TEMA 12: CONSILIEREA FAMILIEI ÎN SITUAȚII DE CRIZĂ

Criza este o stare de dezorganizare, de disfuncţionalitate a personalităţii sau a familiei, în care se

poate afla, la un moment dat, o persoană sau întreaga familie, ce se confrunta cu anumite
probleme cărora nu le poate face faţă în mod adecvat şi care produc îngrijorare, anxietate şi stres
tuturor membrilor acesteia. O situaţie de criză este o situaţie generatoare de distres, care
afectează, în sens negativ, capacitatea adulților și a copiilor de a gândi şi de a acţiona eficient.
Incontestabil este faptul că fiecare om trece printr-o situa-ţie de criză sau, cel puţin, este martor,
uneori participant la o astfel de situaţie. Starea de criză poate fi generată şi declanşată de
evenimente precum: situaţia familială dificilă, despărţirea de persoana iubită, infidelitatea,
divorţul, pierderea persoaneidragi; problemele financiare, faptele/comportamentele
amorale/nedemne ale partenerului de viaţă, consumul de alcool şi/sau droguri, problemele de
sănătate ale celor apropiaţi, pierderea serviciului, privarea de libertate etc.
Elementele unei situaţii de criză sunt:
1. apariţia unui eveniment declanşator;
2. persoana percepe evenimentul ca fiind ameninţător şi generator de teamă, anxietate, stres;
3. reacţiile persoanei la eveniment sunt dezorganizate şi fără un rezultat adecvat;
4. persoana încearcă să adopte anumite strategii pentru a face faţă situaţiei şi stresului
generat de aceasta şi înregistrează insuccese şi/sau chiar eşecuri.
Literatura de specialitate oferă un șir de caracteristici esenţiale ale situațiilor de criză prin care
poate trece familia. Acestea sunt declanşate de unele evenimente, cărora membrii familiei nu le
pot face faţă temporar.
 orice familie, chiar și cele armonioase pot trece, întrun moment dat al vieţii, prin situaţii
critice (dificultăți economice; decesul, mai cu seamă, cel subit al unui membru; conduite
violente etc.);
 situaţia de criză a familiei poate avea caracter superficial sau profund; personal şi colectiv
(depinde de percepţia, evaluarea şi/sau interpretarea situaţiei de către persoana concretă
sau membrii familiei);
 durata unei stări de criză este relativ scurtă. Intensitatea stresului scade treptat chiar dacă
problema în sine nu este rezolvată;
 rezolvarea unei crize se realizează pe două căi: adaptativă: persoana/familia învaţă noi
modalităţi de rezolvare a problemelor; nonadaptativă: persoana/familiaevită situaţiile
neplăcute, se protejează, devine defensivă. Familia este tulburată, disfuncțională,
membrii ei pot avea un comportament dezorganizat din cauza autocontrolului scăzut al
adulților.
Tipurile de criză prin care poate trece persoana sunt proprii și familiilor. Prezentăm
considerațiile cercetătorilor H. Paradşi L. Parad (1990), care susțin că există mai multe tipuri de
criză, în funcţie de natura factorilor care le declanşează:
crize determinate de factorii biologici – sunt stări de criză întâlnite la majoritatea
oamenilor în anumite etape ale creşterii şi dezvoltării lor biofizice. Intrarea la şcoală,
pubertatea, adolescenţa sau vârsta mijlocie sunt perioade în viaţa unei persoane, care pot
genera unele dificultăţi şi stări de criză;
crize determinate de factorii de mediu, de anumite evenimente, precum: moartea cuiva
drag, divorţul, o boală cronică, violenţa în familie etc. Sunt stări de criză ce apar
frecvent în astfel de situaţii, fiind generate de factorii sociali (relaţionali, interpersonali,
situaţionali etc.);
crize întâmplătoare generate de cauze imprevizibile.
Anumite evenimente şi întâmplări nefericite, imprevizibile, precum cutremurile, inundaţiile,
accidentele de circulaţie cu consecinţe majore etc., produc reacţii disproporţionate, necontrolate,
uneori violente ale persoanei care trăieşte astfel de evenimente.
Reacţiile oamenilor în situaţii critice
Persoanele aflate într-o situaţie de criză au un comportament neobişnuit, uneori bizar; ele
acţionează neraţional, lăsându-se pradă trăirilor emoţionale de moment, panicii, spaimei,
deznădejdii şi disperării.
H. Parad şi L. Parad (1990) descriu mai multe stări şi reacţii tipice ale oamenilor aflaţi în
situaţii critice.
1. uimirea. Surprinşi de eveniment, subiecţii sunt dezorientaţi, nu ştiu cum să procedeze şi
cum să reacţioneze. De aceea, reacţiile lor sunt necontrolate, ineficiente;
2. pericolul. Subiecţii simt că sunt în pericol şi au sentimentul unui rău inevitabil ce li s-ar
putea întâmpla;
3. confuzia. Subiecţii se află într-o stare în care reperele normative şi valorice personale
sunt bulversate;
4. impasul. Subiecţii se blochează şi, momentan, nu gă-sesc strategii alternative de
comportare. Ei cred că orice soluţie adoptată este din start sortită eşecului, astfel încât se
simt neputincioşi;
5. disperarea. În starea în care se află, subiecţii sunt dispuşi să facă orice pentru a depăşi
situaţia, chiar dacă uneori riscul este mare, iar soluţiile adoptate nu au vre-o legătură
logică cu problema în sine;
6. apatia. Unii indivizi renunţă la acţiune refuzând să încerce să mai facă ceva. Ei cred că
situaţia lor este lipsită de orice speranţă şi aşteapta derularea evenimentelor;
7. neajutorarea. Subiecţii nu-şi pot fi singuri de folos şi trebuie ca altcineva să le vină în
ajutor;
8. nerăbdarea. Subiecţii doresc cu ardoare o soluţie imediată pentru soluţionarea problemei
lor;
9. disconfortul. Subiecţii se simt nefericiţi, sunt anxioşi, neliniştiţi, incapabili de
concentrare şi focalizare pe soluţii adecvate [Apud 32].
În continuare vom analiza fazele procesului de criză.
Reacţiile la situaţia de criză sunt diferite, în funcţie de stadiul în care se află procesul derulării ei.
Parcurgerea crizei este un proces cu mai multe faze.
1. Faza de impact – apare concomitent cu sau imediat după evenimentul declanşator.
Membrii familiei/persoana con-știentizează că a intrat în starea de criză, deoarece
constată că strategiile folosite de rezolvare a problemelor nu funcţionează,fapt care o
dezorganizează, iar pe adulți îi face să se simtă neajutorați, anxioși, frustrați, înfricoşați,
depresivi sau chiar disperați şi să-şi piardă controlul. Impactul produs de anumite
evenimente este diferit la copii, adolescenţi și adulţi. Unii copii care intră în starea de
criză, trec relativ uşor peste acest moment, detașându-se de evenimente. Ei trăiesc intens
experienţa şi se implică mai puţin din punct de vedere cognitiv. În cazul adulţilor, faza de
impact poate lăsa urme adânci, cu repercusiuni asupra evoluţiei viitoare asupra
personalităţii acestora. Dacă criza familiei s-a produs din cauza nenorociriicu copiii
(decesul), criza adulților poate dura timp îndelungat.
2. Faza de adaptare (coping) – familia/persoana în cauză se mobilizează și încearcă să
schimbe situaţia, percepând-o şi evaluând-o altfel, modifică reacţiile faţă de evenimentele
generatoare de criză; schimbă strategia de comportare, alegând-o pe cea adaptativă, care
poate fi de confruntare cu situaţia sau de apărare (negare, retragere, neimplicare etc.).
Dacă nici una dintre strategiile adaptative nu funcţionează, persoana/familiaintră în ce-a
de a treia fază.
 Sustragerea – membrii adulți ai familiei simt că nimic din ceea ce au încercat nu le ajută
să-şi aline suferinţa. Sustragerea poate fi voluntară (de exemplu: evadare, uneori chiar
prin suicid) sau involuntară (trăiri emoţionale distorsionate, dezorganizări ale
personalităţii etc.). Oamenii intră în faza de sustragere atunci când criza durează o
perioadă mai îndelungată şi când nu întrevăd nici o cale de ieşire din această situaţie.
Bineînțeles că normal ar fi ca în situația de criză, cineva din membrii adulți să se adreseze la un
specialist-consilier de familie sau la o rudă care este abilă de a le acorda ajutor.
Confruntaţi cu diverse situaţii critice în care se află persoanele, consilierul trebuie să intervină
prompt, adecvat şi eficient. El trebuie să ajute adulţii să-şi păstreze calmul, să înţeleagă cauzele
care au generat o astfel de stare, să-şi recapete speranţa şi, în final, să-i determine să-şi
mobilizeze resursele pentru a depăşi dificultăţile şi a-şi redobândi calmul, echilibrul necesar
funcţionării normale a propriei personalităţi și a familiei în integritatea sa.
Literatura de specialitate oferă recomandări consilierilor care lucrează cu oamenii aflați în situații
de criză.
Un consilier eficient manifestă următorul comportamentîn relaţia sa cu subiecţii aflaţi în situaţii
de criză:
 rămâne calm şi este pregătit să facă faţă tulburăriloremoţionale ale persoanelor aflate în
situații de criză;
 oferă persoanei ocazia să vorbească despre problema sa, să-şi spună povestea, având
astfel prilejul să determine natura și complexitatea crizei; intensitatea şi severitatea
acesteia;
 formulează numai întrebări strict necesare şi focalizate pe problemă;
 se ocupă de situaţia/starea critică prezentă a persoanei, şi nu de cauzele ei profunde,
eventual de natură incon-ştientă (acest lucru îl poate face după ieşirea persoaneidin starea
acută a crizei);
 întreprinde numai ceea ce este adecvat din punct de vedere ştiinţific, profesional, legal,
deontologic şi moral.
Comportamentele ineficiente ale consilierului se referă la anumite interdicţii autoimpuse, la
înfrânarea unor impulsuri şi tendinţe proprii. Astfel, consilierul nu are drept moral şi
profesional să facă următoarele:
 să-i spună persoanei că problemele lui nu sunt atât de grave pe cât le prezintă şi le trăieşte
aceasta;
 să-i ceară persoanei să-şi abandoneze acum, pe loc, planurile (care au condus la starea
de criză); acest lucru cere timp şi răbdare din partea consilierului şi acceptare din partea
beneficiarului;
 să încerce să rezolve toate problemele persoanei care au condus la disfuncţionalităţile
adaptative ale personalităţii lui;
 să utilizeze strategii, metode şi tehnici inadecvate şi ineficiente actual (admonestări,
mustrări, pedepse etc.).
Modelul consilierii în situaţii de criză seamănă mult cu un model tipic de rezolvare a
problemelor.Este indicat un traseu de parcurgere a câtorva etape:
1. Evaluarea crizei şi a resurselor beneficiarului de a o depăşi. Consilierul trebuie să afle
circumstanţele care au condus la apariţia crizei şi sentimentele subiectului faţă de criză.
El trebuie să încurajeze beneficiarul pentru ca acesta să vorbească despre propriile
probleme, despre sentimente şi planurile sale. Este evident că persoanele aflate în situații
de criză îşi organizează şi îşi exprimă cu greu gândurile, au sentimentele confuze, fapt
care face dificilă intervenţia consilierului. Dacă sănătatea subiectului este în pericol
(acesta are idei autodistructive, de sinucidere sau reprezintă un pericol pentru ceilalţi),
consilierul va anunţa familia/ părinţii sau alte persoane apropiate, pentru a interveni.
2. Sprijinul acordat beneficiarului pentru înţelegerea problemelor sale şi clarificarea
sentimentelor proprii. Aflat în situa-ţia de criză, beneficiarul nu gândeşte limpede, fapt
care conduce la o discrepanţă între relatări (ceea ce spune). El trebuie ajutat să-şi facă
ordine în gânduri şi să aibă o înţelegere mai realistă a problemelor. Utilizând tehnici
specifice conversația (întrebările circulare, reformularea, parafrazarea etc.), consilierul
ajută subiectul să-şi exprime sentimentele şi să-şi clarifice gândurile.
3. Generarea soluţiilor posibile. Analiza problemelor apă-rute în situaţia de criză poate
evidenţia aspectele vulnerabile ale persoanei, inclusiv, soluţiile posibile de remediere.
Consilierul, foarte atent şi delicat, solicită persoanei răspuns la următoarele întrebări:
a) Dacă a mai trecut prin situaţii similare şi cum a procedat?
 b) Ce a încercat să facă pentru a depăşi actuala criză?
c) Ce părere are despre prezenta situaţie de criză?
d) Ce alternative întrevede pentru a ieşi din impas?
Deseori, beneficiarul este stimulat să dea posibile soluţii, fie ele realiste sau nu. Folosind
analogii, metafore, jocul pe roluri sau alte tehnici, consilierul poate sugera persoanei calea de
urmat pentru soluţionarea problemelor cu care se confruntă.
4. Decizia asupra unei căi de urmat. Opţiunea pentru un anumit mod de a proceda este
precedată de evaluarea solu-ţiilor posibile. Consilierul ghidează beneficiarul spre
adoptarea unei opţiuni favorabile care să-l conducă la depăşirea situaţiei. Cristalizarea
unei opţiuni pentru un mod de acţiune va determina consilierul să se asigure că persoana
crede în aceasta. Credinţa este resursa motivaţională care angajează beneficiarul în
soluţionarea problemelor sale.
5. Aplicarea în practică a deciziei asumate şi transferul ei în situaţiile reale de viaţă. În
această etapă, consilierea presupune învăţarea de către beneficiar, printr-un training
adecvat, a unor abilităţi şi moduri procedurale, care să-i asigure obţinerea unor
performanţe scontate şi să-l conducă spre succes în activitate.
Modurile şi strategiile de a proceda sunt utilizate apoi în rezolvarea unor probleme din viaţa
persoanei, care se confruntă cu situația de criză.
Situațiile de criză în cadrul familiei se pot manifesta acut și latent. Ajutorul acordat de consilier
va depinde de cazul concret, vârsta persoanelor, conduita manifestată și consecin-țele care pot
apare. Funcția consilierului este una de tip suportiv și de alinare-orientare a persoanelor aflate în
situații de criză, pentru a le ajuta să depășească starea de disperare, a accepta și urma un
comportament constructiv.