Prima caracteristică a oricărei situaţii conflictuale este oferită de părţile angajate în conflict ; nu

este nevoie să existe două individualităţi distincte, conflictul putând apărea şi între diferitele
aspecte ale personalităţii unui singur individ sau între diferitele părţi ale organizaţiei. Luându-se
în considerare cele trei unităţi sociale existente- individul, grupul, organizaţia- se poate spune că,
teoretic, există nouă tipuri 11 de conflicte, conform tipurilor de combinări posibile- C 3 2 =
combinări între trei elemente luate două câte două. Dacă în cazul conflictelor în care este angajat
individul se poate vorbi de o limitare a zonei de acţiune, nu la fel stau lucrurile începând cu
nivelul de grup. Conflictele grup-organizaţie tind să se extindă (mai ales prin organizarea
grupului, cooptarea altora, etc.) şi să atingă nivelul conflictelor interorganizaţionale.
Generalizând, se poate spune că anumite conflicte- mai ales conflictele între grupuri şi alte
unităţi mai mari- tind să-şi extindă aria de acţiune în cazul în care sunt lăsate să se dezvolte în
mod liber, necontrolat. Discutând extinderea conflictului introducem cea de-a doua
caracteristică, anume domeniul conflictului. Această noţiune denumeşte întregul set de situaţii
ale sistemului social în care se derulează acţiunea, posibil relevante pentru conflict, situaţii ale
sistemului social în care se derulează acţiunea, posibil relevante pentru conflict. Dacă
presupunem că fiecare parte angajată în conflict poate ordona domeniul conflictual din punct de
vedere al preferinţelor sale, cu alte cuvinte, poate aşeza în ordinea importanţei şi/sau
preferinţelor punctele care alcătuiesc- din punct de vedere fizic, domeniul de acţiune. Pe plan
social, aceste puncte reprezintă o situaţie/poziţie specifică a sistemului social. Aşadar, să
presupunem că 5, X1 X2 X3 X4 şi X5 sunt poziţii în sistemul social (din raţiuni ce ţin de
claritatea expunerii considerăm că ambele părţi văd la fel domeniul şi sistemul social- în
realitate, însă, lucrurile nu sunt atât de simple). Pe o scală a preferinţelor de la 1 la 5 (1- valoarea
cea mai mică ; 5- valoarea ce a mai mare), presupunem că A şi B fac alegeri clare, acordând
fiecărei poziţii un scor, un indicator al preferinţelor. Însă, orice situaţie de tip conflictual se
caracterizează prin mobilitatea şi angajarea mai multor poziţii, aşadar orice rezolvare a
conflictului presupune acelaşi fenomen de mişcare. Definim mişcarea – în acest context- ca o
schimbarea de la o poziţie la alta a sistemului social. Astfel, putem decela două tipuri de mişcări:
(a) mişcări pe care le putem numi de acelaşi sens, consonante- de ex. de la X2 la X3, în care
ambele grupuri/organizaţii trec de la o situaţie mai nefavorabilă la una favorabilă ; (b) mişcări în
sens opus- creatoare de conflict (de ex. X1 – X2, X3 – X4)- în care ambele părţi trec de la o
poziţie considerată mai favorabilă la una mai puţin favorabilă. Pentru a putea caracteriza şi
rezolva un conflict, trebuie să parcurgem întregul domeniu de acţiune pentru a observa mişcările
consonante şi cele conflictuale care ne pot oferi o imagine a situaţiei reale, a gradului de
compatibilitate a celor două grupuri- altfel spus, a intensităţii conflictului. După cum am amintit,
un conflict este un set de acţiuni, un proces care evoluează şi se modifică mereu. Dinamica
situaţiei conflictuale este al treilea concept, a treia dimensiune caracteristică a oricărui conflict.
Cel mai simplu model al dinamicii conflictelor este cel în care domeniul constă în combinaţia 12
poziţiilor a două părţi astfel încât fiecare parte îşi ajustează propria poziţie în funcţie de ceea ce
crede că este poziţia celeilalte părţi.