Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE ISTORIE-FILOSOFIE,
DEPARTAMENTUL DE ISTORIE ANTICĂ ŞI ARHEOLOGIE
ZORII CIVILIZAŢIEI
CURS
CLUJ-NAPOCA
2015
AVERTISMENT
dacă ai accesat acest site şi ai deschis volumul de faţã, sau celelalte douã
aparţinând noiii ediţii a Marilor civilizaţii ale Orientului Antic, cu gândul să-l
înveţi pe de rost în vederea examenului cu mine, te-ai înşelat amarnic. Nu-l
vei putea memora în cele câteva zile pe care le ai la dispoziţie în sesiune!
De altfel, nu cred că ai putea-o face nici în mai multe luni, căci acest curs nu a fost
conceput ca un rezumat comod, sau ca un act normativ, care să cuprindă cunoştiinţele
minime necesare pentru o notă de trecere. Dacă nu ai nevoie decât de aşa ceva,
străduieşte-te să înveţi pe de rost unul din cursurile mult mai concise, care au fost expres
concepute ca nişte sinteze suficiente pentru un viitor profesor de liceu. Foarte probabil vei
reuşi astfel să mă păcăleşti la examen şi să mă faci să cred că ai citit mult mai mult pe
tema dată.
Dacă ai face aşa te-ai păcăli însă în primul rând pe tine, căci ceea ce înveţi mecanic în
sesiune uiţi la fel de repede şi după patru ani de facultate ţi se va părea că nici nu ai
parcurs vreodată această materie.
Dacă însă vrei să cunoşti ceva din tainele civilizaţiilor orientale de mult apuse, să le
înţelegi resorturile intime şi să le intuieşti ”stilul” propriu, dacă vrei să pătrunzi în
mentalitatea omului din societăţile tradiţionale şi să descoperi mecanismele creaţiilor lui,
dacă vrei să deprinzi metodele de cercetare şi de interpretare specifice istoriei şi
arheologiei,
atunci merită să-ţi sacrifici timpul citind (şi chiar recitind) paginile care
urmează.
CUVÂNT ÎNAINTE LA ED. II.
La mai bine de un deceniu de la publicarea cãrţii intitulate "Mari civilizaţii ale Orientului
Antic", ed. Accent, Cluj Napoca 2001, am decis reluarea temei într-o formulã nouã, revãzutã,
adãugitã şi reorganizatã. Au rezultat trei volume, dedicate apariţiei marilor civilizaţii ale Orientului,
apoi civilizaţiilor din Mesopotamia şi, în fine, Egiptului antic. Unul din principalele motive a fost
epuizarea vechii ediţii şi decizia mea de a oferi un manual gratuit pentru toţi studenţii interesaţi.
Desigur, mulţi mi-au spus cã nimic nu este mai plãcut decât rãsfoitul unei cãrţi tipãrite. Nu am
putut nega, dar în replicã i-am întrebat câţi copaci trebuie tãiaţi pentru o astfel de plãcere şi
câţi bani trebuie sã scoatã pãrinţii de pe card pentru a cumpãra zeci de cãrţi? Ȋn schimb pe
internet accesul este gratuit. Noua formulã mi-a permis totodatã folosirea unei ilustraţii
mult mai bogate şi mai atractive decât vechile mele desene, fãcute din dorinţa de
economie. Nu am urmat sfatul studenţilor mei nici în ceea ce priveşte reducerea drasticã
a materialului, cãci nu am transcormat manualul meu într-o broşurã, pe care "sã o poatã
citi bietul student în noaptea de dinaintea sesiunii", cum mi-a spus fãrã alte ocolişuri unul
dintre ei. Sã nu uitãm cã moartea culturii antice a început cu înlocuirea tratatelor de istorie
prin mici breviarii "ad usum delphini" (spre folosul beizadelelor) şi prin transformarea
marilor lucrãri filosofice, literare şi stiinţifice, în encicloperii şi glossarii ("almanahe"),
dedicate unor semidocţi.
Ȋn ceea ce priveşte primul volum descoperirile fãcute în ultimii ani m-au obligat pur şi
simplu la o reluare a temei "revoluţiei agricole" şi a "începuturilor oraşului stat", adicã a sfârşitului
comunei primitive. Fãrã a retracta ceea ce am scris cu mai bine de un deceniu în urmã, acum pot
sã elucidez o serie de aspecte ale acestor complexe procese evolutive. Pe de o parte
cercetãrile privind modificãrile climatice din ultimii 15.000 de ani, au lãmurit cadrul în care s-au
produs o serie de transformãri în societatea umanã. Ȋn legãturã cu aceast aspect sãpãturile de la
Abu Hureira, în nordul Syriei, au avut meritul de a explica felul în care s-a declanşat "revoluţia
agricolã". Dacã deja unele descoperiri, cum ar fi cele de la Muerybet dem onstraserã cã la
nivelui perioadei mesolitice comunitãţile umane din "semiluna fertilã" aveau noţiunile necesare
cultivãrii plantelor şi domesticirii animalelor, factorii care au declanşat "revoluţia agricolã" nu erau
clari. Conform descoperirilor de la Abu Hureira a devenit evident cã, dupã o primã încãlzire a
climei, care a marcat sfãrşitul ultimei ere glaciare, urmatã de o expansiune a vegetaţiei şi a
comunitãţilor umane, s-a declanşat aşa numita "micã glaciaţiune" (9.700-9.000 a.Chr.), care a
dus la degradarea rapidã a mediului. Comunitãţile umane din Orientul Apropiat s-au vãzut silite sã
recurgã la producerea directã a hranei, pe lângã tradiţionalul cules şi vânat. La rândul sãu
catastrofa ecologicã din jurul anului 6.200 a.Chr., care a dus la deşertificarea treptatã a Saharei, a
jucat un rol determinant în apariţia civilizaţiei egiptene din valea Nilului şi în dezvoltarea centrelor
din sudul Anatoliei şi din nordul Syriei. Ȋn aceastã zonã comunitãţile umane progresaserã încã din
faza mezoliticã în direcţia închegãrii şi structurãrii unor aşezãri tot mai mari, fãcând paşi
importanţi în ceea ce priveşte arhitectura monumentalã. Cercetãrile prilejuite de construcţile
hidrotehnice de pe Eufratul mijlociu şi superior, de la Jerf El-Ahmar, Nevali Çori, sau Göbekli
Tepe, au revelat structuri de piatrã monumentale, care obligã la redefinirea procesului de "naştere
a arhitecturii" (în vechiul volum îl începeam abea cu lumea sumerianã, luându-mã dupã Giedion
1964). Ȋn concluzie informaţia din primul volum este în mare parte nouã, încât pot spune cã el a
fost rescris. Ȋn schimb celelalte douã volume nu cuprind modificãri esenţiale la nivelul conţinutului,
cu excepţia unor adãugiri şi completãri. Ilustraţia însã este complet nouã.
CUVÂNT ÎNAINTE LA EDIŢIA I.
În afara titlurilor care vor fi prezentate şi comentate la sfârşitul fiecărui fascicol în parte
merită amintite aici câteva sinteze cu caracter foarte general.
acad. Em. Condurachi, Curs de istoria Orientului antic, Fascicolul I. Orientul Apropiat,
Univ. Bucureşti, Facultatea de istorie, Bucureşti 1980.
conf. dr. Ligia Bârzu, dr. Rodica Ursu Naniu, Istorie universală veche. Partea I. Istoria
Orientului Antic, Univ. ”Spiru Haret”, Facultatea de istorie, Bucureşti, 1999.
Istoria generală a ştiinţei (sub redacţia R. Taton), vol. I, Ştiinţa antică şi medievală,
Bucureşti 1970.
Prof. dr. arh. Gh. Curinschi Vorona, Istoria universală a arhitecturii ilustrată, vol. I,
Bucureşti [1977].
Nu recomand:
Istoria Orientului Antic (sub. red. V. I. Kuzişcin), Chişinău, 1990, lucrare admisă de
Ministerul Învăţământului Superior din fosta U.R.S.S., căci deşi elimină comentariile
ideologice, expunerea faptelor este total necritică, ca un fel de ”istorie revelată”, fără nici o
referire la surse. De altfel ea este şi foarte sumară.
O. Drâmbă, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, Bucureşti 1998, căci pune cap la cap surse
diverse, unele valabile, altele fanteziste, fără discernământ istoric, iar studentul riscă să ia
drept bune o serie de aserţiuni de-a dreptul false.
Acelaşi risc îl comportă produsele lui C. Daniel, care a scris mai multe cărţi legate de
una sau alta din civilizaţiile Orientului Antic (şi care vor fi citate la capitolele respective).
Datele sale sunt mult mai numeroase şi el a fost mai bine informat decât O. Drâmbă, dar
a manifestat acelaşi spirit necritic în ceea ce priveşte sursele de inspiraţie.
- G. Rachet, Universul arheologiei, vol. II, Bucureşti 1977, p. 36-141, 214-245; 274-289;
- L. Bârzu, R. Ursu, Istorie universală veche. Istoria Orientului Antic, Bucureşti 1999, p.
7-18).
Pentru apariţia oraşelor antice se poate consulta mai recentul articol al aceluiaşi:
H. Müller-Karpe, Frühe Städte in der Alten und der Neuen Welt, în Jahrbuch des
Römisch-Germanischen Zentralmuseums Mainz, 36, 1989 (1992), p. 3-64.
Informaţii mai noi se găsesc în:
Le Grand atlas de l’archéologie. Encyclopedia universalis, Paris 1985.
şi
Past Worlds. The Times Atlas of Archaeology, Verona,1988.
Cenival, Stierlin f.a. = J.-L. de Cenival, H. Stierlin, Architecture of the World, vol. 4.
Egypt, Benedict Taschen Verlag / Compagnie du Livre d’Art,
f.a.
Daniel 1974 =C. Daniel, Gândirea egipteană antică în texte (Traducere din
limba egipteană veche, studiu introductiv, notiţe introductive
şi note de C.D.), Bucureşti 1974.
Lange, Hirmer 1967 = K. Lange, M. Hirmer, Ägypten, Architektur, Plastik, Malerei in drei
Jahrtausenden, München 1967 (prima ediţie în franceză
1956, varianata engleză 1968).
Past Worlds 1988 = Past Worlds. The Times Atlas of Archaeology, Verona,
1988.
NOTĂ: În majoritatea cazurilor citarea lucrărilor s-a făcut în mod tradiţional, cu indicarea
locului şi a anului de apariţie. În ultima vreme însă, tot mai multe edituri prestigioase au
apelat la tipografii situate în alte ţări (unde cheltuielile sunt mai reduse) şi astfel locul de
apariţie devine irelevant. Prin urmare pentru cărţile mai recente am preferat să amintesc
editura şi nu locul de apariţie (colegii germani nu notează de obicei nici una, nici alta, ci
doar anul apariţiei).
ZORII PRIMELOR CIVILIZAŢII:
CAPITOLUL I: DE LA ”REVOLUŢIA AGRICOLĂ” ŞI PÂNĂ LA APARIŢIA
PRINCIPALELOR STATE ORIENTALE
INTRODUCERE
În realitate acest mod de gândire este specific secolului XIX, când s-a
constituit viziunea marxistă asupra istoriei. Conform acesteia, la începuturile
sale omenirea a cunoscut un stadiu cvasi paradisiac, cel al ”comunei
primitive”, când oamenii lucrau împreună şi împărţeau totul în mod egal, căci
nu exista proprietatea privată3. ”Căderea” s-ar fi produs tocmai în momentul
în care indivizii au încetat să mai posede totul în comun, societatea
”scindându-se” în două clase ”anatagoniste”, stâpânii de sclavi şi sclavii, iar
în locul relaţiilor de colaborare şi întrajutorare insinuându-se ”exploatarea”4.
Dacă cercetăm spre exemplu oraşele-stat sumeriene, de unde posedăm o
bogată informaţie, vom constata însă că nu exista nici proprietate privată
asupra pământului, nici constrângere pentru executarea lucrărilor
comunitare şi nici vreo clasă exploatată, ci doar o societate bine structurată,
chiar ierarhizată, unde grupurile aveau funcţii bine definite, dar unde
domnea pacea socială şi unde nu existau tensiuni antagoniste.
Experienţa ultimilor ani ne arată că este absurd să reducem istoria omenirii
la o succesiune mecanică de orânduiri şi că nu comunismul, reluarea într-o
nouă formă a comunei primitive, este direcţia spre care se îndreaptă
umanitatea. Cu atât mai puţin firesc este să amestecăm într-o
”sinteză”structuri social-economice, sau forme politice din Egipt şi Roma, din
China şi Grecia, dezmembrând marile civilizaţii ale antichităţii pentru a le
rearticula într-un monstru ca cel al lui Frankenstein.
Ultima eră glaciară s-a încheiat pe la 12.500 a.Chr., când clima a cunoscut o
încălzire considerabilă. Curând temperaturile medii anuale au scăzut cu ceva,
menţinându-se la un nivel mediu până pe la 10.500, când intervine o răcire bruscă,
cunoscută sub numele de "mica glaciaţiune", care a ţinut până către 9.750 a.Chr. Afost
criza care a declanşat "revoluţia agricolă" în Orientul Apropiat, după cum se va
demonstra mai jos. Încălzirea a fost la fel de bruscă şi ea a continuat treptat până pe la
7.500 a.Chr., când temperaturile medii anuale au depăşit cu câteva grade bune cotele
actuale. Timp de 8 milenii, de pe la 7.000 a.Chr. şi până la 1.000 p.Chr., temperaturile
s-au menţinut ridicate, cu câteva excepţii ("catastrofe ecologice"). Aşa a fost răcirea
bruscă de la 6.200 a.Chr., urmată de secetă şi deşertifiacrea Saharei şi a peninsulei
Arabe, sau răcirile treptate de la sfârşitul republicii romane, ori din Evul Mediu, cu un
minim în sec. VIII p.Chr.. Ultimul mileniu a cunoscut o răcire treptată, de pe la 1.200 p.
Chr. şi până la 1.700 p. Chr., când s-au atins cote la fel de scăzute ca la 6.200 a.Chr.. Cea
de a doua "mică glaciaţiune" a fost urmată de prima "revoluţie industrială", începută pe la
1.800. În ultimele trei secole clima s-a încălzit continuu, dar chestiunea direcţiei în care ea
se îndreaptă depăşeşte cadrele expunerii de faţă.
Fiecare puseu de încălzire a vremii, după o răcire treptată sau bruscă a fost
urmată de topirea gheţarilor de la poli, ceea ce a dus la creşterea nivelului mărilor şi
oceanelor. Astfel s-au înregistrat mai multe "diluvii" în Holocen, primul cu ocazia încălzirii
de la 12.500 a.Chr., al doilea diluviu după încălzirea de la 9.750 a.Chr., iar al treilea după
încălzirea de pe la 6.100 p.Chr..
Dacă comparăm aspectul ţărmurilor din Indochina sau Marea Britanie (v. imaginea de
mai jos) din perioada ultimei glaciaţiuni cu cele de azi, avem măsura schimbărilor
profunde care au avut loc în ultimii 15.000 de ani. De ce să credem că alte schimbări nu
vor mai urma, sau că nu vor mai dispare insule şi că oraşele de coastă pot fi ferite de
problemele viitoare?
Graficul creşterii nivelului de călcare a aşezării de la Feddersen Wierde (atenţie, punctul 0 este cu 50 cm
mai sus de primul nivel de călcare)
PASUL DECISIV PE LINIA CIVILIZAŢIEI: REVOLUŢIA AGRICOLĂ.
Unii arheologi cred şi astăzi că rolul determinant în progresul omenirii îl joacă dezvoltarea
forţelor de producţie şi în primul rând progresul tehnologic, fiind astfel dispuşi să accepte
periodizări care au drept criteriu fundamental tehnica de prelucrare a uneltelor sau
materialul din care ele sunt confecţionate. Într-adevăr pentru geneza lumii moderne
revoluţia industrială a jucat rolul decisiv şi nu este greu de înţeles de ce pe vremea
motorului cu aburi savanţii judecau trecutul în funcţie de progresul tehnic şi prin urmare
ne putem uşor imagina de ce au decis să împartă preistoria într-o epocă a pietrei şi una a
metalelor, iar pe prima în paleolitic şi neolitic, după tehnica de prelucrare a uneltelor şi
armelor.
Trebuie subliniat că toate fenomenele amintite aici au avut un caracter obiectiv, căci
analiza cartografică ne arată că marile descoperiri au avut loc în mod independent unele
de altele, în puncte diferite ale globului pământesc, de multe ori cvasi concomitent. Astfel
pot fi
definite mai multe ”focare de neolitizare”, atât în ”Lumea Veche” cât şi în cea ”Nouă”:
Orientul Apropiat (părţi din nordul Africii şi ”semiluna fertilă” - Levantul), Orientul Mijlociu
(nordul Indiei) şi Orientul Îndepărtat (nord-estul Chinei), Africa Centrală, America
Centrală şi partea vestică a celei de Sud.
Faptul că procesul de neolitizare nu se suprapune peste cel de descoperire a
ceramicii este ilustrat de o situatia specifica a ”Lumii Vechi”: pe cand in Orientului
Apropiat avem mai bine de un mileniu de neolitic preceramic (sau aceramic), Extremul
Orient a cunoscut multe milenii de mezolitic ceramic, inainte ca revolutia agricola a
neoliticului sa se produca.
Nici descoperirea prelucrării metalelor nu a jucat rolul decisiv în alcătuirile statale
din Orientul Apropiat, după cum o dovedeşte faptul că oraşele state sumeriene şi regatul
egiptean au apărut încă din neolitic (faza finală, chalkolitic). Introducerea metalurgiei
bronzului pe scară largă are loc aici abia pe la 2750 a. Chr. (aliajul era deja cunoscut) şi
se asociază cu o nouă etapă de organizare a acestor state (trecerea la epoca dinastică
arhaică în Mesopotamia, începuturile Regatului Vechi în Egipt), dar pasul decisiv spre
civilizaţie fusese făcut cu multe secole în urmă, datorită revoluţiei agricole. Mai mult chiar,
”Lumea Nouă” nu a cunoscut nici bronzul si nici fierul şi nu a depăşit epoca pietrei înainte
de contactul cu europenii; cu toate acestea la momentul respectiv viaţa statală avea
acolo o vechime de mai bine de două milenii.
*
* *
Şi strămoşii actualelor animale domestice trăiau în trecut pe un areal mai restrâns, ceea ce permite în unele
cazuri creionarea zonei unde s-a produs domesticirea lor:
AUROCUL (strămoşul
vitelor): Nordul Africii şi
parţial Europa şi Orientul
Apropiat.
BUFFALO (bivolul
sălbatic): India şi Indochina
Fifg. 2. PRINCIPALELE ZONE DE PE GLOB UNDE TRAIAU IN MOD SALBATIC STRAMOSII UNOR
ANIMALE DOMESTICE DE AZI (dupa Past Worlds 1988, p. 79).
Cum se explică “desoperirea” independentă a agriculturii?.
Cercetările recente (de ex. la Gobelki Tepe, Nevali Chori sau Mureybet, vezi mai
jos) au arătat că mult înainte de “inventarea” ceramicii oamenii ştiau să confecţioneze
mici recipiente de lut. De asemenea înainte de a “descoperi” agricultura, ei erau pregătiţi
mental pentru cultivarea plantelor, celebrând cultul fertilităţii şi al animalelor totem. Grija
pentru mediul de unde-şi procurau hrana a fost cultivată de comunităţile umane încă din
perioada când acestea populau treptat globul terestru. Abea atunci când s-au văzut
constrânşi de condiţiile adverse de mediu ei au recurs la cultivarea plantelor, practic
“amânând” acest moment cât au putut de mult. Săpăturile din Orientul Apropiat, publicate
în ultimul deceniu (în special cele de la Abu Hureira), aruncă o nouă lumină asupra
acestui proces (spre exemplu în cartea mea din anul 2.000 despre “Marile civilizaţii ale
Orientului Antic” problema apariţiei agriculturii apărea ca nezeolvată).
Stadiul mezolitic, al trecerii spre agricultură, este ilustrat de numeroase aşezări din
Palestina şi din Siria aparţinând culturii natufiene, numită astfel de la localitatea
Wadi-en-Natuf, datând din perioada 12 500- 10 000 B.P. = 10 500 – 8 000 a. Chr..
Aşezarea omonimă avea un caracter stabil, existând locuinţe cu plan circular. Locuitorii
recoltau în mod intensiv grâu amidonier şi orz sălbatic. Dovada sunt secerile cu lame
microlitice şi râşniţele primitive. Absenţa oricăror săpăligi sau instrumente pentru plantat
arată că încă nu se trecuse la cultivarea acestor cereale. După resturile osteologice se
vâna gazela şi capra salbatică.
Primele dovezi de cultivare intenţionată a plantelor au fost furnizate de cercetările
efectuate în aceleaşi aşezări din Palestina şi Siria de nord - databile în a doua jumătate a
mileniului 10 - şi despre care s-a crezut multă vreme că delimitează arealul restrâns în
care s-a produs ”revoluţia neolitică”, extinsă mai apoi la restul ”semilunei fertile”. Ultimele
cercetări arată că centrul acetei regiuni se plasează mai sus, pe versanţii munţilor Taurus
din sudul Turciei de azi şi din nordul Siriei.
Faza 1 A: 11.500 –
11.000 B.P. 1 Locuinţele
îngropate au formă neregulată,
preponderent circulară. Nu se
cultivă plante, ci se practică
doar culesul intensiv. Oasele
recoltate din acest nivel arată
că principalul animal vânat era
gazela.
Faza 1 B: 10.000 –
9.500 a.Chr.. Apar locuinţe
rectangulare de suprafaţă,
făcute din bârne şi lut, cu
acoperiş din paie şi stuf. Începe
cultivarea primitivă a plantelor,
grădinăritul, dar se menţine
culesul sistematic şi vânarea
gazelei.
Faza 1 C şi perioada
intermediară: 9.500 – 9.000 a.
Chr. Situaţia se menţine
aceiaşi.
Faza 2 A: 8.500 –
7.500 a.Chr. Aşezarea creşte
foarte mult, atingând o
suprafaţă de 8 ha. Casele sunt
acum făcute din chirpic şi sunt
acoperite cu platforme din
bârne lipite cu lut. Apare
agricultura propiu-zisă, făcută
tot cu sapa, dar prin cultivarea intensivă a cerelalelor şi legumelor. Simpla recoltare dispare complet. Acum
sunt dovezi de domesticire a animalelor (oile), dar continuă să se practice vânarea gazelei.
Faza 2 B: 7.500 – 6.500 a. Chr.. Dimensiunile aşezării se dublează, Abu Hureira atingând acum 16
ha şi devenind cea mai întinsă aşezare cunoscută. Se practică agricultura cerealelor şi legumelor, iar pe
lîngă creşterea ovi-caprinelor şe constată acum domesticirea vitelor mari şi a porcului. Vînătoarea dispare.
Faza 2 C: 6.500 – 6.000 a.Chr., este perioada de decadenţă urmată de dispariţia aşezării. Urmările
„catastrofei ecologice” din jurul anului 6.200 a Chr. Se fac simţite, climatul devenind tot mai uscat iar
deşertul şi semideşertul începându-şi expansiunea inexorabilă, atât în nordul Africii, cât şi în peninsula
Arabă.
1 Din motive care mã depãşesc şi care ţin de calculele "calibrate" sau nu ale fizicienilor, datele B.P. (before
present) sunt numai cu 1.000 de ani mai vechi decât cele ale erei creştine.
Echipa de cercetători de la Abu Hureira a întreprins un studiu complex, care a
permis reconstituirea condiţiilor de mediu din perioada respectivă şi care până la urmă a
furnizat răspunsul la această întrebare. Evoluţia vegetaţiei în funcţie de schimbările
climatice a fost reconstituită după urmele de polen din mai multe situri arheologice aflate
în zone climatice diferite (Abu Hureira, Huleh, Ghab, Zeribar, Mirabad). Curba generală a
temperaturilor era cunoscută, dar nu se ştia exct ce impact au avut modificările de climă
din Alpi şi Goenlanda asupra Orientului Apropiat.
Evoluţia
temperaturilor în
perioada care ne
interesează este
detaliata in
imaginea alaturata:
EXPANSIUNEAVEGETAŢIA
MICA GLACIAŢIUNE. VEGETAŢIEI
PEPE
LALA
109 500-9750
000 a.Chr.a.Chr. Situaţia comunităţilor umane din
ceea ce fusese cândva "Semiluna
Fertilă" devenise dramatică.
Populaţia s-a înmulţit, presiunea
demografică era mare, astfel încât
comunităţile umane din zonă nu au
EXPANSIUNEA VEGERAŢIEI ÎNTRE 13 000 ŞI 11 000 a.Chr. putut alege calea facilă a migraţiei
spre litoralul mai primitor. Cum
aveau deja noţiunile de creşterea şi
îngrijirea plantelor, ele s-au văzut
silite să le aplice în mod constant.
Astfel, apariţia agriculturii, care
avea să revoluţioneze societatea
umană, a fost un răspuns la
presiunea factorilor nefavorabili de
mediu. Nu întâmplător, când după circa nouă milenii climatul s-a deteriorat în nordul
Europei (v. mai jos) răspunsul comunităţilor de aici a fost "revoluţia industrială".
EXPANSIUNEA
EXPANSIUNEA
MICA VEGETAŢIEI
VEGETAŢIEI
GLACIAŢIUNE. ÎNTRE
PEPE
VEGETAŢIA LA
9.500 ŞI
9 000
LA 6.000
a.Chr.
8 500 a.Chr.
a.Chr.
De pe la 9.500 a.Chr.
condiţiile de viaţă au devenit din
nou favorabile. Se inaugurează
astfel o perioadă caldă şi umedă,
care va favoriza răspândirea
agriculturii, urmată de sporul EXPANSIUNEA VEGERAŢIEI ÎNTRE 13 000 ŞI 11 000 a.Chr.
demografic şi de o dezvoltare fără
precedent a aşezărilor umane.
După 9.500 a.Chr. la Abu Hureira
revine vegetaţia de stepă, ceea ce
a favorizat dezvoltarea unei
aşezări de circa 8 ha, una din cele
mai mari pe acea vreme.
După catastrofa ecologică de pe la circa 6.200 a.Chr. (v. mai jos), temperaturile
ridicate vor reveni, dar schimbarea curenţilor de aer a adus de această dată o uscare
treptată, sesizabilă clar abia pe la 4.500 a.Chr.. În orice caz, imediat după 6.000 a.Chr.,
aşezarea de la Abu Hureira a atins 16 ha, fiind una din cele mai mari din epocă. Abia
acum dispare complet vânătoarea, fiind deja domesticite ovi-caprinele, vitele şi porcul.
Încă din epoca anterioară se generalizase în locul grădinăritului primitiv, cultivarea
sistematică a cerealelor şi a legumelor.
CATASTROFA ECOLOGICĂ de pe la 6.200 a.Chr. a fost marcată de o răcire bruscă şi
de scurtă durată a vremii, produsă în ultimă instanţă iarăşi de o topire a gheţarilor, care va
fi afectat circulaţia curenţilor oceanici din Atlanticul de nord. Răcirea a fost dramatică,
iarna temperaturile medii scăzând cu nu mai puţin de 4 grade Celsius, după cum o arată
studiile privind polenul din nord-estul Greciei, de la Tenaghi Philippon. Echipa care
efectuat cercetările aici este de părere că circulaţia atmosferică a fost afectată de curenţi
dinspre Siberia, ceea ce a facilitat prelungirea anotimpului rece.
EVOLUTIA
VEGETATIEI
IN SAHARA
Primele culturi neolitice în Orientul Apropiat. Noul stadiu al cercetării, cu marcarea regiunii Urfa,
unde recent au fost descoperite structuri monumentale in deprioada de sfârşit a epocii natufiene
şi din perioada de început a neoliticului.
După cum menţionam deja, în afară de Abu Hureira şi alte aşezări din nordul
Siriei, ca Mureybet, sau din Palestina, precum Ierihonul, arată că sedentarizarea s-a
produs încă înainte de trecerea la cultivărea plantelor. Recent, săpăturile de salvare
prilejuite de amenajările hidrografice de pe Eufratul superior au dus la descoperirea unor
aşezări surprinzător de evoluate pentru faza natufiană târzie şi care au continuat să se
dezvolte până în plin neolitic. La Jerf el Ahnar în nordul Siriei şi la Gobekli Tepe în sudul
Turciei au fost descoperite structuri monumentale, adevărate sanctuare, dovadă a
existenţei unor comunităţi bine structurate. Ele se datează încă în natufianul final şi din
neoliticul aceramic (PPNA şi B), pe la 10.000 – 7.000 a.Chr.. Astfel se conturează un
centru situat în regiunea Urfa din sudul Turciei de astăzi de unde se pare că a pornit
impulsul civilizator atât spre Anatolia, cât şi spre Palestina, respectiv către Mesopotamia.
La Jerf el Ahmar pe
lângă lcocuinţe rectangulare
simple apare în centrul
aşezării o clădire circulară
mai mare, folosită foarte
probabil la început ca un
depozit (hambar) al
comunităţii. Există însă
indicii că treptat funcţiile de
local de reuniune, „casă a
tribului” şi local de cult (al
strămoşilor), au prevalat faţă
de cele economice.
Jerf el Ahmar, clădire circulară şi
locuinţe rectangulare, foto. Yves
Guichard şi D. Strodeur
În concluzie revoluţia agricolă s-a produs în zonele înalte ale ”semilunei fertile” şi
abia în momentul trecerii la agricultura intensivă, bazată pe canale, ”Ţara dintre cele două
fluvii” a ajuns a fi locuită (vezi Vol. II). Productivitatea muncii a fost aici atât de mare încât
”surplusul de produse” rezultat din munca unui singur individ a permis eliberarea unei
părţi din populaţie de activităţile agricole şi a dus astfel la individualizarea şi specializarea
unor categorii noi, ca meşteşugarii şi negustorii, soldaţii sau preoţii. Restructurarea
societăţii a determinat în ultimă instanţă depăşirea stadiului primitiv de organizare şi
apariţia oraşelor state.
1.1.2. STUDIU DE CAZ. APARIŢIA AGRICULTURII ÎN ORIENTUL ÎNDEPĂRTAT.
1. INDIA
CONCLUZIE:
Revoluţia agricolă a fost punctul de plecare al apariţiei marilor civilizaţii antice. Ea s-a
produs însă în alte teritorii decât cele unde se înregistrează aceste prime civilizaţii. Abia
după trecerea la agricultura intensivă locuitorii zonelor înalte au coborât în văile unor mari
fluvii, ca Tigru şi Eufrat, sau Indus, ori s-au concentrat pe Nil şi Huan-he, unde
productivitatea solului a permis întreţinerea unor mari comunităţi urbane. Alte fluvii însă,
aflate în aceiaşi zonă tropicală - cum sunt Gange sau Mekong (parţial Yang-ţe) -
aveau văile prea împădurite la ora respectivă ca să permită creşterea demografică
necesară progresului.
2. APARIŢiA MEŞTEŞUGURILOR
2.1. CERAMICIA
APARIŢIA CERAMICII. MILENIILE 11-4 a. Chr. (după Past Worlds 1988, p. 101).
Cu siguranţă în mod independent faţă de cele două focare de apariţie a ceramicii din
”Lumea Veche”, acest meşteşug a fost descoperit şi pe continentul american.
După unii încă din mileniile 6-5, după alţii abia pe la 4.000 a. Chr. primele vase
ceramice sunt înregistrate pe coasta Guyanei. Pe la 2.000 a. Chr. acest proces atinge
America centrală înspre nord şi Peru, spre sud-vest. Aici exista deja o lungă tradiţie de
cultivare a plantelor.
2. 2. ÎNCEPUTURILE METALURGIEI
Metalele au fost folosite ocazional încă de timpuriu, fără ca în acest caz să putem
vorbi despre o adevărată metalurgie.
Astfel cuprul şi aurul nativ, care atrăgeau atenţia prin filoanele colorate din cadrul
rocilor, au fost prelucrate prin batere pentru a fi aplicate pe diferite obiecte de podoabă
sau pe vase. Dar astfel de ”pepite” de aur sau cupru nativ sunt rare.
În Asia de Est metalurgia fierului începe pe la 600 a. Chr., dar nu a fost importată
din Orientul Apropiat sau din Europa (prin intermediul marii stepe eurasiatice), ci a fost
descoperită pe loc, după cum o dovedeşte tehnologia de prelucrare a uneltelor. Dacă în
apus artefactele se obţineau prin baterea fierului la cald, în China se folosea procedeul
topirii şi turnării în forme.
Bibliografie
D. Stordeur, B. Jammous, D’énigmatiques plaquettes gravées néolithiques în
Archéologia, 332, 1997, p. 36-41; D. Stordeur, Organisation de l’espace construit et
organisation sociale dans le Néolithique de Jerf el Ahmar (Syrie, Xe-IXe millénaire avant
J.-C.), în F. Braemer, S. Cleuziou şi A. Coudart (eds.) : Habitat et Société, XIXe
Rencontres internationales et d’archéologie et d’histoire d’Antibes. Antibes, APDCA
1999, p. 131-149; G. Willcox, Charred plant remains from a late tenth millennium kitchen
at Jerf el Ahmar (Syria), în Vegetation History and Archaeobotany, 11, 2002, p. 55-60; D.
Stordeur, Jer el Ahmar between 9500 and 8700 cal. b.C. A village at the outset of farming.
A complex society., în Transitions en Méditerranée, Colloque International, Museum de
Toulouse, .2011, p. 12-16.
GÖBEKLI TEPE, în turceşte “deal cu burtă”, este un sit arheologic cercetat începând
din 1994 de către o misiune germano-turcă, condusă de profesorul Klaus Schmidt. Situl
se află pe cursul superior al Eufratului, lângă graniţa siriană, la 15 km de oraşul Sanilufra.
Primul nivel de ocupaţie datează de pe la 9.500 a.Chr, din PPNA. În cadrul său
apare cel mai vechi templu cunoscut, primul exemplu de arhitectură monumentală de pe
Terra. După unii autori aici era o comunitate sedentarizată de culegători sistematici şi de
vânători. Totuşi, conform ultimelor teste ADN grâul azi cultivat, creşte în mod natural pe
Karacadağ, la numai 30 km de acest sit, ceea ce indică faptul că aici este unul din
punctele în care a început cultivarea plantelor în cadrul Semilunii Fertile. Aceleaşi date
bazate pe genetică, foarte inexacte de altfel, arată că secara ar fi fost cultivată imediat la
sud, în Siria, încă de pe la 11.000 BP (= 9 000 a. Chr.). În orice caz nu se poate exclude
faptul că locuitorii lui Göbekli Tepe trecuseră la o formă incipientă de cultivare a plantelor.
După cum arătam deja, în nivelul I apar structuri monumentale, de formă circulară
sau ovală, cu un diametru de 10-30 m, construite din ziduri seci şi cu pilaştri monolitici în
formă de T, înalţi de peste 3 m. Ele nu par să fi fost mari locuinţe comune, căci au fost
decorate cu reliefuri figurate, fiind mai degrabă “case de reuniune” sau sanctuare.
Din nivelul II, datat 8.500 - 7.000 a.Chr., în plin PPNB, provin mai multe structuri
megalitice circulare şi mai complexe, cu pereţii făcuţi din piatră neprelucrată prinsă cu lut
şi care includ din loc în loc pilaştri monolitici în formă de T, înalţi de circa 3 m. Uneori
constatăm existenţa a două ringuri (cercuri) concentrice de zid. O altă pereche de pilieri
monumentali ocupă centrul structurii. Podelele sunt făcute acum din „terrazzo” (calcar
ars), iar dealungul peretelui exterior se găseşte o banchetă. Cel mai mare interes îl
prezintă reliefurile de pe pilaştri, reprezentând vulpi, auroci, mistreţi, vulturi, raţe,
scorpioni, furnici şi şerpi. Existau şi imagini tridimensionale de bouri şi vulpi. Cea mai
surprinzătoare este prezenţa unei statui de dimensiuni naturale, reprezentând un „zeu
vînător”, un strămoş, sau un şaman.
Gobekli Tepe,
pilastru cu
reprezentarea
unor vulturi
pleşuvi si a unor
feline
În plus tot aici au fost găsie nu mai puţin de 100 de figurine de lut, cu aspect uman,
interpretate ca ofrande sau statui votive. Ele au fost arse la temperaturi de 500-600
grade, dovedint stăpânirea meşteşugului ceramicii înainte de apariţia vaselor de lut.
Sub podeauau uneia dintre locuinţe s-a găsit un craniu uman acoperit cu lut, modă
ce se va răspândi în tot Orientul Apropiat.
IERIHON: Sanctuarul cu
obelisc în nişă.
(după Müller-Karpe 1968, Taf.
105/20).
Çatal Hüyük, picturã muralã: jocul cu taur. Cnossos, picturã muralã: jocul cu taur.
Ȋn interiorul sanctuarelor s-au
descoperit numeroase figurine
de lut, reprezentând cu
precădere personaje feminine,
zeiţe ale fertilităţii, întruchipare a
”Marii Mame” (de exemplu ”zeiţa
cu lei”, pe care grecii şi romanii o
adorau sub numele de Cybele şi
care era originară din Anatolia).
Çatal Hüyük, Marea Zeiţã
flancatã de lei.
Cybele, Marea Mamã din
Anatolia, statuie de epocã
romanã.
Și în alte situri s-au gãsit astfel de figurine feminine, unele
reprezentând treimea sacrã Zeiţa Mamã, Zeiţa Fiicã şi
Pruncul Divin, cãreia îi corespunde la greci triada eleusinã,
Demeter, Core şi Triptolem, dovadã a caracterului ancestral
al cultelor argeste (legate de fertilitatea ogoarelor). Dupã alte
interpretãri Marea Zeiţã avea o triplã naturã, aceea de
fecioarã, femeie maturã - mamã şi femeie în vârstã, aceastã
triplã stadialitate fiind pusã în legãturã cu fazele Lunii, iar tripla
sa naturã cu cele trei lumi: celestã, terestrã şi subpãmânteanã.
Aceste sanctuare, fiecare specific unei locuinţe anumite, sunt de fapt nişte lăcaşe
de cult ale fiecărui clan în parte. Inexistenţa unui templu comun pentru întreaga
aşezare dovedeşte că societatea era încă una gentilică, fiecare clan având propriul
totem. Craniile umane şi picturile murale reprezentând vulturi care atacă leşuri
decapitate par a se lega de cultul strămoşilor.
La fel, ştampilele de lut, găsite câte una în fiecare casă, începând cu nivelul IV
(datat pe la 5.250 a. Chr.) dovedesc divizarea proprietăţii comune asupra bunurilor de
consum şi rezultatelor muncii, dar nu în favoarea unor indivizi, ci a familiilor gentilice.
În concluzie aşezării de la Çatal Hüyük din mileniile 6-5 a. Chr. îi lipsesc încă
o serie de elemente pentru a fi caracterizată măcar drept protourbană, cu atât mai
puţin drept una urbană, cum ar rezulta chiar din titlul monografiei lui J. Mellaart. Ea
a fost un întins sat, încă gentilic.
Bibliografie:
Religion in the Emergence of Civilization: Çatalhöyük as a Case Study, (Ian
Hodder ed.), Cambridge 2010.
Religion at Work in a Neolithic Society. Vital Matters (Ian Hodder ed.), Cambridge
2014.
În mileniile 6 şi 5 a. Chr. unele comunităţi agricole din Balcani şi din bazinul Dunării
au întrunit de asemenea o serie de caracteristici protourbane de inspiraţie central
anatoliană. Un prim jalon îl constituie aşezările neolitice din Tesalia, de la Sesklo şi
Dimini. Aşezarea de la Sesklo a fost cercetată la începutul secolului XX şi apoi din nou
în anii ’50 (Principalele publicaţii: Ch. Tsounas, Hai protoistorikai akropoleis Dimeniou kai
Sesklou, 1908 şi D. R. Theocharis, Thessalika 1, 1958, p. 74 sqq). Ea se găseşte pe o
movilă de 100 x 45 m, unde straturile arheologice au o grosime de 3-6 m. În timp locuirea
se întinde aici de pe la 5 750 şi până după 3 000 a. Chr.. După primele cercetări au fost
stabilite trei faze mari de locuire, I (circa 5 500 - 4 750 a. Chr.), cuprinzând nivelurile 1-3 şi
caracterizată prin ceramica ce poartă numele aşezării de la Sesklo, II (cca. 4 750 - 4 000
a. Chr.), cuprinzând nivelurile 4-5 şi caracterizată prin ceramica numită după aşezarea de
la Dimini şi III (post 4 000 a. Chr.), cuprinzând nivelurile ulterioare. Noile săpături au dus
la descoperirea unei faze anterioare, numită ”proto Sesklo” şi care începe pe la 5 750 a.
Chr.. Aşezarea din faza Sesklo era alcătuită din numeroase case cu pereţi de lemn şi
chirpic pe fundaţii de piatră. Ele au un plan rectangular şi cuprind 1-3 încăperi. Aşezarea
de la Sesklo era înconjurată de un zid de incintă din piatră.
Ȋntre un sat întãrit şi o reşedinţã elitarã, de felul unei cetãţi, a fost aşezarea din faza Dimini,
care avea o incintă şi mai redutabilă. Casele aveau tot fundaţii de piatră şi pereţi de
chirpic. Dintre ele se remarcă în centru o clădire rectangulară, cu trei compartimente
succesive şi un antreu. În epoca istorică grecii numeau acest gen de clădire ”megaroon”
şi este evident că edificiile din epoca bronzului şi din prima vârstă a fierului, din care
derivă însuşi templul grec, îşi au originea în plin neolitic. Prima încăpere, cea mai mare,
avea 8,25 x 8,5 m şi pereţi de 60 cm grosime, ce s-au păstrat până la o înălţime de 1,3 m.
În zona ei centrală au fost găsite trei baze de coloane de lemn dispuse în triunghi şi lateral
o vatră de foc rectangulară. A doua încăpere era accesibilă printr-o uşă de 90 cm lăţime şi
cuprindea două platforme semicirculare dispuse lângă peretele din spate
Aşezarea de la Dimini a fost cercetată de acelaşi Ch. Tsountas şi publicată
împreună cu cea de la Sesklo. Din păcate stratigrafia este mai puţin clară, iar certă este o
singură fază (4 750 - 4000 a. Chr.), numită după această aşezare. În schimb resturile
arhitectonice sunt mai bine păstrate decât cele din nivelul contemporan de la Sesklo şi
sunt mai monumentale. Movila are o suprafaţă de 100 x 90 m şi o înălţime de 16 m. Faţă
de satul întărit de la Sesklo, unde amplasarea locuinţelor era aleatorie, din punct de
vedere planimetric aşezarea de la Dimini este foarte clar structurată, evidenţiindu-se o
adevărată ”ierarhie a edificiilor”. Pe vârful colinei se găsea o incintă cvasi rectangulară
de piatră (cu colţurile uşor rotunjite) ce închidea o curte cu un megaroon în poziţie
dominantă şi câteva clădiri anexe. Prin urmare aşezarea de la Dimini se situazã între un
sat întărit şi o cetate, reşedinţã a unor elite.
Aşezãrile de tip "tell" (adicã movile formate prin suprapunerea succesivã a mai
multor aşezãri) au apãrut în zona Banatului românesc pe la mijlocul mileniului 6 (conform
datelor radiocarbon calibrate, circa un mileniu mai târziu conform cronologiei tradiţionale)
şi au durat circa un mileniu. In perioada corespunzânt fazei A şi B a culturii Vinča-Turdaş
ele au avut un caracter protourban, similar cu al aşezãrilor din Grecia şi chiar din Anatolia.
pe mãsurã ce avansãm spre chalkolithic ele regreseazã însã.
Dintre siturile din zona Dunãrii mijlocii cea ma spectaculoasã este cea de la Parţa.
Stratigrafia tell-ului de la Parţa este complexă şi au putut fi identificate 7 niveluri diferite,
dintre care nr. 7-4 sunt preistorice (nivelurile 7-5 aparţin fazei II-III. a ”culturii Banatului”,
corespunzând în linii mari etapei Vinča B-C, 4 500 - 4 000 a. Chr., respectiv 5300 şi 4950
a. Chr. dupã datele calibrate, iar nivelul 4 aparţine culturii Tiszapolgár din perioada
eneolitică). În epoca sa de maximă expansiune (nivelurile 7b-6) locuirea se întindea de-a
lungul malului Timişului pe aproximativ 250 m. Din cauza eroziunii râului nu se cunoaşte
lăţimea aşezării, dar se pare că ea va fi acoperit în total o suprafaţã de circa 5-6 ha. Pe
laturile de vest, nord şi est ale aşezãrii (cea de sud fiind protejatã de cursul Timişului), a
fost identificat un sistem defensiv alcãtuit din patru şanţuri succesive şi tot atâtea palisade,
amplasate în buza escarpei interioare a fiecãrui şanţ. Este posibil ca nu toate patru sã fi
funcţionat concomitent, mai ales cã sistemul defensiv a fost în uz pânã în faza 6b, când
apariţia purtãtorilor culturii Vinca C a pus capãt în mod violent aşezãrii de la Parţa. In
spatele fortificaţiilor exista un spaţiul de 15-20 m, lãsat în mod intenţionat liber, pentru a se
evita proiectilele şi sãgeţile incendiare.
In nivelul 7b au fost identificate numeroase locuinţe rectangulare de suprafaţã, de 6 x 5
sau 5 x 4 m, cu pereţi din împletiturã de nuiele lipitã cu lut şi având de regulă în zona
centrală o vatrã şi patru stâlpi care susţineau "etajul" (probabil o podinã). Unele locuinţe
erau dotate şi cu o verandă, iar în unele cazuri interiorul era compartimentat. Aceste case
erau grupate în general douã câte douã şi aliniate pe direcţia est-vest, fãrã a se putea
vorbi totuşi despre o tramã stradalã. In schimb în centru distingem un spaţiu mai larg şi
douã clãdiri mai mari decât locuinţele familiale propriu-zise (având câte 12,6 m lungime şi
7 m lãţime).
Materialul arheologic (printre care se numãrã altare pentru ofrande, statui de lut şi
stâlpi de lemn, toate decorate cu bucranii), permite identificarea clãdirii aflate la sud cu un
lãcaş de cult, un sanctuar unic al întregii comunitãţi. Cealaltã clãdire servea probabil unor
întruniri laice, fiind ceea ce se poate numi "casa tribului", prin analogie cu o serie de
populaţii primitive.
In nivelul 7c, şi ulterior în nivelul 6, se adaugã noi case pe lângã cele anterioare,
respectându-se orientarea generalã. De altfel locuinţele par sã fi fost folosite timp de mai
multe generaţii. Noile case erau construcţii trainice cu podele de lut, cu pereţi din
împletiturã de nuiele şi platforme suspendate, folosite probabil ca poduri pentru uscarea
plantelor şi pãstrarea alimentelor. Unele puteau funcţiona şi ca dormitoare. Parii solizi din
pereţi aratã preocuparea pentru soliditatea construcţiei.
Patru locuinţe grupate grupate, reconstituire idealã. Douã din ele sunt case de locuit
cu mai multe încãperi, iar douã au rol gospodãresc, de bucãtãrie şi depozit. (dupã
Lazarovici, Draşoveanu, Maxim. 2001, coperta din spate).
Prezenţa celor două clădiri monumentale exact în centrul aşezării sunt o dovadă
că viaţa publică nu se mai desfăşura la nivelul clanurilor şi că se constituise un cult al
divinităţilor tutelare ale întregii aşezării. Membrii comunităţii resimţeau acum o altă formă
de solidaritate decât cea bazată pe legăturile de sânge. Locuinţele pledează şi ele pentru
o etapă evoluată în care apar familiile mici şi relaţiile de înrudire încep a fi înlocuite prin
cele de vecinătate. După cum am arătat deja, diferenţele de dimensiuni, uneori marcante
între locuinţe, atestă stratificarea socială, iar refacerea lor timp de generaţii pe acelaşi
amplasament dovedeşte că proprietatea în vatra satului începuse să se transmită
ereditar. În fine, elementele de fortificaţie, ca şi sfârşitul violent al aşezării, arată că între
diferitele comunităţi neolitice de atunci existau puternice tensiuni politice şi rivalităţi
militare.
Săpături: I. Miloja 1931, M. Moga 1945, 1962-63, Gh. Lazarovici şi colab. 1978-1996;
principala publicaţie: Gh. Lazarovici, Fl. Draşovean, Z. Maxim, Parţa, I,1. Sistemul
ecologic, istoricul cercetărilor şi arhitectura, Timişoara 2001.
Aşezarea de la Parţa din a doua jumătate a mileniului 5 este mai evoluată decât
cea de la Çatal Hüyük (cu un mileniu mai devreme), şi chiar decât cea contemporană de
la Dimini, care nu era decât o acropole fortificată. Şi totuşi atât în zona dunăreană cât şi în
cea balcanică comunităţile umane nu au atins nici dimensiunile demografice şi nici
locuirea nu a avut densitatea necesară continuării procesului început şi închegării unor
formaţiuni statale. În altă zonă periferică în raport cu podişul anatolian şi cu semiluna
fertilă vor fi întrunite condiţiile necesare unei atari evoluţii, şi anume în Mesopotamia. Aici
rodnicia pământului a permis creşterea comunităţilor şi eliberarea unei bune părţi dintre
locuitori de obligaţia obţinerii cotidiene a hranei, ceea ce este o condiţie esenţială pentru
depăşirea completă a stadiului comunei primitive (vezi Vol. II).
Ȋn zona Banatului aşezãrile au devenit mai mici, dar şi-au pãstrat caracterul
fortificat, dovadã a insecuritãţii tot mai accentuate. Reprezentativã pentru perioada
corespunzând fazei C a culturii Vinča-Turdaş şi Eneoliticului Timpuriu este aşezarea de
la Uivar, la cca. 35 km de Timişoara. Este vorba despre un tell, care a rezultat prin
suprapunerea a numeroase nivele de locuire, între circa 4.300 şi 4.000 a. Chr. (5.000 şi
4.700 a. Chr., date calibrate) şi care se întinde pe o suprafaţã de 3 ha, jumãtate cât
aşezarea de la Parţa. In schimb în jurul sãu se gãseşte un sistem defensiv circular,
alcãtuit din douã şiruri complete de şanţuri cu palisadã, dublate la exterior de mai multe
şanţuri suplimentare. Ȋn total sistemul acoperã o suprafaţã de 9 ha. Este evident cã
aşezarea a crescut treptat şi în mai multe rânduri s-a impus soluţia extinderii sistemului
de fortificaţie.