Asezarile rurale din Romania

Aşezările rurale reprezintă grupări

de locuinţe şi oameni care îşi desfăşoară
activitatăţile pe un teritoriu delimitat şi a
căror înfăţişare se schimbă în raport cu
condiţiile naturale şi cele economico-
sociale.Faţă de oraşe satele au o formă mai
puţin evoluată de organizare a spaţiului
geographic, având o densitate mai mică a
populaţiei şi a construcţiilor.
Satul, elementul cel mai activ în
umanizarea şi evoluţia peisajului
geografic, s-a format în perioada de
dezvoltare a ginţilor şi conturarea obştilor
teritoriale, în limitele cărora, în urma
stabilirii treptate a unor relaţii productive
şi de rezidenţă ale populaţiei cu mediul
ambiant, s-au fixat şi dezvoltat vetrele de
sat primitive. Încă de la începutul istoriei cu o continuitate neîntreruptă până în prezent satul s-a
meţinut ca o comunitate rurală organizată, reprezentând forma cea mai răspândită de habitat din
aceşti munţi, elementul cel mai caracteristic al peisajului umanizat.
El este integrat în spaţiu, dar şi în timp, într-un teritoriu înţeles cu tot ce se află şi se petrece în
legătură cu el, ca procese naturale, sociale, economice, tehnice (Vintilă Mihăilescu,1967).
Satul românesc a reprezentat „firul” continuităţii poporului român pe teritoriul
carpato-dunărean, o formă de adaptare la mediul geografic, o adaptare la împrejurările vitrege
prin care a trecut (invazii în decurs de un mileniu, bătălii, incursiuni de jaf) etc.
Primele aşezări rurale menţionate documentar sunt satele daco-romane, cunoscute sub
denumirea de pagi şi vici, cu o populaţie ce practica agricultura, iar uneori şi mineritul.
H. H. Stahl apreciază că vechile sate româneşti, din evul mediu timpuriu, erau sate
devălmaşe ale obştii ţărăneşti, care s-au transformat ulterior în sate răzăşeşti specifice Moldovei
şi sate moşneneşti în Ţara Românească, ambele sate de ţărani liberi.
În perioada de înflorire a feudalismului, prin iobăgirea ţăranilor liberi în urma
deposedării lor de pământ, apar satele de clăcaşi, ce aparţineau, de regulă, mănăstirilor sau
boierilor.
Două topice de mare răspândire în lumea satelor, şi anume: selişti (silişti sau sălişti) şi
slobozii, marchează o etapă de mari frământări în evoluţia aşezărilor rurale din România.
 Seliştile sunt menţionate în documente cu două înţelesuri: fie de vatră de sat părăsit,
pustiit (cel mai frecvent) din diferite motive, care ulterior a fost, în general, refăcut pe
aceeaşi vatră; fie de loc cu grădini şi mici ogoare în jurul satului (mai rar).
 Sloboziile apar încă din secolul XV, cu o accentuare a fenomenului în secolele
următoare, şi reprezintă sate noi, create de mănăstiri şi nobili, din locuitori „adunaţi” de
prin alte locuri, care beneficiază de unele libertăţi, fiind slobozi de bir şi de taxe o
anumită perioadă de timp.
  Satele roite. Roirea, un fenomen popular spontan, declanşat de creşterea populaţiei peste
limitele capacităţii de absorbţie a vetrei satului şi efectuat în vederea căutării de noi
ogoare, păşuni sau fâneţe – care generează noi sate în cadrul vechilor hotare de sat – s-a
bucurat de o atenţie deosebită în literatura sociologică (D. Gusti, H. H. Stahl), istorică (N.
Iorga, C. C. Giurescu) şi geografică (S. Mehedinţi, G. Vâlsan, V. Mihăilescu). Nu s-a
conturat însă un punct de vedere unitar asupra noţiunii de roire, aceasta fiind folosită
frecvent şi de mulţi autori pentru a desemna şi alte tipuri de mobilitate teritorială:
emigrări de populaţie la distanţe mai mici în cadrul ariei montane sau mai mari, infiltrări
de populaţie din Transilvania în zona montană – însoţite de procesul formării de noi sate.
Considerăm roire numai acea mişcare spontană de grupuri umane, de amploare mai mare
sau mai mică, care se limitează spaţial la hotarul satului „matcă” ce alimentează plecările, fiind
generată, aproape în exclusivitate, de nevoia de noi terenuri agricole şi declanşată într-o anumită
fază de dezvoltare a satului „matcă”, şi anume, când creşterea densităţii populaţiei în vechea
vatră şi presiunea demo-economică asupra terenului agricol existent depăşeşte nivelul de
întreţinere, devenind iminentă necesitatea obţinerii unor noi suprafeţe agricole de către anumite
contingente de populaţie.
 importanţă deosebită în dezvoltarea reţelei de aşezări rurale l-au avut curenţii de
populaţie, mai ales cele ale populaţiei româneşti din Transilvania, care au întemeiat
numeroase sate în spaţiul extracarpatic, cu nume folosind determinativul de „Ungureni”.
Prin emigrarea ungurenilor de pe versanţii nordici ai Carpaţilor Meridionali sau format,
mai ales în zona subcarpatică, adevărate sate dublete „de Ungureni” şi „de Pământeni”,
satele de ungureni fiind sate de colonizare liberă: Berevoieşti Ungureni, Măneciu
Ungureni, Albeşti Ungureni, Tismana Ungureni, Bădeni Ungureni etc. (Mara Popp,
1943).
 Alte sate, tot de colonizare liberă, s-au format prin deplasările în grup ale populaţiei din
motive politico-sociale, cum sunt satele înfiinţate de bănăţeni în Oltenia, în sec. XIV–XV
(Almăjel, Cireşeni), sau cele înfiinţate de olteni în Banat, în sec. XVIII (Stinăpari,
Cărbunari etc.). Tot în această categorie intră satele formate în urma procesului de
transhumanţă a oierilor din Transilvania în Muntenia (Daia, Lisa, Ciopeea), în Dobrogea
(Sibioara, Săcele, Galeşu, Făgăraşu Nou), în lunca Dunării (Olteni, Mârleanu) etc.

Componentele fundamentale ale complexului rural sunt:

1. Vatra, în care s-a format şi a evoluat o grupare omenească, deci locul în care se află
locuinţele propriu-zise şi construcţiile aferente (servicii,depozite,adăposturi pentru inventar şi
animale etc);
2. Moşia, în care populaţia îşi desfăşoară activitatea de bază;
3. Populaţia, componentă cu multiple aspecte cantitative şi calitative.
Geograful francez Paul Vidal de la Blache vorbeşte despre ,, l’habitat agloméré’’ şi ,, l’habitat
dispersé’’ .În 1927 Albert Demangeon a deosebit 2 tipuri de sate : satul adunat şi satul risipit.
Primul sat apare ca un sat cu gospodăriile concentrate pe un spaţiu restrâns detaşat de
teritoriu (moşie)..Tipul adunat se prezintă cu o textură de străzi regulate, geometrice sau
neregulate.
Al 2-lea tip, risipit se prezintă cu gospodării situate la mari distanţe unele de altele, cu o
textură neregulată, o reţea redusă de drumuri moderne.
Satele se deosebesc de oraşe atât prin mărime, cât, mai ales, prin activităţile locuitorilor, care se
încadrează predominant domeniului agricol. În tările dezvoltate economic, activităţile populaţiei
rurale sunt mai variate şi ies de multe ori din sfera agriculturii, o parte din locuitorii satelor fiind
ocupaţi în industrie, transporturi,turism.
1-Clasificarea satelor după numărul de locuitori:
- sate mici şi foarte mici(sub 500 loc.),în proporţie de 38%
- sate mijlocii (500-1500 loc.),circa 44%
- sate mari şi foarte mari(peste 1500 loc),în jur de 18%.
Recensământul din anul 1977 consemnează, ca şi cel din 1966, numărul mare al satelor
mijlocii, cu populaţie între 500 şi 2000 de locuitori (47%) şi răspândite îndeosebi în Podişul
Târnavelor, Podişul Moldovei, Podişul Someşan şi în zona pericarpatică a Munteniei.
Sate cu peste 2000 de locuitori se află răspândite îndeosebi în regiunile agricole de
câmpie (câmpiile Olteniei,Burnazului, Mostiştei, Bărăganului), în depresiunile intramontane
(Giurgeu, Maramureş, Bârsei) unde cadrul natural a favorizat formarea de sate mari, cu structură
adunată pe spaţii de teren reduse, lăsând înafara vetrei loc liber practicării agriculturii.
Satele mici şi foarte mici sunt cele mai frecvente în Colinele Tutovei, Munţii Apuseni,
Dealurile Cotmenei, Olteţului, Jiului, Podişul Mehedinţi, Podişul Dobrogei, datorită mai ales
fragmentării reliefului şi degradărilor intense de teren.
Din categoria satelor mici şi foarte mici circa 16% reprezintă cele cu sub 100 de
locuitori.Din aceeaşi categorie, în proporţie de 33% sunt satele cuprinse între 100 şi 250 de
locuitori.Dintre satele mici, ponderea cea mai mare o au cele cu o populaţie cuprinsă între 250 şi
500 de locuitori, în proporţie de 51%

2-Clasificarea satelor dupa structura :

Satul risipit
(predominant in zona
montană)- sate diseminate sau
sate cu case izolate (R. Vuia),
constituie aşezările rurale cele
mai simple, născute din simţul
practic deosebit al omului
carpatic şi puterea sa de intuiţie
şi de adaptare perfectă la
mediul natural caracteristic, cu
un numit potenţial economic.
Acest tip de sat este strâns legat
prin fizionomia şi structura
internă, forma de relief şi
ocupaţii, de regulă păstoreşti, la
care se adaugă uneori şi o
agricultură pe spaţii restrânse şi
dispersate.De obicei aceste sate
le întâlnim în zonele cu păduri
sau în locurile ocupate în trecut de păduri, defrişate treptat pentru a face loc păşunilor şi, mai rar
terenurilor de cultură. În virtutea sistemului primitiv al proprietăţii în „bloc” în jurul casei, satele
risipite au o structură extrem de simplă, primitivă, cu gospodării puternic dispersate pe versanţi
sau pe podurile mai netede ale platformelor (sudul Munţilor Şureanu, zona Bran – Fundata,
Munţii Apuseni, Culoarul Timiş – Cerna, Obcinele Bucovinene, Depresiunea Dornelor,
Mărginimea Sibiului etc.). O risipire a satelor apare foarte frecvent ca urmare a influenţei
factorilor sociali.
Extensia satelor risipite este, de obicei, foarte mare, în numeroase cazuri vatra satului
suprapunându-se în totalitate moşiei. Alteori, gospodăriile sunt grupate în „crânguri”, „cătune”
izolate pe micile platforme sau pe versanţii domoli. Comunicaţia între gospodăriile satului (ce
pot fi distanţate între ele de la 100 la 2000 m) sau cu satele vecine este asigurată de o reţea de
poteci; rareori se întâlnesc uliţe scurte şi neorganizate, mai ales în sectoarele cu crânguri. Satele
risipite pot urca în altitudine cu sălaşe, odăi, colibe, stâne etc., ce pun în valoare păşunile şi
fâneţele montane.

Satul rasfirat
constituie, din punct de vedere
structural, un tip de tranziţie de
la risipire excesivă la cel
adunat – în cadrul căruia se
observă o tendinţă evidentă de
separare a vetrei de moşie.
Satul răsfirat este mai puţin
influenţat, în modul de
organizare interioară, de relief
şi mai mult de ocupaţia
locuitorilor; este de obicei un
rezultat al ocupaţiei oamenilor
şi mai puţin al formelor de
relief.El este specific zonelor
submontane, zonelor de coline
şi podiş, regiuni străbătute de
numeroase ape, unde ocupaţia
principală a populaţiei este cultura pomilor fructiferi, a viţei-de-vie, îmbinată cu creşterea
animalelor pe bază de fâneţe, la care se adaugă şi cultura cerealelor pe suprafeţe mai restrânse.
Creşterea, extensiunea satului se face prin construcţii noi plasate periferic, către margini.
Ca urmare, sporul de populaţie contribuie la extinderea suprafeţei satului pe axe radiare,
tentaculare şi generează forme variate de vatră.
Satul răsfirat apare ca o formă veche de organizare cu caracter agropastoral, relativ bine
închegat, străbătut de uliţe înguste şi, de regulă, întortocheate, fără vreo ordine. În funcţie de
condiţiile topografice locale, aceste sate pot prezenta o răsfirare liniară (de vale, de drum, de
culme etc.), o răsfirare areolară (de versant, de contact, de culme, de vale), o răsfirare de tip
alveolar-pluri-celular etc.

Satul adunat ( in campii, pe terasele raurilor). Tendinţa de grupare, de adunare a gospodăriilor

între limitele unor vetre bine conturate, detaşându-se net de teritoriul moşiei, apare în mod
obişnuit în câmpie, dar şi în partea joasă a depresiunilor intramontane, submontane sau
intracolinare şi chiar în anumite sectoare ale Podişului Transilvaniei. Satele adunate
caracterizează deci zonele cu o economie agricolă intensivă, de cultura cerealelor şi fragmentare
redusă a reliefului, fiind adesea lipsite de vegetaţie interioară. Ca tip subsidiar mentionam –satul
compact si satul
liniar sau satul
drum. Fenomenul
de adunare a
gospodăriilor a
fost fie spontan
din nevoia de a
economisi spaţiul
agricol, fie dirijat,
prin acţiunea de
populare a unor
regiuni (câmpii
joase desecate,
lunci indiguite,
colonizarea
germanilor în
Banat, sudul
Transilvaniei,
zona Bistriţa etc.).
Gradul de îndesire
a gospodăriilor
este direct proporţională cu vechimea şi puterea economică a satelor.
Satele adunate sau concentrate au un contur bine delimitat al veterei faţă de moşie dau ţarină,
sunt adesea lipsite de vegetaţie interioară.Tipul adunat poate să fie cu o textură de străzi regulate,
în tablă de şah sau neregulate.
Dezvoltarea predominant spontană, nedirijată, a aşezărilor rurale este subliniată de textura
„liberă”, neregulată, a majorităţii satelor, textură influenţată de caracteristicile reliefului. O bună
parte a aşezărilor de vale are o textură mono şi biliniară simplă sau tentaculară, în timp ce
aşezările risipite şi cele cu o răsfirare areolară nu au textura definită. Remarcăm şi frecvenţa
relativ mare a satelor cu vetre polinucleare, formate din mai multe nuclee, fapt explicabil, parţial,
şi prin înglobarea, în timp, a cătunelor şi satelor mici, cu un potenţial economic şi demografic
redus, de către satele mari din apropiere.

În cadrul aşezărilor de tip adunat pot fi distinse o serie de subtipuri, ce se deosebesc după
dispunerea clădirilor în vatră:
1. compacte – în cazul în care clădirile sunt aşezate la stradă, calcan lângă calcan, sate care
în trecut au îndeplinit funcţii de târg sau centre de apărare;
2. concentrate – sate cu clădiri despărţite între ele prin curţi destul de înguste, străzi sau
drumuri strict delimitate;
3. aglomerate – sate în care clădirile sunt despărţite prin curţi largi şi chiar prin terenuri
închise pentru culturi de câmp sau livadă.

3- Clasificarea satelor după activităţile economice:

- satele cu funcţii predominant agricole. Acestea pot fi specializate fie in cultura cerealelor si
a plantelor tehnice, fie in viticultura, fie in cresterea animalelor etc. Populaţia neagricolă
pendulează spre oraşele agricole apropiate, spre diferite puncte de exploatare forestieră, centre
ale industriei extractive sau este ocupată pe plan local în activităţile din sectorul secundar.
- În cadrul aşezărilor rurale cu funcţii predominant industriale, peste 65% din populaţia
activă lucrează în industrie iar valoarea producţiei industriale depăşeşte 70% din producţia
globală.
- Aşezărilor rurale cu funcţii mixte le aparţin aşezările rurale în care activităţile agricole şi
neagricole deţin ponderi aproximativ egale, între 35% şi 65%.
Aşezările rurale cu funcţii speciale prezintă două subtipuri:
a) aşezări rurale cu funcţii turistice – în care peste 25% din populaţia activă este ocupată în
servicii, dar sunt prezente şi funcţiile agricolă, forestieră sau chiar industrială (ex. Bodoc-jud.
Maramureş, Homorod-jud. Braşov, Sărata Monteoru-jud. Buzău).
b) aşezări rurale cu funcţii piscicole şi turistice – specifice Deltei Dunării cu un fond turistic
deosebit, unic în Europa.

Ocupatiile.Status si rol
Atat in societatea traditionala ,cat si in cele industriala si informationala,locuitorii
comunitatilor rurale au avut si au inca doua tipuri de ocupatii:primare(agricultura,cresterea
animalelor ,pomicultura, viticultura) si secundare(vanatoarea,pescuitul,albinaritul,exploatatia
padurii,mineritul taranesc,carausia,mestesugurile traditionale),acestea din urama identificabile
astazi intr-un numar din ce in ce mai mic de comunitati.Intr-o familie taraneasca se practicau
constant si ocupatii primare,si secundare.Erau insa si ocupatii specializate,in fiecare comunitate
taranesca existand,pe langa „plugari”(agricultori) si „pastori” (crescatori de
animale),rotari,fierari,cojocari,morari, olari, opincari. Societatea industriala a impus in
comunitatile rurale ocupatii noi:soferi si tractoristi,mici meseriasi artizanali.Pe parcursul anilor
1948-1989,in comunitatile rurale romanesti,datorita transformarilor economice,legate de o parte
de industrializarea urbana si apoi de macanizarea agriculturii,dar si de migratia populatiei din
rural in urban,structura ocupationala a locuitorilor comunitatilor rurale a cunoscut schimbari
esentiale.In anchete de teren recente s-au putut identifica,dupa declaratia respondentilor la
chestionar,urmatoarele ocupatii:agricultori,muncitori,pensionari,casnice, someri,patroni.Avem
deci de a face cu o stratificare ocupationala specifica societatii industriale,ceea ce inseamna ca,in
perioada 1948-1989,in comunitatile rurale romanesti a avut loc o schimbare structurala a
ocupatiilor, de la cele specifice societatii traditionale,la cele specifice societatii industriale.
Status-urile in comunitatile rurale,adica pozitiile sociale ale indivizilor,se manifesta intr-o
structurare relativ simpla.Astfel, se poate distinge o elita locala alcatuita din primar si
preot,profesori si medici,agronomi si veterinari,dupa ei urmand grupul functionarilor
locali:agent veterinar,agent fiscal,agent agricol, postas,asistenti medicali,consilieri locali si,in
sfarsit,ceilalti locuitori ai comunitatii,care pot fi agricultori,muncitori,pensionari,someri.In
general,acestia,atat cei din elita locala,cat si cei din grupul functionarilor,isi asuma si roluri de
fermieri si patroni,de intermediari intre comunitatea locala si societatea inglobanta.
In familia si gospodaria taranesti se distinge ca status in primul rand „capul de
familie”,iar acesta poate fi agricultor,dar si „cantaret la biserica”,membru in consiliul local sau
vanator emerit(Mendras,1989).
In cadrul familiei taranesti,atat in societatea traditionala,cat si in societatea industriala,rolurile se
constituie diferit pentru barbati si femeie.
Barbatul executa lucrarile agricole,muncile campului mai grele(arat,cosit), in timp ce femeia
„ispraveste” pe langa casa:hranirea animalelor,hranirea familiei,toate activitatile domestice,intre
care se distinge cresterea copiilor.
Din punctul de vedere al status-urilor si al rolurilor,comunitatile rurale sunt grupuri
umane omogene,cu disparitati minore intre elita si „masa”,cu roluri limitate,structurate
traditional pe diferente de sex si varsta.

Bibliografie

1.Erdeli G., Cucu V., 2006- Romania.Populatie, Asezari umane, economice,

2.Erdeli G., Dumitrache Liliana, 2006- Geografia Populatiei, Ed. Corintra Transversal,

3. Ianoş I., (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Ed. Academiei, Bucureşti,

4. Erdeli G., Melinda Cândea (1984), Aşezarea rurală, componenta principală a peisajului
geografic românesc, B.S.S.G. Bucureşti

5.Cucu V.,(2000),Geografia asezarilor rurale,Ed.Domino,Targoviste

6. Vedinas T.,Introducere in Sociologia Rurala