Sunteți pe pagina 1din 75

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI DIN CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ISTORIE-FILOSOFIE,
DEPARTAMENTUL DE ISTORIE ANTICĂ ŞI ARHEOLOGIE

Prof. dr. ALEXANDRU DIACONESCU

ZORII CIVILIZAŢIEI
CURS

MARI CIVILIZAŢII ALE ORIENTULUI ANTIC VOL. I

CLUJ-NAPOCA
2015
AVERTISMENT

Dragă doamnă, domnişoară / domnule student(ă),

dacă ai accesat acest site şi ai deschis volumul de faţã, sau celelalte douã
aparţinând noiii ediţii a Marilor civilizaţii ale Orientului Antic, cu gândul să-l
înveţi pe de rost în vederea examenului cu mine, te-ai înşelat amarnic. Nu-l
vei putea memora în cele câteva zile pe care le ai la dispoziţie în sesiune!
De altfel, nu cred că ai putea-o face nici în mai multe luni, căci acest curs nu a fost
conceput ca un rezumat comod, sau ca un act normativ, care să cuprindă cunoştiinţele
minime necesare pentru o notă de trecere. Dacă nu ai nevoie decât de aşa ceva,
străduieşte-te să înveţi pe de rost unul din cursurile mult mai concise, care au fost expres
concepute ca nişte sinteze suficiente pentru un viitor profesor de liceu. Foarte probabil vei
reuşi astfel să mă păcăleşti la examen şi să mă faci să cred că ai citit mult mai mult pe
tema dată.

Dacă ai face aşa te-ai păcăli însă în primul rând pe tine, căci ceea ce înveţi mecanic în
sesiune uiţi la fel de repede şi după patru ani de facultate ţi se va părea că nici nu ai
parcurs vreodată această materie.

Dacă însă vrei să cunoşti ceva din tainele civilizaţiilor orientale de mult apuse, să le
înţelegi resorturile intime şi să le intuieşti ”stilul” propriu, dacă vrei să pătrunzi în
mentalitatea omului din societăţile tradiţionale şi să descoperi mecanismele creaţiilor lui,
dacă vrei să deprinzi metodele de cercetare şi de interpretare specifice istoriei şi
arheologiei,

atunci merită să-ţi sacrifici timpul citind (şi chiar recitind) paginile care
urmează.
CUVÂNT ÎNAINTE LA ED. II.

La mai bine de un deceniu de la publicarea cãrţii intitulate "Mari civilizaţii ale Orientului
Antic", ed. Accent, Cluj Napoca 2001, am decis reluarea temei într-o formulã nouã, revãzutã,
adãugitã şi reorganizatã. Au rezultat trei volume, dedicate apariţiei marilor civilizaţii ale Orientului,
apoi civilizaţiilor din Mesopotamia şi, în fine, Egiptului antic. Unul din principalele motive a fost
epuizarea vechii ediţii şi decizia mea de a oferi un manual gratuit pentru toţi studenţii interesaţi.
Desigur, mulţi mi-au spus cã nimic nu este mai plãcut decât rãsfoitul unei cãrţi tipãrite. Nu am
putut nega, dar în replicã i-am întrebat câţi copaci trebuie tãiaţi pentru o astfel de plãcere şi
câţi bani trebuie sã scoatã pãrinţii de pe card pentru a cumpãra zeci de cãrţi? Ȋn schimb pe
internet accesul este gratuit. Noua formulã mi-a permis totodatã folosirea unei ilustraţii
mult mai bogate şi mai atractive decât vechile mele desene, fãcute din dorinţa de
economie. Nu am urmat sfatul studenţilor mei nici în ceea ce priveşte reducerea drasticã
a materialului, cãci nu am transcormat manualul meu într-o broşurã, pe care "sã o poatã
citi bietul student în noaptea de dinaintea sesiunii", cum mi-a spus fãrã alte ocolişuri unul
dintre ei. Sã nu uitãm cã moartea culturii antice a început cu înlocuirea tratatelor de istorie
prin mici breviarii "ad usum delphini" (spre folosul beizadelelor) şi prin transformarea
marilor lucrãri filosofice, literare şi stiinţifice, în encicloperii şi glossarii ("almanahe"),
dedicate unor semidocţi.
Ȋn ceea ce priveşte primul volum descoperirile fãcute în ultimii ani m-au obligat pur şi
simplu la o reluare a temei "revoluţiei agricole" şi a "începuturilor oraşului stat", adicã a sfârşitului
comunei primitive. Fãrã a retracta ceea ce am scris cu mai bine de un deceniu în urmã, acum pot
sã elucidez o serie de aspecte ale acestor complexe procese evolutive. Pe de o parte
cercetãrile privind modificãrile climatice din ultimii 15.000 de ani, au lãmurit cadrul în care s-au
produs o serie de transformãri în societatea umanã. Ȋn legãturã cu aceast aspect sãpãturile de la
Abu Hureira, în nordul Syriei, au avut meritul de a explica felul în care s-a declanşat "revoluţia
agricolã". Dacã deja unele descoperiri, cum ar fi cele de la Muerybet dem onstraserã cã la
nivelui perioadei mesolitice comunitãţile umane din "semiluna fertilã" aveau noţiunile necesare
cultivãrii plantelor şi domesticirii animalelor, factorii care au declanşat "revoluţia agricolã" nu erau
clari. Conform descoperirilor de la Abu Hureira a devenit evident cã, dupã o primã încãlzire a
climei, care a marcat sfãrşitul ultimei ere glaciare, urmatã de o expansiune a vegetaţiei şi a
comunitãţilor umane, s-a declanşat aşa numita "micã glaciaţiune" (9.700-9.000 a.Chr.), care a
dus la degradarea rapidã a mediului. Comunitãţile umane din Orientul Apropiat s-au vãzut silite sã
recurgã la producerea directã a hranei, pe lângã tradiţionalul cules şi vânat. La rândul sãu
catastrofa ecologicã din jurul anului 6.200 a.Chr., care a dus la deşertificarea treptatã a Saharei, a
jucat un rol determinant în apariţia civilizaţiei egiptene din valea Nilului şi în dezvoltarea centrelor
din sudul Anatoliei şi din nordul Syriei. Ȋn aceastã zonã comunitãţile umane progresaserã încã din
faza mezoliticã în direcţia închegãrii şi structurãrii unor aşezãri tot mai mari, fãcând paşi
importanţi în ceea ce priveşte arhitectura monumentalã. Cercetãrile prilejuite de construcţile
hidrotehnice de pe Eufratul mijlociu şi superior, de la Jerf El-Ahmar, Nevali Çori, sau Göbekli
Tepe, au revelat structuri de piatrã monumentale, care obligã la redefinirea procesului de "naştere
a arhitecturii" (în vechiul volum îl începeam abea cu lumea sumerianã, luându-mã dupã Giedion
1964). Ȋn concluzie informaţia din primul volum este în mare parte nouã, încât pot spune cã el a
fost rescris. Ȋn schimb celelalte douã volume nu cuprind modificãri esenţiale la nivelul conţinutului,
cu excepţia unor adãugiri şi completãri. Ilustraţia însã este complet nouã.
CUVÂNT ÎNAINTE LA EDIŢIA I.

Cursul de faţă a fost conceput iniţial pentru ”învăţământul la distanţă”,


căci am constatat că mulţi studenţi din afara Clujului nu pot găsi o bună parte
din bibliografia minimă pe care am indicat-o nici în localitatea de domiciliu şi
nici în împrejurimi. Dacă mai adăugăm la această carenţă şi dificultatea
multora de a consulta literatura străină, absolut necesară în cazul studierii
istoriei universale, e lesne de înţeles de ce am decis să-mi adaptez cursul şi
pentru uzul studenţilor de la zi.

În forma actuală această carte se adresează în egală măsură studenţilor de la


”istorie”, cât şi celor de la ”arheologie”, sau de la ”istoria artelor”. Am decis chiar să reduc
la minimum informaţiile legate de istoria evenimenţială, în primul rând de cea politică,
deoarece există deja lucrări bine concepute în această direcţie, pe care le recomand de
altfel cu căldură. Mă gândesc în primul rând la: acad. Em. Condurachi, Curs de istoria
Orientului antic, Fascicolul I. Orientul Apropiat, Univ. Bucureşti, Facultatea de istorie,
Bucureşti 1980, sau la un manual apărut foarte recent: conf. dr. Ligia Bârzu, dr. Rodica
Ursu Naniu, Istorie universală veche. Partea I. Istoria Orientului Antic, Univ. ”Spiru Haret”,
Facultatea de istorie, Bucureşti, 1999.
Interesul meu prioritar pentru aspectele de civilizaţie şi de cultură, şi mai puţin
pentru evenimentele politice, sau pentru ”faptele istorice”, se datorează evident formaţiei
mele de arheolog şi de istoric de artă. Tocmai de aceea am optat pentru o prezentare
concretă şi analitică a principalelor monumente şi situri arheologice din Orientul Antic. Am
convingerea că în primul rând trebuie cunoscute izvoarele istorice reale şi abia după
aceea merită să divagăm, chiar dacă o putem face în mod sclipitor şi cu o balcanică
eleganţă.
După opinia mea viitorii intelectuali români, a căror bază culturală o constituie
literatura naţională, modernă şi contemporană, sunt pregătiţi încă din liceu să verbalizeze
cu uşurinţă şi să exprime astfel în mod bombastic platitudini de tot soiul. Îndată ce-i
scutură primul examinator, el constată că lor le lipsesc chiar cunoştiinţe de bază.
Discursul istoric însă, ca şi cel de analiză arheologică, nu poate pluti în
abstracţiuni, căci el nu se poate dispensa de faptul concret, de artefacte sau de
monumente reale, în legătură cu care orice judecată de valoare poate fi emisă numai
după o analiză întreprinsă cu metodele specifice acestor discipline. Iată de ce am recurs
la capitole de ”documentaţie suplimentară”, unde sunt prezentate principalele izvoare de
care dispunem. Aceste prezentări cuprind nu numai descrieri ci şi comentarii şi analize. În
câteva rânduri am încercat chiar să ofer modele privind modul de interpretare a diferitelor
categorii de izvoare în capitolele intitulate ”magistralia” (adică opinii ale profesorului / lat.
”magister”).
In al doilea rând cursul de faţă îşi propune să-i familiarizeze pe cei interesaţi cu
metodele prin care istorici, epigrafişti, arheologi, istorici de artă şi istorici ai religiilor din
ultimele două secole, au reuşit să redescopere civilizaţiile orientale şi să pătrundă în
structura lor intimă. Nu este vorba doar despre cunoaşterea instituţiilor specifice fiecărui
stat în parte, sau a structurilor sociale şi a mecanismelor economice care guvernează o
civilizaţie anume. De fapt esenţială este înţelegerea resorturilor culturale intime, a
sistemului de valori şi reprezentări, în ultimă instanţă a ceea ce Lucian Blaga numea
”matricea spirituală”, cea care determină ”stilul” propriu şi inconfundabil al unei anumite
civilizaţii.
Ideea de bază a cursului meu este că civilizaţiile orientale nu au fost deloc
uniforme, aşa cum ni se pare uneori nouă, europenilor şi cum acreditează cartea lui J.
Deshayes, Civilizaţiile Vechiului Orient, Bucureşti 1976 (pe care de altfel o recomand cu
căldură studenţilor), ci fiecare din ele a creat un model cultural specific, care merită
studiat în sine. Simpla comparaţie dintre civilizaţia sumero-akadiană (urmată de cea
asiro-babiloniană) şi Egiptul antic, din acest volum, dovedeşte cu prisosinţă valabilitatea
acestei aserţiuni.
Şi totuşi pe post de concluzii am considerat nimerit să aşez un capitol dedicat
mentalităţii ”omului din societăţile tradiţionale”, căutând a descifra anumite constante
comportamentale general umane, care transced un model sau altul de civilizaţie. Prin
”societăţi tradiţionale” înţeleg civilizaţiile agricole, lipsite de o tehnologie avansată şi care
nu au cunoscut revoluţia spirituală înfăptuită de greci prin trecerea de la gândirea
mitico-magică la cea sistematică, adică de la mit la discursul filosofic şi de la intuiţie la
raţiune. Felul nostru de astăzi de a vedea lucrurile se bazează în esenţă pe modelul
greco-roman de civilizaţie, pe care a fost altoită ideologia iudeo-creştină şi prin urmare
pentru a înţelege alte modele culturale este nevoie de un efort conştient în direcţia
descifrării mentalităţii care a guvernat creaţiile ”celorlalţi”. Această asumare a alterităţii,
acceptarea unor modele culturale diferite de al nostru, este forma cea mai profundă a
umanismului care caracterizează studiul istoriei în general şi cercetarea arheologică în
special.
BIBLIOGRAFIE COMENTATĂ

În afara titlurilor care vor fi prezentate şi comentate la sfârşitul fiecărui fascicol în parte
merită amintite aici câteva sinteze cu caracter foarte general.

În limba română recomand:

J. Deshayes, Civilizaţiile Vechiului Orient, Bucureşti 1976.

acad. Em. Condurachi, Curs de istoria Orientului antic, Fascicolul I. Orientul Apropiat,
Univ. Bucureşti, Facultatea de istorie, Bucureşti 1980.

S. Moscati, Vechi imperii ale Orientului, Bucureşti 1982.

conf. dr. Ligia Bârzu, dr. Rodica Ursu Naniu, Istorie universală veche. Partea I. Istoria
Orientului Antic, Univ. ”Spiru Haret”, Facultatea de istorie, Bucureşti, 1999.

O informaţie corectă, pe care studentul se poate baza, se găseşte şi la H. C. Matei,


Enciclopedia antichităţii, Bucureşti 1995.

Pentru unele domenii speciale se pot consulta cu încredere capitolele referitoare la


Orientul Antic din:

Istoria generală a ştiinţei (sub redacţia R. Taton), vol. I, Ştiinţa antică şi medievală,
Bucureşti 1970.

Prof. dr. arh. Gh. Curinschi Vorona, Istoria universală a arhitecturii ilustrată, vol. I,
Bucureşti [1977].

M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Bucureşti 1991.

Nu recomand:

Istoria Orientului Antic (sub. red. V. I. Kuzişcin), Chişinău, 1990, lucrare admisă de
Ministerul Învăţământului Superior din fosta U.R.S.S., căci deşi elimină comentariile
ideologice, expunerea faptelor este total necritică, ca un fel de ”istorie revelată”, fără nici o
referire la surse. De altfel ea este şi foarte sumară.

O. Drâmbă, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, Bucureşti 1998, căci pune cap la cap surse
diverse, unele valabile, altele fanteziste, fără discernământ istoric, iar studentul riscă să ia
drept bune o serie de aserţiuni de-a dreptul false.

Acelaşi risc îl comportă produsele lui C. Daniel, care a scris mai multe cărţi legate de
una sau alta din civilizaţiile Orientului Antic (şi care vor fi citate la capitolele respective).
Datele sale sunt mult mai numeroase şi el a fost mai bine informat decât O. Drâmbă, dar
a manifestat acelaşi spirit necritic în ceea ce priveşte sursele de inspiraţie.

Informaţiile din literatura în limba română trebuie completate cu lucrări mai


detaliate, care au fost redactate în limbi de circulaţie internaţională. În cazul
studiilor de orientalistică engleza, franceza, germana şi parţial italiana sunt
limbile majorităţii publicaţiilor. Cum este vorba în primul rând despre cărţi de
specialitate, produse de cercetători reputaţi în domeniu, ele vor fi prezentate
în capitolul de ”Bibliografie comentată” de la fiecare fascicolă în parte. Mă
mulţumesc aici să semnalez cititorului că există câteva serii de prestigiu în
care poate să aibă deplină încredere, cum ar fi: The Cambridge Ancient
History, The Oxford Companion of Ancient History, colecţia Nouvelle Clio, şi
L’Univers des Formes (excepţional ilustrată), ca şi în general publicaţiile lui
”Presse Univérsitaire de France” şi ale altor edituri universitare, precum şi
volumele din Encyclopédie de la Pléiade, Pauly-Wissova -
Realencyklopedie, Propyläen Weltgeschichte şi Propyläen Kunstgeschichte,
sau Saeculum Weltgeschichte şi în general publicaţiile de popularizare ale
editurii Phillip von Zabern din Mainz, Thames & Hudson din Londra, sau
Gallimard din Paris. La fel, articolele din Enciclopedia dell’ arte antica,
classica e orientale, 7 vol., Roma 1958-66, şi suplimentele sale aduse la zi,
sunt cât se poate de serioase. Noutăţi de ultimă oră, comunicate chiar de
autorii descoperirilor, se regăsesc în unele reviste ce se adresează
publicului larg, cum ar fi: ”Dossiers de l’archéologie”, sau ”Antike Welt”.
În chestiunea apariţiei civilizaţiilor orientale (cu specială privire asupra Mesopotamiei şi
Egiptului) se poate folosi ca bibliografie în limba română:

- J. Deshayes, Civilizaţiile Vechiului Orient, Bucureşti 1976, p. 17-50;

- G. Rachet, Universul arheologiei, vol. II, Bucureşti 1977, p. 36-141, 214-245; 274-289;

- L. Bârzu, R. Ursu, Istorie universală veche. Istoria Orientului Antic, Bucureşti 1999, p.
7-18).

Lucrarea fundamentală rămâne însă:


H. Müller-Karpe, Handbuch der Vorgeschichte, Zweiter Band, Jungsteinzeit,
München, 1968.

Pentru apariţia oraşelor antice se poate consulta mai recentul articol al aceluiaşi:
H. Müller-Karpe, Frühe Städte in der Alten und der Neuen Welt, în Jahrbuch des
Römisch-Germanischen Zentralmuseums Mainz, 36, 1989 (1992), p. 3-64.
Informaţii mai noi se găsesc în:
Le Grand atlas de l’archéologie. Encyclopedia universalis, Paris 1985.
şi
Past Worlds. The Times Atlas of Archaeology, Verona,1988.

De asemenea recomand sintezele:


Ch. K. Maisels, The Emergence of Civilization. From hunting and gathering
to agriculture, cities, and the state in the Near East, Routledge 1993
A. Caubet, P. Pouyssegur, L’Orient ancien de 12 000  300 av.J.-Cr., Paris
1997, cu varianata germană, Alter Orient. Von 12 000 bis 300 v. Chr., Italia (Bayard
Presse SA), 1998, p. 8-50.
Ch. K. Maisels, Early Civilizations of the Old World. The formative histories
of Egypt, the Levant, Mesopotamia, India and China, Routledge 1999,

precum şi lucrările dedicate special spaţiului anatolian şi sirian:


J. Odenthal, Syrien - Hochkulturen zwischen Mittelmeer und Arabischer
Wüste, Köln 1995 şi
H. Uhlig, Die Mutter Europas - Ursprünge abendländischer Kultur in
Alt-Anatolien, Bergisch Gladbach 1997.
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE:

În volumele de faţă au fost folosite pentru documentaţia suplimentară şi ilustraţii


următoarele prescurtări:

Caubet-Pouyssegur 1998 = A. Caubet, P. Pouyssegur, Alter Orient. Von 12 000


bis 300 v. Chr., Bayard Presse SA, 1998.

Cenival, Stierlin f.a. = J.-L. de Cenival, H. Stierlin, Architecture of the World, vol. 4.
Egypt, Benedict Taschen Verlag / Compagnie du Livre d’Art,
f.a.

Curinschi-Vorona 1977= Gh. Curinschi Vorona, Istoria universală a arhitecturii


ilustrată, vol. I, Bucureşti [1977].

Daniel 1974 =C. Daniel, Gândirea egipteană antică în texte (Traducere din
limba egipteană veche, studiu introductiv, notiţe introductive
şi note de C.D.), Bucureşti 1974.

Écriture 1982 = Naissance de l’écriture. Cunéiformes et hiérogliphes


(Catalogue de l’exposition), Paris 1982.

Grand atlas 1985 = Le Grand atlas de l’archéologie. Encyclopedia universalis,


Paris 1985.

Lange, Hirmer 1967 = K. Lange, M. Hirmer, Ägypten, Architektur, Plastik, Malerei in drei
Jahrtausenden, München 1967 (prima ediţie în franceză
1956, varianata engleză 1968).

Lascu, Daicoviciu 1960 = N. Lascu, H. Daicoviciu, Crestomaţie pentru istoria


universală veche. Partea I, Bucureşti 1960.

Müller-Karpe 1968 = H. Müller-Karpe, Handbuch der Vorgeschichte, Zweiter


Band, Jungsteinzeit, München, 1968.

Müller-Karpe 1974 = H. Müller-Karpe, Handbuch der Vorgeschichte, Dritter Band,


Kupferzeit, München 1974.

Past Worlds 1988 = Past Worlds. The Times Atlas of Archaeology, Verona,
1988.

Saleh-Sourouzian 1986 = M. Saleh, H. Sourouzian, Offizieller Katalog. Die


Hauptwerke im Ägyptischen Museum Kairo, Mainz am
Rhein, 1986.
Sethe, Urkunden...I = K. Sethe, Urkunden des Alten Reiches, I, Leipzig 1905-1980

Tutanchamun 1980 = Tutanchamun (Ausstellungs Katalog. Ägyptisches


Museum Berlin), Maniz am Rhein, 1980.

Terrance, Fischer 1970 = E.L.B. Terrance, G. Fischer, Treasures of the Cairo


Museum, London 1970.

Vandier I-IV 1952-1978 = J. Vandier, Manuel d’archéologie egyptienne I-IV, Paris


1952-1978.

NOTĂ: În majoritatea cazurilor citarea lucrărilor s-a făcut în mod tradiţional, cu indicarea
locului şi a anului de apariţie. În ultima vreme însă, tot mai multe edituri prestigioase au
apelat la tipografii situate în alte ţări (unde cheltuielile sunt mai reduse) şi astfel locul de
apariţie devine irelevant. Prin urmare pentru cărţile mai recente am preferat să amintesc
editura şi nu locul de apariţie (colegii germani nu notează de obicei nici una, nici alta, ci
doar anul apariţiei).
ZORII PRIMELOR CIVILIZAŢII:
CAPITOLUL I: DE LA ”REVOLUŢIA AGRICOLĂ” ŞI PÂNĂ LA APARIŢIA
PRINCIPALELOR STATE ORIENTALE

ROLUL SCHIMBĂRILOR CLIMATICE ÎN APARIŢIA MARILOR


CIVILIZAŢII.

INTRODUCERE

REVOLUŢIA AGRICOLĂ ŞI ÎNCEPUTURILE CIVILIZAŢIEI.

Obiectul expunerii de faţă îl constituie definirea unui proces istoric îndelungat,


care-şi are începuturile o dată cu primii paşi făcuţi de umanitate spre civilizaţie
prin ”revoluţia agricolă” (mileniul 10 înainte de Christos) şi care s-a încheiat abia
prin mileniile 4-2 a. Chr., când în diferite puncte ale globului şi-au făcut apariţia
formaţiuni statale bine individualizate:
- pe la 3500 a. Chr. în Mesopotamia aşezările sumeriene ating nivelul urban
şi se constituie în adevărate oraşe-state, organizate în jurul templului divinităţii
tutelare a asezării respective şi conduse de un rege-preot. Urmează o perioadă
îndelungată, până pe la 2 700 a. Chr., în care civilizaţia sumeriană îşi defineşte
stilul propriu şi despre care nu avem informaţii de natură istorică (deşi scrierea
apare aici pe la 3 100 a. Chr.). Cum nu cunoaştem numele nici unui conducător din
acea vreme, această perioadă se numeşte ”predinastică”.
- pe la 3400 au loc şi în valea Nilului modificări ale structurii sociale care au
sfârşit prin a fi incompatibile cu stadiul ”comunei primitive” şi se constituie treptat
două regate, Egiptul de Jos (Delta) şi Egiptul de Sus (cursul propriu-zis al Nilului,
până la prima cataractă). Pe la 3100 a. Chr. se fac paşii decisivi pentru constituirea
regatului Egiptean unitar sub conducerea unui personaj semilegendar: Menes.
Până pe la 2 700 a. Chr. durează perioada formativă a civilizaţiei egiptene, numită
epoca Regatului Timpuriu (sub primele două dinastii).
- un mileniu mai târziu în valea Indusului, pe la 2500 a. Chr., apar oraşele
Mohenjo Daro şi Harappa, definitorii pentru civilizaţia Indus;
- în fine, după o lungă perioadă de tranziţie pe la 1800 a. Chr. se constituie
pe cursul mijlociu al lui Huan-he statul chinez, sub dinastia Chang2.
În tot acest răstimp societatea umană a cunoscut
transformări structurale profunde. Diviziunea activităţilor şi
specializarea diferitelor grupuri au dus (dacă nu la crearea
unor adevărate clase sociale antagoniste) la apariţia unor
pături şi stări cu un rol social specific, ceea ce a atras după
sine definirea statutului social corespunzător. În consecinţă
unii indivizi şi-au asumat rolul de organizatori şi conducători ai
societăţii, alţii cel de apărători ai comunităţii sau cel de
producători ai hranei. A apărut firesc o tot mai pregnată
diferenţiere socială, exprimată nu numai prin deosebiri de
avere şi mod de viaţă, ci şi prin simboluri de prestigiu, care
indică tendinţa de definire a statutului social specific.
Concomitent satele gentilice primitive s-au transformat
treptat în aşezări urbane, unde ”legăturile şi raporturile de
sânge” erau înlocuite cu cele ”de vecinătate”. Prin urmare
strămoşii mitici şi totemurile clanurilor s-au contopit într-un unic
zeu tutelar al aşezării, conferind astfel indivizilor o altfel de
solidaritate decât cea bazată pe înrudire. Atare proces a fost
dublat de o semnificativă creştere demografică, de apariţia
unor construcţii monumentale şi - de cele mai multe ori - de
descoperirea scrierii, atât de necesară în administrarea unei
societăţi mult mai complexe decât cea primitivă.
Stabilirea cu exactitate a momentului când a fost făcut
pasul decisiv de la ”barbarie” la ”civilizaţie” este dificilă, şi -
aşa cum se va vedea pe parcursul expunerii de faţă - nu
există un criteriu universal valabil. Numai o analiză nuanţată,
care ţine cont de mai mulţi factori, poate ajunge la bune
rezultate într-un caz concret sau altul, dar nici atunci rezultatele
obţinute nu pot fi extrapolate la alt spaţiu cultural.
PREMISE TEORETICE

Prin şcolile generale şi liceele României de azi fantoma marxismului


mai bântuie totuşi, nu numai pentru că profesorii de ”ştiinţe sociale” nu au
avut în general contacte cu o altă filosofie a istoriei decât materialismul
leninist, dar şi pentru că manualele de istorie universală antică sunt în
continuare structurate pe ”moduri de producţie” şi ”formaţiuni
social-economice”, având ca principal scop să convingă elevii că
succesiunea inevitabila a ”orânduirilor sociale” duce in mod fatal de la
sclavagism şi feudalism, spre comunism (trecând prin capitalism şi apoi
”socialism”).

În realitate acest mod de gândire este specific secolului XIX, când s-a
constituit viziunea marxistă asupra istoriei. Conform acesteia, la începuturile
sale omenirea a cunoscut un stadiu cvasi paradisiac, cel al ”comunei
primitive”, când oamenii lucrau împreună şi împărţeau totul în mod egal, căci
nu exista proprietatea privată3. ”Căderea” s-ar fi produs tocmai în momentul
în care indivizii au încetat să mai posede totul în comun, societatea
”scindându-se” în două clase ”anatagoniste”, stâpânii de sclavi şi sclavii, iar
în locul relaţiilor de colaborare şi întrajutorare insinuându-se ”exploatarea”4.
Dacă cercetăm spre exemplu oraşele-stat sumeriene, de unde posedăm o
bogată informaţie, vom constata însă că nu exista nici proprietate privată
asupra pământului, nici constrângere pentru executarea lucrărilor
comunitare şi nici vreo clasă exploatată, ci doar o societate bine structurată,
chiar ierarhizată, unde grupurile aveau funcţii bine definite, dar unde
domnea pacea socială şi unde nu existau tensiuni antagoniste.
Experienţa ultimilor ani ne arată că este absurd să reducem istoria omenirii
la o succesiune mecanică de orânduiri şi că nu comunismul, reluarea într-o
nouă formă a comunei primitive, este direcţia spre care se îndreaptă
umanitatea. Cu atât mai puţin firesc este să amestecăm într-o
”sinteză”structuri social-economice, sau forme politice din Egipt şi Roma, din
China şi Grecia, dezmembrând marile civilizaţii ale antichităţii pentru a le
rearticula într-un monstru ca cel al lui Frankenstein.

Prin urmare, căutând să respecte adevărul istoric cursul de faţă îşi


propune să urmărească marile civilizaţii în organicitatea lor firească, pentru
a identifica ”stilul” caracteristic fiecăreia dintre ele şi eventual pentru a le
defini ”matricea spirituală” (în sensul blagian al filosofiei culturii).
Schimbările climatice şi evenimentele majore din istoria civilizaţiei
umane.
Multă vreme schimbările climatice au fost considerate un factor secundar în
evoluţia umanităţii, dar iată că interesul tot mai crecut pentru aşa zisa „încălzire globală” a
relansat studiile în această direcţie. S-a putut astfel constata că încălziri sau răciri bruşte
ale temperaturilor, precum şi scimbarea regimului precipitaţiilor (umezeală sau
uscăciune), au fost urmate de crize şi modificări majore în societate. Iată un grafic al
temperaturilor medii anuale la sfârşitul Pleistocenului şi în Holocen, coroborate cu
evenimente istorice importante. Principala sursă de clacul au fost gheţarii Groenlandei şi
cei din Alpi. În cazul nostru informaţii suplimentare, dar numai pentru ultimii 3.000 de ani,
pot fi obţinute şi de la gheţarul din peştera Scărişoara.

Ultima eră glaciară s-a încheiat pe la 12.500 a.Chr., când clima a cunoscut o
încălzire considerabilă. Curând temperaturile medii anuale au scăzut cu ceva,
menţinându-se la un nivel mediu până pe la 10.500, când intervine o răcire bruscă,
cunoscută sub numele de "mica glaciaţiune", care a ţinut până către 9.750 a.Chr. Afost
criza care a declanşat "revoluţia agricolă" în Orientul Apropiat, după cum se va
demonstra mai jos. Încălzirea a fost la fel de bruscă şi ea a continuat treptat până pe la
7.500 a.Chr., când temperaturile medii anuale au depăşit cu câteva grade bune cotele
actuale. Timp de 8 milenii, de pe la 7.000 a.Chr. şi până la 1.000 p.Chr., temperaturile
s-au menţinut ridicate, cu câteva excepţii ("catastrofe ecologice"). Aşa a fost răcirea
bruscă de la 6.200 a.Chr., urmată de secetă şi deşertifiacrea Saharei şi a peninsulei
Arabe, sau răcirile treptate de la sfârşitul republicii romane, ori din Evul Mediu, cu un
minim în sec. VIII p.Chr.. Ultimul mileniu a cunoscut o răcire treptată, de pe la 1.200 p.
Chr. şi până la 1.700 p. Chr., când s-au atins cote la fel de scăzute ca la 6.200 a.Chr.. Cea
de a doua "mică glaciaţiune" a fost urmată de prima "revoluţie industrială", începută pe la
1.800. În ultimele trei secole clima s-a încălzit continuu, dar chestiunea direcţiei în care ea
se îndreaptă depăşeşte cadrele expunerii de faţă.

Fiecare puseu de încălzire a vremii, după o răcire treptată sau bruscă a fost
urmată de topirea gheţarilor de la poli, ceea ce a dus la creşterea nivelului mărilor şi
oceanelor. Astfel s-au înregistrat mai multe "diluvii" în Holocen, primul cu ocazia încălzirii
de la 12.500 a.Chr., al doilea diluviu după încălzirea de la 9.750 a.Chr., iar al treilea după
încălzirea de pe la 6.100 p.Chr..
Dacă comparăm aspectul ţărmurilor din Indochina sau Marea Britanie (v. imaginea de
mai jos) din perioada ultimei glaciaţiuni cu cele de azi, avem măsura schimbărilor
profunde care au avut loc în ultimii 15.000 de ani. De ce să credem că alte schimbări nu
vor mai urma, sau că nu vor mai dispare insule şi că oraşele de coastă pot fi ferite de
problemele viitoare?

Creşterea nivelului mărilor


şi oceanelor a continuat şi
în mileniile mai recente,
fiind înregistrată în
numeroase situri
arheologice. Spre exemplu
aşezarea de la Feddersen
Wierde, care a fost fondată
pe malul Mării Nordului pe
la anul 50 a.Chr.. Ea a
funcţionat până către anul
500 p.Chr., iar nivelul său
de călcare a fost ridicat cu
mai bine de 4 m în această
perioadă, din cauza
creşterii nivelului mării.
Umpluturile au fost făcute
cu un fel de chirpic,
conţinând bălegar, paie şi tot felul de resturi menajere, bogate în material arheologic (mai
ales ceramică), ceea ce facilitează datările precise. Astfel s-a putut stabili că pe la mijlocul
secolului II p.Chr. nivelul a fost ridicat cu circa 1 m, pentru ca pe la sfârşitul aceluiaşi secol
nivelul să fie ridicat până la o cotă de 1,75-2,25 m faţă de nivelul iniţial. Pe la mijlocul
secolului III se constată o creştere accentuată a nivelului de călcare către 2,75 şi aşa mai
departe.

Graficul creşterii nivelului de călcare a aşezării de la Feddersen Wierde (atenţie, punctul 0 este cu 50 cm
mai sus de primul nivel de călcare)
PASUL DECISIV PE LINIA CIVILIZAŢIEI: REVOLUŢIA AGRICOLĂ.
Unii arheologi cred şi astăzi că rolul determinant în progresul omenirii îl joacă dezvoltarea
forţelor de producţie şi în primul rând progresul tehnologic, fiind astfel dispuşi să accepte
periodizări care au drept criteriu fundamental tehnica de prelucrare a uneltelor sau
materialul din care ele sunt confecţionate. Într-adevăr pentru geneza lumii moderne
revoluţia industrială a jucat rolul decisiv şi nu este greu de înţeles de ce pe vremea
motorului cu aburi savanţii judecau trecutul în funcţie de progresul tehnic şi prin urmare
ne putem uşor imagina de ce au decis să împartă preistoria într-o epocă a pietrei şi una a
metalelor, iar pe prima în paleolitic şi neolitic, după tehnica de prelucrare a uneltelor şi
armelor.

În realitate diferenţa calitativă dintre paleolitic şi neolitic constă în poziţia total


diferită pe care a avut-o omul în raport cu natura. În paleolitic el era culegător şi
vânător, desfasurând prin urmare o economie prădalnică, pe când în neolitic el a
devenit producător al hranei sale. Este esenţa procesului pe care-l numim
”revoluţie agricolă”, primul pas pe care omul l-a făcut în direcţia dominării lumii
înconjurătoare, căci prin cultivarea plantelor şi prin creşterea animalelor, el şi-a
sporit controlul asupra resurselor de hrană. Concomitent omul a învăţat să-şi
stăpânească tot mai bine pornirile instinctuale, organizarea sa socială s-a
perfecţionat şi - în mod firesc - problemele existenţei şi ale vieţii au început a fi
abordate sub aspect intelectual într-un mod cu totul diferit faţă de epoca
precedentă. Organizarea locuinţei şi a spaţiului locuit, ca si evoluţia lăcaşelor de
cult, a lăsat urme arheologice care ilustrează noua viziune asupra lumii şi a
sensului vieţii. În tot acest proces trecerea de la cioplirea la şlefuirea uneltelor a
jucat un rol cu totul secundar. La fel şi descoperirea ceramicii, asociată de unii
procesului de neolitizare.

Trebuie subliniat că toate fenomenele amintite aici au avut un caracter obiectiv, căci
analiza cartografică ne arată că marile descoperiri au avut loc în mod independent unele
de altele, în puncte diferite ale globului pământesc, de multe ori cvasi concomitent. Astfel
pot fi
definite mai multe ”focare de neolitizare”, atât în ”Lumea Veche” cât şi în cea ”Nouă”:
Orientul Apropiat (părţi din nordul Africii şi ”semiluna fertilă” - Levantul), Orientul Mijlociu
(nordul Indiei) şi Orientul Îndepărtat (nord-estul Chinei), Africa Centrală, America
Centrală şi partea vestică a celei de Sud.
Faptul că procesul de neolitizare nu se suprapune peste cel de descoperire a
ceramicii este ilustrat de o situatia specifica a ”Lumii Vechi”: pe cand in Orientului
Apropiat avem mai bine de un mileniu de neolitic preceramic (sau aceramic), Extremul
Orient a cunoscut multe milenii de mezolitic ceramic, inainte ca revolutia agricola a
neoliticului sa se produca.
Nici descoperirea prelucrării metalelor nu a jucat rolul decisiv în alcătuirile statale
din Orientul Apropiat, după cum o dovedeşte faptul că oraşele state sumeriene şi regatul
egiptean au apărut încă din neolitic (faza finală, chalkolitic). Introducerea metalurgiei
bronzului pe scară largă are loc aici abia pe la 2750 a. Chr. (aliajul era deja cunoscut) şi
se asociază cu o nouă etapă de organizare a acestor state (trecerea la epoca dinastică
arhaică în Mesopotamia, începuturile Regatului Vechi în Egipt), dar pasul decisiv spre
civilizaţie fusese făcut cu multe secole în urmă, datorită revoluţiei agricole. Mai mult chiar,
”Lumea Nouă” nu a cunoscut nici bronzul si nici fierul şi nu a depăşit epoca pietrei înainte
de contactul cu europenii; cu toate acestea la momentul respectiv viaţa statală avea
acolo o vechime de mai bine de două milenii.

*
* *

În concluzie pentru antichitate progresul tehnologic, în speţă prelucrarea


uneltelor, nu a avut importanţa pe care i-au acordat-o teoreticienii secolului
XIX (printre care şi marxiştii), când - aşa cum am arătat - recenta (pe
atunci) revoluţie industrială a făcut pe mulţi să exagereze rolul mijloacelor de
producţie în dezvoltarea societăţii. Desigur, perfecţionarea uneltelor este
importantă pentru a măsura evoluţia civilizaţiei, dar (introducerea metalurgiei
spre exemplu) constituie mai degrabă un indiciu al existenţei unor forme
avansate de producţie sau organizare socială (cum ar fi specializarea, care
implică o prealabilă diviziune a muncii), decât un salt calitativ esenţial.
Subiectul 1. “Revoluţia agricolă”.
1.1. REVOLUŢIA AGRICOLĂ. Generalităţi:
Am văzut că începând cu circa 12 500 a. Chr. şi până pe la 10.500 a. Chr. s-a
produs o schimbare climatică semnificativă, căci vremea s-a încalzit, ceea ce a dus la
retragerea gheţarilor şi la topirea acestora. În consecinţă a crescut nivelul apelor din mări
şi oceane (pe la 6.000 Britannia devine o insulă, legătura ei cu continentul fiind
întreruptă). În zona tropicală şi subtropicală fauna şi mai ales vegetaţia abundentă au
constituit condiţiile cele mai favorabile locuirii umane şi procesul de neolitizare a pornit
din aceste zone.
Agricultura propriu-zisă a fost precedată de o etapă intermediară, cea a protejării
şi îngrijirii plantelor şi animalelor sălbatice. Dacă economia vânătorilor şi pescarilor a avut
un caracter prădalnic, asta nu înseamnă că ei nu manifestau interes - şi chiar grijă -
pentru resursele lor de hrană.
De exemplu aborigenii din nord-estul Australiei când culegeau zamţul (o
specie de cartof), tăiau o bucată pe care o lăsau mai departe în pământ, pentru a
asigura perpetuarea plantei. La rândul lor indienii shoshoni din America de Nord
făceau canale şi diguri pentru a iriga câmpuri, unde creşteau în mod sălbatic o
serie de graminee şi rădăcinoase. Ei nu semănau şi nici nu plantau, ci doar
facilitau creşterea unor specii, altfel sălbatice. Este de asemenea notoriu faptul că
peste tot vânătorii se fersc în general să doboare femelele, mai ales pe cele
gestante, sau exemplarele tinere, concentrându-se asupra masulilor maturi, astfel
încât să nu pericliteze perpetuarea speciei.

Prima impresie a cercetătorilor a fost că agricultura a fost inventată într-un singur


loc din Lumea Veche, de unde ar fi radiat apoi, prin migraţii succesive şi prin contacte
culturale. Cercetările arheologice indicau spre Orientul Apropiat ca puctul de unde ar fi
pornit întregul proces. Şi într-adevăr primele plante au fost cultivate în zona Levantului pe
la 8.500, apoi în sudul Asiei (India şi Indochina) pe la 7.000, iar în China pe la 6.000 a.
Chr.. În direcţie inversă, către Europa cultivarea plantelor este atestată mai întîi în
Anatolia, apoi în Balcani pe la 6.000, în centru pe la 5.000 et c. Cum explicăm însă
apariţia agriculturii în America Centrală şi în zona Anzilor pe la 6.000 a.Chr, evident fără
vreun contact cu Lumea Veche. Dacă în cazul Europei emigraţia dinspre Orient, dublată
de contactele culturale putea fi urmărită pas cu pas, pentru calea răsăriteană lipseau (şi
lipsesc) datele. Mai mult chiar, dacă în cazul Europei este vorba depre plante care cresc
în mod natural în estul Mediteranei, în cazul Indiei şi Chinei asistăm la cultivarea unor
plante locale, altele decât cele din presupusul loc de origine. Pentru a reconstitui care au
fost focarele de neolitizare arheologii au recurs la cartarea arealului de răspândire a unor
plante în stare sălbatică, căci numai în limitele acestui spaţiu se putea produce trecerea la
cultivarea lor. Există şi cazuri cand aceiaşi plantă creşte în mod natural în mai multe părţi
din zona tropicală şi subtropicală - şi trecerea la cultivarea ei s-a produs evident
independent - dar de cele mai multe ori arealul de origine al unei specii este suficient de
restrâns pentru a permite tragerea unor concluzii. Iată rezultatele acestei cercetări cu
principalele plante pe zonele de unde a început cultivarea lor. Concluzia este că
“revoluţia agricolă” s-a produs în mod independent (chiar dacă nu concomitent) în mai
multe locuri de pe glob. Prin urmare ne găsim în faţa unui proces obiectiv şi nu a unor
invenţii întâmplătoare.
PRINCIPALELE ZONE AGRICOLE DE PE GLOB
după Past Worlds 1988, p. 79

Mediterana şi Orientul Apropiat:


- cereale- grâu, orz,
- legume - linte, lăptuci, napi, praz, ridichi, mazăre, ceapă, morcovi, varză, fasole
- plante industriale - in
- pomi si arbuşti - păr, prun, măslin, viţa de vie.
Pakistan şi India de nord-vest (Penjab):
- cereale- grâu, orz
- plante industriale - bumbac.
India de est (podişul Vyndhyan şi valea Gangelui) şi Indochina:
-cereale- orez
- pomi - lămâi, bananier, grape-fruit, nuca de cocos, arborele de pâine, vanilia.
Nord-estul Chinei (Huan-he):
- cereale - mei
- legume - soia, ridichi, fasole, castravete, ceai.
Africa Centrală:
- cereale - orez african, mei
- legume - yam (varietate de cartof).
America Centrală:
- cereale - porumb
- legume - fasolea, cartoful dulce, roşia, maniocul (rădăcinoasă din care se obţine o făină)
- plante industriale - bumbac
America de Sud:
- legume - ardei, cartof, fasole, manioc, alunul american
- plante industriale - bumbac, tutun.
America de Nord:
- plante industriale - floarea soarelui

Şi strămoşii actualelor animale domestice trăiau în trecut pe un areal mai restrâns, ceea ce permite în unele
cazuri creionarea zonei unde s-a produs domesticirea lor:

OAIA: sudul Anatoliei,


nordul Mesopotamiei, Iran.

CAPRA: Nordul Africii,


peninsula Arabică, coasta
Siro-palestiniană (parţial
Anatolia, Irak, Iran).

AUROCUL (strămoşul
vitelor): Nordul Africii şi
parţial Europa şi Orientul
Apropiat.

BUFFALO (bivolul
sălbatic): India şi Indochina

GAURUL (boul sălbatic):


estul Indiei şi Indochina.

PORCUL: nordul Africii şi


toată Eurasia.

În ”Lumea Nouă” guanaco


(lama) a fost domesticit în
Anzi pentru transport, iar
porcul de Guineea, în
partea răsăriteană a
Americii de Sud, pentru
hrană.

Fifg. 2. PRINCIPALELE ZONE DE PE GLOB UNDE TRAIAU IN MOD SALBATIC STRAMOSII UNOR
ANIMALE DOMESTICE DE AZI (dupa Past Worlds 1988, p. 79).
Cum se explică “desoperirea” independentă a agriculturii?.
Cercetările recente (de ex. la Gobelki Tepe, Nevali Chori sau Mureybet, vezi mai
jos) au arătat că mult înainte de “inventarea” ceramicii oamenii ştiau să confecţioneze
mici recipiente de lut. De asemenea înainte de a “descoperi” agricultura, ei erau pregătiţi
mental pentru cultivarea plantelor, celebrând cultul fertilităţii şi al animalelor totem. Grija
pentru mediul de unde-şi procurau hrana a fost cultivată de comunităţile umane încă din
perioada când acestea populau treptat globul terestru. Abea atunci când s-au văzut
constrânşi de condiţiile adverse de mediu ei au recurs la cultivarea plantelor, practic
“amânând” acest moment cât au putut de mult. Săpăturile din Orientul Apropiat, publicate
în ultimul deceniu (în special cele de la Abu Hureira), aruncă o nouă lumină asupra
acestui proces (spre exemplu în cartea mea din anul 2.000 despre “Marile civilizaţii ale
Orientului Antic” problema apariţiei agriculturii apărea ca nezeolvată).

1.1.1. Studiu de caz. Apariţia agriculturii în Orientul Apropiat.


Mesopotamia, leagănul recunoscut al celei mai vechi civilizaţii agricole, cea
sumeriană, se găseşte de fapt în zona deşertică, la sud de ceea ce numim ”semilina
fertilă”. În realitate, asemenea Egiptului, ea a profitat de ”revoluţia agricolă” produsă în
vecinătatea sa, în teritoriul cunoscut sub numele de „semilina fertilă”.
Semiluna fertilă este o
zonă suficient de caldă şi umedă
(peste 200-250 mm precipitaţii
medii anuale), care cuprinde
coasta siro-palestiniană
(Levantul), sudul Anatoliei, cu
munţii Taurus şi Antitaurus,
nordul Mesopotamiei cu
Kurdistanul şi Armenia mai la
nord, apoi - la est de Tigru -
munţii Zagros şi vestul Iranului.
Izohieta de 200 mm precipitaţii
medii anuale descrie o curbă
semilunară, lăsând la sud de ea
zonele aride: întreaga
Mesopotamie şi deşertul Siriei.

În limitele ”semilunei fertile” cresc în mod natural câteva cereale, um ar fi orzul,


alacul şi grâul amidonier. De fapt alacul - grâul cu un singur bob in spic - creştede în
sălbăticie doar pe coastele munţilor Zagros şi în Kurdistanul irakian, iar grâul amidonier
numaidoar în valea Iordanului. Tot aici trăiau în sălbăticie caprele şi - în partea nordică
şi estică - muflonul, strămoşul oii, cărora li se adaugă vitele şi porcii (care însă nu au
jucat un rol esenţial în alimentaţia şi economia primelor comunităţi agricole de aici). Acest
complex de factori favorabili a făcut ca încă din perioada 12 500-10 000 BP = 10 500 – 8
000 a. Chr. grupurile umane să se sedentarizeze şi să prospere, ceea ce a determinat o
adevărată explozie demografică. În acest creuzet s-a desfăşurat pentru prima oară
„revoluţia agricolă”, care va fi reprodusă apoi şi în alte puncte de pe glob.

Stadiul mezolitic, al trecerii spre agricultură, este ilustrat de numeroase aşezări din
Palestina şi din Siria aparţinând culturii natufiene, numită astfel de la localitatea
Wadi-en-Natuf, datând din perioada 12 500- 10 000 B.P. = 10 500 – 8 000 a. Chr..
Aşezarea omonimă avea un caracter stabil, existând locuinţe cu plan circular. Locuitorii
recoltau în mod intensiv grâu amidonier şi orz sălbatic. Dovada sunt secerile cu lame
microlitice şi râşniţele primitive. Absenţa oricăror săpăligi sau instrumente pentru plantat
arată că încă nu se trecuse la cultivarea acestor cereale. După resturile osteologice se
vâna gazela şi capra salbatică.
Primele dovezi de cultivare intenţionată a plantelor au fost furnizate de cercetările
efectuate în aceleaşi aşezări din Palestina şi Siria de nord - databile în a doua jumătate a
mileniului 10 - şi despre care s-a crezut multă vreme că delimitează arealul restrâns în
care s-a produs ”revoluţia neolitică”, extinsă mai apoi la restul ”semilunei fertile”. Ultimele
cercetări arată că centrul acetei regiuni se plasează mai sus, pe versanţii munţilor Taurus
din sudul Turciei de azi şi din nordul Siriei.

Din punct de vedere arheologic dovada cultivării plantelor nu este


furnizată de simpla descoperire într-un sit a seminţelor de alac, sau grâu
amidonier, de orz sau linte, ci de prezenţa acestora în zone unde plantele
respective nu cresc în mod natural. Spre exemplu, în aşezarea de la Aswad,
de lângă Damasc, s-au găsit boabe de grâu amidonier, care creşte în mod
natural numai în valea Iordanului, ceea ce denotă cultivarea intenţionată a
acestei plante aici. La fel, în aşezările de la Tell Abu Hureira sau Mureybet
au fost descoperite boabe carbonizate de alac, or această varietate de grâu cu
un singur bob nu creşte în mod natural aici, pe cursul mijlociu al Eufratului, ci
numai la nord şi nord-est, pe coastele munţilor Taurus, Antitaurus şi Zagros
(aşa cum s-a arătat mai sus). Prezenţa sa în aceste aşezări nu se poate
datora culesului sistematic, ci cultivării sale intenţionate. În afară de grâu şi
orz, mai există la acest orizont cronologic dovezi de cultivare a unor legume ca
lintea, fasolea, mazărea şi măzărichea. Această primă fază a neoliticului,
databilă între circa 9 500 - 8 700 a. Chr., este numită convenţional, ”neolitic pre
ceramic A”, prescurtat PPNA (de la termenul englezesc Pre-Pottery Neolithic
A).
Domesticirea animalelor este documentată mai târziu, în cursul
mileniului 8 a. Chr, în perioada neoliticului preceramic B, PPNB. Timp de
milenii oamenii au practicat o vânătoare selectivă, grupurile de vânători
deplasîndu-se împreună cu marile turme de ierbivore şi ucigând cu precădere
masculii, pentru ca perpetuarea speciei să nu fie ameninţată. În acelaşi timp
vânătorii protejau turmele de alţi prădători, asociindu-se (încă de pe la 30 000
BP) cu unul dintre ei, câinele. Abea în momentul în care omul intervine în
selecţia naturală, alegând indivizii care-i convin, pentru producţia de carne şi
de lapte putem vorbi despre o domesticire. Această intervenţie poate fi
sesizată prin analizele osteologice, căci indivizii sălbateci sunt de regulă mai
înalţi şi mai svelţi, pe când animalele domesticite sunt mai robuste (mai
cărnoase) şi mai puţin mobile, căci nu mai trebuie să fugă de prădători pentru
a se salva. Primele animale domesticite în Orientul Apropiat pentru hrana
omului au fost oile şi caprele. Oaia trebuie să fi fost domesticită undeva în
nordul Mesopotamiei imediat după 8 000 a.Chr., iar caprele prin zona munţior
Zagros, idediat după 7 500 a. Chr. Cele mai timpurii dovezi de domesticire le
avem din aşezarea de la Djarmo, din Kurdistanul Irakian, unde în nivelurile din
mileniul 8 (PPNB) apar oase de capră de la exemplare mai mici, dar mai
robuste decât cele sălbatice. În mileniul următor vor fi domesticite vitele mari şi
porcul (imediat după 6 500 a.Chr.). În Palestina alături de cânele domesticit de
mult pe la 7 000 apare în aşezările umane şi pisica.

Ce i-a determinat pe locuitorii „semilunei fertile” să recurgă la cultivarea


plantelor şi apoi la domesticirea animalelor?. Condiţiile prielnice au făcut ca aici încă
din faza natufiană să apară aşezări permanente. Culesul sistematic, dublat de o îngrijire
primitivă a plantelor sălbatiece (prin mici canale de irigaţie sau prin curăţirea câmpului de
unele buruieni) asigura resurse suficiente de hrană. Există indicii conform cărora de
multă vreme oamenii erau pregătiţi mental pentru practicarea agriculturii (de exemplu
existenţa cultului fertilităţii), ceea ce şi explică trecerea la cultivarea plantelor în puncte
îndepărate de pe globul terestru, după cum arătam mai sus.

Tell Abu Hureira

Faza 1 A: 11.500 –
11.000 B.P. 1 Locuinţele
îngropate au formă neregulată,
preponderent circulară. Nu se
cultivă plante, ci se practică
doar culesul intensiv. Oasele
recoltate din acest nivel arată
că principalul animal vânat era
gazela.
Faza 1 B: 10.000 –
9.500 a.Chr.. Apar locuinţe
rectangulare de suprafaţă,
făcute din bârne şi lut, cu
acoperiş din paie şi stuf. Începe
cultivarea primitivă a plantelor,
grădinăritul, dar se menţine
culesul sistematic şi vânarea
gazelei.
Faza 1 C şi perioada
intermediară: 9.500 – 9.000 a.
Chr. Situaţia se menţine
aceiaşi.
Faza 2 A: 8.500 –
7.500 a.Chr. Aşezarea creşte
foarte mult, atingând o
suprafaţă de 8 ha. Casele sunt
acum făcute din chirpic şi sunt
acoperite cu platforme din
bârne lipite cu lut. Apare
agricultura propiu-zisă, făcută
tot cu sapa, dar prin cultivarea intensivă a cerelalelor şi legumelor. Simpla recoltare dispare complet. Acum
sunt dovezi de domesticire a animalelor (oile), dar continuă să se practice vânarea gazelei.
Faza 2 B: 7.500 – 6.500 a. Chr.. Dimensiunile aşezării se dublează, Abu Hureira atingând acum 16
ha şi devenind cea mai întinsă aşezare cunoscută. Se practică agricultura cerealelor şi legumelor, iar pe
lîngă creşterea ovi-caprinelor şe constată acum domesticirea vitelor mari şi a porcului. Vînătoarea dispare.
Faza 2 C: 6.500 – 6.000 a.Chr., este perioada de decadenţă urmată de dispariţia aşezării. Urmările
„catastrofei ecologice” din jurul anului 6.200 a Chr. Se fac simţite, climatul devenind tot mai uscat iar
deşertul şi semideşertul începându-şi expansiunea inexorabilă, atât în nordul Africii, cât şi în peninsula
Arabă.

1 Din motive care mã depãşesc şi care ţin de calculele "calibrate" sau nu ale fizicienilor, datele B.P. (before
present) sunt numai cu 1.000 de ani mai vechi decât cele ale erei creştine.
Echipa de cercetători de la Abu Hureira a întreprins un studiu complex, care a
permis reconstituirea condiţiilor de mediu din perioada respectivă şi care până la urmă a
furnizat răspunsul la această întrebare. Evoluţia vegetaţiei în funcţie de schimbările
climatice a fost reconstituită după urmele de polen din mai multe situri arheologice aflate
în zone climatice diferite (Abu Hureira, Huleh, Ghab, Zeribar, Mirabad). Curba generală a
temperaturilor era cunoscută, dar nu se ştia exct ce impact au avut modificările de climă
din Alpi şi Goenlanda asupra Orientului Apropiat.

Evoluţia
temperaturilor în
perioada care ne
interesează este
detaliata in
imaginea alaturata:

În urma încălzirii climei de la sfârşitul Pleistocenului vegetaţia a cunoscut o expansiune


semnificativă în cadrul "Semilunei Fertile". Pădurile de conifere mediterraniene (pini şi
cedri) s-au întins spre est până în dreptul lacului Van din Armenia. Zona era înconjurată
de o savană cu ierburi bogate şi apoi de silvostepă (la Abu Hureira) şi apoi de stepă, care
avansează cu ceva dincolo de izohieta de 200 mm precipizaţii anuale. Aceast mediu
propice corespunde stadiului mezolitic de dezvoltare al aşezărilor din zonă.

EXPANSIUNEA VEGETAŢIEI PE LA 11 000 a.Chr.

EXPANSIUNEA VEGERAŢIEI ÎNTRE 13 000 ŞI 11 000 a.Chr.


În schimb răcirea bruscă a climei de după 10 500 a.Chr. a dus la un adevătat dezastru
ecologic. Silvostepa se retrage pe coasta Mediterranei, la Huleh şi Ghab se înregistrează
o vegetaţie de stepă, iar Abu Hureira ajunge în zona semideşertică.

EXPANSIUNEAVEGETAŢIA
MICA GLACIAŢIUNE. VEGETAŢIEI
PEPE
LALA
109 500-9750
000 a.Chr.a.Chr. Situaţia comunităţilor umane din
ceea ce fusese cândva "Semiluna
Fertilă" devenise dramatică.
Populaţia s-a înmulţit, presiunea
demografică era mare, astfel încât
comunităţile umane din zonă nu au
EXPANSIUNEA VEGERAŢIEI ÎNTRE 13 000 ŞI 11 000 a.Chr. putut alege calea facilă a migraţiei
spre litoralul mai primitor. Cum
aveau deja noţiunile de creşterea şi
îngrijirea plantelor, ele s-au văzut
silite să le aplice în mod constant.
Astfel, apariţia agriculturii, care
avea să revoluţioneze societatea
umană, a fost un răspuns la
presiunea factorilor nefavorabili de
mediu. Nu întâmplător, când după circa nouă milenii climatul s-a deteriorat în nordul
Europei (v. mai jos) răspunsul comunităţilor de aici a fost "revoluţia industrială".
EXPANSIUNEA
EXPANSIUNEA
MICA VEGETAŢIEI
VEGETAŢIEI
GLACIAŢIUNE. ÎNTRE
PEPE
VEGETAŢIA LA
9.500 ŞI
9 000
LA 6.000
a.Chr.
8 500 a.Chr.
a.Chr.
De pe la 9.500 a.Chr.
condiţiile de viaţă au devenit din
nou favorabile. Se inaugurează
astfel o perioadă caldă şi umedă,
care va favoriza răspândirea
agriculturii, urmată de sporul EXPANSIUNEA VEGERAŢIEI ÎNTRE 13 000 ŞI 11 000 a.Chr.
demografic şi de o dezvoltare fără
precedent a aşezărilor umane.
După 9.500 a.Chr. la Abu Hureira
revine vegetaţia de stepă, ceea ce
a favorizat dezvoltarea unei
aşezări de circa 8 ha, una din cele
mai mari pe acea vreme.

După catastrofa ecologică de pe la circa 6.200 a.Chr. (v. mai jos), temperaturile
ridicate vor reveni, dar schimbarea curenţilor de aer a adus de această dată o uscare
treptată, sesizabilă clar abia pe la 4.500 a.Chr.. În orice caz, imediat după 6.000 a.Chr.,
aşezarea de la Abu Hureira a atins 16 ha, fiind una din cele mai mari din epocă. Abia
acum dispare complet vânătoarea, fiind deja domesticite ovi-caprinele, vitele şi porcul.
Încă din epoca anterioară se generalizase în locul grădinăritului primitiv, cultivarea
sistematică a cerealelor şi a legumelor.
CATASTROFA ECOLOGICĂ de pe la 6.200 a.Chr. a fost marcată de o răcire bruscă şi
de scurtă durată a vremii, produsă în ultimă instanţă iarăşi de o topire a gheţarilor, care va
fi afectat circulaţia curenţilor oceanici din Atlanticul de nord. Răcirea a fost dramatică,
iarna temperaturile medii scăzând cu nu mai puţin de 4 grade Celsius, după cum o arată
studiile privind polenul din nord-estul Greciei, de la Tenaghi Philippon. Echipa care
efectuat cercetările aici este de părere că circulaţia atmosferică a fost afectată de curenţi
dinspre Siberia, ceea ce a facilitat prelungirea anotimpului rece.

EVOLUTIA
VEGETATIEI
IN SAHARA

Pe moment modificările climatice au determinat şi o schimbare a


ecosistemului saharian. Clima mai rece şi mai umedă de data aceasta a detreminat
acoperirea Saharei cu o vegetaţie de stepă şi savană.Treptat clima, redevenită caldă, a
continuat să fie tot mai uscată. Punctul critic a fost atins pe la 4.500 a.Chr., când începe
deşertificarea Saharei. În cursul mileniului V a.Chr. se constată treptata populare a văii
Nilului cu triburi venite dinspre Sahara. Siturile arheologice de la Merimde şi Fayoum
ilustrează o cultură neolitică bine individualizată şi matură, a cărei arie de formare trebuie
căutată în zona Saharei. Necropolaa tipică pentru neoliticul mijlociu egiptean, cea de la
El-Badari, care începe pe la 4.500 a.Chr., numără nu mai puţin de 1.000 de morminte şi
ilustrează sporul demografic, datorat imigraţiei dinspre Sahara şi care la rândul său va
determina dezvoltarea accentuată a văii inferioare a Nilului.
Profesorul H. Weiss de la universitatea Harvard a observat că aceiaşi catastrofă
ecologică de pe la 6 200, urmată de treptata încălzire a climei, a determinat migraţia
triburilor din zona montană a nordului Mesopotamiei spre sud. Purtătorii culturii Hassuna,
din mileniul 6. a.Chr., erau grupaţi pe pantele munţilor Antitauruds şi Zagros. Urmaşii lor,
purtătorii culturii Samarra, pe la mijlocul aceluiaşi mileniu au început să coboare spre
zona de şes, fără a depăşi însă linia imaginară a izohietei de 200 mm precipitaţii medii
anuale, la sud de care începe zona deşertică.
În cursul milenuului 5 precipitaţiile în vestul Asiei au scăzut cu mai bine de 40%. În
aceste condiţii agricultura primitivă s-a dovedit tot mai puţin eficientă. Ca şi în cazul
Egiptului pe la 4500 s-a atins stadiul critic în care comunităţile aparţinând culturii Obeid,
împinse de secetă, au populat brusc Mesopotamia centrală şi de sud, unde agricultura se
făcea pe bază de irigaţii. Sistemul era cunoscut încă din timpul culturii Samarra, iar în
aşezarea de la Choga Mami (aparţinând acestei culturi) s-au descoperit chiar urme ale
unor astfel de canale, databile pe la 5.000 a.Chr.. Profesorul Weiss a remarcat că în zona
înaltă de pe cursul superior al Tigrului şi Eufratului nu se poate practica irigaţia cu canale,
căci malurile sunt înalte şi abrupte, dar la câmpie cursul devine molcom şi malurile sunt
joase.
Fenomenul deşertificării a fost observat recent şi pe continentul american. O zonă azi foarte aridă,
cuprinzând vestul statului Texas şi partea răsăriteană a lui New Mexico (cunoscută şi sub numele de Llano
Estacado) era cu 11.000 de ani în urmă o savană bogată în păşuni, străbătută de râuri şi presărată cu
lacuri. Nu întâmplător indienii Clovis s-au stabilit aici. Pe la 5.500 a.Chr. climatul a început să fie tot mai
uscat. Treptat lacurile şi râurile au secat, iar pânza freatică a coborât sub cota de -3 m. Locuitorii s-au văzut
siliţi să sape puţuri adânci pentru a-şi procura apa. Bizonii au părăsit regiunea, care a devenit treptat o
stepă aridă, locuită sporadic. Acest caz ne arată încă o dată caracterul global al schimbărilor climatice.

NEOLITIC ACERAMIC IN LEVANT


NEOLITIC ANATOLIAN
NEOLITIC MESOPOTAMIAN
NOUL AREAL. REGIUNEA URFA

Primele culturi neolitice în Orientul Apropiat. Noul stadiu al cercetării, cu marcarea regiunii Urfa,
unde recent au fost descoperite structuri monumentale in deprioada de sfârşit a epocii natufiene
şi din perioada de început a neoliticului.
După cum menţionam deja, în afară de Abu Hureira şi alte aşezări din nordul
Siriei, ca Mureybet, sau din Palestina, precum Ierihonul, arată că sedentarizarea s-a
produs încă înainte de trecerea la cultivărea plantelor. Recent, săpăturile de salvare
prilejuite de amenajările hidrografice de pe Eufratul superior au dus la descoperirea unor
aşezări surprinzător de evoluate pentru faza natufiană târzie şi care au continuat să se
dezvolte până în plin neolitic. La Jerf el Ahnar în nordul Siriei şi la Gobekli Tepe în sudul
Turciei au fost descoperite structuri monumentale, adevărate sanctuare, dovadă a
existenţei unor comunităţi bine structurate. Ele se datează încă în natufianul final şi din
neoliticul aceramic (PPNA şi B), pe la 10.000 – 7.000 a.Chr.. Astfel se conturează un
centru situat în regiunea Urfa din sudul Turciei de astăzi de unde se pare că a pornit
impulsul civilizator atât spre Anatolia, cât şi spre Palestina, respectiv către Mesopotamia.

La Jerf el Ahmar pe
lângă lcocuinţe rectangulare
simple apare în centrul
aşezării o clădire circulară
mai mare, folosită foarte
probabil la început ca un
depozit (hambar) al
comunităţii. Există însă
indicii că treptat funcţiile de
local de reuniune, „casă a
tribului” şi local de cult (al
strămoşilor), au prevalat faţă
de cele economice.
Jerf el Ahmar, clădire circulară şi
locuinţe rectangulare, foto. Yves
Guichard şi D. Strodeur

În faza finală, 8.750 – 8.600 a. Chr.,


care corespunde sfîrşitului primei faze a
neoliticului timpuriu aceramic (PPNA),
clădirea centrală şi-a pierdut complet
caracterul de depozit alimentar. Dispar
compartimentaile anterioare si in locul lor
apare o bancheta, amplasata de-alungul
zidului de incinta. Evident acum cladirea
circulara a devenit o „casa a sfatului”
Tot de la Jerf el Ahmar provin şi
primele dovezi de utilizare a unor simboluri
abstracte, nu doar cu scop decorativ, ci şi
pentru a reda noţiuni şi pentru a facilita
memorarea, ceea ce reprezintă un prim pas
pe lungul drum care va duce la apariţia scrierii. Jerf el Ahmar, ultima fază. Clădire comunitară
circulară, după D. Strodeur.
Nu departe de acest sit, la Gobekli Tepe, în faza PPNA apare un adevărat
„templu” de formă circulară şi dimensiuni monumentale, pentru ca mai apoi, în faza
PPNB, prin anii 8 500 - 7 000 a.Chr., să asistăm la construirea mai multor sanctuare cu
caracter monumental. Ele au un diamentru de nu mai puţin de 10-15 m, iar tavanul era
sprijinit pe pilaştri şi pilieri monolitici de
peste 3 m înălţime.

Reconstituire a modului de construcţie a


Gobekli Tepe, model virtual al structurilor sanctuarelor de la Gobekli Tepe, realizată de
monumentale după K. Schmidt artistul plastic Fernando Baptista pentru
National Geographic.
Pilierii erau decoraţi cu imagini de animale
sălbatice, probabil totemuri (strămoşi mitici ai clanurilor),
dovadă că vânătoarea şi nu creşterea animalelor sau
agricultura era principala îndeletnicire a locuitorilor.
O statuie a unui
şaman sau sau „strămoş
vânător” de circa 2 m
înălţime ar putea fi cea
mai veche statuie umană
de dimensiuni naturale,
spre „eroice”. Tot de aici
provine un totem de
dimensiuni similare care
redă un personaj feminin
gigantic, ce dă naştere
altei femei mai mici şi care
la rândul său naşte o altă
femeie şi mai mică.
Probabil avem aici
ilustrarea unui cult al
fertilităţii şi a succesiunii
matriliniare a mai multor
generaţii, de la strămoşul Statuie de circa 2 m înălţime
mitic la generaţia descoperită la Balikli Gol, lângă
prezentului. Sanilurfa (10-15 km de Gobekli Tepe)
şi care reprezintă un zeu-vânător sau
un şaman.
Nevali Çori incepe pe la 8.400
a.Chr. (PPNB = Mureybet IV A) si
reprezinta o noua etapa, in care templul
devine un edificiu rectangular. Totusi in
economia asezarii vânatoarea juca încã
un rol important.
Rezultate la fel de spectaculoase
pentru a înţelege geneza noilor credinţe
religioase şi a raportului acestora cu
„revoluţia agricolă”, provin de la
Mureybet, din nordul Siriei. Aşezarea
începe în plină perioadă natufiană (Fazele
I şi II, 9.600 – 9.100 a. Chr.) şi durează
până către sfârşitul mileniului 7, când
seceta instaurată în urma catastrofei
ecologice de pe la 6.200 a.Chr. a început
să-şi facă efectul. În faza III A (9.100-
8.500 a.Chr.) aşezarea atinge 2-3 ha şi
se înregistrează debutul cultivării
primitive a plantelor. În centrul aşezării
apare o clădire circulară mai mare decât
restul, cu un coridor de acces, camere de
provizii şi o încăpere centrală de formă
trapezoidală, cu două banchete,
destinate participanţilor la diferitele
reuniuni.

Casă circulară din faza Mureybet III A, cu încăpere


În faza IV B centrală de formă trapezoidală, reconstituire la
edificiul central îşi Muz. Damasc şi plad după J. Cauvin.
pierde complet funcţia
de depozit fiind folosit exclusiv pentru reuniuni de cult. De acum
datează mai multe statuete de lut ars reprezentând personaje
feminine. Prezenţa lor coboarã pânã in faza Mureybet III A şi ele atestă
cultul fertilităţii într-o perioadă în care agricultura era abea la
începuturi, sugerând faptul că ideea de fertilitate, legată de
persoana femeii nu a fost o urmare a cultivării regulate a plantelor, ci a
precedat-o, aşa cum o arată şi stâlpul totemic de la Gobekli Tepe.
Conform tradiţiei din Mesopotamia cultivarea plantelor şi
domesticirea animalelor au fost aduse cadou oamenilor de pe
muntele Duku (Dulkug), care era locuit de divinităţile Annuna, nişte zei
străvechi, fără nume individual. Această tradiţie ar putea fi o reflectare
îndepărtată a începuturilor neoliticului în zona înaltă a Anatoliei şi a
exportului „revoluţiei agricole” către Mesopotamia.
Ierichon. Situatã în valea Iordanului, nu departe de Marea Moartã, aşezarea de la
Ierihon este unul din cele mai vechi situri ocupate continuu în ultimele 10 milenii. De aici a
rezultat o movilã de pãmânt (numitã de arabi tell) înaltã de 21 m şi cunoscutã sub numele
de Tell el-Sultan. Timp de milenii s-au acumulat în acest loc nu mai puţin de 23 de strauri
de locuire. Situl este faimos datoritã Bibliei, dar cea mai surprinzãtoare descoperire nu
dateazã din epoca bronzului sau a fierului timpuriu, ci de la începuturile revoluţiei
agricole. Sãpãturile arheologice au început aici încã din 1860, dar o abordare sistematicã
a lor a debutat dupã 1930 mulţumitã britanicilor. Rezultatele spectaculoase se datoreazã
însã lui Katheleen Kenyon şi dateazã de dupã 1950. Din 1997 au fost executate aici
sãpãturi italo-palestiniene. Principala problemã urmãritã era confirmarea relatãrii biblice
despre prãbuşirea zidurilor Ierihonului şi cucerirea cetãţii de cãtre istraeliţi în epoca târzie
a bronzului (oraşul biblic avea un zid de piatrã cu un parapet de cãrãmidã, dupã cum o
aratã profilul de nord al secţiunii lui Kenyon).
Cea mai timpurie fază a aşezării
poate fi plasatã în perioada mezolitică şi
aparţine culturii natufiene (fiind databilă
imediat după 10.000 a. Chr.). Imediat
deasupra humusului antic a fost
identificat un strat gros de nu mai puţin de
4 m, cu resturi reziduale de locuire (oase,
cărbune) şi fragmente litice prelucrate,
care au făcut-o pe descoperitoare să
folosească pentru această primă fază
termenul de ”protoneolitic”. Apoi, într-o
Tell-ul de la Ierihon, fotografie aerienã altă parte a tell-ului, tot de-asupra
humusului antic, a fost identificată o
clădire rectangulară (6,5 x 3 m) cu pereţi de lemn şi podea de lut. Ea a fost interpretată
de descoperitoare drept sanctuar, dar nu există indicii sigure în acestă direcţie. Datările
cu C14 au plasat această fază pe la 9 850 (+- 240) a. Chr.

Ierihon, profilul de vest al secţiunii I, dupã Kenyon 1963, Pl. 236..


In faza PPNA apare
o aşezare întinsă pe
aproape 1,6 ha, înconjurată
de un zid de piatră, pe
traiectul căruia la un
moment dat s-a construit un
turn. Din acest prim nivel
neolitic aceramic provin
numeroase dovezi de
cultivare a grâului şi orzului.
Abia după 8.000 a. Chr. la
Ierihon vânătoarea
cedează întâietatea
creşterii animalelor şi astfel
în statistici numărul oaselor
de ovicaprine descoperite
ajunge să depăşească pe
cel al oaselor de gazelă.
Astfel, în nivelul al III-lea,
corespunzând neoliticului
preceramic B (PPNB) gazela va dispărea cu totul din dieta locuitorilor Ierihonului. Pentru
cele două faze de neolitic aceramic datările cu C14 au dat o vechime de 8 700, respectiv
8 100 - 7 700 a. Chr.

La Djarmo, în Kurdistanul iranian, s-au descoperit 16 nivele succesive, primele din


PPNB, apoi din perioada de tranzit, când apar primele recipiente, dar netransportabile
(nişte gropi lutuite şi apoi arse). Prima ceramică apare aici pe la 6 200 a. Chr. şi apare să
derive din cea de la Tepe Guran, din aceeiaşi regiune (principalele publicaţii: R. J.
Braidwood, B. Howe, Prehistoric Investigations in Iraqi Kurdistan, 1960). În mileniul 7
sunt dovezi de domesticire a porcului în Anatolia şi a vitelor în nordul Africii, ceea ce face
ca în statisticile de la Ierihon pentru mileniile 7 şi 6 aceste animale să fie deja prezente.
După 7.000 a. Chr., în faza finală a PPNB arealul locuit de către comunităţile
agricole se extinde, atingând coasta Mediteranei la Ras Shamra (Ugarit) şi apoi la
Byblos. Numărul aşezărilor din nordul Siriei sporeşte considerabil şi locuinţele devin mai
complexe. În două cazuri (la Buqras şi la El Kown) apare acum pentru prima oară un tip
de casă ce va deveni tipic atât pentru spaţiul sirian cât şi pentru cel mesopotamian. Este
vorba despe locuinţa cu coridor central (uneori în formă de T), pe laturile căruia sunt
dispuse în două şiruri celelalte încăperi. Acest coridor central depăşeşte mult în
dimensiuni celelalte camere şi era încăperea principală a casei. Intrarea se făcea printr-o
încăpere de colţ. Casele aveau o platformă superioară, sau chiar etaj. În cazul clădirilor
cu etaj, nu se construia nimic deasupra încăperii centrale de la parter, care avea o
deschidere amplă în tavan, pentru iluminat. Uneori această deschidere era atât de
extinsă încât încăperea centrală căpăta aspectul unei curţi interioare. Acum se foloseşte
ghipsul şi varul pentru pereţi şi podele, ceea ce implică existenţa unei ”industrii” incipiente
de materiale de construcţie (bolovanii de calcar trebuie arşi în cuptoare gigantice pentru a
obţine din ei varul).
Noile materiale vor fi folosite şi pentru alcătuirea unor recipiente, care constituie
aşa numita ”ceramică albă”, dar pereţii unor astfel de vase s-au dovedit puţin rezistenţi şi
de aceea, tot în faza finală a lui PPNB apar vasele de lut ars. În mileniul 7 ceramica apare
concomitent în Siria, Anatolia şi pe coastele Munţilor Zagros, aşa încât pe moment nu
este posibil de stabilit o zonă iniţială, mai restrânsă, de unde să fi pornit ideea noului
meşteşug. De altfel, procesul apariţiei sale a fost complex şi îndelungat (v. mai jos).
Aşa cum am arătat deja, încã din mileniul 7 a .Chr. civilizaţia agricolă ajunge să
cuprindă atât Anatolia (de ex. Çatal Hüyük) cât şi nordul Mesopotamiei (Kurdistanul
irakian, aşezările de la Djarmo şi Tepe Guran), sau coastele Munţilor Zagros, atingând
spre sud-est Câmpia Susianei (Elamul). Dupã ciraca 6.000 a. chr. nordul Siriei şi în
general zonele joase, deşertificate, vor ceda întâietatea Podişului Anatolian, care va
deveni un focar de unde comunităţile agricole au migrat spre Balcani şi restul Europei.
Pentru agricultura mileniilor 7-6
cea mai reprezentativă aşezare este
Çatal Hüyük din Anatolia, o movilă de
500 x 300 m şi înaltă de 17,5 m.
Săpăturile din deceniul 6 al secolului
nostru (pricipala publicaţie este J.
Mellaart, Çatal Hüyük (ed. germană idem,
Stadt aus der Steinzeit), London 1967 şi
idem, The Neolithic of the Near East,
Lolndon 1975. Pt. noile sãpãturi ale lui Ian
Hodder v. mai jos, prelegerea "Sfârşitul
comunei primitive", Documentaţie
Suplimentarã) au dus la descoperirea a
13 nivele de locuire, cel mai vechi datând
imediat după 7.000 a. Chr. Aşezarea a
atins nu mai puţin de 13 ha şi a durat
până către 4.500 a. Chr. În cursul săpăturilor s-au găsit dovezi de cultură a grâului,
orzului, lintei şi mărului.
Creşterea vitelor ajunge să joace un rol fundamental pentru alimentaţie, dar se
vânează în continuare bourul şi onagrul (măgarul sălbatic), după cum o dovedesc şi o
serie de picturi murale. Nivelele cele mai vechi (XI-XIII) sunt încă aceramice, olăritul
apărând aici o dată cu nivelul X (pe la 5.750 a . Chr.). În această fază aşezarea cuprindea
case de lemn şi chirpic supraetajate, cu terase şi curţi interioare. În fiecare casă se
găseşte câte un sanctuar ce ilustrează cultul fertilităţii (statuete ale triadei - zeiţa mamă -
zeiţa fiică - pruncul divin, sau bucranii - capete de taur). Un fapt cu totul remarcabil este
descoperirea unor ştampile de lut, folosite pentru sigilarea vaselor cu provizii, a
pachetelor sau lăzilor, ceea ce dovedeşte existenţa unei proprietăţi de clan asupra unor
categorii de bunuri. De asemenea au putut fi puse în evidenţă certe diferenţieri sociale, ca
şi existenţa unei pături superioare, alcătuită din şefii clanurilor, având deja însemne de
grad (de statut social superior), cum ar fi o serie de podoabe şi mai ales cuţitele
sacrificiale, fabricate din materiale importate.
Unul din sacntuarele familiale de la Chatal Hükük. Reconstituire Mus. Ankara

La începutul mileniului 6 purtătorii civilizaţiilor de tip agricol pătrund din Anatolia în


Peninsula Balcanică şi apoi până spre Dunărea mijlocie, în Banat, Crişana şi
Transilvania. Într-o a doua etapă, databilă între circa 5.500 şi 4.750 a. Chr. se dezvoltă
în Grecia cultura Sesklo (numită astfel după aşezarea omonimă din Tesalia), iar în
nordul Balcanilor şi în bazinul mijlociu al Dunării cultura Starčevo-Criş, ambele datorită
unor noi aporturi dinspre spaţiul egeo-anatolian. În aceleaşi spaţii neoliticul dezvoltat,
între circa 4.750 şi 4.000 a. Chr., este reprezentat prin culturile Dimini (numită astfel
după o altă aşezare din Tesalia) şi Vinča-Turdaş, iarăşi cu puternice influenţe sudice
(Purtătorii culturii Vinča în faza A1 au fost contemporani cu grupurile Starčevo-Criş
IIIc-IVa, pe care le-au înlocuit în faza Vinča A2-3).

În concluzie revoluţia agricolă s-a produs în zonele înalte ale ”semilunei fertile” şi
abia în momentul trecerii la agricultura intensivă, bazată pe canale, ”Ţara dintre cele două
fluvii” a ajuns a fi locuită (vezi Vol. II). Productivitatea muncii a fost aici atât de mare încât
”surplusul de produse” rezultat din munca unui singur individ a permis eliberarea unei
părţi din populaţie de activităţile agricole şi a dus astfel la individualizarea şi specializarea
unor categorii noi, ca meşteşugarii şi negustorii, soldaţii sau preoţii. Restructurarea
societăţii a determinat în ultimă instanţă depăşirea stadiului primitiv de organizare şi
apariţia oraşelor state.
1.1.2. STUDIU DE CAZ. APARIŢIA AGRICULTURII ÎN ORIENTUL ÎNDEPĂRTAT.

1. INDIA

În subcontinentul indian se disting două zone unde agricultura a apărut în mod


independent: nord-vestul, unde alacul, grâul amidonier, parţial orzul şi meiul, cresc în
mod natural şi partea de est, care este patria orezului sălbatic. De aici cultura aceastei
plante s-a răspândit treptat în Indochina şi apoi în China.

SUBCONTINENTUL INDIAN. ARIA DE RASPANDIRE A DIFERITELOR PLANTE


CULTIVATE IN ANTICHITATE.
În zona nord-vestică săpături britanice recente au dovedit că agricultura a apărut
încă de pe la 7.000 a. Chr., cam un mileniu mai devreme decât descoperirea
meşteşugului ceramicii (se foloseau totuşi recipiente, constând din coşuri întărite cu
asfalt). Ca şi în cazul Mesopotamiei, cultivarea primelor plante nu a început în valea
Indusului, ci în zona de dealuri dinspre Belucistan, mai precis în depresiunea înaltă
Kachhi, de pe râul Bolan. Principala aşezare, Mergarh, sugerează o dezvoltare
autonomă şi nu o dependenţă culturală faţă de Iranul oriental, aşa cum se crezuse mai
demult. În Belucistan orzul şi grâul cresc în mod sălbatic, iar resturile de boabe
carbonizate sau cuprinse în cărămizile crude, permit identificarea exactă a plantelor
cultivate în mileniul VII. Astfel, la început orzul (horedum vulgare) constituia principala
cultură, pe când cele trei tipuri de grâu cunoscute (triticum monococcum, t. dicoccum, t.
durum) erau mai rar cultivate. Carnea din dieta locuitorilor provenea - se pare -
exclusiv din vânat. S-au descoperit oase de gazelă, capră sălbatică, muflon (oaia
sălbatică), bour, onagru (măgarul sălbatic), mistreţi. Poate scheletele de capră găsite ca
ofrandă în morminte să provină de la animale domesticite. În cursul mileniului VII situaţia
se va schimba treptat şi pe la 6 000 a. Chr. vânătoarea face loc creşterii animalelor. Acum
avem dovezi de domesticire a oii, caprei şi a vitelor. Tot după 6 000 a. Chr. apar noi
varietăţi de orz şi grâu (h. şi t. sphaerococcum), adaptate inundaţiilor neregulate ale râului
Bolan şi cu o productivitate mult mai ridicată. Nu întâmplător se constată arheologic
apariţia în acest moment a marilor grânare colective. Tot la acest nivel de după 6 000 a.
Chr. se înregistrează apariţia unei prime ceramici, foarte rudimentare si cu aspect grosier.
Înmormântările din mileniul VII arată o considerabilă diferenţiere de avere. Alături
de morminte sărace, lipsite aproape de inventar, există şi morminte bogate, cu podoabe
ce conţin pietre preţioase aduse de la mari distanţe. Existenţa unor morminte de copii cu
inventar bogat, arată că statutul social superior se moştenea deja şi nu era doar dobândit
de către indivizi cu calităţi excepţionale.
În mileniul 6, ca urmare a progreselor consemnate mai sus aşezarea de la
Mergarh devine şi mai bogată. Casele devin mai complicate, cuprinzând pe lângă
încăperi de locuit, depozite pentru alimente şi unelte, ceea ce dovedeşte existenţa unor
unelte şi arme proprii, pe lângă bunurile personale de consum.
Alături de acestea existau însă şi depozite comunitare, menite a redistribui surplusul şi a
constitui rezervele necesare în caz de foamete. Acest fapt indica un nivel avansat de
organizare socială, comparabil cu cel contemporan de la Çatal Hüyük, unde de
asemenea exista o diferenţiere socială şi proprietate privată.
În cursul mileniului 5. a. Chr. ceramica grosieră face loc uneia mult mai fine, cu
decor roşu lustruit, apoi cu motive geometrice, care devin tot mai complicate pe măsură
ce ne apropiem de anul 4 000 a. Chr.. Aceste motive sunt răspândite în tot Belucistanul şi
Afganistanul şi sunt înrudite cu cele din Iranul Oriental, arătând contactele comerciale şi
culturale care se extind acum pe zone tot mai largi. Aşezarea de la Mehrgarh atinge la
sfârşitul mileniului V. circa 70 ha. În aceiaşi perioadă cultura grâului devine dominantă în
raport cu cea a orzului, iar numărul de ovicaprine creşte, deşi bovinele rămân
predominante.
Pe la 4.000 a. Chr., ca urmare a productivităţii sporite a muncii, constatăm o
adevărată explozie demografică în Belucistan, unde apar aşezări de-a dreptul
protourbane. Treptat agricultorii din Belucistan au coborât spre valea Indusului, mai întâi
în Pendjab (regiunea celor 7 afluenţi) şi apoi în Sindh (valea propriu-zisă a Indusului),
anterior nelocuite. Astfel aşezarea de la Amri, din valea aluvială a Indusului (Sindh) poate
fi datată cu ceva înainte de 3 500 a. Chr.. Ea ilustrează procesul de treptată transformare
a junglei şi mlaştinilor din Penjab şi Sindh în terenuri cultivate. În cursul mileniului IV. a.
Chr. arta pictării ceramicii atinge apogeul. Ceramica gri cu figuri negre din câmpia Kachi
este exportată nu numai în Afganistanul învecinat ci şi în Asia centrală şi chiar până în
Iranul Oriental. Treptat aşezările din valea Indusului sporesc în dimensiuni şi se
structurează, atingănd către mijlocul mileniului III. a. Chr. stadiul urban.

În partea răsăriteană a Indiei, mai precis în valea Gangelui, în Bengal şi pe coasta


estică, orezul creşte în mod natural. Totuşi aici s-a menţinut multă vreme tradiţia
epipaleolitică a vânătorii cu arcul. În zona înaltă de la sud de Gange, pe versanţii
dealurilor Vindhya, s-au găsit într-o serie de grote numeroase microlite, în primul rând
vârfuri de săgeată compozite, precum şi picturi parietale reprezentând scene de
vânătoare cu arcul. Descoperirile din grota de la Adamgarh atestă începutul domesticirii
caprelor către 5 000 a. Chr.. Tot târziu faţă de Belucistan apar (în cursul mileniului V.)
primele comunităţi agricole. Acum aşezările coboară treptat în valea Gangelui, unde
jungla face loc culturilor de orez şi unor sate cu colibe circulare. Aşezările databile în
mileniul V. sau IV. a. Chr., cum e Mahagara, sunt mai sărace decât cele din Belucistan,
dar şi aici se observă o stratificare socială, ilustrată de casele de dimensiuni diferite.
Densitatea locuirii însă nu se compară însă cu cea din valea Indusului, unde s-a dezvoltat
o civilizaţie de tip urban începând cu mijlocul mileniului 3.

În cursul mileniului 4 cultura orezului s-a răspândit din valea Gangelui


înspre Indochina şi apoi mai departe spre est, până în China.
Şi în China au existat două regiuni agricole independente: una în sud, pe valea
Fluviului Albastru (Yang-ţe), si care era o zonă bazată pe cultivarea orezului importat din
Indochina în mileniul 4 şi o alta, la nord, pe cursul mijlociu a Fluviului Galben (Huan-he).
Pe la anul 6.000 în nordul Chinei au apărut numeroase aşezări neolitice, dintre
care cea mai cunoscuta este Banpo, de unde provin dovezi de cultivare a meiului, plantă
adaptată climatului arid din zonă. Dintre zarzavaturi era deja cunoscută varza, iar dintre
pomi, prunul şi alunul. În mileniul 6 există dovezi de
domesticire a câinelui şi porcului.
În mileniul 4 se dezvoltă în nord-vest cultura Yand-sho, caracterizată printr-o
frumoasă ceramică pictată. Produsele descoperite aici dovedesc deja legături cu zone
îndepărtate.
Către 3.000 s-a dezvoltat cultura Long-shan, care cunoştea roata olarului şi în
cadrul căreia diferenţierile sociale erau deja marcante. Perioada sa de maturitate este
între 2.500 şi 1.800 a. Chr. când apar aşezări fortificate care preced statul dinastiei
Shang.
CELE DOUĂ ZONE AGRICOLE DIN CHINA (după Grand Atlas 1987).

CONCLUZIE:
Revoluţia agricolă a fost punctul de plecare al apariţiei marilor civilizaţii antice. Ea s-a
produs însă în alte teritorii decât cele unde se înregistrează aceste prime civilizaţii. Abia
după trecerea la agricultura intensivă locuitorii zonelor înalte au coborât în văile unor mari
fluvii, ca Tigru şi Eufrat, sau Indus, ori s-au concentrat pe Nil şi Huan-he, unde
productivitatea solului a permis întreţinerea unor mari comunităţi urbane. Alte fluvii însă,
aflate în aceiaşi zonă tropicală - cum sunt Gange sau Mekong (parţial Yang-ţe) -
aveau văile prea împădurite la ora respectivă ca să permită creşterea demografică
necesară progresului.
2. APARIŢiA MEŞTEŞUGURILOR
2.1. CERAMICIA

Dacă în Extremul Orient abundenţa resurselor de hrană a întârziat trecerea la agricultură


(în Japonia culesul stridiilor menţinându-se pe primul loc până spre finele primului mileniu
al erei creştine), descoperirea ceramicii are o vechime considerabilă. Vasele de lut, fiind
mai greu de transportat, sunt specifice comunităţilor sedentare, ceea ce înseamnă că
culegătorii din Extremul Orient migrau prea puţin.

Pe la 10.500 a. Chr. apar în Japonia cele mai


vechi vase de lut din lume, aparţinând culturii Jomon. În
mileniul 9 ceramica îşi face apariţia în China, iar în
mileniul 8 apare şi în Indochina. Răspândirea ceramicii
aici se explică prin contacte culturale. Peste tot în
Extremul Orient există un mezolitic ceramic, agricultura
apărând mai târziu.
În mod independent ceramica a fost descoperită în Orientul apropiat în cursul
mileniului al 8-lea.
Pentru început ea apare în aşezările din oazele Saharei, apoi în ”Semiluna Fertilă”
şi în sudul Anatoliei. De remarcat că aici agricultura era deja ferm instalată de mai bine de
un mileniu. În cursul mileniului 7 meşteşugul ceramicii se răspândeşte spre NV, în Balcani
şi spre sud, ajungând în Etiopia.
Aproape un mileniu după introducerea agriculturii în India, pe la 6.000 a. Chr.,
apare şi aici ceramica, mai întâi în NV, probabil sub influenţa Orientului Apropiat (deşi ca
în cazul cultivării grâului şi orzului nu este sigur că dezvoltarea nu s-a produs
independent.

APARIŢIA CERAMICII. MILENIILE 11-4 a. Chr. (după Past Worlds 1988, p. 101).
Cu siguranţă în mod independent faţă de cele două focare de apariţie a ceramicii din
”Lumea Veche”, acest meşteşug a fost descoperit şi pe continentul american.

După unii încă din mileniile 6-5, după alţii abia pe la 4.000 a. Chr. primele vase
ceramice sunt înregistrate pe coasta Guyanei. Pe la 2.000 a. Chr. acest proces atinge
America centrală înspre nord şi Peru, spre sud-vest. Aici exista deja o lungă tradiţie de
cultivare a plantelor.

Ceramica primitivă nu impunea nici o specializare, orice membru al comunităţii


putând modela un vas pentru a-l arde apoi la un foc deschis. Descoperirea roţii olarului
însă şi a cuptoarelor pentru ars ceramică a marcat apariţia unor meşteri specializaţi.
Roata de mână (sau ”roata înceată”) şi-a făcut apariţia în cursul mileniului 4 concomitent
atât in Orientul Apropiat (Egipt şi Mesopotamia), cât şi în Extremul Orient (India şi China).
La acest orizont cronologic contactele culturale între Mesopotamia şi India sunt puţin
probabile şi au fost sigur inexistente în cazul Chinei. În America nu a fost cunoscută o
roată propriu-zisă a olarului, ci doar un cilindru, numit ”kabal”, care era răsucit din când în
când în procesul modelării.

Cuptoarele special construite pentru ceramică (cu cameră de ardere şi cameră


pentru vase) au existat numai în Eurasia, începând chiar cu mileniul 6. Asemenea
cuptoare deschise atingeau o temperatură de până ă pentru o bună
ardere a lutului. Construirea cuptoarelor cu boltă a permis realizarea unor temperaturi de
şi glazurării (primele vase glazurate apar în China
secolelor XVI-XV a . Chr.).

2. 2. ÎNCEPUTURILE METALURGIEI

Metalele au fost folosite ocazional încă de timpuriu, fără ca în acest caz să putem
vorbi despre o adevărată metalurgie.
Astfel cuprul şi aurul nativ, care atrăgeau atenţia prin filoanele colorate din cadrul
rocilor, au fost prelucrate prin batere pentru a fi aplicate pe diferite obiecte de podoabă
sau pe vase. Dar astfel de ”pepite” de aur sau cupru nativ sunt rare.

În etapa metalurgiei incipiente oamenii, fiind atraşi de aspectul particular al unor


minereuri ca malachitul şi azuritul, au constatat că metalul poate fi extras de aici prin
topire. Abia în urma acestei revoluţii tehnologice cuprul va putea juca un rol în
confecţionarea de unelte sau arme. Se pare că metalurgia timpurie a cuprului îşi are
începuturile în mileniul 7 în sud-estul Europei şi vestul Anatoliei, pentru ca apoi să fie bine
documentată în mileniul 6 în Orientul Apropiat (sud-estul Anatoliei, nordul Mesopotamiei,
vestul Iranului). În cursul mileniului 5 prelucrarea cuprului se răspândeşte în peninsula
Balcanică, pentru ca în mileniul 4 să atingă Egiptul şi vestul Mediteranei. În mileniul 3
metalurgia cuprului atinge spre apus Europa centrală, iar spre răsărit valea Indusului (de
unde ulterior se răspândeşte spre Indochina). Un al doilea focar de prelucrare a cuprului
prin topire a apărut în mileniul 3 în nord-estul Chinei, zonă pe atunci izolată de restul lumii.
Dar abia bronzul (aliaj al cuprului cu zinc sau staniu, la început plumb), fiind mult
mai dur, a jucat un rol decisiv în fabricarea uneltelor şi armelor. Deja în cursul
mileniului 4 apar în Mesopotamia primele artefacte de bronz, iar după 3.000 a. Chr. noul
aliaj se răspândeste spre Europa şi Asia. La început uneltele sau armele din acest aliaj
erau rare căci cuprul se găseşte în proporţie redusă alătruri de plumb şi abia în mileniul
3, când drumurile comerciale care furnizau cositorul s-au definitivat, metalurgia bronzului
ia o amploare considerabilă încât obiectele din noul metal devină suficient de frecvente
pentru a influenţa tehnica de luptă şi producţia.

În fine, un rol cu adevărat determinant pe linia progresului l-au jucat abia


artefactele de fier, căci acest metal se găseşte în cantităţi mult mai mari decât
celelalte, doar că este mai greu de extras din minereu şi de prelucrat. Începuturile
metalurgiei fierului sunt încă discutate. Cert este că pe la 2.000 a. Chr. în Anatolia hitiţii
deţineau deja secretul prelucrării noului metal, pe care îl apărau însă cu stricteţe. Abia
după prăbuşirea imperiului hitit, pe la 1.500 a. Chr. metalurgia fierului se răspândeşte în
toate direcţiile şi numai după încă un mileniu (pe la 500 a. Chr.) uneltele şi armele de fier
înlocuiesc definitiv pe cele de bronz în Europa barbară. Pe la 200 a. Chr. în cadrul statelor
elenistice şi a Imperiului roman va fi definitivată tehnologia oţelului.

În Asia de Est metalurgia fierului începe pe la 600 a. Chr., dar nu a fost importată
din Orientul Apropiat sau din Europa (prin intermediul marii stepe eurasiatice), ci a fost
descoperită pe loc, după cum o dovedeşte tehnologia de prelucrare a uneltelor. Dacă în
apus artefactele se obţineau prin baterea fierului la cald, în China se folosea procedeul
topirii şi turnării în forme.

Şi ”Lumea Nouă” a cunoscut metalurgia aurului, argintului şi cuprului, care erau


prelucrate prin diferite metode, dar, în absenţa bronzului şi fierului, metalele au servit
doar industriei de lux, uneltele şi armele fiind confecţionate în continuare din piatră. Cu
toate că până la cucerirea europeană amerindienii au rămas practic în epoca pietrei, ei au
dezvoltat civilizaţii remarcabile.
3. SFÂRŞITUL COMUNEI PRIMITIVE; APARIŢIA ORAŞULUI STAT.
(PRELEGERE)
Etapa I.

Pentru a putea vorbi de o adevărată civilizaţie care a depăşit stadiul


primitiv, este necesar ca societatea respectivă să atingă anumiţi parametri:
- relaţiile dintre oameni nu mai sunt bazate pe înrudire, ci pe
vecinătate; în consecinţă clanul şi ginta face loc familiei restrânse (de 2-3
generaţii),
- iar zeii gentilici şi totemurile de clan sunt înlocuite cu o divinitate
tutelară a locuitorilor aşezării respective;
- masa amorfă a comunităţii se structurează, apărând categorii şi
pături tot mai bine individualizate;
- organizarea societăţii devine tot mai sofisticată şi pentru necesităţile
administraţiei este inventată scrierea.
Sub aspect arheologic diferenţierea socială este exprimată prin
deosebirile tot mai pregnante dintre mormintele sărace şi cele bogate şi prin
apariţia unor ”însemne de rang” (podoabe sau sceptre, precum şi securi sau
pumnale rituale). Trecerea de la sat la oraş şi apariţia construcţiilor
monumentale sunt barometrul progresului organizării sociale şi politice.

Felul cum aceste fenomene social-economice şi spirituale pot fi puse în evidenţă


prin cercetările arheologice - singura sursă disponibilă pentru aceste vremuri - poate fi
urmărit cel mai bine studiind în detaliu apariţia oraşului-stat în Orientul Apropiat. Primele
agregări umane datează încă din mezolitic şi din perioada neoliticului preceramic A
(PPNA), atunci când apar şi primele structuri monumentale. Vânătorii de la Gobelki
Tepe, care au creat adevărate “temple”, nu locuiau încă împreună într-o mare aşezare.
Elementul de coagulare l-a constituit sanctuarul legat de cultul strămoşului comun şi al
animalelor totem. Religia lor era una şamanică, dar întâlnirile şi banchetele comunitare
trebuie să fi căpătat un caracter periodic. Similare sunt structurile de la Jerf el Ahmar,
doar că aici în jurul clădirii circulare s-a înfiripat o aşezare permanentă. În faza PPNA
edificiul comunitar servea atât ca depozit al rezervei comune, cît şi ca lăcaş de cult al
morţilor. În faza PPNB încăperile cu scop cămări dispar şi clîdirea capătă aspectul unei
săli hexagonale, înconjurată d ebănci. De la Jerf el Ahmar provin şi primele obiecte (mici
lespezi şi tăbliţe de lut) cu însemne pictografice cu valoare simbolică. Aceluiaşi orizont
cultural îi aparţine şi aşezarea de la Nevali Chori, din aceiaşi regiune Urfa (v. mai sus) şi
care s-a dezvoltat în perioada neoliticului preceramic B (PPNB). Acum templul din centrul
aşezării devine o clădire rectangulară. Statuia de vânător şi totemul cu vultur şi vânător
arată că se menţine religia şamanică cunoscută din fazele anterioare.
Aceleaşi caracteristici, uneori chiar mai evoluate se regăsesc la aşezările din zona
mai joasă, Mureybet şi Abu Hureira în nordul Siriei, sau Ierihon în Palestina. Aşezarea
de la Mureybet, care îşi are începuturile pe la 9 600 şi durează până către 6 000, a atins
2-3 hectare în faza III A-B, care corespunde lui PPNA. Aici putem urmări evoluţia de la
clădirea centrală circulară, cu încăpere trapezoidală şi camelre adiacente, la edificiul cu
încăpere hexagonală şi banchete. Tot de aici provin dovezi precoce ale cultului fertilităţii
feminine, iar din PPNB (faza IV A-B) avem primele recipiente, întâi de piatră, apoi de
ghips. Totuşi încă din faza IIIB sunt atestate creuzete şi mici cupe de lut ars. La rândul
său aşezarea de la Tell Abu Hureira a atins 8 ha în perioada dintre 8.500-7.500 şi chiar 16
hectare între 7.500 şi 6.500. Cu toate dimensiunile impresionante nu se cunosc de aici
decât locuinţe modeste şi nici un edificiu comunitar, aspectul localităţii fiind acela al unu
sat foarte întins.
Dar dincolo de clădirea centrală cu rol social şi religios existentă în celelalte
localităţi, noi elemente de urbanism pot fi semnalate în aşezarea de la Ierihon, din prima
jumătate a mileniului 9 (faza neoliticului preceramic A, PPNA), care atinsese 1,6 ha şi era
înconjurată de un zid de piatră cu şanţ defensiv şi care a fost refăcut în mai multe reprize.
Pe traiectul său apare chiar un turn cu scară interioară şi păstrat până la o înălţime de
8,50 m. Şi aşezarea din faza corespunzătoare PPNB era fortificată. Ea a fost dotată în
centrul său cu un templu rectangular, de felul celui contemporan de la Nevali Chori. În
rest însă şezarea de la Ierihon, cu locuinţe gentilice nu era decât un sat întărit, nicidecum
un oraş, aşa cum au afirmat cu empfază unii arheologi.
În concluzie, în perioada caldă şi umedă dintre “revoluţia agricolă” şi “catastrofa
ecologică” aşezările umane progresează şi se structurează, dar nu depăşesc stadiul unor
aşezări rurale. Chiar dacă apar edificii cu rol comunal, economic şi religios, sau chiar
elemnete defensive, precum zidul de incintă şi turnul de observaţii, nu se poate vorbi în
nici un caz de depăşirea stadiului gentilic de organizare a societăţii, sau despre aşezări
cu caracter urban.
Ȋn mileniile 6-4 societatea umanã a evoluat în douã zone distincte cãtre primele
civilizaţii ale Orientului Apropiat şi Mijlociu, cea egipteanã şi cea mesopotamianã. Ȋn cazul
Egiptului evoluţia s-a produs în estul Saharei şi pe mãsurã ce aceastã zonã a început sã se
deşertifice, tot mai multe grupuri s-au retras cãtre valea Nilului. Aici organizarea genitilicã
a fost rapid înlocuitã de o societatea stratificatã, cãci o serie de etape fusesrã parcurse
deja în zona saharianã, motiv pentru care procesul de apariţie a statului este mai greu de
urmãrit în Egiptul propriu-zis (cf. expunerea în volumul dedicat Egiptului). Ȋn schimb în
Orientul Mijlociu etapa neoliticului ceramic şi apoi cea a chalcolithicului este mai bine
documentatã, iar evoluţia satelor spre "târguri", sau alte forme de aşezare protourbanã şi
apoi cãtre oraşele-stat mesopotamiene, poate fi urmãritî în detaliu. Cea mai cunosutã
aşezare a acestei perioade pre-urbane este Čatal Hüyük din sudul Anatoliei. Ȋnceputurile
sale coboarã în faza aceramicã din mileniul 7. Treptat, pe mãsurã ce semiluna fertilã s-a
restrâns din cauza climatului tot mai arid, înãlţimile munţilor Taurus şi Antitaurus şi podişul
înalt al Anatoliei au devenit zone înfloritoare. Aşezarea de la Čatal Hüyük a atins nu mai
puţin de 13 ha, durând pânã cãtre 4 500 a.Chr.. De aici influenţele culturale s-au rãspândit
atât spre nord-vest, spre Balcani şi sud-estul Europei (cf. aşezãrile de la Dimini, Sesklo,
Parţa), cât şi spre sud-est, în zona montanã a Mesopotamiei (clturile Hassuna, între
6.000 şi 5.000, în nord şi Samarra, între 5.500 şi 4.500, înspre sud). Ȋn a doua jumãtate a
mileniului 5 locuitorii lor au coborât în zona de câmpie, fondând viitoarele oraşe-stat ale
civilizaţiei sumeriene (cultura Obeid). Acest proces este tratat în volumul dedicat
civilizaţiilor mesopotamiene.
DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ
MUREYBET (sãpături Jacques Cauvin 1971-1974) a fost fondată în epoca natufiană
(nivelul I A, aproximativ între 9 600 – 9 300 a. Chr.), iar în perioada următoare (9 300 - 9
100 a.Chr.), corespunzând nivelurilor I B şi II, natifian târziu, început de neolitic aceramic,
fostele locuinţe circulare semi-îngropate devin de suprafaţă, cu pereţi din piatră prinsă cu
lut sau din chirpic. Abundenţa surselor de hrană (e atest culesul sistematic al lintei şi
vânarea aurocului cu săgeţi) au făcut ca în această parte a ”semilunei fertile” comunităţile
umane să nu se mai deplaseze pe mari întinderi pentru a-şi asigura subzistenţa.
Decoraţia interioară, cu bucranii (capete de tauri) şi coarne de auroc, sau siluetele
feminine, ne introduc în lumea noilor credinţe. În mod vădit cultul fertilităţii a precedat
agricultura propriu-zisă.

Bibliograsfie: J. Cauvin, "Les fouilles de Mureybet (1971-1974) et leur signification pour


les origines de la sedentarisation au Proche-Orient", în The Annual of the American
Schools of Oriental Research 44, 1977, p. 19–48,

Mureybet, faza III. Mic recipient


Mureybet, faza III. Plan al clãdirii nr. 7
de lut, dupã Cauvin 1977
Faza Mureybet III A (9 100 – 8 500 a.Chr) este caracterizată
printr-o proto-agricultură, care coexistă cu vânătoarea. Case rotunde
făcute din cărămizi crude sau din blocuri de calcar lipite cu lut. În
centrul satelor se găsea câte o clădire circulară îngropată. Deşi îşi
păstrează forma circulară, în interior pereţii despărţitori sunt rectilinii şi
se întretaie în unghiuri drepte.

Evoluţia clãdirilor comunitare în Fazele Mureybet IIIA şi IIIB,


dupã J. Couvin

Acum spaţiul locuit este structurat după funcţiile diverse îndeplinite de


fiecare încăpere. Astfel se poate identifica un coridor de acces, o cameră de
locuit, mai mare decât celelalte (având de obicei o banchetă de pământ), o
bucătărie (unde este vatra de foc) şi mai multe cămări pentru provizii.
Clădirea centrală trebuie să fi servit şi unor scopuri de cult, căci aici au fost
descoperite statuete şi cranii îngropate. Tot acum se constată Adoptarea
unor recipiente de piatră originare din zona Munţilor Taurus. Dimensiunile
aşezării Mureybet pot fi estimate acum la 2-3 ha.

În faza Mureybet III B (8 500 – 8 100) se practica grădinăritul primitiv.


apar primele clădiri rectangulare, cu pereţi de piatră lipită cu lut şi tencuiţi cu
var. Cum încăperile sunt prea mici pentru a fi camere de locuit, au fost
interpretate ca încăperi pentru provizii şi clădirile rectangulare drept
hambare. Defuncţii sunt înmormântaţi sub podelele caselor. În centrul
aşezării se păstrează edificiul Mureybet III B, statuetă feminină de lut ars şi
văscior cu rol cultic.
JEF EL AHMAR este situat pe Eufratul
Mijlociu, la 2 km de barajul de la Tichrin. Săpături
1996-99, conduse de D. Stordeur. Pe acest loc
s-au succedat 11 aşezări între cca. 9 500 şi 8
500 a.Chr., fiind cercetate în total 65 de
locuinţe.
La Jerf el Ahmar cele mai consumate
vegetale erau orzul şi lintea. Plantele au încă
aspect sălbatec, dar prezenţa printre resturile de
polen a urmelor de numeroase buruieni atestă
existenţa câmpurilor cultivate, căci buruienile se
dezvoltă cu precădere în astfel de condiţii. Doar
câinele era domesticit. Se vânau însă intensiv
gazele şi onagri (măgari sălbatici), precum şi un
număr foarte mare de păsări.

Satele din fazele finale aveau câte o


locuinţă comunitară în jurul căreia erau dispuse
cele private, familiare. O primă aşezare de acest
fel cuprindea cel puţin 11 case şi era extinsă pe
mai multe terase adiacente clădirii comunitare.
Aşezarea următoare era amplasată pe o singură
terasă şi avea casele dispuse circular în jurul clădirii comunitare.
O astfel de locuinţă comunitară perfect păstrată era total îngropată în pământ. De
formă circulară era divizată în 6 celule şi două banchete. Sub resturile acoperişului
prăbuşit s-a găsit un schelet decapitat. După cum o arată desoperirile din epocile ulteriore
craniile separate de corp erau păstrate în cadrul unui cult primitiv al stămoşilo morţi.
Poate că locuinţa nu servea numai la depozitarea alimentelor, ci avea totodată funcţiuni
rituale.

Tot de la Jerf el Ahmar provine şi un chip


miniatural de lut, una din cele mai timpurii reprezentări plastice umane din Orientul
Apropiat. Foto. M. Boux
Într-o locuinţă circulară incendiată, datată cu radiocarbon între 9.400 şi 9.200
a.Chr. au apărut patru cranii de auroc, care trebuie să fi fost suspendate de pereţi. De
altfel toate figurile gravate invocă animale periculoase, ca pisica sălbatică, şarpele sau
scorpionul.

Pentru prima dată în neoliticul Orientului


Apropiat au fost decoperite la Jerf el Ahmar mici
pietre şi plăcuţe de lut gravate cu figuri şi
simboluri abstracte, un fel de pictrografe. Dacă
unele incizii au un aspect decorativ, altele - prin
complexitatea desenului sau întru-cât sunt
repetate aidoma pe mai multe plăcuţe, - arată că
aceste semne ar fi putut să joace nu numai un
rol magic, dar şi de „aide-memoire” (un fel de
„răboj” cu semne complexe, menite să ajute la
memorarea unor date).

Semne şi simboluri de la Jerf el Ahmar , după D.


Stordeur, B. Jammous

Satul ultimei faze, datat cu radiocarbon 8.750-8.600 era de asemenea organizat în


jurul unei clădiri comunitare săpată în pământ. Ea avea tot formă rotundă, dar nu mai
avea subdiviziuni. O unică banchetă hexagonală înconjura spaţiul central. Ea era placată
cu lespezi pe care erau cioplite triunghiuri uşor reliefate. La intersecţia laturilor
hexagonului se găseau stâlpi de lemn îmbrăcaţi în lut. Acesta nu mai poate fi un simplu
depozit alimentar, ci trebuie să fi găzduit reuniuni sociale şi de cult.

Bibliografie
D. Stordeur, B. Jammous, D’énigmatiques plaquettes gravées néolithiques în
Archéologia, 332, 1997, p. 36-41; D. Stordeur, Organisation de l’espace construit et
organisation sociale dans le Néolithique de Jerf el Ahmar (Syrie, Xe-IXe millénaire avant
J.-C.), în F. Braemer, S. Cleuziou şi A. Coudart (eds.) : Habitat et Société, XIXe
Rencontres internationales et d’archéologie et d’histoire d’Antibes. Antibes, APDCA
1999, p. 131-149; G. Willcox, Charred plant remains from a late tenth millennium kitchen
at Jerf el Ahmar (Syria), în Vegetation History and Archaeobotany, 11, 2002, p. 55-60; D.
Stordeur, Jer el Ahmar between 9500 and 8700 cal. b.C. A village at the outset of farming.
A complex society., în Transitions en Méditerranée, Colloque International, Museum de
Toulouse, .2011, p. 12-16.
GÖBEKLI TEPE, în turceşte “deal cu burtă”, este un sit arheologic cercetat începând
din 1994 de către o misiune germano-turcă, condusă de profesorul Klaus Schmidt. Situl
se află pe cursul superior al Eufratului, lângă graniţa siriană, la 15 km de oraşul Sanilufra.
Primul nivel de ocupaţie datează de pe la 9.500 a.Chr, din PPNA. În cadrul său
apare cel mai vechi templu cunoscut, primul exemplu de arhitectură monumentală de pe
Terra. După unii autori aici era o comunitate sedentarizată de culegători sistematici şi de
vânători. Totuşi, conform ultimelor teste ADN grâul azi cultivat, creşte în mod natural pe
Karacadağ, la numai 30 km de acest sit, ceea ce indică faptul că aici este unul din
punctele în care a început cultivarea plantelor în cadrul Semilunii Fertile. Aceleaşi date
bazate pe genetică, foarte inexacte de altfel, arată că secara ar fi fost cultivată imediat la
sud, în Siria, încă de pe la 11.000 BP (= 9 000 a. Chr.). În orice caz nu se poate exclude
faptul că locuitorii lui Göbekli Tepe trecuseră la o formă incipientă de cultivare a plantelor.
După cum arătam deja, în nivelul I apar structuri monumentale, de formă circulară
sau ovală, cu un diametru de 10-30 m, construite din ziduri seci şi cu pilaştri monolitici în
formă de T, înalţi de peste 3 m. Ele nu par să fi fost mari locuinţe comune, căci au fost
decorate cu reliefuri figurate, fiind mai degrabă “case de reuniune” sau sanctuare.

Gobekli Tepe, structuri megalitice circulare.

Din nivelul II, datat 8.500 - 7.000 a.Chr., în plin PPNB, provin mai multe structuri
megalitice circulare şi mai complexe, cu pereţii făcuţi din piatră neprelucrată prinsă cu lut
şi care includ din loc în loc pilaştri monolitici în formă de T, înalţi de circa 3 m. Uneori
constatăm existenţa a două ringuri (cercuri) concentrice de zid. O altă pereche de pilieri
monumentali ocupă centrul structurii. Podelele sunt făcute acum din „terrazzo” (calcar
ars), iar dealungul peretelui exterior se găseşte o banchetă. Cel mai mare interes îl
prezintă reliefurile de pe pilaştri, reprezentând vulpi, auroci, mistreţi, vulturi, raţe,
scorpioni, furnici şi şerpi. Existau şi imagini tridimensionale de bouri şi vulpi. Cea mai
surprinzătoare este prezenţa unei statui de dimensiuni naturale, reprezentând un „zeu
vînător”, un strămoş, sau un şaman.
Gobekli Tepe,
pilastru cu
reprezentarea
unor vulturi
pleşuvi si a unor
feline

Astfel de pilaştri cântăresc între


10 şi 50 de tone şi este nevoie cam de
500 de oameni pentru a-i transporta de
la cariera, aflată la aproape o jumătate
de km şi până la locul sanctuarului. Un
pilier neterminat se găseşte încă la faţa
locului. El măsoară aproape 9 m, fiind
mai mare decât pilaştrii puşi în operă.
Probabil că la Göbekli Tepe era un grup
de preoţi sau şamani, care dirijau
autoritar o asemenea masă de oameni
şi o motivau pentru astfel de munci
faraonice. Până acum asemenea
realizări erau puse pe seama unor
societăţi bine structurate în urma
revoluţiei agricole. Acum ele par să fi
apărut încă în societăţile de
vânători-culegători sistematici.
Gobelki Tepe, pilastru cu raţe sălbatice
în registrul superior şi un mistreţ în cel
inferior.
Este posibil ca un asemenea loc
să fie unul pentru pelerinaje, unde
veneau oameni de la mari distanţe
pentru a face sacrificii diverse (în
principal animale). Oasele găsite în
acest sit au aparţinut unor gazele, cerbi,
mistreţi, capre, oi şi unui număr impresionant de păsări: vulturi şi raţe.
GOBEKLI TEPE. Totem reprezentând mai multe
personaje feminine în poziţie genitală (probabil nişte
naşteri succesive).

Profesorul Klaus Schmidt, conducătorul


săpăturilor, este de părere că sistemul religios al
locuitorilor de la Göbekli Tepe era unul de tip
şamanic. Pilaştrii în formă de T ar putea reprezenta
personaje mitologice sau figuri de strămoşi. După el
s-ar putea să existe o legătură cu credinţele
religioase sumeriene. Conform tradiţiei din
Mesopotamia cultivarea plantelor şi domesticirea
animalelor au fost aduse cadou oamenilor de pe
muntele Duku (Dulkug), care era locuit de divinităţile
Annuna, nişte zei străvechi, fără nume individual.
Această tradiţie ar putea fi o reflectare îndepărtată a
începuturilor neoliticului în zona înaltă a Anatoliei şi
a exportului „revoluţiei agricole” către Mesopotamia.
În viziunea autorilor săpăturii cel mai
spectaculos aspect legat de acest sit este că
aşezarea nu a fost părăsită treptat, sau distrusă
violent, ci ea a fost abandonată deliberat şi
acoperită cu pământ, pentru a fi păstrată pentru
posteritate. După experienţa mea de arheolog o
astfel de încheiere este fantezistă. Mai firesc ar fi să
ne închipuim că aceşti pilaştri au fost făcuţi ca să
susţină ceva, în speţă un acoperiş de lemn şi crengi,
peste care s-a aşezat un strat de glii, tehnică bine
documentată în multe părţi. Văzute de la exterior
structurile circulare vor fi avut aspectul unor tumuli
(movile), une din cele mai primitive forme
arhitectonice.

S. Scham, The World's First Temple, în


Archaeology Magazine, 61/6, 2008;
cf. Wissenschaft 8, 2000 şi 1/ 2002
<http://www.urgeschichte.org/DieBeweise/
GobekliTepe/gobeklitepe.htm> ; C. C. Mann,
V.J. Musi (fotograf), The Birth of Religion, în National Geographic, June 2011;
cf. http://science. nationalgeographic.com/science/
archaeology/photos/gobekli-tepe/#/gobekli-entryway_35419_600x450.jpg;
cf. şi C. Stănculescu, 2012:
http://www.descopera.org/gobekli-tepe-locul-unde-s-a-nascut-religia/
NEVALI ÇORI: sit aflat la o înălţime de 490 m faţă de nivelul mării, în zona dealurilor
piemontane ale munţilor Taurus, pe un afluent al Eufratului, actualmente inundat de
barajul Atatürk, împreună cu antica Samosata. La numai 20 km spre sud-est e amplasat
Göbekli Tepe, care aparţine aceluiaşi context cultural, dar este mai vechi cu un mileniu.
Săpăturile de salvare au fost executate în 1993 de către o echipă a Institutului Arheologic
German din Istanbul, condusă de prof. Harald Hauptmann, de la univ. Heidelberg.
Din punct de vedere cronologic Nevali Cori se situează în perioada mijlocie şi
finală a PPNB. Începuturile sale urcă până la 8.400 a.Chr., unde se datează trei probe cu
radiocarbon. Acest orizont temporal se plasează la nivelul Mureybet IVA. La Nevali Cori
cultivarea grâului se datează abea de pe la 7.200 a.Chr. Sfârşitul aşezării atinge mileniul
VI a.Chr. Au fost descoperite în total 22 de clădiri, sanctuarele fiind orientate constant
spre sud-vest.

Un astfel de sanctuar- templu


este aşa numita « clădire
centrală », datată cu
radiocarbon la 8.000 a. Chr. Ea
este o construcţie rectangulară
de dimensiuni monumentale (16
x 12 m), parţial îngropată în
rampa unei coline. Zidurile seci,
din piatră atent aleasă,
includeau din loc în loc pilaştri în
formă de T, înalţi de 3 m. Alţi doi
pilieri erau amplasaţi în centru.
Nu este clar dacă cei doi erau
suficienţi pentru susţinerea unui
acoperiş (probabil în două ape).

Nevali Cori, templul rectangular, după Hauptmann.

La Nevali Cori au apărut cele dintâi statui în mărime


naturală din lume. Cea mai interesantă descoperire este un cap
de dimensiuni umane, având pe creştet şi ceafă o meşă de păr,
asemenea unui şarpe, o modă larg răspândită în spaţiul eurasiatic.
Au fost descoperite de asemenea statui ale unor oameni şi
vulturi, sau după alţii nişte oameni-pasăre.

Nevali Çori, cap cu meşă pe ceafă


Nevali Cori, totem cu om şi vultur în mărime naturală.

În plus tot aici au fost găsie nu mai puţin de 100 de figurine de lut, cu aspect uman,
interpretate ca ofrande sau statui votive. Ele au fost arse la temperaturi de 500-600
grade, dovedint stăpânirea meşteşugului ceramicii înainte de apariţia vaselor de lut.
Sub podeauau uneia dintre locuinţe s-a găsit un craniu uman acoperit cu lut, modă
ce se va răspândi în tot Orientul Apropiat.

Bibliografie: H. Hauptmann, Nevalı Çori, Architektur, în Anatolica 15, 1988,


p. 99-110; idem, Frühneolithische Steingebäude in Südwestasien. In: Karl W. Beinhauer
et al., Studien zur Megalithik: Forschungsstand und ethnoarchäologische Perspektiven /
The megalithic phenomenon: recent research and ethnoarchaeological approaches
(Mannheim : Beier & Beran, 1999). Beiträge zur Ur- und Frühgeschichte Mitteleuropas
21; M. Morsch, Magic figurines? A view from Nevalı Çori, in: H.G.K. Gebel, Bo Dahl
Hermansen and Charlott Hoffmann Jensen. (Hrsg.) Magic Practices and Ritual in the
Near Eastern Neolithic. (Berlin: ex oriente, 2002) SENEPSE 8.
IERIHON (Jericho). Noi elemente de urbanism se înregistreazã în zona Palestinei.
Astfel aşezarea de la Ierihon, din prima jumătate a mileniului 9 sau 8 (depinde de
cronologie = faza neoliticului preceramic A, PPNA), care atinsese 1,6 ha, era deja
înconjurată de un zid de piatră care a fost refăcut în mai multe reprize. Zidul are o
grosime de 1,75 m şi s-a mai păstrat până la o înălţime de 3 m (în spatele său era o
umplutură de pământ ce s-a păstrat până la o înălţime de 5 m, ceea ce arată că zidul va fi
avut iniţial peste 6 m înălţime). În faţa sa există un şanţ de 9 m lăţime şi 3 m adâncime. Pe
traiectul zidului apare la un moment dat un turn circular (cu un diametru de 9 m la bază) şi
înalt de 8,50 m, care era dotat cu o scară interioară. Turnul a fost de două ori refăcut.

IERIHON. SECŢIUNE PRIN TURN


(după Müller-Karpe 1968, Taf. 105/19

IERIHON. IMAGINE A TURNULUI

În jurul turnului se găsesc încăperi circulare cu pereţii tencuiţi, parţial îngropate şi


care serveau ca depozite. Casele în această fază au fost construite din cărămizi uscate la
soare şi aveau formă circulară, pereţii fiind boltiţi. Adeseori sub podeaua de lut a caselor
s-au efectuat înmormântări. Multe schelete sunt de copii şi unele sunt lipsite de cap, ceea
ce poate duce cu gândul şi la ”ofrande de construcţie”.
După o întrerupere locuirea este reluată (faza a treia = neolitic preceramic B, datat
în mileniul 8 sau 7). Acum apar case rectangulare şi cu ziduri de cărămidă uscată la
soare, pe un fundament de piatră. Ele au dimensiuni impresionante (6,5 x 4 m sau 7,5 x 3
m) şi corespund unei ginţi. Între ele apar încăperi de provizii de mici dimensiuni.
Două dintre structurile de mari dimensiuni au fost categorisite drept sanctuare,
căci prezintă unele particularităţi. Prima are într-unul dintre pereţi o nişă rectangulară în
care era aşezat pe un soclu circular un bloc prismatic de piatră. A doua are în mijloc o
adâncitură rectangulară (de 6 x 4 m) asemenea unui bazin. Şi acum se constată
înmormântări în locuinţe şi depuneri de cranii, unele acoperite cu un strat de lut, modelat
după chipul uman şi pictat sau decorat cu scoici pe post de ochi şi gură. Şi în această a
doua fază aşezarea de la Ierihon avea un zid defensiv de incintă,
construit din bolovani de mari dimensiuni, dar mai neglijent aşezaţi decât la zidul
precedent.

IERIHON: Sanctuarul cu
obelisc în nişă.
(după Müller-Karpe 1968, Taf.
105/20).

Aşezarea de la Ierihon din mileniile 9 şi 8 a fost categorisită drept urbană de către


descoperitoarea ei (K. M. Kenyon), dar aşa cum bine preciza Deshayes, mai degrabă ”în
împrejurarea de faţa să fi fost victimele unei inflaţii verbale”. Într-adevăr casele modeste şi
de aceleaşi dimensiuni, arată că ne aflăm în faţa unei comunităţi gentilice, egalitare.
Fortificaţia va fi fost construită de către întreaga comunitate, căci nimic nu indică o
diviziune a muncii. În lipsa celorlalţi factori ce definesc mediul urban, nu putem conchide
decât că Ierihonul mileniilor 9 şi 8 a. Chr. nu a fost decât un sat preistoric întărit. Chiar
turnul era mai degrabă unul de observaţie decât unul cu rol defensiv.

Sãpãturi: Tel -es - Sultan, 1952-1958, Kathleen Mary Kenyon.


Bibliografie: K. Kenyon, Early Jericho, în Antiquity 26 (1952), 116-122; K.Kanyon,
Digging Up Jericho, London, 1957
AIN GHAZAL este situat la circa 50 de km de Ierihon şi îşi are începuturile în mileniul 8
pe la 7 200 a. Chr. în PPNB. Dupã circa un mileniu, pe la 6 000 a.Chr. aşezarea crescuse
pânã la 15 ha (de circa 4 ori mai mare decât Ierihonul din aceiaşi periodã).

Ain Ghazal, statuie femininã de lut şi


busturi geminate
Pe
la 6 500 a.Chr. când aşezarea era încã de dimensiuni reduse (2 ha), apar primele
sculpturi antropomorfe, de fapt cranii acoperite cu lut, similare celor din Ierihon şi care
ilustreazã cultul strãmoşilor. Noutatea reprezentatã de statuile de lut de dimensiuni
umane de la Ain Ghazal constã din figurine feminine întregi (aşa numitele Venere),
probabil imagini ale mamei primordiale, trãmoşul ultim al clanului, precum şi de busturile
duble, care nu au fost încã deplin explicate.
In secolele urmãtoare aşezarea a cescut considerabil şi se constatã abandonarea
vânãtorii în favoarea creşterii animalelor domesctice (vite şi porci, probabil şi oi), pusã de
cercetãtori pe seama defrişãrilor masive, care au dus la dispariţia vânatului.
Dacã în prima periodã predominau locuinţele familiale individuale, în cea de a
doua prevaleazã marile locuinţe commune, cu etaj, unde la parter era depozitul de
alimente. Tot acum (dupã 6 500 a.Chr.) de la cultul familial, sau de clan se face trecerea
treptatã cãtre un cult comunitar. Sanctuarele familiale aveau la început o formã circularã
(cu un diametru de numai 3 m) cu un altar în centru. El pare sã fi servit unui cult al focului
cãci dedesubt se aflã o mica camera de ventilaţie, alimentatã de canale de aeraj ce
comunicau cu exteriorul.

Ain Ghazal sanctuar familial de


formã circularã şi sanctuarul
comunitar.
Sanctuarul comunitar are
dimensiuni considerabile în raport cu
edificiile anterioare şi nu mai este
situat printre locuinţe, ci în afara yonei acestora. Compartimentele multiple şi altarele de
lut ars conferã caracterul public al acestui edificiu sacru. Se pare cã dupã catastrofa
ecologicã de pe la 6 200 a.Chr. aşezarea de la Ain Ghazal a intrat în crizã şi locuitorii sãi
s-au vãzut siliţi sã renunţe la izolarea familial şi sã recurgã la o organizare comunitarã,
bazatã mai degrabã pe vecinãtate decât pe legãturile de sânge. Autorii sãpãturilor pun
situaţia de crizã pe defrişãrile efectuate de locuitorii aşeyãrii de la Ain Ghazal, dar în
realitate degradarea mediului în sensul deşertificãrii a fost cauzatã de factori climatic
globali.

Bibliografie: G. O. Rollefson, Invoking the Spirit Prehistoric religion at Ain Ghazal,


Byblical Archaeological Society, online archive, 1998.
ÇATAL HÜYÜK a fost o aşezare mult mai mare, de cca 13 ha, fondată încă de la
începutul mileniului 7, in perioada neoliticului aceramic, aşa cum s-a arătat mai sus. Se
pare cã în Anatolia schimbãrile climatice nu au avut un impact atât de mare şi cã în
perioada neolicului ceramic aşezarea de la Çatal Hüyük a prosperat.

Nu numai dimensiunile neobişnuite dar şi existenţa caselor cu etaj sunt elemente


urbane. La acestea se adaugă dovezile de stratificare socială şi de proprietate privată
amintite anterior. Dar de fapt casele, din cărămida uscată la soare (ca degresant s-a
folosit nisip sau paie) şi cu bârne de lemn fasonat (începând cu nivelul X), erau
îngrămădite una în alta, sau una peste alta (de unde rezultă etajarea), fiind grupate la
întâmplare în jurul unor curţi interioare, accesibile pe scări exterioare şi prin intermediul
unor trape din tavan, fără străzi sau vreo piaţă publica. Spre deosebire de aşezãrile
indienilor pueblo din sud-vestul Statelor Unite, cu care a fost adesea comparat, la Çatal
Hüyük fiecare ansamblu are proprii pereţi, uneori fiind lãsat chiar un interstiţiu între
locuinţe.
Elementul esenţial în înţelegrea structurilor familiale şi sociale din aşezare îl
constituie locuinţele, care cuprind numeroase încăperi tencuite în alb şi ordonate în jurul
uneia centrale, de obicei mai mare (de circa 4 x 5 m), care avea pereţii pictaţi. Acestea
serveau drept sanctuar. Din circa 300 de locuinţe sãpate 80 au pereţii pictaţi, putând fi
interpretate drept sanctuare familiale, unde se desfãşura cultul strãmo;ilor. Dintre ele
unele sunt mai ample fiind dedicate marilor zeitãţi ale fertilitãţii masculine şi feminine.

Çatal Hüyük. Plan (după Mellaart 1967) şi


picturã muralã cu planul ideal al aşezãrii.
Din lăcaşele de cult provin bucranii de lut cu coarne reale, simboluri ale forţei
creative masculine şi mamele sau figurine ceramice în poziţie genitală (de naştere),
simboluri ale fertilităţii feminine.
Picturile murale, efectuate cu roşu, verde, negru şi galben, erau fie pur decorative
(cu motive geometrice, numite şi ”textile”), fie figurative, reprezentând tauri, cerbi,
vânători şi dansatori. Impresionante sunt mai ales scenele de jocuri cu taurii, similare cu
cele de mai târziu, din palatul de la Cnossos.

Çatal Hüyük, picturã muralã: jocul cu taur. Cnossos, picturã muralã: jocul cu taur.
Ȋn interiorul sanctuarelor s-au
descoperit numeroase figurine
de lut, reprezentând cu
precădere personaje feminine,
zeiţe ale fertilităţii, întruchipare a
”Marii Mame” (de exemplu ”zeiţa
cu lei”, pe care grecii şi romanii o
adorau sub numele de Cybele şi
care era originară din Anatolia).
Çatal Hüyük, Marea Zeiţã
flancatã de lei.
Cybele, Marea Mamã din
Anatolia, statuie de epocã
romanã.
Și în alte situri s-au gãsit astfel de figurine feminine, unele
reprezentând treimea sacrã Zeiţa Mamã, Zeiţa Fiicã şi
Pruncul Divin, cãreia îi corespunde la greci triada eleusinã,
Demeter, Core şi Triptolem, dovadã a caracterului ancestral
al cultelor argeste (legate de fertilitatea ogoarelor). Dupã alte
interpretãri Marea Zeiţã avea o triplã naturã, aceea de
fecioarã, femeie maturã - mamã şi femeie în vârstã, aceastã
triplã stadialitate fiind pusã în legãturã cu fazele Lunii, iar tripla
sa naturã cu cele trei lumi: celestã, terestrã şi subpãmânteanã.

Zeiţã cu aspect batracian (de broascã) în poziţie genitalã


(de naştere).

Aceste sanctuare, fiecare specific unei locuinţe anumite, sunt de fapt nişte lăcaşe
de cult ale fiecărui clan în parte. Inexistenţa unui templu comun pentru întreaga
aşezare dovedeşte că societatea era încă una gentilică, fiecare clan având propriul
totem. Craniile umane şi picturile murale reprezentând vulturi care atacă leşuri
decapitate par a se lega de cultul strămoşilor.

Încăperile obişnuite, ca şi sanctuarele, aveau de-a lungul pereţilor banchete scunde de


lut, pentru şezut sau dormit. Sub acestea s-au găsit numeroase morminte (peste 500
până în 1965), în majoritate de femei şi copii. Oasele erau depuse în mici lăcaşuri, după
ce leşurile fuseseră mai mult timp expuse şi părţile moi putreziseră. Faţă de numeroase
înmormântări sărace există şi câteva foarte bogate. Acestea din urmă au ca inventar
spatule de os, oglinzi de obsidian, mărgele de cupru, ace de os pentru prinderea
veşmintelor, brăţări de marmură, sau inele de os şi cupru, în cazul mormintelor feminine,
respectiv arme (vârfuri de suliţă şi de lance, pumnale şi răzuitoare de obsidian) sau
sceptre de paradă cu capetele de marmură sau calcar, ori pumnalele ceremoniale cu
lama de obsidian şi mâner de fildeş, reprezentând şerpi încolăciţi în formă de ”8”, în cazul
mormintelor masculine. Nu este vorba despre o pătură mai bogată din cadrul obştii, ci de
şefi de clanuri, care poartă simbolurile şi însemnele specifice poziţiei lor.
Pumnal ceremonial (L=10,3 cm) dintr-un mormânt masculin, descoperit în sanctuarul VI.B.29
(dupã site-ul lui M. Fuller, N. Fuller, St. Louis Community College, 2012)

La fel, ştampilele de lut, găsite câte una în fiecare casă, începând cu nivelul IV
(datat pe la 5.250 a. Chr.) dovedesc divizarea proprietăţii comune asupra bunurilor de
consum şi rezultatelor muncii, dar nu în favoarea unor indivizi, ci a familiilor gentilice.

În concluzie aşezării de la Çatal Hüyük din mileniile 6-5 a. Chr. îi lipsesc încă
o serie de elemente pentru a fi caracterizată măcar drept protourbană, cu atât mai
puţin drept una urbană, cum ar rezulta chiar din titlul monografiei lui J. Mellaart. Ea
a fost un întins sat, încă gentilic.

Bibliografie:
Religion in the Emergence of Civilization: Çatalhöyük as a Case Study, (Ian
Hodder ed.), Cambridge 2010.
Religion at Work in a Neolithic Society. Vital Matters (Ian Hodder ed.), Cambridge
2014.
În mileniile 6 şi 5 a. Chr. unele comunităţi agricole din Balcani şi din bazinul Dunării
au întrunit de asemenea o serie de caracteristici protourbane de inspiraţie central
anatoliană. Un prim jalon îl constituie aşezările neolitice din Tesalia, de la Sesklo şi
Dimini. Aşezarea de la Sesklo a fost cercetată la începutul secolului XX şi apoi din nou
în anii ’50 (Principalele publicaţii: Ch. Tsounas, Hai protoistorikai akropoleis Dimeniou kai
Sesklou, 1908 şi D. R. Theocharis, Thessalika 1, 1958, p. 74 sqq). Ea se găseşte pe o
movilă de 100 x 45 m, unde straturile arheologice au o grosime de 3-6 m. În timp locuirea
se întinde aici de pe la 5 750 şi până după 3 000 a. Chr.. După primele cercetări au fost
stabilite trei faze mari de locuire, I (circa 5 500 - 4 750 a. Chr.), cuprinzând nivelurile 1-3 şi
caracterizată prin ceramica ce poartă numele aşezării de la Sesklo, II (cca. 4 750 - 4 000
a. Chr.), cuprinzând nivelurile 4-5 şi caracterizată prin ceramica numită după aşezarea de
la Dimini şi III (post 4 000 a. Chr.), cuprinzând nivelurile ulterioare. Noile săpături au dus
la descoperirea unei faze anterioare, numită ”proto Sesklo” şi care începe pe la 5 750 a.
Chr.. Aşezarea din faza Sesklo era alcătuită din numeroase case cu pereţi de lemn şi
chirpic pe fundaţii de piatră. Ele au un plan rectangular şi cuprind 1-3 încăperi. Aşezarea
de la Sesklo era înconjurată de un zid de incintă din piatră.

Sesklo, plan al celor douã


faze ale aşezãrii. Cu roşu
închis prima fazã, cu ocru a
doua. Planîntregit al fazei II
cu megaroonul (dupã
Ministry of Culture and
Sports, 13th Ephorate of
Prehistoric and Classical
Antiquities). Sus reconstituire
a primei aşezãri.

Ȋntre un sat întãrit şi o reşedinţã elitarã, de felul unei cetãţi, a fost aşezarea din faza Dimini,
care avea o incintă şi mai redutabilă. Casele aveau tot fundaţii de piatră şi pereţi de
chirpic. Dintre ele se remarcă în centru o clădire rectangulară, cu trei compartimente
succesive şi un antreu. În epoca istorică grecii numeau acest gen de clădire ”megaroon”
şi este evident că edificiile din epoca bronzului şi din prima vârstă a fierului, din care
derivă însuşi templul grec, îşi au originea în plin neolitic. Prima încăpere, cea mai mare,
avea 8,25 x 8,5 m şi pereţi de 60 cm grosime, ce s-au păstrat până la o înălţime de 1,3 m.
În zona ei centrală au fost găsite trei baze de coloane de lemn dispuse în triunghi şi lateral
o vatră de foc rectangulară. A doua încăpere era accesibilă printr-o uşă de 90 cm lăţime şi
cuprindea două platforme semicirculare dispuse lângă peretele din spate
Aşezarea de la Dimini a fost cercetată de acelaşi Ch. Tsountas şi publicată
împreună cu cea de la Sesklo. Din păcate stratigrafia este mai puţin clară, iar certă este o
singură fază (4 750 - 4000 a. Chr.), numită după această aşezare. În schimb resturile
arhitectonice sunt mai bine păstrate decât cele din nivelul contemporan de la Sesklo şi
sunt mai monumentale. Movila are o suprafaţă de 100 x 90 m şi o înălţime de 16 m. Faţă
de satul întărit de la Sesklo, unde amplasarea locuinţelor era aleatorie, din punct de
vedere planimetric aşezarea de la Dimini este foarte clar structurată, evidenţiindu-se o
adevărată ”ierarhie a edificiilor”. Pe vârful colinei se găsea o incintă cvasi rectangulară
de piatră (cu colţurile uşor rotunjite) ce închidea o curte cu un megaroon în poziţie
dominantă şi câteva clădiri anexe. Prin urmare aşezarea de la Dimini se situazã între un
sat întărit şi o cetate, reşedinţã a unor elite.

Aşezatrea de la Dimini, fotografie aerianã (sus)


şi plan după Ch. Tsountas (stânga).

Megaroonul era amplasat pe latura opusă


intrării monumentale în formă de rampă. El consta
dintr-o încăpere principală de 6,35 x 5,5 m,
precedată de un fel de cerdac şi urmată de o a doua încăpere, de 6, 35 x 4,5 m. În cerdac
s-au găsit urmele a două baze de coloană de lemn, iar în prima cameră încă două baze
similare şi o vatră circulară. Pe pantele movilei se mai află alte şase sau şapte incinte
succesive, care închid între ele locuinţele obişnuite. Pe laturile de nord, sud şi est există
câte o rampă de intrare, asemenea unei străzi în pantă. Ca număr de locuitori aşezarea
de la Dimini nu depăşeşte dimensiunile unui sat dar, ansamblul arhitectonic, prin
coerenţa organizării interne şi prin ierarhizarea spaţiilor, dovedeşte existenţa unui grup
capabil să conceapă un plan de anvelgură şi a unei organizări sociale în stare să
realizeze un atare proiect. În vârful dealului se găsea spaţiul de reuniune al comunităţii şi
templul unic (megaroonul), dovadă că zeii clanurilor se uniseră într-o divinitate a
întregului grup, care îl prefigurează pe ”zeul cetăţii”, divinitatea poliadă. Aşezările de la
Sesklo şi Dimini de la sfârşitul mileniului 6 şi din mileniul 5. a. Chr. au dimensiuni reduse
în comparaţie cu un adevărat oraş şi nu există suficiente indicii ca aceste localităţi să fi
fost centrul vreunui unui teritoriu agricol mai extins, drept pentru care le putem categorisi
cel mult drept aşezări protourbane. În faza Sesklo din mileniul 6. a. Chr. apar aici ştampile
de lut, similare cu cele de la Çatal Hüyük şi care indică existenţa proprietăţii private,
probabil familiare. Este vorba despre familii agnatice (de trei generaţii) sau familii simple
(de una două generaţii) dacă judecăm după faptul că locuinţele de 1-3 camere atestă
spargerea marilor familii gentilice în unităţi mai mici. La Dimini în mileniul 5. a. Chr. apar
chiar fusaiole decorate cu semne magice, sau simboluri abstracte, care reprezintă o
formă incipientă de scriere (aşa numita ”scriere sacră”), care apare şi în zona noastră în
aşezări aparţinând culturii Vinča-Turdaş.

Aşezãrile de tip "tell" (adicã movile formate prin suprapunerea succesivã a mai
multor aşezãri) au apãrut în zona Banatului românesc pe la mijlocul mileniului 6 (conform
datelor radiocarbon calibrate, circa un mileniu mai târziu conform cronologiei tradiţionale)
şi au durat circa un mileniu. In perioada corespunzânt fazei A şi B a culturii Vinča-Turdaş
ele au avut un caracter protourban, similar cu al aşezãrilor din Grecia şi chiar din Anatolia.
pe mãsurã ce avansãm spre chalkolithic ele regreseazã însã.
Dintre siturile din zona Dunãrii mijlocii cea ma spectaculoasã este cea de la Parţa.
Stratigrafia tell-ului de la Parţa este complexă şi au putut fi identificate 7 niveluri diferite,
dintre care nr. 7-4 sunt preistorice (nivelurile 7-5 aparţin fazei II-III. a ”culturii Banatului”,
corespunzând în linii mari etapei Vinča B-C, 4 500 - 4 000 a. Chr., respectiv 5300 şi 4950
a. Chr. dupã datele calibrate, iar nivelul 4 aparţine culturii Tiszapolgár din perioada
eneolitică). În epoca sa de maximă expansiune (nivelurile 7b-6) locuirea se întindea de-a
lungul malului Timişului pe aproximativ 250 m. Din cauza eroziunii râului nu se cunoaşte
lăţimea aşezării, dar se pare că ea va fi acoperit în total o suprafaţã de circa 5-6 ha. Pe
laturile de vest, nord şi est ale aşezãrii (cea de sud fiind protejatã de cursul Timişului), a
fost identificat un sistem defensiv alcãtuit din patru şanţuri succesive şi tot atâtea palisade,
amplasate în buza escarpei interioare a fiecãrui şanţ. Este posibil ca nu toate patru sã fi
funcţionat concomitent, mai ales cã sistemul defensiv a fost în uz pânã în faza 6b, când
apariţia purtãtorilor culturii Vinca C a pus capãt în mod violent aşezãrii de la Parţa. In
spatele fortificaţiilor exista un spaţiul de 15-20 m, lãsat în mod intenţionat liber, pentru a se
evita proiectilele şi sãgeţile incendiare.
In nivelul 7b au fost identificate numeroase locuinţe rectangulare de suprafaţã, de 6 x 5
sau 5 x 4 m, cu pereţi din împletiturã de nuiele lipitã cu lut şi având de regulă în zona
centrală o vatrã şi patru stâlpi care susţineau "etajul" (probabil o podinã). Unele locuinţe
erau dotate şi cu o verandă, iar în unele cazuri interiorul era compartimentat. Aceste case
erau grupate în general douã câte douã şi aliniate pe direcţia est-vest, fãrã a se putea
vorbi totuşi despre o tramã stradalã. In schimb în centru distingem un spaţiu mai larg şi
douã clãdiri mai mari decât locuinţele familiale propriu-zise (având câte 12,6 m lungime şi
7 m lãţime).

Parţa, faza 7b, sanctuarul 1.


Reconstituire artisticã dupã
Lazarovici, Draşoveanu,
Maxim 2001, Fig. 166b

Materialul arheologic (printre care se numãrã altare pentru ofrande, statui de lut şi
stâlpi de lemn, toate decorate cu bucranii), permite identificarea clãdirii aflate la sud cu un
lãcaş de cult, un sanctuar unic al întregii comunitãţi. Cealaltã clãdire servea probabil unor
întruniri laice, fiind ceea ce se poate numi "casa tribului", prin analogie cu o serie de
populaţii primitive.
In nivelul 7c, şi ulterior în nivelul 6, se adaugã noi case pe lângã cele anterioare,
respectându-se orientarea generalã. De altfel locuinţele par sã fi fost folosite timp de mai
multe generaţii. Noile case erau construcţii trainice cu podele de lut, cu pereţi din
împletiturã de nuiele şi platforme suspendate, folosite probabil ca poduri pentru uscarea
plantelor şi pãstrarea alimentelor. Unele puteau funcţiona şi ca dormitoare. Parii solizi din
pereţi aratã preocuparea pentru soliditatea construcţiei.

Patru locuinţe grupate grupate, reconstituire idealã. Douã din ele sunt case de locuit
cu mai multe încãperi, iar douã au rol gospodãresc, de bucãtãrie şi depozit. (dupã
Lazarovici, Draşoveanu, Maxim. 2001, coperta din spate).

Locuinţele au devenit la un moment dat înghesuite una în alta, dovadã a sporului


demografic. Acum ele se grupeazã câte patru, probabil ca urmare a modificãrii relaţiilor
familiale anterioare şi a existenţei unor reglementãri privind proprietatea. Practic aceste
locuinţe "bloc" erau alcãtuite din câte douã baterii de edificii. Unul mai mic şi
necompartimentat, servea mai degrabã ca o anexã gospodãreascã, gãzduind cuptoate,
rãzboaie de ţesut şi recipiente pentru pãstrarea alimentelor. Edificiul de locuit era mai
mare şi cuprindea mai multe încãperi unde se desfãşurau de asemenea şi activitãţi
lucrative. Nu este exclus ca locuinţele mai mici sã fi fost ocupate de "vechea generaţie",
iar cele mai spaţioase de generaţiile mai noi ale aceleiaşi familii agnatice. In schimb în
nivelul 5 (corespunzător etapei Vinča C) toate locuinţele erau mici, fiind adecvate unor
familii simple. Refacerea pe parcursul mai multor secole a locuinţelor pe acelaşi
amplasament, ca şi nevoia etajării sau gruparea în ”blocuri”, arată că exista o proprietate
privată, transmisibilă, cel puţin asupra locului de casă.
Peste sanctuarul nr. 1 a
fost construit unul nou,
dupã acelaşi plan şi fix
în acelaşi loc, care era
evident spaţiul sacu al
comunitãţii. Noul
edicficiu de cult,
mãsurând 11,6 x 6 m,
are aspectul unui
megaroon, cu două
încăperi aproape
egale, dar spre
deosebire de acesta
templul de la Parţa
avea două intrări, la ambele capete. Pereţii erau din pari şi împletitură de nuiele, lipită cu
lut. O primă intrare exista pe latura scurtă de vest. Pe aici pătrundeai într-o primă
încăpere a cărei jumătate răsăriteană avea două compartimente, delimitate de pereţi joşi.
Aceste despărţituri serveau la depunerea ofrandelor şi la libaţii (dealungul peretelui
nordic mai era o construcţie joasă cu un idol cu cap de taur). De o parte şi alta a peretelui
despărţitor dintre încăperea de est şi cea de vest se afla un altar pentru libaţii şi sacrificii,
ce avea în ambele camere o lungime de 2,5 m.

Sanctuarul din faza 6b. Plan şi reconstituire (dupã


Lazarovici, Draşoveanu, Maxim 2001, Fig. 178,
respectiv Fig. 180
Cea de a doua încăpere (cea răsăriteană) avea şi ea două compartimente şi apoi
un spaţiu liber. Aici intrarea principală se făcea dinspre est, printr-o uşă ce avea deasupra
ei o nişă în care se găsea un bust cu bucraniu (cap de taur). Tot în peretele estic mai
exista o deschidere largă, ca o vitrină prin care se putea vedea marea statuie de cult
(înălţime aproximativă 1,75 - 1,9 m), ce era găzduită de încăperea estică. Este vorba
despre un grup statuar de lut şi care cuprindea două personaje îndreptate spre privitor,
unul cu cap de taur, reprezentând principiul fecundităţii masculine, celălalt feminin, cu un
pântece proeminent. Statuia a fost distrusă intenţionat în momentul dezafectării
sanctuarului. Un alt element legat de dualitatea sexelor apare pe peretele extern de vest
al sanctuarului, unde era figurat din lut discul lunii străpuns de un orificiu circular
reprezentând soarele. La echinocţiul de toamnă, datorită orientării speciale a clădirii,
lumina soarelui pătrundea prin orificiul circular şi apoi, printr-un alt orificiu similar practicat
în peretele despărţitor al celor două încăperi, cădea pe grupul statuar. Sensurile
astronomice, legate de ritmurile naturii sunt aici evidente. Altare portative, vase rituale (de
exemplu o amforă cu chip uman stilizat), completează descoperirile, care se aseamănă
în multe privinţe cu cele de la Çatal Hüyük.

Grupul statuar de cult,


reconstituire graficã
dupã Lazarovici,
Draşoveanu, Maxim
2001, Fig. 186,
respectiv restaurare în
Muzeul Banatului,
Timişoara.
Casa tribului era tot un
megaroon de 11,6 x 6 m,
aflat imediat la nord de
sanctuarul 2. Pereţii erau
construiţi din pari verticali
şi orizontali, legaţi cu
nuiele şi chirpic. Peste o
parte din încăpere se ridica
o platformă cu rol de etaj.
Cu excepţia a numeroase
bile de praştie, făcute din
lut, restul materialului
arheologic este
sărăcăcios, dovedind că
aici nu se locuia permanent
"Casa tribului", reconstituire graficã dupã Lazarovici, (din casele propriu-zise
Draşoveanu, Maxim 2001, Fig. 115 provin cantităţi mari de
ceramică şi alte obiecte
uzuale. Faptul că alături de sanctuarul comun există şi o ”casă a tribului” arată că o serie
de activităţi publice, ca judecăţile spre exemplu, se vor fi desprins de ritualurile şi
sarbătorile religioase, autonomizându-se ca preocupări laice, de natură politică.

Prezenţa celor două clădiri monumentale exact în centrul aşezării sunt o dovadă
că viaţa publică nu se mai desfăşura la nivelul clanurilor şi că se constituise un cult al
divinităţilor tutelare ale întregii aşezării. Membrii comunităţii resimţeau acum o altă formă
de solidaritate decât cea bazată pe legăturile de sânge. Locuinţele pledează şi ele pentru
o etapă evoluată în care apar familiile mici şi relaţiile de înrudire încep a fi înlocuite prin
cele de vecinătate. După cum am arătat deja, diferenţele de dimensiuni, uneori marcante
între locuinţe, atestă stratificarea socială, iar refacerea lor timp de generaţii pe acelaşi
amplasament dovedeşte că proprietatea în vatra satului începuse să se transmită
ereditar. În fine, elementele de fortificaţie, ca şi sfârşitul violent al aşezării, arată că între
diferitele comunităţi neolitice de atunci existau puternice tensiuni politice şi rivalităţi
militare.

Săpături: I. Miloja 1931, M. Moga 1945, 1962-63, Gh. Lazarovici şi colab. 1978-1996;
principala publicaţie: Gh. Lazarovici, Fl. Draşovean, Z. Maxim, Parţa, I,1. Sistemul
ecologic, istoricul cercetărilor şi arhitectura, Timişoara 2001.

Aşezarea de la Parţa din a doua jumătate a mileniului 5 este mai evoluată decât
cea de la Çatal Hüyük (cu un mileniu mai devreme), şi chiar decât cea contemporană de
la Dimini, care nu era decât o acropole fortificată. Şi totuşi atât în zona dunăreană cât şi în
cea balcanică comunităţile umane nu au atins nici dimensiunile demografice şi nici
locuirea nu a avut densitatea necesară continuării procesului început şi închegării unor
formaţiuni statale. În altă zonă periferică în raport cu podişul anatolian şi cu semiluna
fertilă vor fi întrunite condiţiile necesare unei atari evoluţii, şi anume în Mesopotamia. Aici
rodnicia pământului a permis creşterea comunităţilor şi eliberarea unei bune părţi dintre
locuitori de obligaţia obţinerii cotidiene a hranei, ceea ce este o condiţie esenţială pentru
depăşirea completă a stadiului comunei primitive (vezi Vol. II).

Ȋn zona Banatului aşezãrile au devenit mai mici, dar şi-au pãstrat caracterul
fortificat, dovadã a insecuritãţii tot mai accentuate. Reprezentativã pentru perioada
corespunzând fazei C a culturii Vinča-Turdaş şi Eneoliticului Timpuriu este aşezarea de
la Uivar, la cca. 35 km de Timişoara. Este vorba despre un tell, care a rezultat prin
suprapunerea a numeroase nivele de locuire, între circa 4.300 şi 4.000 a. Chr. (5.000 şi
4.700 a. Chr., date calibrate) şi care se întinde pe o suprafaţã de 3 ha, jumãtate cât
aşezarea de la Parţa. In schimb în jurul sãu se gãseşte un sistem defensiv circular,
alcãtuit din douã şiruri complete de şanţuri cu palisadã, dublate la exterior de mai multe
şanţuri suplimentare. Ȋn total sistemul acoperã o suprafaţã de 9 ha. Este evident cã
aşezarea a crescut treptat şi în mai multe rânduri s-a impus soluţia extinderii sistemului
de fortificaţie.

Uivar,secţiunea IV. Reconstituirea


fortificaţiei interioare vãzutã dinspre
nord-vest , respectiv dinspre interior
(autor S. Suhrbier, 2003). Dupã
Draşoveanu, Schier 2007 Fig. 16.

Tell-ul de la Uivar. Sistemul de fortificaţie


în urma mãsurãtorilor magnetometrice.
Cu linie punctatã sunt marcate şanţurile
cele mai vizibile. Dupã Draşoveanu,
Schier 2007, Fig. 15.
Locuinţele, cum ar fi nr. 373, au avut la început douã încãperi, ca la Parţa, apoi
apar noi compartimentãri şi chiar, în ultima fazã, se produce o etajare, dovadã a presiunii
demografice, dar şi a diversificãrii funcţiilor spaţiului locuit.
Clãdirea din secţiunea XV este foarte interesantã, cãci a fost construitã pe piloni, o
tehnicã obişnuitã şi în alte situri neolitice.

Ujvar, casa nr. 373,


reconstituire S. Suhrbier
2003, dupã Draşovean,
Schier 2007, Fig. 14.

Casa pe piloni din


secţiunea XV,
reconstituire P. Kuntz
2007, dupã Draşoveanu,
Schier 2007, Fig. 26.

Sãpãturi 1998-2009 Fl. Draşovean şi W. Schier.


Publicaţii: Fl. Draşovean, The Neolithic tells from Parţa and Uivar (South-west
Romania). Similarities and differences of the organization of the social space, în Analele
Banatului, Seria Nouă 15, 2007, p. 19–31
W. Schier, Uivar: a late Neolithic-early Eneolithic fortified tell site in western
Romania, în (D. Bailey, A. Whittle, D. Hofmann ed.), Living well together? Settlement and
materiality in the Neolithic of south-east and central Europe (Oxford 2008), p. 54–67.

S-ar putea să vă placă și