Philippe Aries – Istoria Vieții Private (Vol.

07)

- Odată cu Revoluția Franceză, începe să se pregătească terenul pentru distincția

dintre viața publică și viața privată. Totuși, în plină epocă revoluționară, „privat”
însemna de neconceput, dată fiind politizarea societății franceze din toiul revoluției.
Toate aceste lucruri atrăgeau publicitate și apăreau în periodicele vremii1.
o Revoluția aduce cu sine și o schimbare în plan vestimentar (dacă în vremea
Regelui Soare oamenii, adică nobilimea, erau de o opulență excesivă; acum,
patriotismul se declară prin adoptarea unor veșminte cât mai simple și mai
modeste cu putință2.
o Costumul constituțional la femei : (1790) – bonetă, haine de culori
tradițional-naționale, culoarea postavului albastru regal, cu pălărie de fetru
neagră, panglică și cocardă tricolorică
o Costumul constituțional la bărbați: sanchilotul purta: bonetă roșie, haină
carmagnole, pantaloni largi (sanchilot=republican)3.
-
- SCHIMBAREA DECORULUI COTIDIAN
- Paturi „revoluționare” sau „a la federație” – apar în rândul patrioților cu o situație
financiară foarte bună. Diverse obiecte de decor erau decorate cu embleme și
mărci revoluționare. Calendarele noi circulau în toate cercurile sociale4.
o Schimbarea cuvintelor: Odată cu Revoluția apar și schimbări în plan
interactiv. De exemplu, în 1793, un sanchilot întinde o petiție Convenției
prin care propune ca toți republicanii ă se tutuiască între ei, fără deosebiri
de gen – acest lucru conturează o dorință de fraternizare și mai mult decât
atât, accentuează ideea egalității propusă de Revoluție5.
o Disputa public-privat apare și în domeniul lingvistic: astfel, lb. franceză se
va stabili acum ca lb. oficială și în provincii precum Alsacia/Bretannia,
pentru o mai bună uniformizare. Totuși, pentru unii, de exemplu pentru
soldați, această „uniformizare” se mai diminua prin crearea unui limbaj
militar – ex: soldații de gardă erau „nemuritorii”, banii purtau numele de
„vesela de buzunar” etc6.

- Familia, granița dintre public și privat

o Spațiul familial a fost invadat. „Căsătoria era secularizată, iar ceremonia

trebuia să aibă loc în prezența unui înalt funcționar municipal pentru a fi
legală”. Practic, cineva din sfera publică trebuia să fie prezent în cadrul
ceremoniei pentru ca legătura maritală să fie legală7.

1
Philippe Aries, Georges Duby, Istoria Vieții Private, vol VII, Editura Meridiane, București, 1997, pp. 16-18
2
Ibidem, p.19
3
Ibidem
4
Ibidem, p.22
5
Ibidem, p.24
6
Ibidem.
7
Ibidem, p.27
 o Principiul lui Danton: „Copiii aparțin Republicii înainte de a aparține
părinților lor”.
- Apariția tribunalelor de familie (1790) încurajau rezolvarea problemelor de familie
în propriul sân, chiar și prin divorț, dacă era cazul8.
o Dreptul la divorț: Dreptul la divorț apare odată cu Revoluția Franceză. Prin
secularizare, starea civilă era controlată de stat în detrimentul Bisericii.
Motive pentru divorț: violența domestică, crima, maltratarea și injuriile,
pentru nepotrivire de fire și caracter, după o perioadă de 6 luni de
reconciliere. Totuși, odată cu venirea la putere a lui N. Bonaparte, drepturile
femeii scad, iar motivele pentru divorț au fost reduse la 3: condamnările,
maltratările și adulterul. Dacă femeia înșela, risca 2 ani de încarcerare. Dacă
bărbatul înșela, nu pățea nimic. Ca să divorțeze, căsătoria trebuia să fi durat
cel puțin 2 ani și cel mult 20 de ani9.
o Femeile, prizoniere ale sexului: Femeile au roluri limitate cu Revoluția
Franceză – cum ar fi, cel de mamă și soră; soarta lor și identitatea depind de
frații lor bărbați sau soții acestora. Odată cu teoriile Marchizului de Sade,
femeile devin jucării sexuale pentru bărbați. Secolul al XIX-lea a plasat
femeile în domeniul privatului, un lucru cu totul nou. Acum, femeile sunt
asociate cu căminul, cu familia, cu spațiul privat, la care bărbatul se întoarce.
Femeia=un element al sensibilului care trebuie protejat de pericolul
exterior10.

o Philippe Aries în subcapitolul (?) Cele două sfere: bărbatul public şi femeia
privată (casnică) urmărește ideea doctrinei evanghelismului, care plasează
bărbatul în planul vieții publice, în timp ce femeia își are locul în sfera
privată, în căminul familiei, fiindu-i încredințată creșterea copiilor și, în
general, orice treburi ce țin de domeniul casnicului11.
o În domeniul religios, femeile erau private de servicii (de exemplu, la
împărțirea unor cărți sfinte în cadrul comunității din care făceau parte),
bărbații fiind aceia care îi ajutau pe pastori (vorbim de Anglia la sfârșitul
secolului al XIX-lea). De asemenea, ele nu se bucurau nici de o prea mare
implicare în viața culturală a societății. Evanghelicii priveau femeile în chip
de modestie, ele nemaifiind asociate cu imaginea unor ființe grosolane sau
pline de păcat12.
- Totuși, femeile, în general, se ocupau și cu mici trebuințe ale casei, Philippe Aries
dând exemplul nevestelor de fermieri, care se ocupau de lăptărie, sau nevestele de
negustori, care se ocupau de magazinul pe care îl deținea familia respectivilor soți.
Cu toate acestea, bărbații bogați își permiteau să își lase soțiile în ipostaza de simple
casnice13.

8
Ibidem, p.28
9
Ibidem, p.29
10
Ibidem, p.39
11
Ibidem, p.50
12
Ibidem, p.51
13
Ibidem, pp.51-52
 - Și copiii își ajutau familia: Aries dă exemplul familiei Elisabethei Cadbury, în care
fiicele acesteia își ajutau mama la diverse treburi (fie în grădină, fie în bucătărie, fie
în casă), iar băieții păseau pe urmele tatălui lor, în scop de ucenicie14.
o Identitatea legală a femeii în acea perioadă (cu precădere, în Anglia
modernă), nu exista, întrucât pentru statutul femeii din punct de vedere legal
era responsabil soțul ei. Ele nu puteau încheia contracte și nici nu puteau să
se implice în afaceri. Totuși, există unele cazuri în care femeia își construia
o identitate legală sau se implica în astfel de trebui, și acelea erau prilejuite
de moartea soților lor15.
o Francis Place (n.1777) considera că femeia, de pildă, trebuie să își ajute
soțul în toate domeniile, oricând acesta are nevoie( F. Place: „Nimic, gândea
el, nu duce mai sigur la degradarea relaţiilor dintre soţi şi a opiniei pe care
o au unul despre celălalt şi despre ei înşişi din toate punctele de vedere, dar
mai ales despre femeie, decât obligaţia de a mânca şi a bea, a găti, a spăla,
a cârpi şi a îndeplini toate treburile gospodăriei în aceeaşi cameră în care
soţul munceşte şi în care se doarme".) 16.

Mesele de peste zi
o Cei din provincie „dinează” la prânz, în timp ce seara se „supează”. Supeul
apare în Paris, fiind o masă rece care se ia după serate sau baluri. În secolul
al XIX-lea: micul dejun se ia după trezirea de imineață („dejunul cu ceașcă
/ primul dejun) – ceașcă cu cafea / lapte, ceai / ciocolată + franzelă / baghetă.
Al doilea dejun constă în „dejunul cu furculița” (între orele 10:00 am – 12:00
pm) = aperitive, carne rece, „entremet-uri”, adică dulcețuti servite între
brânzeturi cu fructe.
o Dineul: din Jurnalul lui Stendhal (1805) observăm că se servea la ora 17:00.
La sfârșitul secolului XIX, ora dineului se schimbă în 19:30. Eticheta
menționează ca invitații să sosească cu 5-15 minute mai devreme (15 minute
erau dedicate întârziaților)17.
o Masa însemna reuniunea familiei într-un cadru intim. Micul dejun era
dedicat cu strictețe familiei, rar fiind primiți străini (această chestiune poartă
numele și de dejun fără față de masă). Totuși, acest obicei se va pierde,
întrucât bărbații devin, treptat, prea ocupați cu afacerile, astfel încât nu se
mai întorc în familie pentru prânz. Dineul de duminică devine un obicei
familal18.
o Ziua: 1830-1914: doamnele cu un rang superior au un „jour fixe”, pentru
primirea invitaților, prin cărți de vizită.
- Stăpâna casei se afla în dreapta șemineului. Se ridică doar dacă primește bătrâni,
femei și preoți. În caz contrar, ea rămâne așezată. Pe mese erau prăjituri, aperitive
și ceai, servite de fetele din casă19.

14
Ibidem, p.53-54
15
Ibidem, p.54
16
Ibidem, p.62
17
Ibidem, pp.177-178
18
Ibidem, p.179
19
Ibidem, p.180
 o Dacă o persoană intră sau iese dintr-o încăpere în timp ce alții poartă o
discuție, ea nu trebuie să o întrerupă, și să se încline politico și să iasă sau să
intre. În timp ce se conversează, femeile trebuie să își ocupe mâinile, de
exemplu, să brodeze. Mai târziu, acest obicei dispare, întrucât femeii nu îi
mai e permis să lucreze în zilele libere. Odată cu „Belle Epoque”, „jour fixe”
devine flexibilă în funcție de preferințele femeii20.
o Seratele: Codurile secolului XIX spun că o doamnă din înalta societate
poate asista singură la un spectacol numai dacă ocupă un loc în lojă (se
făceau abonamente anuale pentru lojă, mai ieftine pentru femei decât pentru
bărbați). Doamna are voie să părăseacă loja doar pentru a se plimba prin
culise, putând să-și aducă și prietenii. Înainte de electricitatea, seratele aveau
loc în penumbră. Cei înstăriți își permiteau iluminate cu ceară21.
o La catolici: seara în familie începea cu o rugăciune la comun. Și servitorii
aveau un moment de scurtă comuniune cu stăpânii – aceasta este o tradiție
aristocratică. Serile în familie se petreceau prin joc de zaruri sau jocuri de
cărți. Se practica și lectura cu voce tare de către părinți pentru copii. Colțul
de sobă era un loc plin de intimitate22.
- La serate, în saloane: în secolul XIX, femeile brodau sau desenau, iar bărbații
jucau biliard. La ora 02:00 am se servea supeul. Obiceiurile acestea mondene se
sfârșesc odată cu căderea regimului Bonaparte. Totuși, apar acele „raouts”, adică
reuniuni mai diverse cu mulți oameni neinvitați23.
o Se practicau muzica și teatrul amatoricesc, ca între prieteni. Teatrul, de
exemplu, era interesant: fiecare participant era, circular, spectator și autor =
prin mimă24.
o În 1830 apare „moda tablourilor”, adică era adus un cadru într-un salon
acoperit cu cu pânză; în spatele ei se afla un grup cu mai multe persoane ce
purtau costume ale eroilor pe care urmau să îi reprezinte. Se jucau comedii
de societate, scenete (jucate de familie sau de grupuri de prieteni), comedie
în mai multe acte pe care o învățau mai mulți amatori pentru a o juca într-un
salon25.
o Se dansa mult (și amatoricește). Contradansnul era la modă în Franța celui
de-al doilea Imperiu; valsul nu era bine văzut. La Curte, de exemplu, era
interzis chiar și în 1820. Nici tangoul nu se afla într-o situație mai bună. La
seratele mai mari, venea o orchestră de profesioniști pe a cărei muzică
dansau invitații. Ulterior, erau și femei cântărețe care mai veneau la
domiciliu și susțineau recitaluri26.
-

20
Ibidem, pp.180-181
21
Ibidem, p.183
22
Ibidem, p.184
23
Ibidem, pp.185-186
24
Ibidem, pp.186-187
25
Ibidem, p.187
26
Ibidem, p.188