CUPRINS

1. Introducere ........................................................................................................................... 2
2. Stratigrafie ............................................................................................................................ 4
2.1. Pânza Cutelor Marginale (pânza Vrancei). Litostratigrafie şi cronostratigrafie ............... 4
2.1.1 Formaţiuni cretacice ........................................................................................................ 6
Formaţiunea de Sărata .................................................................................................. 6
Formaţiunea de Lepşa .................................................................................................. 9
2.1.2 Formaţiuni paleocen-eocene ........................................................................................... 11
Formaţiunea de Izvor ................................................................................................... 11
Formaţiunea de Piatra Uscată ...................................................................................... 12
Formaţiunea de Jgheabu Mare ..................................................................................... 14
Formaţiunea Calcarelor de Doamna ............................................................................ 16
Formaţiunea de Bisericani ........................................................................................... 18
Formaţiunea gresiei de Lucăceşti ................................................................................. 20
2.1.3 Formaţiuni oligocene ...................................................................................................... 21
Formaţiunea menilitelor inferioare .............................................................................. 21
Formaţiunea marnelor brune bituminoase ................................................................... 23
Formaţiunea disodilelor inferioare şi gresiei de Kliwa ................................................ 24
Formaţiunea menilitelor şi disodilelor superioare ....................................................... 27
3. Consideraţii structural-tectonice ale pânzei de Vrancea ....................................................... 29
4. Concluzii .............................................................................................................................. 31
5. Bibliografie .......................................................................................................................... 34
6. Anexe grafice

1
 1. INTRODUCERE

Pentru început, voi specifica câteva aspecte poziţionale şi structural-tectonice ale zonei
flişului al Carpaţilor Orientali. În cele ce urmează, această zonă este limitată la Nord de Valea
Sucevei, la Sud de Valea Dâmboviţei şi este cuprinsă între zona cristalino-mezozoică la Vest şi
zona de molasă la Est şi Sud.
Depunerea unor formaţiuni de fliş ca urmare a modificării sedimentării în cadrul evoluţiei
geologice a Carpaţilor Orientali a avut loc la şfârşitul Jurasicului şi a continuat până în Miocenul
inferior atunci când cea mai mare parte din domeniul geosinclinal a suferit procesul de
inversiune. Sub acţiunea forţelor tectonice, depozitele de fliş au suferit modificări permanente
care au facilitat realizarea unui sistem muntos având caracterul de pânze suprapuse. Această
structură în pânze de şariaj a flişului a fost efectuată în etape succesive în timp, începând din faza
austrică, unde aria geosinclinală a fost restrânsă în timp, de la vest spre est până în tectogeneza
moldavică.
Din punct de vedere stratigrafic şi structural-tectonic, acestă zonă a flişului carpatic a fost
împăţită în două subzone: subzona flişului intern şi subzona flişului extern. La rândul lor, aceste
două subzone sunt separate în mai multe unităţi sau pânze tectonice realizate în etape distincte şi
astfel pentru flişul intern se pot deosebi două unităţi: pânza de Ceahlău şi pânza de Teleajen
(pânza Flişului Curbicortical), iar în flişul extern trei unităţi: pânza de Audia, pânza de Tarcău
şi pânza Cutelor Marginale (pânza Vrancei). [4]
Deoarece regiunea din prezentul studiu, este situată în pânza Vrancei, voi prezenta în
continuare câteva generalităţi ale flişului extern. Zona de sedimentare a flişului extern a fost
delimitată la est de zona flişului intern prin cordiliera cumană, astfel s-a putut observa că
substratul mării flişului extern, spre deosebire de cel al flişului intern, era de natură continentală.
Apele mării flişului s-au extins peste zona de margine instabilă a ariei continentale într-o epocă
ulterioară lărgirii riftului propiu-zis. În cadrul flişului extern, a fost semnalată prezenţa
elementelor de şisturi verzi de tip central-dobrogean, în stiva de depozite ale Cretacicului inferior
având ca sursă de sedimentare, vorlandul.
La sfârşitul Cretacicului inferior, comportamentul substratului în primele epoci a
prezentat o stabilitate pronunţată în procesul de sedimentare, unde a rezultat un fliş de tip argilos-
aleuritic, fiind uniform în toată zona flişului extern. Aria flişului extern a evoluat din Senonian,

2
unde devine o unitate tectogenetică ce ulterior este supusă proceselor de denudare şi evoluează
ca arie exondată.
Din punct de vedere tectonic, această zonă este materializată în pânze de şariaj, unde
individualitatea acestora a fost remarcată în Miocen. Pânzele flişului extern aflorează între limita
estică a pânzei de Teleajăn şi limita de est a pânzei de Vrancea. [5]
Zona flişului carpatic mai este divizată şi în alte două subzone: Dacide externe şi
Moldavide care la rândul lor sunt împărţite în mai multe unităţi tectonice separate între ele în
felul următor: astfel pentru Dacide externe avem pânza Flişului Negru, pânza de Ceahlău, pânza
de Baraolt şi pânza de Bobu, iar pentru Moldavide sunt separate: pânza de Teleajăn (pânza
Flişului Curbicortical), pânza de Audia, pânza de Tarcău, pânza Vrancei (pânza Cutelor
Marginale) şi pânza subcarpatică. [1]

3
 2. STRATIGRAFIE

Depozitele flişului extern sunt sărace în argumente paleontologice şi din această cauză,
zona a fost studiată mult timp pe aspecte stratigrafic-geometrice, în special pentru intervalele
geologice Paleocen, Eocen şi Oligocen. Câteva decenii mai târziu, s-au identificat mai multe
dovezi paleontologice asupra depozitelor de fliş care nu oferă informaţii clare, dar stadiul datării
geometrice a fost depăşit trecându-se la datarea biostratigrafică, pentru marea majoritate a
depozitelor. [4]

2.1. Pânza Cutelor Marginale (pânza Vrancei). Litostratigrafie şi

cronostratigrafie
Pânza Vrancei este situată la exteriorul flişului extern, la contactul cu zona de molasă şi
de aici, poartă denumirea de pânză externă sau marginală. Datorită avansărilor pânzei de Tarcău,
această unitate nu apare ca o zonă continuă, ci cu importante întreruperi, individualizându-se în
semiferestre tectonice care sunt enumerate de la Nord la Sud în felul următor: semifereastra
Putna-Suceava, semifereastra Suceviţa, semifereastra Humor având un contur alungit,
semifereastra Bistriţa având o lungime de cca 55 km şi o lăţime de 10 – 12 km, semifereastra
Slănic-Oituz cu un contur neregulat, unde în interiorul ei sunt conservate resturi din pânza de
Tarcău ca petece de acoperire și semifereastra Vrancea întinsă pe o lungime de 23 km şi o lăţime
de 18 – 20 km, apoi ferestrele tectonice cum este fereastra Cracău-Dumesnic şi lamele de
rabotaj produse în procesul de şariaj: lama de rabotaj de la Băi-Bodeasa şi lama de rabotaj
Târgu Ocna. [4]
Aria de sedimentare a formaţiunilor ce alcătuiesc pânza de Vrancea s-a aflat la exteriorul
zonei de Tarcău având o evoluţie aproape comună. Acest proces de sedimentare se datorează în
primul rând vecinătăţii imediate a zonei de Vrancea cu unităţile de vorland petrecându-se în
Cretacicul inferior, unde din urmă era constituită sursa de depozitare exclusivă cu material
detritic. Tot în această perioadă, în materialul sedimentat s-a individualizat prezenţa elementelor
de şisturi verzi, unde se accentuează în Cretacicul superior şi Eocen şi devine exclusivă în

4
Oligocen. O deosebire faţă de aria de Tarcău este prezenţa sporadică a formaţiunilor de fliş, în
unele regiuni începând chiar din Cretacicul inferior. [5]
Prezenţa formaţiunilor de fliş în această unitate tectonică ridică multe probleme în ceea
ce priveşte legătura acestuia cu procesele de cutare, astfel o trăsătură ar fi ritmicitatea, unde
flişul este considerat o serie pelagică a cărei sedimentare este întreruptă ritmic de aportul unor
depozite arenitice transportate prin curenţi (o dovadă sunt tipurile de hieroglife legate de urmele
de transport) şi care provin din erodarea marginilor zonei de sedimentare. Această instabilitate
tectonică a ariilor sursă a arenitelor flişului, este cea mai importantă trăsătură ce leagă
depozitarea seriilor de fliş cu procesele tectonice. O altă trăsătură a formaţiunilor de fliş este
caracterul lor marin dată de prezenţa microfaunelor în lutitele acestora.
O problemă de analizat este relaţia seriilor de fliş cu structura şi evoluţia catenelor
orogenice de unde reiese că flişurile nu au o poziţie preferenţială şi anume formaţiunile de fliş
din această pânză s-au depus atât în mediul marin, cât şi în cel continental şi aceste formaţiuni se
mai pot dezvolta atât în arii foarte externe ale zonei geosinclinale, cât şi în unele având o poziţie
internă. [6]
Din punct de vedere litostratigrafic, pânza Cutelor Marginale cuprinde depozite de
acumulări sedimentare ce se extind pe intervalul Cretacic inferior - Miocen inferior.
Cretacic
Cretacicul inferior cuprinde depozite sedimentare ce se situează pe partea externă a
litofaciesului silezian din Carpaţii Orientali unde aflorează în semifereastra Vrancei
(Formațiunea de Streiu, Aptian – Turonian) şi în semifereastra Bistriţei (Formațiunea de Sărata,
Hauterivian – Albian). În Cretacic, Formațiunea de Streiu are un caracter de fliş şistos-grezos, pe
când Formațiunea de Sărata, are un caracter şistos-calcaros în bază, iar partea superioară sunt
constituite din calcare cu silexuri. În Cretacicul superior se pun în evidenţă depozite marno-
calcaroase cu unele intercalaţii de gresii şi brecii calcaroase (Formațiunea de Lepşa), acest facies
menţinându-se până în partea bazală a Paleocenului.
Paleogen
În Paleocen, faciesurile de tip fliş se prezintă mult subordonate având strate cu hieroglife
şi grosimi relativ mici. Eocenul se individualizează diferit în cele trei digitaţii ale unităţii
Vrancea, respectiv Doamna, Greşu şi Buciaş. Faciesurile de fliş există doar în digitaţia Greşu, iar
în rest sunt dezvoltări detritic-calcaroase sau marno-şistoase. Începând cu Priabonianul, se

5
observă o uniformizare facială care va continua şi în Oligocen când se acumulează formaţiuni
sedimentare ale litofaciesului bituminos extern cu gresie de Kliwa. Un important aspect este
influenţa sursei externe de elemente de şisturi verzi de tip dobrogean şi în unele părţi s-au pus în
loc serii conglomeratice masive.
La limita Oligocen – Miocen se continuă acumularea sedimentelor grosiere,
conglomeratice, cu elementele de şisturi verzi. Această intervenţie marchează poziţia externă în
aria de sedimentare moldavidică, iar secvenţele de fliş provenite din vorland reprezintă unele din
caracterele principale ale succesiunii sedimentare ale pânzei de Vrancea.
Neogen
În acest interval stratigrafic, are loc încetarea sedimentării litofaciesului bituminos mai
ales în Miocenul inferior şi iar peste depozitele grosiere cu şisturi verzi urmează un episod
evaporitic reprezentat de sedimentarea Formaţiunii cu sare. Sedimentarea molasică devine
evidentă după acumularea formaţiunii salifere, unde se depun apoi formaţiunile grezoase în
părţile centrale şi interne ale bazinului. [1, 6]
În cadrul cercetării Muntelui Cernegura din Piatra Neamţ, o arie geografică situată în
pânza Cutelor Marginale, s-au avut în vedere aspecte petrografice şi stratigrafice asupra fiecărei
formaţiuni din diferite intervale geologice. În cele ce urmează, din punct de vedere
cronostratigrafic s-au separat: formaţiuni cretacice, formaţiuni paleocen-eocene şi formaţiuni
oligocene.

2.1.1 Formaţiuni cretacice

Acumularea acestor formaţiuni s-a realizat din Hauterivian până în Senonian. Pentru
acest interval, se individualizează două formaţiuni: Formaţiunea de Sărata şi Formaţiunea de
Lepşa.
Formaţiunea de Sărata. Este cea mai veche formațiune din semifereastra Bistrița, situată
în intervalul Albian – Hauterivian. Această unitate litologică apare în legătură cu structura de
anticlinal Doamna-Horaiţa, având un caracter diapir, unde în cadrul succesiunii lipsesc câţiva
termeni superiori, iar termenii inferiori realizez un contact direct cu Formaţiunea de Lepşa sau cu
depozite paleocen-eocene. În zona Muntelui Cernegura, doar orizonturile mediu și superior iau
contact direct cu Formaţiunea de Lepşa. Formaţiunea de Sărata este divizată la rândul ei în trei
orizonturi:

6
 O r i z o n t u l i n f e r i o r ş i s t o s - c a l c a r o s . Este cuprins în intervalul Hauterivian –
Barremian şi suportă la partea superioară membrul mediu cu lidiene. Acest membru prezintă
caractere de fliş, respectiv granoclasare şi hieroglife pe talpa secvenţelor bazale ale straturilor.
Partea inferioară a straturilor are un aspect microruditic sau arenitic, iar cel superior, lutitic.
Termenul microruditic este alcătuit din biosparite având granulaţia mai grosieră, cel arenitic
corespunde cu biosparite grezoase, iar cel lutitic este constituit din argile oarecum bituminoase
(Figura 1). Se mai particularizează şi prezenţa rocilor sideritice care apar fie ca sferosiderite, fie
ca lentile strat. Au culoarea cenuşie în spărtură proaspătă şi roşie cărămizie în stare alterată.
Din punct de vedere evolutiv, acest orizont corespunde etapei prediastrofice (stadiul
distensional) a bazinului de sedimentare. Se caracterizează printr-o sedimentare turbiditică ce
alternează cu episoade pelagice având condiţii preponderent euxinice, subeuxinice la cele neutre
şi uşor oxidante. [2]

Figura 1. Orizontul inferior şistos-calcaros (pârâul Gliguţa): a. Calcare sideritice, b. Argile

O r i z o n t u l m e d i u c u l i d i e n e . Acest orizont are o litologie cuprinsă între Apţian

şi Albian inferior poziţionat între membru inferior şi membru superior. Are o grosime de 50 m şi
litologic este alcătuit din argile negre, lidiene şi intercalaţii de calcare sideritice (Figura 2). E
alcătuit din fragmente de roci cu metamorfism scăzut şi din cuarţ. În lidiene mai apar spiculi de
spongieri, calcedonie şi opal.

7
 Acest termen mediu aparţine aceleaşi etape prediastrofice realizându-se din punct de
vedere litologic o mare uniformitate a stratelor, predominând condiţiile euxinice. La sfârşitul
acestei etape s-a individualizat o cordilieră cu caracter insular formată în urma mişcărilor
mezocretacice ce-au dus la formarea primelor elemente de şisturi verzi în aceste roci. [2]

Figura 2. Orizontul median cu lidiene (malul drept al Bistriţei): a. Lidiene, b. Intercalaţie de

calcar sideritic

O r i z o n t u l s u p e r i o r a l c a l c a r e l o r c u s i l i c i f i e r i . Acest orizont apare

numai în flancul estic al anticlinalului Doamna-Horaiţa din cadrul Muntelui Cernegura, unde în
restul zonelor, orizontul mediu realizează contactul direct cu Formaţiunea de Lepşa. Are o
grosime în jur de 50 m şi este plasat în Albian. Este constituit din strate de zeci de cm şi litologic
apar microrudite cu roci verzi, calcarele prezintă silicifieri sub forma unor separaţii de 2 – 6 cm
de culoare cenuşie sau albă şi este diaclazat (Figura 3).
Acest termen superior al Formaţiunii de Sărata s-a acumulat într-o zonă de şelf, lipsită de
turbiditate, oferind condiţii optime pentru dezvoltarea organismelor bentonice. Acumularea
orizontului superior s-a efectuat în etapa diastrofică (stadiul precolizional – de subducţie) unde
condiţiile euxinice s-au diminuat, realizându-se apoi instalarea unui mediu neutru şi oxidant.
Zonele de sedimentare cu material terigen ale bazinului nu au fost numai de tip carpatic, ci şi
extern de tip vorland, sau intern de cordilieră şi aceasta este dovedită de prezenţa în această
formaţiune a fragmentelor de roci verzi legate de o cordilieră intrageosinclinală. [2]

8
Figura 3. Orizontul superior al calcarelor cu silicifieri (pârâul Gliguţa): a. Calcare, b. Microrudite
cu roci verzi

Formaţiunea de Lepşa. Această formaţiune urmează în continuitate de sedimentare peste

Formaţiunea de Sărata, recunoscută ca fiind ultimul termen al Cretacicului, pentru zona Muntelui
Cernegura. Această formaţiune este delimitată de falii atât pe flancul estic cât şi pe cel vestic al
anticlinalului Doamna-Horaiţa şi apare în contact direct cu Formaţiunea de Piatra Uscată, unde
lipseşte în succesiune stratigrafică Formaţiunea de Izvor. Are o grosime de 130 m şi este întâlnită
în Cretacicul superior, respectiv Senonian. Se situează între Formaţiunea de Sărata şi
Formaţiunea de Izvor.
Cel mai important element petrografic al formaţiunii sunt rocile marnoase cu tipuri de
tranziţie între argile calcaroase uneori chiar calcare grezoase şi rudite. În ceea ce priveşte
calcarele argiloase şi marnele sunt nişte roci cenuşii cu aspect masiv şi cuprind diaclaze calcitice
milimetrice sau submilimetrice. Acest constituent litologic are aspectul unor marne nisipoase şi
prezintă deseori fragmente de şisturi verzi, milimetrice, în mod diseminat sau în nivele subţiri,
apoi centimetrice asociate microruditelor. La marne, la intervale destul de mari, se constituie din
secvenţe cu grosimi de 2 – 10 cm de roci dure avînd aspectul de calcare fine, de culoare cenuşie-
verzuie sau albicioasă, pătate datorită fenomenelor de silicifiere. Pentru calcare grezoase din
valea Cuejdiului se evidenţiază o serie de intercalaţii subţiri de 2 – 10 cm grosime de roci
arenitice până la microrudite şi sunt roci dure puse în legătură cu fondul marnos al formaţiunii

9
(Figura 4). La rudite, în cadrul formaţiunii de Lepşa din valea Cuejdiului, se constată o
întrerupere de 26 m cu o brecie având matrice marnoasă, cu elemente de şisturi verzi şi calcare
cu dimensiuni de la câţiva mm la 1 m. Pe lângă fragmente de roci verzi s-au pus în evidenţă
blocuri decimetrice de culoare verzuie-negricioasă care par ar fi nişte şisturi cuarţito-cloritoase.
Din punct de vedere tectonic, se remarcă o evidenţă apariţie încă de la sfârşitul
Senonianului ca urmare a mişcărilor laramice şi anume a cordilierei Streiu-Cernegura ce a format
material pe tot parcursul Paleogenului şi Miocenului. Această formaţiune de cele mai multe ori
nu prezintă caractere de fliş şi nu este pelagică fiind specifică sursei externe. Ţinând cont de
caracterele de fliş ale Formaţiunii de Izvor faţă de cele non-fliş ale Formaţiunii de Lepşa, reiese
că domeniul de sedimentare a fost străbătut de curenţi de turbiditate cu orientări aproximative
spre vest. Se consideră că Formaţiunea de Lepşa s-ar fi acumulat în zone situate între canioanele
marine. [1, 2]

Figura 4. Formaţiunea de Lepşa (confluenţa pârâului Runcu cu Cuejdi): a. Marne, calcare

grezoase, b. Elemente de şisturi verzi, c. Diaclaze calcitice

10
2.1.2 Formaţiuni paleocen-eocene
Cuprind formaţiuni ce s-au acumulat în intervalul Paleocen-Priabonian și le sunt
specifice, o sedimentare preponderent arenitică. Se disting mai multe formaţiuni: Formaţiunea
de Izvor (Runcu), Formaţiunea de Piatra Uscată, Formaţiunea de Jgheabu Mare, Formaţiunea
Calcarelor de Doamna, Formaţiunea de Bisericani şi Formaţiunea gresiei de Lucăceşti.
Formaţiunea de Izvor. Este prima formaţiune acumulată în acest interval, iar vârsta
geologică a acesteia este atribuită Paleocenului. Urmează în continuitate de sedimentare peste
Formaţiunea de Lepşa, dar în cadrul zonei Muntelui Cernegura, aceasta nu a fost găsită, fiind
delimitată de falii. Descrierea petrografică concretă a acestei formaţiuni din semifereastra
Bistriţa-Râşca a fost făcută de-a lungul pârâului Runcu, afluent de dreapta al Cuejdiului.
Grosimea formaţiunii este estimată la circa 120 m.
Se disting următoarele tipuri petrografice: biosparite şi elemente de roci verzi, micrite
siltice, marne siltice şi siltite argiloase (Figura 5). La biosparite şi sparite cu bioclaste şi roci
verzi avem calcare care sunt specifice faciesurilor turbiditice. Mai intervin extraclaste de roci
verzi şi şisturi cuarţitice. Pentru următorul termen petrografic, micritele siltice cu bioclaste au un
caracter calcaros şi sunt alcătuite din spiculi de spongieri. Pentru marne siltice se constată o
diminuare a secvenţelor calcaroase trecând la marne. Şi în final, siltitele argiloase sunt cu
caracter preponderent lutitic. Formaţiunea de Izvor are o culoare cenuşie negricioasă (fliş negru),
aceasta accentuându-se pe măsură ce materialul devine mai fin şi ar putea fi pusă pe seama
conţinutului în materie organică dar într-un mod mai scăzut.
Tipurile petrografice pot fi caracterizate în general de prezenţa unor ritmuri turbiditice
complete sau trunchiate care pot fi mai grosiere în bază şi fine la partea superioară. Sursa
materialului turbiditic a fost dată de o cordilieră de şisturi verzi de tip vorland, activată de
mişcările laramice. Frecvenţa curenţilor de turbiditate asupra unor pante abrupte a taluzului, au
creat o grosime redusă a ritmurilor stratigrafice. Această formaţiune îşi are acumularea în zona
batială la adâncimi mai mari la circa 600 – 700 m. [1, 2]

11
 Figura 5. Formaţiunea de Izvor (pârâul Runcu): a. Biosaparite, b. Siltite argiloase

Formaţiunea de Piatra Uscată. Această formaţiune s-a acumulat în intervalul Paleocen –

Ypresian inferior peste Formaţiunea de Izvor şi suportă la partea superioară Formaţiunea de
Jgheabu Mare. Are o grosime redusă de 35 – 40 m. Este alcătuită dintr-un fliş tip „strate cu
hieroglife” cu pelite roşii şi verzi şi nu îmbracă aspecte de fliş.
Constituţia petrografică este dată de biosparite şi biosparite grezoase, gaize-spongolite,
argile şi argile silicioase (Figura 6). Grosimea formaţiunii este formată din biosparite şi
biosparite grezoase, care ocupă 21% şi din bancuri decimetrice (chiar până la 1 m) de roci
cenuşii-vinete arenitice. Gaize-spongolite sunt roci foarte dure, cu spărtură aşchioasă, sticloasă,
rubanate de culoare cenuşie-verzuie având aspect menilitic. Gresiile cuarţoase care sunt
subordonate gaize-spongolitelor au un aspect kliwiform uşor gălbui și caracterul silicolitic al
acestor roci este arătat de cantitatea ridicată în silice. La ultimul termen petrografic, s-a pus în
evidenţă aspectul lutitic al argilelor şi argilelor silicioase ce însumează 63% din succesiunea
formaţiunii. Aceste lutite sunt nişte intercalaţii foarte variabile de 4 – 200 cm de culoare cenuşie-
verzuie. Pe lângă aceşti termeni petrografici, mai este pusă în evidenţă prezenţa elementelor de
şisturi verzi la partea superioară a formaţiunii, până la 10 cm diametru, observabile în
deschiderile pârâului Doamna. Stratele de calcare grezoase observabile aici sunt dispuse
neuniform, de grosimi decimetrice, fără o direcţie şi înclinare cunoscută (Figura 7).

12
 După episodul detrito-carbonatic al Senonianului şi Paleocenului bazal, Formaţiunea de
Piatra Uscată apare ca un accident silicios, determinat de intervenţia unui exces de silice
organică fiind caracterizată de o puternică instabilitate a condiţiilor de sedimentare, unde a fost
controlată de curenţi de turbiditate prin intermediul stratificaţiei gradate. [1, 2]

Figura 6. Formaţiunea de Piatra Uscată (pârâul Runcu): a. Calcare grezoase, b. Argile

Figura 7. Formaţiunea de Piatra Uscată (confluenţa pârâului Doamna cu Bistriţa): a. Calcare

grezoase, b. Conglomerate de elemente verzi

13
 Formaţiunea de Jgheabu Mare. Această formaţiune este limitată de Formaţiunea de
Piatra Uscată în bază şi Formaţiunea Calcarelor de Doamna în acoperiş. Vârsta lui stratigrafică a
fost atribuită Eocenului inferior, respectiv Ypresian. Această unitate litologică ocupă suprafeţe
considerabile în cadrul zonei Muntelui Cernegura cu grosimi ce variază între 80 m pe valea
Jgheabu Mare şi chiar 200 m pe valea Ştirbinosu.
Formaţiunea de Jgheabu Mare reprezintă o succesiune de gresii calcaroase cuarţoase şi
marne argiloase cu dezvoltări microconglomeratice (Figura 8, 9). Aceasta a fost urmărită în zona
de stratotip pe pârâul Jgheabu Mare, situată pe flancul vestic al anticlinalului Doamna-Horaiţa
având structura deversată în partea estică. Sub Calcarele de Doamna se individualizează o gresie
kliwiformă, numită gresia de Scorbura echivalentă cu cea din Formaţiunea de Suceviţa (Figura
10). La fel ca Formaţiunea de Piatra Uscată, Formaţiunea de Jgheabu Mare nu prezintă caractere
de fliş, uneori putându-se intercala conglomerate cu şisturi verzi, denumite conglomerate de
Cernegura.
Această formaţiune cuprinde roci foarte dure, bine stratificate cu bancuri de câţiva
centimetri, decimetri sau chiar metri, mergându-se până la aspecte masive date de lipsa
intercalaţiilor argiloase. Rocile au un aspect rubanat dat de alternanţa de lamine cenuşii-
albicioase până la cafenii brune. Sunt prezente foarte multe diaclaze şi lipsesc granoclasările şi
texturile de curenţi. Aspectul cuarţitic al formaţiunii şi mai ales al fracţiunii cu gresii calcaroase
este oferit de o masă foarte abundentă de spiculi de spongieri.
Formaţiunea de Jgheabu Mare s-a dezvoltat ca o cordilieră într-o zonă de şelf
intrabazinal, cordilieră oferită de tectogenezele din Senonian sau Paleocen, instalându-se condiţii
biotice, comparativ cu zonele limitrofe de turbiditate scăzută, fapt dovedit de prezenţa numeroasă
a spongierilor. [1, 2]

14
Figura 8. Formaţiunea de Jgheabu Mare (pârâul Jgheabu Mare): a. Gresii calcaroase în bancuri
centimetrice; lipsesc intercalaţiile de marne argiloase

Figura 9. Formaţiunea de Jgheabu Mare (pârâul Runcu): a. Gresii calcaroase, b. Marne argiloase

15
 Figura 10. Gresie de Scorbura (pârâul Jgheabu Mare): a. Gresii compacte cenuşii cu aspect în
bancuri

Formaţiunea Calcarelor de Doamna. Se încadrează sistematic între Formaţiunea de

Jgheabu Mare în pat şi Formaţiunea de Bisericani în acoperiş. Este plasată în Eocenul mediu,
mai exact în Luteţianul inferior şi însumează grosimi de 35 m pe flancul vestic al anticlinalului
Doamna-Horaiţa şi chiar 70 m pe flancul estic al anticlinalului respectiv. Calcarele de Doamna
sunt nişte calcare cu accidente silicioase.
Din punct de vedere petrografic, există neomogenităţi în succesiune stratigrafică,
calcarele reprezentând circa 32 % din coloană şi ca urmare se disting următoarele tipuri:
biomicrite silicolitice, biosparite grezoase şi gresii calcaroase, siltite argilo-nisipoase şi marnele
(Figura 11, 12). Biomicritele silicolitice sunt rocile cele mai frecvente în formaţiune, cu aspect
de calcare pelitiforme, de culoare bej, gălbuie sau cenuşiu-albicioase cu chaill-uri de culoare
cenuşiu-verzuie. Ele alcătuiesc un pachet bazal, gros şi mai apar intercalaţii lentilizate în partea
superioară a coloanei. Biosparitele grezoase şi gresiile calcaroase sunt tipuri petrografice dispuse
de la partea superioară a nivelului compact de calcare, având aspectul de grezo-calcare, grosiere,
de culoare cenuşiu-albăstrui, dure, identificându-se fragmente milimetrice de roci verzi cu
menţinere până în partea superioară a coloanei. Pentru acest tip avem strate milimetrice ajungând
până la 60 cm grosime şi reprezintă 17 % din grosimea totală a formaţiunii. Următorul termen
petrografic, anume siltitele argilo-nisipoase sunt precizate ca roci pelitice, de culoare cenuşie,

16
verzuie şi foarte rar cu pete feruginoase maronii însumându-se circa 41 % din grosimea
formaţiunii. Şi în ultimul rând, marnele, apar destul de frecvent, mai ales în partea superioară a
formaţiunii având o culoare cenuşie, sunt roci dure, cu fucoide mari interstratificate cu siltitele
argilo-nisipoase făcând trecerea spre calcare grezoase sau gresii calcaroase din bază. Rareori în
această formaţiune pot apărea diaclaze de natură calcitică.
La Calcarele de Doamna în contactul cu Formaţiunea de Jgheabu Mare în pat, au fost
observabile pe valea Jgheabu Mare o asociaţie de gresii masive de grosimi foarte restrânse
numite gresia de Scorbura (Figura 10). Originea acestor calcare a stat la baza unor acţiuni
mecanice presupunând calcitizarea aproape totală a unor spongolite. Formaţiunea prezintă un
aspect turbiditic oferită de o turbiditate redusă a apelor.
Adâncimea de acumulare a formaţiunii a fost una inferioară petrecută sub nivelul de
compensaţie a carbonaţilor (NCC), unde au mai intervenit aporturi turbiditice, silto-arenitice şi
microruditice. [1, 2]

Figura 11. Formaţiunea Calcarelor de Doamna – partea inferioară (pârâul Doamna): a. Biosparite
grezoase, b. Argile siltice, c. Diaclaze calcitice

17
 Figura 12. Formaţiunea Calcarelor de Doamna – partea superioară (pârâul Ştirbinosu): a. Gresii
calcaroase compacte în strate cu grosimi de până la 30 cm; lipsesc intercalaţiile de argile

Formaţiunea de Bisericani. Are cea mai largă răspândire în zona Muntelui Cernegura,
motiv dat de grosimea mare a formaţiunii (300 m şi chiar 470 m în anumite zone) acumulate
peste Formaţiunea Calcarelor de Doamna în intervalul Luteţian inferior – Priabonian şi suportă
Formaţiunea gresiei de Lucăceşti sau gresia de Fierăstrău din membrul inferior al Formaţiunii
menilitelor inferioare.
Formaţiunea de Bisericani cuprinde trei membri: argile roşii şi verzi în bază cu
intercalaţii de gresii, argile cenuşii-verzui la partea mediană şi marne cu globigerine la partea
superioară (Figura 13, 14, 15). Spre deosebire de faciesurile interne, stratele de Bisericani nu
sunt în facies de fliş. Petrografic, formaţiunea se dispune aproape uniform în roci cu aspect
pelitic. Ca tipuri litologice se disting gresii dispuse preponderent la partea inferioară a coloanei,
argile şi silto-argile în toată formaţiunea cu intercalaţii de calcare sideritice şi fragmente de
elemente verzi.
Pentru partea superioară a membrului median şi membrul superior, constituită din 160 m
grosime, se disting argile cenuşii-verzui lipsite de laminaţie care se desprind în blocuri după
suprafeţe plane sau concoide având de cele mai multe ori o culoare roşie-brună; rareori pot
apărea gresii cu grosimi centimetrice până la decimetrice. Membrul superior cu marne cu
globigerine este caracterizat de o dispunere aproape discontinuă a unităţii, uneori lipsind anumite
constituţii petrografice şi este oferit de depozite mai grosiere, siltice, cu stratificaţie foarte fină (1

18
– 5 cm) sau lenticulară şi la membrul inferior, acestea sunt caracterizate de altenanţă de lamine
cenuşii-albicioase şi brune. Pe pârâul Gliguţa, se observă un afloriment interesant cu galeţi mari
aflate la contactul cu Calcarele de Doamna şi prezenţa lor ar putea fi datorate unor curgeri de
debris. Comparativ cu alte formaţiuni şi anume Formaţiunea de Podu Secu (în Vest) şi
Formaţiunea de Plopu (în centru), se observă o descreştere a conţinutului de arenite de la Vest
către Est (către Formaţiunea de Bisericani) concomitent cu creşterea ponderii rocilor argilo-
siltice.
Uniformitatea litologică şi lipsa structurilor sedimentare este oferită fie de rata mare de
acumulare a depozitelor, fie de frecvenţa alunecărilor de tip slump, acesta greu de dovedit
datorită prezenţei intercalaţiilor de gresii în structură. Pentru această formaţiune, s-a remarcat
domenii de sedimentare între cel neritic şi cel batial cu o adâncime de depunere de 300 – 400 m
fiind interpretate ca depozite de pantă ce separau canalele turbiditice, unde flişul eocen s-a
acumulat în porţiuni mai adânci ale acestora. [1, 2, 3]

Figura 13. Formaţiunea de Bisericani – membrul inferior al argilelor roşii şi verzi (malul drept al
Bistriţei): a. Argile, b. Gresii calcaroase în intercalaţii

19
 Figura 14. Formaţiunea de Bisericani – membrul median al argilelor cenuşii-verzui (pârâul
Jgheabu Mare): a. Argile

Figura 15. Formaţiunea de Bisericani – membrul superior al marnelor cu globigerine (pârâul

Ştirbinosu): a. Argile

Formaţiunea gresiei de Lucăceşti. Ultima formaţiune acumulată în cadrul intervalului

Paleocen-Eocen şi este atribuită Priabonianului inferior. Urmează în continuitate de sedimentare
peste Formaţiunea de Bisericani având în acoperiş Formaţiunea menilitelor inferioare. Grosimea
formaţiunii este foarte restrânsă având 10 – 15 m pe valea Ştirbinosu, uneori ajungând până la
dispariţie în valea Sasca. Este o formaţiune arenitică, masivă şi foarte asemănătoare cu gresia de

20
Lingureşti din membrul inferior al Formaţiunii menilitelor inferioare, dar deosebirea de aceasta
este dată de absenţa intercalaţiilor de marne cafenii şi argile disodilice. Pentru această succesiune
stratigrafică nu s-au găsit argumente clare din punct de vedere petrografic, dar e constituită din
gresii cuarţoase de tip Kliwa foarte dure. Adâncimile de depunere a formaţiunii a fost estimată la
700 – 800 m. [1, 2]
De la membru superior al Formaţiunii de Bisericani până la Formaţiunea de Gura
Şoimului, este pusă în evidenţă în pânza Vrancei, litofaciesul de Pietricica specifică pentru
intervalul Eocen superior – Miocen inferior, unde pe toată grosimea sa intervin elemente de
şisturi verzi. [3]

2.1.3 Formaţiuni oligocene

Acestea intră în alcătuirea litofaciesului de Pietricica ocupând aproape în întregime
intervalul ei stratigrafic. Succesiunea oligocenă cuprinde următoarele formaţiuni: Formaţiunea
menilitelor inferioare, Formaţiunea marnelor brune bituminoase, Formaţiunea disodilelor
inferioare şi gresiei de Kliwa şi Formaţiunea disodilelor şi menilitelor superioare şi apare într-o
mare măsură elemente de şisturi verzi. În zona Muntelui Cernegura, formaţiunile oligocene sunt
dezvolate în partea de Est şi lipseşte Formaţiunea de Gura Şoimului atribuită Miocenului
inferior.
Formaţiunea menilitelor inferioare. Se interpune între gresia de Lucăceşti sau uneori în
contact direct cu membrul marnelor cu globigerine din Formaţiunea de Bisericani în culcuş şi
Formaţiunea marnelor brune bituminoase în acoperiş. Grosimea formaţiunii calculată pentru
pârâul Ştirbinosu este de 15 m pe flancul vestic deversat al sinclinalului Văleni şi 25 m pe
flancul estic, iar pentru pârâul Sasca, pe flancul deversat al aceluiaşi sinclinal, aproximativ 5 m.
S-au separat doi membri: membrul de Lingureşti în bază şi membrul menilitelor compacte la
partea supeioară.
M e m b r u l i n f e r i o r d e L i n g u r e ş t i . Include petrografic argile calcaroase cafenii
cu aspect de marne, argile disodilice, siltite argilo-nisipoase şi gresii cuarţoase kliwiforme în
grosimi de 2 – 60 cm şi aparţin gresiilor de Fierăstrău, având în baza lor claste de şisturi verzi
(Figura 16). Pentru acest membru, lutitele sunt mai predominante care sunt mai mult sau mai
puţin bituminoase, asociate cu gresii şi intercalaţii subţiri de menilite centimetrice şi

21
subcentimetrice, predominante în partea superioară a coloanei. La rocile cu aspect disodilic,
probele au arătat un conţinut mai ridicat în materie organică.
Membrul superior al menilitelor c o m p a c t e . Vine în contactul cu
membrul inferior plasat la partea superioară a formaţiunii, menilitele compacte cu marnele brune
bituminoase de deasupra lor constituie un termen caracteristic Oligocenului. Petrografic, apar în
mare parte numai menilite, ca roci fin stratificate, dure, de culoare neagră-brună, foarte rar
albicioase, lipsite de materie organică şi uneori se interstratifică cu disodilele, frecvent silicifiate.
Acest membru mai e caracterizat de direcţii şi înclinări neuniforme cu numeroase cute en-
chevron (Figura 17).
Originea menilitelor din cei doi membri constă în aportul de biomasă fitoplanctonică
marină (diatomee) petrecută în timpul Oligocenului. Dezvoltarea largă a organismelor silicioase
este dovedită, după unii autori, de un exces de silice de natură vulcanică, fapt oferit de prezenţa
tufurilor. Pentru această formaţiune a fost stabilită o adâncime de depunere de 600 – 1000 m,
adâncimi specifice domeniilor batial superior şi batial mediu, unde e favorizată de curenţi
turbiditici. Aspectul arenitic grosier în bază cu claste de şisturi verzi, oferă informaţii clare
asupra unui sistem turbiditic al acestei formaţiuni. [1, 2, 3]

Figura 16. Contact Formaţiunea menilitelor inferioare – membrul inferior de Lingureşti (A) cu
Formaţiunea de Bisericani (B) pe pârâul Sasca: a. Gresii cuarţoase masive de tip Kliwa (Gresia
de Fierăstrău)

22
 Figura 17. Formaţiunea menilitelor inferioare – membrul superior al menilitelor compacte
(pârâul Ştirbinosu – flanc normal al sinclinalului Văleni): a. Menilite fin stratificate

Formaţiunea marnelor brune bituminoase. Este o formaţiune plasată deasupra menilitelor

inferioare şi reprezintă un important reper cartografic al Oligocenului. Grosimea formaţiunii este
foarte variabilă având, pe pârâul Ştirbinosu, 49 m pe flancul deversat al sinclinalului Văleni şi 54
m pe cel normal (estic), iar pentru pârâul Sasca s-a obţinut o grosime de 27 m.
În litofaciesul de Pietricica din semifereastra Bistriţa-Râşca, marnele prezintă intercalaţii
de gresii de 0.5 – 1.5 m şi conglomerate cu elemente verzi situate la partea superioară. Este
frecvent fenomenul de menilitizare, observându-se menilite în blocuri mari paralele cu
stratificaţia situate la partea superioară a unităţii litologice. Marnele brune bituminoase sunt de
culoare alb-albăstrui, apar mai compacte la partea inferioară şi ajung la aspecte în plăci la partea
superioară, fiind în alternanţă cu marnele compacte (Figura 18, 19).
Specific pentru pânza Vrancei este dezvoltatea celui de-al doilea nivel de marne brune
care dispar pe direcţie după câţiva zeci de metri sau chiar kilometri distanţă; ele mai poartă
denumirea de olistolit care s-a realizat în masa disodilelor inferioare si gresiei de Kliwa la partea
inferioară a lor şi are o grosime de 14 m pe valea Ştirbinosu cu o intercalaţie de 3 – 5 m de gresie
de Kliwa la partea superioară a olistolitului. Pentru această formaţiune, avem adâncimi de
acumulare de 400 – 600 m corespunzătoare părţii inferioare a domeniului batial superior. [1, 2]

23
 Figura 18. Formaţiunea marnelor brune bituminoase (pârâul Ştirbinosu – flancul deversat al
sinclinalului Văleni): a. Marne compacte din membrul inferior

Figura 19. Formaţiunea marnelor brune bituminoase (pârâul Mănăstirii – flancul deversat al
sinclinalului Văleni): a. Marne în plăci din membrul superior

Formaţiunea disodilelor inferioare şi gresiei de Kliwa. Această formaţiune ocupă cea

mai mare parte a Oligocenului având pe pârâul Ştirbinosu, grosimi de 190 m pe flancul deversat
al sinclinalului şi 200 m pe flancul normal. Se încadrează sistematic între Formaţiunea marnelor
brune bituminoase în pat şi Formaţiunea disodilelor şi menilitelor superioare în acoperiş. Este

24
compusă din doi termeni litologici: disodilele inferioare şi gresia de Kliwa, acestea fiind dispuse
atât la partea superioară cât şi la partea inferioară a formaţiunii, diferenţa între ele constând în
procentajul dezvoltării acestora în fiecare coloană a acestei unităţi litologice.
D i s o d i l e l e i n f e r i o a r e . Pentru semifereastra Bistriţa-Râşca din pânza Vrancei,
aceste disodile, comparativ cu alte litofaciesuri (Fusaru, Moldoviţa), au în componenţa lor galeţi
de roci verzi; pe pârâul Mănăstirii, în flancul deversat al sinclinalului, ele sunt sub formă de
intercalaţii de 1 – 2 m, diametrul galeţilor bine rotunjiţi de 15 – 20 cm (Figura 20), iar apoi
câteva intercalaţii de gresii cuarţoase de tip Kliwa centimetrice, decimetrice şi mai rar metrice
(Figura 21), deseori au un aspect rubanat, dat de intervenţia materiei bituminoase. Pe valea
Mănăstirii, s-au observat astfel de gresii rubanate centimetrice şi decimetrice cu grosimea
normală de 15 – 20 m. În masa lor intră microfaună extrem de săracă, cât şi peşti fosili neavând
argumente clare asupra lor. Adâncimea de sedimentare a disodilelor inferioare este ceva mai
mare de 300 – 400 m.
G r e s i a d e K l i w a . Pentru acest termen stratigrafic, în pânza Vrancei se cunosc
grosimi ale stratelor ceva mai reduse comparativ cu pânza de Tarcău, de numai 20 – 60 m, mai
rar 100 m, iar în constituţia ei sunt gresii compacte cu ciment silicios de culoare albă sau gălbuie
la care participă rudite cu elemente de şisturi verzi de tip dobrogean. Astfel pe valea Ştirbinosu,
aproape de contactul cu limita superioară a olistolitului de marne brune bituminoase, s-a observat
în componenţa gresiilor, remarcabile deschideri de galeţi de şisturi verzi de dimensiuni diferite,
de la 10 – 15 cm până la 40 – 60 cm diametru, bine rotunjiţi.
Reducerea grosimii gresiilor, face posibilă separea dificilă ca orizont şi în consecinţă,
delimitatea clară a disodilelor inferioare de cele superioare. Sursa materialului silicios al gresiei
de Kliwa era situată în foreland, lucru dovedit şi de prezenţa elementelor de şisturi verzi în
cadrul bancurilor de gresii (Figura 22). Informaţii asupra adâncimii de acumulare nu sunt atât de
clare, dar predominanţa materialului arenitic arată adâncimi situate între 200 şi 600 m. [1, 2]
În această unitate litologică oligocenă, s-a pus în evidenţă prezenţa sporadică a unor
calcare în strate subţiri observabilă pe pârâul Mănăstirii având o laminaţie paralelă pronunţată cu
alternanţă de lamine milimetrice de culoare albă cu lamine cenuşii-negricioase. Acestea au fost
denumite după unii autori calcarele de Jaslo. [2]
În cadrul acestei formaţiuni, gresiile prezintă baze plane sau uşor ondulate, uneori slab
erozive cu mecanoglife de dragaj, iar topul unităţilor grezoase sunt frecvent ondulate datorită

25
conservării ondulaţiilor de curent cu lungimi de undă de ordinul decimetrilor. Stratele mai groase
de gresii pot prezenta o granoclasare normală evidenţiată de prezenţa clastelor foarte fine de
şisturi verzi. Prin cunoaşterea semnificaţiei mecanoglifelor, acestea pot oferi informaţii asupra
poziţiei stratelor cutate. [3]

Figura 20. Formaţiunea disodilelor inferioare (pârâul Mănăstirii – flancul deversat al

sinclinalului Văleni): a. Conglomerate cu galeţi de şisturi verzi în disodile

Figura 21. Formaţiunea disodilelor inferioare (pârâul Ştirbinosu – flancul deversat al

sinclinalului Văleni): a. Disodile inferioare, b. Gresii cuarţoase de Kliwa în intercalaţii

26
Figura 22. Formaţiunea gresiei de Kliwa (malul drept al Bistriţei): a. Gresii cuarţoase masive de
Kliwa, b. Galeţi decimetrice cu elemente verzi

Formaţiunea menilitelor şi disodilelor superioare. Este ultima formaţiune oligocenă,

respectiv al structurii Muntelui Cernegura având în culcuş Formaţiunea disodilelor superioare şi
gresiei de Kliwa constituind umplutura sinclinalului Văleni, unde Formaţiunea de Gura Şoimului
este erodată.
Formaţiunea se prezintă din următoarele tipuri petrografice: disodile de culoare brună-
negricioasă cu eflorescenţe de sulf, disodile nisipoase, argile disodilice şi argile cenuşii-verzui.
Acest complex pelitic este constituit din strate cu grosimi decimetrice la metrice. Gresiile
cuarţoase de Kliwa se dezvoltă într-o mică măsură sub formă de strate subţiri centimetrice la
decimetrice sub formă de gresii rubanate şi negricioase având bazele plane sau erozive, asociate
cu mecanoglife şi topuri ondulate (Figura 23). Şi în această unitate litologică, apar dezvoltate
rudite cu şisturi verzi de tip dobrogean. Menilitele se dezvoltă la partea superioară a formaţiunii,
trecerea la acestea se realizează la început prin interstratificări cu disodilele, apoi urmând a fi din
ce în ce mai compacte; au grosime de 16 m pe valea Ştirbinosu.
Menilitele superioare sunt foarte asemănătoare cu cele inferioare, de care se deosebesc
prin absenţa marnelor brune bituminoase. La partea superioară a formaţiunii, se disting
deformări şi contorsionări materializate prin microcute. Studiul asupra disodilelor superioare, ca
şi în disodile inferioare, au oferit informaţii bogate din punct de vedere petrologic constând dintr-

27
un conţinut ridicat în materii organice. Disodilele superioare sunt caracterizate de adâncimi de
acumulare batipelagice şi neritice, cu adâncimi mai reduse faţă de disodilele inferioare, iar pentru
menilite superioare, adâncimile de depunere erau mult mai mici sau aflate chiar aceleaşi cu cele
ale disodilele superioare, unde acumularea s-a realizat la periferia unui sistem de con submarin,
situat la baza povârnişului de pe care alunecau depozitele pelitice. [1, 2, 3]

Figura 23. Formaţiunea menilitelor şi disodilelor superioare (pârâul Ştirbinosu – flancul normal
al sinclinalului): a. Disodile superioare, b. Intercalaţie de gresie cuarţoasă de Kliwa în microcute

28
 3. CONSIDERAŢII STRUCTURAL-TECTONICE ALE PÂNZEI DE
VRANCEA

Pânza Cutelor Marginale (Pânza Vrancei) reprezintă autohtonul pânzei de Tarcău, fiind
şariată peste molasa pericarpatică, unde este formată din semiferestrele şi ferestrele tectonice de
la Dusmenic și Mitocul lui Bălan, pe traseul marilor artere hidrografice ce sugerează apariţia lor,
prin eroziune. Pânza Cutelor Marginale este caracterizată de o complexitate structurală dominată
de cute cu flanc invers, deversate, culcate sau răsturnate.
Cu excepţia sectoarelor acoperite, fruntea pânzei se poate urmări din Valea Moldovei
până în partea sudică a semiferestrei Vrancea.
Pânza Cutelor Marginale precum şi pânza de Tarcău, au fost supuse eroziunii între prima
tectogeneză (stirică veche) şi cea de-a doua (stirică nouă) urmând ca pânza Cutelor Marginale să
fie acoperită de pânza de Tarcău și au devenit mai târziu corp comun cu pânza subcarpatică în
timpul subşariajului intrasarmaţian al vorlandului, acest fapt fiind dovedit de forajele ce-au
întâlnit sub ambele unităţi, formaţiuni din Badenian şi Sarmaţian inferior aparţinând platformei
Moldoveneşti. Între cele tectogeneze, cutele marginale deja formate au suferit o eroziune
diferenţială, fapt ce explică distribuţia inegală a două subunităţi, una internă (Pocuţia Greşu) şi
alta externă (Bistriţa-Cozia). Petecele de rabotaj al acestei pânze au fost supuse eroziunii înainte
să fie smulse şi transportate de unitatea de Tarcău.
Unele foraje săpate între semiferestre sau în spatele lor, au dovedit că pânza Cutelor
Marginale nu se prezintă unitar, ci a fost fragmentată datorită încărcăturii şi presiunii şariajului
pânzei de Tarcău, la fel şi pentru molasa pericarpatică şi marginea vorlandului rigid, acestea
devenind fragmentate foarte accentuat datorită încărcaturii pânzei Vrancei peste aceste domenii,
acest fenomen petrecându-se în diastrofismul moldav. Forajele au mai indicat că formaţiunile
pânzei Cutelor Marginale au fost rabotate, de pe largi suprafeţe, în fruntea pânzei de Tarcău, de
unde klippele de rabotaj intervin în acelaşi sens.
Urma planului de şariaj a pânzei de Vrancea, fiind linia tectonică externă, se întinde de la
graniţa de nord a ţării, până în zona de curbură, unde această unitate nu mai apare. Mai departe
spre Sud şi Sud-Vest, flişul extern dispare în regiunea văii Dâmboviţa, pe direcţia faliei Fierbinţi.

29
Această dispariţie se datorează prezenţei unor procese geotectonice majore care au determinat
comportamentul diferit al marginii continentale instabile în lungul Carpaţilor.
În cazul unor împingeri diferenţiate, cutele pânzei de pe margini ar trebui să prezinte
flexuri puternice, ori majoritatea sunt tăiate perpendicular. Rămânerea în urmă a pânzei de
Vrancea este datorată efectului de oprire asupra pragului mai ridicat al platformei care în
mişcarea sa de subşariaj a provocat o forfecare senestră a unităţii.
Între cutele marginale din semiferestra Bistriţei şi cele din Pocuţia există diferenţe de
facies, unde se disting două subunităţi: una internă (semifereastra Pocuţia) şi alta externă (de
semifereastra Bistriţa) între care există relaţii de încălecare şi de înlocuire de releu.
Cutele sunt cumva asemănătoare cu cele din fruntea pânzei de Tarcău, dată de caracterul
lor izoclinal, având păstrate ambele flancuri şi mai rar cute falii. Succesiunea de cute sinclinale şi
anticlinale sunt afectate direcţional de unele fracturi, mai ales în partea internă a pânzei, după
care au loc slabe deplasări spre est. În semifereastra Humorului sunt individualizate anticlinale şi
sinclinale largi, normale sau aplecate după fracturi longitudinale spre est. Semifereastra Bistriţa
este predominată de anticlinalul Doamna-Horaiţa, cu sâmbure diapir de şisturi negre, culcat spre
est. În semiferestra Slănic-Oituz sunt prezente cute mai largi formate din depozite oligocene, iar
umplutura unor sinclinale duce la apariţia Miocenului inferior. Semifereastra Vrancea apare ceva
mai complicată din punct de vedere structural unde se observă două digitaţii, una internă şi alta
externă cu anticlinoriu deversat spre est, cuta cea mai dominantă este anticinalul Streiu cu
depozite cretacice începând cu şisturi negre. [1, 4, 5, 6]

30
 4. CONCLUZII

În zona Muntelui Cernegura, s-au cules date asupra direcției și înclinării stratelor ce oferă
informații despre un aranjament structural destul de compresat și complex materializat, atât prin
structuri plicative cât și prin cele disjunctive. Poziția stratelor cu polaritate normală sau inversă a
fost oferită de granoclasarea formațiunilor și de prezența mecanoglifelor pe suprafețele de strat în
cazul Formațiunii gresiei de Kliwa și bioglifelor asupra ichnofaunei din Formațiunea Calcarelor
de Doamna.
Prin comparație cu harta redactată de Micu (1976) realizată la scara 1:50000, se pot
observa asemănări, deosebiri și completări din punct de vedere structural-tectonic și stratigrafic.
Aceste aspecte se vor face și după relația structural-tectonică a Muntelui Cernegura cu Muntele
Pietricica și cu Muntele Cozla.
Astfel, la asemănări se pot evidenția în harta realizată în urma cercetării mele în teren și
în harta redactată de Micu, structuri plicative sub forma unui anticlinal deversat poziționat
majoritar pe versantul vestic al Muntelui Cernegura, având unghiul de vergență estică de 40°
(anticlinalul Doamna-Horaița) și a unui sinclinal deversat situat pe celălalt versant al muntelui
având unghiul de vergență estică de 50° (sinclinalul Văleni). În comparație cu harta realizată de
Micu, s-au putut observa și structuri disjunctive caracterizate printr-o falie normală în flancul
vestic al anticlinalului Doamna-Horaița, o falie inversă în flancul estic în cadrul aceluiași
anticlinal, un contact diapir în cadrul anticlinalului Doamna-Horaița ce delimitează Formațiunea
de Sărata de Formațiunea de Lepșa, o falie de decroșare transversală pe direcția stratelor, în zona
delimitată de pârâul Afinișu la Sud și pârâul Zăvoare la Nord cu o săritură a faliei de 770 m fiind
echivalentă cu săritura pe orizontală și o digitație ce trece prin Muntele Cozla și Pietricica. Faliile
normală și inversă ale anticlinalului deversat reprezintă falii direcționale ce limitează
compartimentul cretacic ca fiind mai ridicat și originea celor două falii ar putea fi datorată
avansării puternice spre suprafață al diapirului.
Dintre asemănările din punct de vedere stratigrafic, menționez grosimea normală a
stratelor, care sunt identice la ambele hărți, grosimea cea mai mare fiind oferită de Formațiunea
de Bisericani. Aceste grosimi normale au fost calculate pe baza secțiunii geologice realizate
pentru zona delimitată de pârâurile Știrbinosu și Jgheabu Mare, urmând ca apoi să se efectueze

31
coloanele litostratigrafice. O altă similitudine este direcția si înclinarea stratelor aproximativ
identice în cele două situații. În principal stratele au direcția NW-SE și cu azimutul înclinării la
SW cu unele excepții în partea de sud a Muntelui Cozla, respectiv Muntele Pietricica.
Dintre deosebiri, din punct de vedere structural avem doar falia normală din partea de
Sud al Muntelui Cozla cu săritura de 186 m, unde în cazul hărții redactate de Micu este
interpretată ca o falie de decroșare. Din punct de vedere stratigrafic, se indentifică absența
Formațiunii de Lucăcești de la pârâul Sasca până la pârâul Știrbinosu din flancul invers al
sinclinalului Văleni, comparativ cu harta redactată de Micu a cărei gresii aparțin membrului
inferior al Formațiunii menilitelor inferioare, denumindu-se membrul de Lingurești. O altă
deosebire față de harta realizată de Micu, este absența Formațiunii de Bisericani în flancul
normal al sinclinalului deversat Văleni pe malul drept al Bistriței unde este acoperită în totalitate
de depozitele aluvionale.
În cele din urmă, completările pot fi: interpretarea unui brahianticlinal normal
(anticlinalul Piatra Neamț) a căror terminații perianticlinale se găsește în localitatea Văleni,
respectiv dealul Gospodinelor, apoi două falii de decroșare, una transversală în zona dintre
pârâul Mănăstirii și pârâul Zăvoare, cu o săritură de 400 m și cealaltă în dreptul pârâului
Știrbinosu, care e dispusă oblic față de direcția stratelor, are umplutura faliei cu gresii de Kliwa
și o săritură pe orizontală de aproximativ 150 m; în unele situații ar putea fi considerată o
decroșare normală cu mici deplasări ale compartimentelor pe verticală. S-au mai putut observa
alte trei falii normale și anume: o falie în dreptul localitații Văleni, având săritura faliei de 120 –
130 m, și două falii pe versantul sud-vestic al Muntelui Pietricica cu o săritură de 160 m,
respectiv 190 m în direcția pârâului Cuejdi.
Din punct de vedere stratigrafic, se observă apariția olistolitelor de marne brune
bituminoase, pe flancul normal al sinclinalului deversat Văleni în dreptul văii Știrbinosu, afectat
de o falie de decroșare și alt olistolit pe versantul vestic al Muntelui Pietricica. Ambele olistolite
au grosimi mai reduse (14 – 20 m) comparativ cu nivelul de bază.
Prin comparație cu o altă hartă redactată mai recent de Grasu și Baciu (2001), prezentând
aspecte structural-tectonice mai în detaliu, la asemănări se poate remarca prezența sinclinalului
Văleni a cărui ax e limitat la nord de falia normală aflată în regiunea de sud a Muntelui Cozla
(dealul Gospodinelor) și a brahianticlinalului normal (anticlinalul Piatra Neamț) ce separă cele
trei regiuni muntoase. Urmează apoi structurile disjunctive definite de o falie de decroșare pe

32
flancul vestic al brahianticlinalului, situată la nivelul văii Știrbinosului, trei falii normale, două
dintre ele limitează brahianticlinalul pe lungime, una la nord și alta la sud și cealaltă falie trece
prin versantul vestic al Muntelui Pietricica, fiind tranversală cu direcția stratelor și în ultimul
rând o digitație poziționată la nivelul munților Cozla și Pietricica. Ca o completare a hărții
redactate de Grasu și Baciu, menționez prezența unei falii normale în dreptul pârâului Cuejdi ce
separă Muntele Cozla de Muntele Pietricica.
Toate aceste interpretări din punct de vedere structural-tectonic s-au bazat atât în special
pe direcția și înclinarea stratelor, cât și pe poziția unor aflorimente în teren, pe calcule
matematice pentru grosimi normale, pentru sărituri ale faliilor și pentru vergența cutelor. Pentru
a descrie toate structurile tectonice posibile, existente în teren, am consultat deasemenea
fotoplanul ce se află în anexe.

33
 Bibliografie

1. BĂDESCU D. (2005) – Evoluţia tectono-stratigrafică a Carpaţilor Orientali în decursul

mezozoicului şi neozoicului. Ed. Economică, Bucureşti.

2. GRASU C., CATANĂ C., GRINEA D. (1988) – Flişul carpatic. Petrografie şi consideraţii
economice. Ed. Tehnică, Bucureşti.

3. GRASU C., MICLĂUŞ C., FLOREA F. şi ŞARAMET M. (2007) – Geologia şi valorificarea

economică a rocilor bituminoase din România. Ed. Universităţii "Al. I. Cuza" Iaşi.

4. MUTIHAC V., IONESI L. (1974) – Geologia României. Ed. Tehnică, Bucureşti.

5. MUTIHAC V. (1990) – Structura geologică a teritoriului României. Ed. Tehnică, Bucureşti.

6. SĂNDULESCU M. (1984) – Geotectonica României. Ed. Tehnică, Bucureşti.

34