şi
până la Triest în Adriatica”, chiar prin mijlocul continentului (Churchill). Germania divizată
devine o linie de demarcaţie într-o Europă sfâşiată. Fiecare bloc are însă nişte margini care
trezesc propriile suspiciuni. Spania şi Portugalia sunt izolate, Iugoslavia se crede la periferie şi
are de înfruntat presiunile lui Stalin şi Turcia se simte mai mult asiatică. Centrul istoric al
Mitteleuropei este măcinat de schimbări brutale de frontiere. Se modifică şi modul de viaţă al
oamenilor din cele două blocuri, de parcă nu ar fi trăit în acelaşi lume.
7.3.5. Superputerile şi noua ordine mondială
Lumea postbelică s-a caracterizat prin existenţa a două superputeri - Statele Unite și
Uniunea Sovietică- care au exercitat o puternică influenţă asupra relațiilor politice, economice,
diplomatice și militare internaționale. Instaurarea unei accentuate stări de neîncredere între cele
două superputeri a fost însoţită de un ansamblu complex de acțiuni menite să le consolideze
controlul asupra sferelor proprii de influență. O serie de evenimente politice și militare care au
avut loc în Europa și Asia a marcat puternic atât relațiile dintre Statele Unite și Uniunea
Sovietică, cât și a statelor aflate în zonele lor de influență. Evenimentele și acțiunile petrecute
în diferite regiuni ale lumii au fost percepute de către Stalin și colaboratorii săi ca fiind etape ale
unui program de constituire a unei uriașe coaliții îndreptate împotriva statului sovietic și de
declanșare a unui nou război mondial. În replică, la începutul anilor ’50, Moscova a fost
intensificat acțiunile de consolidare a regimurilor politice comuniste în țările satelit din Europa,
simultan cu declanșarea unui amplu program de reînarmare a acestor state. La Consfătuirea de la
Moscova din 9-12 ianuarie 1951 s-a stabilit cadrul necesar pentru uniformizarea organizatorică,
logistică și doctrinară a armatelor din țările de ”democrație populară” (Polonia, Cehoslovacia,
Ungaria, Bulgaria și România) în conformitate cu modelul impus de sovietici și pregătirea
acestor armate pentru un viitor război.
Cele două superputeri au fost preocupate de îmbunătăţirea raporturilor cu statele învinse
şi pe teritoriul cărora îşi menţineau baze militare şi forţe armate. Situația Germaniei postbelice a
constituit cea mai sensibilă problemă a războiului rece din Europa, problematica care a marcat
întreaga evoluție a strategiilor de securitate promovate de cele două superputeri pe bătrânul
continent. În anul 1951 s-a semnat declarația privind încetarea stării de război dintre Republica
Federală a Germaniei cu Statele Unite, Franţa şi Marea Britanie. În anul 1952, guvernele
american, britanic și francez au hotărât să pună capăt regimului de ocupație din Germania.
Sesiunea NATO de la Lisabona a hotărât admiterea Greciei şi Turciei în NATO, ceea ce însemna
asigurarea flancului sudic al organizaţiei militare respective. Conferința de la Londra a
miniștrilor de externe din Belgia, Canada, Franța, Italia, Luxemburg, Anglia, Olanda, R. F.
Germania și Statele Unite, desfăşurată între 28 septembrie şi 3 octombrie 1954, a adoptat o serie
de propuneri care vizau restabilirea suveranității Republicii Federale Germania, Trei săptămâni
mai târziu, după eşuarea planului Pleven, au fost semnate la Paris (19-23 octombrie 1954)
documentele prin care s-a recunoscut suveranitatea R. F. Germania, încetarea regimului de
ocupație al celor trei mari puteri în această țară, dreptul R. F. Germania de a-și alcătui o armată
proprie, interdicția pentru statul vest-german de a construi arme NBC, rachete, avioane de luptă
și nave de război, aderarea R. F. Germania la NATO etc. După recunoașterea suveranității
statului vest german, trupele americane, britanice și franceze au staționat în continuare în această
țară, dar în baza unor acorduri bilaterale încheiate cu guvernul de la Bonn. Aderarea R. F.
Germane la NATO a dus la modificarea statutului trupelor americane, britanice și franceze
staționate în această țară. Trupele străine s-au transformat din trupe de ocupație în trupe aliate,
destinate să apere teritoriul vest-german împotriva unui posibil atac sovietic. Crearea armatei
vest-germane (circa 500.000 de militari, 12 divizii, cu mari unități de tancuri și aviație –peste
1000 de avioane) și aderarea acesteia la NATO a modificat balanța de putere din centrul
continentului, mai ales ținând cont de valoarea și tradițiile de luptă ale armatei germane.
Noua conducere de la Moscova, instalată după moartea lui I. V. Stalin, a iniţiat în politica
internaţională un proces de destindere, şi-a reconciliat relaţiile cu Iugoslavia, a participat la
întâlnirile de la Geneva privind încetarea războiului din Indochina, a acţionat pentru
normalizarea relaţiilor cu Japonia, a deblocat negocierile privind încheierea tratatului de pace cu
Austria. În acest joc abil al destinderii, diplomaţia sovietică a utilizat un întreg arsenal de resurse
diplomatice, politice şi mass-media prin care şi-a manifestat disponibilitatea pentru reducerea
tensiunii în relaţiile dintre state şi crearea unui sistem de securitate colectivă europeană, politica
externă sovietică fiind, după moartea lui Stalin, mai „prudentă şi prietenoasă” comparativ cu
modalităţile de manifestare din timpul fostului lider. La 13 noiembrie 1954 guvernul sovietic a
transmis invitaţia către 23 de ţări europene şi Statele Unite pentru a participa la Moscova la
lucrările unei Conferinţe a ţărilor europene pentru asigurarea păcii şi securităţii în Europa în ziua
de 29 noiembrie 1954. Invitaţia sovietică a avut ecou doar în rândul statelor blocului sovietic,
care şi-au trimis reprezentanţii la Moscova. Conferinţa s-a desfăşurat între 29 noiembrie-2
decembrie 1954 şi la încheierea acesteia a fost semnată o Declaraţie comună a statelor
participante.
În acelaşi timp, guvernul sovietic a continuat pregătirile în vederea creării unei
organizaţii politico-militare similare cu NATO. Intensificarea pregătirilor pentru constituirea
Organizaţiei Tratatului de la Varşovia s-a făcut după ce Statele Unite, Anglia şi Franţa au decis
integrarea Germaniei de Vest în structurile economice şi militare occidentale. Acţiunea de creare
a unei organizaţii politico-militare asemănătoare cu NATO nu s-a înfăptuit înainte de anul 1955
din mai multe cauze. Uniunea Sovietică nu a realizat mai rapid o alianţă militară, ca o
contrapondere la NATO, întrucât “deţinea bomba atomică” şi adusese la putere guverne
comuniste în „statele aflate sub control”. Pe de altă parte, conducerea sovietică ştia că armatele
din ţările satelit erau eterogene din punct de vedere organizatoric, al gradului de instruire, al
nivelului de înzestrare cu tehnică de luptă şi armament, iar mare parte din ofiţerii şi subofiţerii
acestor armate erau „nesiguri ” din punct de vedere politic. Din punct de vedere militar
colaborarea Uniunii Sovietice cu țările satelit a fost asigurată prin sistemul tratatelor bilaterale de
prietenie și asistență mutuală încheiate în anii 1948-1949. În urma procesului accelerat de
înarmare al ţărilor aflate în zona de influenţă sovietică s-a reuşit ca în câţiva ani armatele statelor
satelit să fie transformate conform standardelor Armatei Roşii.
Constituirea Organizației Tratatului de la Varșovia abia în anul 1955 a fost determinată
de aderarea Germaniei de Vest la NATO. Pentru a împiedica intrarea Germaniei de Vest la
NATO diplomația sovietică a acționat pe mai multe planuri. A propus desfășurarea unei
conferințe generale europene privind asigurarea păcii și securității pe continent. Invitatia a fost
transmisă către 23 de state europene și Statele Unite ale Americii. Conferința s-a desfășurat la
Moscova între 29 noiembrie -2 decembrie 1954 și au participat numai statele satelizate de
Uniunea Sovietică. Propunerea Moscovei de creare a unui sistem de securitate colectivă a eșuat.
În contextul geopolitic existent la jumătatea anilor ’50, Uniunea Sovietică a căutat alte soluţii
diplomatice pentru rezolvarea uneia ”problemei germane”, una dintre cel mai importante din
Europa. A fost evaluată posibilitatea existenței unui stat german democrat și neutru, precum
Austria. Modelul austriac putea deveni o posibilă alternativă de urmat pentru o Germanie
unificată, dar neangajată militar în NATO. Ca urmare, guvernul sovietic a început discuţiile cu
guvernul de la Viena privind încheierea Tratatului de Stat. În lunile martie-aprilie 1955 au avut
loc negocieri între cele două state, în urma cărora Austria devenea stat independent şi neutru, iar
trupele sovietice urmau a fi retrase până la sfîrşitul anului. Semnarea tratatului de pace cu Austria
a fost stabilită pentru 15 mai 1955. La 5 mai 1955 Republica Federală Germania a devenit stat
membru al NATO, conform calendarului stabilit prin acordurile de la Paris din octombrie 1954.
Peste câteva zile, la 7 mai 1955, Uniunea Sovietică a denunţat tratatele de asistenţă mutuală
încheiate în anii războiului cu Marea Britanie (26 mai 1942) şi cu Franţa (10 decembrie 1944).
Acţiunile diplomatice referitoare la semnarea tratatului cu Austria s-au desfăşurat în
paralel cu proiectul lansat de Moscova privind ocrearea unei structuri politico-militare
suprastatale în centrul şi estul Europei care să asigure menţinerea în continuare a trupelor
sovietice pe teritoriile statelor din zona sa de control geopolitic.
La 11 mai 1955, conducerea sovietică a convocat la Varşovia pe prim-miniştrii, miniştrii
de externe şi ai apărării din Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, România şi Ungaria, care împreună
cu reprezentanţii ţării gazdă şi ai Uniunii Sovietice au constituit la 14 mai 1955 Organizaţia
Tratatului de la Varşovia, structură politico-militară cu caracter defensiv a statelor membre.
Pentru Moscova, Organizaţia Tratatului de la Varşovia a reprezentat un instrument militar
capabil să se opună NATO, dar şi o modalitate de ţinere sub control a „aliaţilor ” prin menţinerea
trupelor sovietice pe teritoriul acestora.
În tot acest timp, Europa divizată avea nevoie de reconstrucţie. Preşedintele american H.
Truman a părăsit politica tradiţională de neimplicare în problemele Europei şi a început să se
angajeze direct în problemele financiare şi politice ale bătrânului continent. Pe 12 martie 1947,
Truman îşi defineşte doctrina sa de „îndiguire” (containment), adică de sprijin masiv financiar
pentru cei care se opun „tentativelor de aservire din partea unor minorităţi înarmate, sau din
partea unor presiuni externe”. Se referea în primul rând la Grecia şi Turcia, luând locul
britanicilor care se descurcau foarte greu cu refacerea ţării. Avea în vedere încercarea lui Stalin
de a impune comunismul în zonele unde armata sa nu intrase, dar în care climatul politic era
propice extinderii sferei de influenţă sovietică. Era vizată în special Grecia, apoi Turcia şi
Norvegia, dar înainte de ele era Iranul (fusese ocupat de aliaţi în timpul războiului). Cazul
Iranului s-a rezolvat prin retragerea trupelor sovietice în primăvara anului 1946.
Arhipelagul Spitzberg, situat în plin ocean arctic, la nord de Norvegia, reprezenta un
interes strategic pentru occident, dar şi pentru URSS. Moscova a încercat realizarea unui tratat
bilateral cu Norvegia care încălca sistemul Versailles (tratatul din 1920). Riposta a venit energic.
Norvegia, ca şi Danemarca au aderat la pactul NATO (februarie 1948).
Turcia rămânea de interes mondial pentru strâmtori, URSS încercând în octombrie 1944
(Conferinţa Tolstoi) să schimbe statutul lor. Abia după moartea lui Stalin, URSS declară că nu
are pretenţii teritoriale faţă de Turcia şi agreează neutralitatea strâmtorilor.
În privinţa Greciei, interesul Angliei era mai vechi datorită legăturilor cu Orientul
Apropiat şi al drumului spre India, iar încercarea URSS-ului de a institui un guvern comunist la
Atena era sortită eşecului. SUA s-a hotărât să dovedească lumii că este o superputere, astfel că
ajutorul acordat Greciei de 250 milioane dolari şi Turciei de 150 de milioane reprezenta o parte a
luptei mondiale între democraţie şi dictatură.
Doctrina Truman s-a extins în toată Europa de Vest prin „Planul Marshall”, un „ajutor
frăţesc” pentru a învinge „foamea, sărăcia, disperarea şi haosul”. SUA a acordat împrumuturi
importante (13 miliarde de dolari) unor ţări unde existau puternice partide comuniste, dar
economia era prăbuşită (Franţa, Italia). Pentru că SUA impunea un control indirect asupra
economiei ţărilor beneficiare, susţinea reducerea barierelor vamale şi elaborarea unui proiect
comun de redresare, planul este refuzat de URSS, Finlanda (din motive politice şi geografice) şi
Cehoslovacia (puternice presiuni sovietice). Din păcate pentru popoarele din zona de influenţă
sovietică, ele au fost nevoite să adere, în ianuarie 1949, la blocul economic condus de la
Moscova, CAER. La prima vedere, ţările membre îşi păstrau autonomia economică, dar trebuiau
să-şi coordoneze planurile de dezvoltare naţională. CAER-ul a devenit instrumentul economic de
dominare a URSS.
În occident s-au creeat, în scurt timp, primele instituţii care vor sta la baza Uniunii
Europene, statele europene reunindu-se iniţial sub conducerea SUA.. Programul oferea asistenţă
tehnică, alimente, materii prime şi industriale, precum şi credite. A fost aplicat în perioada anilor
1947-1952.
„Doctrina Truman” a oprit înaintarea sovieticilor în Europa, îngheţând frontierele, dar s-a
trecut la „satelizarea” economică şi politică a Estului. A fost înfiinţat Kominformul (septembrie
1947) în scopul întăririi partidelor comuniste de pe continent, în special a celor din Franţa, Italia
şi Anglia, care ar fi trebuit să preia puterea în propriile ţări. Motivarea acţiunii, conform
discursului lui Jdanov, o reprezintă împărţirea lumii în două tabere ireconciliabile: tabăra
„democraţiei şi a păcii” condusă de URSS şi tabăra „imperialistă” condusă de SUA. Vinovate
erau în egală măsură cele două superputeri care erau interesate doar de poziţia lor, lansându-se
într-un concurs pe plan mondial.

7.4. Îndrumar pentru autoverificare


7.4.1. Sinteza unităţii de studiu 2
În conferinţele interaliate din perioada 1941-1945, fiecare mare putere punea problema
postbelică în termenii experienţei istorice a naţiunii sale. Se poate vorbi de trei modalităţi diferite
de abordare a problemelor. Churchill dorea să reconstruiască propria putere a Angliei în fruntea
echilibrului mondial, pentru că avea încă un imens imperiu colonial. Ulterior a gândit echilibrul
puterilor în Europa, adică a Occidentului în care intra şi Germania împreună cu SUA pentru a
contrabalansa colosul sovietic, care se întindea spre centrul Europei.
Roosevelt gândea o ordine a celor trei învingători, care împreună cu China, să acţioneze
ca adevăraţi jandarmi („cei patru poliţişti”) ai lumii pentru a impune pacea. Scopul războiului,
pentru Roosevelt, era înlăturarea lui Hitler care bloca ordinea internaţională bazată pe armonie,
nu pe echilibru, adică o stare de pace universală. Roosevelt a urmărit să evite eşecurile
interbelice ale Ligii Naţiunilor şi a sistemului de la Versailles. Susţinând pricipiul
autodeterminării fiecărei ţări, el lovea, de fapt, în interesul britanic. Pe de altă parte, şi extinderea
URSS ameninţa securitatea engleză, deci posibil şi pe cea americană.
Stalin urmărea extinderea ideologiei comuniste în Europa, dar şi o politică externă rusă
imperialistă tradiţională. El a speculat victoriile militare extinzând influenţa rusească până în
centrul Europei sub pretextul de a creea zone tampon pentru a proteja Rusia împotriva unei
posibile agresiuni germane. Stalin nu avut nici o reţinere în a impune interesele ideologice şi
politice sovietice.
Cele două superputeri au fost preocupate de îmbunătăţirea raporturilor cu statele învinse
şi pe teritoriul cărora îşi menţineau baze militare şi forţe armate. Situația Germaniei postbelice a
constituit cea mai sensibilă problemă a războiului rece din Europa, problematica care a marcat
întreaga evoluție a strategiilor de securitate promovate de cele două superputeri pe bătrânul
continent. Sub supraveherea vigilentă a celor două supraputeri (Statele Unite, Uniunea
Sovietică), germanii au devenit adevăraţii cobai ai Europei. În Vest, se impune parlamentarismul
şi economia de piaţă, iar în Est societatea şi economia au fost sovietizate. Prin Germania trecea
„Cortina de fier”, care se întindea „de la Stettin la Marea Baltică şi până la Triest în Adriatica”,
chiar prin mijlocul continentului (Churchill). Germania divizată devine o linie de demarcaţie
într-o Europă sfâşiată. Fiecare bloc are însă nişte margini care trezesc propriile suspiciuni.
Spania şi Portugalia sunt izolate, Iugoslavia se crede la periferie şi are de înfruntat presiunile lui
Stalin şi Turcia se simte mai mult asiatică. Centrul istoric al Mitteleuropei este măcinat de
schimbări brutale de frontiere. Se modifică şi modul de viaţă al oamenilor din cele două blocuri,
de parcă nu ar fi trăit în acelaşi lume.
Lumea postbelică s-a caracterizat prin existenţa a două superputeri - Statele Unite și
Uniunea Sovietică- care au exercitat o puternică influenţă asupra relațiilor politice, economice,
diplomatice și militare internaționale. Instaurarea unei accentuate stări de neîncredere între cele
două superputeri a fost însoţită de un ansamblu complex de acțiuni menite să le consolideze
controlul asupra sferelor proprii de influență. O serie de evenimente politice și militare care au
avut loc în Europa și Asia a marcat puternic atât relațiile dintre Statele Unite și Uniunea
Sovietică, cât și a statelor aflate în zonele lor de influență.

7.4.2. Concepte şi termeni de reţinut


- lagărul socialist
- doctrina Truman
-planul Marshall
- cortina de fier
- politica de îndiguire
-blocada Berlinului
-Bizonia

7.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere


-Care au fost cele trei modalităţi de abordare a organizării lumii postbelice?
- Cum s-a concretizat situaţia Germaniei învinse în primii ani postbelici?
- Care au fost formele de acţiune prin care Uniunea Sovietică şi Statele Unite şi-au impus
statutul de superputere?
- De ce sistemul internaţional era profund nedemocratic?
- Care au fost consecinţele economice şi politice ale Planului Marshall?
- Care au fost principalele prevederi ale Conferinței de Pace de la Paris din 1947?
7.4.4. Bibliografie obligatorie
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar Print, 1999.
John R. Barber, Istoria Europei moderne, Editura Lider, Bucureşti, 1993;
Jean-Michel Gaillard şi Anthony Rowley, Istoria continentului european. De la 1850 până la
sfârşitul secolului al XX-lea, Editura Cartier Istoric, Bucureşti, 2001;
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
Eric Holbsbawm , Secolul extremelor, Bucureşti, 1994.
Henry Kissenger, Diplomaţia, Bucureşti, 1998.
Anatol Petrencu, Istorie universală. Epoca contemporană, Chişinău, 1995.
Constantin Vlad, Diplomaţia secolului XX, Fundaţia europeană Titulescu, Bucureşti, 2006
Serge Berstein şi Pierre Milza, Istoria Europei, Institutul european, 1998;
UNITATEA DE STUDIU 8. RĂZBOIUL RECE. ETAPE, CRIZE ŞI CONFLICTE.

8. 1. Introducere
Termenul de „război rece” a fost folosit pentru prima dată în istorie de regentul
Castiliei şi Leonului, Don Juan Manuel (1282 – 1349) şi a desemnat conflictul militar dintre
creştinii şi arabii din Peninsula Iberică, definit drept un conflict început fără declaraţie de război
şi încheiat fără un tratat de pace.
După cel de al doilea război mondial expresia de „război rece” a fost pentru prima dată
utilizată, în anul 1947, de către A. Barruch, consilier al fostului preşedinte Roossvelt, pentru a
desemna refuzarea planului Marschall de către Uniunea Sovietică şi de către ţările din sfera sa de
influenţă. Walter Lippman a publicat sub acest titlu mai multe articole, ceea ce a făcut ca
expresia să se impună în limbajul curent al opiniei publice. Raymond Aron (1907-1992), unul
dintre marii politologi ai secolului al XX-lea, membru al Academiei Franceze, a definit războiul
rece ca fiind „un război imposibil şi o pace imposibilă”. Războiul era imposibil pentru că
arsenalele nucleare împiedicau cele două superputeri: Statele Unite şi Uniunea Sovietică să
transforme războiul rece într-un război cald. Spre exemplu în anul 1986, Statele Unite dispuneau
de 14 800 încărcături nucleare, iar Uniunea Sovietică de peste 10 000 de încărcături nucleare.
Pacea era imposibilă întrucât scopurile celor două superputeri erau antagonice: Uniunea
Sovietică urmărea ca prin export de revoluţie comunismul să se extindă la scară planetară, iar
Statele Unite şi lumea occidentală aveau ca obiectiv eliminarea ameninţării comuniste.
Se poate afirma că războiul rece a reprezentat acel tip de război, purtat între taberele
beligerante, fără declaraţie de război, fără tratat de pace la sfârşit şi fără a se utiliza armele de foc
în evoluţia sa. Prin durata sa, amploarea spaţială, anvergura forţelor şi mijloacele angajate,
precum şi prin scopul urmărit, războiul rece a reprezentat cel mai mare conflict pe care l-a
cunoscut umanitatea.

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu


-Obiectivele unităţii de studiu 8 sunt :
-cunoașterea cauzelor care au dus la declanşarea războiului rece
-prezentarea strategiilor adoptate de fiecare superputere în sfera sa de influcnţă;
-cunoaşterea etapelor războiului rece şi a trăsăturilor esenţiale;
- cunoașterea crizelor și conflictelor care s-au produs în viața internațională în anii
războiului rece.
Studenții vor putea evalua căile de acțiune ale celor două superputeri pentru promovarea
intereselor lor geopolitice la nivel mondial;
-vor sesiza și explica asemănările şi deosebirile dintre politicile economice şi militare
promovate de superputeri ;
- vor putea înțelege relația de interdependență dintre problemele economice, sociale,
ideologice, politice, militare etc. specifice războiului rece.

8.3. Conţinutul unităţii de studiu


8.3.1. Etapele războiului rece
Războiul rece a avut o evoluţie contradictorie punctată succesiv de crize şi conflicte
care, nu o dată, au pus în joc pacea mondială, dar şi de perioade de destindere când sistemul
clasic al rivalităţilor a trecut pe plan secund şi lumea a redescoperit virtuţile colaborării şi
bucuria păcii lipsite de ameninţare. Asupra etapizării războiului rece, literatura de specialitate a
înregistrat puncte de vedere diferite. Se admite că războiul rece a cunoscut mai multe etape şi
fiecare dintre acestea se particularizează prin evenimente care au avut efecte semnificative
asupra vieţii internaţionale.
Etapa 1949-1953 – reprezintă etapa în care s-a declanşat Războiul rece. Evenimentele
cele mai importante ale etapei respective au fost: crearea NATO; decizia înarmării ţărilor
socialiste de către Stalin şi războiul din Coreea (1951-1953). Etapa s-a încheiat o dată cu moartea
lui I.V. Stalin în martie 1953.
Etapa 1953-1969 – s-a caracterizat printr-o încordare a raporturilor dintre taberele
beligerante. În acest interval s-o consemnat înfiinţarea Tratatului de la Varşovia (în anul 1954),
revoluţia anticomunistă din Ungaria şi criza Suezului (în anul 1956), criza rachetelor din Cuba
(în anul 1962), începutul intervenţiei americane în Vietnam (1964) războiul arabo-israelian din
anul 1967, intervenţia militară a Uniunii Sovietice şi a altor state socialiste în Cehoslovacia
(1968).
Etapa 1969-1979 – a fost cunoscută ca o perioadă de destindere fiind marcată de câteva
acţiuni care au condus la o sporire a încrederii şi intensificarea colaborării în viaţa internaţională.
Cele mai importante evenimente au fost: încetarea războiului din Vietnam (în anul 1973),
războiul Yom-Kippour-ului dintre Israel şi arabi (din anul 1973) şi Conferinţa Europeană pentru
Securitate şi Cooperare de la Helsinki din anul 1975. Intervenţia militară sovietică în Afganistan
a pus capăt perioadei de destindere din viaţa internaţională.
Etapa 1979-1991 – a marcat o creştere semnificativă a încordării şi neîncrederii pe plan
internaţional. În această perioadă Uniunea Sovietică a avut sindromul său „vietnamez” -
intervenţia militară din Afganistan care a costat viaţă a 13 300 de militari sovietici. Criza
eurorachetelor a relansat cursa înarmărilor, şi a dus la o însemnată creştere a numărului
rachetelor nucleare sovietice şi americane dislocate în Europa. Venirea la conducerea Uniunii
Sovietice a lui Mihail Gorbaciov a declanşat un amplu proces de reformă a societăţii sovietice
prin intermediul fenomenelor de „perestroika” (restructurare a sistemului economic prin
creşterea autonomiei întreprinderilor) şi „glasnost” (politica de democratizare şi transparenţă). Pe
plan extern a acţionat pentru destinderea şi încetarea războiului rece punând capăt „doctrinei
Brejnev”. Termenul a fost inspirit de viziunea liderului sovietic Leonid Brejnev despre
funcţionalitatea sistemului internaţional bipolar, conform căreia Uniunea Sovietică avea dreptul
de a interveni în treburile interne ale statelor socialiste aflate în zona de influenţă sovietică.
Eşecul reformei economice, a ideilor de reformare ale societăţii, declaraţiile de
independenţă ale republicilor naţionale ţinute în frâu în jurul imperiului sovietic precum şi
lovitura de stat din august 1991, au dus la dispariţia prin implozie a conglomeratului numit
Uniunea Sovietică. Personalitatea lui Mihail Gorbaciov a avut o mare influenţă asupra sfârşitului
de secol XX. „În 6 ani şi 9 luni, Mihail Gorbaciov a schimbat faţa lumii: războiul rece a fost
abandonat, cursa înarmărilor terminată, Europa de Est – eliberată, sistemul sovietic totalitar
desfiinţat”.

8.3.2. Crizele şi conflictele războiului rece


În perioada războiului rece situaţia internaţională a fost percepută ca o perioadă de
stabilitate. A fost o stabilitate provizorie pentru că nu a fost echivalată cu o perioadă de pace.
Cu excepţia Europei, unde nu s-a consemnat nici un conflict armat, în perioada 1949-1991 nu
a existat un an în care în diferite regiuni ale globului să nu se desfăşoare un conflict armat
serios. Cu toate acestea, războaiele au fost ţinute sub control de cele două superputeri din
teama de a nu provoca un conflict direct, care ar fi putut degenera într-un război nuclear între
ele. Nici o confruntare nu a avut loc direct între sovietici şi americani în timpul războiului
rece. Războaiele au avut loc, de regulă, la periferia celor două blocuri militare, de cele mai
multe ori în lumea a treia, fie între aliaţii celor două superputeri, fie între una dintre
superputeri şi o ţară din lumea a treia.
Războiul din Coreea – (1950-1953)
A reprezentat primul conflict limitat după cel de al doilea război mondial, fiind de fapt primul
conflict Est - Vest. A fost cel mai devastator război al perioadei şi cel mai sângeros, fiind
considerat apogeul războiului rece. În anul 1945, Coreea a fost eliberată de către trupele
sovietice împreună cu cele americane de sub ocupaţia japoneză. Între cele două armate, cea
sovietică şi cea americană, s-a stabilit o linie de demarcaţie de-a lungul paralelei 380. Coreea a
fost astfel împărţită într-o zonă sovietică – Coreea de Nord în care s-a instaurat un regim
comunist şi o zonă americană – Coreea de Sud, condusă de o dictatură capitalistă. Conflictul a
început la 25 iunie 1950, când forţele armate ale Coreii de Nord au invadat Coreea de Sud.
Guvernul american a convocat reuniunea Consiliului de Securitate al O.N.U. şi au obţinut
condamnarea Coreii de Nord şi intervenţia forţelor ONU pentru eliberarea Coreii de Sud.
S.U.A. au preluat, din însărcinarea Consiliului de Securitate al O.N.U., comanda trupelor
O.N.U. trimise în Coreea. Forţele americane reprezentau 90% din trupele O.N.U. dislocate în
Coreea. În octombrie 1950 trupele O.N.U au declanşat o contraofensivă prin care au respins
trupele nord-coreene şi au trecut la nord de paralela 380. Succesele trupelor americane a
neliniştit China, unde regimul comunist abia cucerise puterea în anul 1949. Ca urmare, peste
un milion de „voluntari” chinezi au trecut graniţa chino-coreeană şi au intervenit în sprijinul
trupelor nord-coreene. Ofensiva trupelor nord-coreene şi a voluntarilor chinezi a dus la
recuperarea unor importante teritorii din sud, inclusiv ocuparea capitalei Seul. Generalul
MacArthur, comandantul trupelor americane, umilit de înfrângerea suferită, a cerut
preşedintelui S.U.A, Truman, extinderea conflictului asupra Chinei şi utilizarea armelor
nucleare. La 10 aprilie 1951, generalul MacArthur a fost revocat din funcţie de către
preşedintele Truman, reafirmându-se supremaţia puterii politice asupra militarismului. După
eşecul mai multor ofensive, situaţia s-a stabilizat de-a lungul paralelei 380 ajungându-se la un
impas militar. La 27 iulie 1953 s-a semnat un armistiţiu, la Pan Mun Jon, prin care s-a stabilit
o zonă demilitarizată lată de 4 km. şi care separă, de-a lungul paralelei 380, cele două ţări.
Războiul din Coreea a însemnat moartea a peste 2,5 milioane de oameni, divizarea unei
naţiuni sărace în două construcţii statale opuse, ceea ce a marcat profund destinul poporului
coreean.
Criza din Orientul Apropiat
Criza din Orientul Apropiat a avut mai multe planuri de confruntare simultane şi anume:
conflictul dintre ţările arabe şi Israel, conflictul dintre ţările arabe şi cele două superputeri şi
conflictul de interese între Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Fiecare superputere dorea să
controleze Orientul Apropiat, o zonă aflată la confluenţa a trei continente: Asia, Africa şi
Europa, deţinătoare a celor mai mari rezerve de petrol, materie primă strategică, vitală pentru
toatele statele lumii.
Primul conflict arabo-israelian a avut loc în anul 1948, când ţările arabe reunite au încercat să
împiedice formarea statului Israel. Datorită puternicului sprijin britanic, Israelul a rezistat.
Consecinţele războiului au fost: divizarea Ierusalimului, ocuparea unor teritorii de către
Iordania, iar Egiptul a ocupat fâşia Gaza.
Al doilea război arabo-israelian a avut loc în anul 1956. Preşedintele Egiptului Gamal Abdul
Nasser, venit la putere în anul 1952, a apelat la ajutorul U.R.S.S. pentru a achiziţiona
armament modern, datorită refuzului S.U.A de a-i furniza armament. Americanii au sancţionat
Egiptul şi au refuzat să mai aloce fonduri pentru construirea barajului de la Assuan, pe Nil.
Această construcţie hidrotehnică era menită să asigure energie electrică şi să permită irigarea
a peste un milion de hectare de teren arabil. Investiţia ar fi rezolvat într-o însemnată măsură
problemele de aprovizionare cu energie electrică şi alimente a Egiptului. Drept replică la
sancţiunile americane, Nasser a naţionalizat, la 25 aprilie 1956, Canalul de Suez ce era
exploatat de societăţi comerciale franceze şi britanice. Marea Britanie şi Franţa au stabilit un
plan comun cu Israelul de a ataca Egiptul. La 29 octombrie 1956, Israelul a atacat Egiptul
ocupând Peninsula Sinai, iar aviaţia britanică şi franceză a bombardat oraşele Cairo şi
Alexandria. La 5 noiembrie 1956 Uniunea Sovietică a transmis un ultimatum la Londra, Paris
şi Tel-Aviv cerând oprirea atacurilor şi arătând că U.R.S.S. era gata să „utilizeze toate formele
moderne de arme distructive”. Ameninţarea nucleară sovietică, refuzul Statelor Unite ale
Americii de a le garanta britanicilor şi francezilor securitatea faţă de ameninţarea U.R.S.S.,
precum şi hotărârea Consiliului de Securitate al O.N.U. prin care s-a cerut ca trupele
agresoare israeliene să se retragă din teritoriile cucerite, a transformat o înfrângere militară a
Egiptului într-o mare victorie diplomatică.
Primul război din Orientul Apropiat a avut doi câştigători: Uniunea Sovietică şi Egiptul. Prin
gestul făcut, Moscova a arătat că este aliatul natural al ţărilor din lumea a treia, capabilă să le
apere împotriva puterilor coloniale. Egiptul, învins militar, dar victorios în plan politico-
diplomatic, a dobândit un mare prestigiu şi a preluat conducerea lumii arabe. Pe de altă parte,
Statele Unite au început să-şi impună propria influenţă asupra lumii arabe, înlocuind pe cea
franceză şi britanică. În Orientul Apropiat, rivalitatea sovieto-americană a cunoscut noi
dimensiuni şi forme de manifestare. Franţa, care a resimţit dureros şantajul nuclear sovietic şi
lipsa sprijinului american, a trecut la accelerarea propriului program atomic pentru a-şi
asigura o forţă capabilă să descurajeze cele două superputeri. Marea Britanie a înţeles, că în
marile sale decizii de politică externă era dependentă de ajutorul şi acordul Statelor Unite.
În anul 1967 a avut loc un alt conflict între Israel şi ţările arabe (Egipt, Siria, Iordania, Libia ş.
a) cunoscut sub numele de „Războiul de 6 zile”. Ca urmare a unei ofensive preventive, armata
israeliană a obţinut o victorie fulgerătoare şi a ocupat Fâşia Gaza, înălţimile Golan, peninsula
Sinai şi teritoriul Iordanului de Vest. În urma acestui conflict, tensiunea din zonă a cunoscut o
cotă foarte înaltă. Ostilitatea lumii arabe faţă de Statele Unite şi Occident a sporit şi a
determinat, în acelaşi timp, o creştere a influenţei Uniunii Sovietice în regiune. În octombrie
1973 a avut loc al patrulea conflict arabo-israelian, cunoscut sub numele de „războiul Yom-
Kippour-ului”. La 6 octombrie 1973 (ziua celebrării sărbătorii evreieşti Yiom-Kippour),
armatele egiptene şi siriene au atacat forţele israeliene din peninsula Sinai şi de pe înălţimile
Golan reuşind să elibereze aceste teritorii. Trupele israeliene au restabilit echilibrul după data
de 16 octombrie 1973. Cele două superputeri, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au făcut
presiuni asupra aliaţilor beligeranţi, Israelul, respectiv Egiptul şi Siria, obligându-i să pună
capăt conflictului. Acest conflict a avut importante consecinţe militare şi economice. În plan
militar a însemnat spulberarea mitului invincibilităţii israeliene. În plan economic,
consecinţele au fost devastatoare pentru economia mondială, mai ales pentru ţările
occidentale. Pentru a sancţiona susţinerea Israelului de către Statele Unite împreună cu
celelalte state occidentale, ţările arabe exportatoare de petrol au majorat de patru ori preţul
petrolului. Creşterea bruscă a preţului petrolului a provocat o gravă criză economică
mondială, afectând nu numai marile puteri, ci şi statele sărace.

Criza rachetelor din Cuba (august – octombrie 1962)


Criza din Cuba a fost, în opinia multor istorici şi politologi, cea mai critică perioadă a
războiului rece, când s-a luat în calcul chiar posibilitatea unui război nuclear între Statele
Unite şi Uniunea Sovietică.
Fidel Castro Ruz, fiul unui bogat plantator cubanez, a preluat puterea în Cuba în anul 1959.
De la început s-a afirmat ca un lider naţionalist şi progresist. Ostilitatea Statelor Unite, care nu
a putut suporta uşor existenţa unui regim care nu le era aliat şi nu putea fi controlat, l-a obligat
pe Castro să caute protecţia sovietică şi, în final, să adere la cauza comunistă. Existenţa unui
regim comunist în emisfera americană a fost percepută nu numai ca o ameninţare, capabilă de
a exporta revoluţia comunistă în America Centrală şi de Sud, dar şi ca o sfidare adusă Statelor
Unite, un gigant politic, economic şi militar al lumii contemporane şi o gravă încălcare a
„doctrinei Monroe”.
La cererea cubanezilor, Uniunea Sovietică a construit rampe de lansare pentru rachete
nucleare şi a trecut la instalarea lor (primăvara – vara anului 1962). În august 1962 un avion
spion american tip U-2 a detectat prezenţa rachetelor nucleare pe insulă. Desfăşurarea
rachetelor sovietice era inacceptabilă pentru Statele Unite, al căror teritoriu era expus direct
loviturilor nucleare. La 22 octombrie 1962 preşedintele american J. F. Kennedy a anunţat
public existenţa rachetelor nucleare sovietice în Cuba şi a prezentat riscul unui război nuclear.
Totodată, a ordonat o blocadă navală în jurul Cubei pentru a împiedica navele sovietice să mai
aducă noi rachete pe insulă. La 23 octombrie 1962, liderul sovietic S. N. Hruşciov a calificat
blocada navală drept un act de piraterie şi a declarat că în cazul unui eventual război U.R.S.S
va riposta cu armele sale cele mai puternice (cele nucleare - n. ns.).
Opinia publică mondială, liderii politici, personalităţi ştiinţifice, religioase şi artistice au făcut
apel la raţiune şi au cerut celor doi lideri să renunţe la ameninţarea nucleară reciprocă. Statele
Unite şi Uniunea Sovietică au angajat negocieri secrete pentru a ieşi din criza nucleară. La 26
octombrie, Hruşciov a propus, ca în schimbul retragerii rachetelor din Cuba, Statele Unite să-
şi retragă rachetele sale nucleare din Turcia şi Marea Britanie şi să se angajeze că nu va ataca
Cuba. Propunerea a fost acceptată iar criza a încetat. Efectul benefic al acestui moment critic
al războiului rece a fost instalarea „telefonului roşu”, o legătură telefonică directă între Casa
Albă şi Kremlin, legătură care asigura o comunicare rapidă între liderii celor două superputeri,
în situaţie de criză majoră.

Războiul din Vietnam (1964-1973)


În anul 1954, Vietnamul şi-a câştigat independenţa de sub dominaţia colonială franceză.
Ţara a fost împărţită, ca şi Coreea, de-a lungul paralelei 170 între un regim comunist în nord şi un
regim capitalist în sud. Statele Unite erau preocupate de a împiedica intrarea în sfera de influenţă
comunistă a statelor din lumea a treia care se eliberau de sub dominaţia colonială. Vecinătatea
directă a Vietnamului independent cu China comunistă crea premize pentru extinderea
comunismului în întreaga peninsula Indochina. În anul 1956 primii consilieri americani au fast
trimişi în Vietnamul de Sud pentru a sprijini regimul anticomunist în lupta dusă cu rezistenţa
comunistă sprijinită de Vietnamul de Nord. În anul 1964, preşedintele american L.B. Johnson a
trimis trupele americane în sprijinul regimului aflat la putere în Vietnamul de Sud. Forţele
americane angajate în conflict pe teritoriul Vietnamului au crescut de la 275 000 militari în anul
1965 la 518 000 militari în anul 1969.
Bombardamentele asupra satelor şi a oraşelor vietnameze, brutalitatea soldaţilor
americani faţă de populaţia civilă, utilizarea napalmului şi a altor arme chimice şi biologice
împotriva populaţiei civile au scandalizat opinia publică internaţională. Percepţia, reală de altfel,
a opiniei publice internaţionale asupra armatei americane a fost aceea că o armată agresivă,
imperialistă încerca să subjuge un popor sărac ce lupta pentru independenţă sa. Rezistenţa
îndârjită a Vietnamului, pierderile importante în vieţi omeneşti ale armatei americane (peste 56
000 de morţi), au făcut ca războiul să devină extrem de nepopular în Statele Unite. Cetăţenii
americani nu doreau să suporte şi să ducă un război pe care-l dezaprobau. Războiul împotriva
Vietnamului a produs o severă criză de conştiinţă în America – ţara care are ca valori
fundamentale democraţia şi libertatea. Opinia publică a avut un rol considerabil în angajarea
negocierilor de pace. La 27 ianuarie 1973 s-a semnat la Paris un acord de pace între Statele Unite
şi Vietnamul de Nord. În anul 1975 trupele americane s-au retras din Vietnamul de Sud. La scurt
timp trupele nord-vietnameze au ocupat Vietnamul de Sud şi au realizat o unificare forţată.

Războiul din Afganistan (1979-1989)


În anul 1978, partidul comunist a preluat puterea în Afganistan printr-o lovitură de stat.
Noua putere s-a confruntat cu rezistenţă dură din partea din partea unei populaţii profund
tradiţionaliste, rurale şi ataşate de religie. Pentru a ajuta regimul prieten de la Kabul, trupe de
paraşutişti sovietici au ocupat capitala afgană, la 27 decembrie 1979. Efectivele militare sovietice
au crescut de la 5 000 de soldaţi în anul 1979 la 120 000 în anul 1981. Agresiunea sovietică a
fost condamnată de Adunarea generală a O.N.U şi de opinia publică mondială. Deficitul de
imagine a U.R.S.S. în cadrul ţărilor lumii a treia a fost uriaş fiind percepută ca o putere
imperialistă şi nu ca fiind aliatul natural de până atunci. Peste 4 milioane de afgani au părăsit
ţara. Mudjahedinii, puternic sprijiniţi de către Statele Unite, India, Pakistan şi China au opus o
puternică rezistenţă forţelor sovietice care au pierdut în acest conflict armat peste 13 000 de
militari. Uniunea Sovietică a cunoscut astfel propriile sale limite. Consecinţele intervenţiei
sovietice în Afganistan au fost multiple. A fost reluată teza pericolului sovietic care a determinat
oprirea cursului destinderii sovieto-americane şi al destinderii, în general, pe plan mondial.
Acordurile sovieto-americane de limitare a armamentelor nucleare SALT II nu au fost ratificate.
Ţările occidentale au refuzat să participe la Jocurile Olimpice de la Moscova din anul 1980.
Sciziunile din Est
Bipolarismul a funcţionat pe baza acordului dintre cele două superputeri conform căruia,
fiecare a avut dreptul de a interveni în oricare din ţările aflate în sfera sa de influenţă. Această
înţelegere şi-a găsit cea mai clară formulare în doctrina Brejnev. Impunerea cu forţa a regimului
comunist de tip sovietic în ţările din centrul şi estul Europei a fost contestată sub diferite forme
în perioada războiului rece de popoarele din Germania, Polonia, Ungaria.
Prima reacţie anticomunistă a avut loc în Germania de Est în anul 1953. Muncitorii germani din
Berlinul de Est s-au revoltat împotriva regimului politic impus de Armata Roşie. Trupele
sovietice au intervenit în forţă şi au restabilit ordinea fără ca vest-germanii sau americanii să
reacţioneze.
Anul 1956 a consemnat revolta din Ungaria împotriva ocupaţiei sovietice şi a regimului
comunist. Liderul reformator comunist Imre Nagy a format un guvern care, printre alte măsuri
politice şi economice, a denunţat Tratatul de la Varşovia şi a proclamat neutralitatea Ungariei. La
Budapesta au avut loc lupte sângeroase, marcate de multe acte de cruzime între forţele
procomuniste ungare şi cele fidele lui Imre Nagy. Trupele sovietice au intervenit cu o rară
brutalitate şi au zdrobit mişcarea condusă de Imre Nagy. Statele Unite şi N.A.T.O. nu au avut
nici o reacţie, Imre Nagy a fost executat, iar Ianoş Kadar a devenit noul lider al Ungariei
comuniste.
„Primăvara de al Praga” din anul 1968 a reprezentat o încercare de reformă a regimului
comunist iniţiată de liderii Partidului Comunist din Cehoslovacia. Alexander Dubček a
promovat un program curajos de reforme economice, a suprimat cenzura şi a restabilit
libertatea sindicală, proiectând un „socialism cu faţă umană”, care se deosebea de modelul
sovietic. Punerea în discuţie a modelului comunist de tip sovietic a fost de neacceptat pentru
Moscova pentru că în acest fel se contesta rolul de hegemon al Uniunii Sovietice în mişcarea
comunistă mondială. La 20 august, trupele sovietice împreună cu cele bulgare, ungare şi
poloneze au atacat Cehoslovacia şi au înlăturat conducerea acestei ţări. După 1968, circa 60
000 de militari sovietici au rămas în Cehoslovacia de unde au fost retraşi abia în anul 1991.
Mişcarea sindicală din Polonia
În cursul anului 1970, în Polonia s-au declanşat un lanţ de demonstraţii şi de greve ale
muncitorilor datorate creşterii preţurilor la alimente şi la bunurile de larg consum. Mişcarea
sindicală poloneză a început să aibă o atitudine tot mai ostilă faţă de regimul comunist. În anul
1976 a fost creat Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor, organizaţie de sindicat
independentă. Anul 1980 a marcat o accentuare a confruntării dintre regimul comunist din
Polonia şi muncitori. Scânteia revoltei a pornit de la Gdansk. Revolta muncitorilor de pe
şantierul naval din Gdansk s-a extins în toate oraşele de pe coasta polonă a Mării Baltice
căpătând, în scurt timp, dimensiuni naţionale. Muncitorii cereau numeroase revendicări
politice şi economice printre care dreptul la grevă, legalizarea sindicatelor independente,
îmbunătăţirea vieţii sociale. La 31 august 1980 guvernul polonez a acceptat aceste cereri
printr-un acord încheiat cu Organizaţia Solidaritatea Sindicală Independentă - Solidarność.
În câteva luni, Solidaritatea a primit adeziunea a circa 10 milioane de membri. Liderul
acesteia a fost ales Lech Walesa. În decembrie 1981, generalul Wojciech Jaruzelski a introdus
legea marţială şi l-a arestat pe Lech Walesa. Eliberat după circa un an, Walesa a primit
premiul Nobel pentru Pace în anul 1983. În anul 1988, sindicatele poloneze şi puterea
comunistă au început să negocieze un Contract Social, care a fost semnat la 5 aprilie 1989.
Acest document a pus capăt monopolului puterii deţinute de comunişti şi a permis organizarea
de alegeri libere. A fost prima modificare majoră, de după al doilea război mondial, în
sistemul politic instaurat de Moscova în ţările europene aflate în sfera sa de influenţă. La
alegerile din luna iunie 1989, Solidaritatea a obţinut o victorie zdrobitoare, fapt care a dus la
pierdere puterii de către comunişti. La 9 decembrie 1990, Lech Walesa a fost ales preşedintele
Poloniei post comuniste.

8.4. Îndrumar pentru autoverificare


8.4.1. Sinteza unităţii de studiu 8
În istoriografie sunt opinii diferite asupra duratei războiului rece şi, în general, asupra
periodizării istoriei secolului al XX-lea. Spre exemplu, A. Fontaine consideră că războiul rece a
început în anul 1917 şi a durat până în anul 1991, fiind marcat de existenţa a două sisteme
ideologice distincte. Cei mai mulţi istorici apreciază că războiul rece a durat 42 de ani. A durat
din anul 1949 şi până în anul 1991 şi a angajat în desfăşurarea sa cele mai mari coaliţii politico-
militare din istoria lumii (NATO şi OTV – sigla pentru Organizaţia Tratatului de la Varşovia)
conduse de cele două superputeri: Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică şi a avut drept
scop dominaţia întregii planete şi chiar a spaţiului care o înconjoară. Demn de subliniat este
faptul că în perioada războiului rece, în pofida suspiciunii, a ameninţărilor, a crizelor şi a
conflictelor regionale, s-a evitat conflictul armat, deschis între taberele beligerante.
Războiul rece a avut consecinţe dramatice pentru viaţa lumii şi în mod deosebit a
Europei. Ca efect al dezacordurilor profunde dintre cele două superputeri, în perioada războiului
rece, Europa a cunoscut cea mai profundă divizare din istoria sa, care a zdruncinat puternic
valorile şi fundamentele sale, a rupt unitatea spirituală, culturală şi economică construite de-a
lungul existenţei sale.
Temându-se de expansionismul sovietic, de mişcarea comunistă internă sprijinită şi
finanţată de Moscova, ţările occidentale au căutat sprijinul economic şi militar al Statelor Unite.
Acesta a fost acordat prin planul Marschall (sprijinul economic) şi prin crearea NATO (cel
militar). În acelaşi timp, ţările europene ocupate de Armata Roşie au trecut printr-un „proces
revoluţionar, de instaurare a regimurilor de democraţie populară”. În realitate statele respective
au cunoscut un dur proces de instalare a regimului politic comunist după modelul sovietic. Astfel
s-a realizat o „satelizare” politică şi economică a statelor europene care a condus la o aliniere
aproape totală faţă de Uniunea Sovietică a statelor din estul Europei şi o dependenţă, mai ales
militară şi mai puţin economică,a celor din vestul continentului faţă de Statele Unite. Profeţia
contelui Kalergi a devenit o realitate în timpul războiului rece.
Un alt aspect al războiului rece l-a reprezentat pericolul de război, permanenta
ameninţare la adresa popoarelor lumii, riscul distrugerii lor datorită armelor de nimicire în masă
(arme nucleare, chimice, bacteriologice) în cazul degenerării într-un conflict armat de amploare.
Statele Unite şi Uniunea Sovietică erau deţinătoarele unor potenţiale militare considerabile, în
care, alături de armele clasice, armele nucleare aveau un rol deosebit, fiind considerate girul
păcii şi al securităţii mondiale. Descurajarea nucleară nu a făcut lumea mai sigură, ci, din contra,
a antrenat şi alte state în producerea de arme atomice. Rând pe rând, Franţa, Marea Britanie,
China, India, Pakistan, Israel, Republica Sud-Africană, Coreea de Nord ş. a. au început derularea
de programe destinate producerii de arme nucleare. Războiul rece a avut ca efect direct
accelerarea cursei înarmărilor (atât cu arme clasice cât şi cu armament nuclear), proces extrem de
nociv pentru progresul general al societăţii umane întrucât s-au utilizat pentru producerea de
arme mari resurse financiare, capacităţi de cercetare şi producţie, materii prime şi materiale.
Deturnarea acestor valori financiare, materiale şi umane de la producerea de bunuri materiale şi
spirituale a stânjenit dezvoltarea normală a societăţii umane şi a favorizat subdezvoltarea,
foametea, sărăcia, războaiele locale şi alte tare sociale (drogurile, terorismul etc.). Războiul rece
a umplut lumea cu o cantitate incredibilă de arme. A fost o perioada de patruzeci de ani în care
supraputerile s-au întrecut în a-şi extinde sferele de influenţă împărţind arme de-a lungul şi de-a
latul planetei, patruzeci de ani de război constant, dar de mică intensitate, care putea degenera
oricând într-un conflict major. Au fost patruzeci de ani în care economiile puternic militarizate şi
cu importante complexe industrial-militare, au avut interesul să vândă mereu arme altor ţări
pentru a obţine profit, indiferent de consecinţele socio-economice şi politice ale comerţului
internaţional cu arme.

0.12 8.4.2. Concepte şi termeni de reţinut


-război rece
-Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
-Organizaţia Tratatului de la Varşovia
- bipolarism
- exportul de revoluţie
- încercuirea comunismului
-telefonul roşu
- criza din Cuba
-sindromul Vietnam
- sciziunile din est

8. 4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere


Care au fost factorii ce au determinat instalarea războiului rece ?
Care au fost consecinţele declanşării războiului rece pentru Europa ?
Ce relaţie a existat între scăderea influenţei rolului ONU și creşterea rolului superputerilor în
sistemul internaţional?
Care au fost efectele hotărârilor adoptate prin consens la Conferinţa de la Helsinki din anul
1975 ?
Care au fost motivele declanşării şi purtării războaielor prin procură în anii războiului rece ?

5.4.4. Bibliografie obligatory


Pascal Boniface, Relaţiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European, Iaşi, 1998.
Berstein, Serge, Milza, Pierre, - Istoria Europei, Institutul European, 1997.
Gavriil Preda, Istoria Europei şi a Uniunii Europene, Editura Universităţii “Petrol Gaze”
din Ploieşti, 2005.
Florian Gârz NATO: Globalizare sau dispariţie, Casa Editorială
, Odeon, Bucureşti, 1995.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
Constantin Olteanu, Coaliţii politico-militare. Privire istorică. Editura Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucureşti, 1996
Eric Holbsbawm , Secolul extremelor, Bucureşti, 1994.
Henry Kissenger, Diplomaţia, Bucureşti, 1998.
Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. (1900-1945,
Bucureşti, 1998.
Larousse, Istoria universală, vol III, Evoluția lumii contemporane, București, Editura
Univers Enciclopedic, 2006.
Viorica Moisuc, Istoria relațiilor internaționale, București, Editura Fundației România de
Mâine, 2002.
Joseph S. Nye, Descifrarea conflictelor internaționale, București, Editura Antet, f.a.
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar Print, 1999.
André Fontaine, Istoria Războiului Rece, Bucrești, Editura Militară, 1992-1994.
Jean - Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale, 1919-1947, vol I, București,
Editura Științelor Sociale și Politice, 2006.
Constantiniu, Florin România şi originile războiului rece, în „Revista de Istorie Militară”,
nr. 1-2, (69-70)/2002
Tabouis, Géneviéve - 20 de ani de tensiune diplomatică, Editura Politică, Bucureşti, 1966
UNITATEA DE STUDIU 9. PRĂBUŞIREA SISTEMULUI COLONIAL. MIŞCAREA
DE NEALINIERE. LUMEA A TREIA ŞI LUMEA A PATRA.

9.1. Introducere

Una dintre cele mai mari schimbări din punct de vedere politic, petrecute în istoria
postbelică a lumii contemporane, a fost creşterea impresionantă a numărului de state suverane.
Un procea asemănător s-a petrecut mai ales în Europa şi nordul Africii după primul război
mondial în urma dispariţiei imperiilor otoman, hasburgic şi ţarist. Procesul a cuprins întreaga
planetă după cel de al doilea război mondial o dată cu destrămarea imperiilor coloniale
britanic, francez, belgian, portughez etc.
Criza sistemului colonial a început încă din perioada interbelică, dar fenomenul a devenit
evident chiar în anii celui de al doilea război mondial. În India lupta împotriva dominaţiei
engleze a continuat şi după încheierea conflictului mondial. Fenomenul s-a produs la fel de
puternic şi în Pakistan, Malaya, bazinul Pacificului, Orientul Apropiat etc. La rândul său,
imperiul colonial francez a înregistrat o criză la fel de acută, în pofida eforturilor disperate ale
guvernelor de la Paris de a opri procesul de dezintegrare prin folosirea forţei armate. Procesul
a fost de durată şi s-a consumat în primele decenii postbelice, simultan cu desfăşurarea
războiului rece care a dominat problematica europeană şi cea occidentală în general. Cele
două superputeri, atât Statele Unite, cât şi Uniunea Sovietică, au fost ostile sistemului colonial
european. Uniunea Sovietică a sprijinit deschis, pe diverse planuri – militar, politic, economic,
diplomatic etc. mişcările de eliberare din fostele colonii. În cazul Statelor Unite, aliate cu
puterile coloniale europene (Marea Britanie, Franţa, Belgia şi Portugalia) în cadrul NATO,
ostilitate faţă de sistemul colonial şi politica colonială a europenilor în Asia şi Africa a
îmbrăcat o altă formă, manifestată mai ales în plan comercial. Această dualitate din
comportamentul Statelor Unite, foarte agresive faţă de europeni în competiţia economică
pentru a cuceri pieţele asiatice şi africane, dar mult mai reţinute în acţiunile guvernamentale,
pentru că aveau nevoie de aliaţii europeni în cadrul NATO, a fost percepută drept o trădare
din partea statelor africane şi asiatice nou apărute. Caraterul evaziv al politicii americane a
slăbit considerabil prestigiul Statelor Unite şi a contribuit la declinul poziţiei privilegiate de
care se bucura această superputere în ochii a ceea ce avea să se numească Lumea a Treia.
Sintagma a fost propusă de diplomatul danez Dag Hammrskjold pentru a desemna ţările
sărace din Asia, Africa şi America Latină faţă de antonimele Lumea Nouă sau Lumea Veche.
Ţările Lumii a Treia nu au mai avut încredere în intenţiile celor două superputeri care
încercau în mod insistent să le atragă fie spre capitalismul democratic, fie spre comunism şi au
intenţionat să descopere un mod de viaţă pe care nu trebuiau să îl copieze. Astfel a luat naştere
mişcarea de nealiniere, a neutrilor, care în fond a însemnat dezaprobarea războiului rece şi
afirmarea ideii că în lume există probleme mai importante, precum sărăcia, foametea, bolile,
analfabetismul, lipsa apei etc.
Obiectivele urmărite de statele din lumea a treia urmau a fi susţinute de mecanisme
legislative şi instituţionale internaţionale care să determine funcţionarea acestei arii fără a
aduce prejudicii drepturilor şi intereselor statelor membre în raport cu marile puteri.

9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu


-Obiectivele unităţii de studiu 9 sunt :
-cunoașterea cauzelor care au dus la implozia sistemului colonial;
-prezentarea modului de prăbuşire a britanic din Asia şi bazinul Pacificului ;
-prezentarea procesului de dezintegrare a sistemului colonial din Africa ;
- cunoașterea principalelor etape şi evenimente din evoluția mişcării de nealiniere;
-evaluarea impactului crizei petrolului asupra statelor din lumea a treia.
Studenții vor putea înțelege relația de interdependență dintre procesul de prăbuşire a sistemului
colonial şi procesul de extindere a influenţei Statelor Unite şi Uniunii Sovietice în Asia,
Africa, America Latină ;
-vor cunoaște și estima costurile şi beneficiile cuceririi independenţei de către noile state din
Asia, Africa, America Latină ;
- vor dobândi capacitatea de a analiza efectele războiului rece asupra procesului de
decolonializare.

9.3. Conţinutul unităţii de studiu


0.13
0.14 9.3.1. Dezagregarea imperiului colonial britanic

Imperiul colonial britanic a fost cel mai mare cunoscut în istorie, care în momentul său de
apogeu de la începutul secolului al XX-lea cuprindea o populaţie de peste 400 milioane de
locuitori şi o suprafaţă de circa 20% din suprafaţa uscatului. Declinul acestui imperiu a început
încă din perioada interbelică şi s-a intensificat în timpul şi mai ales după sfârşitul celui de al
doilea război mondial. In timpul războiului guvernul britanic a promis o serie de drepturi şi
libertăţi popoarelor din colonii. Prin semnarea Chartei Atlanticului Marea Britanie s-a angajat să
respecte dreptul la autodeterminare al popoarelor.Victoria de pe fronturile de luptă a avut ca
efect accelerarea declinului imperiului, Marea Britanie fiind obligată să respecte promisiunile
făcute în anii războiului. Consecinţele imediate s-au reflectat rapid în Asia. India, perla
imperiului colonial britanic şi-a intensificat lupta pentru a se elibera de sub dominaţia britanică.
În anii ultimei mari conflagraţii mondiale, au apărut mai multe organizaţii politice, tot mai
radicale, care au preluat şi au amplificat eforturile societăţii indiene pentru cucerirea libertăţii.
Sub puternica presiune a societăţii indiene, parlamentul britanic a fost obligat să recunoască, la 3
iunie 1947, independenţa Indiei, iar la 15 august acelaşi an, India şi Pakistanul au devenit state
independente în cadrul Commanwelth-ului. Un proces asemănător a avut loc în Birmania, ţară în
care forţele naţionale progresiste au luptat pentru obţinerea independenţei. La 24 septembrie
1947, parlamentul acestei ţări a adoptat Constituţia prin care a declarat independenţa, situaţie
recunoscută de guvernul britanic la 17 octombrie 1947. Un an mai târziu, Anglia a fost obligată
să acorde independenţa Ceylonului, la 4 februarie 1948. Mişcarea de eliberare a popoarelor
malayesiene a început în anii războiului mondial şi a continut până la 31 august 1957 când acest
stat a dobândit independneţa în cadrul Commonwealth-ului. Toate posesiunile asiatice britanice
și-au câștigat independența, cu excepția Hong-Kong -ului care a rămas sub control britanic și
după 1950, fiind retrocedat ulterior Chinei, în 1997.
Popoarele africane aflate sub dominaţia colonială britanică şi-au cucerit independenţa în anii de
început al deceniului şase şi până la începutul deceniului opt din secolul trecut. Poporul egiptean
a declanşat lupta pentru independenţă în perioada interbelică şi de abia în anul 1956 a alungat
definitiv dominaţia britanică, după naţionalizarea Canalului de Suez şi rezolvarea „crizei
Suezului” în favoarea Egiptului. Sudanul şi-a proclamat independenţa la 1 ianuarie 1956. În
urma unor puternice confruntări desfăşurate între administraţia colonială şi popoulaţia locală în
perioada 1948-1957, Ghana şi-a obţinut independenţa în anul 1957. A urmat eliberarea celolrlate
colonii africane, cărora guvernul britanic le-a recunoscut independenţa după cum
urmează: Sudan (1956), Nigeria (1960), Sierra Leone (1961), Tanganika (1961, ulterior
Tanzania), Uganda (1962), Kenya (1963), Malawi (1964), Gambia(1965), Botswana (1966) și
Zimbabwe (declarată în 1965 şi recunoscută abia în 1980).

9.3.2. Dispariţia imperiului colonial francez

Franţa şi-a constituit imperiul colonial începând cu secolul al XVII-lea şi a recunoscut


independenţa ultimilor colonii în anii 70 ai veacului recent încheiat. În momentul său de maximă
întindere, imperiul colonial francez ocupa circa 8,7% din suprafaţa uscatului mondial, adică
aproximativ 13 milioane kilometri pătraţi. Sub presiunea acţiunilor de eliberare desfăşurate de
popoarele din colonii, autorităţile franceze au schimbat sintagma de imperiu colonial cu aşa
numita Uniune Franceză, prin care se încerca păstrarea coloniilor şi metropolei într-o structură
comună. A fost un demers fără nici un efect pentru că în fapt statutul real al coloniilor nu se
modifica cu nimic. O dovadă a acestui fapt a reprezentat-o revoltele izbucnite şi maniera brutală
în care Franţa a înăbuşit răscoalele din Kabylia (1945) şi Madagascar în anul 1947. Puternica
mişcare de eliberare din Liban şi Siria a obligat Franţa să recunoască independenţa acestor ţări în
anul 1947. În anii '50-'60 procesul de decolonizare a cunoscut o amplificare fără precedent în
istoria lumii contemporane. Spre exemplu, la mijlocul deceniului patru al secolului al XX-lea în
Africa erau doar patru ţări independente, iar peste căteva zeci de ani erau 41 de state libere cu o
populaţie de peste 300 milioane de locuitori. În primii ani postbelici în Peninsula Indochina a
început mişcarea de eliberare de sub stăpânirea franceză. Forţele revoluţionare vietnameze
conduse de Ho Chi Minh au înfrânt armatele franceze şi au declarat independenţa ţării în anul
1954. Un lung război de eliberare a dus Algeria, cea mai veche şi cea mai europenizată colonie a
Franţei. Acţiunile de eliberare ale algerienilor au început din perioada interbelică, iar în anii 50 a
cunoscut o puternică amplificare. Războiul de eliberare a Algeriei s-a declanşat în anul 1954 şi s-
a încheiat în 1962 prin victoria algerienilor. În anul 1958 guvernul francez a înlocuit Uniunea
Franceză cu Comunitatea Franceză. O parte din colonii au refuzat să facă parte din noua formulă
de structură colonială. În această confruntare uriaşă dintre metropolă şi colonii a apărut ca o
necesitate eliminarea tuturor practicilor şi formelor de intervenţia ale statelor puternice în
evluţiile interne ale statelor recent create. Eşecul acţiunilor militare din Vietnam, Algeria şi alte
regiuni ale lumii, incapacitatea guvernelor franceze de a convinge popoarele din fostele colonii
să acceadă într-o structură inspirată de modelul Commonwealth-ului a dus la autodizolvarea
Comunităţii Franceze. Franţa a trebuit să acorde independenţa tuturor coloniilor sale după
convocarea unor referendumuri locale. Rând pe rând coloniile franceze şi-au obţinut
independenţa: Coasta de Fildeş a la 7 august 1960, Volta Superioară (astăzi Burkina Faso) la 5
august 1960, Gabon la 17 august 1960, Dahomey (Benin din 1975) la 17 septembrie 1960,
Congo Brazzaville la 17 august 1960, Mauritania la 28 noiembrie 1960, Republica Malgaşă la 26
iunie 1960, Niger la 3 august 1960, Senegal la 20 august 1960, Ciad la 11 august 1960,
Republica Centrafricană la 13 august 1960, Camerun la 1 ianuarie 1960, Togo la 27 aprilie 1960
etc. Noile state s-au confruntat cu grave probleme interne generate de subdezvoltare, sărăcie,
diferende etnice , culturale şi religioase etc. Pentru coordonarea şi dezvoltarea cooperării africane
împotriva exploatării fostelor metropole şi pentru sprijinirea celorlalte popoare care încă se aflau
sub dominaţie colonial s-a realizat o apropiere între statele africane independen te. În anii 1960-
1961 a luat fiinţă o organizaţie economică, politică şi militară denumită Uniunea Afro-Malgaşă
care includea în structura sa fostele colonii franceze din centrul şi vestul Africii, precum: Coasta
de Fildeş , Volta Superioară , Gabon , Dahomey , Congo Brazzaville , Mauritania , Republica
Malgaşă, Niger , Senegal , Ciad , Republica Centrafricană , Camerun şi Togo. Organizaţia
respectivă a fost o expresie a influenţei fostei metropole, statele membre fiind încă dependente
de sprijinul economic şi cultural al Franţei. În acelaşi an 1961, a fost creată Organizaţia Chartei
de la Casablanca, formată din Algeria, Maroc, Ghana şi Egipt. Noua organizaţie şi-a propus să
asigure coordonarea eforturilor tuturor statelor africane în lupta acestora pentru independenţă
politică şi economică. Doi ani mai târziu, a avut loc Conferinţa de la Addis-Abeba (23-25 mai
1963) la care reprezentanţii a 30 de state africane au adoptat Charta Unitaţii Africane prin care s-
a constituit Organizaţia Unităţii Africane. Printre obiectivele pe care statele participante le-au
identificat ca fiind esenţiale pentru viitorul popoarelor continentului negru au fost: crearea unui
fond de ajutorare a popoarelor africane aflate încă sub dominaţie colonial, recrutarea de voluntari
pentru sprijinirea luptei de eliberare, dezvoltarea cooperării economice, afirmarea cu fermitate a
politicii de nealiniere faţă de orice bloc militar ş.a. Lupta pentru obţinerea independenţei a
înregistrat forme de gravă adversitate din partea statelor care nu puteau accepta pierderea marilor
beneficii economice şi politice obţinute prin exploatarea popoarelor din colonii. Intervenţia
militară deschisă, sprijinirea unor regimuri nepopulare şi antidemocratice, asasinarea unor
personalităţi politice progresiste şi a unor lideri ai mişcărilor de eliberare, provocarea de conflicte
între noile state independente, între diferitele grupări tribale din interiorul statelor nou apărute
etc. au constituit cele mai frecvente forme de acţiune ale diferitelor ţări industrializate împotriva
popoarelor din fostele colonii. Aceste mijloace de acţiune şi-au găsit expresia în evenimentele
dramatice legate de lupta pentru idependenţă a popoarelor din Congo Kinshasa (Zair) şi Rwanda
care şi-au obţinut independenţa faţă de Belgia în anul 1962, precum şi din Angola , Mozambic şi
Guineea Bissau, care s-au eliberat de sub dominaţia colonială a Portugaliei în anii 1974-1975.

9.3.3. Neutralitatea şi nealinierea

Una dintre direcţiile clare de acţiune alese de către noile state independente a fost
opţiunea spre neutralitate şi nealiniere. În condiţiile războiului rece, când lumea evolua pe baza
bipolarităţii, a existenţei zonelor de influenţă controlate de cele două supreputeri în Europa şi
Alanticuui de Nord, a competiţiei dintre acestea pentru extinderea sferelor de control în alte
regiui ale lumii, statele nou create şi independente au respins implicarea într-o competiţie
politică, militară, economică, ideologică etc. care nu le aducea nici un avantaj. Decizia noilor
state apărute din Asia şi Africa, cu unele excepţii, de a renunţa la orice angajare alături de oricare
dintre superputeri a fost puternic influenţată de către liderul Indian Jawaharlal Nehru. Ar fi
greşit să se creadă că fostele metropole au acceptat cu uşurinţă pierderea unor poziţii geop olitice
şi geoeconomice avantajoase, dovadă fiind faptul că NATO a amplasat circa 20 de baze şi
instalaţii militare pe continental African. În acelaşi timp. Uniunea Sovietică a acţionat pe diverse
planuri, economic, politic, militar, financiar etc. pentru a pătrunde în regiunile din care fuseseră
alungate puterile occidentale. India prin vocea liderului său, Jawaharlal Nehru a lansat principiul
conform căruia statele membre ale Commonwealth-ului nu trebuieau să urmeze metropola, în
speţă Marea Britanie şi să fie alături de Statele Unite în cadrul Războiului rece. Această poziţie a
fost începutul neutralităţii sau nealinierii Lumii a treia la începutul anilor 60. Neutralitatea a
arătat intenţia şi interesul Lumii a treia de a rămâne în afara oricărui război care ar fi putut
izbucni între marile puteri şi care nu era folositor pentru membrii săi. Neutralitatea şi nealinierea,
ca formă distinctă de neutralitate, a constituit expresia unei atitudini faţă de un conflict present,
precum războiul rece. Atitudinea Lumii a treia faţă de războiul rece a cunoscut trei faze de
manifestare: a) stabilirea de relaţii echivalente cu ambele părţi; b) încercarea de mediere şi de
atenuare a conflictelor periculoase dintre marile puteri; c) refuzul de alegerea între cele două
superputeri, dezabrobarea războiului rece şi susţinerea ideii că în lume erau probleme mai
importante decât competiţia global dintre ruşi şi americani.
În prima fază statele noi au dorit să evite implicarea în Războiul rece, dar nu au urmărit să
rămână în afara politicii mondiale. Când statele asiatice şi africane au obţinut independenţa,
ponderea demgrafică şi dimensiunea lor teritorială au devenit considerabile. Prin urmare ele au
putut împiedica extinderea războiului rece în aceste continente, au limitat aderarea altor state la
cele două tabere şi au contribuit astfel la reducerea surselor şi zonelor de conflict. Căile de
acţiune le-au reprezentat conferinţele regionale şi mondiale ale statelor din Lumea a treia,
precum şi modul de a vota la ONU. Referitor la ONU trebuie arătat că statele noi au avut o
atitudine rezervată faţă de ONU, considerând că această organizaţie mondială era folosită fie
pentru a sprijini colonialismul, fie pentru a ajuta la realizarea obiectivelor războiului rece. Statele
nou apărute au reuşit să îi determine atât pe americani, cât şi pe sovietici să le accepte în politica
mondială şi să joace rolul pe care şi l-au ales.
Neutralitatea-nealinierea reală nu ar fi avut şanse de reuşită fară existenţa unei solidarităţi
între statele nealiniate. Noile state independente erau conşteinte de slabiciunea lor, de
numeroasele vulnerabilităţi interne şi externe. O asociere cu oricare dintre marile puteri punea în
evidenţă asimetria de putere dintre cei doi parteneri. Numai unitatea dintre ele le conferea forţa
de a fi ascultate. Prima conferinţă asiatică postbelică important a avut loc la New Delhi în martie
1947 la care au participat delagaţi din 28 de ţări, din care doar opt independente. Peste doi ani a
avut loc o nouă conferinţă asiatică, tot la New Delhi, la care însă nu au mai fost invitate şi
republicile sovietice asiatice, participante la conferinţa din 1947. Solidaritatea Asiatică s-a
dovedit a fi greu de realizat chiar şi în cadrul unui program anticolonialist. Unele state asiatice au
acordat mai multă atenţie intereselor lor de natură economică şi strategic, decât neutralităţii şi au
semnat tratate de apărare cu Statele Unite (Pakistan, Thailanda şi Filipine) sau cu Uniunea
Sovietică (Afganistan, India, Burma). În aprilie 1954 s-a desfăşurat Conferinţa de la Bandung cu
participarea reprezentanţilor a 29 de state, 23 din Asia şi 6 din Africa (Egipt, Libia, Sudan,
Etiopia, Liberia, Ghana). Conferinţa respectivă a devenit modelul solidarităţii afro-asiatice nu
doar al solidarităţii de tip continental, cum se întâmplase anterior. A fost o conferinţă a ţărilor
sărace şi revoltate şi nu crearea unui nou pol de putere în cadrul sistemului internaţional. În
acelaşi timp supeputerile se întreceau în a include noi state în sferele lor de influenţă, instalându-
şi noi baze militare. Americanii promovau teama faţă de comunism, descris ca un sistem ostil
tuturor valorilor umane, culturale şi religioase ale popoarelor care îi căzuse victimă, în timp ce
sovieticii şi chinezii se foloseau de naţioalismul antioccidental al fostelor colonii şi promovau
principiile comunismului. Realizările conferinţei de la Bandung au fost importante: ţările
participante au devenit conştiente de faptul că fiind unite au un rol important în cadrul sistemului
internaţional; au pus bazele acţiunilor comune în cadrul ONU; şi-au amplificat securitatea,
statutul şi importanţa diplomatic. O dovadă a fost faptul că un număr de 16 state noi au fost
primite în ONU în anul 1955. Sun conducerea trei importanţi, un asiatic (Nehru), un african
(Nasser) şi un european (Tito) nealinierea a devenit o forţă tot mai consistent, cu un pronunţat
caracter antioccidental. În septembrie 1961 a avut loc la Belgrad o nouă conferinţă a ţărilor
nealiniate, al carei principal obiectiv a fost abolirea imediată şi definitivă a colonialismului. A
urmat o perioadă de slăbire a unităţii afro-asiatice, inclusiv în acţiunile pentru promovarea
nealinierii. Conferinţa de la Belgrad din anul 1969 a reactivat mişcarea de nealiniere, graţie şi
eforturilor diplomatice făcute de Tito. Zece ani mai târziu un număr de 90 de state din cele 92
membre au participat la conferinţa nealiniaţilor de la Havana, ceea ce a reprezentat un success al
celor săraci şi subdezvoltaţi.

9.4. Îndrumar pentru autoverificare


9.4.1. Sinteza unităţii de studiu 9
Procesul a cuprins întreaga planetă după cel de al doilea război mondial o dată cu
destrămarea imperiilor coloniale britanic, francez, belgian, portughez etc.
Criza sistemului colonial a început încă din perioada interbelică, dar fenomenul a devenit
evident chiar în anii celui de al doilea război mondial. În India lupta împotriva dominaţiei
engleze a continuat şi după încheierea conflictului mondial. Fenomenul s-a produs la fel de
puternic şi în Pakistan, Malaya, bazinul Pacificului, Orientul Apropiat etc. La rândul său,
imperiul colonial francez a înregistrat o criză la fel de acută, în pofida eforturilor disperate ale
guvernelor de la Paris de a opri procesul de dezintegrare prin folosirea forţei armate. Procesul
a fost de durată şi s-a consumat în primele decenii postbelice, simultan cu desfăşurarea
războiului rece care a dominat problematica europeană şi cea occidentală în general. Cele
două superputeri, atât Statele Unite, cât şi Uniunea Sovietică, au fost ostile sistemului colonial
european. Uniunea Sovietică a sprijinit deschis, pe diverse planuri – militar, politic, economic,
diplomatic etc. mişcările de eliberare din fostele colonii. În cazul Statelor Unite, aliate cu
puterile coloniale europene (Marea Britanie, Franţa, Belgia şi Portugalia) în cadrul NATO,
ostilitate faţă de sistemul colonial şi politica colonială a europenilor în Asia şi Africa a
îmbrăcat o altă formă, manifestată mai ales în plan comercial. Această dualitate din
comportamentul Statelor Unite, foarte agresive faţă de europeni în competiţia economică
pentru a cuceri pieţele asiatice şi africane, dar mult mai reţinute în acţiunile guvernamentale,
pentru că aveau nevoie de aliaţii europeni în cadrul NATO, a fost percepută drept o trădare
din partea statelor africane şi asiatice nou apărute. Caraterul evaziv al politicii americane a
slăbit considerabil prestigiul Statelor Unite şi a contribuit la declinul poziţiei privilegiate de
care se bucura această superputere în ochii a ceea ce avea să se numească Lumea a Treia.
Ţările Lumii a Treia nu au mai avut încredere în intenţiile celor două superputeri care
încercau în mod insistent să le atragă fie spre capitalismul democratic, fie spre comunism şi au
intenţionat să descopere un mod de viaţă pe care nu trebuiau să îl copieze. Astfel a luat naştere
mişcarea de nealiniere, a neutrilor, care în fond a însemnat dezaprobarea războiului rece şi
afirmarea ideii că în lume există probleme mai importante, precum sărăcia, foametea, bolile,
analfabetismul, lipsa apei etc.
Obiectivele urmărite de statele din lumea a treia urmau a fi susţinute de mecanisme
legislative şi instituţionale internaţionale care să determine funcţionarea acestei arii fără a
aduce prejudicii drepturilor şi intereselor statelor membre în raport cu marile puteri.
Popoarele africane aflate sub dominaţia colonială britanică şi-au cucerit independenţa în anii de
început al deceniului şase şi până la începutul deceniului opt din secolul trecut. Poporul egiptean
a declanşat lupta pentru independenţă în perioada interbelică şi de abia în anul 1956 a alungat
definitiv dominaţia britanică, după naţionalizarea Canalului de Suez şi rezolvarea „crizei
Suezului” în favoarea Egiptului. Sudanul şi-a proclamat independenţa la 1 ianuarie 1956. În
urma unor puternice confruntări desfăşurate între administraţia colonială şi popoulaţia locală în
perioada 1948-1957, Ghana şi-a obţinut independenţa în anul 1957. A urmat eliberarea celolrlate
colonii africane, cărora guvernul britanic le-a recunoscut independenţa după cum
urmează: Sudan (1956), Nigeria (1960), Sierra Leone (1961), Tanganika (1961, ulterior
Tanzania), Uganda (1962), Kenya (1963), Malawi (1964), Gambia(1965), Botswana (1966) și
Zimbabwe (declarată în 1965 şi recunoscută abia în 1980).
Acţiunile de eliberare ale algerienilor au început din perioada interbelică, iar în anii 50 a
cunoscut o puternică amplificare. Războiul de eliberare a Algeriei s-a declanşat în anul 1954 şi s-
a încheiat în 1962 prin victoria algerienilor. Forţele revoluţionare vietnameze conduse de Ho Chi
Minh au înfrânt armatele franceze şi au declarat independenţa ţării în anul 1954. În anul 1958
guvernul francez a înlocuit Uniunea Franceză cu Comunitatea Franceză. O parte din colonii au
refuzat să facă parte din noua formulă de structură colonială. Eşecul acţiunilor militare din
Vietnam, Algeria şi alte regiuni ale lumii, incapacitatea guvernelor franceze de a convinge
popoarele din fostele colonii să acceadă într-o structură inspirată de modelul Commonwealth-
ului a dus la autodizolvarea Comunităţii Franceze. Franţa a trebuit să acorde independenţa
tuturor coloniilor sale după convocarea unor referendumuri locale. Rând pe rând coloniile
franceze şi-au obţinut independenţa: Coasta de Fildeş a la 7 august 1960, Volta Superioară
(astăzi Burkina Faso) la 5 august 1960, Gabon la 17 august 1960, Dahomey (Benin din 1975) la
17 septembrie 1960, Congo Brazzaville la 17 august 1960, Mauritania la 28 noiembrie 1960,
Republica Malgaşă la 26 iunie 1960, Niger la 3 august 1960, Senegal la 20 august 1960, Ciad la
11 august 1960, Republica Centrafricană la 13 august 1960, Camerun la 1 ianuarie 1960, Togo la
27 aprilie 1960 etc.
Noile state s-au confruntat cu grave probleme interne generate de subdezvoltare, sărăcie,
diferende etnice , culturale şi religioase etc. Pentru coordonarea şi dezvoltarea cooperării africane
împotriva exploatării fostelor metropole şi pentru sprijinirea celorlalte popoare care încă se aflau
sub dominaţie colonial s-a realizat o apropiere între statele africane independente.
Neutralitatea a arătat intenţia şi interesul Lumii a treia de a rămâne în afara oricărui
război care ar fi putut izbucni între marile puteri şi care nu era folositor pentru membrii săi.
Neutralitatea şi nealinierea, ca formă distinctă de neutralitate, a constituit expresia unei atitudini
faţă de un conflict present, precum războiul rece. Atitudinea Lumii a treia faţă de războiul rece a
cunoscut trei faze de manifestare: a) stabilirea de relaţii echivalente cu ambele părţi; b)
încercarea de mediere şi de atenuare a conflictelor periculoase dintre marile puteri; c) refuzul de
alegerea între cele două superputeri, dezabrobarea războiului rece şi susţinerea ideii că în lume
erau probleme mai importante decât competiţia globala dintre ruşi şi americani. Statele noi au
dorit să evite implicarea în Războiul rece, dar nu au urmărit să rămână în afara politicii mondiale.
Când statele asiatice şi africane au obţinut independenţa, ponderea demgrafică şi dimensiunea lor
teritorială au devenit considerabile. Prin urmare ele au putut împiedica extinderea războiului
rece în aceste continente, au limitat aderarea altor state la cele două tabere şi au contribuit astfel
la reducerea surselor şi zonelor de conflict. Căile de acţiune le-au reprezentat conferinţele
regionale şi mondiale ale statelor din Lumea a treia, precum şi modul de a vota la ONU.
Referitor la ONU trebuie arătat că statele noi au avut o atitudine rezervată faţă de ONU,
considerând că această organizaţie mondială era folosită fie pentru a sprijini colonialismul, fie
pentru a ajuta la realizarea obiectivelor războiului rece. Statele nou apărute au reuşit să îi
determine atât pe americani, cât şi pe sovietici să le accepte în politica mondială şi să joace rolul
pe care şi l-au ales.
9.4.2. Concepte şi termeni de reţinut
- sistem colonial;
-imperiu colonial britanic
-imperiu colonial francez,
-unitatea statelor asiatice
- Organizaţia Unităţii Africane;
-neutralitatea şi nealinierea
- Lumea a treia

9.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere


Carea au fost cauzele destrămării imperiului colonial britanic?
Comentați principalele etape ale procesului de dezagregare a imperiului colonial francez.
Care au fost efectele Revoluției bolșevice din Rusia asupra mersului general al
războiului?
Care au fost etapele realizării unităţii statelor afro-asiatice?
Care au fost motivele pentru care statele Lumii a treia au optat pentru nealiniere şi neutralitate?

9.4.4. Bibliografie obligatorie


Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Editura Allfa, 2000;
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
Eric Holbsbawm , Secolul extremelor, Bucureşti, 1994.
Henry Kissenger, Diplomaţia, Bucureşti, 1998.
Larousse, Istoria universală, vol III, Evoluția lumii contemporane, București, Editura
Univers Enciclopedic, 2006.
Joseph S. Nye, Descifrarea conflictelor internaționale, București, Editura Antet, f.a.
Constantin Laurenţiu – Uniunea Sovietică între obsesia securităţii şi insecurităţii, Editura
Corint, 2010;
Gaillard Michel – Jean; Rowley Anthony – Istoria continentului european de la 1850
până la sfârşitul secolului XX, Editura Cartier, 2001
UNITATEA DE STUDIU 10. PRĂBUŞIREA SISTEMULUI POLITIC DIN ŢĂRILE
BLOCULUI COMUNIST DIN EUROPA. RECONSTRUCŢIA EUROPEI.

10.1. Introducere
Una dintre cele mai mari schimbări din punct de vedere geopolitic petrecute în
istoria postbelică a lumii contemporane a fost dispariţia imperiului sovietic. Anul 1989 a
marcat destinul Europei deoarece implozia comunismului a avut repercursiuni majore. În anul
1985 Mihail Gorbaciov, liderul URSS a gândit la o reformare a societăţii şi a economiei care
nu se putea face fără o reformă a P.C.U.S. transparenţa (glasnost) şi restructurarea
(perestroika) au fost cele două măsuri care au avut un rol important, asemeni unui nor
radioactiv în disoluţia comunismului. Pe de altă parte, Gorbaciov a abordat într-o cheie nouă
problema U.R.S.S. ca putere europeană. El vorbea de casa europeană comună, de modificarea
conceptului privind strategia militară a NATO şi a Tratatului de la Varşovia. De asemenea,
liderul sovietic a renunţat treptat la supravegherea directă a statelor – client, ceea ce a
încurajat mişcările de disidenţă dar şi de contestare a regimurilor comuniste. Integrarea
europeană are la bază conceptul de libertate, bazat pe drepturile omului, pe instituţii
democratice şi pe aplicarea legii. Aceste valori comune s-au dovedit a fi necesare pentru
asigurarea păcii şi prosperităţii în Uniunea Europeană, constituind criterii ferme pentru
extinderea Uniunii Europene.
Uniunea Europeană este percepută ca o arie de libertate, securitate şi justiţie. Pentru ca această
percepţie să devină realitate a fost un drum lung, de multe decenii. Lungile negocieri între
statele membre, efortul permanent de perfecţionare a instituţiilor şi structurilor comunitare a
asigurat acest progress. În present, graţiei prevederilor tratatelor constitutive Uniunea
Europeană constituie şi trebuie să fie păstrată şi dezvoltată ca o arie de libertate, securitate şi
justiţie, ca o arie în care libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de rezidenţă pe întreg
teritoriul său sunt asigurate. De altfel, acestea reprezintă elemente esenţiale ale cetăţeniei
europene. Obiectivele sunt susţinute de mecanisme legislative şi instituţionale care să
determine funcţionarea acestei arii fără a aduce prejudicii drepturilor şi intereselor cetăţenilor
statelor membre.

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu


-Obiectivele unităţii de studiu 10 sunt :
-cunoașterea cauzelor care au dus la implozia statului sovietic;
-prezentarea modului de prăbuşire a regimurilor politice în fostele state socialiste din Europa ;
- cunoașterea principalelor etape și evenimente din evoluția Uniunii Europene ;
-evaluarea impactului aderării României la Uniunea Europeană.
Studenții vor putea înțelege relația de interdependență dintre procesul de prăbuşire a regimurilor
politice din fostele state socialiste şi procesul de extindere a Uniunii Europene ;
-vor cunoaște și estima costurile şi beneficiile aderării statelor din centrul şi estul continentului la
Uniunea Europeană ;
- vor dobândi capacitatea de a analiza efectele aplicării principiilor liberei circulaţii a
persoanelor, bunurilor, mărfurilor şi capitalui în spaţiul comunitar.

10.3. Conţinutul unităţii de studiu


1 10.3.1. Implozia URSS şi a comunismului în Europa.

Anul 1989 a marcat destinul Europei deoarece implozia comunismului a avut


repercursiuni majore. În anul 1985 Mihail Goebaciov, liderul URSS a gândit la o reformare a
societăţii şi a economiei care nu se putea face fără o reformă a P.C.U.S. transparenţa (glasnost) şi
restructurarea (perestroika) au fost cele două măsuri care au avut un rol important, asemeni unui
nor radioactiv în disoluţia comunismului. Pe de altă parte, Gorbaciov a abordat într-o cheie nouă
problema U.R.S.S. ca putere europeană. El vorbea de casa europeană comună, de modificarea
conceptului privind strategia militară a NATO şi a Tratatului de la Varşovia. De asemenea,
liderul sovietic a renunţat treptat la supravegherea directă a statelor – client, ceea ce a încurajat
mişcările de disidenţă dar şi de contestare a regimurilor comuniste.
În Polonia, activitatea grupului sindical „Solidaritatea” se reactivează, iar în
Cehoslovacia un grup de intelectuali conduşi de Vaclav Havel au început să conteste regimul.
Implozia regimului comunist a fost o reacţie în lanţ care confirmă teoria dominoului, exemplul
răspândindu-se şi punând sub semnul întrebării legitimitatea şi mai ales faptul dacă regimul
comunist a fost produsul logic al progresului istoric.
Un factor ce trebuie avut în vedere atunci în analiza căderea regimurilor comuniste,
factor mai puţin prezent în alte momente istorice revoluţionare, a fost mass-media. Revoluţiile au
fost transmise la televiziune şi aceasta a amplificat spontan nemulţumirea şi au generat mesajul
de genul „n-au ce să ne facă”, vom muri, dar vom învinge”. O trăsătură definitorie a revoluţiilor
din anul 1989 a fost caracterul lor paşnic, mai puţin în România, unde înlăturarea regimul
ceauşist a costat viaţa la peste 1200 de români.
Evident că Mihail Gorbaciov a avut rolul lui în căderea comunismului, dar el a avut
convingerea că va putea salva Uniunea Sovietică.
Una dintre consecinţele cele mai rapide ale imploziei din anul 1989a fost de natură
teritorială. După anul 1990 patru state au dispărut de pe harta continentului şi s-au născut alte 14
state. Din acest punct de vedere, modificările teritoriale din Europa au avut un caracter
ambivalent: a marcat simultan o evoluţie dar şi o involuţie. La vest s-a petrecut unificarea
Germaniei, deci vestul se adună, în timp ce în Est a avut loc un fenomen de dezagregare, de
spargere teritorială în Cehoslovacia, Uniunea Sovietică şi Iugoslavia. Această facere şi desfacere
de teritorii a avut aspecte dramatice deoarece statele create după anul 1918 – Cehoslovacia,
Iugoslavia şi URSS au dispărut.
Factorii care au contribuit la destrămarea statelor din estul continentului foste
comuniste au fost:
- Procesul reformator din Uniunea Sovietică iniţiat de Mihai Gorbaciov şi preluat de către
statele satelit, mai puţin România, către o „democratizare lină” şi o nouă formă de socialism,
care a dus la marginalizarea partidelor comuniste, au stimulat tendinţele centrifuge, iar în final
au permis abandonarea construcţiilor statale create după 1945;
- Criza profundă a sistemului comunist din ţările europene aflate în sfera de influenţă
sovietică;
- Implozia imperiului sovietic, proces care a provocat un lanţ de reacţii social-politice pe
continentul european, dar şi pe plan mondial.
- Reaşezarea raporturilor internaţionale, crearea unei noi arhitecturi geostrategice
continentale şi mondiale.
Un prim aspect este cel legat de principiul trecerii la un nou tip de economie, economia
de piaţă, dar şi la pluralismul politic. Acest criteriu politic este însoţit de unul teritorial. Divizarea
Germaniei, după anul 1945, a fost opera celor care au învins, dar RDG nu a fost decât un satelit
sovietic care acum îşi regăsea drumul spre democraţie. Rolul cancelarului Helmuth Kohl a fost
important căci el a înţeles că unificarea celor două Germanii este posibilă dar şi urgentă. La
celălalt pol se situa liderul Nicolae Ceauşescu care, la Congresul al XIV-lea, vorbea despre
necesitatea menţinerii celor două Germanii ca factor de stabilitate. Totodată trebuie să arătăm că,
prin căderea comunismului, se punea capăt Războiului Rece şi dispărea unul dintre blocurile
politico-militare Tratatul de la Varşovia. Reunificarea Germaniei avea să fie doar începutul unui
şir de modificări în Europa de Est. Astfel, se poate spune că, în interiorul URSS apar unele
probleme legate de teritoriile Republicilor baltice, Estonia, Letonia şi Lituania se aflau sub
influenţa occidentală deoarece se situau, geografic, în vecinătatea democraţiilor nordice din
peninsula Scandinavă. Apoi ele cunoscuseră o anumită prosperitate în interiorul URSS şi, prin
porturile navale, făceau schimburi de produse, în special peşte, produse lactate cu statele
capitaliste.
Pe de altă parte, populaţia de aici era destul de omogenă, chiar dacă, din cauza unor
expulzări în timpul războiului rece, sosiseră aici şi ruşii. Aşadar, în ţările baltice funcţiona
criteriul etnic şi lingvistic, ceea ce a facilitat, în cursul anului 1990, desprinderea din
conglomeratul URSS. Multe alte republici sovietice încep să îşi afirme suveranitatea iar liderul
sovietic încearcă să tempereze, atitudine care îi va afecta imaginea de reformator. Pe de altă
parte, faptul că s-a încercat, prin intermediul armatei, să se oprească desprinderea statelor baltice,
arăta criza de autoritate şi începutul disoluţiei URSS. Criteriul etnic a fost şi în Ucraina factorul
declanşator având în vedere că, din totalul populaţiei ucrainenii reprezentau circa 84%. Acest
fapt a fost folosit pentru ca, în vara anului 1990, Ucraină să îşi proclame suveranitatea iar, la scut
timp şi Bielorusia îi va urma exemplu. Criza politică din vara anului 1991 a dus la dezintegrarea
URSS şi la semnarea Acordului de la Alma-Ata unde, 12 state din fosta URSS au format
Comunitatea Statelor Independente, formaţiune care s-a dorit a deveni o structură de tip
confederal, cu state independente.
În cazul Cehoslovaciei, criteriul disoluţiei a fost legat de sentimentele etnice care au
renăscut pe fondul căderii comunismului. Dar aici intervine, în paralel şi criteriul economic.
Cehia, formată din două provincii istorice; Boemia şi Moravia, avea o dezvoltare economică mai
puternică în timp ce Slovacia, aflată de secole sub stăpânire sau influenţă ungară, rămăsese o
regiune relativ săracă, cu o economie bazată mai ales pe agricultură, la început s-a recurs la o
structură de tip federalist, cu o autonomie sporită pentru ambele provincii. Dar, în câteva
chestiuni esenţiale, mai ales de natură economică: poziţia guvernului faţă de privatizare,
acceptarea ideii de piaţă liberă, reducerea sectorului de stat în ponderea economică, nu au fost
bine primite în Slovacia unde se manifesta un naţionalism mai agresiv. În vara anului 1992,
Consiliul Naţional Slovac a votat pentru adoptarea unei Constituţii, un nou drapel şi, astfel,
Cehoslovacia a dispărut.
Dacă fragmentarea Cehoslovaciei s-a făcut pe cale paşnică, nu acelaşi lucru se poate
spune în cazul Iugoslaviei. Destrămarea acestui stat a cunoscut aspecte dramatice, cu succesiuni
de războaie care au dus la separarea croaţilor, bosniecilor, albanezilor şi formarea de noi state.
dacă regimul comunist titoist a reuşit să menţină un stat artificial, în care erau incluse etnii şi
religii de o mare diversitate, precum şi popoare ce nu aveau o istorie comună. În plus, în anul
1989, când regimul comunist se confrunta cu grave probleme, Federaţia Iugoslavă avea şi ea toto
felul de dificultăţi (inflaţie mare care determina dublarea preţurilor, etc.). Implozia iugoslavă
începe de la Nord, din Croaţia şi Slovenia unde tendinţele autonomiste se intensifică. Slovenia şi-
a exprimat, la finele anului 1990, printr-un referendum, dorinţa de independenţă. Reacţia Serbiei
s-a manifestat dur, are loc un prin şi sângeros conflict. După numai 10 zile, armata federală sârbă
este înfrântă. Croaţia declanşează acţiunea de desprindere şi se ajunge şi aici la un război mult
mai dramatic şi mult mai sângeros. Atât Slobadan Miloşevici cât şi Franjo Tudjmanau apelat la
cartea etnică, mai puţin folosită în alte zone europene, foste comuniste. Diferenţele etnice din
Bosnia duc şi aici la escaladarea conflictului şi, între anii 1992 – 1995 a avut loc un război
sângeros şi aici. În 1994 a avut loc un eveniment care aminteşte de masacrele din timpul celui de
la doilea război mondial: în Piaţa Markale un obuz tras dinspre armata sârbă s-a soldat cu
moartea a 40 de persoane. În acest context, guvernele occidentale au luat măsuri energice.
NATO s-a implicat activ şi, în luna decembrie 1995, s-a semnat un act juridic (acordul de la
Dayton), prin care se recunoaşte că Bosnia-Herţegovina devine un stat format din două entităţi
autonome: federaţia croato-bosniacă (51% din teritoriu) şi Republica Sârbă (49%).
Asemenea unei scări care se derulează de la nord la sud, ultimul eveniment care va
definitiva destrămarea Iugoslaviei, are loc în provincia Kossovo, unde albanezii cer şi ei
desprinderea de Serbia. mai întâi liderul lor Ibrahim Rugova a militat pentru desprinderea pe cale
paşnică. Adepţii unei soluţii violente erau susţinuţi de opinia publică şi, în anul 1993 apare UCK
– grupare militară care va demara acţiunile militare împotriva forţelor sârbeşti. Conflictul s-a
generalizat, iar unele episoade au fost de-a dreptul dramatic. Internaţionalizarea conflictului
determină intervenţia NATO care, în anul 1990 a început bombardarea Serbiei. Armata sîrbă şi-a
început şi ea epurarea etnică. Serbia a cedat şi provincia Kossovo va trece sub administraţia
ONU şi protecţia NATO, pentru ca, în anul 2008 să îşi declare independenţa. În Iugoslavia
experimentul comunist şi-a prelungit cel mai mult agonia, în timp ce în statele vecine se realizase
demult trecerea la economia de piaşă şi statul de drept. Ca şi în cazul desprinderii provinciilor
baltice din fosta URSS, şi în Iugoslavia, criteriul bazat pe limbă şi religie a avut un rol decisiv cu
deosebirea că, în cazul Iugoslaviei, aveau de-a face cu o destrămare cu o destrămare pe cale
violentă în timp ce în Estonia , Letonia şi Lituania desprinderea s-a făcut pe cale paşnică. Cazul
iugoslav este o excepţie dramatică şi un precedent periculos pentru securitatea europeană
deoarece a readus ideea mai veche, dar agresivă că singurul mijloc de a reglementa conflictele
etnice este războiul. Astfel, spaţiul european s-a redesenat, însă Europa de după 1990 are şansa
de a pune capăt dizolvării ei. Pe de altă parte, implozia comunismului are consecinţe adânci, în
unele zone unde conflictele au încetat, dar pot oricând să izbucnească. Kossovo riscă să devină
un astfel de teritoriu întrucât, chiar dacă nu se înregistrează o generalizare a violenţei, totuşi au
loc unele incidente între sârbi şi albanezi.
2 10.3.3.Conflicte îngheţate

De altminteri, este bine de precizat că destrămarea URSS a dus la apariţia unor conflicte
zonale, sau chiar a unor conflicte în interiorul fostelor republici sovietice asiatice. Un astfel de
caz îl reprezintă zona Nagorno-Karabah din vestul Azerbaijeanului.
Conflictul interetnic a escaladat în anul 1991 când populaţia de origine armeană a votat
o declaraţie de independenţă. Populaţia de origine azeră a reacţionat şi a izbucnit un război
crâncen, caracterizat ca şi în fosta Iugoslavie, prin purificări etnice. În anul 1994 s-a încheiat un
armistiţiu, dar pacea instaurată s-a dovedit extrem de fragilă. Autoproclamată republică
Nagorno-Karabah nu a fost recunoscută de nici unul dintre cele două state.
O altă zonă ce poate exemplifica conflictul îngheţat este Transnistria, zonă aflată la graniţa dintre
Ucraina şi Republica Moldova. În această zonă, populaţia de origine ucraineană şi rusă s-a temut
că Republica Moldova va trece la o grafie latină şi va începe derusificarea. Separatiştii au fost
sprijiniţi de Rusia şi Ucraina. În ciuda unor angajamente de retragere a trupelor, Rusia nu a
părăsit zona iar Igor Smirnov, care s-a proclamat conducătorul Republicii Transnistria, a afirmat
că independenţa republicii este un fapt normal, ca şi în Kossovo. De altfel, după proclamarea
independenţei provinciei Kossovo, regimurile separatiste din Georgia, Abhazia şi Oseţia de Sud
au cerut şi ele recunoaşterea independenţei, ceea ce ar putea transforma aceste zone din conflicte
îngheţate în zone de conflict cald (zone fierbinţi). După cum se poate observa fie şi numai din
simpla enumerare a conflictelor îngheţate, toate acestea au o caracteristică: au apărut după
dezmembrarea URSS şi sunt clar generate de criteriul etnic şi teritorial, amintesc de secesiunea
faţă de un stat, din care fac parte. Ca şi în cazul Iugoslaviei, regiunea Caucazului de Sud, este
reprezentată de trei state care şi-au declarat independenţa în anul 1991: Georgia, Azerbaidjan şi
Armenia. În această zonă existau populaţii mixte cu religii diferite cu graniţe delimitate neclar
între ele. Desigur că la acest criteriu trebuie să adăugăm şi intervenţia unor actori internaţionali
care influenţează unii actori locali, dar şi criteriul inegalităţilor economice. În cazul nostru este
de înţeles că actorul care este realmente interesat este Rusia care nu renunţă la vechile ei sfere de
influenţă. Ea caută să folosească orice context şi orice vulnerabilitate internă a statelor din zonă.
Strategia Moscovei este de a maximiza capacităţile sale de control şi de a permite altor actori să
profite de aceste conflicte îngheţate. Exemplificăm această poziţie prin faptul că, în ceea ce
priveşte conflictul din Georgia, Federaţia Rusă a încălcat dreptul la integritate teritorială şi
suveranitate a statelor privind opţiunea de securitate pe care o doreşte fiecare stat sintetizat în
dreptul internaţional prin formula „uti possidetis juris”.
Conflictele din zona Georgiei, din Abhazia şi Oseţia de Sud nu s-au rezolvat pentru că
actualmente există o stare de pace relativă şi nu s-au mai înregistrat violenţe directe. Trebuie
precizat faptul că o serie de conflicte îngheţate au consecinţe directe asupra României şi ele sunt
o sursă de ameninţare.
În strategia de securitate naţională se apreciază că aceste conflicte din zona fostei URSS
sunt în proximitatea sa strategică, de aceea România va căuta să sprijine opţiunea unor state ca
Georgia sau structurile europene şi euroatlantice. România apreciază că zona Caucazului este
încă instabilă, incertă, şi că situaţia nu trebuie să se prelungească prea mult deoarece ar avea
consecinţe negative şi în ceea ce priveşte mediul de securitate, cât şi procesul de modernizare.
Abordarea acestei problematici a conflictelor îngheţate din fostul spaţiu sovietic trebuie privită şi
din perspectiva metodologică care are la bază teoria cooperării şi conflictului care porneşte de la
principiul că blocarea unei soluţii constructive provine şi de la atitudinea liderilor care nu sunt
înclinaţi spre compromis.
Trebuie subliniat faptul că, în acest context, Rusia adoptă o politică tot mai proactivă şi
intervenţionistă în conflictele post-sovietice pe fondul implicării directe a Uniunii Europene.
Acest fapt se leagă de noţiunea „sfere de influenţă” în care Rusia acţionează după principiul
jocului cu sumă nulă, adică orice intervenţie în spaţiul post-sovietic este considerat o ameninţare
a intereselor strategice ale Rusiei. Destructurarea URSS are, totuşi, o notă particulară, faptul că s-
a petrecut pe cale paşnică, cu toate că au avut loc conflicte, ele au fost de scurtă durată şi de mică
amploare, deşi, ca la război, au existat şi excese. Trebuie precizat că fenomenul de „spargere” a
zonei estice a Europei incluzând aici destructurarea URSS, destrămarea Cehoslovaciei şi
fragmentarea Iugoslaviei se produc în oglindă cu fenomenul de structurare şi refacere a unităţii
vestului incluzând aici unificarea Germaniei. Războiul din Bosnia, început în anul 1992 a readus
pe tapet noţiunea de purificare etnică, ce presupune eliminarea fie prin masacrare, fie prin
expulzare a indezirabililor în scopul omogenizării naţionale. Criteriul care a acţionat în
modificările politico-teritoriale a fost cel etnic căci fiecare grup etnic, pe fondul schimbărilor
politice încearcă să-şi reconstituie statul naţional, omogen, în jurul unui model de limbă şi
cultură. Încă din secolul XIX Serbia ajunge autonomă şi apoi independentă şi a impus o asimilare
dincolo de graniţele cu populaţii islamizate (turci, albanezi) sau a încercat asimilarea
macedonenilor. Bosnia-Herţegovina este un exemplu clasic al faptului că purificarea poate să se
producă în condiţiile luptei pentru constituirea unui stat. Astfel sîrbii au considerat că purificarea
era condiţia esenţială pentru o republică omogenă pe care ei au autoproclamat-o în anul 1992 sub
numele de „Republica sîrbă a Bosniei –Herţegovina”. Iată de ce în statele şi oraşele cu populaţie
musulmană sau croată, locuinţele au fost incendiate, femeile, bătrînii şi copii izgoniţi, bărbaţii
apţi de muncă închişi în lagăre precum cele de la Keratem, Omarska. Chestiunea pusă aici în
discuţie se leagă şi de un alt criteriu şi anume despre geografia frontierelor sau mai bine zis,
despre vechile şi noile frontiere. Spre exemplu, în Kossovo, după război, au aprut frontiere în
interiorul provinciei care separă partea de nord majoritar sârbă de restul provinciei dominat de
albanezi. În fond, este vorba despre fragmentarea pe criterii naţionaliste a unor entităţi politico-
geografice din care rezultă noi state, dar care pot avea sau nu soliditate şi viabilitate. Mai mult,
diviziunea este mai adâncă pentru că în oraşul Mitrovica din nordul provinciei, trăiesc atât sârbi
cât şi albanezi despărţiţi de un râu – Ibar. Astfel, această scindare de frontieră generează
existenţa a două lumi diferite: în sud moneda folosită era euro, inscripţiile sunt în albaneză cu
grafie latină, există moschei căci religia majorităţii este musulmană. În nord se foloseşte dinarul
sârbesc, bisericile sunt ortodoxe, inscriăţiile sunt multe în chirilică. Podul de la Mitrovica
aminteşte de figura plastică (metafora) cum că Balcanii au fost un pod între Orient şi Occident,
între modernitate şi tradiţie, între Creştinism şi islam, între Europa şi Asia. Dincolo de aceste
aspecte practice se ridică o problemă la nivel teoretic deocamdată dar cu rezonanţe în
perspectivă.
Într-o societate atât de dinamică ca cea globalizată, frontierele şi spaţiile vor mai fi
considerate graniţe naţionale, iar identităţile politice vor deteritorializa sau globaliza. Aceasta
vrea să însemne un proces combinat de globalizare şi reconfigurare locală şi teritorială, care este
legat de aspecte economice, de fluxul de capital. Aceasta ar putea să fie un nou criteriu în
geografia contemporană a frontierei. Este posibil ca mondializarea să ducă la atenuarea
frontierelor, la un flux mare al migraţiei forţei de muncă, la apariţia unor zone în care trăiesc
populaţii eterogene unite pe componenta economică. Astfel, state naţionale ar putea să se
confrunte cu o astfel de situaţie iar o replică unilaterală şi asimetrică ar putea genera noi conflicte
ce ar perturba securitatea unor zone şi ar putea redeschide şi problemele de frontieră.
În faţa acestor tendinţe, statele pot să reacţioneze în două moduri: deschiderea frontierei
către fluxul de intrare sau invers – întărirea acesteia prin redefinirea suveranităţii în care frontiera
devine un obiect de dispută militară sau subiect de dispută (?)
În acest fel, frontiera este subiect de stabilitate sau de risc căci presiunea migratorie
poate pune şi problema securităţii mai ales în contextul prolefirării terorismului şi atunci
frontiera devine parte integrantă a dimensiunii de securitate naţională. În acest context se poate
exemplifica relaţia dintre migraţie şi frontieră cu situaţia de la graniţa dintre Uzbekistan şi
Afganistan. În concluzie, chestiunea frontierelor s-a redeschis după anul 1990, având în vedere
sfârşitul războiului rece, implozia comunismului şi destructurarea URSS. Este cert că după
falimentul regimului comunist, problema graniţelor a fost redeschisă mai ales pe criteriul
lingvistic, cultural şi religios. În timp ce în vestul Europei procesul de agregare teritorială se
caracterizează prin unitate (cazul Germaniei reunite), estul trece printr-o convulsie puternică şi se
sparge generând conflicte mai mult sau mai puţin dramatice (cazul Iugoslaviei sau URSS). Există
şi zone unde desprinderea sau refacerea unor entităţi naţionale se face pe cale paşnică şi aici ne-
am referit la Cehoslovacia şi statele baltice: Estonia, Letonia şi Lituania.
10.3.4. Reconstrucţia Europei
Prăbuşirea comunismului începând cu anul 1989 în ţările din estul şi centrul
continentului a influenţat procesul de integrare a ţărilor occidentale. Elementul fondator al
construcţiei europene în perioada postbelică, l-a reprezentat alianţa franco-germană. Motorul
acestui proces a fost cooperarea dintre ţările membre pentru a găsi soluţii unanim acceptabile
diverselor provocări cu care s-au confruntat statele europene în Comunitatea Economică
Europeană. Construcţia europeană, limitată doar la integrarea economică era incompletă. Se
afirma despre C.E.E. că reprezenta un gigant economic şi un pitic politic. Disproporţia evidentă
dintre forţa economică uriaşă pe care o deţinea C.E.E. pe plan mondial şi capacitatea extrem de
redusă a influenţei politice, a impus ca o necesitate transformarea Europei Occidentale într-un
partener politic credibil, care să aibă o pondere politică în viaţa planetei echivalentă cu ponderea
sa economică. În anii ’70 Henry Kissinger ar fi afirmat sarcastic că: „nu există un telefon direct
atunci când vreau să vorbesc cu Europa”.
Crearea Uniunii Europene a urmărit ca integrarea economică să fie asociată cu o
integrare politică ce se baza pe o reformă a instituţiilor şi provocarea unei politici noi, comună
pentru diferitele domenii. Între 2-4 decembrie 1985 a avut loc la Luxemburg şedinţa Consiliului
European care a decis modificarea unor prevederi din Tratatul de la Roma. Amendamentele
aduse Tratatului de la Roma aveau drept scop revitalizarea procesului integrării europene prin
cooperarea politică şi a fost cunoscută sub numele de „Act Unic European”.
Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg (la 17 februarie 1986) şi la Haga (la
26 februarie 1986) şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Documentul prevedea: includerea de noi
politici în domeniul comunitar (cum ar fi dezvoltarea regională, transporturile, dezvoltarea
ştiinţifică, dimensiunea socială, protecţia mediului etc.), extinderea votului majoritar în locul
unanimităţii în adoptarea deciziilor în Consiliul de Miniştri (cu excepţia domeniului fiscal şi al
liberei circulaţii a persoanelor), precum şi promovarea unei politici europene comune. Prin
adoptarea a circa 300 de directive privind Piaţa Internă a Uniunii Europene, s-a reuşit scoaterea
comunităţii occidentale din impas.
La 29 mai 1991 a fost creată Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD),
al cărui scop era acordarea de sprijin financiar ţărilor din Europa Centrală şi de Est. La 19 iunie
1990 a fost semnat acordul Schengen pentru eliminarea controlului la graniţă între Franţa,
Germania şi ţările Benelux, iar la 27 noiembrie 1990 acelaşi acord a fost semnat şi de către Italia.
Consiliul Europei întrunit la Dublin între 24 – 26 iunie 1990 a aprobat deschiderea a
două conferinţe interguvernamentale: una cu privire la Uniunea Monetară şi o alta referitoare la
Uniunea Politică. La 3 noiembrie 1990 a avut loc reunificarea Germaniei, iar landurile din
Germania de Est au devenit componente ale Comunităţii Europene. La 14 – 15 decembrie 1990 a
avut loc un Consiliu European, prilej cu care şi-au început lucrările cele două Conferinţe
Interguvernamentale amintite anterior. După un an de lucru intens s-a ajuns la un acord cu privire
la proiectul de Tratat asupra Uniunii Europene. Acest proiect a fost acceptat de şefii de stat şi de
guvern cu ocazia întrunirii Consiliului European de la Maastricht din data de 9 - 10 decembrie
1991. Tratatul de la Maastricht privind constituirea Uniunii Europene a fost semnat de către
miniştri de externe şi de finanţe din ţările Comunităţii Europene, respectiv: Franţa, Germania,
Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Grecia, Spania şi
Portugalia la data de 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Intrarea în vigoare a tratatului de la Maastricht a permis transformarea Comunităţii
Europene într-o Uniune politică, o Uniune Economică şi una Monetară. Uniunea Europeană a
fost organizată pe trei piloni : a) pilonul unu - comunitar – era reprezentat de către Comunitatea
Europeană şi avea competenţe sporite în domeniile: piaţa internă, social, uniunea economică şi
monetară, cercetare, politici structurale, relaţii comerciale externe, transporturi, concurenţă etc.;
b) pilonul doi a reprezentat de Politica Externă şi de Securitate Comună (P.E.S.C); c) pilonul trei
a reprezentat de cooperarea în domeniile Justiţiei şi a Afacerilor Interne (J.A.I).
Tratatul privind Uniunea Europeană (T.U.E) a inclus în structura sa următoarele şapte titluri.
Titlul I prin care s-au fixat obiectivele Uniunii Europene, afirma principiul unicităţii cadrului
instituţional şi confirma rolului conducător al Consiliului European, consiliu ce este format din
şefii de stat şi de guvern din ţările membre. Titlul II care a modificat tratatul privind Comunitatea
Economică Europeană (Tratatul de la Roma) şi a înlocuit sintagma Comunitatea Economică
Europeană cu sintagma Comunitatea Europeană şi a conferit acesteia noi domenii de competenţă
la nivel comunitar, ceea ce a dus la creşterea rolului global al Uniunii Europene. Titlul III şi IV
au integrat modificările făcute în tratatele de constituire a CECA şi a EURATOM – ului. Titlul
V avea în vedere toate aspectele legate de politica externă. Titlul VI a introdus noi proceduri în
materie de cooperare judiciară şi a poliţiei, iar Titlul VII cuprindea dispoziţii finale.
Dincolo de toate aceste, TUE are meritul de a fi creat o Uniune Economică şi Monetară,
de a fi pus bazele unei uniuni politice şi de a fi instituit cetăţenia europeană. În acelaşi timp
Tratatul Uniunii Europene a adus importante modificări Uniunii prin: sporirea rolului
Parlamentului European, prin consolidarea puterilor de codecizie legislativă şi de control a
acestuia; transformarea Curţii de Conturi în instituţie comunitară; modificarea statutului
Tribunalului de Primă Instanţă, care nu a mai funcţionat ca un organism subsidiar; înfiinţarea
Comitetului Regiunilor şi instituirea de noi organisme în materie monetară. Prin intrarea în
vigoare a TUE au fost îndeplinite, în liniilor lor fundamentale, cele patru categorii de libertăţi
prevăzute în Tratate: libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a capitalului şi a serviciilor.
La întâlnirea şefilor de stat şi de guvern în cadrul Consiliului European de la Madrid
din 15 – 16 decembrie 1995 s-a stabilit ca, începând cu data de 1 ianuarie 1999 să fie introdusă
moneda unică europeană – Euro – €. La 1 mai 1999 a intrat în vigoare tratatul de la Amsterdam,
care a adus noi modificări Tratatului de la Maastricht în ceea ce privea Uniunea Europeană. Noul
tratat a fost impus de responsabilităţile politice majore care reveneau Uniunii Europene, atât în
interiorul său, cât şi faţă de restul lumii. Tratatul de la Amsterdam a fost rezultatul activităţii unui
comitet de experţi, desemnat în acest scop de către Consiliul European. Raportul comitetului de
experţi a fost audiat de şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale Comunităţii Europene, în
decembrie 1995 la Madrid. Negocierile privind noul tratat s-au axat pe trei teme centrale:
Uniunea Europeană şi cetăţenii; identitatea externă; instituţiile Uniunii.
La 2 octombrie 1997 s-a semnat Tratatul de la Amsterdam de către şefii de stat şi de
guvern ai statelor membre. Ratificarea acestuia a fost făcută în ţările membre ale Uniunii
europene pe parcursul anilor 1998 – 1999. Tratatul de la Amsterdam insistat asupra următoarelor
aspecte: obligaţiile Uniunii Europene de a respecta drepturile fundamentale ale omului (pentru
prima dată s-au prevăzut sancţiuni pentru statele în care nu se respectă drepturile omului);
dreptul Uniunii Europene de a combate orice formă de discriminare bazată pe sex, religie rasă,
origine etnică, handicap, convingeri politice etc.; stabilirea principiilor care ghidează politica
externă a Uniunii, procedurile de luare a deciziilor şi structurile necesare în acest sens; sporirea
eficacităţii instituţiilor Uniunii Europene în luarea deciziilor.
Tratatul de la Amsterdam a lăsat deschise câteva probleme precum; adaptarea
instituţiilor europene la procesul lărgirii spre Europa Centrală şi de Est; dezvoltarea capacităţilor
militare ale Uniunii Europene; consolidarea politicii externe şi de securitate comună etc. În
decembrie 1999 a avut loc o întâlnire a şefilor de stat şi de guvern la Helsinki în cadrul căreia s-a
stabilit reformarea instituţiilor europene pentru a fi pregătite să primească noi ţări candidate.
Conferinţa interguvernamentală pe această temă şi-a început lucrările în februarie 2000.
Totodată, Consiliul European întrunit la Helsinki, a decis deschiderea negocierilor de aderare cu
România, Slovacia, Lituania, Bulgaria şi Malta. La 1 martie 2000 Comisia Europeană a aprobat
un proiect ambiţios privind reforma administraţiei sale, prin care se urmărea transformarea
acesteia în model de influenţă şi de transparenţă.
Proiectul respectiv, cunoscut sub numele de „Cartea Albă”, a fost prezentat
parlamentului European sub preşedinţia lui Romano Prodi.
Obiectivul următorului Tratat, considerat indispensabil viitoarei extinderi, era de a
asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea Europeană urma să includă în
componenţa sa şi alte state din Europa Centrală şi de Est. Semnarea Tratatului de la Nisa a fost
precedată de Conferinţa interguvernamentală dintre Consiliul Europei, Parlamentul European şi
Comisia Europeană care au proclamat solemn „Carte drepturilor fundamentale a Uniunii
europene”. Lucrările Conferinţei interguvernamentale au avut loc între 7 – 9 decembrie 2000,
prilej cu care s-au evidenţiat o serie de aspecte privind viitorul Europei precum: accelerarea
negocierilor de aderare cu statele candidate; sprijinirea susţinută a statelor candidate pentru a
crea condiţiile de adoptare şi aplicare a acquis-ului comunitar; consolidarea politicii europene de
securitate şi apărare; aprobarea agendei politicii sociale europene; coordonatele politicii
economice, sănătatea şi securitatea consumatorilor; inovaţia şi cunoaşterea ştiinţifică în Europa;
securitatea maritimă; mediul; serviciile de interes general; securitatea aprovizionării cu anumite
produse; libertatea, securitatea persoanei şi justiţia; cultura; regiunile ultraperiferice; relaţiile
externe.
Simpla enumerare a domeniilor comune arată gradul înalt al integrării economice şi
sociale şi complexitatea procesului. Ca urmare, Conferinţa interguvernamentală s-a încheiat
printr-un acord politic care vizează o reformă instituţională având trei axe principale:
componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor; procedura de decizie din cadrul Consiliului
de Miniştri şi consolidarea cooperării între instituţii. Trei luni mai târziu, la 25 februarie 2001,
miniştri de externe din statele membre ale Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Nisa care
prevedea o reformă a instituţiilor Uniunii Europene în vederea viitoarei extinderi. Tratatul a
intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Tratatul de la Nisa a confirmat hotărârea Uniunii Europene
de a-şi pregăti instituţiile pentru a face faţă extinderii de la 15 la 27 de state membre, acţiune fără
precedent din punct de vedere al dimensiunii şi complexităţii. Tratatul a modificat componenţa
Parlamentului European (numărul parlamentarilor fiind stabilit la 732), a simplificat şi extins
procedura codeciziei care a devenit procedură legislativă standard. Totodată a suferit modificări
şi Comisia Europeană care este organul executiv al Uniunii Europene. Cele mai importante
modificări sunt: limitarea la 27 a numărului de comisari europeni, schimbarea procedurii de
numire a Preşedintelui şi a membrilor Comisiei (s-a trecut de la procedura în unanimitate la cea
de majoritate calificată), s-au sporit atribuţiile preşedintelui (acesta distribuie sarcinile şi
respon-sabilităţile, numeşte vicepreşedinţii, poate cere demisia unui comisar etc.).
Dintre reformele instituţionale operate de Tratatul de la Nisa, cele mai însemnate pentru
viitorul Europei au fost: extinderea votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului de
Miniştri, (măsură menită să prevină o posibilă blocare a activităţii de luare a deciziilor în cadrul
instituţiilor europene, în condiţiile existenţei unui număr sporit de state membre) şi realocarea
numărului de voturi care să reflecte cât mai fidel puterea economică şi ponderea demografică a
statelor membre. Tratatul de la Nisa a stipulat faptul că o decizie poate fi adoptată doar dacă în
favoarea ei au votat cel puţin 14 state sau dacă statele care au votat reprezintă cel puţin 62% din
populaţia europeană.
La 7 martie 2002 a fost lansată iniţiativa privind elaborarea unei constituţii europene,
sub denumirea „Convenţia privind viitorul Uniunii Europene”. Proiectul a fost oficializat încă
din decembrie 2001, prin decizia şefilor de stat şi de guvern întruniţi la Laeken în Belgia.
Condusă de către Valery Giscard d’Estaing, Convenţia Europeană a reprezentat cadrul
instituţional oficial al dezbaterilor privind viitorul Europei, în perspectiva celei mai ample
extinderi din istoria sa. La 13 iunie 2003, proiectul Constituţiei Europene a fost prezentat şefilor
de stat şi de guvern ai statelor membre ale Uniunii Europene întruniţi la Salonic la 20-21 iunie în
acelaşi an. La 1 ianuarie 2002 s-a încheiat procesul de punere în circulaţie a monedei unice
europene – euro – ceea ce a marcat deplina integrare monetară la nivelul Uniunii Europene. La 9
aprilie 2003, Parlamentul European a aprobat aderarea la Uniunea Europeană a 10 state: Cehia,
Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. La 16 aprilie, în
acelaşi an, s-a semnat la Atena Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană a celor 10 state mai
sus menţionate.
Deşi România a fost prima ţară din centrul şi estul Europei care a avut relaţii cu
Comunitatea Europeană, încă din 1974, aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc
abia la 1 ianuarie 2007. Cauzele sunt multiple, dar în primul rând au fost de natură economică,
dar şi adversitatea manifestată de faţă de România de o parte din statele occidentale, dar şi de
fostele state socialiste. La summitul de la Salonic din anul 2003 a fost propusă aderarea
României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, solicitare care a fost confirmată de statele membre
în octombrie 2004. După semnarea Tratatului de aderare al celor ţări la 25 aprilie 2005, la
Luxemburg, numărul statelor membre ale Uniunii Europene a ajuns la 27. Tratatul de aderare a
României la Uniunea Europeană a fost comun cu cel de aderare a Bulgariei şi a reprezentat
rezultatul integral al procesului de negociere a 31 de capitole. Elaborarea lui s-a făcut pe baza
aceloraşi principii şi după aceeaşi metodă de lucru utilizate la redactarea Tratatului de aderare a
celorlate zece noi state membre primate în anul 2003.

2.1 10.4. Îndrumar pentru autoverificare


10.4.1. Sinteza unităţii de studiu 10
Una dintre consecinţele cele mai rapide ale imploziei din anul 1989a fost de natură
teritorială. După anul 1990 patru state au dispărut de pe harta continentului şi s-au născut alte 14
state. Din acest punct de vedere, modificările teritoriale din Europa au avut un caracter
ambivalent: a marcat simultan o evoluţie dar şi o involuţie. La vest s-a petrecut unificarea
Germaniei, deci vestul se adună, în timp ce în Est a avut loc un fenomen de dezagregare, de
spargere teritorială în Cehoslovacia, Uniunea Sovietică şi Iugoslavia. Această facere şi desfacere
de teritorii a avut aspecte dramatice deoarece statele create după anul 1918 – Cehoslovacia,
Iugoslavia şi URSS au dispărut.
Factorii care au contribuit la destrămarea statelor din estul continentului foste
comuniste au fost:
- Procesul reformator din Uniunea Sovietică iniţiat de Mihai Gorbaciov şi preluat de către
statele satelit, mai puţin România, către o „democratizare lină” şi o nouă formă de socialism,
care a dus la marginalizarea partidelor comuniste, au stimulat tendinţele centrifuge, iar în final
au permis abandonarea construcţiilor statale create după 1945;
- Criza profundă a sistemului comunist din ţările europene aflate în sfera de influenţă
sovietică;
- Implozia imperiului sovietic, proces care a provocat un lanţ de reacţii social-politice pe
continentul european, dar şi pe plan mondial.
- Reaşezarea raporturilor internaţionale, crearea unei noi arhitecturi geostrategice
continentale şi mondiale.
Destrămarea Cehoslovaciei s-a făcut pe cale paşnică în timp ce acelaşi proces a avut
evoluţii total diferite în cazul Iugoslaviei. Destrămarea acestui stat a cunoscut aspecte
dramatice, cu succesiuni de războaie care au dus la separarea croaţilor, bosniecilor,
albanezilor şi formarea de noi state. dacă regimul comunist titoist a reuşit să menţină un
stat artificial, în care erau incluse etnii şi religii de o mare diversitate, precum şi popoare ce
nu aveau o istorie comună.

Dezmembrarea URSS ( în Caucaz şi Moldova) şi a Iugoslaviei a dus la declanşarea


unor conflicte generate de criteriul etnic şi teritorial, de secesiunea faţă de un stat , din care fac
parte. În Balcani, Caucaz şi Transnnistria existau populaţii mixte cu religii diferite cu graniţe
delimitate neclar între ele. La aceste condiţii trebuie adăugateă şi intervenţia unor actori
internaţionali care influenţează unii actori locali, dar şi criteriul inegalităţilor economice. Actorul
care este realmente interesat este Rusia care nu renunţă la vechile ei sfere de influenţă. Ea caută
să folosească orice context şi orice vulnerabilitate internă a statelor din zonă. Strategia Moscovei
este de a maximiza capacităţile sale de control şi de a permite altor actori să profite de aceste
conflicte îngheţate. Conflictele din zona Georgiei, din Abhazia şi Oseţia de Sud nu s-au rezolvat
pentru că actualmente există o stare de pace relativă şi nu s-au mai înregistrat violenţe directe.
Trebuie precizat faptul că o serie de conflicte îngheţate au consecinţe directe asupra României şi
ele sunt o sursă de ameninţare.
Procesul de construcţie europeană, care a început după cel de al doilea război mondial, s-a
caracterizat în principal prin stabilirea unor forme de cooperare instituţionalizate între statele vest
europene. Această cooperare s-a derulat cu ajutorul unor structuri stabile, investite cu atribuţii
specifice. Structurile au fost create în urma unor tratate multilaterale succesive, care le-au fixat
obiectivele, resursele financiare şi caracterul juridic.
Uniunea Europeană s-a dezvoltat din trei comunităţi iniţial separate: Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană şi Euratom. Aceste
comunităţi aveau fiecare instituţii proprii, separate ca locaţie, dar asemănătoare ca atribuţii. În
1965 prin Tratatul de fuziune acestea au devenit un ansamblu: Comisia Europeană (ramura
executivă), Consiliu de Miniştri (în care intrau reprezentanţii guvernelor statelor membre),
Parlamentul European (numit iniţial „Adunare” – ce reunea reprezentanţi ai partidelor politice
din statele membre) şi Curtea Europeană de Justiţie (rezolva disputele referitoare la arbitraj şi
interpretare juridică).
Instituţiile europene, prin valoarea juridică a deciziilor adoptate, sunt un indicator al eficacităţii
angajamentului colectiv adoptat de ţările vest europene. Procedura de luare a deciziei la nivel
european se aseamănă foarte mult cu procesul legislativ naţional. Politicile europene sunt politici
normale, cu trăsăturile obişnuite ale politicilor naţionale – şi, prin extensie, ale proceselor
politice – din ţările vest europene. Procesul de lărgire al Uniunii Europene a dus la includerea
unor state din Europa Centrala şi de Est ce au o cultură politică şi o organizare instituţională
diferită. De aceea au apărut schimbări în cadrul instituţiilor europene, nevoite acum să rezolve
noi dispute şi probleme, să atenueze diferenţele şi să construiască o Europă unită.Pe măsură ce
competenţele Uniunii s-au extins (datorită lărgirii graniţelor), au fost aprobate o serie de legi şi
tratate care au întărit şi consolidat rolul şi atribuţiile fiecărei instituţii europene.

10.4.2. Concepte şi termeni de reţinut


- conflict îngheţat
- implozia imperiului sovietic
- revoluţii de catifea
- construcţia europeană
10.4.3. Întrebări de control şi teme de dezbatere
Care au fost cauzele care au provocat prăbuşirea regimurilor politice din fostele ţări
socialiste?
Comentați principalele etape ale procesului de construcţie a Uniunii Europene.
Care au fost consecințele dispariției imperiului sovietic?
De ce sunt întreţinute conflictele îngheţate?
Care au fost interesele României de a adera la Uniunea Europeană?

10.4.4. Bibliografie obligatorie


Gavriil Preda, Istoria Europei şi a Uniunii Europene, Editura Universităţii “Petrol Gaze”
din Ploieşti, 2005.
Calvocoressi Peter – Politica mondială după 1945, Editura Allfa, 2000;
Prisăcaru, Gheorghe - Istoria şi evoluţia Uniunii Europene, Editura Universităţii
Suceava, 2002
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
Eric Holbsbawm , Secolul extremelor, Bucureşti, 1994.
Henry Kissenger, Diplomaţia, Bucureşti, 1998.
Larousse, Istoria universală, vol III, Evoluția lumii contemporane, București, Editura
Univers Enciclopedic, 2006.
Joseph S. Nye, Descifrarea conflictelor internaționale, București, Editura Antet, f.a.
Constantin Laurenţiu – Uniunea Sovietică între obsesia securităţii şi insecurităţii, Editura
Corint, 2010;
Gaillard Michel – Jean; Rowley Anthony – Istoria continentului european de la 1850
până la sfârşitul secolului XX, Editura Cartier, 2001