I.

Onanismul

Potrivit lui Matthews-Grieco (2008), „masturbarea, cunoscută sub numele de „viciul solitar“
sau „păcatul lui Onan“ este dificil de încadrat în repere, atâta timp cât majoritatea datelor rămân
indirecte. După teologi, acesta este un păcat „împotriva naturii“, alături de sodomie şi zoofilie.
Era, deci, considerată una dintre cele mai grave transgresări sexuale. Se presupunea că tinerii
care se pretau la practicarea sexului solitar îşi pierdeau interesul pentru căsătorie. Dacă se
căsătoreau, aceşti tineri erau în stare să întreţină acest viciu în patul conjugal şi, deci, să evite
conceperea. Pentru teologi, masturbarea implica simultan refuzul datoriei conjugale” (p. 257).

Conform cu autorul mai sus menționat, autorităjile ecleziastice şi opinia publică par să fii
considerat masturbarea solitară un rău mai puțin grav. Era singurul păcat „împotriva naturii“ care
nu se găsea pe lista „cazurilor rezervate“ de care putea fi absolvit, dată fiind gravitatea lor,
exclusiv de episcop. Acest lucru însemna că orice preot putea absolvi orice enoriaş din parohie
care mărturisise practicarea masturbării, fără a mai fi obligat să-l deranjeze pe superiorul său
(Matthews-Grieco, 2008, p. 258).

Pe de altă parte, din punct de vedere medical, principalul inconvenient al masturbării era
legat de economia fluidelor corporale, al căror echilibru trebuia să garanteze sănătatea
individului. Medicii considerau scurgerea regulată a fluidelor sexuale la adulţi, bărbaţi şi femei
ca fiind necesară stării de bine: abstinenţa genera un exces toxic, nociv. Teoria medicală susţinea
că reţinerea fluidelor sexuale în exces era pur şi simplu nedorită, fiindcă prejudicia sănătatea
adultului. Problema era diferită în cazul adolescenţilor: practicarea plăcerilor solitare îi putea
lipsi de forţa vitală necesară creşterii. Dezvoltarea fizică şi mentală putea fi vătămată de
înclinaţia spre masturbare, rezultatul fiind echivalent cu cel provocat de o muncă fizică peste
puterile unui tânăr (Matthews-Grieco, 2008, p. 259).

La începutul secolului al XVIII-lea constituie un moment propice pentru un atac mai virulent
împotriva oricărei practici - erotice sau de altă natură - care putea pune în pericol sănătatea şi
nevinovăţia tineretului. Exista o culgere de sfaturi pseudomedicale despre sexualitate, prostituţie
şi problemele legate de văduvie nu dădea decât puţină atenţie masturbării, cu toate că aceasta era
prezentată în toate formele ei, voluntare şi involuntare, de la adolescenţă până la bătrâneţe, la
femei şi la bărbaţi. Scopul principal al acestei broşuri era să vândă o pudră despre care se
presupunea că vindecă sifilisul. Totuşi, faptul că trata numeroase alte „vicii secrete“ ca pe nişte
patologii vindecabile deschidea perspectiva exploatării comerciale a acestui gen de literatură
alarmistă. Aveau să apară numeroase reeditări şi suplimente, fiecare ediţie fiind îmbunătăţită cu
scrisori compuse, teoretic, de către cititori, care descriau în amănunt trista lor experienţă de
declin fizic şi mental, cauzat de practicarea viciului solitar (Matthews-Grieco, 2008, p. 260).

II. Zoofilia

În această ierarhie a devierilor sexuale în raport cu ordinea „naturală“, zoofilia era, fără nici
un fel de îndoială, cea mai urâtă dintre toate crimele atribuite plăcerilor carnale. Lucrările
medievale despre plante şi animale, tratatele medicale despre monştri, manualele de spovedanie
şi arhivele juridice conţin informaţii eteroclite: ele ne oferă o imagine „problematică“ a zoofiliei,
compusă din dovezi de acte sexuale cu animale şi din referinţe imaginare asupra raporturilor
dintre oameni şi animale. (Matthews-Grieco, 2008, p. 261).

La începutul Evului Mediu, zoofilia era comparată cu masturbarea: animalele erau socotite
atât de diferite de oameni, încât un raport sexual cu un animal era echivalentul unui raport cu un
obiect inanimat. La sfârşitul Evului Mediu, zoofilia a fost asimilată homosexualității, ceea ce
sporea gravitatea actului şi agrava astfel pedeapsa pentru om şi pentru animal. Schimbarea
atitudinii fajă de animale şi față de natură a provocat şi o modificare de percepție asupra naturii
păcatului: animalele începeau să fie considerate mai apropiate de ființele umane, iar legislația
împotriva zoofiliei s-a dezvoltat pentru a fixa şi a menține limite bine definite între oameni şi
animale (Matthews-Grieco, 2008, pp. 261-262).

Spre sfârşitul Evului Mediu şi în timpul Renaşterii, când s-a intensificat represiunea în
materie de moralitate sexuală publică şi privată, zoofilia, ca şi homosexualitatea, a devenit
obiectul unor măsuri mai riguroase (Matthews-Grieco, 2008, p. 262).

În ciuda severităţii pedepselor impuse contravenienţilor, se pare că relaţiile sexuale dintre

oameni şi animale erau destul de curente în Europa Vechiului Regim, mai ales în regiunile
rurale. În lumea rurală, zoofilia era văzută ca un „joc de băieţi“ şi astfel, ca şi masturbarea, era
socotită mai puţin gravă decât desfrânarea. Această practică nu era o problemă decât atunci când
gusturile dobândite în tinereţe se prelungeau la maturitate (Matthews-Grieco, 2008, p. 263).

III. Lesbianismul

Se spune ca lesbiana și-a dorit mereu să-l imite pe e bărbat. Lesbiencele au vise erotice
homosexuale. Corpul acestor femei par mai puțin marcat decât cel la homosexualului. De
asemenea, relațiile existente între femei, solicită intens imaginea bărbatului (Corbin, 2008, pp.
225-226)

Relaţiile sexuale dintre femei nu erau decât rar sau niciodată puse în paralel cu
homosexualitatea masculină. Masturbarea mutuală între partenere feminine nu era deloc
considerată o practică sexuală, deoarece doar actul care comporta penetrarea şi ejacularea putea
fi definit ca o adevărată relaţie trupească. Acesta este motivul pentru care relaţiile sexuale între
bărbaţi erau luate în serios, în timp ce relaţiile sexuale dintre femei erau ridiculizate, considerate
în mod inevitabil imperfecte şi nesatisfăcătoare (Matthews-Grieco, 2008, p. 273).

Relațiile erotice dintre femei sunt destul de rare, dată fiind cvasiinvizibilitatea lor. Femeile îşi
împărțeau patul cu alte femei de la naştere până la căsătorie şi chiar după aceea. Celibatarele
trăiau împreună pentru a-şi împărți cheltuielile şi pentru a pune în comun veniturile lor mici.
Comunităjile feminine religioase, cele din şcoli şi din penitenciare ofereau alte contexte în care
raporturile senzuale dintre femei puteau avea loc foarte uşor. Relațiile feminine de muncă şi de
sociabilitate făceau ca femeile să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului în compania altor
femei, alături de care regăseau adesea mai mult confort emoțional şi fizic decât lângă bărbați, pe
care, de altfel, nu-i vedeau decât rar (Matthews-Grieco, 2008, p. 275).

O parte din problema relației sexuale dintre femei se datora faptului că nu exista o
terminologie adecvată. Deşi cuvântul „lesbiană“ a apărut în secolul al XVI-lea, folosirea lui nu s-
a generalizat decât în secolul al XlX-lea, şi chiar şi atunci trimitea mai degrabă la o acțiune decât
la o categorie de persoane. Ceea ce se presupunea că fac împreună femeile era numit în diverse
moduri: scurgere, copulație, masturbare mutuală, sodomie, coitus, necurăție sau murdărire
reciprocă a femeilor. Femeile care făceau aceste lucruri erau numite „frecangioaice“ sau
„tribade“ (Matthews-Grieco, 2008, p. 275).

IV. Homosexualitatea

Conform cu Ion (2004) „sexualitatea reprezintă, fără doar şi poate, una dintre
dimensiunile fundamentale ale vieţii oamenilor. Prea puţini dintre aceştia au puterea de a se lipsi
de gratificaţiile raporturilor sexuale” (p. 353).

Homosexualitatea ca și cele elementele menționate mai sus, face parte din categoria
perversiunilor. Homosexualitatea așa cum susțin Clinard & Meier (2001), desemnează atât
modurile specifice de comportament sexual, cât şi, mai general, orientarea sexuală către
persoanele de acelaşi sex, indiferent dacă este vorba despre raporturile sau orientarea sexuală a
bărbaţilor către bărbaţi (homosexualitatea masculină) sau a femeilor către femei
(homosexualitatea feminină). Orientarea homosexuală este o atitudine de preferinţă pentru
gratificaţii sexuale prin contact cu persoane de acelaşi sex. Mulţi oameni au experienţe sexuale
cu persoane de acelaşi sex, dar nu toţi aceştia dezvoltă şi orientări homosexual (Ion, 2004,
p.529).

Cu alte cuvinte, homosexualitatea reprezintă atracţia emoţională şi sexuală între două

persoane de acelaşi sex sau gen. Percepţia oamenilor despre această minoritate şi despre
homosexualitate variază foarte mult, atât la nivel individual, cât şi la nivel de ţară, în funcţie de
cultură, norme, credinţe, principii, tradiţii, trecut istoric. Bărbați și femeile care manifestă
atracție fizică pentru persoane de același gen au existat din cele mai vechi timpuri, poate de la
începutul omenirii, dar în zilele noastre aceste persoane au creat adevarate comunități, luptă
pentru drepturile lor, sunt sprijiniți să aibă curajul să-și dezvăluie identitatea sexuală și cei din jur
să accepte, daca nu, macar sa tolereze oreintarea pe care o au.

Rădulescu (1996), susține că homosexualitatea a stârnit multiple controverse, interpretări

contradictorii, aceasta nu întâmplător, ci „datorită amestecului de prejudecăţi etnocentrice,
evaluări morale, religioase şi ştiinţifice cu privire la practicile sexuale de acest gen” (p.191).

Membrii comunității LGBT, trebuie să îşi ascundă orientarea sexuală pentru a minimaliza

riscul discriminării şi al actelor de violenţă. Din cauza stereotipurilor şi a prejudecăţilor
nefondate manifestate împotriva lor, procesul de recunoaștere poate fi foarte dificil pentru gay şi
lesbiene şi poate produce anumite tulburări emoţionale. Persoanele de orientare homosexuală se
simt adesea „diferite” şi singure când încep să îşi dea seama că sunt atrase de persoane de acelaşi
sex. Ele se tem, de asemenea, că vor fi respinse de familie, prieteni, colegi de muncă sau de
biserică, dacă îşi dezvăluie orientarea. În imaginea creștină asupra lumii, relațiile de afecțiune
erotică pot avea loc doar între bărbat și femeie. Orice deviere reprezintă un păcat. Desigur, acest
argument are forță doar pentru cei care aderă la imaginea creștină asupra lumii. Așa cum afirmă
Sohn (2008), „toleranța față de homosexualitate începe să crească odată cu anii 1920, fapt ce
devine un simbol al modernității” (p. 133).