Călușarii

Călușarii reprezintă participanții la dansul Călușului, dans tradițional românesc, prezent în

timpurile vechi atât în Moldova, Oltenia cât și în Transilvania.

În mod tradițional, la cateva saptamani dupa Paste, de sarbatorile Rusaliilor, locuitorii unora
dintre satele noastre (si chiar si din orase) asista la Jocul Calusarilor. Acestia atrag atentia
printr-o costumatie aparte de cea obisnuita, prin jocurile lor originale, care tin numai de
„calus", ca si prin periodicitatea manifestarii. Nu oricand se face jocul, ci numai la anumite
zile si sarbatori (in afara spectacolelor calusaresti din sali). Din cate vom vedea, aceasta
manifestare atat de caracteristica poporului nostru avea altadata sensuri de viata cu totul
arhaice. Astazi insa ele s-au pierdut in cea mai mare masura, iar daca „calusarii" mai continua
sa joace, cutreierand sate si orase, fac aceasta din impulsuri noi: sa distreze publicul, iar
actorii sa castige.

Cea mai veche si mai completa prezentare a jocului Calusarilor o face Dimitrie Cantemir in a
sa Descriere a Moldovei, importanta si pentru faptul ca un asemenea tip apartine istoriei,
intalnit si descris, tot pe larg, si de Ollanescu catre sfarsitul secolului trecut, nu se pastreaza
mai nimic din vechea factura, decat simpla costumare in national si doar o serie de jocuri
obisnuite. Sub forma aceasta se mai intalneste in sudul Moldovei, de unde se pare sa fi trecut
si in satele din Dobrogea.
Cantemir relateaza ca numarul calusarilor era de 7, 9 sau 11, imbracati in haine femeiesti si
purtand pe cap cununa de pelin, panza alba pe fata, iar in mana sabie de lemn. Astazi numarul
calusarilor variaza. In Bucuresti (1957) chiar numai 5 jucatori, fara steag, imbracati in costum
national. Desigur nu poate fi decat o forma degradata, caci informatiile mal vechi ni-i
infatiseaza ca o ceata formata din 9 ori 11 jucatori (dupa regiune). Ca in vechile noastre
cantece batranesti (Mesterul Manole ori Calatoria fratelui mort), ca si in cele straine
(bunaoara Edda), numarul si aici trebuie sa fi avut inainte vreme valoare mitico-magica, ceea
ce ne face, chiar numai din acest amanunt, sa desprindem sensuri primare de viata.
in fruntea lor sta „vataful" sau „staretul", care merge in frunte si-i conduce, vegheaza asupra
legilor caluseresti intarite prin juramant, aplaneaza conflicte. Semne distincte de costumatie
nu are.Ceata era condusa de Stareta „povatuitorul" ei, ajutat de primicer. Printul moldovean
mai spune ca „ei au mai mult de o suta de sarituri, si unele asa de potrivite, incat acei care
joaca se pare ca nu se ating de pamant, ci se poarta in vazhuh". in continuare se aminteste de
caracterul vindecator al dansurilor, ca „il astern pe cel bolnav la pamant si incep a sari, si la o
nota anume a cantarii, il calca fiete-carele de la cap, pana la calcaie".

Dintr-un asemenea caracter, Calusarii moldoveni astazi nu mai pastreaza nimic, doar simplul
joc, fara masca si sensuri de viata arhaica, forma catre care evolueaza si in alte parti. Astfel in
Transilvania ei n-au nimic din spectaculosul celor din Muntenia si nici rostul mitico-magic ca
in Banat. Se mai vad in Tarnave, in regiunea centrala si superioara a Muresului, pe campia
Turzii si a Clujului, imbracati doar in costumele lor atat de pitoresti, jucand sub forma
„conductelor" nationale.
Altadata, calusarii depuneau un legamant la 9 hotare, luau apa de la 9 izvoare si aveau o
patroana a lor. Irodeasa (Francu-Candrea). Despre calusarii ardeleni avem marturii vechi, din
secolul al XVHea. Poetul maghiar Balassi, ca si un oarecare Dozsa, vorbesc despre jocurile
acestora in chip atractiv. Sulzer, in cunoscuta sa lucrare din secolul al XVIII-lea, are
ingeniozitatea de a nota melodia caracteristica a dansului. Tot Sulzer este cel dintai care pune
in discutie originea veche, romana, a jocului de calusari. Dupa el se orienteza si Damaschin
Bojinca ori mai tarziu Ollanescu. Ne intrebam in ce masura unii si altii, exagerand in directia
latinomaniei vremii, au afirmat adevaruri,' caci, daca ne gandim ca in tipul banatean al jocului
apar elemente cu totul arhaice, ca .jocul soarelui la rasarit", facut imprejurul unei movile,
„calusul", capul de cal purtat de unul in varful unui bat s.a., atunci ne dam seama ca avem de-
a face cu alt gen de manifestari cu mult mai vechi decat epoca romana. Numai tarziu jocurile
calusarestl au ajuns in saloane, ele dansandu-se cu prilejul balurilor.

De altfel. Banatul cu Muntenia si Oltenia formeaza un alt spatiu al Dunarii, care se distinge,
pe langa scenele teatrale, prin straturile cu totul stravechi, cum sunt: legamantul facut de
jucatori si puritatea actelor pe care trebuie sa o pastreze cu multa rigoare; apoi razboiul, si el
savarsit intr-anumit chip, si care a facut pe I. Eliade Radulescu sa spuna ca ar fi vorba de-o
reminiscenta din rapirea Sabinelor. Multe din aceste trasaturi se pastreaza si la Padureti -
Arges, vechi centru calusaresc.
Din aceste descrieri mai vechi, ca si din altele mai noi, si mai cu seama din informatii
personale culese in ultimii ani din diferite regiuni ale tarii, vom cauta sa aratam care sunt
elementele spectaculoase ale jocului calusarilor, costumatie si masca, jocuri si scenete comice,
ca intr-o parte finala sa desprindem cateva sensuri de viata, fie mai vechi, fie mai noi, si in
felul acesta sa circumscriem functia de viata in sanul colectivitatilor astazi ca si altadata.

Ceea ce izbeste pe spectator este ca ceata calusarilor are o costumatie aparte, iar pentru timpul
cat joaca, ei se singularizeaza de restul satului printr-o organizare aparte, formand un grup
inchis cu ierarhie si reguli de comportare.
Astazi numarul calusarilor variaza. Am vazut in Bucuresti (1957) chiar numai 5 jucatori, fara
steag, imbracati in costum national. Desigur nu poate fi decat o forma degradata, caci
informatiile mal vechi ni-i infatiseaza ca o ceata formata din 9 ori 11 jucatori (dupa regiune).
Ca in vechile noastre cantece batranesti (Mesterul Manole ori Calatoria fratelui mort), ca si in
cele straine (bunaoara Edda), numarul si aici trebuie sa fi avut inainte vreme valoare mitico-
magica, ceea ce ne face, chiar numai din acest amanunt, sa desprindem sensuri primare de
viata.
in fruntea lor sta „vataful" sau „staretul", care merge in frunte si-i conduce, vegheaza asupra
legilor caluseresti intarite prin juramant, aplaneaza conflicte. Semne distincte de costumatie
nu are. Dupa acesta vine, in unele parti, al doilea vataf, care poarta in mana un cap de cal
confectionat din lemn; lor 11 se adauga un calusar care poarta „beldia", „steagul", numit chiar
„stegar". Rolul lui este ca in timpul jocului sa se aseze in mijloc ori mai la o parte de jucatori,
la anumite comenzi ale vatafului sa loveasca pe cel bolnav cu „steagul", mijloc bun de
vindecare, dupa credintele oamenilor. De aceea ei duc in varful lui „medicamentele": usturoi,
pelin, sacuiul cu tamaie alba si neagra, o basma alba, fire de grau etc. (dupa regiune). Semnul
distinge ceata calusereasca si da un aspect aparte, cufundand-o in arhaic. in Oltenia (Dolj),
sacuiul din varful prajinii e o papusa de carpa, facuta de 3 fete, toate cu acelasi nume, papusa
ce aminteste de „camasa ciumii", care se asaza la rascruci de drumuri, ca boala sa nu intre in
sat. O figura aparte de intregul grup este „mutul" din partile de ses ale Munteniei sau „blojul"
in Ardeal. El are profilul moral (si vestimentar) al celui de la sarbatorile de iarna. in tot timpul
nu vorbeste, doar intervine prin gesturi, imprastiind cu biciul multimea, ca in chipul acesta sa
poata executa dansurile.
Prin organizare si sensul dansurilor pe care le executa, calusarilor li se pot gasi paralele pe
intregul glob, indeosebi cu „samanii" sau cu alte organizatii din indeparate colturi ale Persiei,
Indiei etc. Costumatia este simplificata astazi, atrag atentia totusi multele cordele colorate de
la palarii, „zurgalaii" de la picioare, usturoiul de la brau etc. Cum ni-i descrie Cantemir,
altadata se imbracau cu haine femeiesti, cu panza pe fata, iar in mana purtau sabii goale. Prin
infatisarea lor voiau sa imite Ielele, acele zane care, in mintea poporului, sunt fiinte ce zboara
prin vazduh. Asemenea tendinta rezulta si din jocul calusarilor, care abia ating pamantul, ca si
din glasul lor pitigaiat. De altfel, catre inceputul secolului nostru se mai vedeau fete
deghizandu-se in iele, la sanziene punandu-si cunune de flori pe cap si umbland pe campuri.
Prin comportare calusarii se apropie de acestea, mai numite si „miluite" sau „sfinte". Ele
umbla prin vazduh, sunt „9 fete mari frumoase, cum nu este pe pamant"; se numesc Sanziana,
Cosanzeana, Oprisana, Costeana, Budiana, Rosia, Todosia, Ruxandra, Firanda. Au cu ele un
carabas (viorist) si un stegaras. Cel din urma „merge cu steagul, iar in urma carabasul, carele
este orb de un ochi"; ele l-ar fi orbit „sa nu se poata inamora de dansele". in jocul lor daca dau
peste vreun om, acela odata „se poceste, se bitigeste".
Relatarile de mai sus vadesc o intrepatrundere a jocului de la Sanziene si Dragaica, descrise
de Cantemir, cu cele de la Rusalii, ale calusarilor. Or, din cate vom vedea, ceata acestora o
constituie numai barbati.
in Transilvania, Banat sl Arges, portul lor e format din elemente tipice celui national din
regiunea respectiva. Palariile sunt late in boruri, impodobite cu „prime" si margele; in Banat
poarta caciuli. Sunt numai in camasi inflorate, incinsi cu brau lat cat mana, cu canaci (ciucuri)
atarnati in jos; vrand sa imite centura militareasca, trec peste umar o panglica tricolora.
Cioarecii sunt de panza subtire de bumbac, croiti pe picior, stransi cu siret negru, iar la glezne
fiind rasfranti ca de patru degete, inflorati cu puisori de amici rosu. in picioare poarta opinci,
cu obiele albe de panza; nojitele sunt foarte subtiri. La piept ori la genunchi, peste fluierele
picioarelor au zurgalai, ca atunci cand joaca sa produca o ritmica de sunete placute. in maini
au ciomege, prin unele parti frumos impodobite. imbracamintea, in genere, e sumara si foarte
usoara, ca in chipul acesta sa poata executa cu agilitate multe figuri de joc. Si cei din Muscel
sunt cam la fel costumati, doar ca in picioare opincile au clopotei infundati si pinteni facuti
din tabla, astfel ca sunetul e inabusit. La brau fiecare poarta 3 capatani de usturoi verde. in
Hunedoara ori in valea Tarnavelor, a Muresului, pe langa Cluj, jocul calusarilor are aspect pur
coregrafic. Se joaca cu deosebire de Paste ori Sf. Petru si Pavel, asadar detasat de sarbatorile
Rusaliilor; au figuri spectaculoase specifice, in numar de 8-. Ca ramasite de altadata,
pastreaza drept simplu decor, folosit in miscarile ce le fac, batul. E frumos incrustat, cu
diferite floricele; se sprijina cu el in timpul jocului ori lovesc in pamant la strigaturi,
caracteristice si ele:

Calusarii sunt o ceata constituita pe durata mai lunga. Ani si ani de-a randul joaca. Permanent
ramane vataful care-si tine ceata strans in mana; cand vede ca unul nu va mai fi in joc, se
gandeste la altul, care sa-i ia locul. Informatia data de Francu si Candrea cum ca vataful se
duce pe la targuri, in oraselele din apropiere, unde da peste jucatori carora, placandu-i cum
joaca, le da „arvuna in valoare de un fiorin" nu este decat o forma degradata, noua (Francu-
Candrea, 131). Caci cei 9 jucatori si astazi (in spatiul dunarean) se leaga prin juramant si legi
calusaresti ce trebuie respectate cu strictete. Ca jocurile sa fie bine executate, cu 2-3
saptamani inainte de Rusalii vataful are grija sa-si adune oamenii intr-o poiana, unde e
„moale", ca prin cadere la exercitii sa „nu se stalceasca de tot". De multe ori perioada aceasta
e foarte agitata. Fiind mai multi doritori de a intra in calus, 15-20 se aduna cu totii ca prin joc
sa fie eliminati cei mai putin destoinici. E un fel de concurs.
in Oltenia si Muntenia se depune juramant dupa un anumit ritual. De sambata Rusaliilor se
aduna la vataf acasa. Pregatesc steagul, o prajina lunga impodobita cu panglici, hartii colorate,
o batista in care se afla usturoi si pelin. imbracati ca pentru calus, aleg locul unde vor depune
juramantul, de altminteri acesta e cel de totdeauna. Din momentul plecarii, pe drum nu mai
rostesc nici un cuvant. La camp, in marginea ogoarelor sau la o margine de poiana ridica
steagul; punand toti mana pe el jura: „in numele lui Dumnezeu Sfantuletul, ne legam in
credinta catre steag, ca vom juca cu dreptate fara suparare si fara murmur"; ca vor pastra
legile calusaresti; sa fie ca fratii, cand unul e lovit chiar de o ruda (sa zicem tatal lui), toti sar
de-l pedepsesc; sa fie casti, sa nu doseasca din banii primiti; sa se supuna vatafului. in timpul
acesta mutul sta deoparte, fara sa zica nimic. Odata terminata formula, apucand beldia, iar
mutul sabia ori biciul, doi dintre jucatori isi intind bratele, ca pe sub brate si bici sa treaca
fiecare din jucatori de trei ori. Trecand, se uita la cei cu mainile pe steag, si din ochi si gura se
intreaba muteste: Mn? celalalt ii raspunde la fel: Mn!
Cu toata parodierea, am putea spune, (la care am asistat in iunie, 1957, in corn. Minai Bravu -
Ilfov) ca, momentul e totusi dintre cele mai interesante. iti dai seama ca el reprezinta o veche
ramasita a unui mister pagan, cu radacini adanci in lumea plina de semnificatii arhaice.
In partile banatene, dupa depunerea juramantului, care se face chiar in ziua de Rusalii,
dimineata, la rasaritul soarelui, incep a juca „jocul soarelui la rasarit" astfel: vataful scoate
sabia si o tine piezis in sus, iar ceiusul (calusarul prim) ridica batul in varful caruia e un
ciocan (nagiac), il impreuna cu sabia vatafului. Carabasii zicand „jocul soarelui", „marsul
sfintelor" pleaca inainte urmati de ceilalti jucatori: ceiusul poarta in mana un cap de cal
sculptat in lemn.
Prin partile ardelene (Campia Turzii, a Muresului) „legatul" se face la 9 hotare, cu apa de la 9
izvoare; formand un cerc roaga pe Irodeasa, patroana calusarilor, ca sa le ajute; vataful ii
stropeste cu apa, ridica batele in sus si, privind catre rasarit, le ciocnesc de 3 ori. Ciocnirea
batelor e semnalul tainic, dupa care se ciocnesc jucatorii. Ele sunt lungi, de un stat de om, cu
maciuca in varf, fiind ferecate cu o veriga de fier la varful cel subtire.
Dupa indeplinirea acestor formalitati se intorc acasa fara sa se uite careva inapoi, ramanand ca
a-doua zi, la Mosii Rusaliilor, sa se adune si sa inceapa jocul. Juramantul e o consfintire dupa
toata regula a cetei calusaresti, un act de initiere pentru joc si o serie de manifestari, care
altadata vor fi avut sensuri mai grave. Practici, gesturi, anumite jocuri si rezultate ale lor II
transpun pe un plan cu totul singular, izolandu-i de masa comunitatii satesti.

Jocuri si spectacole calusaresti

Doua saptamani, de la Stratul Rusaliilor si pana la Todorusalii, cat tin jocurile, satele au aspect
sarbatoresc. Ceata de calusari umbla peste tot, pe camp si la stani, prin sate, jucand dansurile
lor caracterisice, distrand pe toti, tineri si batrani, copii. Cel putin la sarbatori, duminica,
ulitele satelor si ale oraselor iau aspectul unor spectacole in aer liber. Calusarii atrag atentia
prin adevarate numere de program, ce se reduc la diferite figuri pe care le savarsesc, si
anumite scenete comice, facute pe parcursul celor doua saptamani cat tin jocurile acestora,
indeosebi in ultima zi, cand are loc „razboiul". Cu toate ca in prezent manifestarea izbeste
prin spectaculos, prin dansuri mestesugite ce uimesc pe asistenti, cele mai multe dintre ele
lasa sa se intrevada, din modul executiilor, sensuri mai adanci, cufundate in epoci cu totul
indepartate. Despre unele dintre ele ni s-au pastrat marturii demne de a fi relatate, caci in felul
acesta putem desprinde ceva din geneza lor.
Trei dintre ele sunt facute pentru femeile bolnave „de dorul jocului": zbatuta, sarita si ciocana.
in cel dintai calusarii se prind de mijloc, roata, sarind inainte si batand cu picioarele in
pamant, iar „sarita" se joaca in cerc, unul dupa altul, neprinsi, lovind cu picioarele in pamant.
Dupa ce au jucat femeia bolnava in primele doua jocuri, incep un al treilea „ciocana". Cea
bolnava e asezata cu fata in jos pe un covor. Vataful scoate sabia si tot asa face si intaiul
calusar, care are in mana capul de cal sculptat; ceilalti calusari scot cutitele, iar al optulea
ciocanul. Vine apoi ceiusul cu ciocanul si florile, blojul cu biciul si cimpoierii care canta
„ciocana". Joaca in roata unul dupa altul, sarind numai la inceput si apoi batand din calcaie si
varful picioarelor, imprejurul bolnavei, in tot timpul calusarii se uita la voievod sau vataf
(conducatorul cetei). Dupa o ocolire, voievodul face bolnavei o taietura crucisa cu sabia si
incep a juca din nou. Toti calusarii ating cu cutitele in acelasi loc, tot asa procedeaza si ceiusul
(calusarul insarcinat cu ordinea) cu ciocanul, punand pe bolnava un fir dintr-o buruiana pe
care o are in traista. Blojul (figura hilara) pune un fir de tei din bici, iar cimpoierii o ating cu
piciorul. Dupa noua inconjurari si prin urmare noua atingeri, cimpoierii lasa cimpoaiele lor sa
se dezumfle; in acest zgomot, calusarii fug in laturi. Credinta este ca tot asa va lasa boala pe
bolnava, cum au lasat-o calusarii.
Din aceasta forma, incontestabil arhaica si primara, jocul in secolul nostru si astazi mai ales a
retinut numai spectaculosul. Saritul in sus a devenit o adevarata arta si figura gimnastica.
Calusarii au uimit pe spectatorii straini la congresele de jocuri populare si ne uimesc si pe noi
de cate ori avem prilejul sa-i vedem in salile de spectacole.
in satele din jurul Bucurestiului am asistat in anii 1955-l957 la jocurile calusarilor care aduc,
prin unele figuri, cu cele descrise mai sus. Astfel, dupa ce se face „plimbarea calusului", in
sunetele cunoscutului cantec Floricica calusului, un dans lent, sarind usor si dand din picior,
cu totii strigand: „tot asa, iar asa", trec la asa-numitul joc „roata". Cu ciomegele in mana, in
strigatul vatafului „Hap, asa si iar asa!" (ceilalti repeta in cor „tot asa. ma") salta sprinten, intr-
un ritm putin obisnuit. La un moment dat se lasa pe vine, se intorc cu multa agilitate, toate la
comanda vatafului. Jocul are in felul executiei ceva din „sarita", „zbatuta" ori „ciocana",
stravechi dansuri ale calusarilor banateni.
in alte parti Floricica se joaca moderat, mergand inainte, in forma de cerc, schiopatand, cand
pe piciorul stang, cand pe cel drept; apoi isi iau ciomegele in mana si incep sa salte in sus
strigand: „uite asa si iar asa, o facem si pe-a zecea".
Caracteristic ca si Floricica este un alt joc, intalnit numai in Oltenia, anume Craitele. Se joaca
tot in linie, saltand. Fiind mai usor decat primul, in ultima vreme a inceput sa fie jucat si de
popor. Tot in aceste parti, ceremonialul calusului se incheie cu o hora in plimbare, inainte si
inapoi, numita CaluL Cu acest prilej se face „mintirea ciomegelor", drept distractie: ciomegele
sunt asezate jos, iar vataful se face ca-l ia pe al sau, ceilalti se reped si ei la ale lor.
Exista un dans calusaresc Ursul jucat de vataf (voievod) cu o femeie care crede ca-l va intrece
in miscari si agilitate, dar cand acesta osteneste, vine ceiusul de-o ia si joaca mai departe, iar
pe vataf il ia blojul in spate, ducandu-l in fata spectatorilor si facand pe seama lui diferite
glume. Si ceiusul osteneste jucand femeia, vine un calusar, apoi altul, pana aceasta, ostenita
cade jos. in joc, femeia cu o mana tine mana jucatorului, iar cu alta sabia lui. Betia jocului
savarsit dupa anumite reguli are mult din dansurile de ritual. Asemena scene se intalnesc, din
cate vom vedea, in asa-numitele „Springsprozession", proprii evului mediu, facute cu acelasi
scop, de dans vindecator.

Trebuie sa spunem de la inceput ca jocul calusarilor n-a putut fi identificat nicaieri,

bineinteles in contextul coerent, de mai sus, nu ca manifestari izolate. Nici „borita" ciangailor,
nici „arguciarii" macedonenilor ori „eskarii" bulgarilor etc. n-au organizare si manifestari ca
ale calusarilor. Din cate am mai vazut si mai inainte, cele din urma au un caracter de carnaval,
savarsite toate la sarbatorile de iarna. Iata, de exemplu, ce spune Pericle Papahagi: „in
asteptarea zilei de Anul Nou unii se imbraca in haine de capitani, altii se fac arapi, altii in
chipuri de animale" etc. Avem de-a face cu nimic altceva decat cu manifestari carnavalesti,
afara de etimologia cuvantului „arguciari", care duce la similitudini mai evidente cu calusari.
Dar sa nu uitam ca in timpul sarbatorilor de iarna si romanii din Moldova nordica au calusul
un joc de-a masca animalului, cu totul altceva decat jocurile calusarilor.

Călușul modern

Călușul zilelor noastre, despovărat de credințele și superstițiile de altădată, este un joc

spectaculos, de mare virtuozitate și măiestrie coregrafică. El se dansează în diferite ocazii
festive (nu la o anume sărbătoare de peste an).