REPERE ETNOGRAFICE ȘI ETNOFOLCLORICE ALE

COMUNEI CAZASU, JUDEŢUL BRĂILA

Cercetările etnografice întreprinse, au dus la depistarea pe întreg judeţul Brăila a unui

fond etnografic arhaic cu trăsături specifice satelor din estul Câmpiei Dunării.
Acest fond etnografic local este surprinzător de unitar pe întregul judeţ chiar şi în zilele
noastre, indiferent de localizarea satelor. „Peste acest fond arhaic local s-au suprapus în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea influenţele diverse ale unor elemente demografice stabilite
prin împropietările în Bărăgan, din diverse regiuni ale ţării: Prahova, Buzău, Râmnicul Sărat,
Vrancea, Moldoveni, ardeleni şi olteni.” Aceste mişări demografice au reuşit să imprime o anume
coloratură etnografică, într-o bună parte a judeţului, dar fiind elemente foarte eterogene, ele nu au
putut schimba specificul etnografic local, de câmpie în ansamblul său şi de cele mai multe ori s-
au pierdut o dată cu generaţia care le-a adus, uniformizându-se pe parcursul timpului
datorită influenţei orăşeneşti.
Se deosebesc trei subzone în județul Brăila din punct de vedere etnografic:
-subzona Călmățuiului: ce cuprinde satele de la Berteștii de Sus, Însurăței, până la Ulmu,
Ciocile și Victoria;
-subzona Buzoelelor: se întinde de la Jirlău, Surdila Greci, până la Gulianca, Măxineni,
Latinu și Cotu Lung;
-subzona centrală Ianca: de la Ianca, Târlele Filiu, Bordei Verde, până la Romanu.
Partea în care s-a păstrat mai bine fondul etnografic local este cea din estul
Câmpiei Brăilei şi Balta Brăilei. Aici se pot surprinde elemente specifice unei străvechi zone
etnografice căreia i s-a spus zona Brăilei.
Zona Brăilei propriu-zisă circumscrie din punct de vedere geografic două unităţi
geomorfologice şi anume: Câmpia Brăilei şi Balta Brăilei, în total un teritoriu ce se întinde
între Dunărea Veche, Siret, Călmăţui şi porţiunea slab populată a Bărăganului până la
jumătatea secolului al XIX-lea.
Această zonă etnografică brăileană are la bază o străveche unitate teritorială
administrativă, ale cărei urme de organizare cnezială se reconstituie încă din secolele IX- XI,
pentru ca apoi cumano-tătarii să exploateze bogăţia piscicolă şi agricolă, teritoriu inclus
ulterior în cadrul Ţării Româneşti ca judeţ de sine stătător al Brăilei, cu o întindere mult mai
mare, depăşind zona la care ne referim.
Zona brăileană se mai poate caracteriza şi din prisma vieţii economice străvechi, şi a
culturii unitare, care a gravitat constant de-a lungul secolelor în jurul principalului său centru,
oraşul Brăila. Nucleul acestui judeţ, respective partea sa dunăreană a fost înglobat în secolul al
XVI-lea în cuprinsul raialei turceşti a Brăilei, până în 1828. În acest cuprin al teritoriului raialei,
vechii locuitori băştinaşi brăileni au continuat să trăiască sub stăpânirea turcească în diferite
 forme de viaţă locale, tradiţionale, fapt care a făcut posibilă păstrarea şi conservarea unor
elemente etnografice româneşti de caracter arhaic.
Viaţa mai puţin aspră decât în restul Ţării Româneşti a atras elemente din afara raialei care
îşi găseau aici adăpost de apăsările boiereşti, alimentând demografic zona Brăilei. Primirea şi
asimilarea acestor elemente demografice va deveni o caracteristică a acestei zone.
Principalele aşezări: Nazâru (astăzi Siliştea), Cazasu (Scorţaru vechi), Silistraru,
Osmanu (azi Unirea), Viziru, Vădeni, Baldovineşti, Tichileşti, Gropeni, Stăncuţa, Ceacâru
(azi Tufeşti), Muftiu (azi Traian), sunt atestate documentar încă din vremea raialei.
Acest mod de viaţă unitar, desfăşurat în condiţii istorice deosebite, a generat o adevărată
conştiinţă de grup zonală brăileană, net distinctă de celelalte zone din jur. În raport cu specificul
cadrului geografic local, se conturează subzona dunăreană brăileană, în cuprinsul căreia se
delimitează microzona Balta Brăilei şi microzona Viziru.
Fondul etnografic de bază al celor două microzone este comun, diferenţierile apar doar în
raport cu cadrul geographic care şi-a pus amprenta în special asupra aşezărilor şi ocupaţiilor.
După a n u l 1900, prin asanarea luncii Dunării, îndiguirea şi asanarea celei mai mari
părţi a Bălţii Brăilei, aceste diferenţieri dispar şi întregul mod de viaţă se schimbă radical.
Microzona Viziru, grupează satele „cojenilor” de pe câmpia situată de-a lungul terasei ce
însoţeşte cursul Dunării: Viziru, Valea Cânepii, Unirea, Silistraru, Scorţaru Vechi, Cazasu, Siliştea.
„Specificul aşezărilor poate fi considerat reprezentativ din punct de vedere etnografic pentru
vechile sate de câmpie deschise în calea vicisitudinilor migraţiei popoarelor.” Tipul de aşezare
caracteristic, este tipul de sat adunat care în general era o aşezare mică cu gospodării risipite
înconjurate cu şanţ şi val de pământ, rămăşiţă a unui vechi sistem de apărare caracteristic satelor
deschise de câmpie ce s-a păstrat până în primele decenii ale secolului al XX- lea.
Căile de acces în sat erau păzite noaptea de paznici şi se închideau cu porţi. Gospodăria
tradiţională s-a structurat conform necesităţilor izvorâte din natura regiunii şi a ocupaţiilor
specifice acesteia. Fiind o gospodărie de câmpie, ocupaţiile principale erau agricultura şi
creşterea animalelor. Ea grupa casa de locuit, oborul cu anexe (coşarele pentru vite, saiaua
pentru oi, cocina sau groapa pentru porci, arcacii pentru cai, porumbarul cu nuiele, gropile de
bucate) gospodăreşti şi grădina de zarzavat apărută după 1900.
Locuinţa caracteristică pentru epoca la care ne referim, anume sfârşitul secolului al XIX-
lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea, este locuinţa de suprafaţă, compusă dintr-o „tindă” şi
o casă, sistemul de construcţie fiind cel caracteristic întregului judeţ – paianta. Acest tip de casa
era acoperită cu paie de secară, coceni de porumb sau stuf, iar ca sisteme de încălzit şi gătit se
folosea „hornul cu cotlon” în tindă şi „soba oarbă” din casa de locuit cu gura de alimentare în tindă.
Bordeiele, despre care se spune că au fost caracteristice câmpiei Brăilei şi care constituiau
adăposturi temporare au dispărut ca tip de locuinţă. Specifică zonei este casa de suprafaţă ca tindă,
casă şi prispă. La sfârşitul secolului al XIX-lea era răspândită locuinţa cu două case („casa de
locuit” şi „casa mare” sau „casa curată”) şi o tindă.
După 1900 apar sălile cu „pochi” şi „florărie”, apoi casele cu „poiată”. Anul 1916
marchează influenţa orăşenească în domeniul construcţiilor. Interiorul popular era simplu. În
casa de locuit se aflau unul până la trei paturi de scânduri pe ţăruşi bătuţi în pământ şi acoperite cu
rogojini, o masă rotundă joasă inconjurată de scăunele pe trei picioare iar pe perete un mic dulap
sau „blidar”, din chirpici sau din lemn. Iarna era băgata aici de obicei şi războiul de ţesut.
În casa mare curată se găsea de regulă un singur pat, aşezat tot pe ţăruşi, şi folosit ca
suprafaţă de împodobit cu cele mai de preţ lucruri ale casei, cearşafuri cusute cu arnici, velinţe,
perne umplute cu paie iar pe perete se prindeau ştergare de borangic, nelipsită fiind lada de
zestre. Fiecare casă avea o tindă simplă şi chiler unde se ţineau hambarele pentru făină şi mălai,
putini şi diverse coşuri.
Ocupaţiile principale erau: creşterea animalelor (vaci, cai, oi, porci), creşterea albinelor, a
viermilor de mătase, cultivarea plantelor textile (cânepa şi inul), agricultura (se cultiva orz, mei,
secară, grâu porumb), pescuitul, mai nou viticulture şi pomicultura.
Despre meşteşugiri amintim cojocăritul şi produsele lemnarilor îndeosebi „florăriile”,
traforajele în lemn cu care se împodobesc casele. Instalaţiile tehnice populare au fost reprezentate
în secolul al XIX-lea de morile de vânt.
În privinţa portului popular în întreaga zonă a Brăilei se pot surprinde elemente ale unui
costum popular specific. Costumul femeiesc de sărbătoare se compunea din: 2 fote, fustă, brăcile şi
ie de borangic sau bumbac încreţită la gât cu mâneci largi, marame sau tulpane albe împodobite cu
dantelă şi mărgele colorate, sălbi de lefţi şi cercei de aur turceşti. Costumul de lucru era simplu:
cămaşă lungă şi dreaptă cu sau fără platcă cusută cu pui de arnici, pistelca şi "ochinci" în picioare.
Costumul bărbătesc se compunea dintr-o cămaşă lungă cusută cu arnici - tip specific Câmpiei
Munteniei şi care se găseşte aproape în fiecare casă sub numele de "cămaşă naţională". Se încingeau
cu brâuri albe, mai rar roşii. Vara purtau izmene albe, largi, din cânepă, iar iarna şalvari de aba,
cojoace, bunde, căciuli roată, opinci strânse cu nojiţe.
Obiceiurile sunt bine reprezentate pe întreaga subzonă brăileană, îndeosebi cele legate de
ciclul vieţii: naştere, nuntă, înmormântare. Se remarcă năşia, ursitoarele, vânzarea şi schimbarea
numelui copilului bolnav, bradul la pomană dat la nuntă de naşi sau de o persoană din neam, bradul
de înmormântare, un deosebit cult al morţilor. Dintre obiceiurile de muncă: pornirea plugului
primăvara, paparuda, caloianul, Drăgaica etc. Obiceiurile calendaristice sunt foarte bine
reprezentate: colindele, pluguşorul, semănatul, sorcova, diferite jocuri cu măşti la jocurile de iarnă:
"Cămila", "Cluşarii", "Ursul", "Iordanul femeilor", buciumarea peste sat în noaptea de Sfântul
Gheorghe, jocuri ale femeilor mascate de Lăsata Secului.
Cunoştinţele pe care le avem în momentul de faţă despre folclorul muzical din judeţul Brăila
ne reliefează o zonă folclorică deosebit de interesantă şi bine conturată. Creaţia artistică populară a
apărut şi s-a dezvoltat în strânsă legătură cu viaţa, oglindind-o sub diferite aspecte în complexitatea
sa, tezaurul artistic al poporului cuprinde creaţii în care sincretismul artelor se manifestă într-un
grad înalt, muzica, dansul, poezia fiind îmbinate. Se constată existenţa unor categorii folclorice de
străveche cultură românească şi a unei populaţii de origine autohtonă în care elemente provenite din
diferite alte regiuni ale ţării au fost asimilate, cu toate implicaţiile unui proces de transformare,
suferit de suprapunerea folclorului colectivităţii gazdă peste fondul tradiţional al celor noi veniţi.
Deci avem de-a face cu o zonă folclorică descoperită unitară cu unele inflexiuni comune
zonelor învecinate şi cu puternice elemente structurale, ce îi atestă apartenenţa la specificitatea
folclorului românesc. În ansamblul său, folclorul din judeţul Brăila se încadrează prin absolut toate
manifestările sale în specificul folclorului poporului român, faţă de care nu prezintă decât unele
particularităţi de exprimare cu caracter variaţional. Astfel regăsim în folclorul brăilean structuri
muzicale cuprinzând sisteme ale complexului sonor, ale formei, ritmului, sistemelor versificaţiei şi
prozei melopeice, de la exprimările cele mai simple şi până la cele mai evoluate. Viaţa folclorică
brăileană este practicată de către absolut toate generaţiile şi de aproape toţi locuitorii. În viaţa
folclorică a mai multor localităţi mai poate fi semnalată prezenţa instrumentelor muzicale arhaice:
fluierul şi solzul de peşte. Demn de relevat este faptul că în aproape toate localităţile cercetate se
află excelenţi deţinători ai cântecului popular. Avem de-a face nu cu creaţii locale obişnuite prin
care cântăreţul îşi particularizează simţămintele, ci cu producţii însuşite de către întreaga
colectivitate brăileană iar apoi integrate în fondul folcloric al întregului popor. Tot ca o
caracteristică trebuie subliniat procesul de localizare prin care în special unele texte suferă
modificări, interpretul înlocuind unele denumiri ale unor localităţi din afara judeţului Brăila, cu
denumiri locale.
Acest proces de adaptare a textului, firesc întâlnit în zonele cu o bogată tradiţie folclorică,
pare să întărească permanenţa acesteia în timp, întregind şi apropiind mai puternic manifestarea
respectivă, astfel întâlnită şi în alte zone, sau provenind din sursele de difuzare a folclorului:
radioul, televiziunea, magnetofonul. Despre acest fenomen putem afirma că este prezent în absolut
toate categoriile folclorice muzicale deţinătoare şi de text; de la cântecele din folclorul copiilor şi
până la cântecele bătrâneşti.Cea mai mare proporţie de localizări se face simţită în fantezia
creatoare a tineretului tuturor generaţiilor care au simţit nevoia de a-şi apropia cântecele auzite de
prin alte părţi, înlocuind numele localităţii din cântec cu acela al localităţii de care aparţin. Creaţiile
populare se manifestă întotdeauna într-un anumit context. Există creaţii integrate unor obiceiuri şi
creaţii autonome din acest punct de vedere. Distingem deci, pe de parte un repertoriu aparţinând
ciclului familial şi pe de altă parte, un reperoriu aparţinând muncilor şi obiceiurilor de peste an. În
numeroase obiceiuri din ciclul primăvară-vară ce marchează diferitele etape ale vieţii rurale
tradiţionale, preocupările de bază sunt agricultura şi creşterea animalelor. Astăzi, aceste obiceiuri au
o circulaţie restrânsă în cadrul zonelor folclorice, spre deosebire de trecut când erau răspândite pe o
arie mai largă, aşa cum atestă unele informaţii.
În "Descriptio Moldaviae" de Dimitrie Cantemir, aflăm de pildă, că Drăgaica şi Căluşarii se
practicau la începutul secolului al XVIII-lea şi în Moldova, zonă în care astăzi nu se mai întâlnesc.
Dintre aceste obiceiuri unele sunt legate de o anumită dată (Căuşul, Armindeni etc.) altele se
practică în funcţie de necesităţile producţiei, de desfăşurarea muncilor (Paparuda, Scaloianul), cele
mai multe au o semnificaţie agrară (Lăzărelul), sau sunt legate de creşterea animalelor (Sîmbra
oilor, Arieţul). Obiceiul de primăvară "COLOIAN", corespondent al obiceiului "caloian" întâlnit în
Muntenia, Oltenia, Moldova şi Dobrogea se integrează în acele rituri de fertilitate, menite să invoce
ploaia, pentru reînvierea naturii în secetă.
Obiceiul prezintă în zona Brăilei un tip deosebit de interesant, fiind practicat, la date fixe şi
pe o întindere mai mare de timp. Cuprinde mai multe ceremoniale ce trebuie îndeplinite de fete.
Pregătirile în vederea desfăşurării acestui joc se fac cu câteva zile înainte. Copiii îşi aleg pe
conducătorul lor, în casa căruia se pune la cale jocul. Aceasta este căpeterniţa. Întreaga desfăşurare
a coloianului nu este decât o parodie făcută de copii obiceiurilor folosite la înmormântarea reală din
tradiţia satului, precum şi a slujbei religioase săvârşite cu acest prilej de joacă al copiilor care-1
practică. În jocul copiilor au pătruns sporadic şi versuri din textele vechilor incantaţii, care au mai
rămas în memoria satului dar şi-au pierdut semnificaţia magică, păstrându-şi doar ritmul. Din punct
de vedere muzical se adaptează melodiilor de voce din zona respectivă. Un alt obicei de primavară
"Zorile", practicat în zorii zilei de Sfântul Gheorghe, constând în sunetul de bucium în cele 4 colţuri
de zare, se pare că a dispărut în preajma celui de-al doilea război mondial. Legat de alte practici
interesante ca : baia din zori în Dunăre şi tăvălitul în iarbă, el ne atestă existența în trecut a unui
complex de obiceiuri străvechi ținând de această dată. Din bogata suită a obiceiurilor de iarnă în
zona brăileană se evidenţiază : colindul, căluşarii şi iordanul femeilor. Funcția colindei este de
felicitare. Există două feluri de colinde: colindul cu mască animalieră și colindatul propriu-zis.În
stilul de execuție al colindelor cât și în repertoriul acestora, găsim o seamă de elemente pe care le
putem atribui ca specifice județului Brăila. Aparţinând stilului de execuţie antifonic, execuţia
colindelor pe perimetrul brăilean se desfasoară mai intens în zona sudică şi dunareană a judeţului şi
mai puţin intens în celelalte părţi. În privinţa repertoriului de colinde, Brăila este până în prezent
singura zonă din ţară, căreia i se poate raporta cu oarecare certitudine originea unor tipuri de
colinde.
Astfel tipurile "Ici din vad în vad / Din vadul Brăilii / Skela Dunării" ce se ramifică în cele
două teme funcţionale, prima de urare a tinerilor căsătoriţi, a doua de urare a unui flăcău, devenite
de mare circulaţie în zonele de puternic colindat, la care se adaugă tipul de colindă pentru pescari
"La gura privalului / La coteala gârlelor / La vâltoarea apelor / Colea este peşte mult / Câtă frunză
pe pământ". Din punct de vedere muzical colindul ne oferă melodii tipice pentru stratul mai vechi al
obiceiului ţinând de fondul general românesc. Melodia este silabică, începând frecvent cu un salt de
cvintă sau cvartă, după care mersul general este descendent, alteori profilul melodic devenind boltit.
Forma este strofică, alcătuită din una, două, rar trei fraze diferite, cu refren (unul sau două) aşezate
la începutul, la mijlocul sau la sfârşitul melodiei. Versul este hexasilabic sau octosilabic, refrenul
putând fi de 2 la 12 silabe. Scările se remarcă printr-o varietate deosebită. Structura poate fi penta şi
hexacordală, scări diatonice (mai ales majore decât minore) mai rar cromatice. Mai pot fi întâlnite
scări cu terţa mobilă sau cu lărgirea scării la o cvartă inferioară; se pot întâlni cadenţe pe alte trepte
decât fundamentale. Ritmul deosebit de expresiv, aparţine sistemelor giusto- silabic, aksak.
Execuţia în grup impune tempo-giusto. Putem întâlni colinde izoritmice, bazate pe o dipodie sau pe
un grup metric complex sau colinde heteroritmice.
Există o înrudire între ritmul colindelor vechi şi dans, unele formule ritmice întâlnite, mai
ales în refrene, pot fi întâlnite şi în melodiile sau ritmul paşilor de dans. Pentru anul nou flăcăii din
judeţul Brăila mai practică "Ursul" ce întruchipează jocul animalului menit să aducă noroc şi
sănătate în acea casă. Obiceiul "CĂLUŞARII" practicat în dimineaţa primei zile de Crăciun în zona
comunei Gropeni de către grupuri de flăcăi în execuţia vocală însoţită în trecut de cimpoi, fluier sau
clarinet, iar în prezent de fluier şi mai ales de acordeon, constituie o particularitate adăugată
specificităţii brăilene. Dimitrie Cantemir a menţionat practica de acoperire a feţii dansatorilor cu o
pânză albă pentru obiceiul căluşeresc din timpul său. Acest obicei s-a dovedit a face parte din
repertoriul folcloric mai vechi al colectivităţii. Participarea vocală este aceea la care s-au observat
cele mai importante schimbări în decursul timpului. Practica actuală se manifestă printr-un text
originar într-un cântec vechi, scandat de către conducător şi întretăiat după fiecare vers de către
exclamaţiile de : "i-auzi-ia!", "hei, hei", ale celorlalţi jucători, corespunzând motivului
ritmicometric. Practica începe din zorii zilei, când o dată adunaţi la unul dintre ei, de obicei
conducătorul -, execută pentru prima dată "căluşeria" în faţa stăpânilor casei. Mai întâi începe să
cânte instrumentistul în timp ce căluşarii înaintează spre locul ales pentru dans. După terminarea
dansului, căluşarii urează ("La mulţi ani!"), conducătorul primind o mică plată în bani după care
pleacă în şir fără acompaniement muzical, intrând pe rând în toate curţile. Unele cete mergeau
numai la casele cu fete unde erau deseori opriţi şi ospătaţi. "IORDANUL FEMEILOR", în forma sa
nordică "văluritul femeilor" - obicei practicat în ziua de Sfântul Ion are caracter de petrecere strict
feminin. Mai poate fi întâlnit şi în alte zone folclorice din Muntenia, sudul Moldovei şi Dobrogea.
Prin felul de manifestare şi frecvenţă se adaugă vieţii folclorice de pe întreg ţinutul brăilean,
contribuind la bogăţia tradiţiei.
În concluzie folclorul brăilean are o vechime și o valoare inestimabilă care merită a fi
valorificată în favoarea tuturor generaţiilor de astăzi și viitoare pentru a cunoaște rădăcinile și
manifestările moșilor și strămoșilor noștri din cele mai vechi timpuri.
Fănuș Neagu spunea, înmiresmat de priveliștile mirifice ale bălților Brăilei, ale nesfârșitelor
lanuri de grâu pârguit, de mirosul de pelin și dor, de nuci și zarzări, urmărit de uriașele berze din
depărtare, ale cumpenelor fântânilor din câmpie, de drumurile de praf, dar și de drumuri de ape ale
Dunării „că Bărăganul se înscrie într-un perimetru al fabulosului, într-o zonă de vrajă care nu
dispare niciodată. Când pierzi acest miraj, te-ai pierdut ca om”. (Arhiva TVR)

Bibliografie:
1. dr. Ghizela Sulițeanu. „Studii de etnografie și folclor din zona Brăilei”, Centrul de
îndrumare a creației populare și a mișcării artstice de masă al Județului Brăila, Brăila,
1977.
Videografie:
2. https://www.youtube.com/watch?v=vOgIXZrX1oc (Arhiva TVR)

Material structurat și editat de către prof. Radu Maricica