Familia germană

Popoarele germanice erau de origine indo-europeană şi trăiau într-un spaţiu cuprins

între: Rin (Germania) şi Vistula (Polonia), şi de la Marea Nordului şi Marea Baltică până la
Dunăre şi dincolo de Alpi.
Strămoşii popoarelor germanice s-au desprins aproximativ pe la mijlocul mileniului I î.
Hr. dintr-o masă de neamuri din care mai făceau parte slavi, celţi sau finezi. Numele de germani
era de fapt al unui singur grup de populaţii. Deşi erau conştienţi de omogenitatea lor în ceea ce
priveşte limba, obiceiurile şi credinţele religioase, denumirea de germani nu a fost adoptată de
germanii înşişi ca o denumire generică. Popoarele germanice cuprindeau goţii, vandalii,
longobarzii, francii şi normanzii. Se îndeletniceau cu creşterea animalelor, în special cornute
mari şi porci. Practicau o agricultură în care sporirea producţiei se baza pe mărirea suprafeţelor
cultivate fapt ce determina găsirea continuă de noi suprafeţe cultivabile. De aceea se presupune
că acest tip de agricultură a fost unul dintre factorii care a dus la punerea în mişcare a unor
populaţii întregi care în momentul declanşării marilor migraţii au intrat în Imperiul roman cerând
nu atât bani şi produse, cât pământuri de cultivat.
Germanii nu aveau sisteme de scriere în afară de rudimentarele „rune”, iar ceea ce s-a
păstrat din scrierile lor sunt coduri de legi formale. Descopeririele arheologice ne oferă
informaţii despre locuinţe şi aşezări omeneşti, dar nu şi despre relaţiile de rudenie (căsătorie,
familie). Aceste informaţii le-am primit de la Caesar şi istoricul roman Tacitus  (54-120) dar
aceştia puteau fi părtinitori în afirmaţiile lor pentru a putea face afirmaţii politice asupra vieţii
politice romane.
Tacitus descrie Germania ca fiind: “ O ţară urâtă, cu firea cerului aspră, pustie şi tristă
la vedere(…), ori numai pădure plină de groază, ori numai baltă urâtă (…) pe ioci pe colo se mai
schimbă (…) în grâne rodnică, pomilor neprielnică, îmbelşugată în vite (…), aceasta-i singura lor
şi cea mai mare avuţie.”1 Caesar descrie regimul proprietăţii funciare al germanilor specificând
faptul că terenul nu era deţinut în proprietate de nimeni fiind în proprietate comună. Terenurile
era desţelenite în comun de toţi membrii satului sau a grupului de familii cu pluguri pe roţi,
prevăzute cu brăzdar şi coarne trase de boi. Utilizau şi coasa, grapa şi secera. În fiecare an
pământul era împărţit spre folosinţă ginţilor şi grupurilor de oameni înrudiţi, care trăiesc în

1 Drimba, O. , “Istoria culturii şi civilizaţiei”, Editura Saeculum I.O., Editura Vestala, Bucureşti,2001, p119.
comun de către magistraţi, în funcţie de cât consideră aceştia că le este necesar. Cultivau orz,,
grâu şi mai târziu secară, ovăz, mei, in şi cânepă. Deşi creşteau animale: vaci, porci,oi, cai şi
capre nu practicau transfumanţa, iarna animalele fiind adăpostite sub acelaşi acoperământ cu
oamenii.
Deşi cunoşteau fierul era puţin folosit. Metalele erau considerate material de lux. De
aceea bărbaţii realizau marea majoritate a obiectelor necesare din lemn. Femeile se ocupau cu
ţesutul, torsul şi confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Un alt meşteşug
casnic de care se ocupau femeile era olăritul. Cu timpul aceste meşteguri casnice au dus la
separarea atelierelor meşteşugăreşti. Normanzii din perioada migraţiilor erau cei mai buni
constructori de corăbii.
Încă din mileniul I î.e.n. trei drumuri comerciale stăbăteau Germania. Vechii germani
nu au bătut monedă proprie, de aceea schimburile comerciale se realizau sub formă de troc. Ca
mărfuri de schimb se căutau cremenea, metalele (arama, cositor, argint, aur) şi ambra. În
perioada migraţiilor erau foarte căutate produsele manufacturiere ale vizigoţilor. Normanzii şi
vikingii făceau comerţ cu aramă, cositor, aur, argint, vase de ceramică, stofe, obiecte din sticlă,
bijuterii, blănuri, transportate pe fluvii şi mări pe corăbiile lor perfecţionate. Normanzii făceau
comerţ şi pe uscat, vara cu care şi căruţe, iarna cu sănii. Aceştia construiau poduri şi drumuri cu
foarte mare grijă.
Vechile familii germane se caracterizau prin structuri de rudenie agnatice. “Cele mai
vechi dovezi în acest sens dovedesc că moştenirea era în mod cert agnatică, fiind transmisă în
primul rând la copii şi abia după aceea la fraţi şi unchi” 2. Celula vieţii sociale o constituia familia
patriarhală, compusă din părinţi şi fiii necăsătoriţi. După căsătoria acestora, familia includea şi
servitorii sau sclavii familiei. Prin adăugarea la familie a rudelor de sânge lua naştere ginta
(stirpea, neamul – Sippe). Aşa cum specifică Jack Goody “Sippe nu era un grup unilinear, fiind
recunoscute şi legăturile materne iar organizarea rudeniei era bazată pe neamuri” 3. Membrii unei
ginte aveau îndatoriri precise, printre care să ajute membrii nevoiaşi, să apere un membru atacat,
să participle la celebrarea căsătoriilor din cadrul gintei, să lupte împreună în război în unitatea lor
separată. Mai multe ginţi se puteau constitui, pe baza unităţii teritoriale într-un trib. Două sau
mai multe triburi puteau constitui o confederaţie. Într-un neam sunt unite cu
legături  destul de lejere grupurile care formează un ţinut ( gau), grupuri care se
22 Goody, J., „Familia europeană. O încercare de antropologie istorică”, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p 62.
3 Drimba, O. , “Istoria culturii şi civilizaţiei”, Editura Saeculum I.O., Editura Vestala, Bucureşti,2001, p 130.
adună într-un loc sacru, aproape de un arbore sau de un munte, pentru a discuta
despre alegerea unui şef, a porni un război sau a judeca neînţelegerile dintre triburi.
Iniţial, poporul germanilor era constituit în mare majoritate din oameni liberi. Aceştia se
bucurau de toate drepturile ca de exemplu puteau să poarte arme şi să participe la adunarea
generală a oamenilor liberi (thing). Între oamenii liberi nu exista nici o barieră de clasă şi şi nici
o interdicţie. Astfel nu era interzisă căsătoria fiului unui ţăran cu fiica unui rege. Ulterior a avut
loc o stratificare socială în urma căreia s-a format clasa nobililor. Aceştia proveneau dintre
membrii comunităţii care se remarcaseră prin fapte de vitejie şi drept răsplată au primit funcţii de
răspndere, de prestigiu. A doua clasă era cea a liberţilor. Aceştia erau în majoritate membrii
triburilor învinse şi supuse. Ultima clasă era cea a sclavilor. Aceasta nu era foarte numeroasă.
Stăpânul avea drept de viaţă şi de moarte asupra sclavului, dar de obicei acesta primea o bucată
de pământ pe care să o lucreze şi din ce câştiga îşi putea răscumpăra libertatea. Tacitus scria
despre situaţia sclavilor: „ Dealtminteri, de sclavi nu se slujesc ca noi, să le rânduiască treburile
în cuprinsul gospodăriei: fiecare sclav îşi chiverniseşte casa şi căminul. Stăpânul îl îndatorează
să-i dea zeciuiala, ca un şerb: grâne, vite şi postav şi aceasta-i toată supunerea sclavilor.”4
Familia antică germanică aminteşte prin structură de grupul familial din
vechea Romă. Tatăl avea puterea absolută, pe care o împarte cu singura sa soţie,
păzitoarea purităţii şi tradiţiei familiale. Tacitus scria:”la dânşii căsniciile sunt
foarte aspre şi în nici o altă privinţă n-ai putea să lauzi mai mult năravurile lor. Căci
aproape numai ei dintre barbari se mulţumesc cu o femeie” 5 . În mod simbolic
mireasa era răpită pentru a marca eliberarea de legura cu familia ei şi intrarea în
noua familia a soţului. Căsătoria presupunea un contract matrimonial. Tănărul plătea
“preţul de cumpărare” al miresei în daruri din partea lui şi a familiei lui. De obicei
aceste daruri erau o pereche de boi, un cal cu hamuri şi arme: scut, suliţă, spadă. Şi
mireasa dădea ca dar de nuntă soţului un rând de arme. Bunurile soţilor erau
administrate împreună, dar ca proprietăţi distinct, astfel încât în caz de desfacere a
căsătoriei bunurile reveneau familiilor celor doi soţi. Femeia răspundea de toate
treburile gospodăriei inclusiv ţesutul, torsul, confecţionarea îmbrăcămintei şi
încălţămintei, olăritul. Cunoşteau secretele plantelor medicinale şi se îngrijeau de
sănătatea membrilor familiei. Femeile germane erau prezente şi pe câmpul de luptă,
4 idem, p 132
5 idem, p 158
dar niciodată în viaţa politică a tribului. Erau ascultate şi li se cerea sfatul,
considerându-se că au ceva sfânt şi profetic, ca fiind dotate în mod deosebit cu darul
prezicerii viitorului. Popoarele germanice aveau ritualuri la naşterea copilului,
căsătorie, sacrificii sau prezicerii viitorului. În cadrul familiei funcţiile sacerdotale
erau îndeplinite de capul familiei. Căsătoria era realizată prin unirea mâinilor. La
naşterea copilului acesta era luat de către tată şi ridicat deasupra capului semn că îl
recunoştea ca fiu al său, îl stropea cu apă şi îi dădea un nume. Deoarece legăturile de
familie şi simţul onoarei erau foarte puternice, numele era al unui membru de familie
decedat, astfel încât să se facă legătura simbolică între trecut şi viitor. Educaţia
copiilor era foarte sobră, fiind obişnuiţi de mici cu viaţa anevoioasă. Băieţii erau
consideraţi adulţi de la 15 ani şi primeau în cadrul unei ceremonii suliţa şi scutul.
Caesar observă că tinerii care-şi păstrau castitatea mai multă vreme erau mai
puternici, cu nervii mai tari şi primeau mai multă stimă din partea celorlalţi.
Familia antică germană aveau ca alimentaţie obişnuită terciul din făină de
grâu, orz sau secară şi lipia coaptă pe pietre încinse în vatră. Fiind crescători de
animale consumau carne de porc, oaie, păsări de curte, ouă. Preparau lapte bătut,
brânză şi unt. Zarzavaturile şi fructele erau utilizate rar. Mierea de albine era foarte
preţuită. Vănau, pescuiau şi păstrau alimentele pentru iarnă sărate sau afumate.
Pregăteau în casă bere şi hidromel, dar erau băute doar la ocazii deosebite, la
sărbători, după sacrificii, din coarne de bou care treceau după un ritual de la un
comesean la altul. Locuinţa tipică a vechilor germane era sub forma unei colibe
ovale cu lărgimea de 2-3 m, făcută din pari înfipţi în pământ şi acoperită cu trestie
sau stuf. Abia la sfârşitul sec. I e.n. casele germanilor vor fi făcute din lemn
nefasonat, tencuită cu lut. Dacă iniţial casa era format dintr-o singură încăpere care
avea vatra în centru şi cuptorul într-un colţ, ulterior cuptorul a fost trecut într-o a
doua încăpere. Ca mobilier germanii utilizau bănci de dormit şi şezut, o masă
demontabilă în mijlocul încăperii şi un scaun pentru persoanele importante care
intrau în casă. Pentru a avea o suprafaţă de teren proprie, iniţial casele germanilor
erau risipite la distanţe mari unele de altele. Începând cu secolele II-III germanii îşi
stabileau casele apropiate în formă de sate, circular în jurul unei pieţe sau de-a
lungul unui drum.
 Perioada migraţiilor a adus modificări notabile în organizarea socială şi
politică a popoarelor germanice. Una dintre cele mai importante schimbări este
scăderea controlului popular asupra treburilor societăţii. Întreaga putere şi toate
drepturile se concentrează în mâna regelui şi a celor aflaţi în slujba sa. Se formează
astfel o clasă social privilegiată, format din proprietari de pământuri, vite şi alte
bogăţii.
În perioada migraţiilor femeia vikingă era tratată la egalitate cu bărbatul.
Avea dreptul să posede pământuri proprii; putea să poarte arme iar la brâu avea un
set de chei ca semn că este stăpâna casei. Copiii erau consideraţi adulţi la vârsta de
12 ani şi puteau participa la lupte alături de părinţii lor. Bărbaţii puteau dispune în
voie de sclavele lor astfel că copiii bastarzi erau ceva obişnuit. Şi aceştia aveau
drept de moştenire, chiar dacă mai mic. În cazul în care erau adoptaţi, aveau aceleaşi
drepturi cu copiii legali.
Viaţa familiei germane, în aceste vremuri, din punct de vedere juridic era
guvernată de o serie de legi adunate în coduri.
Dreptul succesoral iniţial revenea fiului mai mare. Odată cu apariţia
comunităţilor familiale autonome, moştenirea se împărţea în mod egal fiilor,
deoarece femeile nu aveau drept de moştenire. Sub influenţa dreptului roman în
secolele IV-V a fost introdus testamentul. La vandali adulterul bărbatului nu era
sancţionat. Femeia adulteră era expusă nudă în public şi în unele cazuri era decăzută
din situaţia juridică de persoană liberă şi obligată să se căsătorească cu un colon
sărac. Codul lui Euric este prima lege scrisă a germanilor şi a fost redactat de către
vizigoţi între anii 470-480. Legea salică, redactată de Clovis între anii 486-496,
cuprinde 72 de articole. Printre aceste norme figurează şi cea potrivit căreia femeia
este exclusă de la dreptul de a moşteni pământul. Edictul lui Theoderic cuprinde 154
de capitole, o parte dintre ele vizând şi dreptul familiei. Acesta prevede ca 6 :
“Părinţii care împinşi de foame îşi vând proprii lor copii ca să aibă cu ce se
hrăni, să nu fie lipsiţi de condiţia lor de oameni liberi.” (94)
“Creditorul care accept cu titlu de gaj copii ai unor oameniliberi, să fie trimis
în surghiun”(95)

6 Drimba, O. , “Istoria culturii şi civilizaţiei”, Editura Saeculum I.O., Editura Vestala, Bucureşti,2001, p 146.
 “Bărbaţii adulteri şi femeile adultere a căror vinovăţie este dovedită la
judecată, să fie pedepsiţi cu moartea; iar cel care a fost unealta acelui delict, sau cel
care a avut cunoştinţă despre adulter să fie pedepsit în acelaşi fel.”(38)
“Cine dă adăpost pentru a comite adulterul, precum şi cel care convinge
femeia să săvârşească acest delict, să fie pedepsit cu moartea.”(39)
Sistemele de înrudire bilateral erau larg răspândite în vechea Europă
germanică. Exista tendinţa ca fraţii şi surorile să se căsătorească în acelaşi cerc,
legăturile fiind importante de ambele părţi, atât prin bărbaţi cât şi prin femei.
Istoricii dreptului german susţin că pentru acea perioadă specific poparelor
germanice era familia extinsă, în sensul gospodăriilor mari care care să cuprindă mai
multe generaţii.
Începând cu anul 395 popoarele germanice încep invazia asupra popoarelor
imperiului roman unde vor forma propriile state organizate din punct de vedere
politic şi administrative pe baza modelelor germane. În acelaşi timp are loc un
proces de influenţare reciprocă, poparele germane creştinându-se şi conturând un
sistem social social nou după modelul civilizaţiei greco – romane. Se conturează
sisteme noi sociale separându-se Germania în regatul franc, Spania în regatul vizigot, Italia in
imperiul herul. Germanii aduc o serie de elemente originale care vor fi incluse civilizatiei
occidentale. Acestea se referă mai ales la relaţiile şi ierarhiile sociale.
Astfel raporturile între indivizi sunt reglementate de o etică de tip cavaleresc sau raporturi de
legătură personală şi clientelare ( vasali - seniori ).
Între anii 476-800 populaţiile germanice îşi însuşesc principalele modele culturale de
tradiţie romană târzie şi creştina: conceptul de imperiu, creştinismul de esenţă catolică, conceptul
urban, conceptul de cultură şi mai ales cel de cultura scrisă. Tradiţiile orale germanice încep să
fie consemnate în scris.  
În epoca medievală, femeia nu juca un rol important în cadrul societăţii, fiind în general
supusă întreţinerii casei. Femeile care făceau parte din categoria ţăranilor dependenţi, erau
nevoite pe lângă aceste îndeletniciri să se îngrijească de curăţenie şi să gătească pentru senior. În
ciuda acestui fapt, femeile din acele timpuri aveau voie să participe şi să lupte în război şi să
vâneze. Unele femei erau considerate vrăjitoare şi erau condamnate la spânzurătoare sau la
arderea pe rug. În Germania avem de-a face în secolele X-XIV cu o varietate de drept datorită, în
primul rând, fărămiţării teritoriale. In secolul al XII-lea apar primele culegeri de drept: Oglinda
Saxonă (cuprinde norme de drept feudal sancţionând sistemul ierarhiei), Oglinda Suaba (se
manifesta net in favoarea suprematiei papalitatii). În dreptul german, spre deosebire de dreptul
roman, simplul deţinator al bunului era socotit proprietar al acestuia. Proprietar era considerat şi
creditorul gajist. În dreptul familial, normele erau de inspiraţie canonică, femeia aflându-se sub
tutela bărbatului iar bunurile erau administrate de soţ.
Proprietatea asupra pământului a influenţat în feudalism viaţa familiei, deoarece
economia domestică se baza pe accesul la pământ. Se folosea ca modalitate de moştenire
unigenitura încurjându-se primogeniture.
Creştinismul a început să-şi exercitre influenţa pe la mijlocul secolului al VIII –lea.
Atunci au fost introduse interdicţii drastice stabilite de biserică împotriva căsătoriei între rude de
sânge la mai puţin de şapte spiţe şi la rude prin alianţă şi prin botez. Aceste căsătorii erau
considerate incest. Nesupunerea faţă de aceste reguli ducea la interzicerea căsătoriei şi
confiscarea proprietăţii. Ca metodă suplimentară de control, Carol cel Mare a hotărât că toate
căsătoriile trebuie să se facă în public. Impunerea acestori reguli societăţii germane s-a făcut cu
greutate dar până la sfârşitul secolului al VI-lea Biserica a reuşit să – şi impună regulile privind
incestul şi poligamia. Până în cea de-a doua jumătate a sec al VII – lea divorţul era foarte
răspândit. Carolingienii au introdus atât în legea canonică cât şi în cea secular pricipiul conform
căruia “ căsătoriile erau legături pe viaţă”7. Pentru a întări aceste legi în anul 829 au fost
introduce patru concilii care au interzis repudierea şi au introdus binecuvântarea preotului la
căsătoriue ca o garanţie a dreptului copilului la moştenire.
Mijlocul sec al XII – lea a adus introducerea în definirea noţiunii de căsătorie a
termenului de consumare, şi renunţarea la consimţământul parental la căsătoria femeilor.
Societatea era stratificată social, modelele de familie şi de căsătorie fiind diferenţiate în funcţie
de statutul ierarhic. Membrii elitei erau obligaţi să se căsătorească devreme şi doar cu membri ai
propriei clase. Oamenii din popor se căsătoreau cu cu personae cu statut asemănător, dar erau
mai puţin constrânşi în alegerea lor, deşi interesul pentru proprietate se manifesta şi în rândul lor.
Aceasta deoarece doar unul dintre copii prelua gospodăria, ceilalţi trebuind să se căsătorească cu
soţii cu avere sau să-şi caute loc de muncă la oraş. Femeile aveau dreptul la o parte din averea
părinţilor. La căsătorie fiica primea zestre din partea tatălui o parte din avere inclusive pământ.

7 Goody , J., „Familia europeană. O încercare de antropologie istorică”, Editura Polirom, Iaşi 2003, p 68
Zestrea se discuta în cadrul negocierilor între tată şi viitorul soţ. În diminiaţa de după
consumarea căsătoriei, soţul era obligat să declare ce îi oferă soţiei în schimbul
consimţământului şi ce îi oferă în cazul în care aceasta îi va supravieţui. Zestrea se adăuga la
averea soţului, dar acesta nu avea dreptul să o înstrăineze fără consimţământul soţiei.
Introducerea monogamiei a schimbat structura familiei, excluzându-se concubinele şi copiii
nelegitimi. Aceste modificări au dus la apariţia “căsătoriilor de probă” în care femeia are statut
de concubină temporară.
Căsătoriile aveau loc la vârste fragede, fetele la paisprezece ani erau considerate adulte
din punct de vedere juridic. Copiii erau încredinţaţi doicilor pentru a-i creşte, ulterior fiind daţi
în grija unor străini pentru a fi educaţi. Educaţia copiilor începea la vârsta de 7 ani. Atunci
băieţii erau trimişi la curtea unui senior sau la o mânăstire pentru a fi educaţi corespunzător.
În Germania medievală gospodăriile se bazau în mare parte pe familia nucleară. “De-a
lungul secolelor al XVIII - lea şi al XIX - lea media era de 1,4 familii pentru o gospodărie” 8.
Deşi s-a considerat că familia extinsă, a dominant s-a dovedit totuşi că a fost mai degrabă un
model ideal puternic valorizat. Majoritate familiilor din societăţile preindustriale au fost grupuri
independente, nucleare. Deşi tipul de familie extins nu a fost cel mai răspindit, acesta poate fi
considerat caracteristic pentru sociatăţile preindustriale prin atributele asociate: “rolul
fundamental în sociatate, funcţiile de bază pe care le îndeplineşte, distribuţia inegală a rolurilor şi
statusurilor, relaţiile strict reglementate dintre membri, autarhia şi izolarea de socieate” 9.
Generaţia vârstnică se retrăgea la casa de bătrâni (alterteil)
şi aşteptau sprijin permanenet de la rude, deşi aveau vatră separată şi renunţau la administrarea
fermei. Gospodăriile germanice erau în general formate din rude apropiate care utilzau o singură
bucătărie, chiar dacă nu trebuiau să mănânce împreună şi se gospodăreau separate de restul
familiei. Acestea utilizau uneltele împreună şi se ajutau reciproc la muncă.
Familia tradiţională germană reprezenta o instituţie conservatoare, în care valorile erau
puternic influenţate de valorile religioase. Aceasta se baza pe păstrarea tradiţiilor, obiceiurilor şi
pe exercitarea unor reguli rigide pentru păstrarea unităţii. Din punct de vedere economic, familia
tradiţională era o unitate de producţie care asigura toate cele necesare traiului. Familia
tradiţională asigura totalitatea nevoilor unui individ, de la funcţia de reproducere la educaţia
copiilor, îngrijirea bătrânilor şi transmiterea tradiţiilor şi obiceiurilor. Rolurile în familia
8 Goody , J., „Familia europeană. O încercare de antropologie istorică”, Editura Polirom, Iaşi 2003, p 76.
9 Popescu, Raluca, “Introducere în sociologia familei”, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p 28.
tradiţională germană erau distribuite conform ierarhiei, conformismului şi puterii. Părinţii erau
superiori copiilor, vârstnicii superiori tinerilor, bărbaţii superiori femeilor, fraţii mai mari
superiori celor mici. Bărbaţii deţineau poziţia privilegiată.
Deoarece doar unul dintre fraţi rămânea să administreze ferma, ceilalţi erau obligaţi să
plece să pentru a strânge banii necesari ridicării propriei gospodării. Astfel căsătoriile se făceau
târziu, bărbaţii la peste 26 ani şi femeile peste 23 ani.
Modernizarea instituţiei familiale este un proces de adaptarea la schimbările produse de
revoluţia industrială şi de revoluţiile politice. Armonia şi cursul liniştit al vieţii de familie în
comunităţile tradiţionale au fost tulburate de schimbările aduse dezvoltarea urbană şi
industrializare. Modernizarea aduce schimbări atât la nivelul societăţii cât şi la nivelul familiei
prin reorientarea stilului de viaţă. Familia tradiţională dispare odată cu apariţia întreprinderii
capitaliste. Aceasta aduce posibilitatea posibilitatea activităţii economice în afara familiei şi
astfel se elimină dependenţa de unitatea de producţie familial, iar autoritatea parentală nu-şi mai
are rostul. Odată cu industrializarea valoarea economică a pământului scade fiind înlocuit cu
banul. Încep să se contureze diferenţierile sociale care conduc la apariţia aspiraţiilor individuale.
Educaţia nu se mai face predominant în familie, locul acesteia fiind preluat de şcoli. Apar şi alte
instituţii care preiau din funcţiile tradiţionale ale familiei. Statul tinde să înlocuiască rolul
familiei în privinţa protecţiei individului. Familia nucleară devine modelul ideal deoarece
corespundea cerinţelor contextului social. Ea reprezintă “unitatea minimal panumană a
organizării sociale.”10
  Separarea vieţii profesionale de mediul familial a întreţinut diviziunea sexual a
muncii şi inegalitatea între membrii familiei, bărbatul continuând să deţină o poziţie privilegiată.
Insituţia familiei suferă modificări datorate modernizării printre acestea numărându-se
scăderea autorităţii patriarhale, creşterea rolului individului în alegerea momentului căsătoriei şi
a alegerii partenerului. Familia dă dovadă de multă mobilitate spaţială. Se diminuează rolul
economic al familiei, de bază rămănând funcţia de consum. Intrarea femeii pe piaţa muncii
implică modificări ale raporturilor dintre cei soţi, apărând tendinţa de egalizare a rolurilor
domestic. Familia modern se caracterizează se caracterizează prin flexibilizarea structurii de
autoritate şi putere11. Dacă familia tradiţională era o unitate închisă, activităţile desfăşurându-se
în cadrul familiei, societatea industrializată face ca individual prin specificul activităţii să
10 Iluţ, P., Sociopsihologia şi antropologia familiei”, Editura Polirom, Bucureşti, 2005, p 72.
11 Vlăsceanu, L., Familia şi relaţile de gen”, Editura Polirom Iaşi, 2007, p 186.
participle la viaţa publică. Acest fapt a determinat punerea accentului pe dezvoltare personal, pe
nevoia de independenţă şi pe libera alegere a partenerului. Familia modernă de deosebeşte de
familia tradiţională în primul rând prin primordialitatea obligaţiilor şi afecţiunii. Căsătoria este
considerată o condiţie a împlinirii personale, a iubirii.
Între anii 1950 – 1970 disciplinele care studiau familia (psihiatria, medicina, sociologia,
dreptul) considerau că bărbatul ar trebui să asigure necesarul material al familiei iar femeia ar
trebui să se ocupe de treburile casnice şi îngrijirea copiilor. Familia astfel definită era
raţionalizată drept “naturală” (biologic universal) şi necesară. Ulterior, specialiştii au revenit
asupra acestei concepţii acceptând că familia prin multitudinea de forme şi schimbări produse la
nivelul ei nu mai poate fi încadrată într-o singură definiţie şi au acceptat termini precum stiluri
de viaţă alternative, diversitate familial, pluralism.
“Restructurarea familiei s-a produs ca urmare a angajării femeilor în activităţi
extrafamiliale, a dorinţei lor de promovare, a mobilităţii teritoriale sub forma migraţiilor
temporare, care au dus la extinderea ariei de alegere a partenerului şi creşterii gradului de
şcolarizare, a instruirii femeii, ceea ce a dus la schimbarea atitudinii faţă de căsătorie, vărsta la
căsătorie şi distribuţia rolurilor”12. . Acestor mecanisme cauzale ale restructurării familei se pot
adăuga şi altele cum ar fi creşterea general a nivelului de trai, şi independenţa economică a
tinerilor care a favorizat comportamentele familial alternative şi autonome.
Familia postmodernă nu mai este considerată o instituţie fundamentală pentru
supravieţuirea individului şi reproducerea societăţii. Femeile au continuat să se afirme pe piaţa
muncii şi să militeze pentru egalitatea între sexe.
Profilul familiei germane postmoderne seamănă cu profilul majorităţii statelor Uniunii
Europene. Nupţialitatea este în scădere continuă în toate ţările Uniunii fiind de numai 4,88
căsătorii la o mie de locuitori. În contextul amânării căsătoriei şi răspândirii uniunii consensuale
s-a ajuns la femei la vărsta primei căsătorii la 28,2 ani pentru femei şi 31.8 ani la bărbaţi.
Divorţialitatea a rămas constant în majoritatea ţărilor UE, ca urmare a amânării
căsătoriei. Media la nivelul ţărilor UE este de două divorţuri la o mie de locuitori, respective un
divorţ la patru căsătorii. Cele mai puţine divorţuri se înregistrează în ţările catolice şi
conservatoire Italia, Spania, Grecia, Germania şi cele mai multe în Ţările Baltice şi ţările Europei
Centrale.

12 Voinea, Maria, “Familia contemporană. Mică enciclopedie”, Editura Focus, Bucureşti 2005, p 103.
 Fertilitatea la nivelul ţărilor UE este de 1,52 copii per femeie. Vârsta medie la naştere
este la nivel UE de 30,17 ani. În Germania vârsta la prima naştere este de 28,5 ani. În Germania
la nivelul anului 2002 gospodăriile familial cu un nucleu familial reprezentau 61,3% din totalul
gospodăriilor, iar cele cu două sau mai multe nuclee erau 1,9% . Persoanele singure reprezintă
35,8% din totalul gospodăriilor nonfamiliale, în timp ce alte aranjamente familial reprezintă 1%.
Modelul familial cel mai răspândit este cel al cuplurilor cu copii, respective 39,5 % din
totalul gospodăriilor familial, în timp ce persoanele singure cu copii reprezintă 9,3% . 39,2 % din
total sunt cupluri căsătorite fără copii13..

13 Popescu, Raluca, “Introducere în sociologia familei”, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p 49