Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice

Departamentul de Sociologie și Asistență Socială

HANDICAPUL ȘI INVALIDITATEA
INTRODUCERE

Problematica persoanelor cu nevoi speciale, cu dizabilităţi sau într-un termen ”clasic”

cu handicap este din ce în ce mai complexă şi mai preocupantă în toate ţările şi în ansamblul
instituţiilor naţionale şi internaţionale. De regulă, organismele abilitate a se ocupa de acest
domeniu şi de elaborarea a ceea ce numim în sinteză, politici sociale, adică forme de
intervenţie, de acţiune şi protecţie a diferitelor segmente sociale vulnerabile, dependente,
marginalizate sau, chiar, stigmatizate în mod ilegitim, imoral, contrar normelor sociale şi
tradiţiilor creştine, fireşti, ale comunităţilor umane. Dezvoltarea societăţii umane şi, în
special, promovarea unui set de valori la nivelul civilizaţiei actuale au impus elaborarea unor
politici sociale în măsură să asigure o protecţie reală şi specifică tuturor persoanelor cu
dizabilităţi.
Perspectiva ştiinţifică a încercat să modifice mentalitatea privind percepţia
handicapului ca o boală care poate avea un tratament, o formă de ameliorare, reabilitare prin
intervenţia coroborată a mai multor specialişti. Persoanele cu handicap pot învăţa mai mult şi
pot avea personalităţi distincte şi se pot raport la celelalte persoane ca fiinţe sensibile,
deschise cu abilităţi şi potenţialităţi creatoare. Întâlnim persoane cu handicap pretutindeni, dar
percepţia societăţii asupra lor nu a fost totdeauna constantă, variind de la o societate la alta,
furnizând semnificaţii diferite, în funcţie de cultură şi de valorile promovate.
Dizabilitatea sau handicapul este un concept larg care acoperă deficiențele, limitările
de activitate, restricții de participare la anumite activități. Limitarea unei activități presupune
acea situație în care individul nu poate executa corect anumite sarcini dintr-o activitate
specifică sau activități cu grad de complexitate mai crescut iar restricția de participare
presupune problema individului de a face față anumitor situații de viață.
Persoanele cu handicap sunt acele “persoane cărora mediul social, neadaptat
deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale, le împiedică total sau le limitează accesul
cu șanse egale la viața socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor materiali, sociali și culturali
proprii, necesitând măsuri de protecție specială în sprijinul integrării lor sociale si
profesionale” (Legea nr. 519 din 12 iulie 2002).

HANDICAPUL ȘI INVALIDITATEA

Lansat pe la sfârșitul secolulul al XVIII-lea , în cadrul medicine din perioada

iluministă preocupată de surzi și de orbi, acest proiect caonsacrat infirmității fizice se va
desfășura și pe parcursul secolului al XIX-lea, multiplicându-și institituțiile și tehnicile
ortopedice, favorizând reintegrarea lor prin muncă, secularizarea și etatizarea asistenței celor
care sunt loviți de aceste nenorociri (p. 275).
Legea din 14 iulie 1905 care prevede forme de ajutoarare a celor „atinși de o
infirmitate sau de o boală recunoscută a fi incurabilă”. Este strâns legată de dezvoltatarea
unui egalitarism democratic care va trece de acum la reducerea formelor de excludere mult
timp considerate a fi iremediabile, deoarece erau percepute ca o consecință a inegalităților
„naturale” dintre corpurile umane. Totuși abia după primul Război Mondial, reunoșterea
inifimității va fi din ce în ce mai prezentă în planul normei sociale de percepția corpului (p.
275).
Revenirea în societatea civilă a mulțimilor de mutilații, experiență generalizată a
amputării, spectacolul corpului dezmembrat și vedrerea cotidiană a cadavrelor, profunzimea
traumelor și suferința psihică vor insufla ideea de vulnerabilitate a corpului în centrul culturii
perceptive. Masa de mutilații a războiului vine să se alăture mulțimii de infirmi care au suferit
accidente la locul de muncă, pentru care prin legea din 9 aprilie 1898 a fost organizat un
sistem de protejare; atât într-un caz, cât și în celălalt se va dezvolta un gen de discurs de
asistență care impune o reparație, recunoșterea unei responsabilității și a unei solidarități
collective și se recurge la ajutorul statului a cărui implicare devinde din ce în ce mai serioasă
în perioada aniloor 1920 printr-un ansamblu de măsuri dintre care, dereclasarea și reeducare
(pp. 275-276).
Dizabilitatea corporală va intra într-o zonă de culpabilitate și obligație morală, înt-o
cultură medical și socială, a compensații. Societatea își recunoște datoria față de cel care a
plătit trebut cu trupul sau prin înlocuirea cu proteza a membrului amputate și integrarea social
prin câștigarea locului pierdut. În secolul al XIX-lea, apare distincția dintre monstru și ifirm
și sunt puse bazele reeducării celui din urmă (p. 276).
În perioada interbelică, ideea de mutilat va fi înclocuită cu cea de ifirm, iar
invaliditatea nu va mai fi considerată decât „o insuficiență care trebuie compensată, o
slăbiciune care trebuie să dispară. Recunoașterea acestei schimbării va însemna luarea în
considerearea uneia din funcțiile noului limbaj, „cel al handicapului”. Această noțiune
generală se va extinde asupra tuturor persoanelor cu handicap și asupra oricârei forme de
handicap. În anii 1920, are loc o răsturnare a ordinii și o logică nouă va fi instaurată.” Vor
studia modul în care această logică va fi propagată va întâmpina nici un fel de rezistență după
cel de-al Doilea Război Mondial (p. 276).

3
 Începând cu anii 1920, ea provoacă însă efecte sensibile în sfera divertismentului de
masă. Astfel, oamenii vor învăța să recunoască în diformitate umană o deficiență care trebuie
compensată și, uneori să recunoască faptul că monstul poate deveni un semen al lor.
Voyeurismul nu se poate manifesta de acum înainte cu acea cruzime inocentă și cu cea
indiferență ludică care până mai ieri îi erau familiare. Astfel că cărțile poștale cu ciudățenii
umane vor circula din ce în ce mai rar în anii 1920 și aproape că devin amintire în anii
respectivi; doar la sat și doar în ceea ce privește trupele de pitici nu se va renunța pentru
nimic la adunările perioadice la succesul popular de care acesta se bucura, până în perioada
celui de-al Doilea Război Mondial (pp. 276-277).
Cultura vizuală a freak shows-urilor nu va dispărea, în special în America, unde, în
absența unei confruntări masive ororile coprporale, dezvoltatarea sa a cunoscut mult mai
puține piedici. Acest lucru nu se întâmplă în cazul Europei, unde este nevoie de inventarea
unor forme de compromise între logică spectaculară a eschibiției a normalului și exigențele
morale ale compansiunii protectoare. Se poate observa astfel cum pe cărțile poștale apar în
mod bizar infirmității „complementarea”; orbi și paralitici, „uniți în nefericirea lor” sau
„victime ale datoriei”, străbat drumurile Franței în ciudate prelipuri care iau parte de punere
în scenă asemenea freak show-urilor, luând calea unor peregrinări lombarioase a renașterii, a
cumuniunii și a pelerinajului (p. 277).
În acest fel se pare că știința are pus monstrul în drepturile sale, în sfera umanității
biologice, prin drept i-a fost recunoscută personalitatea juridică, iar generalizarea compasiunii
urmată îndeproape de dezvoltatea unui centrul medical cu rol reparator și de protejare a
înfăptuit actul de reintegrare în comunitatea oamenilor acelor care fuseseră multă vreme
excluși. Fără îndoială, putem să acceptăm în linii mari această istorie a umanității monștrilor.
Cu toate că ea a fost de fapt ambiguă, adeseori mai sumbră, câteodată tragic. (p. 277).
Dezvoltatrea unui sistem de gândire în ceea ce privește handicapul, în perioada
interbelică, a înscris acest concept într-un univers de sensibilități și de practice care interzic
folosirea lui ca obiect de spectacol: va fi indus astfel sentimentul unei obligații morale care
cere privire reținută și eufemizarea discursurilor. Totul are loc de parcă trăsăturile
monstruase, care nu au fost recunoscute ca parte a substanței corporale și umane, se manifestă
mai întâi în sfera spectacolului pentru a dobândi o experiență autonomă: aduse în fața de
dezvoltarea tehnologiilor cinematografice, ele apar în forme hiperbolice, pe măsură ce ideea
de recunoștere a alterității monstruozităților umane se stringe (p. 294). Handicapul este o
caracteristică normal a acursului vieții, el suprapune condiției umane, acesta tinde să devină
normă (p. 301).
4
 Redistribuirea contemporană a limitelor dintre normal și anormal a produs efecte
uriașe la nivelul privirii îndepărtate asupra corpurilor. Mai întâi în domeniul intercțiunilor
sociale: acestea sunt într-adevăr din ce în ce mai marcate de un efort de neatenție calculată, de
foame de o neatenție civilă care vizează reducerea contactelor ocular, să încurajeaze evitările,
să scutească de acea greutate dată de modurile și tipurile de observare a corpurile celuilalt.
Astăzi norma cere ca privirea să renunțe la a întârzia prea mult asupra anomaliei corporale, ca
termenul de „monstru” să nu mai fie aplicat decât în mod metaforic unei persoane (pp. 302-
303).
Corpul anormal a fost obiectul unui imens efort corector pe care dezvoltarea
medicinei l-a dus către un stadiu terminal: genetica permite astăzi ca monstrozitatea să fie
identificată încă din embrion, prin mutațiile care alterează semnificația genelor;tehnologiile
de vizualizare în uter reperează manifestarea precoce și programează eliminarea riscului (p.
306).

CONCLUZII

Societatea umană a prezentat comportamente de acceptare sau de respingere faţă de

persoanele considerate diferite de restul populaţiei sau ”stigmatizate”. Din nevoia de
perfecţiune, omul a respins uneori ceea ce considera imperfect ceea ce este prezentat ca
anormalitate la un moment dat. Chiar tratarea acestor cazuri a avut loc târziu în istorie iar
asistarea lor a însemnat segregarea de restul indivizilor consideraţi ca ”normali” social.
Handicapul sau dizabilitatea nu trebuie să reprezinte un obstacol în calea succesului
unui om. Peste tot în lume, persoanele cu dizabilități au rezultate mai slabe în ceea ce privește
sănătatea, realizări mai modeste în domeniul educației, participă mai puțin la viața economică
și au rate mai mari ale sărăciei decât persoanele fără dizabilități. Aceasta se datorează parțial
faptului că persoanele cu dizabilități se confruntă cu bariere în accesarea serviciilor pe care
mulți dintre noi le iau drept firești, inclusiv sănătatea, educația, posibilitatea de angajare,
transportul și accesul la informație. Aceste greutăți sunt exacerbate în cadrul comunităților
mai defavorizate.

5
BIBLIOGRAFIE

1. Corbin, A., Courtine, J. J & Vigarello, G. (2009). Istoria corpului III. Mutațiile
privirii. Secolul XX. București: Editura ART
2. Legea nr. 519 din 12 iulie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului
nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu
handicap
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/37685 (accesat la data de
23.01.2022, ora 12:45)

6
7