Capitolul 7 CIVILIZAŢIA ROMANĂ ÎN TIMPUL REPUBLICII

Popor de ţărani cumpătaţi, trăind in colibe de chirpici dupii modelul etrusc, in jurul unui atrium, romanii
îşi văd modificate condiţiile de viaţii in urma cuceririlor din secolele 11-1 i.e.n. Clasele instărite, urbane
sau rurale, incep să se deJ!rindii cu luxul. În aceeaşi manieră, virtuţile familiale şi civice, liantul de pînă
atunci al societăţii romane, slăbesc in favoarea plăcerilor şi a profitului. Religia tradiţională cunoaşte şi ea
aceeaşi eroziune, iar cultul civic, inchinat marilor zei din Panteonul grec, devine foarte repede formaL În
schimb, se manifestă un interes crescind pentru zeii orientali, care răspund mai bine angoaselor spirituale
ale omului şi care continuă să se impună, in ciuda măsurilor luate impotriva religiilor orientale. • Abia la
sjirşitul secolului al III-lea i.e.n. apare o literaturii latinii in limba greacii şi sub influenţa culturii greceştL
Textele in latinii care vor urmacombină influenţele greceşti şi italice. Mai aproape de !!.piritul roman este
satira, in timp ce elocinţa, istoria şi, in special, filosofia ajung cu greu să insii de sub influenţa elenică. De
abia in secolul ! i. e.n., odatii cu Sallustiu şi Cezar, istoria produce primele ei opere majore; in aceeaşi
perioadii, Cicero apare ca principalul mediator al gindirii greceşti la Roma. În domeniul artistic, regiisim
acea sinteză intre o influenţă greceascii, dominantă, şi tradiţiile italice anterioare.

Modul de viaţă Pînă în secolul al III-lea î.e.n., romanii au păstrat deprinderile şi felul de a trăi ale unui
popor de ţărani. Cei mai mulţi dintre ei erau agricultori care munceau pe brînci, de la răsăritul la apusul
soarelui, care se hrăneau cu legume fierte, terci de grîu, fructe, puţină brînză, ceva măsline şi care beau
vin amestecat cu apă. Hainele, ţesute acasă de femei , apoi de sclavi, erau şi ele foarte simple, aşa cum le
era şi casa. La ţară, aceasta era o simplă colibă din chirpici acoperită cu paie şi crengi. La oraş, etruscii îi
învăţaseră pe romani să construiască locuinţe rectangulare, cu doar o cameră unică, atrium, un fel de
cameră pătrată, care servea în acelaşi timp ca bucătărie, sufragerie şi dormitor. Se mai găseau şi un bazin
tot în formă de pătrat, ce 1 urma să strîngă apa de ploaie {impluvium) şi altarul închinat cultului
domestic. Mobilierul se reducea la cîteva scaune şi cufere din lemn, o masă şi la nişte paturi foarte
modeste. Acest mod de viaţă nu se deosebea întru nimic de cel al Greciei arhaice şi chiar clasice. Au
existat, cu siguranţă, diferenţieri de avere, dar ele se vedeau mai curînd în suprafeţele de pămînt şi în
numărul de sclavi, decît în luxul de zi cu zi. Se povesteşte că, la începutul secolului al III-iea î.e.n.,
senatorii care au vrut să-1 trateze cu fast pe un trimis al regelui Epirului, Pyrrhus, au trebuit să umble din
casă în casă ca să adune unica veselă de lux care exista în oraş. Datorită contactului cu lumea elenică şi cu
afluxul de bogăţii ce a urmat războaielor punice şi marilor cuceriri din secolele 11-1, a apărut luxuria,
luxul practicat în particular, lux care pînă atunci era rezervat edificiilor publice. În oraş, a continuat să se
construiască locuinţe clasice cu atrium, cu încăperi mai numeroase şi adesea cu prăvălii ce dădeau spre
stradă. Însă, tot mai mult, cei din clasele înstărite au vrut să juxtapună acestui tip de locuinţă case de tip
grecesc, cu o grădină cu peristil spre care dădeau încăperile de locuit şi de primire: sufragerie, diverse
camere, baia, biblioteca. Cei mai bogaţi aveau la ţară (adesea în Campania) una sau mai multe vile
luxoase, înconjurate cu un parc. Mobilierul rămînea modest, limitat la cîteva piese, însă acestea erau
concepute într-o optică decorativă, cu încrustaţii de fildeş sau de metale preţioase. S-a introdus moda
statuilor, aduse din Grecia ori din Asia, apoi copiate · de artiştii locali. Lumea a început, de asemenea, să
prindă gustul tablourilor, mozaicurilor, frescelor murale, basoreliefurilor în stuc sau în teracotă. Nu toate
straturile societăţii erau implicate în aceste schimbări. La ţară, dacă locuinţa marelui proprietar - vi/la
rustica -, care se găsea în chiar centrul domeniului, adăuga clădirilor propriu-zise unele încăperi
confortabile rezidenţiale, coliba ţăranului modest era cu puţin diferită de cea din timpurile arhaice. La
Roma, chiar şi la Ostia, o mare parte din populaţie trăia în locuinţe cu mai multe etaje (pînă la şapte sau
opt), unele relativ înstărite, altele, dimpotrivă, neconfortabile, repede degradate şi periculoase pentru
locatarii lor, prăbuşirile şi incendiile fiind foarte frecvente. Luxului locuinţei i se adaugă pentru
beneficiarii îmbogăţirii Romei cele din domeniul culinar şi îmbrăcăminte. Masa nu se mai ia în atrium, ci
într-o sufragerie special amenajată. Cina se ia pe un pat; se introduce vesela din argint. Piesele de
îmbrăcăminte rămîn aceleaşi, dar vor fi croite din stofe preţioase sau vor fi ornate cu bijuterii. Degeaba la
începutul secolului al II-lea, cenzorul Cato tună împotriva invadării Romei de către luxul grecesc şi
oriental. Acesta aminteşte romanilor virtuţile strămoşilor lor, propune o lege împotriva podoabelor purtate
de femei şi radiază un anumit număr de senatori, printre care şi fratele marelui Scipio. Totuşi nimic nu a
putut împiedica ca noile moravuri să se răspîndească în capitală, şi în curind, în toată Italia şi în provincii.

Măreţia şi decadenta virtuţilor romane Puternicele transformări economice şi sociale legate de

cuceririle romane nu au avut ca efect numai introducerea la Roma a gustului pentru lux. S-a produs, de
fapt, începînd cu secolul al III-lea î.e.n., o puternică erodare a legăturilor familiale şi o degradare nu mai
puţin sensibilă a spiritului civic şi a virtuţilor tradiţionale ale poporului roman: dragostea pătimaşă pentru
muncă, frugalitatea, respectul scrupulos al legii etc. Slăbirea celulei familiale constituie, se pare,
schimbarea cea mai spectaculoasă şi cu cele mai nefaste consecinţe. În primele secole ale Republicii,
familia romană forma o comunitate extrem de sudată, peste care se suprapunea autoritatea cvasiabsolută a
lui pater familias, preot al zeilor domestici. Acesta putea să-şi abandoneze copiii cînd se năşteau, să-i
căsătorească după pofta inimii, şi chiar să-i ucidă dacă se făceau AVC 2012 ISTORIA EUROPEI 263
vinovaţi de a fi comis o crimă. Soţia îi datora supunere, la fel copiii şi servitorii; totuşi, acest lucru nu o
împiedica pe femeia romană,. mult mai liberă, în general, decît femeia greacă, să fie onorată ca cea care
veghea la bunul mers al casei şi să aibă o mare influenţă asupra deciziilor luate în familiale. Căsătoria era
un moment capital în viaţa familiei. Vîrsta legală era de 12 ani pentru fete, 14 ani pentru băieţi, dar, în
general, căsătoriile aveau loc mult mai tîrziu (35 de ani pentru bărbaţi). Consideraţii diverse - avere,
clientelism politic etc. - intrau în alegerea făcută de pater familias, afecţiunile fiind judecate ca accesorii.
Logodna era şi ea celebrată: ea consta într-o angajare solemnă şi religioasă între familii. Ea putea să fie
foarte lungă, căci exista obiceiul de a-i logodi pe copii de la o vîrstă fragedă. În ajunul căsătoriei, fata îşi
îmbrăca tunica albă şi-şi oferea păpuşile larilor - spiritele protectoare - din casa părintească. A doua zi, ea
renunţa în mod solemn la familia sa în atrium, unde era oferit un sacrificiu zeilor domestici. După care,
tînărul mire trebuia să simuleze răpirea soţiei şi s-o aducă pe aceasta la noua locuinţă, însoţit de un alai de
rude şi prieteni. Bătrînii se bucurau de foarte mult respect; la fel şi morţii. Oamenilor le era frică ca
aceştia să nu descindă printre cei vii şi apoi să-i bîntuie. În perioada regilor, funerariile aveau loc noaptea.
Mai tîrziu, ele au fost oficiate ziua, dar la lumina torţelor, în amintirea vremurilor trecute. Morţii au
trebuit să fie obligatoriu îngropaţi în afara oraşului, de-a lungul marilor căi de acces care străbăteau
cîmpiile romane. În sfîrşit, romanii închinau un adevărat cult strămoşilor, pe care-i considerau zei: Manii
(manes). Formal, toate aceste practici nu au dispărut odată cu marile frămîntări din ultimele secole ale
Republicii. Dar familia a pierdut mult din coeziunea ce o caracteriza odinioară. Admis de dreptul roman,
întîlnit cînd şi cînd pînă în secolul al III-lea î.e.n., divorţul s-a răspîndit în toate straturile societăţii,
motivele de natură financiară contribuind de cele mai multe ori la despărţirea soţilor. Soţiile au început să
se emancipeze şi să-şi gireze după voie propriile lor averi. Autoritatea tatălui, teoretic încă foarte
puternică, nu a încetat să scadă şi practic, începînd cu secolul al II-lea î.e.n., s-a generalizat procedura de
emancipare, procedură prin care se permitea beneficiarelor să se bucure personal de avere şi să şi-o
admjnistreze după plac. În sfirşit, cuplurile au fost obligate să-şi limiteze numărul de copii, făcînd astfel
ca natalitatea să scadă. La slăbirea instituţiilor familiale veneau să se adauge şi alte forme de respingere a
modelelor ancestrale. Virtuţile civice care dăduseră atîta vreme forţă Romei - dragostea de patrie,
civismul, devotamentul dezinteresat faţă de treburile publice, gestionarea scrupuloasă a banului de către
magistraţi etc. - au început, puţin cîte puţin, să dispară. Odată cu afluxul de bogăţii şi cu patima pentru
lux, pofta de cîştig şi corupţia devin o regulă. Chiar şi cei ce nu aveau averi, voluntarii angajaţi în annată
şi gata, pentru a-şi rotunji solda, să urmeze orice general ambiţios, şi aşteptînd, pur şi simplu, sportula
(bani şi provizii), beneficiau de un sistem care se baza pe atotputernicia banului.

Transformările din viaţa religioasă În primele secole ale Republicii, ceea ce, în mod opişnuit, se
urneşte "religia" romană - adică ansamblul de rituri şi credinţe care împodobeau viaţa cetăţii, dar şi cea a
viaţa diferitelor comunităţi în care individul se afla integrat -, s-a constituit din contopirea elementelor
propri i popoarelor italice cu împrumuturi preluate timpuriu de la etrusci şi de la cetăţile greceşti din
sudul peninsulei . Altfel spus, se pare că nu a evoluat de la un animism primitiv şi vag pentru a ajunge,
sub influenţa elenismului, la un politeism de zeităţi personale, ci, dimpotrivă, încă din vremurile arhaice
exista o gîndire teologică, care organiza riturile şi asimi la cel puţin pe unii zei cu persoane. În orice caz,
ceea ce caracterizează fenomenul religios roman este, în primul rînd, infinita extensie a .numărului de
divinităţi. Nu există nici un eveniment al vieţii umane, nici un fenomen natural, care să nu se afle sub
patronajul uneia dintre ele. Varro a numărat mai mult de 30.000 de zei. Flora prezida tot ceea ce
înfloreşte, Fons, apele ce ies la suprafaţă, Tellus, fecunditatea recoltelor (împreună cu Ceres), Janus este
zeul uşii, dar mai existau, de asemenea, un zeu al pragului şi un zeu al bălămălilor! Fiecare dintre aceşti
zei .,majori" şi "minori" se considera a fi dotaţi cu voinţă şi putere - romanii numesc acest lucru numen19
-, pe care era important a le concilia şi aceasta era raţiunea pentru care romanii judecau ca necesar să
urmeze scrupulos anumite reguli, să pronunţe anumite formule rituale, avînd grijă să nu comită nici o
eroare ori vreo omisiune. Există, astfel, formule pentru a îndepărta boala, pentru a abate fulgerul sau
furtuna, pentru a obţine victoria etc. Trebuie ca, pe de altă parte, înainte de a se întreprinde ceva, să se
consulte zeii. Acest lucru revenea specialiştilor în divinaţie: haruspicii, care examinau măruntaielor
animalelor sacrificate, şi augurii care observau semnele - zborul păsărilor, de pofta de mîncare a puilor de
găină sacri etc. Deci, dacă ar fi să cochidem, este vorba de o religie foarte apropiată de natură. Zeităţi le
nu sînt supranaturale, ele aparţin lumii, precum fiinţele vii, plantele şi obiectele neînsufleţite. Această
religie fără dogmă a fost la început o religie a căminului, a casei, şi a rămas aşa, în timp ce se dezvolta,
paralel cu evoluţia cetăţii, şi o religie civică. În casă, sint onoraţi o mulţime de zei şi de genii: tarii,
penaţii, cei ce protejau casa, dar şi zei ai mobilierului şi ai proviziilor, apoi manii, care încarnau spiritul
strămoşilor şi cărora li s-a dat acest nume (cei .,buni"), de vreme ce se credea că sînt în stare, dacă nu erau
potoliţi prin rugăciuni şi ofrande, să vină să-i chinuie cu prezenţa lor pe cei vii. Este onorată şi Vesta, zeiţa
focului din vatră, căreia mama din casă îi dedică zilnic un cult, geniul prQtector al lui pater fami/ias, şi
multe alte zeităţi care protejau locurile şi locuitorii lor, introduse in acest Panteon al familiei de un popor
a cărui imaginaţie pare a fi fost, cel puţin in acest domeniu, lipsită de limite. Alături de cultul familial şi al
celui pus in slujba unor colectivităţi mai largi (gens-ul, curia, colegiul), s-a constituit, odată cu perioada
monarhică, un cult civic, care a urmat o evoluţie constantă sub impulsul preoţilor şi al autorită.ţilor
publice. Astfel, sub influenţa greacă, întîlnim în acest caz zeităţile cel mai bine conturate, cei 12 zei şi
zeiţe din Panteonul grec: Jupiter, tată al zeilor, stăpînul luminii şi al fulgerului, Junona, protectoarea
matroanelor romane, Minerva, zeiţa meşteşugarilor - aceştia trei figurau în marele templu al Capitoliului
şi formau "triada capitolină" -; Ceres, zeiţa recoltelor (Demetra, la greci); fiica sa Libera (Persefona),
Liberus Pater (Dionysos), toţi trei adoraţi pe Aventini; Marte (Ares), zeu al războiului, Diana (Artemis),
Vulcan (Hefaistos), zeu al focului, Neptun (Poseidon), Vesta (Hestia), păstrătoarea focului sacru în cetate,
Mercur (Hades) şi Venus (Afrodita). În perioada monarhică, regele este acela care, ca preot suprem,
conduce cultul civic. După dispariţia instituţiei regale, se creează o nouă demnitate, cea de "rege al
sacrificiilor" al cărui rol este de a-şi asuma unele din funcţiile religioase ale suveranilor detronaţi. Paralel
s-au constituit colegii sacerdotale care-şi împart marile manifestări religioase. Flaminii sînt preoţii legaţi
de cultul unei zeităţi deosebite. Primii trei îi servesc pe Jupiter - flamen dialis -, Marte şi Quirinus
(protector al cetăţenilor) şi sint depozitarii puterii divine. Ei trebuie să fie în orice moment "puri" din
punct de vedere religios şi, a&tfel, sînt obligaţi la unele constrîngeri foarte stricte (flamen dialis nu poate
mînca nimic fermentat; îi este interzis să urce pe cal, să doarmă departe de casă mai mult de trei zile etc.).
Pontifii sînt administratorii aleşi şi păstrătorii religiei, lucru care face din ei atit magistraţi, cît şi preoţi .
La sfirşitul Republicii, aceştia formează un colegiu constituit din 15 membri, prezidat de pontifex
maximus, stăpîn peste toate cultele. Aceştia veghează ca tradiţia sacră să fie respectată şi păstrează
mărturiile scrise ale tuturor evenimentelor importante din cetate. Mai există şi un colegiu al vestalelor,
cuprinzînd şase fecioare care păzeau focul sacru, un colegiu al augurilor şi, la sfîrşitul Republicii, un
colegiu format din 1 O membri, decemvirii, însărcinaţi cu cercetarea Cărţilor Sibiline (atribuite
preoteselor din Cumae ). Ca şi celelalte culte, cel al cetăţii presupune rugăciuni, ofrande, sacrificii. Sînt
organizate banchete şi procesiuni, întrerupte de dansuri şi cînturi religioase, cît şi de jocuri publice care,
ca şi în Grecia, sînt destinate zeilor, îmbunării lor: Marile Jocuri sau Jocurile romane, sărbătorite în
fiecare an la jumătatea lunii septembrie în onoarea lui Jupiter. Remarcabila disponibilitate a Panteonului
roman, posibilitatea lui de a primi în rîndurile sale un număr tot mai mare de zeităţi de tot felul, nu puteau
decît să-I predispună la multe influenţe din afară. Cea a etruscilor şi a grecilor a început să se manifeste,
după cum s-a văzut, încă din vremurile arhaice. Dar, odată cu expediţiile militare, cucerirea lumii
orientale şi cu mulţimea de sclavi veniţi din cele patru zări, au pătruns în toate straturile societăţii umane
credinţe şi practici religioase care au avut un succes cu atît mai viu - aşa cum s-a întîmplat în Grecia
începînd cu secolul al IV-lea î.e.n. şi, apoi, în perioada elenistică - cu cît ele răspundeau unor nevoi şi
nelinişti pe care nu le putea acoperi caracterul formal al religiei romane. Reprezentanţii elitei sociale şi
politice continuau să respecte, cu siguranţă, practicile religiei oficiale, din civism şi din scrupule de ordin
moral, dar mulţi dintre ei se lansează în speculaţii filosofic-religioase, puternic inspirate de elenism:
stoicism, epicureism, platonism etc. Începînd cu secolul al III-lea, şi mai ales în secolul al II-lea î.e.n.,
respectul faţă de divinitate scade. Întîlnim tot mai mulţi sceptici şi tot mai puţini candidaţi la diverse
demnităţi preoţeşti . Rituiile cultului public sint adesea luate în deridere. Auspiciile sînt abandonate,
augurii ajung să se îndoiască de ce ştiu ("doi auguri nu se pot privi fără să rîdă" spunea cîndva Cicero).
Poporul respectă fonnal, din obişnuinţă ori superstiţie aceste rituri, mai ales pentru a se bucura de
petrecerile care însoţesc sărbătorile oficiale, dar dau mare importanţă zeilor casei, mai apropiaţi de el şi
mai îndreptăţiţi, se crede, pentru a-i asigura traiul şi mîntuirea. Omul simplu nutreşte o credinţă din ce în
ce mai puternică faţă de caracterul divin al unor personaje care domină viaţa politică a cetăţii: Scipio
Africanul, după ce a luptat în primul război punic, apoi Marius, Sylla şi, mai ales, Cezar care, după ce a
fost ales Pontifex maximus, va şti să profite enonn de această carismă, sfîrşind prin a se numi divus. În
sînul tuturor categoriilor sociale, se observă un interes mereu crescînd pentru cultele aduse din Asia Mică,
Siria ori Egipt. Cu ocazia celui de-al doilea război punic, zeiţa-mamă din Frigia, Cybele, este introdusă la
Roma const�indu-se un templu pe Palatin. Zeiţele egiptene lsis şi Seraphis sînt adorate la Puteoli (azi
Pozzuoli) în secolul al II-lea î.e.n. şi la Roma în secolul unnător. Piraţii din Asia Mică, pe care Pompei i-a
învins şi instalat în Magna Grecia, fixează cultul închinat lui Mithra. În 1 86, Senatul este nevoit să
intervină pentru a regiementa Bacanalele, sărbători în onoarea zeului Dionysos, ale cărui rituri clandestine
se transformau uneori in orgii ce se încheiau cu omoruri. Mai multe zeci de mii de persoane vor fi astfel
unnărite şi condamnate la moarte, în numele apărării bunelor morawri, de fapt din grija de a lupta
împotriva pericolului căruia i se expunea astfel statul, ţinînd cont de secretul cu care se înconjurau aceste
grupuri. Nici una din măsurile luate în perioada republicană de a stăvili succesul mereu crescînd al
religiilor orientale nu va avea nici cel mai mic efect; nu vor ajuta la nimic nici măcar măsurile de
expulzare a retorilor şi filosofilor greci, acuzaţi de impietate sau bănuiţi de a hrăni spiritul critic al
poporului roman. Promiţîndu-le credincioşilor nemurirea, punîndu-i să participe la ceremonii misterioase
şi grandioase, totodată, cei ce oficiau cultele orientale răspundeau, pe drept cuvînt, unor aspiraţii, unei
angoase a destinului.

Naşterea unei literaturi latine Pînă în secolul al III-lea î.e.n., nu putem vorbi de literatură romană ori
"latină". Primele documente scrise ce au o anumită întindere, redactate în limba latină, sînt comediile lui
Plaut, iar ele datează de la sfîrşitul secolului al Ill-lea î.e.n. Cu toate că popoarele din Italia centrală au
cunoscut alfabetul încă din secolul al VII-lea î.e.n., nu ne rămîn, din epocile anterioare, decît foarte rare şi
scurte inscripţii. În timpul acestei perioade şi pînă în secolul 1 î.e.n., limba culturală nu este deci latina, ci
greaca, limbă pe care o folosesc aristocraţii şi toate notabilităţile lumii romane - Cato însuşi, critic
virulent al influenţei greceşti, vorbeşte şi scrie în această limbă -, cît şi mulţi reprezentanţi ai plebei care,
în contact cu marinarii, negustorii şi sclavii, au introdus în limba de zi cu zi cuvinte şi forme împrumutate
din greacă. Cînd, în 1 55 î.e.n., Atena îi trimite la Roma, în calitate de ambasadori, pe cei trei maeştri ai
şcolilor sale de filosofie, acestora nu le vine deloc greu să se facă înţeleşi de marele public de curioşi,
veniţi să-i audă vorbind. Începînd cu mijlocul secolului al II-lea î.e.n., este deja o modă în societatea
romană să se înveţe limba greacă, să fie asibrurat copiilor un perceptor grec şi să fie trimişi tinerii să
petreacă un an la Atena sau Rodos pentru a-şi desăvîrşi cunoştinţele de limbă şi cultură elenică. Primii
autori care au scris în limba latină au fost, de altfel, nişte greci din Italia de sud: Livius Andronicus, un
tarentin venit la Roma după ce romanii i-au cucerit cetatea, traducător al Odiseei lui Homer în versuri
saturniene, apoi Ennius, originar din Calabria şi autor al unei enorme epopei în 18 cărţi care celebrau
gloria Romei, Analele, şi campanianul Naevius, căruia i se datorează Războiul punic, compusă pe la 209
î.e.n. şi din care se va inspira mult Cato în ale sale Origini. Influenţa greacă asupra acestor prime opere,
redactate într,-o limbă sensibil diferită de cea vorbită de ţăranii din Latium, este incontestabilă, dacă e să
luăm în considerare atît forma cît şi temele dezvoltate de autori. Totuşi, în aceste texte de început, transpar
şi caractere italice, care vor rămîne prezente secole de-a lungul, în literatura latină: gustul pentru realism,
interesul pentru omenesc sub toate formele sale, dorinţa de a-i face pe oameni mai buni etc. Acelaşi lucru
se întîmplă în teatru. Prima tragedie în limba latină este atribuită lui Livius Andronicus. Compusă în 240,
aceasta nu este departe de modelele greceşti, aşa cum existau ele la acea dată, în Syracuza şi Tarent. Se
poate afirma aceleaşi lucruri şi despre alte opere ale lui Livius, ca şi ale lui Ennius şi Naevius, care, fără
nici o excepţie, împrumută subiectele lor din ciclurile legendare greceşti şi care utilizează din plin
corurile. Dar, în acelaşi timp, aceşti autori integrează în spectacolele lor şi elemente italice provenite din
spectacolele populare unde se împletesc dansurile, pantomimele şi bufoneriile. Comedia, ilustrată mai
ales de nume ca Plaut ori Terenţiu, are la bază această dublă influenţă elenică şi italică. Primul, născut în
254, produce, începînd cu anul 21 O, opere pe care le prezintă a fi, din grija de a se adapta curentului fi
logrec, atunci la modă, ca traduceri din Menandru, Difiles sau din Filemon. În realitate, el transformă
radical modelele sale greceşti, favorizînd trăsătura individuală de caracter, pitorescul, bufoneria, jocul
actorilor, tot atîtea caracteristici care aşază teatrul alături de tradiţia farsei, foarte răspîndită în Italia
peninsulară. Cel de-al doilea, născut la Cartagina pe la 1 90, adus de mic copil la Roma şi vîndut ca sclav,
apoi eliberat de senatorul Terentius Lucanus, care i-a dat numele său, rămîne foarte apropiat de modelele
elenistice, căutînd mai degrabă adevărul, culoarea şi fineţea psihologică decît efectul comic. Teatrul său,
mai sensibil decît cel al lui Plaut la problemele morale ale timpului său (relaţiile dintre tată şi fiu, educaţia
dată copiilor, conflictul dintre generaţii etc.), va fi, de altfel, respins de publicul roman. Tot de vechiul
fond italie se leagă un gen literar care va cunoaşte un imens succes, începînd din secolul al II-lea î.e.n.
satira. Puţin cunoscută grecilor, aceasta combină sub forma unei cozerii libere (satura = salată) bucăţi în
proză ori în versuri, întrerupte de scene mimate, de cugetări, de atacuri la persoană etc., scopul fiind de a
moraliza, mizînd pe gustul publicului pentru ironia caustică. În secolul al II-lea î.e.n., maestrul genului
devine Caius Lucilius, un cunoscut al lui Scipio Aemilianus, sub care a servit în războiul împotriva
Numantiei şi ale cărui satire vestejesc, cu o vervă pur romană, tarele timpului său: corupţia, luxul,
snobismul elenizat etc. Elocinţa şi istoria, cele două genuri majore care ilustrează literatura în proză,
începînd cu secolul al II-lea şi mai ales cu secolul 1 î.e.n., datorează, în schimb, mult Greciei . Pînă la
acea dată, Tucidide şi Polibios rămîn pentru istoricii latini modelele de referinţă. Prima istorie a Romei a
fost redactată în plin război punic, de către senatorul Q. Fabius Pictor, în limba greacă. Abia Cato
Cenzorul, se pare, cu ale sale Origini şi cu Encic/opedia, destinate să-I abată pe fiul său de la "ştiinţa"
greacă la cea romană, inaugurează în secolul al II-lea î.e.n. tradiţia literară a prozei latine. Nici marii
oratori nu lipsesc de la Roma în timpul ultimelor două secole ale Republicii, iar învăţarea elocinţei face
parte din bagajul indispensabil oricui doreşte să strălucească în avocatură ori în politică. Pentru a se forma
în vederea dezbaterilor din tribunale şi din adunările publice, tinerii pot urma la Roma cursuri de retorică
greacă, unele vizînd învăţarea sobrietăţii discursului (stilul "atic"), altele, dimpotriyă, dezvoltînd la orator
sensul pateticului (stilul "asianic"). Ei pot pleca şi în Grecia chiar pentru a dobîndi şi a-şi desăvîrşi o
tehnică de-acum rodată perfect. Dar un decret al cenzorilor, din 92 î.e.n. interzice pe viitor orice
transmitere de cunoştinţe retoricienilor de limbă latină. Ceea ce nu-l va împiedica pe Cicero, de departe
cel mai cunoscut dintre oratorii romani, să redacteze în limba latină multe lucrări teoretice destinate
începătorilor în arta cuvîntului, şi să pună astfel bazele unui nou statut al acestei discipline, perfect
autonomă .faţă de modelele greceşti. Cît priveşte istoria, aceasta nu se desprinde decît foarte greu de
expunerea liniară a evenimentelor, relatat an după an, după procedeul utilizat de multă vreme de către
pontifi. În secolul al II-lea î.e.n., Analele de acest tip sînt compilate de L. Cassius Hemina, L. Calpumius
Frugi şi C. Fannius. Puţin cîte puţin, se vede, totuşi, dezvoltîndu-se un gen nou, care tratează nu numai
istoria generală a Romei, ci şi evenimente particulare, precum cărţile pe care le consacră Caelius
Antipater războiului cu Hannibal, sau cea în care Cornelius Sisenna evocă luptele dintre Marius şi Sylla.
De-abia la sfîrşitul ultimei jumătăţi a secolului 1 î.e.n. putem vedea dezvoltîndu-se la Roma o literatură
istorică demnă de a fi pusă alături de cea a grecilor, odată cu Sallustiu şi cu Cezar. Primul este autorul
Conjuraţiei lui Catilina şi al Războiului cu lngurtha, apoi al Istoriilor, în care acest fost protagonist al
luptelor interne de după destrămarea primului triumvirat (îl susţinuse pe Clodius împotriva lui Milo)
manifestă o imparţialitate rece, diferită de angajamentele sale anterioare. Cel de-al doilea este, în acelaşi
timp, un cronicar de geniu, format în spiritul retoricii greceşti şi al gramaticii de către maestrul său M.
Antonius Gnipho, dar şi un memorialist al războiului cu galii şi al războiului civil, opere certe în sprijinul
retoricii greceşti şi al gramaticii realizate de către maestrul său de propagandă, destinate a menţine vii în
conştiinţa publică amintirea şi charisma generalului victorios, atunci cînd el era departe de Roma, dar şi
mărturii preţioase, (jurnal de marş, corespondenţă, rapoarte către Senat etc.), într-un stil limpede şi de o
extremă eleganţă. Nici elocinţa, nici istoria, nici chiar poezia nu pot fi separate, la Roma, de gîndirea
filosofică, care este în întregime tributară gîndirii elenice. Nu se poate vorbi, într-adevăr, de o filosofie
romană propriu-zisă, şi gînditorii care scriu în latină, începînd cu secolul al I I-lea î.e.n., nu sînt decît
traducători şi adaptori ai conceptelor împrumutate din speculaţia greacă. Învăţăturile stoicilor s-au bucurat
de un real succes. De acelaşi succes, la fel ca şi gîndirea epicuriană şi cea zisă, a "Noii Academii".
Epicurianismul, de exemplu, apare în opera lui Lucreţiu, autor, în perioada războiului civil, al unui tratat
despre natură, De Natura Rerum, care este, în acelaşi timp, un poem liric - poate prima capodoperă
poetică în limba latină - şi o expunere didactică în maniera filosofilor-poeţi ai lumii greceşti (Parmenide,
Empedocle), care învăţau oamenii detaşarea şi supunerea acceptată şi liniştitoare în faţa legilor naturii.
Maestrul incontestabil al acestei transcrieri a gîndirii greceşti într-o limbă a ţăranilor şi a soldaţilor, care
n-aveau nici o vocaţie pentru a exprima abstractul, va fi Cicero. Sigur:, nu mai mult decît alţi gînditori
latini, autorul Academicelor şi al operei De natura deorum nu apare ca un creator în materie. Format şi el
la şcoala gîndirii elenice, la Roma a fost elevul unui epicurian şi al unui stoic, apoi a urmat la Atena
cursurile Academiei şi la Rodos pe cele ale unui alt stoic, Posidons din Apameea -, el se mulţumeşte, cel
mai adesea, să tragă linii de demarcaţie între scrierile marilor· filosofi greci. Dar, hrănindu-se din
conceptele lor şi străduindu-se să facă sinteza, într-o perspectivă care ia forma unui eclectism rezonabil şi
"umanist", el face, incontestabil, oficiile de mediator şi oferă contemporanilor săi, ca ·şi generaţiilor
următoare, în lipsa unei metafizici care nu corespunde deloc spiritului acesta pragmatic, o artă de a trăi
expusă într-o limbă foarte curată şi foarte accesibilă. Mediatizare deci, dar şi transmitere: fără el, nu s-ar
şti mare lucru despre inspiratarii săi greci, ale căror scrieri s-au pierdut în majoritate la sfirşitul
Antichităţii.

Arhitectura şi artele frumoase În domeniul artistic, ca şi în cel al creaţiei literare, Roma a împrumutat
foarte mult de la civilizaţiile vecine, în special de la greci. Dar a fost, în egală măsură, anterioară
dezvoltării elenismului care apare, în special, în forma temple lor şi a pieţelor publice, cît şi în
preocuparea constantă pe care romanii au avut-o de a concilia vocaţia propriu-zis religioasă şi estetică a
operei de artă cu utilitatea ei socială şi morală. Pînă în secolul al Il-lea î.e.n. , nu se poate vorbi de o artă
specific romană, atît sînt de pregnante modelele "străine", mai mult în materie de arhitectură decît în
decor. Cele mai vechi sînt, evident, acelea care rezultă din lunga dominaţie etruscă. Templele care sînt
construite în perioada arhaică sînt grosolan lucrate, zidurile fiind făcute din cărămidă nearsă, părţile înalte
din lemn, piatra servind doar pentru coloane şi fundaţii. În această epocă, este clar totuşi că decorarea
edificiilor religioase (plăci de teracotă, ornate cu reliefuri pictate) se înrudeşte cu cea care se întindea
atunci în tot bazinul occidental al Mediteranei şi care era dominată de modelul ionian. Latiumul este, de
fapt, o răspîntie unde se întîlnesc şi comunică grupuri foarte diverse: latini şi reprezentanţi ai altor
populaţii italice, etrusci, greci şi chiar fenicieni, ceea ce nu poate decît să favorizeze schimburile şi
influenţele tehnice şi estetice. Cucerirea cetăţii Veii, în 396, însoţită de jaful statuilor şi al altor opere de
artă, apoi cucerirea Italiei de sud de către romani, marchează începutul unei hegemonii a influenţei
elenice, care se va accentua odată cu marile cuceriri din secolele al II-lea şi 1. Este momentul în care are
loc, prin cooperarea meşterilor romani şi al tehnicienilor şi artiştilor. veniţi în mare măsură din lumea
greacă, fuziunea dintre temele şi formele importate acesteia din urmă şi vechiul fond latin, fidel pe mai
departe simplităţii sale originare şi al cărui conservatorism va împiedica arhitectura templelor romane să
atingă eleganţa şi armonia celor ale greciei clasice. De-abia începînd cu mijlocul secolului al II-lea, se
poate vorbi de o "artă romană", destul de originală în raport cu producţiile etrusce şi greceşti similare.
Această artă, care refuză, în acelaşi timp, eleganţa manieristă şi excesul de patetic şi care exprimă
simplitatea şi austeritatea taravilor Italiei Centrale, nu va intirzia, de altfel, să se întindă dincolo de aria
originară, in anumite regiuni proaspăt cucerite, cum ar fi in Spania, Africa, şi Galia. Odată cu colonizarea,
se impune totodată şi un program urbanistic raţional, bazat - spre deosebire de Roma unde domneşte,
dimpotrivă, o totală indisciplină in acest domeniu - pe folosirea planului geometric, inspirat, in egală
măsură, de urbanismul grec al lui Hipodamos din Milet şi din ordonarea taberelor militare. Arhitectura
dobîndeşte mijloacele care-i vor permite să-şi afirme, specificitatea in raport cu modelele elenice.
Blocajul, compus din moloni neregulaţi introduşi intr-un ciment foarte dur, care devine materialul de
bază, este marcat de paramente compuse adesea din blocuri rectangulare regulate (opus quadratum). Bolta
înlocuieşte frecvent acoperişul în şarpantă; apar cupola şi semi-cupola. Şi astfel, sistemul pus la punct de
greci, care avea la bază colonadele şi antablamentul, îşi pierde din importanţă. Coloana, asociată
capitelului corintic, tinde să devină un element pur ornamental. Tot în această epocă triumfă şi arta
nobilimii. Se înmulţesc monumentele comemorative individuale ale marilor căpetenii militare sau ale
reprezentanţilor clasei conducătoare. Cel mai vechi monument de acest fel, un soclu decorat in relief,
situat in templul lui Neptun, aproape de circul Flaminius, datează de la începutul secolului 1 şi a fost
comandat, se pare, de un membru din familia lui Domitius Ahenobarbus. În acelaşi timp, portretul
aristocratic, inspirat de modelele elenistice şi care viza exprimarea in piatră sau in marmură sculptată a
personalităţii comanditarului, dobîndeşte distincţie, în timp ce pierde din tradiţia italică a portretului
realist, încarnat, de exemplu, de reprezentările lui Cezar. Creşterea luxului, consecutiv marilor cuceriri şi
a jafurilor efectuate de romani în patrimoniul artistic al popoarelor suspuse, a fost deosebit de favorabilă
dezvoltării artelor decorative. va scrie mai tîrziu în Anale (XXV, 1 5, 1 -3)80 că înfrîngerea Siracuzei a
marcat "începutul admiraţiei pentru operele de artă greceşti"; de fapt, se pare că, pînă în secolul al III-lea,
valoarea atribuită de romani producţiilor artistice depindea în special de conţinutul lor de metal preţios.
Odată Macedonia şi Siria cucerite, perspectiva se schimbă. Nu numai că o cantitate enormă de opere de
artă invadează capitala Imperiului, dar, odată cu ele, sosesc artiştii, pictorii şi sculptorii veniţi din toate
colţurile lumii greceşti, care vor forma gustul şi cîteodată talentul tinerilor romani, şi vor produce,
totodată, obiecte destinate consumului privat. Atunci se elenizează casa bogătaşilor romani, atît în Roma
cît şi în zonele "reşedinţelor secundare", precum Campania. Primele coloane din marmură îşi fac apariţia
în 1 O 1 la casa lui Lutati 1 us Catulus. Membrii clasei conducătoare încep să aprecieze pictura
decorativă, mai întîi tablourile maeştrilor greci, agăţate de perete, apoi decoraţiile pictate, favorizate de
tehnica blocajului care permite crearea unor vaste întinderi netede, pe care sînt figurate, într-o primă
perioadă, ansambluri arhitecturale, scene de viaţă şi peisaje. Roma s-a mărit într-un mod anarhic de la
sfîrşitul dominaţiei etrusce. În secolul 1 î.e.n., marii şefi militari, care îşi dispută primatul în afaceri, vor
încerca să pună puţină ordine în urbanismul Romei. Capitoliul este reconstruit iar Tabulariumul edificat
puţin timp după dictatura lui Sylla. În 56, Pompei ridică pe Cîmpul lui Marte primul teatru permanent,
inspirat, cu siguranţă, după modelele greceşti, dar cu diferenţa esenţială că în loc să fie săpat în panta unui
deal, este construit în întregime pe un loc plan. Proiectele cele mai grandioase sînt cele ale lui Cezar.
Dictatorul a gîndit să mărească oraşul anexîndu-i cîmpia Trastevere şi construind un cartier nou pe
Cîmpul lui Marte. Nu a avut timpul necesar şi a trebuit să se mulţumească cu edificarea, după modelul lui
Pompei, a forumului ce-i poartă numele, la nord de forumul republican. În momentul în care se termină,
odată cu apariţia principatului, istoria Romei republicane, trăsăturile care definesc în specificitatea ei
civilizaţia romană sînt definitv fixate. Fuziunea vechiului fond autohton italie cu aporturile civilizaţiei
etrusce, apoi cu cea a lumii greceşti şi elenistice, ea însăşi îmbogăţită de moştenirile Orientului, este
încheiată. Ea a modelat o cultură originală pe care legiunile imperiale şi administratorii din provincii o
vor impune curînd celei mai mari părţi a Europei