Așezările rurale

Așezările rurale reflectă modul de viață al oamenilor, acestea fiind mai exact oglinda
populației care le compune.

O clasificare a așezărilor rurale, ar fi în funcție de durata șederii în acele locuri: locuințele

permanente și cele temporare.

Locuințele temporare, se referă la: sălaș, stâne, odăi, prisacă, etc., și sunt specifice unor
anumite tipuri de sate, acestea fiind mai puțin dezvoltate. Acestea se folosesc de regulă în
anumite perioade ale anului, spre exemplu stânele sunt folosite în anotimpurile mai calde, aici
locuid pe o perioadă determinată ciobanii care duc oile la păscut. Unele dintre acestea pot
deveni permanente, în cazul în care oamnii decid să își mărească gospodăria și să își continue
viața acolo. Lucrul acesta se întâmplă destul de rar, datorită faptului că acestea sunt izolate.
Răspândirea lor este răsfirată și tot mai restrânsă, însă acestea încă fac parte din peisajul
României.

Formele mai dezvoltate de așezări rurale sunt cele permanente, care sunt compuse din
cătun, sat și comună.

Cătunul reprezintă un grup de așezări care nu are o unitate adiminstratică și care este
alcătuit de regulă din mai puține gospodării decât cele dintr-un sat. Localizarea acestora este
influențată de poziționarea celorlalte sate, de pământul disponibil pe care oamenii să poată să îl
lucreze și se presupune faptul că acestea s-au format din vechile gospodării temporare.

Satele, la rândul lor se împart în cele trei categorii cunoscute, în funcție de modul în care
locuințele oamenilor sunt așezate: răsfirate, risipite și adunate.

Satul de tip risipit este cel mai întâlnit în zonele de munte, unde principala ocupație a
oamenilor este agricultura. Locuințele din acest tip de sat se află la o dinstanță foarte mare între
ele, de la 200 până la 2000 de metri, iar comunicarea cu alte gospodării sau cu alte sate se face
prin diferite poteci, neîntâlnindu-se aici străzi, fiind foarte greu de organizat. Oamenii, trăiesc
aici în principal din producția proprie.
 Satele de tip răsfirat se caracterizează prin vetre bine conturate și se întâlnesc la altitudini
mai mici, față de cele risipite, relieful favorizând amplasarea acestora. În interiorul acestor sate,
nu se mai întâlnește o așa mare denstitate de terenuri agricole, oameni ocupându-se aici în
special cu pomicultura sau viticultura, sau creșterea animalelor. Aceste sate întră în categora
„satelor de mărime mică”, cu o populație care variază între 1000 și maxim 2000 de locuitori.

Satele de tip adunat sunt cele cu vetrele cele mai bine conturate și se întâlnesc cel mai
des în zonele de deal, câmpie și depresiuni intramontane. Acestea dispun de o rețea stradală, iat
în interiorul satului nu se mai întâlnesc niciun fel de pământ care poate fi cultivat, în afară de
grădinile care intră în gospodăriile oamenilor. Numărul de locuitor al satelor adunate poate trece
si de 14000, acesta fiind mult mai ușor de administrat.

Alt criteriu de clasificare al așezărilor rurale este cel al funcțiilor, pentru care se consultă
mai multi indicatori: demografici, economici, teritoriali, etc:

 Așezări rurale cu funcție agricolă

 Așezări rurale cu funcții predominant industriale, dar cu activități agricole
complementare
 Activități rurale cu funcții mixte
 Așezări rurale cu funcții speciale

În funcție de numărul populației, întâlnim așezări rurale mici și foarte mici (sub 500 de
locuitori), așezări rurale mijlocii (500-2000 de locuitori), așezări rurale mari (2000-6000 de
locuitori) și așezări rurale foarte mari ( peste 6000 de locuitori).

Bibliografie

Truți, S., Crețan, R., Cătălina Ancuța Sârbovan, 2000, Geografia umană și economică a
României, Editura Mirton, Timișoara.