Marius-Florin MARCU

PERIȘ DE ILFOV
monografie geografica

Editura Transversal
Bucureşti 2014
Editura Transversal
Gral Matei Vlădescu, bl. 20, et. 2, ap. 14
Tehnoredactare&Procesare: Transversal SRL
www.edituratransversal.ro

Editură acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

din Învăţământul Superior (CNCSIS) şi membră fondatoare a
Asociaţiei Geografilor Umanişti din România (AGUR).

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MARCU, MARIUS-FLORIN
Periș de Ilfov. Monografie geografică/ Marius-Florin Marcu. -
Târgovişte: Transversal, 2014
Bibliogr.
ISBN: 978-606-605-086-9
 Părinților mei,
Niculae și Ioana
 Cuprins
Prefaţă ................................................................................... 7
PARTEA I- Introducere ................................................... 9
1. Poziția geografică ........................................................ 11
2. Istoricul cercetărilor ..................................................... 12
3. Metode de cercetare ..................................................... 14
PARTEA a II a – Componenta naturală .......................... 18
1. Relieful......................................................................... 18
1.1. Elemente paleogeografice şi tectonica reliefului 18
1.2. Elemente litologice ............................................... 21
1.3. Prezentarea unităţii de relief ............................... 23
1.4. Analiza reliefului.................................................. 25
1.5. Câmpurile ............................................................. 33
1.6. Relieful dezvoltat pe loess .................................... 36
2. Clima........................................................................... 38
2.1. Factorii genetici ai climei .................................... 38
2.2. Factorii radiativi................................................... 39
2.3. Factorii dinamici .................................................. 40
2.4. Principalele elemente climatice ........................... 40
3. Hidrografia .................................................................. 51
3.1. Caracterizare generală ......................................... 51
3.2. Apele subterane .................................................... 53
3.3. Apele de suprafaţă ................................................ 56
3.4. Regimul alimentării cu apă ................................. 62
3.5. Proprietăţi fizice şi chimice .................................. 65
4. Soluri, vegetaţie şi faună............................................. 67
4.1. Solurile.................................................................. 67
4.2. Vegetaţia ............................................................... 70
4.3. Fauna.................................................................... 78
PARTEA a III a – Componenta umană ............................ 83
1.Aşezările........................................................................ 83
1.1. Istoria şi toponimia locurilor ............................... 83
1.2. Tipuri de aşezări şi evoluţia lor teritorială .......... 85

5
 1.3. Aspecte sociale ...................................................... 90
2. Populaţia...................................................................... 91
2.1. Evoluţia numerică ................................................ 91
2.2. Mişcarea naturală a populaţiei............................ 93
2.3. Mişcarea migratorie ............................................. 94
2.4. Densitatea populaţiei ............................................ 95
2.5. Structura pe sexe şi grupe de vârstă .................... 95
3. Activităţile economice şi sociale ................................. 96
3.1. Activitatea agricolă............................................... 96
3.2. Activitatea industrială ....................................... 107
3.3. Activităţile social - culturale ............................. 109
Concluzii ........................................................................ 121

6
 Prefaţă

Comuna Periș, constituie o regiune interesantă care

se impune în Câmpia Română printr-o complexitate
structurală și evolutivă deosebită, constituind totodată o bază
a explicării genezei și dezvoltării reliefului individualizat din
marea unitate sudică a ţării şi anume Câmpia Vlăsiei, unitate
constituită în urma unor profunde schimbări ce au avut loc în
trecutul geologic, cu caracter subsident şi înclinare de la sud-
nord și, nu în ultimul rând, a explicării unei dinamici variate
spațial și temporal.
Realizarea unui astfel de studiu necesită, însă, o bună
pregătire teoretică dar și practică în domeniul geografiei.
Logica înțelegerii și explicării raporturilor dintre
factori, procese, forme, a includerii acestora într-un sistem
evolutiv și ierarhic, apoi cunoașterea materialelor informative
existente pe un spațiu mult mai larg decât Câmpia Vlăsiei și
selecționarea ideilor reprezentative pentru geografia acestor
locuri, cât și capacitatea de triere și prelucrare din volumul de
date înregistrate pentru diverși parametri geografici a celor cu
semnificație pentru problematica stabilită, demonstrează
pasiunea, plăcerea și priceperea în cercetarea geografică a
unei localități.
Toate aceste calități se regăsesc în personalitatea
domnului profesor Marius Marcu. Se adaugă, însă și un
element de ordin subiectiv și anume dorința lui să realizeze
un studiu într-un domeniu pe care-l iubește și pentru o
regiune care îi aparține sufletește, dânsul fiind originar de pe
aceste meleaguri.
Parcurgerea lucrării ne-au condus la câteva concluzii
generale și la multe altele la nivelul fiecărui capitol. În acest
sens precizăm încă de la început că studiul se impune prin
originalitate, fiind susținut mai întâi de o cunoaștere detaliată

7
a realității terenului, pe care l-a străbătut de multe ori pentru a
surprinde nu numai elementele particulare dar și pentru a
scoate în evidență elementele de sinteză.
Remarcăm meticulozitatea de care a dat dovadă în
susținerea faptică a fiecărei afirmații iar în situații neclare –
reținerea, punerea în balanță a ipotezelor posibile și chiar
posibilitatea studierii lor pe viitor.
Structura lucrării este adecvată, problemele sunt
corect abordate și într-o succesiune logică, având numeroase
interferențe necesare ce-i asigură unitatea. Un material
ilustrativ bogat, în cea mai mare măsură original, bazat pe
situații concrete din teren și hărți rezultate din prelucrări de
date și analize de baze topografice în programe de SIG.
Studiul cuprinde o bibliografie bogată, pe care autorul
nu numai că a analizat-o dar a și folosit-o diferențiat, în
funcție de problematica și de necesitatea argumentării.
Având în vedere toate aceste elemente rezultate din
analiza lucrării, considerăm că avem de a face cu un studiu
geografic bine gândit, analizat și elaborat, cu valoare
științifică dar și practică.
Este un studiu clasic de analiză a componentelor de
mediu și umano-economice și credem că, prin modul în care
a abordat problematica, prin originalitatea impusă de
mulțimea faptelor urmărite pe teren, prin limbajul sigur și
elevat, prin multitudinea exemplelor și argumentelor, putem
concluziona că acesta se poate adresa nu numai geografilor
specialiști dar și autorităților locale, profesorilor, studenților,
elevilor precum și celor care doresc să cunoască îndeaproape
o regiune cu o complexitate distinctă, unde mediul natural își
mai păstrează multe aspecte inedite.

Prof. univ. dr. Alexandru NEDELEA

Departamentul de Geomorfologie-Pedologie-Geomatică

8
 PARTEA I
Introducere

Un peisaj geografic variat, o alternanţă de pădure cu

ogoare şi văi largi în care se strecoară fire timide de apă, sau
se oglindesc în albastrul cerului lacuri limpezi.
Acesta este pământul comunei Periş, locuit din cele
mai vechi timpuri, contemporane cu plămădeala poporului
român, pământ pe care l-au lucrat cu grijă şi trudă, pentru
hrana de fiecare zi, l-au apărat de pofta de cotropire a
duşmanului, oamenii acestor locuri.
Acest pământ musteşte de istorie. Pe aici au trecut
marele Mircea, Nicolae Alexandru nepotul său, Vlad Ţepeş
şi mulţi alţii de numele cărora este legat şi trecutul comunei.
Ţinutul păduros ocolit multă vreme de cercetare a
rămas o pată albă pe harta munteană până la începutul
secolului al XVIII-lea când apar primele înscrisuri despre
aşezarea noastră, despre oamenii acestor locuri, aspecte ale
vieţii lor sociale şi spirituale. Rapidele transformări ce au
avut loc au impus o cercetare de amănunt, pe parcursul mai
multor ani.
Primele cercetări au fost întreprinse de regretatul
profesor Nae Tudor, ale cărui ore de geografie m-au fascinat
în gimnaziu și care au constituit o piatră la temelia formării
mele profesionale, deși la acea vreme nu gândeam că voi
împărtăși pasiunea distinsului meu profesor.
Răscolind prin arhive, prin literatura de specialitate
sau bătând cu pasul locurile, ghidat pe alocuri de însemnările
profesorului Nae, fără de care studiul de față ar fi fost mult
mai sărac, am închegat această lucrare ca pe o poveste despre
locul în care m-am născut.

9
 Aflată pe cursul mijlociu al Ialomiţei, străbătută de
fascicolul de limanuri fluviatile de pe malul drept al acesteia,
comuna Periş s-a dezvoltat ca aşezare rurală în care ocupaţia
principală a constituit-o agricultura, la care s-au adăugat până
în 1989 unităţi industriale. După 1989, industria pierde teren
în favoarea activităţilor agricole, care în prezent determină un
caracter predominant agrar al acestei localităţi.
Cadrul natural generos, cunoscut prin intermediul
lucrării de faţă va putea fi un punct de plecare, pentru
generaţiile viitoare care vor munci şi trăi aici, în apropierea
capitalei, în comuna Periş.

Autorul

10
 1. Poziția geografică

Situată în câmpia Vlăsiei, la aproximativ 90 km de

Dunăre, şi 70 km de Carpaţi, comuna Periş se desfăşoară de
la nord la sud între valea Ialomiţei şi valea Vlăsiei pe o
distanţă de 10,5 km şi de la est la vest pe 7,2 km, cu o
suprafaţă de peste 73 km2, în nord-vestul județului Ilfov
(fig.1).

Fig. 1 Poziția comunei Periș în cadrul județului

Matematic, centrul comunei (uliţa Sondei) este

intersectat de meridianul 26º2’ longitudine estică şi 44º38’
latitudine nordică, tăind comuna de la est către vest pe o linie

11
ce uneşte lacul Dogăriei, câmpul Brătuleşti şi fosta platforma
industrială Periş.
Limita nordică o formează valea Ialomiţei între Buriaş
în vest şi Piscul Hereasca (comuna Ciolpani) în est, pe o
lungime de 10,2 km, învecinându-se cu judeţul Prahova
(comunele Ologeni şi Crivina).
Spre nord-est limita taie pădurea Radu-Vodă,
mărginindu-se cu pădurea Ciolpani.
Spre est, comuna Periş se învecinează cu localitatea
Snagov, limita constituind o linie ce uneşte lacurile
Argelelor, Dogăriei, cu Valea Pescarului de pe câmpul
Brătuleşti, tarlaua Liliac până în valea Vlăsiei.
În sud valea Vlăsiei, desparte comuna Periş de
comuna Baloteşti (localitatea Săftica), cu excepţia porţiunii
de sud-vest delimitată de valea Vârtopului.
Limita vestică a comunei Periş o formează o linie
convenţională pe direcţia nord-sud, ce o desparte de
localităţile Crevedia, Dârza în sud-vest şi comuna Niculeşti,
Movila şi Ciocănari din judeţul Dâmboviţa.

2. Istoricul cercetărilor

Până în prezent nu s-au făcut studii de complex

geografic asupra localităţii Periş. Cercetările existente se
referă în bună parte, la aspectele fizico-geografice de
ansamblu ale Câmpiei Române. Date ştiinţifice mai
substanţiale au fost publicate începând cu secolul trecut.
O serie de lucrări geografice de mare amploare,
lucrări elaborate pe temeiul unor cercetări expediţionare, au
fost efectuate de catedrele de geografie ale universităţilor
noastre, în fruntea geografilor aflându-se în primul rând
profesorii: S. Mehedinţi, C. Munteanu-Murgoci, G. Vîlsan,
Sabba Ştefănescu şi mulţi alţii.

12
 Numeroase lucrări din această perioadă se referă la
Câmpia Română. Prezentată ca teză de doctorat, „Câmpia
Română”, de G. Vîlsan, cuprinde un studiu complex de la
evoluţia geologică a platformei Moesice, la observaţii
litologice, de morfodinamică şi hidrografie.
Pentru zona pe care o studiem, „Vlăsia şi Mostiştea”,
elaborată şi publicată în 1925 de V. Mihăilescu, reprezintă o
lucrare de referinţă pentru faptul că face o sinteză a tuturor
studiilor şi observaţiilor de ordin geografic, efectuate în zona
cuprinsă între Ialomiţa şi Bucureşti.
Mai semnalăm lucrările geografilor N. M. Popp
(1971) „Formarea Câmpiei Române”, C. Oancea (1960)
„Despre formarea loessului, studii de paleontologie
efectuate”, Petre V. Coteţ (1970) „Câmpia Română – Studiu
de geomorfologie integrată” şi multe altele.
La loc de cinste şi cu mare valoare ştiinţifică sunt
studiile efectuate la Universitatea din Bucureşti: P. Gîştescu
(1967-1969-1971) despre lacurile din Câmpia Română, I.
Pişota (1961-1971-1974-1977), cuprinzând o mare diversitate
de probleme de hidrologie şi hidrogeografie, V. Tufescu
(1960) la Universitatea din Cluj-Napoca, I. Ujvari
„Geografia apelor României” şi multe altele.
Problemele de climatologie au fost abordate în
„Atlasul climatologic al României”, atlas ce dă informaţii şi
asupra comuna Periş.
„Biogeografia României” de R. Călinescu cuprinde
informaţii preţioase privind pădurea din jurul capitalei.
Realizări importante au fost obţinute în cercetarea
geografică pe linia unor lucrări de monografie şi de sinteză.
Astfel, în perioada 1960 – 1982, au apărut
„Monografia Geografică din Republica Populară Română” -
1960, „Atlasul României” 1972-1979, o serie de monografii
geografice complexe privind judeţele ţării 1970-1980, între

13
care lucrarea „Municipiul Bucureşti şi sectorul agricol Ilfov”
-1984 de Gr. Posea şi Ioana Ştefănescu, care furnizează
extrem de multe date despre comuna Periş şi „Enciclopedia
Geografică a României” -Bucureşti 1982.
În revista „Terra” şi „Buletinul Societăţii de Ştiinţe
Geografice” au fost publicate lucrări, comunicări, cercetări,
note, materiale preţioase privind cercetarea teritoriului dintre
Ialomiţa şi municipiul Bucureşti.
Semnalez câteva:
 „Aspecte ale evoluţiei Dunării şi Câmpiei Române” –
Terra nr. 1/1984;
 „Viaţa în apele continentale” I. Pişota şi E. Pişota –
Terra nr. 4/1985;
 „Amenajarea şi optimizarea spaţiului agrar” I.
Velcea – Terra nr. 2/1984;
 „Solurile din Republica Socialistă România” I. D. Ilie
– Terra nr. 4/1986;
 „Locuinţe şi aşezări în peisajul românesc” V. Cucu şi
C. Izbăşoiu – Terra nr. 1/1987.
 „Comuna Periș. Încadrare în spațiul geografic al
județului Ilfov” M. Marcu – Buletinul SGR-filiala
Ilfov nr.1/2012

3. Metode de cercetare

Comuna Periş, judeţul Ilfov, reprezintă o unitate

administrativ-teritorială complexă, atât sub aspectul cadrului
natural, cât şi sub aspect socio-economic.
Acest studiu este conceput pe baza metodelor clasice
de cercetare geografică, cât şi din perspectiva evoluţiei
istorice.

14
 Au fost cercetate urmele de cultură materială scoase
la lumină de sub glie, izvoare istorice, o vastă bibliografie de
specialitate, material cartografic, anuare, dar şi arhive locale
ale unităţilor economice, ale Primăriei comunei şi
interpretarea lor selectivă. De asemenea am folosit informaţii
furnizate de bătrânii satelor asupra unor evenimente, a
aspectelor vetrelor satelor, a tipologiei caselor etc.
Metoda studiilor de cabinet. Ca metodă de cercetare
ştiinţifică, cere un efort imens de documentare din lucrări de
specialitate, materiale cartografice, monografii pe specialităţi,
anuare, din care am putut extrage fişe ce cuprind referiri
directe sau indirecte la terenul studiat.
Într-un prim stadiu am alcătuit o listă bibliografică
selectivă, cuprinzând lucrările de bază, pentru fiecare capitol
al lucrării; date geologice, relief, reţea hidrografică, soluri,
floră, faună, materiale de sprijin pentru geografia umană. Au
trebuit parcurse multe pagini, pentru a afla informaţii cu
privire la zona de nord a capitalei. Uneori se iveşte situaţia ca
unele informaţii să fie contradictorii, iar pentru stabilirea
adevărului am apelat la metoda expediţionară..
Studiul ştiinţific de cabinet, mai ales al celui
cartografic, este deosebit de important, acesta ilustrând
concret elementele geografice în spaţiu.
După hărţile 1:100.000, 1:50.000 şi 1:25.000 am
lucrat problemele de altimetrie, densitatea fragmentării,
procese morfologice şi litologice, iar acolo unde a fost cazul,
am completat cu datele obţinute prin metoda expediţionară.
Cercetarea reţelei hidrografice a impus modificările
necesare, consemnarea microreliefului rămas în albie dar şi a
celui distrus prin redarea terenurilor în circuitul agricol.
Studiul părţii economice şi sociale presupune
consultarea unui număr însemnat de lucrări, date furnizate de
instituţiile din comuna Periş, unele fiind desfiinţate.

15
 Îmbinând metodele geografice specifice cu cele
oferite de alte discipline, ca de pildă istoria, biologia, am
putut culege un bogat material informativ care şi-a găsit
ilustrarea în prezentul studiu.
Metoda expediţionară. Problemele complexe pe care
le ridică cercetarea cadrului natural al comunei Periş, trebuie
privite ca un ansamblu expediţionar care-şi propune să facă
observaţii directe privind modificările făcute în peisajul
câmpurilor, al văilor şi al reţelei hidrografice şi pe care
materialele cartografice (mai vechi), nu le consemnează.
În cadrul cercetării de teren făcută pe valea Ialomiţei,
s-a constatat că belciugul aflat în vestul satului Buriaş a fost
tăiat de ape în 1974, râul creând un nouă albie, iar terenul din
belciug a rămas în judeţul Prahova.
Observaţiile făcute asupra câmpurilor, au condus la
ideea că datorită slabei înclinări, depozitele loessoide cunosc
în unele locuri procese de tasare (crovuri), mai frecvente pe
câmpurile Brătuleşti şi Vlăsia.
Limanurile fluviatile Bălteni şi Snagov au impus
observaţii directe şi măsurători, deoarece în ultimele decenii
înfăţişarea lor a suferit modificări (s-au construit acumulări şi
regularizări). De asemenea au contribuit observaţii directe
asupra văii Vlăsiei, curs permanent, datorită aportului de apă
din Ialomiţa prin canalul Dârza.
O însemnată suprafaţă a comunei este ocupată de
pădure care, datorită presiunii umane a suferit modificări ce
trebuie semnalate; schimbarea compoziţiei pe specie, apariţia
şi dispariţia unor elemente.
Peisajul agrar a dus la modificarea zonelor cu floră şi
faună stepică. Observaţiile făcute au arătat că cea mai mare
parte a speciilor s-a păstrat datorită puterii lor de diseminare,
dar arealele au fost reduse. Unele specii de animale au

16
dispărut datorită vânării excesive, măsura ce se impune fiind
repopularea cinegetică.
Observaţiile făcute şi-au găsit concretizarea în
interpretarea unor elemente de pe hărţi, în schiţe, fotografii,
materiale ce au îmbogăţit conţinutul lucrării de faţă.
Metoda staţionară, impune observaţii făcute într-un
singur punct. Cu ajutorul acestei metode au fost efectuate
măsurători de nivel în lacurile antropice Periş I, II şi în
Tâncăbeşti II, aval de lacul Cocioc, dar şi asupra nivelului
apelor din Snagov, partea regularizată.
În privinţa acestuia putem observa că punctul
hidrometric instalat în perioada 1970-1980 la „Bulboacă” a
fost desfiinţat, citirile făcute nu au fost găsite şi nu am putut
afla informaţii asupra debitelor.

17
PARTEA a II a

Componenta naturală

1. Relieful
1.1. Elemente paleogeografice şi tectonica reliefului

În studiul complex al teritoriului comunei Periş,

cunoaşterea particularităţilor are o mare importanţă atât
pentru a pune în valoare sub aspect economic resursele
locale, cât şi pentru activitatea socio-economică; construcţii
industriale, edilitare, instalarea sau modernizarea căilor de
comunicaţii, ocrotirea naturii şi aşa mai departe.
Teritoriul comunei face parte din marea unitate sudică
a ţării, Câmpia Română şi anume Câmpia Vlăsiei, unitate
constituită în urma unor profunde schimbări ce au avut loc în
trecutul geologic, cu caracter subsident şi înclinare sud-nord,
ajungând la adâncimi relativ mari.
La începutul paleozoicului soclul cristalin al
platformei valahe (Gr. Posea, 1984), a fost puternic erodată şi
transformată într-o câmpie de eroziune tip pediplenă, care
apoi suferă o uşoară ridicare pe verticală, ceea ce a dus la
fragmentarea şi ulterior la sedimentarea acestuia.
În timpul orogenezei hercinice, soclul se afundă şi
este acoperit de formaţiunile carboniferului inferior (Ion D.
Ilie, 1977) puse în evidenţă de strate cu grosimi de peste 940
m.
Urmează o exondare, creându-se o nouă suprafaţă de
eroziune posthercinică (Gr. Posea, 1984). Se depun pachete
groase de gresii, calcare, conglomerate groase de peste 1000
m, dar se reduc considerabil la nord de Periş.
După o nouă exondare, urmează o mişcare oscilatorie
de coborâre supusă mişcărilor kimerice şi o transgresiune

18
marină ce sedimentează formaţiuni jurasice – gresii nisipoase
groase de cca. 1000 m (I. Iordan, 1973) şi cretacicul cu
nisipuri calcaroase şi gresii, perioadă în care au loc şi
puternice fenomene de denudare.
Sub influenţa orogenezei kimerice formaţiunile
depuse, se nivelează ca o pediplenă, ulterior deformată şi
coboară către nord ajungând în zona Periş la 3000 m (Gr.
Posea, 1984). Exondarea ţine până în levantin când încep
depuneri masive.
Forajele efectuate la Filaret 1009 m şi Periş 2846 m
arată că cele mai însemnate depuneri aparţin neogenului cu
grosimi variabile între 1000 – 2000 m, care sunt puse în
evidenţă pe latura nordică a municipiului Bucureşti (Ion D.
Ilie, 1977).
Miocenul a fost pus în evidenţă prin foraje de mare
adâncime, cu marne, calcare (I. Iordan, 1973), iar pliocenul
cu depuneri fluvio-lacustre, deoarece pliocenul în faza sa
levantină este format din marne, calcare lacustre şi argile.
Cea mai însemnată etapă rămâne cuaternarul când începe să
se definitiveze cadrul natural actual din zona de nord a
capitalei. Cuaternarul, ultima formaţiune geologică care
îmbracă neogenul, este constituită din pietrişuri, nisipuri şi
argile la bază peste care urmează alte strate în succesiune.
Mişcările tectonice cu deosebire cea valahă şi pasadenă, au
dus la definitivarea reliefului actual.
Luând în consideraţie diferite tipuri de sedimente,
elemente morfologice în cadrul perioadei cuaternare,
distingem mai multe faze de evoluţie cu particularităţi
distincte:
a) faza fluvială de depunere a stratelor de Frăteşti
(Ilie, 1977, Posea, 1984) depusă deasupra
levantinului, grosimea lor este de 15 – 20 m,
stratificare torenţială şi se află la adâncimi ce

19
 variază între 130 – 180 m, înclinate de la sud la
nord (Posea, 1984), formată din nisipuri micacee
depuse în orizonturi, pietrişuri, nisipuri şi două
orizonturi fine de argilă (Voiteşti, 1935) depuse
orizontal la 120 – 170 m (Coteţ o numeşte faza
Dunau, 1976);
b) faza lacustră de depunere a complexului marnos
(Ilie, 1977, Liteanu, 1952) ce atinge la Bucureşti
100 – 120 m şi atribuit pleistocenului mediu
(Posea, 1984) stratul repauzează peste stratele
Frăteşti şi se afundă pe direcţia sud (-100 – 120
m) către nord – 5 m la Periş unde are loc şi o
transgresiune neotectonică, colmatare a sistemului
lacustru;
c) faza pluvio-lacustră de depunere a nisipurilor de
Mostiştea (Ilie, 1977, Liteanu, 1952) repauzează
15 – 25 m depozite loessoide de la nord de
Ialomiţa unde au 8 – 10 m de vârstă Riss, depozite
aluvioproluviale şi fluvio-lacustre stratificate
torenţial şi deltaice lenticulare (Coteţ, 1976, pag.
9) care găseşte pietrişuri şi nisipuri;
d) faza de modelare integral subaeriană (Ilie,
1977) când se depun strate intermediare de argile,
argile nisipoase uneori cu aspect loessoidal,
groase de 5 – 10 m peste care repauzează
pietrişuri de Colentina (Coteţ, 1976, Posea, 1984)
formate din cuarţite, micaşisturi şi gnaise groase
de 10 – 20 m (Liteanu, 1952) puse în evidenţă pe
malul drept al Dâmboviţei (Vîlsan 1917), iar la
nord pietrişurile de Colentina amestecate cu
nisipuri de natură aluvio-proluvială de vârstă Riss-
Würmiană, etaj mediu al neopleistocenului (Coteţ,

20
 1963), după care se depun depozite loessoide
groase între 7 – 12 m.

În holocenul superior au avut loc mişcări de afundare

(Iordan, 1973) a câmpiei din zona Snagovului, ceea ce a dus
la o intensă acţiune de eroziune, transport şi acumulare în
zona Ialomiţei ce-şi are originea în lanţul carpatic şi se pare
că a avut iniţial alt curs mult mai la sud, mai întâi pe valea
Vlăsiei, apoi pe Coada Snagovului şi valea Sticlăriei
(Mihăilescu, 1925), cursuri părăsite succesiv şi care au lăsat
loc instalării unor limanuri fluviatile.
Depunerile în forma actuală în evoluţia văilor, au
grosime între 5 – 10 m, parţial loessoice, de origine eoliană
clasificate în depozite prăfoase (eoliene) şi luturi – lhemuri
sau depozite loessice fluvio-lacustre cu caracter acvatic
deluvial şi proluviale (P. Coteţ, 1976). Uneori praful loessoid
a ajuns pe suprafeţele lacustre mlăştinoase, nezvântate încă
(imediat după exodare) care devin lhemuri. Ele au intrat
imediat sub acţiunea factorilor subaerieni.
În privinţa importanţei economice găsim că depozitele
de marne, argile pot fi valorificate pentru fabricarea oalelor şi
a teracotei, a celor fluvio-lacustre – nisipuri şi pietrişuri – ca
materiale de construcţie, mai ales cele din bazinul Ialomiţei
sau din malul Cociocului.

1.2. Elemente litologice

Peste complexul de nisipuri şi pietrişuri de Mostiştea

în pleistocen, dar mai ales în holocen, au fost depuse depozite
leoessoide de grosimi variabile (G. Vîlsan, 1916, P. Coteţ,
1976), formând pachete groase între 5 – 10 m în zona
Ialomiţei.

21
 Aceste depozite nu au rămas intacte, ci au intrat sub
acţiunea factorilor subaerieni, care au modelat văile, dar şi
câmpurile prin tasări de tipuri crovuri.
Aceste depozite de origine eoliană (M. Drăghicescu,
1895) pot fi depozite primare sau secundare după ce au venit
în contact cu factorii de modelare.
Depozitele loessoide (fig. 2) au fost puse în evidenţă,
pe teritoriul comunei Periş, prin forajele de mică adâncime de
la Brătuleşti şi Vlăsia din care se poate desprinde că grosimea
pachetelor de strate scade către Ialomiţa şi creşte către sud,
către Bucureşti pe aliniamentul Ialomiţei; stratul de loess
depăşeşte 5 m grosime cu poziţie uşor înclinată, stratificaţia
este de culoare închisă cu o compoziţie neomogenă (Coteţ,
1976), ca şi prin lipsa de structuri tabulare cu un conţinut
mare de nisip şi argile (lehmuri argilo-nisipoase).

Fig. 2 Depozite loessoide în malul Ialomiţei

În lucrarea sa „Câmpia Română”, P. Coteţ clasifică

depozitele loessoide în luturi loessice sau lehmuri, găsind
pentru câmpia Vlăsiei, că este constituită din lehmuri cu
caracter acvatic complex; deluvial, proluvial şi lacustru,
rezultat al procesului de şiroire areală pe suprafeţe uşor

22
înclinate şi de contact, sau prin depuneri de praf eolian pe
suprafeţe lacustre-mlăştinoase nezvântate încă.
Loessul mai calcaros şi de culoare gălbuie conţinând
calcare de concreţiuni are sub el ape cu caracter sălciu.
Combinaţia între loess şi lehmuri este foarte strânsă, praful
eolian duce la un adaos de argilă şi nisip, formând luturi
loessice cu o textură fină.
Din punct de vedere litologic, covorul cuaternar de la
suprafaţă este format din lehmuri-luturi loessice, cu textură
fină pe întregul teritoriu, dar pe văi i se adaugă formaţiuni
aluvionare având compoziţie diferită.

1.3. Prezentarea unităţii de relief

Spaţiul dintre Ialomiţa la nord şi Dâmboviţa la sud,

este cunoscut în literatura geografică sub numele de Câmpia
Vlăsiei, o câmpie tabulară uşor înclinată şi ondulată de la
nord-vest către sud-est (Vîlsan, 1910).
În latura nordică, Vlăsia este traversată de la vest
către est de către un mic defileu loessic (Coteţ, 1976), în care
are loc o deversare a Ialomiţei în depresiuni clasto-carstice.
Tot astfel pătrunde în pleistocen sau în holocen
Dâmboviţa, în latura sudică.
Câmpia Vlăsiei s-a format prin umplerea cu material
aluvionar adus de râuri ce îşi au obârşia în Carpaţi în perioada
cuaternară; fie cu sedimente fluvio-lacustre, fie sub formă de
conuri piemontane deltaice, socotite astfel câmpie de
interferenţă geomorfologică (Posea, 1984). Cumulează
caracterele tipurilor vecine de câmpie de subsidenţă spre zona
centrală şi tranzitorii spre margine.
Litologic şi tectonic câmpia Vlăsiei reprezintă o
continuare a regiunilor piemontane unde şi loessul are
grosimi mari.

23
 Analiza forajelor de mică adâncime de pe teritoriul
comunei Periş, cum sunt cele de la Brătuleşti şi Vlăsia, indică
de fapt depozite loessoide care au către nord grosimi relativ
mici (5 – 10 m), crescând către sud şi ajungând la Băneasa la
20 m (Coteţ, 1976).
Acţiunea factorilor subaerieni asupra constituţiei
geologice, a imprimat o modelare diferită asupra reliefului
dând naştere formelor actuale, iar la scară redusă,
microformelor. Manifestările de modelare au avut loc, pe
aluviuni în albia majoră a râurilor şi pe depozite loessoide pe
câmpuri, ducând la colmatarea văilor, tasări, procese de
sufoziune şi formarea crovurilor pe interfluvii.
Despre Câmpia Vlăsiei, I. Iordan (1973), găseşte că
este o câmpie de subsidenţă de sedimentare sau de divagare
având un relief monoton cu văi înguste şi câmpuri largi
presărate cu numeroase crovuri. Autorul observă că
zăcămintele de hidrocarburi aflate la Periş confirmă
caracterul de falsă câmpie tectonică.
Ca unitate geomorfologică, Câmpia Vlăsiei a fost
studiată de numeroşi autori: G. Vîlsan (1910), V. Mihăilescu
(1924), P. Coteţ (1963), Ion D. Ilie (1977), I. Iordan (1973) şi
mulţi alţii, care consideră că Vlăsia, după particularităţile
morfologice şi litologice se poate distinge în: Vlăsia de nord
(Mihăilescu, 1924), denumită şi Câmpia Snagovului (Coteţ,
1963) şi Vlăsia de sud sau Câmpia Colentinei şi Câmpia
Câlnăului (Iordan, 1973) reunite sub numele de Câmpia
Bucureştilor sau Câmpia Bucureşteană, individualităţi
distincte după particularităţi constitutive şi geomorfologice.
Teritoriul comunei Periş se află în vestul câmpiei
Snagovului şi are ca ax Coada Snagovului, cu limite între
valea Ialomiţei la nord şi Vlăsia în sud, o zonă mai umedă, de
subsidenţă, înconjurată cu limanuri fluviatile cu aspect
mlăştinos şi un microclimat aparte.

24
 1.4. Analiza reliefului
1.4.1. Elemente de morfometrie

Altitudinea medie la care se află comuna Periş faţă de

nivelul Mării Negre este 107,5 m. Altitudinea maximă
întâlnită pe teritoriu este în sud-vestul satului Buriaş, 118 m,
iar minima 99 m pe valea Pescarului, pe câmpul Brătuleşti
(fig. 3).

Fig. 3 Hipsometria pe teritoriul comunei

O analiză a hipsometriei teritoriului, arată că Ialomiţa

se menţine pe ambele maluri la altitudinea de 110 m, curbele
nivel mergând paralel cu malurile până la ruptura de pantă de

25
pe malul drept, valea Şchioapei, de unde porneşte curba
altimetrică de 115 m întâlnită pe câmpul Băltenilor şi la
obârşia văii Sticlăriei până către sud-vestul Perişului. Pe
câmpul Brătuleşti altitudinea se menţine între 100 şi 110 m
constituind trepte: 115 m în vest, 110 m în centru şi scade
către est la 100 m, înregistrând rupturi de pantă pe valea
Tutucioaei şi valea Pescarului pe malul stâng al cozii
Snagovului.
Câmpul Cocioc-Vlăsia aflat în sud, se află la
altitudinea de 110 m, curba de nivel are formă aproape
circulară, înconjurând întregul câmp şi marcând
microdepresiunile din est.
Energia de relief înregistreaza valori maxime de 25 m
pe văi (valea Snagovului) și sub 5 metri pe câmpuri(anexe-
planșa 1)
Înclinarea generală nord-vest sud-est este foarte slabă,
1-3º. Ţinând cont de particularităţile morfologice şi
morfometrice, evidenţiază că această înclinare dă direcţia de
scurgere a râurilor, inclusiv a Ialomiţei, râuri puternic
meandrate. Valori ale pantei de peste 12˚ se întâlnesc în
dreptul malurilor înalte ale văilor principale (anexe-planșa 2).
Fragmentarea reliefului este slabă şi înregistrează
valori scăzute, cuprinsă în medie între 1,01-3 km2.
Procesele morfoclimatice se desfăşoară mai lent mai
ales pe câmpuri. Antropizarea câmpurilor a accelerat, mai
ales în ultimele 2-3 secole procesele morfodinamice, prin
schimbările ce s-au petrecut în modificările reţelei
hidrografice, a microclimatului şi a covorului vegetal.
Folosirea ca material de construcţie a marnelor, argile,
nisipuri şi pietrişuri din malurile văilor sau din albia acestora
au dus la modificarea microreliefului natural creat de ape, au
determinat declanşarea de pornituri, schimbând înfăţişarea
locurilor (fig. 4,5).

26
 Fig. 4 Intervenţie antropică în malul pârâului Snagov

Fig. 5 Exploatarea argilei şi nisipurilor

O analiză atentă a hărţii densităţii fragmentării

reliefului arată pentru zona Ialomiţei valori cuprinse între 1,1
și 3 km/km2.
Câmpul Băltenilor-Ciogîia rămâne puţin fragmentat,
în jurul valorii de 0,01 şi 0,04 km/km2, fragmentarea de 0,40
rămânând în latura estică.
Valea Sticlăriei şi lacul Bălteni cu numeroasele sale
vâlcele (văiugi) are o densitate a fragmentării între 0,13 în
vest, către obârşia văii Sticlăriei şi 3 km/km2 la confluenţa
lacului Bălteni cu valea Vardianca, văi ce înconjoară vatra
satului Bălteni.

27
 Câmpul Brătuleşti, situat altimetric mai jos cu
aproape 10 m decât zona înconjurătoare, are o fragmentare
redusă: 0-0,13 km/ km2, mai pronunţată în est prin numeroase
văiugi şi crovuri.
Valea Coada Snagovului cu lunca ei cuprinsă între
150 – 200 m, cunoaşte o fragmentare mai accentuată decât
valea Sticlăriei din nord şi valea Vlăsiei din sud. Valorile
oscilează între 0,13-2,88 km/km2, peste 3 km/km2 la
confluențe (fig. 6).

Fig. 6 Harta densității fragmentării

28
 Câmpul Cocioc-Vlăsia are o fragmentare aproape
nulă în vest, unde este 0, se menţine pe majoritatea
suprafeţelor o uşoară creştere în centrul câmpului, fără a
depăşi 0,88 km/km2 , ca mai apoi în est să atingă din nou
valoarea 0.
Valea Vlăsiei are o densitate redusă a fragmentării,
valorile nu depăşesc 0,13 în vest şi 1,82 km/km2 în est.
Valorile ce nu depăşesc 3 km/km2 arată o fragmentare
moderată, una din explicaţii ar fi faptul ca vreme de secole
întreaga zonă a fost acoperită cu păduri care au împiedicat
procesele geomorfologice provocate de factori subaerieni.
Adâncimea fragmentării este de 0-5 m în părţile
centrale ale câmpurilor; 5-10 m în lungul văilor, iar pe valea
Ialomiţei ating valori de 10-15 m.
La zi pe văi apar loessurile groase de 4-10 m, sub care
se găsesc straturi de nisipuri de Mostiştea şi complexul
marnos. Pânza de apă freatică se află între 1-10 m cu oscilaţii
sezoniere în funcţie de anotimp.

1.4.3. Văile

Văile sunt trepte de eroziune cu dezvoltare locală,

atribuite de P. Coteţ (1976) pseudo-teraselor în evantai.
Se dezvoltă îndeosebi comparate cu terasele
poligenetice (policiclice de meandre) cum sunt cele de pe
valea Snagovului.
După obârşie, le putem clasifica în:
 văi cu originea izvoarelor în Carpaţi
(Ialomiţa);
 văi cu izvorul în câmpie (tip Mostiştea- Coteţ,
1976), cum este cazul celorlalte văi de pe
teritoriul comunei Periş.

29
 1.4.3.1.Valea Ialomiţei

Constituie limita nordică. Este modelată în depozite

loessoide, ce lasă loc unei lunci variabile ce nu depăşeşte în
zona Buriaş-piscul Hereasca 150-200 m, în aval ajungând la
2,5 km. Malurile sunt asimetrice, asimetria aparţinând
malului stâng mult mai jos şi mai prelung.
Albia minoră a Ialomiţei în această zonă, are aspectul
unui canal cu malul de 2-6 m, modelat în albie cu praguri de
nisip şi ostroave mici. Cursul are direcţie vest-est şi este
meandrat. În zona Ologeni – Buriaş, vâlcelele din dreapta văii
sunt barate de aluviunile aduse de Ialomiţa, închizând gurile
văilor de pe câmpurile de la sud de aceasta.
Terasele sunt abia schiţate, sunt terase locale (terase
în retragere) şi pot fi observate fragmentar la nivel de 3 m
(T1) şi 6 m (T2), uşor acoperite cu aluviuni fine de nisip la
bază şi strate de buşteni fosili (fig. 7), interfluviul fiind situat
în sectoarele cu terase la aproximativ 14 m de talveg.
Prin barările de dreapta, Ialomiţa alunecă spre nord în
câmpia subsidentă a Gherghiţei (Mihăilescu, 1924).
Panta este destul de redusă (1,2-1,3‰) ceea ce explică
scurgerea lentă, cu evidențierea variațiilor de nivel prin
terasete de abraziune şi depuneri substanţiale de aluviuni
marginale (fig. 8). Adâncimea văii nu depăşeşte 20-30 m.

Fig. 7 Bușteni fosili Fig. 8 Terasete de abraziune

30
 Microrelieful albiei minore a Ialomiţei cuprinde
meandre, belciuge, grinduri şi urme de albii părăsite, popine
şi scobituri ca intrânduri pe sub malul drept, distruse parţial
sau total în timpul viiturilor (fig. 9).

Fig. 9 Surpări în malul drept al Ialomiţei

1.4.3.2.Valea Sticlăriei – Bălteni

Îşi are obârşia în nordul satului Ciocănari, comuna

Niculeşti, judeţul Dâmboviţa unde valea are direcţia nord-
sud. Pe teritoriul comunei Periș curge pe direcția vest-est, pe
o vale bine conturată, până în apropierea căii ferate.
După intrarea în pădure, formează un lac (fig. 10).

Fig. 10 Lacul Bălteni

31
 În zona denumită Podul Călugărului, are aspect
mlăştinos, iar valea se lărgeşte, transformându-se într-un
liman fluviatil cunoscut sub numele de Lacul Bălteni –
Scrovişte, lung de aproape 4 km.

1.4.3.3.Valea Snagovului

Îşi are obârşia la vest de comuna Butimanu, judeţul

Dâmboviţa prin trei pâraie: Ceairul, Ceauşul şi Luciul.
Valea Ceauşului în nord Sterianu – Butimanu
formează un complex lacustru antropic pentru nevoi
piscicole.
Intrarea pe teritoriul comunei Periş se face la nord-
vest de satul vechi Periş, cu maluri asimetrice, bine conturate,
cu o luncă ce nu depăşeşte 200 m, înainte de podul căii ferate
cursul a fost barat, constituind o acumulare ce a umplut
întreaga luncă până la nivelul şoselei. Peste calea ferată valea
capătă o uşoară schimbare de direcţie către nord-est, lunca
fiind acoperită cu două acumulări acvatice până la valea
Seacă.
Între valea Seacă şi Bulboacă cursul a fost regularizat
în luncă rămânând forme de relief de modelare şi acumulare:
curs părăsit, meandre, mici ostroave, dar şi mici văi ce mai
drenează izvoarele de la baza teraselor distruse, sau pseudo-
terase (Coteţ, 1976) la nivel de 4-6 m şi resturi la 8-12 m
(Ilie, 1977).
Urmează o vale largă, la peste 1,5 km, cursul capătă
aspect mlăştinos şi formează lacul Cocioc pe o lungime de
2,5 km către est.

32
 1.4.3.4.Valea Vlăsiei

Are obârşia lângă pădurea Ghiocel, la sud de comuna

Niculeşti, judeţul Dâmboviţa la 120 m altitudine, din patru
izvoare. Cursul este vest-est, meandrat (fig. 11), în unele
locuri regularizat, cu o luncă îngustă de 50-100 m, alimentat
de izvoare locale, cu maluri asimetrice (cel stâng este
prelung).

Fig. 11 Cursul meandrat al Vlăsiei

1.5. Câmpurile

Au o înclinaţie de la vest către est (1,3‰) şi o alta

secundară nord-sud (0,7-0,8‰) abia sesizabilă, ce explică
orientarea sub formă de arc a văilor de la jumătatea
câmpurilor. Interfluviile sau câmpurile, au suprafeţe
însemnate şi prezintă caracteristici deosebite, fiecare
constituind o individualitate monostructurală.

1.5.1. Câmpul Bălteni

Numit de Grigore Posea (1984), Câmpul Ciogâia,

după pădurea ce-l ocupă aproape jumătate, este situat în
nordul comunei între valea Ialomiţei şi valea Sticlăriei-

33
Bălteni la sud. Altitudinal se menţine pe curba de nivel de
115 m şi este mai extins în vest, la sud de Buriaş, se
îngustează pe măsură ce se desfăşoară către est.
Înclinarea este perceptibilă datorită faptului că este
acoperit de pădure, fapt ce a făcut ca şi procesele
geomorfologice să fie încetinite. Sunt prezente câteva crovuri
fără importanţă şi câteva văioage din care valea Podişorului
este cea mai însemnată (fig. 12).

Fig. 12 Câmpul Bălteni (Ciogâia)

1.5.2. Câmpul Brătuleşti

Este aflat între valea Sticlăriei – lacul Bălteni şi valea

Snagovului. Are formă poligonală, lung de 4 km şi lat de 2,5-
3 km, lăţimea se reduce pe măsura desfăşurării către est şi
acoperirii în această parte cu pădure (pădurea Radu Vodă).
Altitudinea joasă, aproximativ 100 m, aproape neted a
dat naştere unor tasări în loess, de sufoziune, formând crovuri
ce acoperă aproximativ 58% din întreaga sa suprafaţă.
Impunând lucrări deosebite de nivelare si reafânare, câmpul
va putea deveni prin ridicarea valorii fertilităţii, o zonă
productivă (fig.13).

34
 Fig. 13 Câmpul Brătuleşti

1.5.3. Câmpul Cocioc

Numit şi al Vlăsiei (Posea, 1984), este situat în sudul

comunei şi se întinde pe o lungime de 6 km de la vest la est şi
o lăţime de peste 5 km sud-nord, între calea ferată şi hotarul
comunei Snagov. Are forma unui poligon neregulat. Media
altitudinală este de 100 m.
Câmpul este presărat, mai ales în est, cu numeroase
crovuri, de unde şi aspectul de uşoară vălurire datorată
îngemănării văilor pe direcţia vântului dominant şi a scurgerii
pârâului Snagov (fig 14).

Fig. 14 Câmpul Cocioc (Brazii Mici)

35
 1.6. Relieful dezvoltat pe loess
1.6.1. Crovurile

Câmpurile dintre valea Ialomiţei şi valea Vlăsiei sunt

presărate cu numeroase crovuri, sau cum li se mai spune prin
partea locului lacuri. Acestea sunt rezultatul tasării şi
eroziunii pe depozite orizontale sau uşor înclinate, ceea ce a
permis stagnarea apelor din ploi sau din topirea zăpezilor,
sporind local cantitatea de apă infiltrată, dizolvând particulele
de sol şi ca urmare compresiunea şi tasarea loessului (fig.
15).

Fig. 15 Crovuri pe câmpul Cocioc şi Ciogâia

Semnalate de numeroşi cercetători: George Vîlsan

(1910) care le consideră „uşoare depresiuni ale câmpiei” cu
diametrul de la câteva zeci de metri la 2-5 km cu adâncimea
de 2-3 m, rar 5-7 m, ce se transformă primăvara în ochiuri de
apă; G. M. Murgoci (1908); Pake Protopopescu (1916) care
consideră crovurile de origine eoliană; Tiberiu Moraru
(1945); M. Grigore (1970); Tiberiu Naum (1970) şi Petre
Coteţ (1956) care găseşte că orice crov trece prin mai multe
faze de evoluţie sub acţiunea factorilor subaerieni:
 faza iniţială (de formă rotundă sau alungită);
 faza de conjugare şi tasare (endoreică);
 faza de drenare extensivă (exoreică);
 faza de lac (mlăştinoasă).

36
 Aprofundând lucrurile, crovurile sunt concavităţi
primare ce au permis acumularea apei din precipitaţii,
condiţia fiind ca sub el orizontul calcaros de loess să
lipsească, să aibă umiditate accentuată mai ales primăvara.
În comuna Periş crovurile ocupă aproximativ 184 ha,
o suprafaţă însemnată, cu producţii slabe şi care cer lucrări
agrotehnice de îmbunătăţiri funciare deosebite, reafânări şi
nivelări, deşi în forma iniţială se luase doar simpla măsură de
evacuare a excesului de apă, prin deschiderea de canale către
văile mai importante.
Analizând forma şi dimensiunile crovurilor de pe
câmpurile comunei Periş, reţinem că ele au depăşit faza de
îngemănare, deja sunt într-un stadiu de formare a vâlcelelor.
Situat pe câmpul Cociocului între valea Snagovului şi
valea Vlăsiei, crovul numit Lacul lui Gheorghe, este de fapt
un complex ce reuneşte lacul lui Gheorghe, Dumitrică,
Canciul şi Tufa Deasă, trecându-se dintr-unul într-altul şi se
„varsă” pe dreapta Cozii Snagovului-valea Călinului.
Iniţial, în fiecare punct au existat două sau trei crovuri
mai mici care s-au îngemănat prin tasare. Situate pe direcţia
vântului dominant-Crivăţul la N, N-EP a intervenit eroziunea
eoliană prin deflaţie, mai ales după arătură când pământul a
fost mai afânat. Şi cum lacul lui Gheorghe s-a aflat pe buza
câmpului, s-a schiţat un rudiment de vale, valea Călinului,
desăvârşită apoi de scurgerea apelor din precipitaţii, panta s-a
accentuat transformându-se în vâlcea (Vîlsan, 1916).
O situaţie asemănătoare este şi valea Cărbunarului,
care are direcţia N.; N.E şi colectează toate crovurile din
partea de est a câmpului Cociocului pe o lungime de câţiva
km.
Crovurile sunt puţin adânci (0,30-0,50 m), puţin
sesizabile şi sunt de o parte şi de alta a unei vâlcele cu panta
de 1-2º către nord-est.

37
 Sub acest aspect însă, nu putem explica apariţia a
două văi pe stânga Cozii Snagovului: valea Tutucioii şi valea
Pescarului.
Aici fenomenul este invers, terenul fiind într-o pantă
oarecare, a dat posibilitatea ca apele colectate mai sus, pe
câmp să dreneze, pornindu-se la vale de înrămurare, acţiunea
fiind de la vale către câmp pe interfluviu (M. Grigore şi Tr.
Naum, 1974), înaintarea prin captare este conform orientării
crovurilor de pe câmpul Brătuleştilor.

2. Clima
2.1. Factorii genetici ai climei

Elementele meteorologice de bază, temperatura,

vânturile, umiditatea atmosferică, sunt generate de o serie de
factori care pot fi grupaţi în:
- factori radiativi;
- factori dinamici;
- factori fizico-geografici.

Comuna Periş, prin poziţia sa geografică, în centrul

Câmpiei Române, în zona de şes, la o altitudine cuprinsă între
100 – 118 m, pe un relief puţin fragmentat, cu un grad de
acoperire a solului cu vegetaţie (60 – 70 %), cu suprafeţe
acvatice (râuri, lacuri, zone mlăştinoase), se află într-o zonă
climatică temperat continentală.
Suprafaţa sa este supusă circulaţiei generale a
atmosferei ce acţionează în Câmpia Română, între minima
barică şi maxima barică aflată în sud-vestul continentului.

38
 2.2. Factorii radiativi

Pământul primeşte de la soare o însemnată cantitate

de energie sub formă de lumină şi căldură, numită constantă
solară.
Străbătând atmosfera, o parte din energia primită este
absorbită de elementele componente al acesteia, reducând
atât din cantitatea de energie termică, cât şi luminoasă.
Astfel, dioxidul de carbon reţine o mare cantitate de energie
solară, straturile sale inferioare au cu 1 - 2ºC mai puţin acolo
unde poluarea, datorită activităţii industriale este mai
accentuată.
Bilanţul radiativ al suprafeţei pământului reprezintă
diferenţa dintre radiaţia primită şi cea consumată. Radiaţia
primită se reflectă la suprafaţa pământului în mod diferit,
după covorul care-l acoperă: zăpadă (iarna), suprafeţe
acvatice, păduri, culturi agricole, aşezări umane, textura şi
structura solului, pe care-l loveşte.
Bilanţul radiativ anual, pentru zona centrală a
Câmpiei Române în care se află şi comuna Periş, este între
120 kcal/cm2 pe an (I. Iordan, 1973), la 125 kcal/cm2 pe an
(după datele furnizate de Staţia meteorologică Bucureşti –
Filaret şi cuprinse în Atlasul Climatologic al României).
Acesta variază în funcţie de anotimp şi de gradul de acoperire
a cerului.
Valori scăzute ale bilanţului radiativ se înregistrează
în ianuarie (3,05), februarie (5,65), noiembrie (3,80),
decembrie (3,0), iar cele mai mari valori în iunie, iulie şi
august între 16,02 - 18,33 kcal/cm2 pe an (Posea, 1984).
Distribuţia anuală a bilanţului radiativ se datorează
poziţiei geografice pe care o are zona şi faptului că această
parte este acoperită în cea mai mare parte de un covor
vegetal.

39
 2.3. Factorii dinamici

Factorii dinamici influenţează considerabil

fenomenele meteorologice, având tendinţa de a transforma
caracteristicile acesteia.
Cel mai însemnat factor dinamic în constituie
circulaţia maselor de aer, ce creează diferenţe între diverse
arii de minimă şi maximă barică.
Zona studiată se înscrie în contextul circulaţiei
generale a Câmpiei Române, a circulaţiei maselor de aer cald,
tropical, mediteranean şi nord-african şi mase de aer rece
arctic sau polar de origine continentală. Aceasta explică şi
direcţia dominantă a vânturilor; nord - nord-est şi sud-vest
peste teritoriul comunei Periş.
Dinamica generală a atmosferei pentru această zonă,
arată 60,3% a circulaţiei maselor de aer din sectorul estic şi
15,3% a maselor de origine tropicală (O. Bogdan, 1980),
formând ceea ce Emm. de Martone denumea „climat
danubian” sau cel numit de S. Mehedinţi mai târziu „climat
getic”.

2.4. Principalele elemente climatice

2.4.1. Temperatura aerului

Tipul climatic al comunei Periş şi al zonei

înconjurătoare este dat de poziţia geografică centrală în
cadrul Câmpiei Române, ca şi de unele trăsături specifice
locale, care creează influenţe în distribuţia căldurii, în
evaporaţie şi evaporo-transpiraţie.
Tendinţa de modificare a regimului termic este
rezultatul conjugat al bilanţului radiativ şi a circulaţiei
maselor de aer, ceea ce duce la variaţii neperiodice ale mediei
anuale calculată pe deceniul 1977-1987. Media anuală este de

40
9,9ºC la staţia Tâncăbeşti (6 km est de comuna Periş, valoare
înregistrată în perioada anilor ’80, când funcţiona aici o staţie
meteo), la 10,2ºC la staţia Băneasa (tab. 1).
Date publicate, reţin atenţia prin variaţia medie anuale
de 13,1ºC (1963), 12,5ºC (1972), 12,9ºC (1984) şi valori
coborâte ale acesteia: 8,9ºC (1981), 9,2ºC (1982) - după
Grigore Posea (1984).
Distribuţia anuală a temperaturii medii arată valori
negative pentru lunile ianuarie, februarie şi decembrie şi
valori pozitive în celelalte luni ale anului (tab. 2).

Iarna. Luna cea mai rece, ianuarie, are temperaturi

medii negative (-3,-2ºC) iar în decembrie se înregistrează o
medie de 0,-1ºC. Variaţiile zilnice ajungând la diferenţe de -
10ºC, -20ºC.
Astfel, în perioada 1940-1980, ianuarie a înregistrat
valori sub -3, -4ºC în anii 1942, 1947, 1965, 1972, 1981,
1983 (Posea, 1984) şi valori pozitive în anii 1948, 1980,
1987, 2006, 2007. Diferenţe se înregistrează şi între zona
acoperită din nordul comunei şi câmpul deschis din sud de
cel puţin 2-4ºC.
Frecvenţa zilelor cu temperaturi coborâte este
cuprinsă între 14 – 20 zile anual, iar numărul zilelor cu îngheţ
la sol pe parcursul iernii este de 110-120 zile (I. Iordan,
1973), al nopţilor geroase 21-24 zile.
Extremele negative înregistrate în zonă este de -35ºC
înregistrată la Snagov la 25 ianuarie 1942 şi la Băneasa -
32ºC, amplitudinea în timpul rece este de 70,3ºC la staţia
Băneasa şi 71,6ºC la staţia Ţigăneşti (tab. 3)

41
 Tabelul 1 Temperaturi medii anuale pe perioada 1970-1980
(după O. Bogdan-1980)

Luna
Media
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
anuală
Staţia
Băneasa -3,1 -1,0 -4,5 10,0 16,4 20,2 27,1 21,9 17,0 11,3 5,2 -0,2 10,2ºC

42
Tâncăbeşti -3,4 -1,3 4,2 10,0 15,6 19,3 21,3 20,8 16,3 10,7 4,7 -0,0 9,9ºC

Ţigăneşti -3,3 -1,2 4,3 11,0 19,3 13,3 21,0 21,6 16,8 11,1 5,0 -0,1 10,0ºC
 Tabelul 2 Temperaturi maxime absolute ale aerului
după Atlasul Climatologic (O. Bogdan – 1984 şi G. Posea - 1984)

Luna
Ampli-
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Data
tudinea
Staţia

43
20/08
Băneasa 16,8 29,0 29,6 36,9 36,6 39,6 41,1 38,6 33,8 24,7 18,4 15,5 41,2
1945
19-20/09
Tâncăbeşti 15,4 21,0 26,6 30,2 36,8 35,0 40,0 40,2 39,0 35,0 23,0 18,7 40,2
1945
 Tabelul 3 Temperaturi minime absolute ale aerului
după Atlasul Climatologic (O. Bogdan –1984 şi G. Posea - 1984)

Luna
Minima Ampli-
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Data
absolută tudinea
Staţia

44
13/01
Băneasa -32,1 -26,2 -18,8 -4,1 0,5 4,5 7,9 6,5 -1,1 -5,9 -14,2 -22,6 -32,2 73,3ºC
1942
06/02
Ţigăneşti -28,5 -31,6 -21,4 -6 -1,1 4,5 6,4 4,0 -2,2 -7,8 -16,9 -22,6 -31,6 -71,6ºC
1954
 Primăverile sunt în general scurte, trecerea de la iarnă
la primăvară este uneori nesesizabilă, cu variaţii între 0ºC -
7ºC (martie şi aprilie). Temperaturile lunare variază între 4 –
5ºC şi 11ºC în aprilie. Cantitatea de precipitaţii depăşeşte de
multe ori 130mm/m2.
Verile sunt călduroase, se înregistrează frecvent zile
cu temperaturi tropicale de peste 20-25ºC, uneori zile în şir
temperatura nu scade sub 38,5ºC.
Fenomenul de secetă este prezent în mai toţi anii cu
perioade cuprinse între 25-30 zile, până la 90 de zile, cu un
deficit al apei în sol, mergând până la 200 mm/m2.
Pe teritoriul comunei Periş, anii cei mai secetoşi au
fost: 1945, 1946, 1948, 1950, 1962, 1963, 1972, 1975, 1980,
1983, 1986, 1995, 1999, 2000.
Temperatura medie a lunii celei mai calde, iulie,
înregistrează 27ºC la staţia Băneasa, 21ºC la Tâncăbeşti şi
Snagov, iar temperatura maximă absolută a aceleiaşi luni:
41,4ºC în aer, la 20 august 1945.
Anual se înregistrează între 105-108 zile de vară cu
34-40 zile tropicale şi 0,5-2,5 nopţi tropicale.
Toamnele sunt lungi, secetoase, seceta prelungindu-se
uneori până în octombrie, creând în sol un însemnat deficit de
apă, ce nu întotdeauna este acoperit cu precipitaţiile de iarnă.
Zilele sunt călduroase cu temperaturi pozitive ziua, iar
noaptea şi dimineaţa cu temperaturi negative şi manifestări
meteo de brumă şi îngheţ la sol. Amplitudinea diurnă
oscilează între 10-18ºC.
Regimul termic al comunei şi zonei învecinate
creează cadrul favorabil dezvoltării culturilor agricole, a
vegetaţiei naturale ierboase şi forestiere.

45
 2.4.2. Temperatura solului

Analiza hărţilor din Atlasul Climatologic al R.S.R.,

arată pentru spaţiul dintre oraşul Bucureşti la sud şi Ialomiţa
la nord, o medie anuală a temperaturii la suprafaţa solului de
12,8 C (la staţia Băneasa) şi 12,1 C (la staţia Ţigăneşti) 1985.
Temperatura solului este direct influenţată de fluxul
de energie, caracteristicile fizico-chimice ale solului: textură,
structură şi microrelieful local.
În adâncime, temperatura solului, este influenţată de
cantitatea de apă din sol, structura granulometrică a solului,
compuşii săi de bază care transmit deficitar temperatura.
Regimul de îngheţ
Cel mai timpuriu îngheţ, în urma studiilor efectuate
pentru această zonă de P. Coteţ (1973), I. Iordan (1973), G.
Posea (1984) şi mulţi alţii, în perioada 1973-2003, a fost
înregistrată ca dată extremă toamna, la 21 septembrie (staţia
Tâncabeşti) ca cel mai devreme îngheţ la sol (în mod
obişnuit nu depăşeşte 8 octombrie). Cât priveşte cel mai
târziu îngheţ (ca dată extremă) s-a înregistrat la 25 mai la
Snagov şi la 6 aprilie la Tâncăbeşti.

2.4.3. Umezeala aerului

Umiditatea relativă şi absolută, este în strânsă relaţie

cu regimul termic, suprafeţele acvatice, circulaţia generală a
maselor de aer.
Pentru zona comunei Periş (42% din suprafaţa sa este
acoperită cu păduri şi suprafeţe acvatice) se înregistrează în
iulie pierderi de apă in atmosferă de 143 mm/m2 (Iordan
1973).

46
 2.4.4. Nebulozitatea

În cursul unui an, se înregistrează un maxim în

decembrie şi un minim în august. Mediile orare arată o
nebulozitate ridicată mai mult ziua decât noaptea şi mai mare
în timpul iernii decât vara. Anual se înregistrează 100-130
zile cu cer acoperit, 120-130 cu cer noros şi între 100-130
zile cu cer senin.

2.4.5. Durata de strălucire a soarelui

Depinde în mare măsură de circulaţia generală a

maselor de aer. Din observaţiile făcute la staţia Băneasa,
durata de strălucire a soarelui este cuprinsă între 2000-2500
ore anual. Legată direct de nebulozitate, durata de strălucire a
soarelui este mai mare în aprilie, mai şi iunie şi mai scăzută
în decembrie şi ianuarie.

2.4.6. Precipitaţiile atmosferice

Repartiţia teritorială este extrem de variată, latura

nordică a comunei Periş primind mai multe precipitaţii decât
sudul. După datele oferite de stația Băneasa, cantitatea medie
anuală de precipitaţii 538,9 mm/m2, Periş 648,2 mm/m2,
Tâncăbeşti 671,8 mm/m2, confirmă această supoziţie.
Luna cea mai ploioasă pentru această zonă este iunie
92 mm (Băneasa), iar cu cele mai puţine precipitaţii
atmosferice, februarie, când valoarea pluviometrică nu a
depăşit 27,3 mm (Băneasa). Sunt însă ani când au fost
înregistrate valori pluviometrice (1974, 1983, 2005) de 200
litri/m2 şi perioade de secetă de 63 de zile (1983), cu
precipitaţii de 0,0 mm/m2.

47
 În zonă s-au înregistrat ploi cu caracter torenţial 35-40
2
litri/ m /oră, adesea însoţite de grindină şi fenomene electrice
şi acustice.
Stratul de zăpadă. Existenţa sa depinde de circulaţia
maselor de aer arctic, de unele condiţii locale: câmp deschis
sau suprafeţe adăpostite. Persistenţa sa este înscrisă de la 1-2
zile până la 30-40 zile pe an.
Grosimea stratului de zăpadă este variabilă, în funcţie
de lună de la o iarnă la alta. În ultimii 5 ani pe teritoriu s-a
înregistrat un strat de zăpadă între 0,02 -58,9 cm. Iernile sunt
blânde, sărace în precipitaţii, ninsorile fiind prezente
începând cu luna ianuarie.

2.4.7. Regimul eolian

Este în strânsă legătură cu circulaţia maselor de aer

tropical şi arctic aflate în Câmpia Română. O analiză a
hărţilor din Atlasul Climatologic al R.S.R., arată dominanţa
vânturilor de nord, nord-est, 22,4% (Băneasa) mult mai
frecvent iarna, aducând geruri uscate şi cele din sud-vest
14,7% (Băneasa), mai mult primăvara şi toamna, aducând aer
tropical umed, dar şi ierni cu precipitaţii sporite.
Vânturile din zona nordică a Câmpiei Vlasiei sunt
atenuate datorită pădurilor, luncilor înguste, văilor şi
aşezărilor dese, înregistrând intensităţi reduse. Astfel,
vânturile de nord şi de nord-est nu depăşesc 3,2-3,5 m/s, iar
cele din sud-vest 1,8-2,7 m/s.
Viteza medie anuală înregistrează 2,0 m/s, cu oscilaţii
pe parcursul unui an de la 1,1 m/s în iulie la 2,1 m/s în
martie-aprilie. Din statistici aflăm că aceste valori au fost
depăşite: 4,7m/s în noiembrie 1897, februarie-martie 1962 şi
valori sub 0,6m/s în iulie şi septembrie 1950 (Bogdan 1980).

48
 2.4.8. Intensitatea vântului

Sunt înregistrate zile cu calm 15,3% din numărul

zilelor anului, cele mai frecvente calme fiind în septembrie
21%, august 20%, iulie 18,6%, valori scăzute în aprilie 9,6%,
dar şi zile cu vânt tare şi foarte tare.
Pentru zona de nord a judeţului Ilfov, vânt tare se
înregistrează în lunile de primăvară: martie, aprilie, mai şi
toamnă: septembrie-octombrie, în total 77,2 zile cu vânt tare
între 11-16m/s. Se mai înregistrează şi vânturi foarte tari cu
peste 16m/s mai ales în aprilie, august şi septembrie.

2.4.9. Alte fenomene atmosferice

Pe lângă fenomenele atmosferice de bază, apar şi

fenomene secundare cu implicaţii în cadrul general climatic:
a. Grindina - Fenomenul se înregistrează rar, de
două-trei ori pe an cu intensitate diferită. Boabele
de grindină au dimensiuni variabile şi forme din
cele mai neaşteptate: de la bobul rotund ca cel de
mazăre, la mărimea unui ou de porumbel,
colţuros. Fenomenul a înregistrat mari pagube în
1951, 1957, 1962, 1968, 1978, 1981, 1988, 1995,
ani în care suprafeţe mari de culturi agricole au
fost distruse.
b. Ceaţa - Se datoreşte plutirii în aer a picăturilor de
apă foarte fine. Se înregistrează frecvent toamna,
80% din totalul zilelor cu ceaţă şi primăvara 20%.
În funcţie de topoclimat, observăm în zona
nordică a pădurii un număr de zile cu ceaţă mai
redus decât cel de pe văile râurilor, unde apare
frecvent ceaţa de convecţie datorată încălzirii
diferite a suprafeţei acvatice şi a uscatului.

49
 c. Poleiul - Fenomenul este rar, cel mult de 2-3 ori
pe an, mai ales primăvara, când mase de aer cald
invadează lacurile, determină ploi, peste care
năvălesc mase de aer rece producând îngheţul.
d. Bruma - Fenomen meteorologic specific
primăverii şi toamnei, corespunde în general cu
îngheţul la sol. Din totalul zilelor cu brumă, 60%
sunt toamna, primăverilor revenind 40%.
e. Chiciura şi promoroaca - Semnalate iarna, sunt
provocate de un amestec de mase de aer cald şi
rece, ce produce condens sub formă de ace fine. În
ultimii ani fenomenul este tot mai rar.
f. Roua - Frecventă în zilele de primăvară şi de vară,
fără vânt, reprezintă fenomenul de condensare a
vaporilor de apă în procesul evapotranspiraţiei
nocturne. Suplineşte lipsa de apă din perioadele
secetoase, întârziind cu câteva săptămâni
atingerea coeficientului maxim de ofilire.
g. Fenomene electrice, acustice şi optice - Sunt
prezente în anotimpul călduros şi au frecvenţă
neconstantă. Descărcări electrice s-au înregistrat
atât iarna cât şi toamna târziu, fiind mult mai
atenuate faţă de cele de vară.
În ansamblu, fenomenele meteorologice generează pe
teritoriul comunei două aspecte de topoclimat:
- de pădure, din partea nordică, cu vânturi atenuate, o
cantitate de precipitaţii mai mare decât media anuală, cu
temperaturi moderate;
- de câmp, din partea sudică, cu precipitaţii mai
scăzute, intensitate a vântului mai mare, cu spulberarea
stratului de zăpadă iarna.
În lungul văilor se înregistrează o umezeală relativă
mai mare, cu scurgeri de mase de aer pe direcţia est-vest mai

50
mari, ceea ce duce la scăderea temperaturilor şi a valorilor lor
anuale, faţă de mediul înconjurător.

3. Hidrografia
3.1. Caracterizare generală

Nevoile pentru consum şi apoi pentru irigaţii şi alte

întrebuinţări, au făcut ca din timpuri mai vechi, apele să fie
cercetate, datele inventariate cu grijă, chiar dacă prezintă mai
mult importanţă locală.
Urmărind vetrele vechi ale aşezărilor, din această
parte a ţării, reţinem că de-a lungul râurilor, aşezările s-au
înşirat ca mărgelele, iar satele de mai târziu, din aceleaşi
necesităţi – apă – şi-au menţinut vetrele. Dar cum este şi
firesc, reţeaua hidrografică nu a rămas în forma iniţială ci a
suferit transformări, pentru a fi un element mai apropiat de
nevoile omului.
Prima lucrare se execută în 1935, pe valea
Podişorului, când se sapă un canal de 5,7 km, din care 3 km
acoperit, lucrare executată de Uzinele Comunale Bucureşti
pentru a purifica apa lacului Bălteni şi pentru a aduce un
aport de apă de 1,9 mc/secundă. Paralel s-a asanat balta de la
mănăstire-comuna Ciolpani, de la podul şoselei Brătuleşti-
Bălteni.
Cele mai vizibile modificări ale reţelei hidrografice
sunt cele din valea Snagovului (Coada Snagovului), unde pe
teritoriul comunei Periş, întregul curs a fost modificat. Mai
întâi, în perioada 1952-1956 s-au efectuat lucrări de îndiguiri
şi amenajare a lacului Periş, amonte de calea ferată, care însă
s-a revărsat, și a ocupat lunca până la bordura şoselei, pe o
suprafaţă de 8 ha de islaz.

51
 În perioada 1960-1964, a fost realizată în aval de
calea ferată, o altă acumulare, pentru nevoi piscicole, fiind
extinsă apoi către est, modificând complet forma iniţială a
reţelei (fig. 16).

Fig. 16 Fermă piscicolă

În perioada 1980-1982, zăvoiul este distrus complet şi

se regularizează albia de la vărsarea văii Seci (barajul
acumulării Periş) până la Bulboacă (începutul lacului Cocioc)
formând o albie nouă, lată de 6-8 m şi adâncă de 4-6 m, în
luncă rămânând meandre părăsite, izvoare, ce au început să
formeze lăcovişti, belciuge, grinduri (fig. 17).

Fig. 17 Lunca Brătuleşti-Cocioc

52
 Noul curs păstrează asimetria cursului faţă de cel
iniţial, fiind creat aproape de malul stâng.
Nici Vlăsia nu a scăpat neatins. Cursul său temporar a
fost regularizat, i s-a adus un debit de 1,5 mc de apă din
canalul Dârza şi a fost construită o acumulare la Podul Orac
(18 ha) aval de calea ferată Bucureşti-Ploieşti (fig. 18)

Fig. 18 Valea Vlăsiei

3.2. Apele subterane

Alimentarea populaţiei cu apă potabilă, dar şi a

întreprinderilor şi instituţiilor, se face exclusiv din apele
subterane aflate la adâncime variabilă. Media adâncimii
(după E. Roşianu) este 5-10 m, pe luncă mai scăzută şi mai
ridicată pe câmpuri.
Cercetând fântânile de pe valea Ialomiţei, nordul
satului Buriaş, de pe bordura de nord a lacului Bălteni, din
lunca Snagovului şi a fântânii de la Podul Orac, fântâna
Ursului şi fântâna lui Anghel, de pe cursul Vlăsiei, reţinem că
adâncimea la care se află pânza de apă freatică este la 1-1,2 m
maxim 2 m (Dandolea-Bălteni).

53
 Grosimea pânzei de apă 2,5-3 m, aflată pe pietrişuri
de Frăteşti şi straturi marnoase uşoare, cu grosimi ce nu
depăşesc 25-30 cm.
Pe câmpuri (interfluvii), adâncimea la care se află
pânza de apă freatică este 10-20 m (după I. Ujvari), iar din
măsurătorile efectuate în 21 fântâni, reţinem o adâncime de
16-18 şi chiar 28 m, probabil datorate unor cauze locale,
caracteristică este înclinarea nord-vest (în apropierea satului
Buriaş), unde sunt adâncimi mai mari, scăzând sub satul
Cocioc la 10-12 m.
Urmărind hărţile publicate de I. Ujvari (1972) se
poate observa că pe teritoriul comunei Periş, se află o zonă de
interferenţă între nord-vestul Câmpiei Vlăsiei şi sud-est cu
adâncimi mai mici.
Orizontul acvifer, se află în general pe nisipuri fluvio-
lacustre cu lentile de pietrişuri, componente ale depozitelor
loessoide din care nu ies în general şi aflate mai curând la
bază. La stratele de luncă se poate observa cu uşurinţă,
legătura cu izvoarele de la baza teraselor şi izvoarele libere
care condiţionează în anotimpul secetos debitul (fig. 19).

Fig. 19 Izvor în luncă

Ca o observaţie generală pe baza unor studii

îndelungate (1970-1985), debitul fântânilor alimentate de ape

54
subterane în luncă, nu scade cu mai mult de 20% în perioade
foarte secetoase şi cu 50% pe câmpuri, ceea ce lasă să se
întrevadă posibilităţi de irigaţii din aceste categorii de ape.
În ceea ce priveşte chimismul apei, sunt ape uşor
bicarbonatate (1-1,1gr/l), întâlnind unele fântâni cu
mineralizaţie dură, iar acolo unde din depozite loessoide,
carbonaţii au migrat către adâncime se întâlnesc frecvent ape
sălcii.
O statistică a unor asemenea resurse arată la Buriaş 8
fântâni, 6 la Bălteni şi 12 la Periş, unde se pot observa
dispunerea în fâşii de la nord-vest către sud-est, iar în centrul
fostului sat Periş, la jumătatea fostului sat Brătuleşti (fig. 20),
continuă pe valea Snagovului în nordul satului Cocioc.
În general apele subterane sunt potabile.

Fig. 20 Fântână în satul Brătulești

55
 3.3. Apele de suprafaţă

Sunt ape curgătoare şi stătătoare formând un sistem

tributar Ialomiţei, considerate afluenţi de dreapta ai cursului
mijlociu, ai acestei artere hidrografice (fig. 21).
Actualele cursuri sunt rodul unei evoluţii în timp a
reţelei hidrografice. După cei mai mulţi specialişti geografi şi
hidrologi, actuala reţea a luat naştere în cursurile părăsite de
Ialomiţa în alunecarea sa spre nord în câmpia de subsidenţă a
Gherghiţei (anexe-planșa 3).

Fig. 21 Bazinul hidrografic al Ialomiței

I. Ujvari în „Geografia apelor României” la pagina

465 nota: „…în aval de Cricov, în Ialomiţa se varsă în
dreapta emisarii unor limanuri fluviatile, în zona de divagare
– probabil cursuri părăsite ale Ialomiţei, Bălteni,
Snagovul…”. Ipoteză lansată de George Vîlsan, ca rezultat al
observaţiilor sale asupra reţelei hidrografice din Câmpia
Română.

56
 Acesta identifică pe de o parte văi ce nu au apă, care
comunică cu limanurile fluviatile în zona Conţeşti, Butimanu
şi Valea Ursului la est de Buriaş, văi colmatate de Ialomiţa,
iar pe de altă parte, intrarea de ape la viiturile foarte mari.
Faptul că se menţin suprafeţe acvatice pe aceste arii se
datorează unei alimentări pluvionivale moderate, dar mai ales
izvoarelor locale cu debite până la 1,5 mc/sec.
Principalele cursuri de apă sunt: Ialomița, Sticlăria,
Snagovul şi Vlăsia, bine individualizate cu albii adânc săpate
în loess, iar lacurile principale sunt: Periş, Bălteni şi Cocioc
(fig. 22).

Fig. 22 Hidrografia comunei Periș

57
 3.3.1. Apele curgătoare

Ialomiţa. Formează limita nordică a comunei (fig.

23). Are obârşia în arcul carpatic şi are ca date caracteristice:
- lungimea cursului: 414 km
- suprafaţa bazinului: 8.873 km2 (I. Ujvari)
- panta este de 300 m/km în cursul superior, pentru
ca pe teritoriul judeţului Ilfov să ajungă la 0,03-
0,14 m/km.
Pe teritoriul comunei Periş, Ialomiţa curge de la vest
la est pe o lungime de 11,2 km, între vestul satului Buriaş,
altitudine 115 m şi vestul satului Hereasca Pisc, ce aparţine
comunei Ciolpani, altitudinea 105 m, deci o diferenţă de nivel
de 10 m.

Fig. 23 Râul Ialomiţa

Lăţimea albiei nu depăşeşte 25-30 m, multifiliară, iar

adâncimea în punctul valea Şchioapei, mijlocul satului
Buriaş, este de 8 m.

Sticlăria. Este un pârâu autohton, cu un curs presărat

cu numeroase stagnări, este neînsemnat în reţea, fiind socotit
o anexă a lacului Bălteni. Îşi are obârşia lângă fântâna

58
Ursului, vestul satului Ciocănari, comuna Niculeşti, judeţul
Dâmboviţa, din patru izvoare locale provenite din ape
subterane, cu debite mici, formând o mică acumulare ovală ce
nu depăşeşte 20 m şi adâncimea 1,5 m.
Firul timid de apă are un curs sinuos şi nu depăşeşte
1,5-2 m lăţime şi este însoţit de vegetaţie hidrofilă. Pe 2,8 km
are un curs permanent alimentat de alte două grupuri de
izvoare, lângă cantonul silvic şi podul Buturuga. Debuşează
în lacul Bălteni la vest de calea ferată în punctul Podul
Călugărului. Are aspectul unui pârâu îmbătrânit şi curge pe
teritoriul comunei mai puţin de 800m.
Snagovul (Coada Snagovului). Îşi are obârşia prin
trei pâraie pe teritoriul comunei Butimanu (judeţul
Dâmboviţa), cu izvoare locale alimentate din strate acvifere:
Luciul în sud, Ceairul în centru şi Ceauşul în nord, pe
ultimul, forma iniţială a albiei nu o cunoaştem, deoarece
cuprinde o salbă de acumulări. Se unesc în dreptul localităţii
Niculeşti-Polizu, formând un singur fir.
Snagovul pe teritoriul comunei Periş, pătrunde la vest
de fostul sat Periş, cu un curs permanent în lungime de 5,7
km în bună parte regularizat. Noul curs între valea Seacă aval
de podul căii ferate şi lacul Cocioc are 6 – 8 m lăţime şi 1-2
m adâncime. Suprafaţa bazinului pe teritoriul comunei
(inclusiv lacul Cocioc) 12,1 km2.
Vlăsia. Pârâu autohton, ce formează limita sudică a
comunei, are apă permanent, cu numeroase stagnări,
alimentat de izvoare și un aport de apă din Ialomiţa prin
canalul Dîrza.
Izvorăşte din Pădurea Ghiocel, comuna Niculeşti,
judeţul Dâmboviţa şi curge de la vest la est, regularizat între
podul Orac şi Fântâna lui Anghel. Curge pe teritoriul
comunei 4,8 km, având altitudinea de 110 m în vest şi 100 în
est (Fântâna lui Anghel).

59
 3.3.2. Lacurile

Sunt tipuri de limanuri fluviatile, începute cu mici

pâraie şi terminate cu cursuri cu aspect mlăştinos la vărsare în
Ialomiţa.
Lacul Bălteni, aflat la 5 km sud de Ialomiţa, are
suprafaţa de 157 ha, din care 88 pe teritoriul comunei Periş.
Începe sub formă tentaculară în pădurea Radu Vodă, aval de
calea ferată Bucureşti – Ploieşti şi are direcţie sud-vest, nord-
est (fig. 24).

Fig. 24 Lacul Bălteni (apropiere de „Podul Călugărului”)

Se compune din lacul Bălteni de la calea ferată la

punctul Nuci lângă Cătunul Hărăboc (aparţinător satului
Bălteni), şi lacul Scrovişte (de la Nuci până la confluenţa cu
canalul-pârâul Podişor) de unde începe „balta Mânăstirii”
(aflat pe teritoriul comunei Ciolpani), între ele fiind
demarcaţie, mai degrabă toponimică decât hidrologică.
Are formă tentaculară din cauza numeroaselor văi cu
aspect mlăştinos care-l însoţesc de o parte şi de alta, văi ce au
numeroase izvoare, aparţinând apelor subterane şi care
împreună cu cele aflate pe fundul lacului contribuie la
reîmprospătarea apei.

60
 Adâncimea medie este de 2,5-3 m, cea maximă de 5
m. Lăţimea: 138-150 m; lungimea aproape 7 km. din întreaga
suprafaţă, doar 1/3 are apă limpede, restul este invadat de
vegetaţie de baltă, căpătând aspectul unui lac îmbătrânit.
Lacul Cocioc, a avut o evoluţie teritorială ciudată în
ultimii 50 ani. Iniţial lacul Cocioc se întinde între valea
Pescăriei şi zăgaz (fig. 25).

Fig. 25 Lacul Cocioc

Prin construcţia punţii Brătuleşti – Cocioc şi

încercarea de a i se crea Snagovului o nouă albie
regularizată, mutând matca pe mijlocul văii, apa între punte şi
zăgaz a stagnat lacul extinzându-se către vest şi depăşind cu
aproape un km şi puntea. În prezent are suprafaţa de 27 ha pe
teritoriul comunei între valea Călinului şi valea Pescarului şi
are forma unui S desfăşurat de la vest către est, acoperit cu
stufăriş (fig. 26).
Cuvetele lacustre ale lacurilor Bălteni, şi Cocioc au
tendinţă accelerată de îmbătrânire prin aluvionare şi
colmatare rapidă, având indice de colmatare relativ rapidă: 1-
5 tone/ha pe an (Ujvari, 1972).
Dinamica apelor în lacuri este puţin pusă în evidenţă
şi se manifestă mai ales în ochiurile cu apă limpede; valuri

61
slabe de 5-10 cm, de natură eoliană, la Bălteni 2-5 cm, lacul
fiind adăpostit de pădure, lipsind curenţii ascensionali.

Fig. 26 Snagovul în amonte de lacul Cocioc

Pentru nevoile piscicole s-au construit diguri în

spatele cărora s-au constituit acumulări de dimensiuni
modeste, de la ½ ha la cel mult 4 ha.
Astfel, amonte de calea ferată Bucureşti-Ploieşti a fost
creată o acumulare de 2,7 ha, iar în aval două însumând 7,2
ha. De asemenea pe valea Vlăsiei s-a construit un baraj la
podul Orac creându-se o acumulare de 1 ha pentru irigaţii.

3.4. Regimul alimentării cu apă

Ialomiţa, râu carpatic, are ca sursă de alimentare apa

rezultată din topirea zăpezilor, din ploi şi ape subterane, în
proporţii diferite. Astfel, din topirea zăpezii se asigură
aproximativ 40-50% din întregul volum de apă, din
precipitaţii 20%, iar restul de 30% din apele subterane.
Regimul de alimentare este cel mixt nivopluvial, cu
alimentare subterană moderată.
Proporţia alimentării a elementelor constitutive este
strâns legată de anotimp şi evoluţia fenomenelor

62
meteorologice. Faptul că cea mai mare parte din apă este
asigurată din topirea zăpezilor, o dovedeşte faptul că apele
cele mai mici se înregistrează în martie-aprilie şi mai ales
când se topesc zăpezile, iar cele mai reduse iarna, vara şi
toamna.
Celelalte pâraie: Sticlăria, Snagov, Vlăsia sunt
alimentate de precipitaţii şi din izvoare locale alimentate
subteran, mai puţin din apele rezultate din topirea zăpezilor.
Astfel, Sticlăria are pe parcursul lungimii sale 6 grupe de
izvoare în mica fâşie de luncă sau pe talveg din care 4 sunt la
izvor, unul lângă cantonul silvic şi altul la podul Buturuga cu
debite de 5-10 l/oră mai mari în timpul ploilor.
Pe teritoriul comune Periş Snagovul este alimentat din
apa ploilor şi din izvoare provenite din pânza freatică,
grupate astfel: pe dreapta, cele de la valea Seacă, apoi două
izvoare aflate în luncă în apropiere de valea Tutucioaia.
Pe dreapta izvoarele sunt grupate lângă valea
Călinului şi lângă podul Cocioc. În total pe valea Snagovului
se înregistrează 10 izvoare din pânze freatice cu debite mici
0,5-10 l/oră.
Vlăsia este alimentată pe canalul Ialomiţa-Dîrza cu
1,5 mc/oră şi izvoare locale semnalate două amonte pe podul
Orac, cât şi cele grupate la fântâna Ursului şi fântâna lui
Anghel, apa fiind uşor bicarbonatată 1gr/l (potabilă).

3.4.1. Regimul hidrologic

Ialomiţa. Cantitatea medie de apă ce trece prin

secţiune este de 36,1 mc/secundă, amonte de comuna Periş şi
38,8 mc/secundă punctul Coşereni (aval comuna Periş).
Pentru Ialomiţa coeficientul scurgerii medii, nu
depăşeşte în cursul său inferior şi mijlociu 0,03-0,10%, o

63
parte a scurgerii se execută prin apele subterane, reprezentând
4-10 mm şi reducând valoarea evaporo-transpiraţiei.
Evaporo-transpiraţia în cursul mediu, unde se află şi
comuna Periş este de 518 mm, iarna fiind cu 22% mai redusă.
Scurgerea superficială este calculată pentru zona
limită a judeţului Ilfov la 15-35 iarna, din întregul său volum.
Umezeala totală a solului cunoaşte valori între 350-
470 mm (Gîştescu, 1971), mai bogată în amonte şi mai săracă
în aval de comuna Periş.
Panta de scurgere este 1% şi nu depăşeşte 16
mc/secundă/km.
Scurgerea medie sezonieră şi lunară este strâns legată
de instabilitatea regimului pluviometric, în perioada de iarnă
decembrie-februarie, când scurgerea medie este 21,5%, ca
mai apoi să crească în martie-aprilie la valori ce însumează
40,7%, jumătate din volumul anual datorat topirii zăpezilor şi
ploilor, pentru ca în vară şi toamnă să se înregistreze valori
scăzute 24,6% vara şi 13,5% toamna.
În ceea ce priveşte debitele medii lunare sunt în
funcţie de regimul de precipitaţii al anului respectiv. Astfel,
în anii ploioşi, debite medii ridicate se înregistrează
primăvara 28-34,3 mc/secundă iar scăderi în lunile februarie,
septembrie şi octombrie. Pentru anii secetoşi, începând
cu luna iunie (1,69 mc/secundă) şi până în octombrie (1,49
mc/secundă), debitele au valori scăzute.
Debite maxime cu asigurări de 1% (o dată la 100 de
ani) înregistrează valori de 790 mc/secundă la intrarea în
judeţul Ilfov (Posea, 1984), producând inundaţii, dar care nu
se mai semnalează şi pe teritoriul comunei Periş, dat fiind
faptul că amonte o parte din ape sunt orientate prin canalele:
Conţeşti, Bilciureşti, Dîrza, şi Podişor-Scrovişte.
Asemenea debite au fost înregistrate în 1970-1979.

64
 Debitele minime sunt în jurul valorii de 1,3
mc/secundă şi înregistrate în anii cu secetă prelungită,
primăvara, iarna dacă stratul de zăpadă este subţire sau
lipseşte.
Ca orice apă curgătoare, Ialomiţa târăşte la vale sau în
apa sa în suspensie, cantităţi însemnate de aluviuni.
Măsurătorile efectuate la diverse staţii aval şi amonte de
comuna Periş, arată o scurgere solidă destul de atenuată,
având în vedere curgerea lină datorită pantei şi depunerilor ce
se fac.
La Coşereni se înregistrează 3230 gr/mc, material
aflat în suspensie (turbiditate) şi o aluvionare de 6,04
tone/ha/an, destul de ridicată, ceea ce explică aluvionarea de
anastomozare a afluenţilor de dreapta: Sticlăria, Snagov,
Vlăsia, ce apoi cu greu debuşează în Ialomiţa prin braţe
mlăştinoase (Nae, 1988).

3.5. Proprietăţi fizice şi chimice

3.5.1. Temperatura râurilor şi lacurilor

Regimul termic al râurilor de pe teritoriul comunei

Periş este strâns legat de temperatura aerului şi a solului,
menţinându-se temperaturi normale şi corelate cu aceasta.
Diferenţa rezultă din modul în care, apa şi aerul se încălzesc
datorită factorului radiativ. Astfel, la staţia hidrometrică
Coşereni, în aval de comuna Periş, bilanţul temperaturii apei
arată că se menţine pozitiv în tot timpul anului, cea mai mică
valoare înregistrându-se în luna ianuarie, când media anuală a
aerului este negativă iar cea mai ridicată în lunile iulie şi
august, când temperatura aerului depăşeşte 21,3ºC la staţia
Tâncăbeşti (în anii ‘80), media anuală a temperaturii apei este
de 18ºC.

65
 Fenomenul de îngheţ la mal se înregistrează începând
cu 15 decembrie şi ţine până în jurul datei de 15 ianuarie,
după care poate fi întâlnit pod de gheaţă, de la jumătatea lui
ianuarie şi până în a doua decadă a lunii februarie, urmând o
perioadă de îngheţ la mal ce durează până la jumătatea lunii
martie.
Asemenea fenomene se înregistrează pe Vlăsia şi
Snagov, dar şi pe pârâul Sticlăria mai ales în stagnări unde
apa îngheaţă complet. Fenomenul de îngheţ în lacuri este
persistent datorită faptului că apa nefiind în mişcare
(scurgere) şi datorită existenţei vegetaţiei la mal.
Pe lacuri se înregistrează îngheţ de tipul pod de
gheaţă, gros de 40-50 cm însumând 60-80 zile, variabilitatea
grosimii fiind în funcţie de temperatura locală a aerului şi
solului. Observaţiile făcute asupra lacurilor Cocioc şi Bălteni,
au arătat o prelungire a duratei de îngheţ cu până la 20 de zile
în funcţie de temperatura mediului. Rămân însă chiar în zilele
cele mai geroase neîngheţate suprafeţele ce au sub ele izvoare
subterane.
În timpul podului de gheaţă, temperatura apei
lacurilor este de -1,5ºC, -2ºC pe fundul lacului şi sub 0ºC sub
podul de gheaţă. Primăvara, vara şi toamna temperatura
variază în raport cu temperatura aerului. Temperatura medie
anuală a apei are valori cuprinse între 11-12ºC.

3.5.2. Chimismul apei

Ialomiţa pe teritoriul comunei Periş înregistrează o

mineralizaţie înaltă 25,5 gr/germane, ape clorurate (Ujvari),
cu o uşoară tendinţă de ape bicarbonatate. În apă se
semnalează cationi de clor (-Cl). Apele lacurilor conţin 1,5
gr/l săruri minerale (Gîştescu, 1972).

66
 3.5.3. Transparenţa

Din cauza fitoplanctonului culoarea este albastru-

verzuie mai ales pe suprafeţe libere de vegetaţie hidrofilă.
Măsurătorile efectuate cu discul SECHI în lacul Bălteni arată
că discul poate fi distins cu claritate până la adâncimea de
1,5-2,5 m, raportul dintre adâncime şi transparenţă rămâne
0,5.

4. Soluri, vegetaţie şi faună

4.1. Solurile

Diversitatea tipurilor de sol care alcătuiesc stratul

superficial de la suprafaţa pământului, au o răspândire variată
în funcţie de factorii pedogenetici şi evoluţia paleogeografică
a reliefului: lunci, câmpuri (crovuri).
Procesul de solificare în această zonă, cuprinsă între
valea Ialomiţei la nord şi valea Vlăsiei în sud, s-a produs în
condiţii climatice, ale unei temperaturi medii anuale de 10 -
11ºC, a unei cantităţi modeste de precipitaţii de 550-660 mm,
pe depozite loessoide, iar pe lunci pe depozite aluvionare
nestabilizate, compuse din argile, nisipuri şi rareori marne,
aceasta, în condiţiile unei pânze de apă freatică aflată la
adâncimea de 6-12 m.
Particularitatea solurilor de pe teritoriul comunei
Periş, constă în faptul că solul este întrerupt de fâşii azonale
în lunci şi faptul că s-a format sub pădure de stejar
(Quercinee) ceea ce dă în unele locuri şi o notă aparte, o
uşoară podzolire.

67
 4.1.1. Tipuri de soluri şi repartiţia teritorială

Studiul hărţilor solurilor din România arată pentru

zona de nord a oraşului Bucureşti, soluri din clasa luvisol.
Clasa a luat naştere prin iluviere Am, Ao, Ap inferior, Bt
eluvial subiacent; El, Lw.Ea, EAw şi a unui orizont eluvial
subiacent: Bt, Bty, BtGo, Btw, Btac. Orizontul de diagnostic
este de Bt (textural luvisol).
Tipul de sol este brun-roşcat de pădure, format din
depozite loessoide cu un drenaj natural bun (fig. 27), la slab
moderat, format sub vegetaţia naturală, tip şleau format din
Quercinee geofite, graminee acidofile.
Luvisolul este cel mai răspândit (90% din întreaga
suprafaţă) procentul de humus este de 2,0-3,0‰ în ionii de
azot, 0,10-0,12‰, pH 6,7-7,4, grosimea orizontului superior
15-20 cm, cu reacţie slabă acidă.
Sol cu largă răspândire, pe teritoriul comunei
luvisolul este întâlnit pe câmpul Ciogâia, Brătuleşti şi Vlăsia,
întrerupt doar de lunci cu soluri aluviale, iar pe câmpul Vlăsia
pe o suprafaţă restrânsă întâlnim cernisolul (tip cernoziom).

Fig. 27 Sol brun-roșcat de pădure

68
 Pe câmpul Ciogâia luvisolul este o fâşie continuă
desfăşurată est-vest, întreruptă doar de tasările din crovuri şi
pe valea de deflaţie Podişor, Rudărie. Este un sol propice
culturilor agricole, cu activitate anaerobă intensă, ph 6-7-2%
cu un procent de 2-4% humus, în orizontul A (pe terenurile
cultivate) şi 5-10% în solul acoperit cu vegetaţie silvestră.
Câmpul Brătuleşti este acoperit cu luvisol în
întregime, cu excepţia luncii Snagovului. Are un drenaj bun
în locurile netasate şi crovuri care trebuie reafânate şi
amendate cu calcar pentru corectarea acidităţii. Arăturile
adânci, adaosul de îngrăşăminte naturale şi chimice fac din
aceste soluri cu un regim aerohidric normal, soluri
productive.
Câmpul Vlăsia sau Cocioc, este acoperit cu luvisol
(preluvosol) în partea de nord-est şi centru. În colţul sud-
vestic Orac-Nemţi, se semnalează cernisol, cu orizont
subiacent ce urmează după un Am, de culoare închisă (Am
este orizontul de diagnostic).
Ca tip de sol, cernoziom specific ţinutului de stepă
(levigat). Sunt cele mai vechi pământuri cultivate, de aceea,
productivitatea a început să scadă.
Frecvenţa mare a plantelor xerofite ca: Festuca, Stipa,
Agropirum, justifică întrucâtva aceasta deşi se poate forma
iniţial şi sub pădure.
Pânza de apă freatică este cuprinsă între 5-10 m
adâncime, ph 5- 6,4, capacitatea de schimb pentru baze 100-
70%, efervescenţa carbonaţilor se află la adâncimea de 200 -
230 cm.
Conţinutul în humus este de 2,8-5,7% calcic, închis la
culoare. Caracteristica aerobă este bogată în microorganisme
care, activează aciditatea din sol.
Ca profil arată: Au, AB, BC, C, cu structură
granulată, aeraţie bună – activitate biologică intensă.

69
 Azonal, pe văile Ialomiţei, Snagovului şi Vlăsiei, în
fâşii înguste întâlnim soluri de luncă sau aluvionare.
Acestea prezintă un orizont molic, de culoare închisă,
afânat cu ioni de calciu, structură granulară, gros de 20-25
cm, saturaţia în bază este de 55%.
Sunt formate pe depozitele aluvionare în diferite stadii
de evoluţie şi dezvoltare, uneori au aspect mlăştinos în
apropierea albiei râurilor.
Prin conţinutul moderat de substanţe organice şi
minerale, solurile de pe teritoriul comunei Periş, asigură
dezvoltarea vegetaţiei; atât a celei arborescente, ierboase şi
cultivate.
Producţiile ce se obţin sunt totuşi modeste, impunând
mai ales datorită frecvenţei secetei, irigarea suprafeţelor cu
culturi agricole.

4.2. Vegetaţia

Prin condiţiile sale fizico-geografice, climatice şi de

sol, comuna Periş se află la interferenţa a două zone; una
estică, de stepă şi cea nordică şi vestică a pădurilor.
Câmpurile largi, luncile înguste, văile acoperite cu
depozite aluvionare, pânza de apă freatică la adâncimea
medie de 6-8 m, cu precipitaţii medii anuale între 550-600
mm3, cu umiditate relativ mare în cea mai mare parte a
anului, datorită suprafeţelor acvatice şi mlăştinoase, au creat
condiţii deosebite pentru dezvoltarea favorabilă atât
vegetaţiei arborescente cât şi a celei de stepă, încât cu greu se
poate trage o linie de demarcaţie între cele două tipuri, iar
îmbinarea lor în complexul de silvo-stepă poartă unele
particularităţi.
Documentele cartografice din secolul trecut arată că
pe teritoriul comunei Periş, pădurea a constituit un element
dominant, acoperind câmpurile, în timp ce vegetaţia hidrofilă

70
ocupa luncile şi văile râurilor. Am putea afirma că
restrângerea pădurii, mai întâi pe văi apoi şi în rest este rolul
activităţii umane, în primul rând pentru nevoia de a-şi crea
aşezări, ce s-au înşirat ca o salbă pe malurile lacurilor şi a
râurilor, apoi prin intermediul poienilor, a început asaltul
împotriva pădurii.
Presiunea umană a atins intensitate maximă în
secolele XVIII-XIX, când peste 2500 ha au fost defrişate şi
transformate în ogoare, suprafeţe pe care se instalează
vegetaţia de stepă.
Astăzi pădurea ocupă nordul comunei, pe câmpul
Ciogâia, în trei trupuri distincte, însumând peste 2200 ha:
 Pădurea Ciogâia include şi lunca Ialomiţei la nord şi
valea Podişorului şi limitată în vest de calea ferată
Bucureşti-Ploieşti km 21+200 şi lacul Scrovişte în est;
 Pădurea Buriaş, aflată între valea Ialomiţei, lângă
vatra satului Buriaş în nord, calea ferată în est,
comuna Niculeşti în vest şi valea Sticlăriei în sud;
 Pădurea Radu Vodă este menţionată încă din 1856
de Szatmary cu numele de Radu Vodă. Se întinde de
la sud de valea Sticlăriei şi lacul Bălteni, limita cu
comuna Ciolpani în est şi câmpul Brătuleşti în sud.

Pădurea de pe teritoriul comunei Periş face parte din

centura verde a capitalei şi este socotită pădure de categoria
I-a de protecţie.
Pădure de şleau (amestec), este compusă din tei,
stejar, carpen, jugastru, ulm, arţar, lemn câinesc, sânger etc.
Ca subarboret, a suferit mari prefaceri datorită
tăierilor efectuate de către om.
Modificările de ordin antropic sunt destul de evidente
în vegetaţia arborescentă a pădurilor comunei Periş. Aceste
modificări sunt de ordin structural și compoziţional.

71
 Modificarea structurală se datorează în primul rând
consistenţei pădurii (Doniţă, 1981).
Pădurea comunei Periş cunoaşte trei tipuri, după
consistenţa coronamentului, în cadrul arboretului plurian
(exprimată în suprafaţa acoperită de coroanele arborilor şi
privită de jos în sus), astfel:
 60% din parcele au consistenţă plină 0,9- 0,7
(coroanele se ating între ele);
 35% parcele cu consistenţă 0,6-0,4 (cu goluri mari
între coroane, ele nu se ating);
 5% parcele cu consistenţă 0,3-0,1 (în crovuri unde de
regulă arborii sunt izolaţi).

Cât priveşte modificările geobotanice, ele sunt

sesizabile atât în timp cât şi în spaţiu.
Datele oferite de „Revista pădurilor” seria 1939 -
1949, arată că stejarul (Quercus robur) deţinea 70 - 80% din
totalul arboretului, celelalte acopereau diferenţa, deci o
proporţie mai mică.
Tăierile masive ale arborilor, mai ales a celor
producători de seminţe (seminceri), au dus la reducerea
proporţiei. În plus, stejarul nu regenerează din buturugă decât
foarte rar, baza o constituie sămânţa.
Distrugerea semincerilor, care încep să fructifice după
70 - 90 de ani, a dus la încetinirea diseminării naturale, lăsând
loc altor specii, cu o putere de regenerare din buturugă mai
rapidă, cum este spre exemplu teiul, carpenul, dar cu valoare
economică redusă.
Datele au fost culese expediţionar în pădurile Ciogâia
şi Radu Vodă de regretatul profesor Nae Tudor și arată un
mare regres al acestei specii.
Putem remarca o modificare geobotanică complexă în
defavoarea stejarului şi favorabilă teiului cu o extraordinară

72
putere de lăstărire din buturugă (10 - 12 indivizi la o singură
buturugă) şi carpenul, la care se poate observa şi puterea de
diseminare la vârste relativ tinere şi cu valoare ridicată (90 -
92% graminaţie).

Un tablou complet întocmit de acesta arată:

Tillia grandifolia şi tomentosa (teiul)………...57 %

Carpinus betulus şi nana (carpenul)……….…19 %
Quercus robur (stejarul)……………………....12 %
Ulmus campestris (ulmul)………………….….8 %
Arţarul, frasinul şi strobul……....…………....3,5%
Alte specii……………........……………….....0,5%
Total 100%
(după Nae Tudor, 1988)

Măsurile fito-sanitare din ultimul timp vizează

remedierea situaţiei, încetinirea exploatării stejarului, măsuri
masive de plantare de puiet de stejar, diseminarea artificială
etc.

4.2.1. Vegetaţia silvestră

Silvicultorii au observat că zona câmpiei Vlăsiei, este

o zonă de tranzit, nu numai pentru trecerea de la vegetaţia de
stepă la cea forestieră, ci şi una pentru vegetaţia forestieră în
esenţă, vegetaţie zonală.
Formaţiunea forestieră s-a dezvoltat pe depozite
loessoide pe care s-a format luvisol, în condiţii climatice
normale. Pădurea de pe teritoriul comunei Periş este o pădure
naturală aşa cum observă N. Doniţă (1981) în „Pădurile
României”.

73
 O analiză compoziţională a pădurii arată că există o
etajare pe verticală: arboret, subarboret şi un etaj erbaceu.
1) Arboretul este format din exemplare ce depăşesc
15-20 m constituit din Quercus robur (cele mai multe
exemplare Quercus pedunculiflora), teiul (tillia grandifolia,
tomentosa, aborata) carpenul (carpinus betulus), ulmul
(ulmus campestris), jugastru, arţarul (acer negundo) scoruşul,
sorbul, mărul şi părul pădureţ, cireşul sălbatic etc. Etajul este
constituit în general de arbori iubitori de lumină cu un
coronament bogat plurien.
2) Subarboretul este compus din specii ce suportă
umbra sau garnisesc poienile. Se dezvoltă în general 6 - 7 m
şi formează lăstăriş, fără valoare economică. Subarboretul se
desfăşoară inegal pe suprafaţa pădurii, întâlnindu-se sub
formă de „crânguri”, cu o densitate de 30 - 40 indivizi la 100
m2 şi densităţi aproape „0”.
Speciile care compun subarboretul sunt: gherghinarul
(Crategus, monoghina şi Crategus pentaghina), cornul
(Cornus mass, şi Cornus sanguinea), lemnul câinesc
(Ligustrum vulgaris), iar în locurile ceva mai însorite,
măceşul (Rossa canina) şi porumbarul (Prunus spynoza).
3) Etajul erbaceu este format mai ales din bulboase:
ghiocelul, vioreaua, brebenelul, coada şoricelului
(Ranunculus), traista ciobanului şi leurda. În locurile cu exces
de umiditate este întâlnit pipăruşul şi lăcrămioara
(mărgăritarul).
Crovurile sunt populate cu şovar, ţipirig, părul
porcului şi alte ierboase perene, dar se întâlnesc și în
perimetrul pădurii (fig. 28).
Stratul de litieră este şi el populat de micro-organisme
şi micelii de ascomicete: ciuperca de pârlog, roşiorul, pălăria
şarpelui, lingura doamnei şi multe altele.

74
 Fig. 28 Vegetaţie arborescentă pe crov

Lângă arborii autohtoni, apar la sfârşitul secolului al

XIX –lea şi alţi arbori aduşi din diferite părţi ale globului şi
aclimatizaţi cu unii, alcătuindu-se plantaţii, arborii
prezentând calităţi deosebite.
Dintre aceştia enumerăm: salcâmul (Rubinia
pseudoacacia), salcâmul japonez (Saphora japonica), nucul
american, glădicia, triacantos, plopul negru hibrid, plopul
canadian şi chiar unele conifere: pinul (fig. 29), molidul,
pinul austriac cu care s-au alcătuit mici plantaţii.
Dintre toate speciile salcâmul dă un lemn de calitate,
mai ales pentru construcţii, care are o creştere rapidă (50 -
100 cm/an), florile sunt melifere.

Fig. 29 Conifere aclimatizate (Pinus sylvestris)

75
 4.2.2. Vegetaţia de stepă

Este extrem de diversă şi bine adaptată condiţiilor,

caracterizată printr-o mare putere de regenerare şi
diseminare, ceea ce le-a permis supravieţuirea, chiar şi în
condiţii de erbicidare. Instalarea mai întâi pe vechile haturi
(răzoare), după distrugerea pădurii, vegetaţia stepică se
caracterizează printr-o densitate redusă pe unitatea de
suprafaţă, altele formează areale ce cuprind hectare întregi,
greu de combătut ca în cazul păiuşului, pălămidei şi altele.
Pe ogoare întâlnim: păişul (Festuca valesiaca,
Festuca pseudovina), negara (Stippa capillata), sandina
(Chrysopognetum gyllus), firuţa (Poa bulbosa, Poa
augustifolia), peliniţa (Artemisa austriaca) unele graminee
(Bromus ineremis), pirul (Sinodom dactilon), mohorul
(Setaria glanca) şi multe altele.
În zonele întinse de arătură şi însorite întâlnim
pelinul, romaniţa, coada şoricelului, unele graminee neofite
ca trifoiaşul (Trifolium repens şi Trifolium paratense), macul
(Papaver, fig. 30), ciocul berzei şi altele.

Fig. 30 Papaver Fig. 31 Artemisa austriaca

Unele specii stepice au pătruns şi în interiorul pădurii,

în crovuri, adaptându-se pălămida, pelinul (fig. 31) etc.

76
 4.2.3. Vegetaţia de luncă

Iniţial valea Ialomiţei şi valea Snagovului au fost

ocupate de zăvoaie în care arinul a fost specia dominantă, în
amestec cu alte specii lemnoase iubitoare de umezeală.
Intervenţia omului a fost brutală, tăiat - ras, zăvoiul nu a
rămas decât o amintire de care bătrânii vorbesc, explicând că
existau exemplare groase de 2 - 2,50 m pe valea Snagovului,
sau sălcii cu un diametru de 1 m pe valea Dandolea-Bălteni
sau de plantaţia de plopi canadieni, existenţi în stânga căii
ferate distrusă în 1950 prin construcţia pe acel loc a unui lac
de acumulare a apei.
Vegetaţia de luncă se dezvoltă pe aluvisoluri,
nestabilizate, uşor gleizate cu umiditate mare în condiţiile
unei pânze de apă freatică la mică adâncime (0,50 -1,50 m).
Se compune din vegetaţia arborescentă şi vegetaţi ierboasă,
fiind prezentă pe valea Ialomiţei, valea Sticlăriei de la Podul
Călugărului, inclusiv lacul Bălteni, pe valea Snagovului între
calea ferată şi lacul Cocioc şi valea Vlăsiei (unde lipseşte
vegetaţia arborescentă).
Vegetaţia arborescentă este compusă din: salicaceaee
- sălcii (Salix alba şi Salix fragilis, fig. 32) cinereea triandu,
anin (Alnus glutinosa), plop (Plopulus alba, Plopulus nigra,
Plopulus canadiensis).

Fig. 32 Salix alba, Salix fragilis, Alnus glutinosa

77
 Asociaţiile vegetale ierboase sunt compuse din
stânjenelul galben (Iris pseudoconus), limbariţă (Alisma
plantago), coada vulpii (Alopecurus pratensis) şi graminee
adaptate la condiţiile de luncă.

4.2.4. Vegetaţia hidrofilă

Îşi duce existenţa în mediul acvatic, sau în imediata

vecinătate. Vechii plauri au constituit loc de ascunziş în
vremuri de restrişte (cocioace) și au dat numele vechii aşezări
– Cocioc.
În mediul acvatic al lacurilor Bălteni şi Cocioc
trăiesc: broscăriţa (Potamogeton nautus), brădişul
(Myrophyllum verticilatum), paşa (Potagemon crespus),
sârmuliţa (Vallesireria spiralis), nufărul galben şi alb etc.
În imediata vecinătate (cel mult pe mal) îşi duc
existenţa rogozul (Carex acutiformis, Carex reparia), papura
(Tipha agustifolia, Tipha latifolia, Carex acutiformis, (fig.
33), trestia (Pragmatis comunnis).

Fig. 33 Tipha latifolia, Carex acutiformis

4.3. Fauna

Aşa cum omul şi-a făcut simţită prezenţa în covorul

vegetal, tot aşa a determinat existenţa unor specii faunistice şi
dispariţia altora. Astfel, căpriorul autohton a fost înlocuit cu

78
cerbul lopătar, începând cu 1950, porcul mistreţ a dispărut
datorită vânării excesive în jurul anilor 1930 - 1931,
recolonizat în 1970, dată la care apare în fauna naturală un
nou element: veveriţa.
Se constată o împuţinare a numărului de animale
dintre care menţionez: iepurele de câmp, viezurele, bursucul;
a dispărut vidra din fauna acvatică de pe teritoriul comunei şi
din zona înconjurătoare. Este greu să ne dăm seama dacă
dispariţia s-a datorat omului sau dacă nu cumva sunt şi alte
cauze, schimbări care se produc în ecosisteme; molime,
poluare etc.

4.3.1. Fauna silvestră

Este constituită din cerbul lopătar, bine adaptat la

condiţiile noastre, care a suportat cu bine iernile geroase din
unii ani sau seceta verilor.
Porcul mistreţ a găsit condiţii favorabile în zonele
mlăştinoase de pe valea Sticlăriei şi lacul Bălteni şi hrană pe
sub stejarii purtători de ghindă. Sunt semnalate în pădurile
noastre: pisica sălbatică, veveriţa, vulpea, animalele cu blană,
de mare atracţie cinegetică.
Dintre păsări semnalăm unele cu însemnătate pentru
vânătoare: fazanul (Phasianus colchicus) colonizat în jurul
anilor 1950-1951 şi produs de staţiunea Scrovişte, sitarul
(Scolopax scolopax), pasăre de pasaj mult căutată de
vânători.
Mai putem semnala gaiţa (Garuluas glandarius),
ciocârlia de pădure (Lulea arboreea), privighetoarea
(Luscinia megar hynchas), ciocănitoarea (Dendrocopus
medius), piţigoiul, cintezoiul, cucul, pupăza, vrabia, cioara,
stăncuţa, mierla, codobatura, uliul pitic, buha (Buha buha),
cucuveaua şi multe altele.

79
 4.3.2. Fauna vegetaţiei de stepă

Animalele acestui tip sunt adaptate câmpului deschis,

iarna lipsite de hrană îmbelşugată. Sunt animale cu blană:
iepurele (Lephus europeus), dihorul (Putoris putoris),
nevăstuica (Mustela nivalis), popândăul, hârciogul, şoarecii
etc.
Păsările care le întâlnim în această zonă sunt:
prepeliţa (Coturnis coturnis) cu valoare cinegetică, ciocârlia
şi pitpalacul.

4.3.3. Fauna acvatică

Este bine dezvoltată şi constă din păsări şi peşti.

Dintre păsări, pentru valoarea lor cinegetică reţinem: raţa
mare (Anas phtyrhyucas), raţa cârâitoare (Anas chechedula),
gâsca sălbatică (Anser anser), păsări de pasaj întâlnite de
primăvara până toamna pe suprafeţele acvatice, toamna
migrează către sud, alături de cocor.
În mediul acvatic găsim alături de reptile, broaşte şi o
mulţime de peşti. Ialomiţa, datorită poluării a rămas doar cu
zvârluga şi zglăvoaca, ambele de dimensiuni mici şi fără
importanţă economică.
În lacurile Bălteni şi Cocioc întâlnim: bibanul (Perea
fluviatilis), crapul (Cyprinus cardio), plătica (Abramis
brama), somnul (Silurus glanis), ştiuca (Esox lucius), alături
de roşioară, linul, caracuda cu valoare piscicolă dedicată
pescuitului sportiv.
Acumulările de o parte şi de alta a căii ferate în
punctul numit „Pod” însumează mai mult de 12 ha create
pentru nevoi piscicole şi sunt populate cu crap românesc şi
chinezesc.

80
 În apele noastre sunt semnalaţi racii şi scoicile, dar
datorită unui grad ridicat de poluare a apei, cu apa uzată de la
combinatul de creştere a porcilor, aflat amonte de aceste
acumulări, numărul lor s-a împuţinat şi sunt ameninţate cu
dispariţia.

4.3.4. Insectele

Sunt diverse începând cu dăunătorii: cărăbuşul

(Melolonta melolonta), marele croitor, care aduc mari pagube
lemnului de stejar, cosineele care distrug ulmul şi carpenul,
Lymandria dispar (omida păroasă a dudului) care atacă şi
pădurea de stejar producând defolieri masive aşa cum s-au
înregistrat în anii 1950, 1954, 1970, 1976, 1986, 1987, 1995
şi 1996 în ciuda tuturor măsurilor de combatere.
De asemenea sunt prezente foarte multe specii de
coleoptere, diverse ca formă şi cromatică.
Poluarea aerului, solului, constituie alături de
poluarea apelor o problemă căreia trebuie să se acorde din ce
în ce mai multă atenţie.
Modificările făcute în floră şi faună, trebuie să
constituie un semnal de alarmă. Indiferent de natura
cercetărilor făcute în acest domeniu, ele trebuie să ducă la
înlăturarea cauzei, numai astfel se poate păstra intact
ecosistemul.
Dispariţia vidrei, a iepurelui de câmp, a viezurelui, nu
trebuie puse numai pe seama omului, ci şi pe seama unor
modificări produse în lanţul ecologic.
Tratările chimice ale solului, ierbicidările, au dus la
moartea unor păsări, adevăraţi sanitari ai pădurilor, mari
consumatori de larve, distrugându-le. Lipsa unor răpitoare nu
a mai putut „asana” exemplarele bolnave, sau a celor slab

81
dezvoltate, din punct de vedere biologic, ceea a dus la
răspândirea multor boli între animalele sălbatice.
Intervenţia brutală a omului a rupt cursul firesc al
vieţii în pădure şi stepă, cu modificări pe care la vremea
aceea nici nu le puteai bănui şi pentru care, astăzi trebuie să
se depună eforturi susţinute de restabilire a echilibrului.
Defrişarea stepei pentru nevoi agricole, au unei bune
părţi din pădure, a schimbat nu numai peisajul ci întregul
sistemul pentru care intervenţia omului de a restabili un
echilibru este mai mult decât necesară.

82
 PARTEA a III a
Componenta umană

1.Aşezările
1.1. Istoria şi toponimia locurilor

Teritoriul comunei Periş a fost locuit din cele mai

vechi timpuri. Mărturie stau descoperirile arheologice făcute
pe valea Snagovului, punctele „Pompe” şi valea Seacă şi pe
valea Vlăsiei la Podul Orac, ce au pus în evidenţă: ceramică,
fusoaie, vase de cult, unelte de piatră, vase pentru păstrat
cereale, datând din epoca predacă şi dacă.
Merită atenţie ceramica făcută în trei etape distincte:
 ceramică mai veche cu compoziţie grosieră
încorporând în conţinut pe lângă lut, paie şi pleavă,
nelucrată la roată şi arsă la soare;
 ceramică cu o compoziţie mai fină, formată din nisip
şi lut, lucrată la roată, dar nearsă;
 ceramică cu o compoziţie fină, lucrată la roată,
nesmălţuită, arsă la roşu după care încetează
fabricarea şi probabil a dispărut şi aşezarea.
Retragerea trupelor romane n-a atras după sine şi
migrarea populaţiei autohtone, aceasta s-a retras în locuri mai
ferite, organizată după tradiţie în obşti săteşti, formaţiune
socială ce va conduce la formarea satelor. Deşi datele sunt
nesigure, actualele vetre sunt mai vechi decât atestarea
documentară.
Izvoare istorice de mai târziu pomenesc de un
voievodat – Voievodatul Vlăsiei – condus de către un jude
Bodea (probabil Badea) – organizare ce nu poate fi concepută
decât pe suportul existenţei unor aşezări durabile şi stabile în
secolele XI-XIII.

83
 Populaţia care a trăit aici, a locuit în bordeie şi
locuinţe de suprafaţă cu vetre pentru foc în mijlocul încăperii.
Ocupaţia de bază a constituit-o mai întâi vânătoarea şi
pescuitul, apoi păstoritul şi în sfârşit agricultura. A fost o
populaţie stabilă, legată de trei elemente naturale: pădure, apă
şi sursă de hrană. Actualele aşezări sunt mult mai la nord
de cele vechi, migrarea datorându-se probabil faptului că aici,
fiind mai greu de pătruns, pădurea s-a intercalat cu zone
mlăştinoase, constituind un adăpost natural în calea
dușmanilor.
Numele Periş, a fost dat comunei în anul 19681.
Iniţial ea a purtat numele de Cocioc, unitate teritorială
menţionată documentar cu titlu de comună în anul 1865, când
au loc şi unele alinieri de uliţe, după proiectele inginerilor
hotarnici.
Topogeneza satului Periş, trebuie căutată în toponimul
peri (pomi fructiferi), apelativ de la care s-a format „Periş”.
Bătrânii spun că, vechea vatră a satului, a fost în stânga căii
ferate, lângă o livadă cu peri, de la care şi-a luat numele.
Prima atestare documentară, datează din timpul lui Mircea
Ciobanul, domn al Ţării Româneşti între 1545-1557 şi 1557-
1559, care poartă în 1548 „la Periş”, o luptă contra boierilor
răzvrătiţi, conduşi de Udrişte Năsturel, boier muntean ce se
va ascunde după înfrângerea luptei la Bălteni2.
Satul Bălteni, component al comunei Periş, îşi începe
existenţa la sfârşitul secolului al XV-lea.
Numele i se trage de la balta din apropiere: balta
Bălteni.

1
În 1968, fostului sat Periş i se adaugă: Brătuleştii, Cociocul şi Pârlita,
formându-se un sat mare, devenind sat de reşedinţă.
2
Constantin C. Giurăscu – Dinu C. Giurăscu , Istoria românilor din cele
maivechi timpuri şi până astăzi, Editura „Albatros”, Bucureşti, pag. 326
– 327

84
 […]„Vlad cel Bătrân, într-un document din 1447,
pomeneşte de cătunul Bălteni de Ilfov, iar apoi alte
documente din secolele XVI – XVII, pomenesc acest sat”
[…]3. Aşadar, existenţa localităţii poate fi pusă în legătură cu
Cetatea Bălteni ale căror începuturi sunt către 1241 –
năvălirea tătarilor în Ţara Românească. Mărturie stă un
document din 13 septembrie 1368, care spune: „Castelanul
Dragomir, pârcălab de Dâmboviţa, este învins într-o bătălie
de către armata ungară, a principelui Transilvaniei, pe râul
Ialomiţa, în apropiere de Bălteni […] silindu-l să se retragă4.
Cel de-al treilea sat component al comunei Periş
poartă denumirea Buriaş, al cărui nume poate fi explicat de la
ocupaţia primilor săi locuitori, de a face „burie” (buriu -
Buriaş) din lemnul pădurilor de stejar. Vatra iniţială a fost în
stânga Ialomiţei la „vadul de la Podul Vlădeni”.
Prima atestare documentară o găsim în scrisoarea
secretarului particular al lui Alexandru Ipsilante (1774-1782),
Frederich von Sulzer, intitulată „Geschichte des
transalpinischen Daciens” şi publicată la Viena în 1781, care
vorbeşte despre popasul făcut la podul Vlădeni-Buriaş, dând
în acelaşi timp şi preţioase informaţii asupra Codrului
Vlăsiei5.

1.2. Tipuri de aşezări şi evoluţia lor teritorială

Analiza atentă a documentelor istorice şi cartografice,

arată trăsăturile de bază ale acestor aşezări. Iniţial cătune,
3
Oancea I Dumitru, Consideraţii toponimice asupra localităţilor din
judeţul Ilfov”, Comunicare la al III-lea Simpozion de Geografie a
localităţilor din judeţul Ilfov, Buftea 1980
4
Constantin C. Giurăscu, Istoria Bucureştilor, Editura de Stat pentru
literatură şi artă, Bucureşti, 1975, pag. 240 – 246
5
Constantin C. Giurăscu, Istoria pădurii româneşti, Editura Ceres,
Bucureşti, 1976, pag. 112

85
parte incipientă a satelor, organizate de cele mai multe ori pe
spiţă de neam, ele au evoluat lent, nesigur datorită vremurilor
tulburi în care s-au clădit.
Aflat timp de două secole pe moşia lui Hrizea cel
Voinic, boier grec, ce avea să joace un rol însemnat în istoria
Ţării Româneşti, în timpul lui Mihai Voievod Viteazul, satul
Bălteni a fost sat de colonizare, cu robi aduşi din zona
Câmpulung Muscel pe vremea lui Vlad Ţepeş (1456-1562)
lângă populaţia autohtonă, dar redusă numeric. Din aceasta a
roit populaţia celorlalte sate: Buriaş şi Periş, ultimul având
mai mult caracter mixt (roire şi colonizare).
În privinţa legăturii sociale, faţă de proprietatea
satelor comunei Periş au fost sate de „clăcaşi”, mai întâi pe
moşie particulară, apoi pe cea a mânăstirii Radu Vodă, sub
tutela căreia s-a aflat timp de două secole până la
secularizarea averilor mânăstireşti.
Evoluţia lentă a satelor o putem afla dintr-un
document, tot din 1447, care arată că satul Bălteni „număra
vre-o 20 de case din lut şi alte vre-o 20 – 30 de bordeie mai
de vale de Ialomiţa…”6.
Vremurile tulburi s-au reflectat şi în evoluţia vetrelor
în statornicia lor. Vatra iniţială a satului Bălteni a fost pe
dreapta văii Podişorului, nu departe de actualul cătun
Hărăboc.
Toponimia locală păstrează cuvântul „Silişte” – ceea
ce înseamnă vatră veche părăsită. Aici a existat un sat până
în 1595, când în timpul „Legăturii lui Mihai”, băltenarii se
risipesc, pentru ca mai apoi să fie aduşi cu judecata Divanului
înapoi, dar stabiliţi lângă Schitul Bălteni, înghesuiţi între

6
Constantin C. Giurăscu, Istoria Bucureştilor, E.S.P.L. Bucureşti, 1960,
pag. 47 – 48

86
valea Vardianca şi valea Dandolea.7Un caz aparte îl formează
„vetrele” Perişului.
Amintim că Perişul actual reuneşte fostele sate:
Perişul vechi, despre care am pomenit ca având vatră lângă
calea ferată Bucureşti-Ploieşti și Brătuleştii, ce îşi încep
existenţa în secolul XVIII-lea de la un cioban stabilit aici, în
valea Pescăriei „Bratu”.
Vatra iniţială a fost în valea Cozii Snagov, la
confluenţa cu valea Pescăriei, pentru ca actuala vatră să se
aşeze definitiv pe interfluviu. O însemnată parte de populaţie
roieşte dincolo de balta cu „cocioace”, întemeind în preajma
anului 1711, satul cu numele de la numeroase cocioace
(plauri, insule plutitoare din resturi vegetale de stuf și
papură), aflate pe balta din apropiere.
Vatra actuală a satului Buriaş este de dată recentă. O
parte a populaţiei de la Podul Văleni trece în dreapta
Ialomiţei şi se stabileşte pe valea Şchioapei. Vatra evoluează
lent şi în 1931 se adaugă cătunul Satul Nou, ce aparţinuse
comunei Ologeni, judeţul Prahova, deşi era lipit de Buriaş.
Nu putem să nu ne oprim asupra unor vetre, sate
dispărute. „Sticlăria” – cătun atestat documentar pe harta din
1790 întemeiat de lucrătorii morii de sticlă Sticlăria. S-a aflat
în punctul numit „Podul Călugărului”. Aşezarea dispare odată
cu desfiinţarea manufacturii.
Şi din punct de vedere administrativ, comuna suferă
dese schimbări. Prima informaţie o găsim în harta Szatmary
(1856), care arată că Perişul făcea parte din Districtul Vlăsia.
Odată cu înfiinţarea judeţelor, comuna este înglobată alături

7
C.C. Giurăscu, Probleme controversate în istoriografia română –
colecţia Memoria pământului românesc, Editura Albatros 1977, pag. 53
– 54 şi pag. 100, care spune: „şi-au trimes de au adunat pe toţi românii,
care au fost de baştină şi care i-a apucat legătura lui Mihai Voievod de
le-au adus pe moşia lor din Bălteni…”

87
de altele în judeţul Ilfov, mai întâi în plasa Băneasa, apoi în
plasa Buftea, când se înregistrează succesiv măriri şi
micşorări de teritoriu. Astfel, în 1912, comunei i se adaugă
Piscul şi Piscul Hereasca, pentru ca mai apoi (în 1930), să
primească la satul Periş, Movila ce aparţinea comunei
Poienari-Vulpeşti (Niculeşti).
În 1936, Movila trece la Niculeşti şi în 1940 Piscul,
împreună cu Piscul Hereasca, la comuna Ciolpani. În 1956
satul este transformat împreună cu cătunul Satul Nou, în
comună de sine stătătoare, pentru ca în anul 1968 să se
revină, asupra acesteia dat fiind afinităţile şi tradiţia istorică.
În privinţa evoluţiei vetrelor, este greu să ne dăm
seama, pentru că nu avem la îndemână decât două materiale
cartografice de referinţă: harta din 1790 „Der grossen und
kleinen Walachey” şi harta rusă din 1835, ambele având ca
notă dominantă vetre întinse cu mari goluri între construcţii,
spaţii ocupate cu vii, culturi de legume şi zarzavaturi, pomi.
Harta 1:100.000, cu măsurători pe teren; 1891 -1900-
1902, a Institutului Topografic Militar, arată îndesirea
construcţiilor în vetrele Cociocului, Perişului şi Satului Nou
(Buriaş), în defavoarea culturilor şi implicit mărirea
populaţiei pe unitatea de suprafaţă. Dezvoltarea aşezărilor
este strâns legată de condiţiile naturale şi istorice, în care au
evoluat satele, de dezvoltarea lor economică şi socială.
Vetrele au formă alungită de sat galerie, de o parte şi
de alta a căilor de comunicaţie – unirea lor prin linii subţiri şi
lungi, înguste, tăiate de linii paralele, cum este cazul tuturor
satelor comunei (anexe-planșa 7). Se poate observa şi un
aspect nou – forma poligonală – patrulateră în cadrul unor
foste sate – Cocioc – (azi Periş sud-est) şi Satul Nou
(component al satului Buriaş).
Cât priveşte textura, reflectată în plan stradal (uliţă),
este extrem de diversă, de la o aşezare la alta şi chiar în

88
cadrul aceleiaşi aşezări – de la cea liniară, la ondulatorie,
până la haotic.
În privinţa structurii aşezărilor, ea reprezintă gradul
de concentrare a gospodăriilor şi a clădirilor în vatră. Toate
satele sunt cu o structură adunată, cu 1-10 clădiri la ha. În
intervalul 1940-1945, extinderea vetrelor cunoaşte o
dezvoltare rapidă, cu aproape 60% faţă de perioada
antebelică, cu spaţii şi goluri mari între clădiri, ocupate cu
grădini, vii, livezi, culturi, situaţie în care se mai menţine
satul Bălteni.
Celelalte două aşezări Periş şi Buriaş au o concentrare
medie în vatră, cuprinsă între 10 - 15 clădiri la ha, cu tendinţă
de creştere.
Cadrul natural a fost factorul determinant în apariţia
aşezărilor, relieful a condiţionat apariţia, iar reţeaua
hidrografică a asigurat apa necesară, Buriaşul şi Băltenii sunt
sate de terasă; primul pe terasa superioară sudică a Ialomiţei,
aşezarea fiind ferită de inundaţii, chiar şi la viiturile cele mai
mari şi al doilea pe terasa Bălteni-Scrovişte.
Satul de reşedinţă Periş este sat de câmpie, aflat pe
muchia câmpului, spre lunca largă a Cozii Snagovului de
unde şi problemele de alimentare cu apă, dar mai ales
deversarea apelor uzate.
Cât priveşte aspectul localităţii, în privinţa populaţiei,
element de bază în structura satelor din cadrul comunei,
distingem:
 sate mici, cu o populaţie cuprinsă între 200-750
locuitori; (Iordan, 1973) Bălteni, sat care cunoaşte un
continuu regres al populaţiei prin migrare şi
îmbătrânire;
 sate mijlocii, cu populaţie cuprinsă între 750-2000
locuitori; satul Buriaş împreună cu Satul Nou;

89
  sate mari, cu populaţie cuprinsă între 2500-5000
locuitori; satul de reşedinţă Periş (împreună cu satul
Cocioc).
În forma actuală satele comunei Periş sunt rezultatul
unei evoluţii, mai mult sau mai puţin lente, proces îndelungat,
legat în primul rând de condiţiile naturale şi apoi de cele
social-istorice.

1.3. Aspecte sociale

Tradiţional, fondul locativ a fost constituit din

locuinţe de suprafaţă, unicamerale, bicamerale (tindă + odaie)
şi pluricamerale cu funcţionalităţi diverse: cameră de locuit,
de zi, cameră curată. La majoritatea li s-a aplicat chelarul
(celarul sau aplecătorul), odăi anexe cu acoperişul în pantă,
folosite de regulă ca bucătării sau camere de zi. Locuinţele de
suprafaţă au înlocuit bordeiul consemnat de mai toate
documentele secolelor XV-XVIII.
În privinţa materialelor de construcţii, după spusele
bătrânilor, până la 1900, materialul de bază l-a constituit
lemnul din care s-a alcătuit talpa şi scheletul, inclusiv celui
de la acoperiş. Pereţii au fost făcuţi din chirpici, grădea,
bulgărit, rareori cărămidă semiarsă. Acoperişul, iniţial în
două ape, era făcut din paie şi stuf, materiale aflate la
îndemâna oricui, durabilitatea unei asemenea construcţii în
condiţiile unei îngrijiri atente nu depăşea 25-30 ani.
Ulterior în construirea locuinţelor s-au folosit:
cărămidă, beton, iar acoperişul din tablă şi ţiglă ocupă până la
90%, locuinţele căpătând un alt aspect. Modificări s-au făcut
şi în ceea ce priveşte încăperile, dimensiunile şi destinaţia lor,
iar durabilitatea a sporit la 50-75 ani.

90
 În ultimii 20 de ani a apărut înălţarea pe verticală,
P+1 sau gen vilă, dar nu cu respectarea specificului local, ce a
condus la:
 îndesire pe unitatea de suprafaţă, restrângerea în
vatră;
 un înalt grad de confort.
Ca orice comună în plină dezvoltare economică şi
socială, Perişul are şi unele aspecte urbanistice. Din
beneficiile Combinatului porcin s-au construit între anii
1960-1969 şapte blocuri cu câte 12 apartamente de tipul P +
2, iar în 1982 s-a construit un bloc cu 12 apartamente cu
regimul de nivel P + 2 în imediata vecinătate a C.E.C.-ului
Periş, alte două gen vilă cu 12 apartamente cu un număr
sporit de camere (3 sau 4).
După 1989, au apărut cartiere de vile în detrimentul
suprafeţelor agricole, care cunosc în prezent o diminuare
continuă. Construcţiile au aspect modern, fiind folosite
tehnologii şi materiale moderne.

2. Populaţia
2.1. Evoluţia numerică

Este greu de stabilit cifra exactă a populaţiei

aşezărilor de pe teritoriul comunei Periş, la începuturile sale.
Singurele informaţii istorice semnalează prezenţa unei
populaţii cu un anumit statut pe acest teritoriu, acela de
clăcaşi pe moşia „cetăţii Bălteni”, apoi pământurile
particulare ale lui Hrizea vel Vornic şi a descendenţilor săi,
populaţie care se ocupa cu agricultura, tăiatul lemnului
pădurilor, păstoritul.
Harta rusă din 1835 scrie în dreptul localităţii Cocioc
cifra 63, care reprezintă numărul gospodăriilor la acea vreme
a satului de reşedinţă.

91
 Calculând în medie trei persoane pentru fiecare
gospodărie, reiese că populaţia acestei localităţi se ridica la
189 locuitori, ceea ce este puţin probabil.
Recensămintele ulterioare ne furnizează date mai
concrete asupra evoluţiei populaţiei. Deşi au un caracter
restrâns şi vizând mai mult elementele legate de gospodăria
rurală, recensământul din 1912 arăta că la 19 decembrie,
comuna Periş, cuprinzând satele: Brătuleşti cu Bălteni şi
Podul Văleni, Cocioc, Periş (inclusiv Movila ce aparţine
astăzi comunei Niculeşti) şi Piscul (inclusiv Hereasca ce
aparţine comunei Ciolpani), număra o populaţie de 5113
persoane.
La recensământul populaţiei din 1930, comuna
cuprindea satele: Brătuleşti, Bălteni, Buriaş (fără Satul Nou),
Cocioc şi Periş (separat Movila), se ridica la 5434 locuitori
stabili şi 87 flotanţi, cei mai mulţi în satul de reşedinţă
Brătuleşti.
Deşi a doua conflagraţie mondială face multe victime,
mai ales în rândurile populaţiei masculine, după război multe
familii se refac, trecându-se treptat la o viaţă normală.
La recensământul din 1956 se înregistrează 5954
locuitori. Schimbările social-politice, ce au loc după
cooperativizarea agriculturii, a dezvoltării unor ramuri
meşteşugăreşti, situaţia economică (suport al familiei) s-a
schimbat, evoluţia numerică înregistrează un salt important,
în 1966, populaţia comunei ajunge la 7294 locuitori –
înregistrându-se o creştere de 23% în zece ani.
Patru ani mai târziu, numărul populaţiei atinge la 1
iulie 1970-7268 locuitori, iar la recensământul din 1977,
comuna având în componenţă satele: Periş, Buriaş, Bălteni,
va înregistra 8095 locuitori, cu un spor de 201 locuitori, ceea
ce arată o evoluţie relativ lentă.

92
 Procesul de creştere numerică a populaţiei, este lent,
la 1 iulie 1978 existau 8173 locuitori, dată după care numărul
populaţiei începe să descrească, mai ales în satele Bălteni şi
Buriaş unde populaţia tânără nu mai locuieşte în sat,
stabilindu-se în centrele unde practică profesia.
La recensământul din 2002, populaţia era de 7151
locuitori, urmând ca în 2011 să se înregistreze 7557 locuitori.
Se observă o creștere de aproximativ 400 locuitori în decurs
de 10 ani.

2.2. Mişcarea naturală a populaţiei

Mişcarea naturală a populaţiei este strâns legată de

dezvoltarea economică şi socială a comunei, familiei, de
posibilităţile de afirmare umană de la un an la altul. Faptul că
în două decenii mai mult de jumătate din populaţia comunei a
trecut să lucreze în ramuri neagricole, în comună sau în afara
ei, a contribuit la ridicarea nivelului de trai.

Evoluţia sporului natural în perioada 1986-2011

Categoria Anii
(‰) 1986 1989 1992 2002 2011
Născuţi 17,2 17,7 14,2 12,6 14,4
Morţi 8,2 7,9 7,6 7,3 7,1
Spor
9 9,8 6,6 5,3 7,3
natural

Numărul de născuţi vii la 1000 de locuitori în comuna

Periş prezintă oscilaţii după cum reiese din tabelul de mai
sus. Dacă până în anul 1989 se menţinea la valori mai
ridicate, urmare a politicii demografice a acelor ani, după
1990 situaţia s-a schimbat.

93
 Căderea regimului comunist şi instaurarea
democraţiei au creat posibilitatea cuplurilor de a-şi alege
momentul în care să aibă copii, pe primul plan trecând
realizarea în plan profesional, construcţia unei case şi
dobândirea de alte bunuri materiale.
Dacă luăm în calcul anul 1989 ca vârf al sporului
natural, pentru perioada menționată, se observă o scădere
accentuată de aproape 3 procente în 1992 după care urmează
o creştere uşoară astfel încât în 2011 să se apropie la 2,5
procente faţă de acea dată.
Numărul deceselor la 1000 de locuitori se menţine
între 8,2 ‰ în 1986 şi 7,1 ‰ în 2011.
Din decedaţi, numărul copiilor (cu vârsta de până la 1
an), este scăzut, procentul menţinându-se în jurul valorii de
0,5 – 0,7 ‰.
Durata mediei de viaţă a crescut în jurul valorii de 70-
71 ani.

2.3. Mişcarea migratorie

În intervalul 1977-1989 s-au stabilit pe teritoriul

comunei Periş 327 persoane sosite din Moldova (judeţele
Bacău şi Vaslui), ca muncitori în industria locală sau ca
lucrători la combinatele porcine şi stabiliţi apoi în comună.
Populaţia plecată din comună provine în marea sa
majoritate din satele Bălteni şi Buriaş, unde se înregistrează o
scădere a numărului populaţiei şi mai puţin din Periş, centrul
de reşedinţă.
În general pleacă tinerii către capitală unde au locurile
de muncă, iar după o perioadă de navetism se stabilesc
definitiv în Bucureşti, locuinţa din Periş rămânând cu caracter
de casă de vacanţă.

94
 2.4. Densitatea populaţiei

Indice demografic deosebit de important, densitatea

cuprinde relaţia care există între populaţie şi unitatea de
suprafaţă. Pe comună se înregistrează o densitate de 96,8
locuitori/km2.
Pe sate densitatea este variabilă, de la 244,6
locuitori/km2 la Buriaş, la 76,3 locuitori/km2 la Bălteni şi
87,5 locuitori/km2 la Periş (inclusiv Cocioc).

2.5. Structura pe sexe şi grupe de vârstă

O analiză a structurii pe sexe din comuna Periş arată

că numai la statisticile din 1930, 1986 şi 1992 exista un
oarecare echilibru între sexe, în rest predomină femeile.
În 1930 predomina populaţia masculină (51%), iar cea
feminină cu numai 49%. Situaţia se va schimba datorită
pierderii de vieţi omeneşti (mai ales masculine) în timpul
celui de-al doilea război mondial.
La recensământul din 1956, bărbaţii reprezentau
45,4%, cea mai scăzută valoare a numărului populaţiei
masculină din comună, situaţie ce se va redresa abia la
mijlocul deceniului nouă.
La recensământul din 2002 structura pe sexe ne arată
că la un număr de 7151 locuitori, bărbaţii reprezentau
aproximativ 48% din totalul populaţiei, urmând ca în 2011 să
depășească cu 0,7% această valoare, fiind înregistrate 7557
de persoane, 3633 bărbați și 3924 femei.
Pe grupe de vârstă, ultimul recensământ (2011), ne
arată că populaţia tânără (grupa 0-14 ani) este de 1175
locuitori, reprezentând 15,5% din total, grupa 15- 59 de ani
cu un total de 4487 locuitori, reprezintă 59,4%, restul de

95
25,1% reprezentând populaţia cu vârsta de peste 60 de ani, cu
un total de 1895 locuitori.
Menținerea primei categorii de vârstă sub 20% și a
celei de a treia peste 10% din total, arată o îmbătrânire a
populației, tendință manifestată în țările europene.

3. Activităţile economice şi sociale

3.1. Activitatea agricolă

Scurt istoric. Ocupaţia de cultivator al pământului se

pierde în negura vremurilor. Mărturie stau descoperirile
arheologice de pe Valea Seacă şi „La Grădini” ce au scos la
lumina zilei vase pentru păstrat produsele agricole, de
dimensiuni mari, uscate la soare. De asemenea au fost găsite
unelte din piatră, o săpăligă cu ajutorul căreia se scurma
pământul din apropierea apelor, pentru a-l cultiva.
Izvoarele istorice vorbesc despre meiul cultivat şi alac
(un soi de grâu sălbatic) ce se cultivau şi ale căror produse se
păstrau în gropi de cereale săpate în pământ şi arse pentru a
păstra produsele cât mai bine şi pentru a le feri de rozătoare,
cât şi de duşmanii care râvneau aceste produse pentru a-şi
îndestula armatele cotropitoare.
Tradiţia etnografică şi folclorică, cunoaşte multe
datini şi obiceiuri legate de muncile agricole „primul arat”, de
păstrarea manei Sânziene şi Drăgaica, a fertilităţii
pământului, sau de strânsul şi păstrarea recoltei. Toate
acestea nu ar fi fost posibile fără existenţa unei agriculturi, pe
lunca văilor, în poienile pădurilor.
Strâns legat de plugărit, a fost păstoritul. Urmele
arheologice de pe teritoriul comunei au scos la iveală ulcioare
pentru păstrat laptele, strecurători din lut ars care au o reţea
fină de găuri pentru a strecura laptele şi a-l curăţa de

96
impurităţi. De asemenea au fost găsiţi piepteni pentru a dărăci
lâna oilor.
Sunt dovezi incontestabile a practicării unei
agriculturi tradiţionale pe teritoriul comunei. Acte de
cancelarie, hrisoave, oblocuri domneşti, pomenesc despre
„moşiile” comunei Periş.
Actul din 1559 emis de Mihai Voievod Viteazul arată
că „băltenarii s-au risipit datorită legăturii şi a intensificării
exploatării a sporirii numărului zilelor de clacă, încât bietul
rumân îşi părăseşte satul”8.
Feudalismul timpuriu şi mediu găseşte locuitorii
comunei în statutul de clăcaşi, cu observaţia că sunt posesori
ai vetrelor de sat şi ceva pământ, ce se bucurau de sistemul
devălmăşiei.
Adâncirea exploatării în secolele XVI- XVIII, a dus la
pierderea pământului aflat în devălmăşie şi ulterior a vetrelor
de sat, fapt reflectat şi în desele mutări ale vetrelor, după
bunul plac al stăpânilor.
Liberalizarea comerţului cu cereale, după pacea de la
Adrianopol a dat din nou impuls agriculturii, s-au extins
suprafeţele ocupate de culturi de grâu pentru consum şi
pentru export.
Păstrate în toponimie, Pârlita, Runc, Ciolpănire,
Curmătură, reflectă asaltul omului asupra pădurii, în favoarea
ogoarelor, o permanentă presiune în peisajului agrar.
Trecerea de la cultivarea poienilor, a luncilor, la ogoare pe
suprafeţe întinse smulse pădurii a însemnat un pas înainte în
agricultura comunei, s-a trecut la folosirea plugului cu
tracţiune animală.
Astfel, după reforma agrară din 1864, deşi a avut un
pronunţat caracter burghez şi a oferit sătenilor pământul cel

8
Giurăscu, G.,G., „Probleme controversate în istoriografia
românească”, Bucureşti

97
mai neproductiv şi mai îndepărtat de sat, 240 de gospodării
au primit în medie 3-3,5 ha, după numărul de animale şi de
braţe de muncă9. Asaltul împotriva pădurii s-a soldat cu 500
ha distruse şi transformate în ogoare. Este perioada când
agricultura are un caracter extensiv, mijloacele de a lucra
pământul rămân rudimentare iar producţiile obţinute scăzute,
creşterea în general a producţiei agricole putând fi pusă pe
seama extinderii suprafeţelor cultivate.
Dar nevoia de pământ nu a fost rezolvată nici de a
doua reformă agrară din 1924, când doar 84 săteni primesc
pământ, deşi pe front au fost 300 de bărbaţi. Suprafaţa
distribuită se ridică la 358 ha, iar la sfârşitul anului 1921,
fusese vândută aproape în întregime unui arendaş.
Nici reforma agrară din 1945 nu avea să rezolve
problema pământului, de fapt, această reformă nici nu s-a
aplicat, pe teritoriul comunei nefiind moşii expropriabile, în
timp ce Domeniul Coroanei, lotul Cocioc, deţinea 2500 ha.
Judecând după datele statistice ale vremii, revenea pe
familie, în medie, 1 ha (două pogoane), ceea ce reprezenta
foarte puţin pentru populaţia comunei, care era în continuă
creştere.

3.1.1. Utilizarea terenurilor

Harta „Der Grossen und Kleinen Walachey” din 1790

arată peste comuna Periş o zonă împădurită continuă, lăsând
locuri goale, circulare sau poligoanele în jurul satelor, sau de-
a lungul căilor de comunicaţii (anexe-planșa 8). Judecând
după suprafeţele ocupate de pădure reţinem că 90% din
teritoriu este acoperit de pădure, restul de 10% acumulează
vetrele de sat.

9
Arhivele Tribunalului Ilfov, Ocolul civil, fondul 1864, Dosare 1022 –
1240

98
 Documentele cartografice de la sfârşitul secolului
XIX, apoi Dicţionarul Geografic al judeţului Ilfov, ne dau o
imagine asupra modului de utilizare a terenurilor în timp şi
spaţiu.
Nu pot fi separate elementele modului de utilizare a
terenului: vii, livezi, păşuni, bălţi, spaţii pentru construcţii
etc.
Urmărind materialele cartografice şi de cadastru ale
„Casei Rurale”, găsim neesenţiale modificările în ceea ce
priveşte modul de utilizare a terenurilor, cu o singură
remarcă: creşte excesiv suprafaţa construită, distanţele între
clădiri sunt mari, dispar o serie de căi de comunicaţii, viile şi
livezile ocupă o proporţie mai mare deşi limitate, situaţia
rămâne neschimbată în afară de suprafeţe până în 1960.
După organizarea administrativ-teritorială din 1968 şi
cuprinzând şi fosta comună Buriaş, modul de utilizare a
terenurilor, arată o sporire a suprafeţei agricole, prin
desfiinţarea unor drumuri inutile, a unor liziere de protecţie
extinse nepermis de mult şi rămânerea în limite modeste a
celorlalte componente: livezi, pomi, bălţi.
Din totalul de 7797 ha cât cuprinde comuna,
extravilanul reprezintă 6762 ha, intravilanul 1035 ha.
Pădurea ocupă aproximativ 30% din suprafață, în trei
corpuri distincte: pădurea Buriaş, Ciogâia şi Radu Vodă,
toate pe interfluviul dinspre Ialomiţa şi valea Sticlăriei.
Agricolul, ocupă 61%.
Pe categorii de folosință, terenul comunei se prezintă
astfel: teren arabil 4359 ha (55,9%), păşunile 315 ha (4,04%),
viile 87 ha (1,12%), livezile 17 ha (0,22%), curţi şi clădiri
8,7%.
Aruncând o privire de ansamblu asupra modului de
utilizare a teritoriului comunei Periş, distingem 4 etape:

99
 1) o primă etapă, consemnată de documente
cartografice şi istorice, ce durează până în preajma anului
1864, împroprietărirea ţăranilor caracterizată prin: suprafeţe
mari ocupate de păduri, agricultura se practica în poiene,
lunci sau în vetrele de sat, agricolul având suprafeţe reduse;
2) A doua etapă, cuprinsă în intervalul de timp 1864 -
1945, când există o intensă presiune asupra pădurii, ea
pierzând suprafeţe mari în favoarea ogoarelor. Se extind
haotic vetrele de sat, care au aspect pregnant de sate -
câmpulunguri. Pădurea rămâne în trupuri limitate, pe dreapta
Ialomiţei şi un aliniament pe valea Sticlăriei, lacul lui Moş
Stan, nord – Brătuleşti. Ogoarele ocupă câmpul între valea
Sticlăriei şi vale Snagovului ca şi câmpul sudic al comunei,
până în valea Vlăsiei, luncile îşi restrâng şi ele suprafeţele
fiind degajate de arinişuri şi transformate în ogoare;
3) O a treia etapă de relativă stabilitate a modului de
folosinţă a terenurilor, cu variaţii ca suprafaţă, doar datorită
schimbărilor administrative şi de folosinţă. Astfel, atacurile
succesive de filoxeră asupra viilor, fac ca ele să scadă ca
suprafaţă şi având în vedere faptul că sunt moderat
productive, ele au fost reduse continuu. De asemenea la
vetrele de sat se constată un fenomen nou, apropierea
continuă a numărului de locuinţe pe unitatea de suprafaţă, în
defavoarea grădinilor şi a gospodăriilor tip câmpulunguri.
Suprafeţele ocupate cu bălţi scad de la 39 ha în 1949,
la mai puţin de 14 ha prin lucrări de desecări şi cedate spre
folosinţă altor întreprinderi din afara comunei. Desfiinţarea
islazurilor, după trecerea lor din administrarea consiliului
popular, la cooperativa agricolă de producţie are drept urmare
reducerea la jumătate din totalul suprafeţei ocupate cu păşune
după anul 1968; avuţie de interes naţional, pământului i se
acordă toată atenţia.

100
 Astfel, au fost scoase de sub exces de apă crovurile,
însumând 184 ha, mai ales pe câmpul dintre valea Snagovului
şi valea Vlăsiei. S-au efectuat însemnate lucrări de
sacrificare, de aplicare de amendamente calcaroase. În cadrul
complex de organizare a teritoriului, a fondului funciar, s-au
prevăzut amenajări pentru irigat, construcţia unui sistem ce
va modifica actuala înfăţişare a peisajului geografic agrar.
4) A patra etapă a început o dată cu anii ’90, moment
în care terenurile comunei s-au întors la proprietarii de drept
de dinainte de cooperativizare. Destinaţia terenurilor se
schimbă de la o zi la alta, unele zone din apropierea lacurilor
sau pădurilor devenind zone rezidenţiale, prin transformarea
în intravilan, fiind construite vile şi case de vacanţă. Terenul
agricol cunoaşte o accelerată regresie, pe unele suprafeţe
nefiind cultivat nimic de ceva timp.

3.1.2. Culturile agricole

Începutul cultivării pământului este tot aşa de veche

pe cât este istoria acestor locuri. Necesitatea de hrană variată
pe care nu o putea oferi numai vânătoarea şi pescuitul, a
impus creşterea animalelor şi apoi cultivarea pământului. În
descoperirile arheologice sunt prezente numeroase unelte atât
pentru vânătoare şi pescuit, cât şi pentru agricultură.
Mărturii sigure despre cultivarea pământului, avem
din preajma anului 1447, când rumănii: „au ascuns în locuri
tainice, meiul şi grâul, peştele sărat şi vinul, pentru a nu cade
în mâinile duşmanului […]”10
Documentul conţine o informaţie preţioasă, faptul că
se cultiva grâul, meiul păsăresc (plantă din care se putea face

10
Ciobanu, Ştefan, „Pe urmele lui Vlad Ţepeş”, Editura Sport – Turism,
Bucureşti, 1984, pag. 292

101
mămăligă, tot aşa de gustoasă ca şi cea din porumb) şi viţa de
vie, soi indigen, din care se făcea vinul.
Suprafeţele cultivate erau în jur de 847 ha în perioada
anului 1920, fiind folosite unelte rudimentare (plugul de lemn
dar şi cel de fier, iar după 1925 două tractoare cu combustie),
cu producţii modeste şi pierderi mari de recoltă.
În prezent se cultivă grâu, orz, porumb, floarea
soarelui şi soia cu producţii moderate, suprafeţele cultivate
aflându-se în proprietate privată, unii producători fiind
asociaţi într-o formă organizată, activitatea desfăşurată fiind
condusă de specialişti în domeniu, locuitori ai comunei.
Din datele furnizate de aceştia, la culturile de bază, se
obţin următoarele producţii:
 porumb: 5000 kg/ha;
 grâu: 4500 kg/ha;
 orz: 4000-4500 kg/ha
 floarea soarelui: 2500-3000 kg/ha.
Legumele şi zarzavaturile se cultivă în gospodării, pe
spaţiile dintre clădiri: ceapă, usturoi, tomate, varză etc.
Cartofii se cultivă pe suprafeţe reduse. Viţa de vie ocupă
1,6% din suprafaţa agricolă, soiul hibrid aflat în cultură fiind
slab productiv (fig. 34).
Pomii fructiferi ocupă 0,3% din suprafaţa agricolă. În
gospodării se găsesc: corcoduşi, meri, peri, cireşi, vişini,
pruni, gutui, caişi şi piersici.

Fig. 34 Grădini cultivate cu viţă de vie şi pomi fructiferi

102
 3.1.3. Creşterea animalelor

Creşterea animalelor are o îndelungată tradiţie, având

asigurată o bază furajeră favorabilă, din cele mai vechi
timpuri pe luncile râurilor, în poienile pădurilor. În momentul
de faţă este producătoare de bunuri de consum pe plan local
în gospodăriile particulare.
Institutul de Cercetare și Producție pentru Creșterea
Porcinelor (ICPCP), cunoscut în prezent ca Romsuintest Periş
S.A., are o tradiție de peste 50 de ani și a fost prima unitate
din România care efectua cercetare ştiinţifică în domeniul
creşterii porcilor. Fluxul era integral, de la baza furajeră,
selecţie şi hibridare, până la abator.
Aici se cresc rase renumite: Marele Alb, Landrace,
Duroc, dar şi rase obţinute prin încrucişări genetice: liniile
sintetice 345 Periş şi LSP – 2000.
În prezent parcurge un amplu proces de modernizare
și retehnologizare, de reorganizare și rentabilizare, derulate
prin importante proiecte cu fonduri europene.
Astfel, a fost construit un abator nou, la standarde
moderne, a fost modernizat un complex porcin, totul fiind
automatizat și a fost achiziționată aparatură ultramodernă
pentru laboratorul de analiză fizico-chimică și
microbiologică.
Cu toate acestea, numărul porcinelor se menține
foarte scăzut. Înainte de 1989, în cele două ferme se aflau
între 100 de mii și 150 de mii de capete, în prezent putem
vorbi de aproximativ 1000.
În gospodării se cresc bovine, cabaline, porcine şi un
număr redus de ovine şi caprine, numărul acestora fiind în
continuă descreștere. De asemenea, întâlnim păsări pentru
carne şi ouă, iepuri de casă şi albine.

103
 Din datele furnizate de producătorii particulari, reies
producţii de 17 – 20 litri de lapte/zi la o vacă.
Apicultura constituie o ramură tradiţională cu
dezvoltare mai ales în satele Bălteni şi Periş.
Din produsele care le dau: miere (6,5 kg/stup, la un
recoltat), ceară, lăptişor de matcă, propolis şi altele, căutate
pentru consum şi industria de medicamente, creşterea
albinelor a devenit o îndeletnicire rentabilă.
Piscicultura ocupă o pondere mică în economia
localităţii.
Suprafaţa amenajată pentru nevoile piscicole este de
aproximativ 17 ha în sud-vestul satului Periş, fiind
concesionată pe mai mulţi ani. În ultimii ani, producţiile au
fost slabe, fiind destinate mai mult agrementului şi
pescuitului sportiv.

3.1.4. Exploatarea fondului forestier

Ocupă câmpul dintre valea Ialomiţei şi valea Sticlăriei

pe o suprafaţă de 2287,64 ha reprezentând 29,3% din
suprafaţa comunei. Iniţial aproape întreaga suprafaţă a
comunei a fost un ţinut păduros care făcea parte din faimosul
Codru al Vlăsiei.
Defrişările masive de la sfârşitul secolului XIX au dus
la reducerea suprafeţei de pădure în favoarea ogoarelor.
Pădurea a rămas în nord, lângă Ialomiţa în trei trupuri:
pădurea Buriaş între calea ferată şi valea Sticlăriei la sud de
satul Buriaş, pădurea Ciogâia între valea Ialomiţei şi valea
Podişorului, nord sat Bălteni şi pădurea Radu Vodă (fig. 35)
sau Cocioc între valea Bălteni şi valea Sticlăriei.
Până în perioada anilor 1950, era considerată o pădure
multiseculară. Numărul copacilor cu diametru de peste 30 cm
depăşea 80%.

104
 Fig. 35 Pădurea Radu Vodă

Exploatarea masivă de după 1950 a dus la crearea a

două situaţii:
 pe de o parte, la scăderea proporţiei stejarului în
pădurea de şleau;
 reducerea numărului de exemplare mature ce puteau
asigura diseminarea naturală.
Considerată, începând cu 1975 pădure de protecţie, se
află în grija Academiei Agricole şi Silvice. Situaţia fito-
sanitară începe să se schimbe, exploatarea devine limitată la
aproximativ 10000 m3 masă lemnoasă, prelucrată în unitatea
de industrializarea lemnului Periş. După gradul de acoperire
al coronamentului, pădurea din comuna Periş este de
consistenţă ridicată în majoritatea parcelelor.
Astăzi găsim rar exemplare ce depăşesc 50 cm
diametru, spre exemplu stejarii din Lacul Lupilor, cu un
diametru în jurul a 1,75 m (fig. 36).

105
 Fig. 36 Stejar secular

Există și exemplare de carpen de 102 cm pe valea

Bivolarului şi două exemplare de tei: 0,55 şi respectiv 0,80 în
parcela 12 din pădurea Radu Vodă (date culese de prof. Nae
Tudor).
Pădurea de şleau este o pădure de amestec de specii
cu lemn de esenţă moale şi tare.
Proporţia este:
- Esenţe tari:
 stejar - 12%;
 carpen - 14%;
 ulm - 8%.
- Esenţe moi:
 66%, format din tei (Tillia
grandifolia şi cordata).

106
 Din informaţiile culese de la pădurari, altădată,
stejarul avea o consistenţă între 39-45%.
Schimbarea proporţiei trebuie pusă pe seama
extraordinarei puteri de regenerare a teiului după tăiere (din
aceeaşi buturugă pot apărea 8-10 exemplare) şi a creşterii
extrem de rapide (1 m pe an, faţă de numai câţiva cm pe an la
stejar).
În ceea ce priveşte densitatea exemplarelor pe unitatea
de suprafaţă deosebim:
 pădure deasă 60-80 exemplare la 100 m2 în pădurea
Radu Vodă;
 pădure moderată 40-60 exemplare la 100 m2 în
pădurea Buriaş;
 pădure rară sub 40 de exemplare pe unitatea de
suprafaţă în zona crovurilor (datele se referă numai la
arboret, neglijând subarboretul), în pădurea Ciogâia.
În ceea ce privește produsele secundare ale pădurii, nu
prezintă importanţă economică decât pe plan local.

3.2. Activitatea industrială

„A existat şi o sticlărie, sau o întreprindere în care se

fabrică sticlă, nu e vorba de cea veche, de la Şotânga,
constatată documentar încă din secolul XVII, ci una nouă,
întemeiată de banul Dimitrie Ghica, în a doua jumătate a
secolului XVIII. Ea se află, se pare, la nord de Bucureşti,
într-un cătun lângă satul Bălteni, cătun care s-a numit din
cauza aceasta Sticlăria. Aşa îl găsim în harta rusă din 1835,
dată la care întreprinderea nu mai funcţiona…” 11.
Este prima menţiune documentară ce vorbeşte despre
„industrie” pe teritoriul comunei Periş, la care memoria

11
istoricul C.C. Giurăscu, 1966, ESPLA, pag. 111

107
populară adaugă prelucrarea lemnului şi a lutului (transformat
în oale şi cahle).
Primele ateliere meşteşugăreşti sunt înfiinţate în
deceniul al II-lea al secolului XX, existând 6 ateliere
particulare de plăci de teracotă (cahle) şi patru ateliere de
olărit. Mai târziu se adaugă „joagărul” de tăiat lemne, din
apropierea gării, atelier ce va fi naţionalizat la 11 iunie 1948.
Până în anul 1989 au existat şase unităţi cu activitate
industrială, majoritatea în platforma industrială ce se contura
în apropierea gării CFR:
 Întreprinderea de Reparaţii şi Fabricaţii de utilaje
pentru fabrici de nutreţuri combinate (I.R.F.);
 Fabrica de nutreţuri combinate (F.N.C. fost I.N.C.);
 Schela petrolieră;
 A.P.L. „TRAFAG” Periş;
 Secţia de cahle (Teracota);
 Secţia de covoare orientale.
F.N.C. – ul, a început să funcţioneze în anul 1967.
Proiectat iniţial pentru prelucrarea a 96.000 tone de produse
agricole, prepara zilnic după patru reţete în jurul a 1.000 tone
şi-a sporit producţia în 1986 la 125.000 tone anual (de 1,8 ori
faţă de 1967) deservind nu numai combinatele animaliere din
comună, dar şi pe cele din Corbeanca, Buftea, Crevedia şi
Sabar. În prezent și-a încetat activitatea.
Prelucrarea lemnului are rezultate modeste, dar şi-au
diversificat de la un an la altul sortimentul de produse; de la
cherestea, doage şi traverse de cale ferată cu ecartament
îngust, la sortimente ce înglobează mai multă muncă
(confecţionarea de lădiţe de diferite tipo-dimensiuni).
Dacă în 1950 se prelucrau cca. 2500 m3 de masă
lemnoasă, în 2000 s-au prelucrat 1200 m3, urmând ca
producţia să scadă din lipsă de comenzi, astfel încât în 2006
cantitatea de lemn prelucrată să treacă cu puţin peste valoarea

108
anilor ’50 ca urmare a înlocuirii lemnului cu alte materiale,
dar și lipsei de comenzi, iar mai târziu să fie închisă.
Rând pe rând, și-au încetat activitatea toate centrele
industriale.
Singura unitate care a rezistat de-a lungul timpului
este ICPCP, transformată în Romsuintest Periș S.A., care
parcurge un amplu proces de modernizare și retehnologizare,
de reorganizare și rentabilizare, derulate prin importante
proiecte cu fonduri europene.
Astfel, a fost construit un abator nou, la standarde
moderne, a fost modernizat un complex porcin, totul fiind
automatizat și a fost achiziționată aparatură ultramodernă
pentru laboratorul de analiză fizico-chimică și
microbiologică.

3.3. Activităţile social - culturale

3.3.1. Învăţământul

Potrivit reformei învăţământului din timpul lui

Alexandru Ioan Cuza, copiii de vârstă şcolară aveau obligaţia
să frecventeze cursurile ciclului primar. Aceasta viza
lichidarea analfabetismului. Dar, lipsa spaţiului de
şcolarizare, greutăţile materiale din familiile ţărăneşti fac ca
acest deziderat să se înfăptuiască mult mai târziu.
Comuna Periş se numără printre cele mai vechi
localităţi cu şcoli din judeţul Ilfov.
Prima unitate şcolară a funcţionat într-o casă
ţărănească din satul Periş – vechi, patronată de Domeniul
Coroanei, lotul Cocioc înainte de 1877 şi a funcţionat în
aceste condiţii timp de 8 ani.
În urma unui proiect realizat de profesorul I.
Calinderu, se construieşte primul local de stat al şcolii, în
anul 1877, an în care la 1 octombrie are loc deschiderea

109
cursurilor la Brătuleşti (şcoala veche). Iniţial avea două săli
de clasă, locuinţa învăţătorului şi cancelarie, iar ulterior în
1932, având în vedere creşterea populaţiei şcolare, se vor
adăuga încă două săli de clasă. Configuraţia clădirii are forma
de „L”.
Rând pe rând se vor construi altele: 1900 la Buriaş,
1905 la Cocioc, 1918 la Bălteni şi ultima la Periş în imediata
vecinătate a spitalului.
Judecând după datele furnizate de arhivele şcolare,
reiese că între 1877 şi 1930 au învăţat carte în medie 52-60%
din numărul copiilor de vârstă şcolară, dar şi dintre aceştia,
un număr foarte mare nu au terminat întregul ciclu, rămânând
cu una – două clase primare.
La 2 august 1929 se punea problema înfiinţării unei
şcoli superioare faţă de ciclul primar: „Şcoala normală de
gospodărie rurală Cocioc”12, pregătind în medie 68 – 75
fete. Deşi clasele I-IV erau obligatorii în perioada imediat
următoare (1930-1948) au absolvit cursul primar 688 elevi
din totalul de 1250 înscrişi născuţi în actele de stare civilă,
diferenţa (din cauza greutăţilor materiale), îngroşând rândul
analfabeţilor.
Reforma învăţământului din 1948, a revoluţionat şi
impulsionat învăţământul, nu numai din comuna Periş ci din
întreaga ţară, aşezându-l pe baze trainice, devenind de stat,
laic şi obligatoriu, asigurându-se o temeinică bază materială
şi în primul rând spaţiul de şcolarizare. Astfel, şcoala normală
de gospodărie rurală este desfiinţată şi capătă profil de şcoală
tehnică în domeniul silviculturii, şcolarizând 80-120 elevi pe
serie, elevi recrutaţi prin concurs din întreaga ţară şi din
comună, cu un corp didactic format din 35 de cadre care

12
Monitorul Oficial din 2 august 1929, „Revista arhivelor” nr. 8/1972,
pag. 7 şi „Arhivele Statului, fondul şcoalelor”, 1948, dosar DD727, fila
87.

110
predau discipline umaniste, exacte şi ingineri pentru
disciplinele tehnice.
În intervalul 1948-1956, cât a funcţionat unitatea
şcolară, au îmbrăţişat meseria de silvicultori 22 de elevi din
comună. La punerea în aplicaţie a reformei, reţeaua de
învăţământ dispunea de două şcoli cu clasele V-VII la Periş şi
Brătuleşti, trei cu clasele I-IV, Cocioc, Bălteni şi Buriaş şi
două grădiniţe la Periş şi Brătuleşti, cu un total de copii
înscrişi de 797 elevi. Numărul scăzut putând fi pus în situaţia
existentă după război, dar care cuprinde întreaga populaţie
şcolară a comunei.
Astăzi reţeaua de şcoli numără:
 un liceu cu clasele I-XII la Periș (sat);
 două şcoli cu clasele I-VIII în Brătulești și Buriaş;
 șase grădiniţe, dintre care una particulară;
 Centrul de Plasament pentru copiii cu dizabilităţi.
S-a îmbunătăţit continuu baza materială. Au fost
construite şi date în folosinţă două noi localuri de şcoală,
P+1, la Brătuleşti în 1970, prin contribuţia bănească a
locuitorilor, edificiu cu 8 săli de clasă şi laboratoare şi la
Periş în 1975 tot cu 8 săli de clasă.
După anul 2000 şcolile au fost modernizate, au fost
realizate lucrări de reabilitare, au fost dotate cu calculatoare,
asigurând o bună pregătire elevilor.

3.3.2. Cultura

Cultura populară are vechi tradiţii pe teritoriul

comunei Periş. Masa de săteni a fost purtătoarea unui bogat
folclor, a unor tradiţii şi obiceiuri, unele legate de specificul
muncilor agricole. Cântecul, dansul, au însoţit dintotdeauna
viaţa sătenilor.

111
 Actuala clădire a Căminului Cultural din satul Periș a
fost construită în 1938 prin contribuţia sătenilor, dar a fost
transformată în 1945 în aşezământ de cultură.
Edificiul dispune de o sală cu o capacitate de peste
250 de locuri, cu o scenă mai mare de 50 m2,
multifuncţională: sală de cinematograf, de spectacol şi de
conferinţe, de întâlniri cu oameni de artă şi cultură. Un alt
Cămin Cultural se află în satul Buriaș, în clădirea Consiliului
Popular al fostei comune.

3.3.3. Sănătatea

În anul 1881 se construieşte în imediata vecinătate a

sediului Domeniului Regal, lotul Cocioc, de fapt un staţionar
cu 12 paturi, prin grija doctorului Radovici şi avea ca
personal de deservire: 2 medici, 1 felcer şi o moaşă la o
populaţie de 20000 de oameni, deoarece alături de comuna
Periş „spitalul” deservea şi comunele Poienarii-Vulpeşti (azi
Niculeşti), Snagov, Ciolpani şi Gruiu.
În timpul primului război mondial se construiește un
nou corp de clădire şi un dispensar (policlinică), mărindu-se
numărul paturilor la 80, din care chirurgia şi maternitatea
deţinea 50%.
Îmbunătăţiri substanţiale se aduc spitalului după 1944,
devenind unitate zonală cu 30 de medici şi 100 cadre medii
sanitare.
Ca specializare spitalul a avut toate secţiile de
medicină umană, interne, chirurgie, radiologie, oftalmologie,
psihiatrie, ginecologie-obstetrică, maternitate şi o puternică
bază de investigaţii: laboratoare, radiografie, fizioterapie
intensivă.
Desfiinţat, mutat la Baloteşti în 1981, exact la 100 de
ani de existenţă, unităţii sanitare îi rămâne decât oficiul de

112
stomatologie, staţie de salvare şi o staţie de chirurgie-
oncologie.
În teritoriu, prima unitate sanitară – dispensarul
Brătuleşti – se construieşte în 1929, cu personal compus
dintr-un medic şi două cadre medii, la peste 3500 de locuitori
deservind Bălteni, Buriaş şi Periş pe o suprafaţă de 72 km2.
Situaţia rămâne neschimbată până în 1950 când se dublează
numărul medicilor şi a personalului de deservire, revenind un
medic la 1500 persoane.
Astăzi, în comună, asistenţa sanitară este asigurată de
cinci medici de familie, care au cabinetele situate în
dispensarele din Buriaș și Periș.
Spitalul Comunal, unde funcționau mai multe secții
medicale, a fost desființat în 2011, aici funcționând în prezent
un cămin pentru persoane vârstnice.

3.3.4. Transporturile şi căile de comunicaţie

Actuala configuraţie a căilor de comunicaţie, datează

de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Ţinut
păduros, drumurile de altădată şerpuiau prin poieni şi treceau
apele prin vaduri, aflate într-o stare precară, încât cu greu se
încumetau oamenii să pornească la drum pe şleaurile din
timpul ploilor.
Singurele mijloace de comunicaţie erau: calul, căruţa
şi mai târziu poştalionul.
Drumurile pomenite în numeroase izvoare istorice şi
cartografice, se înnodau în „Vadul Cocioc”, nu erau pietruite,
cu trasee imprecise şi lăţimi ce atingeau chiar 100 m.
Sunt cunoscute: drumul sării, drumul oilor, drumul
cojocarilor şi cel al cerii, mai târziu al păcurarilor ce
coborau din subcarpaţii sudici către Dunăre şi care, treceau
prin comuna Periş.

113
 Înainte de 1858 se „sălăşluieşte Drumul ăl Mare”, ce
lega vechea capitală a Ţării Româneşti – Târgovişte cu
Bucureşti şi care se află mult la est de actuala arteră rutieră
Bucureşti – Ploieşti, varianta Buftea, atingând comuna Periş
în latura sa vestică; Movila, peste calea ferată până în valea
Vârtopului, pe o distanţă de 6 km. După 1900, îşi pierde din
importanţă, devenind o şosea vicinală între Orac, comuna
Corbeanca şi comuna Poenarii Vulpeşti-sat Movila, drum
care neglijat a devenit obişnuit, folosit pentru nevoi locale.
Acte de arhivă, titluri de expropriere găsite în arhive
arată că în 1869 încep lucrările căii ferate Bucureşti-Ploieşti
ce va fi dată în folosinţă câţiva ani mai târziu, construindu-se
pe teritoriul comunei două staţii: Periş-Ilfov la km 29+100 şi
Scrovişte la km 35+200. Astăzi acest tronson este cu cale
ferată dublă, electrificată şi are o lungime de 12,8 km pe
teritoriul comunei între valea Vlăsiei şi Ialomiţa.
Calea ferată amplasată aproape central, deserveşte
toate satele, durata de mers până la gară este de maxim o oră
pe jos (Piţigaia-Brătuleşti), Periş şi Sat Nou (Buriaş); 90%
din populaţia navetistă este la distanţă de maxim 10-15
minute de mers.
Tot prin staţia Periş se foloseşte calea ferată de către
comunele Tâncăbeşti şi Niculeşti, dar fluxul de călători este
mic.
Transportul rutier dispunea înainte de 1989 de 7,3 km
de şosea modernizată cu legătură pe drumul judeţean 101 şi
21,7 km şosele nemodernizate ce leagă satele comunei, fără a
socoti drumurile de folosinţă agricolă.
După 2000, au fost realizate lucrări de lărgire și
modernizare a drumului județean 101 B, asfaltarea
drumurilor de legătură între satele comunei, dar și în
interiorul acestora, însumând un total de aproximativ 60 de
km.

114
 Intrarea în comună se face de pe şoseaua Bucureşti-
Ploieşti (DN1) la 2,3 km est de satul Periş, iar ieşirea la 9,6
pod Movila către Lucianca pentru legătura pentru şoseaua
Bucureşti-Ploieşti, varianta Buftea.
Legătura satului de reşedinţă cu celelalte sate
componente este asigurată de şosele asfaltate: Cocioc, 2 km
de la şoseaua veche, pe zăgaz, până la o fostă şosea vicinală
(în prezent betonată), Clinceanu, prin care se poate realiza
legătura cu comuna Baloteşti, prin DN1.
Legătura cu Băltenii, distanţă 2,5 km spre nord, prin
pădure, pe şosea asfaltată, apoi cu Buriaşul (9 km), de unde
se face legătura cu Ologeni (12 km), în judeţul Prahova.
Legăturile comunei cu exteriorul se realizează și pe
calea ferată: către Bucureşti – 29 km şi către Ploieşti – 30 km,
cu trenuri personale cu o frecvenţă de câteva ore, având
legături cu cele rutiere.
Transportul auto se realizează pe autostrada DN 1
prin Tâncăbeşti aflat la 2,3 km spre est. Distanţa la care se
află Bucureşti este de 32,3 km.
Legătura vestică se face pe drumul judeţean 101
Niculeşti-Lucianca, 9 km şi prin acesta cu cele 2 mari oraşe
Bucureşti şi Ploieşti.
Cu oraşul Buftea (la distanţă de 17 km), legătura se
poate face pe calea ferată (17 minute de mers cu trenul) şi pe
calea rutieră Periş – Lucianca – Crevedia – Buftea.
Legăturile feroviare şi rutiere au permis un flux de
transport convenabil, pentru aprovizionarea tehnico-materială
şi cu mărfuri, pentru transportul de călători. În transportul
auto de călători legătura cu capitala se face cu autobuze
(RATB şi Maxi – Taxi) pe distanţa Băneasa-Periş (34 km).
Telefonia cuprinde o centrală telefonică digitală.
Posturile telefonice sunt instalate în toate satele comunei.

115
 Cât priveşte reţeaua de distribuţie a energiei electrice
însumează peste 490 km.
În 2005 s-a definitivat reţeaua de apă curentă la care
sunt racordate treptat gospodăriile comunei, iar mai târziu
reţeaua de distribuţie a gazelor naturale. Au fost numerotate
locuințele, denumite străzile, și refăcute trotuarele pe ambele
laturi ale Străzii Principale.
Căile de acces practice către şi dinspre comuna Periş
dau posibilitatea unui flux de transport fluid şi pe parcursul
întregii zile.
Populaţia navetistă, utilizează transportul pe calea
ferată şi mijloacele auto (microbuze, autoturisme proprietate
personală). Este dificil de întocmit o statistică oficială, totuși
de reținut că o mare parte din populația comunei se
deplasează pe direcția nord-sud, spre capitală.

3.3.5. Potenţialul turistic

Cadrul natural
Se constituie într-un potențial turistic însemnat, care
ar putea atrage turiști din zonele învecinate, în special
capitala, toate acestea pe fondul restrângerii activităților
turistice din zona Snagovului
Pădurea, balta, pot constitui un cadru deosebit de
atractiv pentru iubitorii de frumuseţi naturale.
Având căi practicabile de transport pe şoseaua de
interes naţional (DN 1) şi cu trenul, actualele acumulări
acvatice şi cele viitoare adăugate Coadei Snagovului, pot
deveni cadru pentru odihnă şi agrement.
Amenajarea unor plaje, debarcadere, restaurante, ar
transforma actualele acumulări în puncte de atracţie turistică.
Amenajarea unui sat de vacanţă în acest peisaj geografic
deosebit de atrăgător, puţin antropizat, ar oferi turistului largi

116
posibilităţi de odihnă şi recreere cum ar fi: înot, plajă, schif,
sport cu ambarcaţiuni uşoare (caiac, canoe), echitație, etc.

Lăcașurile de cult
Un obiectiv de mare atracţie turistică îl reprezintă
biserica Sfântul Nicolae din Bălteni (fig. 37), construită în
secolul XIV, din cărămidă roşie, în timpul lui Nicolae
Alexandru I (1359 – 1364), pe o fundaţie mai veche, care
potrivit izvoarelor istorice, datează din timpul lui Radu Vodă-
Negru (1241).

Fig. 37 Biserica Sf. Nicolae (Bălteni)

A fost construită în sud-estul unei peninsule între

tentaculele bălţii (Bălteanca, Vardianca şi Dandolea), apărată
natural pe trei laturi de apă.
Biserica este ultimul vestigiu deoarece iniţial a avut
forma cetăţii în stil medieval timpuriu, în formă de potcoavă
cu ziduri groase de piatră de râu şi cărămidă lungă, de care s-
au lipit chiliile pe partea interioară. Zidurile au dăinuit până
în 1910-1915 când au fost dezafectate.

117
 Este simplă, nepictată, singura pictură murală este la
13
intrare şi reprezintă cavalerul trac în luptă cu tătarii, dându-i
nuanţă religioasă prin persoana Sfântului Gheorghe în luptă
cu balaurul (fig. 38).

Fig. 38 Pictura murală

Edificiul religios a suferit distrugeri atât în timpul lui

Vlad Ţepeş când a fost incendiat de către turci, cât şi în
ajunul domniei lui Mihai Voievod Viteazul, în 1592. Un
puternic cutremur în jurul anului 1602, aduce edificiul în
stare de ruină. Devenind proprietate particulară a lui Hrizea
cel Vornic, boier muntean de origine greacă, cetatea este
refăcută, inclusiv biserica în 1626, dându-i forma actuală.
Construită în cel mai autentic stil românesc, cu
îmbinarea unor elemente bizantine şi catolice, reprezintă un
monument de artă feudală14, în care cărămida şi lemnul au
fost folosite din belşug, inclusiv la acoperiş. Se poate admira
măiestria meşterilor cărămidari şi lemnari în arta decorării,
din aceste materiale fiind construit întreg edificiul.

13
Vulcănescu, Romulus, „Mitologia românească”, E.S.E. Bucureşti
14
Popescu, I. – Băjenaru, „Schitul Bălteni în codrul Vlăsiei”, Editura
Şcoalelor, ediţia I-a, 1910, ediţia a II-a, 1912, Bucureşti

118
 Folclorul
Căminul Cultural din Buriaș adăpostește muzeul
sătesc. Aici găsim mărturii ale existenței oamenilor pe aceste
meleaguri, fiind expuse piese de mare valoare etnografică,
Buriaşul fiind socotit o zonă aparte în complexul artistic
popular15.
Reţin atenţia piesele de costum popular specific zonei,
care se deosebesc de cele din Muntenia prin elemente
aparţinând păstorilor şi arnăuţilor de la tactul de poştă, păstrat
şi mult evoluat faţă de cel iniţial.
Sunt expuse covoare, ştergare, prosoape, lăicere,
traiste, perne, inventar gospodăresc local tradiţional, ceramică
(ulcioare, cenace, oale, farfurii, figurine, vestigii arheologice,
monede etc.), importante dovezi ale tradiției populare din
această zonă.
De interes este și faptul că de această localitate sunt
legate numele unor personalități.
În pădurea Scroviștea a fost construită la cererea lui
Carol I, o reședință de vară, locuită pentru o perioadă de timp
de membrii familiei de Hohenzolern.
După încheierea celui de-al II lea război mondial s-a
refugiat pentru o perioadă scurtă de timp renumitul pilot de
aviație Horia Agarici, recunoscut pentru victoriile în luptele
aeriene împotriva piloților ruși.
Petre Pandrea, pseudonimul literar al avocatului și
scriitorului Petre Marcu, nume marcant al perioadei
interbelice, autorul lucrării Manifestul Crinului alb, a avut o
casa de vacanță (un conac cu plantație de viță de vie și
cramă).
La Periș au locuit în perioada vacanțelor, celebrul
actor Toma Caragiu și interpreta de operă Elena Cernei,

15
Stoica, G., „Arta populară din Câmpia Română”, Casa creaţiei
populare a judeţului Ilfov, Bucureşti, 1965

119
considerată una dintre cele mai renumite mezzosoprane ale
lumii.
Aici s-au născut Grigore Popescu-Băjenaru scriitor
cunoscut pentru romanele sale (Cismigiu et Comp., în care
prezintă viața de elev la Liceul „Gheorghe Lazăr” și Buna
dimineața, băieți!), Dinu Cocea, regizor și scenarist și Ovidiu
Ioanițoaia, ziarist și realizator de emisiuni sportive.

120
 Concluzii

Lucrarea de faţă încearcă sintetizarea în egală măsură

a cercetării de teren cât şi a unui bogat material bibliografic.
Am încercat să scot în evidenţă aspectele importante,
particularităţile specifice zonei, pentru a căpăta o imagine cât
mai reală a ceea ce este localitatea Periş.
Această monografie, fără a se putea socoti completă,
impune o privire în detaliu asupra acestei localităţi din
apropierea capitalei. Fiecare parte a fost abordată
independent, formând un întreg armonios ce reprezintă
lucrarea de faţă.
Am încercat o privire de ansamblu asupra teritoriului
analizat, de la încadrarea în spațiul geografic al județului
Ilfov (relief, climă, ape, vegetaţie şi soluri), până la așezările
omenești, dovadă a locuirii oamenilor pe aceste meleaguri din
cele mai vechi timpuri.
Nu am lăsat de o parte nici potenţialul turistic al
acestei comune cu un trecut pierdut în negura timpului cu un
peisaj natural asupra căruia intervenţia omului abia dacă se
face simţită, peisaj care se regăseşte într-o mică măsură şi în
fotografiile prezentate în cuprinsul lucrării.
De ce monografie geografică ? Consider că este un
studiu geografic complex, care analizează în totalitate
componentele mediului și le explică mai mult decât o simplă
descriere.

121
 Bibliografie

Bogdan, O., „Contribuţii climatologice asupra iernii din anii

1953 - 1954 în Câmpia Română. Comunicări geografice
VII”, pag. 119 - 133, 1969
Brătianu, I., Gh., „Tradiţia istorică despre întemeierea
statelor româneşti”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980
Coteţ, P., „Câmpia Română - studiu de geomorfologie
integrată”, Editura Ceres, Bucureşti, 1976
Coteţ, P., „Principii, metode şi tehnici moderne de lucru în
geografie”, E.D.P. Bucureşti, 1956
Cucu, V., „Geografia populaţiei şi aşezărilor omeneşti”,
E.D.P. Bucureşti, 1980
Cucu, V., „Permanenţă şi continuitate în spaţiul carpato-
danubiano-pontic”, Editura Terra nr. 2/1984
Cucu, V., „Mutaţii în structura categorii de folosinţă a
terenurilor şi culturilor din România”, Editura Terra nr.
4/1986, pag. 6 - 11
Ciulache, S., „Extremele climatice”, Editura Terra nr.
4/1985, SSGRSR Bucureşti
Ciulache, S., „Meteorologie şi climatologie”, Editura
Universitară, Bucureşti, 2002
Doniţă, N., „Pădurile României”, Editura Academiei
României, 1981
Donciu, C., Gogorici, E., „Regimul termic al solurilor din
zonele agricole ale României”, C.S.A., I.T.H., Bucureşti,
1973
Florea, N., „Solurile României”, E.D.P. Bucureşti, 1980
Gîştescu, P., Nicola, A., „Lacurile de pe valea Colentinei -
geneză şi regimul hidrologic. Comunicări”, Academia
RPR nr. 9, Bucureşti, 1961

122
Giurăscu, D., „Controverse în istoriografia românească”,
Editura Academiei, pag. 59, Bucureşti, 1970
Giurăscu, C., Giurăscu, D., „Istoria românilor din cele mai
vechi timpuri şi până în zilele noastre”, Editura Albatros,
Bucureşti, 1970
Giurăscu, C., „Istoria Bucureştilor”, ESPLA Bucureşti, 1965
Iordan, I., „Zona periurban a Bucureştilor”, Editura
Academiei, Bucureşti, 1977
Ielenicz, M., „Geomorfologie” Editura Universitară,
Bucureşti, 2004
Lambrino, I., Lazăr, G., Arbore, V., „Istoria românilor”,
Editura autorilor asociaţi, Bucureşti, 1939
Liteanu, E., „Geologia zonei oraşului Bucureşti. Comitetul
geologic. Studii tehnice şi economice”, seria E/1,
Bucureşti, 1952
Liteanu, E., „Raionarea apelor de adâncime din Câmpia
Română Orientală dintre Argeş şi Prut. Buletinul
Societăţii geologie-geografie”, nr. 1/1956
Liteanu, E., „Cercetări geologice şi hidrologice în Câmpia
Română de nord-est”, în studii tehnice, Comitetul
geologic nr. 5/1961
Marcu M., „ Comuna Periş. Încadrarea în spaţiul geografic
al judeţului Ilfov”, Buletinul de Geografie al SGR Filiala
Ilfov, Editura CD PRESS, 2012
Mihăilescu, V., „Vlăsia şi Mostiştea. Buletinul Societăţii de
Geografie”, Bucureşti, 1924
Mihăilescu, V., „Dealurile şi câmpiile României”, E.D.P.
Bucureşti, 1966
Morariu, T., Pişotă, T., „Hidrologie generală” E.D.P.
Bucureşti, 1962
Nae, T., „Comuna Periş. Studiu de geografie fizică şi
economică”, Lucrare de gradul I (manuscris), 1988

123
Naum, T., Grigore, M., „Geomorfologie generală”, E.D.P.
Bucureşti, 1974
Neacşu, O., Popovici., C., „Repartiţia duratei de strălucire a
soarelui şi a radiaţiei globale pe teritoriul R.S.R.”,
Culegere de lucrări în I.M., C.S.A., pag., 303 - 307, 1964
Pătru, I., Zaharia, L., Oprea, R., „Geografia fizică a
României”, Editura Universitară, Bucureşti, 2006
Platagea G., Popa, E., „Studiul debitelor maxime pe râurile
dintre Ialomiţa şi Trotuş în meteorologie şi hidrologia
apelor”, nr. 1/1961
Posea, Gr., Popescu, N., Ielenicz, M., „Relieful României”,
E.S. Bucureşti, 1974
Posea, Gr., „Tipuri ale reliefului major în Câmpia Română,
importanţa practică”, Editura Terra nr. 3/1987, pag. 15 -
18
Posea, Gr., Ştefănescu, I., „Municipiul Bucureşti cu sectorul
agricol Ilfov”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1984
Pişotă, I., Pişotă, E., „Viaţa în apele continentale”, Editura
Terra nr. 4/1985, pag. 4 - 10, SSGRSR Bucureşti
Popescu, Spineni, M., „România în izvoare geografice şi
cartografice din antichitate până în pragul secolului
nostru”, E.S.E. Bucureşti, 1978
Roşu, A., Geografia fizică a României”, E.D.P. Bucureşti,
1973
Ujvari, I., „Geografia apelor României”, E.S.E. Bucureşti,
1972
Vîlsan, G., „Opere alese” E.S.E. Bucureşti, 1971
*** „Documente privind istoria României veacul XVII B.”;
„Ţara Românească” vol. I, 1501 - 1525, vol. II, 1526 -
1550, vol. III, 1551 - 1570, vol. IV, 1971 – 1980, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981

124
*** „Documente privind istoria României. Veacurile XIII -
XVI. Indicele numelor de locuri”, Editura Academiei
R.P.R., 1956
*** „Geografia municipiului Bucureşti şi a judeţului Ilfov”,
volum editat de Societatea de Ştiinţe Geografice, filiala
Bucureşti, 1977
*** „Geografia României”, vol. I, fizică, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1983
*** „Geografia României”, vol. II, umană şi economică,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1984
*** „Geografia României”, vol. V, Câmpia Română,
Dunărea, Podișul Dobrogei, Litoralul românesc al Mării
Negre și Platforma Continentală, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2005
*** „Îndrumător în arhivele statului judeţului Ilfov”, DGAS
din R.S.R., Bucureşti, 1975
*** „Comunicări şi referate geografice”, Editura Filiala
SSGRSR, Bucureşti, 1984
*** „Râurile României”, I.M.H. Bucureşti, 1971
*** „Clima R.S.R.”, vol. I - II CSA, I.M. Bucureşti, 1971
***„Monografia geografică a R.P.R.”, vol. I, Bucureşti,
1959
*** „Atlasul R.S.R.”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti,
1980
*** „Atlasul R.P.R.”, 1955
*** „Arhiva Consiliului Popular al comunei Periş”, Date
statistice privind populaţia şi rezultatele economice în
profil teritorial.
Harta topografică 1: 25 000 (1981)
http://www.recensamantromania.ro/

125
126
ANEXE

127
128
 Planșa 1
Energia reliefului

129
 Planșa 2
Harta declivității

130
 Planșa 3
Bazinul Ialomiței în nordul județului Ilfov

131
 Periș în fotografie

Primăria (foto 2014)

Biserica din Brătulești (2012)

Sf. Împărați Constantin și Elena

132
 Căminul Cultural Periș

Școala Gimnazială Nr. 2 (clasele I-VIII) - Brătulești

133
 Biserica din Cocioc (sec. XIX)
Adormirea Maicii Domnului

Dispensarul comunal din Brătulești

134
Monumentul Eroilor (Primul Război Mondial)

Prima școală de stat - 1877 (clasele I-VIII)

Brătulești (grădiniță în prezent)

135
 Biserica din Bălteni (sec. XIV) – Sf. Nicolae

Fosta școală gimnazială (clasele I-IV) Cocioc

136
Lacul Floarei (dezvoltat pe loess – crov)
Brătulești (foto 2014)

Sala de sport (foto 2014)

137
Școala „Prof. Ion Ioniță”, clasele I-VIII - Buriaș

Gara Periș (foto 2014)

138