Vechea civilizație a românilor

Să-i privim acum mai aproape pe oameni, în manifestarea lor cotidiană, „viață neștiută” a
celor pe care soarta i-a hărăzit să fie împreună.

a. Așezări, gospodărie, locuința

Așezarea preponderentă a românilor în perioada pe care o analizăm a fost cea rurală. La

sat locuia cea mai mare parte a populației românești, satul era „universul” cultural și de
civilizație al românilor. Târgul, un „sat” mai mare la început, apoi oraș, va dobândi rolul
dominant din perspectiva fenomenului de cultură și civilizație abia în secolul al XIX-lea. S-au
încercat, de către etnografi, tot felul de tipologii ale satului românesc: după ocupațiile principale:
sate-agricole, sate agricole-pastorale, sate pastoral-agricole, sate pastorale, sate de pescari, sate
specializate pe meșteșuguri, după modul de așezare al caselor-sate cu case izolate, sate răsfirate
(disociate), sate aglomerate, sate de-a lungul drumului etc. Dincolo de toate acestea, satele
românești au evoluat în funcție de nevoile epocii, de condițiile locale, s-au „așezat” în locuri mai
ferite, s-au „născut” și au „murit” după cum s-au mișcat „vremurile”. Este suficientă o excursie
prin țară pentru a observă varietatea acestora, insa este necesară o trăire îndelungată acolo pentru
a-i surprinde într-adevăr felul de a fi.

Specifică zonelor agricole și pastorale; gospodăria cu ocol întărit, în care acareturile sunt
așezate pe toate laturile încât pare o mică cetate, specifică zona Gospodăria, ca expresie a
raportului dintre așezare, condiții, ocupație și tradiție, cunoaște la rându-i, o mare varietate. O
gospodărie cuprindea de regulă: casa, vatra, adăpostul pentru animale, gropile de cereale,
șoproane, fânațul etc. Gospodăria putea fi: fără îngrăditură, îndeosebi în zonele de munte, ceea ce
însemna amplasarea ei în centrul suprafeței de teren (de regulă fânațul); gospodăria cu curte
deschisă în față casei, cu elemente (grajduri, șoproane etc.) nelegate între ele, specifică în zonele
premontane; gospodăria cu curte dublă (una în față casei, cealaltă pentru animale și acareturi ei
Branului și Marginimii Sibiului. Gospodăriile erau permanente, cele din vatra satului, sau
temporale, cele așezate la o oarecare distanță de sat și legate de unele activități sezoniere.
Gospodăriile erau, de regulă, împrejmuite , cu garduri din nuiele, lături, mai târziu din scânduri.
Materialul principal de construcție era lemnul, din acest punct de vedere țară noastră încadrându-
se în aria arhitecturii lemnului specifică sud-estului european.

Locuința constituie una din cele mai grăitoare expresii a modului de viață a poporului, a
gustului sau, a unei tradiții etnice și culturale. Aici se desfășoară cele mai multe dintre activități:
se transmite experiență de viață, se însușesc moduri de viață etc. Locuința de suprafață este tipul
cel mai răspândit de locuința la români, alături de cea semi îngropata. Locuința cu o singură
încăpere constituie cazul cel mai răspândit și mai vechi. Cu timpul va apărea tinda, a două
camera (cămară)- acest tip de locuința fiind considerată cea tradițională la români. Abia în
secolul al XVIII-lea se va dezvoltă locuința cu mai multe încăperi. Elementul central al locuinței
îl reprezenta vatra, cu sau fără cuptor. Vatra era locul unde se făcea foc, era sursa de căldură,
uneori de iluminat, și loc de preparare a hranei. Vatra era prevăzută cu horn sau era cu „ieșire”
liberă. Camera de locuit mai cuprindea: patul, lavița, masă și scaune, blidarul, lada de zestre și un
minim de elemente de decor.

Materialele din care era construită locuința erau: lemnul, pământul, piatra (cărămizile se
vor folosi abia în secolul al XIX-lea). Arhitectura, tehnicile de îmbinare, modul de realizare a
acoperișului (de regulă, în două ape) sunt extrem de diverse, contactele cu alte stiluri având un
cuvânt greu de spus. Este suficient să vizităm un muzeu al civilizației populare pentru a remarca
acest aspect.

Locuințele boierești și domnești, modeste la început, erau construite din lemn și piatră, cu
pivnițe și mai multe încăperi. În secolele XVII-XVIII stările avute își construiesc somptuoase
case, palate întărite, curți domnești, din piatră și/sau cărămidă, acoperite cu țiglă. Cele din mediul
rural ale boiernașilor au rămas la un stadiu modest.

În secolele XVII-XVIII începe introducerea aprovizionării cu apă potabilă a unor târguri

(orașe), se pavează cu traverse de stejar principalele cai de acces în orașe (Târgoviște, București),
crește numărul prăvăliilor, se construiesc hanuri etc.

b. Alimentația 

Pâinea nu era chiar la îndemână oricui, în primele secole alimentul de bază era mălaiul.
Extinderea culturii porumbului, a adus mămăliga în prim-planul alimentației românilor. Masă
românilor era variată, dar sărăcăcioasă; se mânca aproape orice, dar puțin, după criteriul „burtă
plină”, în funcție de sezon (cel mai greu era spre începutul primăverii), în condiții modeste de
prelucrare a alimentelor primare. Regulile ortodoxe stricte, cu posturi periodice, cutume
refractare la nou, i-au păstrat pe români în cadrele grijii față de ziua de mâine, i-au mulțumit cu
puțin. Marile sărbători religioase, nunțile, botezurile, pomană de la unele înmormântări erau
adevărate ospețe.

La curțile boierești, domnești și mănăstirești lucrurile stăteau altfel: Ospețe mari,

abundente, însoțite de muzică, se încingeau ori de câte ori era nevoie (aniversări, căsătorii, hram,
victorii militare). Influențele culinare orientale sau apusene se fac simțite în ultimele secole ale
perioadei în discuție. Dacă lumea otomană ar fi manifestat predilecție și pentru porci, păsări de
curte, porumb, chiar și vite, ca pentru grâu și oi, ar fi fost vai și amar de țăranul român.
Băuturile alcoolice au fost prezente în consumul românilor. Consumul vinului era o îndeletnicire
străveche, țările românești erau renumite prin podgoriile lor. De la 1366 avem știri despre
producerea berii (Florești, lângă Cluj), la sfârșitul secolului al XIV-lea începe practicarea
distilării alcoolului. Ospețele fără băutură erau ceva de neconceput.

c. Vestimentația

Țăranii își confecționau singuri hainele, producând în gospodărie materia prima (lână,
inul, cânepă) și țesăturile respective. Femeile torceau, țeseau și împleteau toată iarna lucruri în
casă. În sate erau meșteșugari care produceau cojoace, căciuli, opinci, pieptare, șerpare (brâuri
din piele). Spre munte erau sate specializate în producerea de postavuri (țesături) groase de lână,
îmbunătățite prin baterea în piuă. În secolul al XIV-lea este atestată roată de tors și cea de
depănat, inițial în Transilvania, bazate pe principiul bielei-manivelei și a curelei de transmisie.
La argăsitul pieilor se folosea cenușă, conservarea lor inițială făcându-se cu sare. Îmbrăcămintea
de toate zilele era sărăcăcioasă, destul de sumară. Cea de sărbătoare (de regulă hainele cu care s-
a pornit în viață la căsătorie) era mai curată, mai frumos lucrată, completă (de la opincă până la
căciulă) și strâns legată de tradiție prin înfățișare. Spălarea se realiza foarte rar cu săpun (scump
și rar, deci greu de obținut), folosindu-se leșia (apă rezultată prin fierberea cenușei de lemne).

Vestimentația celor bogați era cu totul altfel; despre această avem cele mai multe știri.
Contactul cu alte civilizații (orientală, apuseană-italiană, germană, poloneză, apoi rusească) s-a
manifestat cu prisosință în vestimentația domnitorilor și marilor boieri.
 Veșmintele sunt o lungă perioada de timp aidoma cu cele de la Bizanț, unele accesorii
sunt occidentale; în secolul marii lupte antiotomane suferă unele influențe poloneze, iar după
1541, pe cele orientale.

Costumul boieresc etalează o gama largă de forme, de la pălăriile-mitre brodate cu fir de

aur, șube de postav de diverse culori, pantaloni strânși pe picior și cizmulițe groase la bărbați, la
pălăriile cu boruri lungi, cercei lungi și bogate șube de postav aurit și rochii împodobite cu pietre
prețioase, la femei.

Materialele scumpe aduse atât din Occident, cât și din Orient, dau splendoare acestor
articole vestimentare: postavul flâmând, velurul de Ipria, alături de serasan (o mătase orientală
țesută cu aur), taftaua, atlasul și catifeaua, toate „mărfuri tătărești”, „aduse de pe mare”. Dacă
spre sfârșitul secolului al XVII-lea românii erau încă cu două fețe: una apuseană si alta
bizantino-orientală, în secolul următor orientalizarea vestimentației boierești se desăvârșește.
Din punct de vedere al vestimentației, viața în târgurile românești era extrem de diversificată: de
la costumul popular românesc, la costumul „nemțesc” al târgoveților brașoveni și sibieni, de la
cizma, rubașca și căciula rusească și poloneză, la turbanul și salvării turcești.

d. Ingrijrea sănătății
După reguli moderne, apusene, cu medici specialiști, era apanajul doar al curții domnești,
medicii proveneau din apusul Europei.
Ponderea cea mai mare in prevenirea îmbolnăvirilor si tratarea bolnavilor o avea
„mama-natura”, „vrerea Domnului” și „practicile băbești”, nu lipsite de aspecte mistice si
magice. Așa se explica faptul ca mortalitatea , îndeosebi cea infantila, era extrem de mare, iar
durata medie a vieții era scăzută.
Despre serviciul sanitar si veterinar, despre masuri igienico-sanitare profilactice cu
caracter administrativ nu se poate vorbi decât in secolul al XIX-lea, in Moldova si Tara
Românească. Asistenta sociala au exercitat in aceste vremuri mănăstirile, unele ordine
călugărești in Transilvania si mai puțin orașele. Ciuma, lepra, holera erau frecvente, crimele si
ororile războiului amplificau fenomenul.
e. Familia
Familia veche românească a avut un caracter nuclear, anume de „familie butuc”, copiii
după căsătorie mutând-se in propria lor gospodărie, cu excepția ultimului născut.
 La baza familiei stătea căsătoria care, in concepția populara , constituia un element
obligatoriu in ciclul vieții. Căsătoria era precedata de logodna, care se putea face printr-un înscris
sau fără un act scris, cu consimțământul celor in cauza. Căsătoria efectiva, după dreptul popular
si cel scris medieval, presupunea: manifestarea voinței, îndeosebi a tinerilor, rolul părinților fiind
mare in realizarea (aranjarea) unor casatorii, vârsta („băieții sa fie puberi, iar fetele apte pentru
bărbat”, spunea dreptul scris), adică băieții sa fie trecuți de 14 ani, iar fetele de 12 ani. In
realitate, se căsătoreau la o vârsta mai mare. Formalitățile încheierii căsătoriei erau asigurate, in
sistemul popular, prin „spectacolul” nuntii, care era o ceremonie religioasa si laica destinata a
face „publicitatea” necesara introducerii tinerilor in comunitatea săteasca. Jurământul in fata
altarului si schimbarea inelelor (verighetelor) făcea parte din ceremonial. Raporturile dintre
soți erau dominate de principiul inegalității sexelor, principiu consfințit de preceptele religioase
dominante. Pravilele romanești din secolul al XVII-lea stabileau obligația de fidelitate a soției,
obligația de a urma pe soț, soțul putând s-o certe pe soția sa, sa o bata, in funcție de vina, pana la
o pune in temnița (pivnița).
Zestrea juca un rol important in actul întemeierii familiei. Cei avuți creau copiilor, chiar
si fetelor, zestre bogata. De regula, fetele veneau cu lucruri gospodărești, iar băieții cu casa,
pământ, vite, unelte agricole. După căsătorie se realiza o comunitate de bunuri. La divorț, destul
de rar, se practica însă sistemul înapoierii bunurilor (zestrei), fapt ce atrăgea uneori certuri intre
familiile celor căsătoriți.
Numele: numele dublu apare sporadic, începând din secolul al XV-lea si s-a format prin
însoțirea prenumelui cu un patronimic sau cu o porecla, ca in cazurile: Radu Solcea, Mircea
Buzea, Ion Capota, Toma Ghinda, Gheorghe Sârbul. Pentru a se diferenția de omonimele
frecvente in documentele de stăpânire funciara, prenumele boierilor apăreau tot mai des însoțite
de numele domeniilor sau al dregătoriilor lor. La prenumele negustorilor si meseriașilor se
adăugau, ca patronimice, numele profesiunii lor. Țăranii se individualizau in mod frecvent prin
numele tatălui sau al mamei si prin poreclele ce însoțeau prenumele lor.
Femeile căsătorite se identificau prin prenumele lor însoțit de prenumele soțului lor, ca in
cazurile: „Lina, femeia lui Luca”, „Anca, jupânita lui Milea”, sau prin prenumele maritale
propriu-zise, formate din prenumele soților cu sufixele feminine precum : Mitroaca (soția lui
Mitru), Patrogea (soția lui Patru), ori din porecla sau profesiunea sotului, ca : Olărița (soția
olarului). Rareori, atunci când bărbatul se instala in casa si averea femeii, el primea numele soției
cu o terminație de genul masculin, ca Dochitoiu (soțul Dochitei), Catrinoiu (soțul Catrinei).
Copiii:conform sistemului patrilinear, legătura de rudenie (filiația) se stabilea după tata, apoi
după mama. Stabilirea filiației după tata era însoțită de anumite proceduri, cum era de exemplu,
ridicarea copilului de la pământ de către tata, in nordul Moldovei. Puterea părinteasca in sistemul
popular avea forme absolute, părinții putând dispune după bunul plac de copii. Sistemul înfierii
(adopțiunii) si „legitimației” (legitimatio=dobândirea puterii părintești asupra copiilor născuți in
afara căsătoriei) a funcționat in acele veacuri.

f. Măsurarea timpului.
Numărarea anilor, in Moldova si Țara Românească, se făcea după modelul bizantin (era
bizantina), care, ca si modelul ebraic (era ebraica), numără anii de la presupusa facere a lumii, al
cărei început convențional a fost fixat la 1 septembrie 5509 (i.d.Hr.). Pentru a-l deosebi de anul
modern , anul de la „facerea lumii” a fost desemnat cu denumirea văleat. In Transilvania,
numărarea anilor se făcea după era creștina (era noastră sau milesimul) si a cărei numărătoare
începe de la 25 decembrie anul 754 de la fundarea Romei, când s-ar fi născut Iisus Hristos. In
Moldova si Țara Românească acest sistem s-a generalizat treptat din a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea.
Pana in secolul al XVI-lea, măsurarea timpului s-a realizat pe baza sistemului lunaro-solar
concretizat in „calendarul iulian” conform căruia anul avea 365 zile si șase ore, mai lung cu 11
minute si 14 secunde decât anul astronomic. În anul 1582, ca urmare a reformei ordonate de papa
Grigore al XIII-lea, prin care s-a desființat decalajul de zece zile dintre anul astronomic si anul
iulian, s-a introdus calendarul gregorian („stilul nou”). Conform acestuia, anul era mai lung cu
24 de secunde decat anul tropic solar. In secolele XVI-XVIII calendarul gregorian a fost adoptat
in tarile catolice si pentru indicarea scurgerii timpului, la începutul secolului al XIV-lea apare
orologiul prevăzut cu un sistem de roți dințate, care folosește pentru reglarea scurgerii apei sau a
coborârii unei greutăți inerția unui balansier, precum și un sistem de eșapament. Prin
miniaturizarea acestui procedeu, un lăcătuș din Nürnberg a construit apoi, la începutul secolului
al XVI-lea, primul ceasornic portativ cu resort, strămoșul ceasurilor noastre de mâna.
După descoperirile lui Galilei (1564-1642), se aplică legile pendulului în construirea orologiului,
ceea ce a dus la o exactitate suficient de mare. În orașele din Transilvania, apoi și în turnurile
bisericilor sătești, sunt așezate orologii mari care instiintau locuitorii despre scurgerea timpului.
Omul de rând își randuia viață după fenomenele astronomice și naturale (alternarea zi-noapte, a
anotimpurilor) și după sărbătorile religioase a căror succesiune stabilită de biserica ortodoxă îi
devenise atât de familiară. De fapt, și actele cancelariilor domnești foloseau acest sistem („6944,
miercuri, după înălțarea Cinstitei Cruci=1436, septembrie, 19; „6933, duminică cea mai
apropiată după Sfântul Matei Evanghelistul”=1430, septembrie, 23).

Vechea cultură a românilor

Aceeași religie ortodoxă, aceeași limba și același mod de viață au constituit elementele
care au asigurat unitatea culturii românești, îndeosebi a celei populare.
a. Cultura populară constituie principalul mod existențial al culturii românești în secolele
XIV-XVIII. Chiar dacă printr-o astfel de manifestare culturală românii nu au fost subiecți ai
renașterii și umanismului european medieval, rolul sau socio-cultural a fost imens. Cultura
populară a constituit răspunsul omului de rând, neștiutor de carte, dar nu lipsit de sensibilitate, la
lumea care îl înconjura, răspuns în care tradiția a jucat un rol important. Cultură populară a
constituit elementul solidaritățîi românești, expresia bucuriei dar și a planului, a îndurării, dar și a
răzvrătirii. În lumea satului medieval s-a clădit matricea stilistică a culturii românești. Aspectul
popular al culturii și-a găsit expresia în poezia populară (balade, îndeosebi), cântecele și jocurile
populare, proverbe și basme, practici și descântece mistice, colinde, elemente de artă decorativă
despre care aproape că nu mai știm nimic cu exactitate astăzi.
b. Producția literară cultă.
În secolele XIV-XVI au circulat în țările românești opere religioase scrise în limba
slavonă. Dintre acestea se cuvin amintite imnurile religioase (tropare) compuse de Filos (în
călugărie numit Filotei monahul), fost logofăt al lui Mircea cel Bătrân, și un elogiu, alcătuit pe la
sfârșitul secolului al XV-lea de vistiernicul Simion Dedulovici.
Unii cărturari slavi, stabiliți temporar sau definitiv în Moldova și Țară Românească, au
desfășurat o activitate vastă în domeniul promovării literaturii religioase. Unul dintre aceștia a
fost Grigore Tamblac. În timpul șederii sale în Moldova (1401-1404) a rostit mai multe predici,
care s-au păstrat în manuscrise slavone, și a scris „Mucenicia sfântului și slăvitului mucenic Ioan
cel Nou, care a fost chinuit la cetatea Albă. „O schimbare importantă în cultură a fost dată de
apariția scrierilor în limba maternă. Pe la sfârșitul secolului al XV-lea s-au tradus: așa-numitul
„Codice
Voronețean„- părțile de Scriptură din Voroneț, „Psaltirea Scheiană” și „Psaltirea Hurmuzachi„.
Primele momente ale literaturii laice în țările românești au fost letopisețele sau cronicele, scrise,
mai întâi, în slavonă, iar din a două jumătate a secolului al XVI-lea, în românește (cu caractere
chirilice).
La Curtea lui Ștefan cel Mare s-a scris un letopiseț, păstrat în cinci variante ulterioare,
intitulat „Letopisețul Anonim al Moldovei„, cuprinzând povestirea evenimentelor dintre 1359-
1506. În secolul al XVI-lea istoriografia oficială în Moldova a fost reprezentată prin cronicarii
călugări Macarie, episcop de Roman, și prin Eftimie și Azarie, ucenicii săi.
În Țară Românească lucrările istoriografice au fost mai puține. De la sfârșitul secolului al XV-lea
și începutul celui următor s-au păstrat „Povestirea despre Dracula voievod„, scrisă în slavonă,
sub formă anecdotică, probabil de un român ardelean de la curtea lui Matia Corvin (lucrarea s-a
păstrat într-o traducere în limba rusă). A două lucrare: „Viață Sfântului Nifon, patriarhul
Constantinopolului„, a fost scrisă între anii 1517-1520 de către Gavril, „Protul” mănăstirilor de
la Muntele Athos, în vremea șederii lui în Țară Românească. Cea mai importantă scriere de la
începutul secolului al XVI-lea este „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Theodosie„,
scrisă în limba slavonă, între anii 1517-1521, probabil de însuși Neagoe Basarab, domnul Țării
Românești. Din analiză „Letopisețului Cantacuzinesc” rezultă că în secolul al XVI-lea s-au
alcătuit în Țară Românească două expuneri analitice sumare în limba slavonă, una înregistrând
domniile și principalele evenimente între moartea lui Neagoe Basarab și începutul domniei lui
Alexandru ÎI Mircea (1568), cealaltă continuând povestirea până la domnia lui Mihai Viteazul.
Domnia lui Mihai Viteazul și faptele de arme ale boierilor Buzești au avut cronicarii
lor.În domeniul juridic, încă din secolul al XIV-lea, s-au copiat, în Moldova și în Țară
Românească, unele codice de legi bizantine, traduse în limba slavonă. Cel mai vechi manuscris
al unor astfel de pravile, copiat în Țară Românească la 1451 de gramaticul Dragomir din porunca
lui Vladislav al ÎI-lea, este „Zakonicul de la Târgoviște„.
În Moldova „Sintagma lui Matei Vlastares„- o culegere de legi bisericești și dispozițîi penale și
civile bizantine, a fost copiată de ieromonahul Gervasie de la Neamț (1452), de gramaticul
Damian din Iași (1495) și de episcopul Macarie (1552).
 În a două jumătate a secolului al XVI-lea s-au tradus în limba română primele pravile
bisericești (nomocanoane), culese din legiuirile bizantine. Una din aceste traduceri făcute în
Moldova a fost tipărită de Coresi la Brașov cu titlul „Pravilă sfinților apostoli„.
c. Tiparul. La mai puțin de o jumătate de secol de la prima carte ieșită din teascul lui
Gutemberg („Biblia latină„, 1460), în Țară Românească, în vremea lui Radu cel Mare, își începe
activitatea tiparul. Începuturile lui sunt legate de numele lui Macarie, care lucrase că tipograf la
Cetinje, în Muntenegru. În tipografia condusă de Macarie au apărut trei cărți: „Liturghierul”
(1508), „Octoitul” (1510) și „Evangheliarul” (1512), în limba slavonă.Întreruptă câtva timp,
activitatea tipografică a fost reluată în 1545, în timpul lui Radu Paisie, sub conducerea meșterului
sârb Dimitrie Liubavici. El a tipărit un „Molitvenic” (1545) și un „Apostol” (1546), cerut de
domnul Moldovei, Ilias Rareș. În tipăritura ardeleană, un loc important l-a avut Filip
Moldoveanul. El a tipărit „Tetraevanghelul slavon” (1546) și „Evangheliarul slavo-român”
(1551-1553). Prin activitatea lui Coresi și a colaboratorilor lui, Brașovul a devenit, în a două
jumătate a secolului al XVI-lea, centrul cel mai important de răspândire a cărții religioase în
limba română. („Psaltirea” și „Liturghierul„, în 1570, „Evanghelia cu învățătură„, din 1580-
1581).

d. În secolele XVI-XVI, în Țară Românească și Moldova, școlile și bibliotecile au fost

destul de rare. Ele funcționau pe lângă unele mănăstiri sau la curțile domnești, principale centre
de răspândire a științei de carte. Învățații vremii erau îndeosebi reprezentanții clerului înalt.
Pentru nevoile cărturărești, domnitorii români au apelat și la învățați străini.
e. Arta în țările românești s-a dezvoltat pe baze populare și în strânsă legătură cu arta din
țările vecine.
Arhitectura: Pe lângă tradiția locală, monumentele arhitectonice care s-au păstrat,
bisericile în special, reflectă influențe bizantine, precum și apusene.
Din secolele XIV-XV s-au păstrat, în Țară Românească și Moldova, puține monumente de
arhitectură. Unele dintre ele, că de pildă biserica de la Cozia, prezintă un plan triconc (era
compusă dintr-un naos dreptunghiular, prevăzut cu câte o absidă în capătul de est, că și pe
laturile de nord și sud) și influențe ale arhitecturii sârbești. Biserica Sfântu Nicoară din Curtea de
Argeș, ridicată pe la 1340, având un plan de „cruce greacă înscrisă” într-un dreptunghi și o
cupolă, sprijinită în interior pe patru pilaștri, vădește influențe bizantine.
În Moldova, cele mai vechi lăcașuri de cult sunt construite în planul unei bazilici române cu
influențe gotice (biserica Sf. Nicolae din Rădăuți), în plan treflat, de influență bizantină (biserica
Sf. Treime din Siret).
Din prima jumătate a secolului al XVI-lea s-au păstrat în Țară Românească două
monumente de mare valoare artistică: Biserica SF. Nicolae de la Mănăstirea Dealu și Biserica
episcopală de la Curtea de Argeș.
Ultimele decenii ale secolului al XVI-lea și prima jumătate a celui următor constituie o
perioada de mare înflorire a arhitecturii moldovenești. Este perioada de apogeu a „stilului
moldovenesc”. Spre sfârșitul secolului al XVI-lea în arhitectură bisericească din Moldova au
început să se introducă elemente noi de proveniență muntenească.
În ceea ce privește construcțiile cu caracter laic nu s-au păstrat decât unele cetăți în ruină, în
Moldova și Țară Românească. Sculptura și pictura: În dezvoltarea artei din Țară Românească și
Moldova în secolele XIV-XVI sculptura a jucat un rol de mică importanță. Ea se prezintă că un
element de caracter accesoriu arhitecturii, limitându-se în mod obișnuit la ferestrele și fațadele
unor biserici sau se reduce la împodobirea pietrelor de mormânt (Curtea de Argeș, Câmpulung
Muscel, Rădăuți, Putna). Datorită meșterilor străini, unii dintre ei de factură modestă, sculptura a
căpătat caracter eterogen.
Interioarele bisericilor din Moldova și Țară Românească au fost pictate, însă
monumentele picturale din secolul al XIV-lea și prima jumătate a secolului al XV-lea au dispărut
în cea mai mare parte. În a două jumătate a secolului al XV-lea figurile pictate în bisericile din
ambele țări și-au păstrat caracterul lor hieratic, policromia, dispoziția scenelor și grupurilor de
persoane, desfășurarea temelor dogmatice dând efecte de o înaltă armonie artistică. Meșterii care
au pictat exteriorul bisericilor de la mănăstirile Humor (1530), Voroneț (reconstruită în 1547),
Moldovița (1537) și biserica din Arbore (1503) au dat dovadă de o măiestrie excepțională în
tehnică frescei, în îmbinarea culorilor și în artă decorativă. Realizările lor, de o înalta valoare
artistică, sunt originale și se prezintă că monumente specifice și caracteristice în evoluția artei
medievale românești.
Lucrările miniaturiștilor moldoveni și munteni sunt, de asemenea, vestite. Călugării de la
Neamț și Putna au împodobit manuscrise, copiate acolo, cu vignete (desen-ornament mic care se
pune la începutul sau la sfârșitul unei cărți sau capitol) și chenare de o rară frumusețe. Ca valori
deosebite sunt lucrările executate de monahul Gavril, fiul lui Urie, îndeosebi „Evanghelierul„,
datat 1429, apoi „Evanghelierul de la Humor„* (1473) -cu portretul lui Ștefan cel Mare,
„Evanghelierul mănăstirii Zogarf„, de la Muntele Athos, executat de călugărul Filip în 1502,
„Evanghelierul” postelnicului Macrea din Țară Românească (1519).
Arta broderiei s-a dezvoltat foarte mult îndeosebi în Moldova, mănăstirea Putna fiind un adevărat
depozit de asemenea obiecte. Unele piese de mobilier păstrate în unele biserici moldovenești
(Probată, Moldovița, Humor, Slatina) probează și ele un rafinat simt artistic.
„În secolul al XVII-lea (s.n.-O.T.), cultura românească are forme de manifestare noi, alese și
puternice„. Acum se alcătuiesc principalele cronici în limba română, acum se fixează limba
literară, iar artă, îndeosebi cea bisericească, cunoaște remarcabile realizări. Răstimpul dintre
începutul domniei lui Matei Basarab și Vasile Lupu (1632) și până la Dimitrie Cantemir
(m.1723) „rămâne secolul clasic al culturii vechi românești„.
a. Contactele cu celelalte culturi s-au intensificat în această perioadă; cu cultura apusului,
prin școlile poloneze (cazul cronicarilor moldoveni), școală de la Kiev (aici a învățat Udriște
Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab) și școlile iezuite de la Iași, Cotnari, Galați; cu cultură
grecească, prin școala cea mare a Patriarhiei din Constantinopol, prin Școală Superioară de la
Sfântul Sava (1684) sau Școală superioară din Iași (1714).
b. În perioada în discuție, în cele două țări românești activează o serie de personalități
culturale. În Moldova, în prima parte a secolului al XVII-lea, au trăit mitropolitul Varlaam și
cronicarul Grigore Ureche. Primul tipărește cărți în românește (traduceri): „Cartea românească
de învățătură” (1643), „Răspunsurile împotriva catehismului calvinesc„, al doilea, mare vornic al
Țării de Jos, a scris un letopiseț povestind istoria Moldovei între 1359-1595. În a doua parte a
secolului au trăit mitropolitul Dosoftei (1624-1693), creator al poeziei culte românești (traduce
„Psaltirea în versuri„, „Liturghierul„, „Molitvenicul” și „Patimiile„, și publică, la Iași, în 1682,
„Viață și petrecerea sfinților„, în patru volume), cronicarul Miron Costin (autor al „Letopisețului
Țării Moldovei„, de la 1595 la 1661, „De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii
lor„, „Poema polonă” -o scurtă descriere a Moldovei și Munteniei), Dimitrie Cantemir, Petru
Movilă (1596-1646) și Nicolae Milescu, ultimii trei cu activitate culturală în alte țări.
În Muntenia întâlnim, în prima epoca, pe dregătorul Udriște Năsturel, cel care traduce, în 1642,
„Evanghelia învățătoare„, iar în 1647 „Imitația lui Hristos„, traducere din latină în slavonă, iar în
a două pe mitropolitul Antim Ivireanu, autor al noilor ediții românești a „Molitvenicului„,
„Octoihului„, „Liturghierului” și „Ceaslovnicului„, pe cronicarii Radu Popescu și stolnicul
Constantin Cantacuzino. În Transilvania, figura cea mai însemnată este cea a mitropolitului
Simion Ștefan. Sub privegherea lui se tipăresc „Noul Testament” (1648) și „Psaltirea” (1651),
ambele în românește.
c. Artă.
 Arhitectura continuă unele elemente anterioare, însă înnoirile sunt evidente: decorativul
devine precumpănitor (cu accentuarea repertoriului floral-vegetal de sorginte baroc-occidentală
sau orientală), iradierile între cele trei principate se amplifică, mai multe lăcașuri de cult se
fortifică, împărțirea fațadei în două registre printr-un brâu median, ornarea zidurilor cu panouri
dreptunghiulare sau cu arcade.
Arhitectură civilă este mai bine păstrată în Țară Românească decât în Moldova.
Locuințele boierești și domnești devin mai înalte, au pivnițe mai adânci, bucătăriile sunt separate
de clădirea centrală, apar foișoare, unele mici palate (că cel al postelnicului Constantin
Cantacuzino de la Filipeștii de Târg) au baie, canalizare și decorații interioare după modele
constantinopolitane.
Cârmuirea lui Constantin Brâncoveanu a marcat în arhitectură laică o etapă de autentică sinteză
românească. Elementele tradiționale ale arhitecturii românești (foișor, pivnițe, sistem de boltire)
se îmbină cu cele venite din construcțiile Italiei renascentiste (loggia și amplă decorare floral-
vegetală a coloanelor) și cu elemente decorative oriental-musulmane, vizibile în palatul de la
Mogoșoaia.
Pictura religioasă, pentru că aceasta s-a păstrat, îmbină iconografia tradițională cu o bogată
decorație floral-vegetală, cu portrete de boieri sau ispravnici, cu detalii luate din viață cotidiană.
Artă miniaturilor continuă și în secolul acesta, regăsindu-se îndeosebi în împodobirea unor cărți.
Centrul cel mai important a fost la Dragomirna. Alături de ornamentele geometrice, de chenarele
și literele din împletituri (tradiționale) se așează motivele florale delicat stilizate, fundaluri
arhitectonice, scene cu numeroase personaje, totul realizat în culori vii (roșu, vișiniu, albastru,
verde).
Secolul al XVII-lea și începutul celui următor constituie o etapă importantă în artă metalelor
prețioase, iar în ceea ce privește broderia, se continuă preocupările anterioare cărora li se adaugă
motive și materiale noi (catifeaua, mult fir de aur și argint, mătase de diferite nuanțe, șiraguri de
perle etc.).
În secolul al XVIII-lea există o activitate culturală destul de vie, fără să se ridice la nivelul celui
anterior. Grecizarea culturii românești se accentuează acum și datorită unui regim politic fanariot
(greco-otoman).
a. Scrierile cronicărești, cu unele excepții, sunt inferioare secolului anterior. Excepția o
constituie Ion Neculce (1672-1745), cu a să „O samă de cuvinte„, relatând evenimentele dintre
1661-1743. Printre alți cronicari moldoveni amintim pe: Alexandru Amiras, Axinte Uricarul și
spătarul Ioan Cânta.
În Țară Românească merită să fie amintit Mihail Cantacuzino cu a să „Istorie a Țării
Românești între 1225 și 1774„, Dionisie Fotino cu lucrarea „Istoria vechii Dacii„, apărută la
Viena, în 1818, Dimitrie Philipide, cu „Istoria României” și „Geografia României„. O serie de
cronicari au scris în grecește (Mitrofan Grigoraș, Constantin Daponte, Nicolae Chiparissa).
b. Spre sfârșitul epocii fanariote apar și altfel de scrieri (un amestec de proză și versuri ne
oferă munteanul Zilot Romanul autor al „Cronicii” (1796-1821) și al alegoriei politice intitulată
„Dasluire„). Amintim tipărirea unor „condici de legi” :a lui Scarlat Callimachi (1817) și a lui
Ioan Caragea (1818) și activitatea lui Ienăchiță Văcărescu, autor al mai multor poezii și a
„gramaticii” limbii românești. În general, între 1720 și 1820 s-au tipărit în țările noastre peste
300 de cărți, afară de cele aduse de peste hotare. Începe a se face simțită influență franceză în
această perioada.
c. Școlile înalte din perioada anterioară se perfecționează. Academia domnească din
București, sprijinită de Grigore Ghica (în 1749), a fost reorganizată complet și amănunțit de
Alexandru Ipsilanti, în 1776. Academia domnească din Iași este temeinic organizată de Nicolae
Mavrocordat, în 1714, alți domnitori, precum Grigore Al. Ghica, îngrijindu-se de bună ei
funcționare.
În Transilvania, după „uniatie” și înființarea regimentelor grănicerești numărul școlilor
elementare românești crește.
d. Arhitectură înregistrează o ultima perioada înainte de clasicism. În arhitectura civilă, casa
boierească de pe moșie reia, amplificând și adaptând, tipul anterior. Obișnuit, are parter și etaj,
cu un spațios foișor așezat pe fațada principală, cu scară de acces la etaj, fie alipită de foișor, fie
sub acesta. Un tip aparte este culă, casă fortificată răspândită în secolul al XVIII-lea în Oltenia și
nord-vestul Munteniei, asemănătoare cu cele din Serbia, Macedonia, Bulgaria, Albania. În orașe,
casă boierească era asemănătoare aceleia ridicată pe moșie, inclusiv curtea mare, cu verdeață și
grădina de pomi. Mai orientale (constantinopolitane) erau casele negustorilor (greci, armeni,
evrei), cu prăvălii și depozite la parter și locuințele la etaj. Acum se construiesc în orașe hanurile,
de regulă de formă dreptunghiulară. În peisajul arhitectural al orașelor sunt de amintit fântânile,
cu decorație barocă, chioșcurile și foișoarele ridicate după modelele constantinopolitane.
Arhitectura religioasă din această ultima etapă, din punct de vedere al planurilor, păstrează
elementele anterioare, în plastică decorativă. Intervin și trăsături noi (fațadele sunt ornate cu
arcade polilobale și vârfuri în acoladă, uneori și cu pictură, capitelurile coloanelor și chenarele
ferestrelor și ușile principale sunt sculptate), unele aspecte trădând o ținută barocă.