Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea

reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de

urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea
caracterului identitar al fondului construit.
 TRDI (Temporary Rural Development Instrument) (pentru cele 10
ţări noi membre ale UE) este un instrument susţinut de EAGGF şi
cuprinde principalele măsuri de uniformizare a politicilor din cele 10
ţări noi membre ale UE şi restul spaţiului European, cuprinzând: o
serie de măsuri pentru protecţia mediului, pensionarea timpurie,
împădurire şi acordarea de plăţi.
Principiile de bază ale politicilor dezvoltării rurale promovate în Europa
sunt următoarele: • Luarea în considerare a faptului că viaţa la ţară
prezintă un interes deosebit, nu doar pentru mediul rural, ci pentru
societate în ansamblu; • prezervarea diversităţii rurale europene, în
vederea păstrării patrimoniului cultural şi natural; • încurajarea
agriculturii multifuncţionale; • diversificarea agriculturii, inovarea şi
acordarea de noi valenţe produselor, în funcţie de cererea
consumatorilor; • aplicarea politicilor de dezvoltare rurală în toate
statele UE, având în vedere nevoile diferite ale ruralului şi realizarea
unui factor de coeziune; • funcţionarea pe principiul subsidiarităţii; •
implementarea politicilor de dezvoltare rurală în parteneriat între
organizaţii private şi societatea civilă; • aplicarea experienţelor
acumulate prin programul LEADER în ceea ce priveşte instituirea
parteneriatelor; scopul trebuie să fie întotdeauna explorarea şi
exploatarea noului; • definirea clară a responsabilităţii în cadrul
parteneriatelor (fapt care va face posibilă transparenţa, monitorizarea
şi evaluarea acestora); • crearea de reţele pentru schimbul şi
promovarea practicilor pozitive; • simplificarea politicilor de dezvoltare
rurală; acestea trebuie să se bazeze pe un singur program, o singură
sursă de finanţare şi un singur organ de control.
1.6.3. Aşezările rurale din Europa
~Sunt evidenţiate pe continentul european trei zone de referinţa
pentru evoluţia aşezărilor rurale: a) Zona ţărilor nordice; b) Zona
Europei de Vest şi Centrală; c) Zona mediteraneană.
~a) Aşezările rurale din zona ţărilor nordice.
În arealul ţărilor nordice se includ Danemarca, Suedia, Norvegia şi
Finlanda. Toate sunt ţări cu o economie avansată. Ele se
caracterizează prin densităţi demografice reduse, potenţialul
demografic general redus şi dominanţa populaţiei urbane.
Modelul tipologic comun tuturor statelor Europei de nord-vest este cel
de tip burg (sat-târg) care se menţine în categoria ruralului doar prin
numărul redus de populaţie. În această categorie de sate se
concentrează de regulă, dotări comerciale şi deservesc sub acest
aspect ferme şi sate de pe areale destul de extinse.
EXEMPLE-
~În Finlanda : • predomină cătunele; • organizarea spaţiului s-a făcut
dinspre litoral spre interior, în lungul principalelor râuri şi pe ţărmul
lacurilor; • pe litoral aşezările rurale cunosc fenomenul de aglomerare,
iar din punct de vedere funcţional se îmbină funcţia piscicolă cu cea
forestieră.
~În Norvegia: • aşezările rurale sunt de tipul fermelor şi ale
gospodăriilor izolate; • fermele în cea mai mare parte sunt construite
din lemn şi dispun de mai multe dependinţe • aşezărilr sunt
specializate funcţional (pentru locuit, pentru provizii, pentru animale,
pentru ustensilele de pescuit); • majoritatea aşezărilor au profil agro-
forestier, puţine având şi funcţii comerciale, de transport şi artizanale.
Aşezările rurale din Suedia şi Danemarca au în componenţă câteva
elemente comune: • gospodăria dispersată; • satul; • satul-târg.
În secolul al XVIII-lea atât în Suedia, cât şi în Danemarca, dominantă
era aşezarea rurală adunată ca urmare a existenţei unui pronunţat
caracter de comasare a proprietăţilor funciare. Începând cu secolul al
XIX-lea asistăm la un proces de „spargere” a satelor ca urmare a
împroprietăririlor, gospodăriile ocupând loturile revenite în folosinţă.
Gospodăriile izolate de tip fermă se găsesc la distanţă de câteva sute
de metri între ele. Satele sunt rare şi mici şi au doar funcţii
administrative.
~b) Aşezările rurale din zona Europa de Vest şi Centrală. Această
zonă este caracterizată printr-o mare varietate a formelor de populare
şi a condiţiilor naturale, cu o pronunţată diferenţiere peisagistică
(atlantică, centraleuropeană, alpină, baltică şi mediteraneană).
Popularea întregii regiuni a început prin ocuparea spaţiilor libere c u p
o i e n i naturale şi a câmpiilor aluviale cu soluri fertile. O diferenţă
majoră faţă de nordul Europei, o prezintă acţiunea de cucerire a
spaţiului care este în expansiune, luându-se în circuitul agricol noi şi
noi suprafeţe atât prin defrişări şi desecări, cât şi prin crearea de
aşezări noi de interes turistic în arealele montane ori cele de litoral
Forma administrativă de organizare a ruralului este comuna. Populaţia
medie pe comună variază de la cca. 1200 locuitori Franţa, la cca.
11000 în Olanda (3500 în Belgia, 2300 în Germania). Suprafaţa medie
pe comună este de 3200 ha în Olanda şi între 1000 şi 1500 de ha în
Franţa, Belgia şi Germania . După structură se disting aici cele trei
tipuri majore de aşezări rurale: satul aglomerat, satul răsfirat, satul
risipit. O alta tipologie remarcbilă este reprezntată de aşezările din
spaţiul montan, unde se afirmă funcţia turistică. În Tirol aşezările
situate la drumurile principale de acces, manifestă tendinţe de grupare
şi de transformare în localităţi cu profil turistic. Poziţia geografică şi
amenajările de interes turistic induc o dezvoltare urbană. Astfel unele
aşezări rurale s-au transformat în oraşe de renume.
Fig. 1.9. Aşezare rurală din Munţii Alpi (Tirol).
Un exemplu de sat aglomerat este satul german numit „Haufendorf ”
(a), foarte răspândit la est de Elba. Forma a fost preluată de la slavi de
către coloniştii germani ce au înaintat spre est în secolele XIII şi XIV.
În sectoarele de la periferiile pădurilor a luat naştere satul
Waldhufendorf (satul pădure, (b) întâlnit frecvent in Turingia, Pădurea
Boemiei şi Pădurea Neagră. Alt tip de sat întâlnit la contactul dintre
influenţa slavă şi cea germană, de-a lungul Elbei este satul Rundling
(sat de formă circulară, (c) cu casele grupate în jurul unei pieţe
centrale ce servea în trecut ca loc de protecţie a animalelor pe timpul
nopţii. Tipul de sat kraal de forma circulară din Africa de Sud are
aceeaşi funcţie, de adăpost şi supraveghere a animalelor pe timpul
nopţii.
c). Zona mediteraneană
Situată la contactul a trei continente, zona se remarcă prin mari
contraste peisagistice, prin popularea din antichitate şi prin ocupări
teritoriale succesive de către popoare şi civilizaţii din nord, est şi sud-
est care şi-au pus amprenta asupra tipurilor vechi de aşezări romane
şi greceşti.
Fig. 1.11. Imagini de „Sate albe” în Andaluzia
Forme principale de activitate precum cultura pământului, arboricultura
şi păstoritul, şiau pus pregnant amprenta asupra acestui spaţiu rural.
Terenurile cele mai favorabile desfăşurării aşezărilor sunt cele de
litoral cu ţărmuri înalte, golfuri mici şi plaje. Aşezările din aceste spaţii
beneficiază şi de posibilităţi de diversificare funcţională (agricultură,
turism, pescuit, extragerea unor substanţe minerale utile). Predomină
construcţiile din piatră, lemn şi chirpici. Aşezările au o răspândire
neregulată, şi ca poziţie geografică şi ca tip de aşezare. Cele mai
evidente grupări se întâlnesc în zonele de litoral unde aşezările se
înşiră pe toate tipurile de ţărmuri. La poalele Munţilor Apenini se
dezvoltă aşezări continui cu nuclee de concentrare la bază, răsfirare
în lungul văilor şi risipire pe versanţi. Aşezările rurale din partea sud-
estică a Spaniei sunt profilate majoritar pe cultura fructelor şi a
legumelor în sisteme intensive. Livezile şi câmpurile legumicole se
întind până la periferia marilor oraşe, aceste sisteme agricole intensive
purtând denumirea de „huerta”.

Fig. 1.12. Aşezări rurale şi culturi intensive de tip huerta în

împrejurimile oraşului Murcia.
Aşezările aglomerate sunt condiţionate în primul rând de tipul de
economie. O economie rurală complexă şi intensivă generează de
regulă, fenomenul de aglomerare. După forma vetrei, în cadrul
aşezărilor aglomerate întâlnim satul linear condiţionat de căile de
comunicaţie specific regiunii Venetto, precum şi pe cel cu vatra
circulară specific regiunii Timocului. În zonele montane predomină ca
materiale de construcţie lemnul şi piatra iar în cele de podiş şi câmpie
piatra şi chirpiciul.
.
CAP. 2. CONSIDERAŢII ECOLOGICE PRIVIND SUSŢINEREA
PROCESULUI DE URBANIZARE PRIN ADAPTAREA STRUCTURILOR
RURALE TRADIŢIONALE
2.1. CRITERII ECOLOGICE DE DELIMITARE URBAN-RURAL
Noţiunea de mediu a fost interpretată, în decursul evoluţiei ecologiei
ca ştiinţă, prin prisma a două abordări: abordarea antropocentrică,
înlocuită de ecologia sistemică cu abordarea holistică. În cazul
abordării antropocentrice se vorbeşte despre mediul înconjurător.
Accentul cade pe individul uman sau pe societatea omenească, iar
mediul este ceea ce îl înconjoară. O astfel de abordare determină o
dezvoltare necontrolată a societăţii omeneşti, cu impacturi negative
asupra mediului. O abordare opusă celei de tip antropocentric este
abordarea holistică (integralistă) oferită de ecologia sistemică. Prin
mediu se înţelege întreaga ierarhie a sistemelor ecologice organizate,
incluzând sistemele ecologice naturale şi sistemul socio-economic
uman sau, altfel spus, societatea omenească (Petrişor, 2003). Apare,
astfel, o primă delimitare între sistemele ecologice naturale şi cele
dominate de specia umană. Pentru a putea analiza această delimitare,
este importantă precizarea esenţei abordării sistemice, şi anume
conceptul de sistem ecologic. Sistemele ecologice organizate sunt
structuri funcţionale (acest termen presupune organizarea internă
corespunzătoare desfăşurării unor funcţii). Astfel, un sistem ecologic
este format dintro componentă lipsită de viaţă (abiotică), mai exact
ansamblul factorilor geologici, geografici, climatici etc., şi una vie
(biotică), reprezentată de totalitatea speciilor vegetale şi animale. Cele
două componente sunt strâns legate, şi o astfel de legătură face ca
ele să formeze un tot unitar. Principalele funcţii ale sistemelor
ecologice sunt fluxul de materie şi de energie şi autoreglarea (Petrişor,
2007). Clasificarea sistemelor ecologice permite înţelegerea delimitării
între sistemele naturale şi cele dominate de specia umană. După
Vădineanu (1998), ultimele formează sistemul socioeconomic uman,
compus din (1) ecosisteme rurale, agroindustriale, reţea de transport,
(2) agroecosisteme şi (3) ecosisteme urbane. În afara acestora, în
funcţie de scara spaţială ecologia distinge o ierarhie a sistemelor
ecologice. La vârful acestor ierarhii se află sistemul planetar, ecosfera;
dacă este privit ca sistem ecologic, componenta biotică a acestuia
este biosfera, iar componentele abiotice celelalte geosfere – litosferă,
hidrosferă, atmosferă, la care se adaugă sistemul socioeconomic
uman – antroposfera şi componentele sale – tehnosfera. Pe următorul
nivel se află complexele de ecosisteme (de nivel regional şi
macroregional), având drept componentă biotică un biom şi
componente abiotice reprezentate de diferitele unităţi
hidrogeomorfologice. Pe ultimul nivel se află ecosistemul, a cărui
componentă biotică este biocenoza ce populează componenta
abiotică, biotopul (Petrişor, 2003, 2007, 2008a). Este important de
precizat că literatura de specialitate – în particular cea anglosaxonă –
distinge şi alte niveluri intermediare şi inferioare (Petrişor, 2008a).
Petrişor (2010, 2011) arată că, în funcţie de întinderea şi
complexitatea lor, oraşele se situează mai degrabă la nivelul
complexelor de ecosisteme, mai ales atunci când includ sisteme
terestre, acvatice, seminaturale şi puternic antropizate, deşi
majoritatea autorilor vorbesc despre ecosisteme urbane. Diferiţi
specialişti au realizat analogii între oraşe şi diferite niveluri de
integrare şi organizare a materiei vii. Astfel,
Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea
reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de
urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea
caracterului identitar al fondului construit.
Crăciun (2008) consideră că oraşul este asemănător unui organism
viu, în acest context identificând, prin analogie cu indivizii biologici,
atât un metabolism care, prin procese de asimilare şi eliminare a
produşilor toxici şi/sau inutilizabili, asigură funcţionarea sa în condiţii
normale, cât şi disfuncţionalităţile acestuia, prin analogie cu
patologiile. Relaţiile dintre oraş şi teritoriul adiacent sunt studiate prin
prisma fenomenelor de interfaţă. O astfel de abordare este conformă
cu teoria Gaia, elaborată de James Lovelock, potrivit căreia Gaia
(nume dat planetei Pământ pornind de la Geea  Γαία, din mitologia
greacă), este „o entitate complexă care include biosfera, atmosfera,
oceanele şi solul de pe Terra; acest ansamblu este un sistem
autoreglabil sau cibernetic aflat în căutarea un mediu optim fizico-
chimic necesar existenţei vieţii pe această planetă” (Lovelock, 1979),
asemănător unui organism. Acestei abordări i se poate reproşa
ignorarea scării spaţiale şi a eterogeneităţii interne. Deşi aparent
delimitarea între sat şi oraş este o problemă de urbanism, în realitate
numărul domeniilor care au contribuit la această departajare este mult
mai mare. În SUA, în particular în Columbia, definiţia Biroului pentru
Recensăminte (1995) clasifică drept urbane zonele cu o densitate de
peste 620 locuitori/km2 (McIntyre, Knowles-Yánez şi Hope, 2000). În
Bucureşti, teritoriul aflat în limitele oraşului este considerat urban, şi
de regulă în Europa, zonele urbanizate sunt definite pe baza „unui
număr minim de locuitori” (1500 în Irlanda, 2000 în Franţa, 5000 în
România), şi pe faptul că „majoritatea forţei de muncă lucrează în alte
domenii decât agricultura”. Deci urbanizarea este definită în Europa
mai mult pe baza gradului de dezvoltare decât a densităţii de locuire.
În România, urmând modelul european, oraşele în general şi
municipiile în particular sunt definite, cel puţin în teorie, conform unui
instrument legal bazat pe un set de indicatori. Astfel, principalii
indicatori cantitativi şi calitativi minimali de definire a localităţilor
urbane sunt stabiliţi conform legii nr. 351/2001 (Parlamentul României,
2001). Modul de definire a zonelor urbane impune realizarea unei
distincţii între oraş şi zona urbană. Astfel, Biroul pentru Recensăminte
din SUA (1995) clasifică drept urbane zonele cu o densitate de peste
620 locuitori/km2. În Europa zonele urbanizate sunt definite pe baza
„unui număr minim de locuitori” (1500 în Irlanda, 2000 în Franţa, 5000
în România), şi pe faptul că „majoritatea forţei de muncă lucrează în
alte domenii decât agricultura” (Petrişor şi Meiţă, 2011). În sfârşit, o
ultimă abordare, mult mai pragmatică, porneşte de la legătura dintre
aceste clasificări şi conceptele de acoperire şi utilizare a terenului
(Petrişor, 2008b). Diversitatea tipurilor de ecosisteme (biodiversitatea
de tip β) este reflectată de diversitatea tipurilor de habitate, care
corespund biotopurilor, şi evaluată prin acoperirea terenurilor. Astfel,
în Uniunea Europeană se foloseşte clasificarea CORINE (Coordinated
Information on the European Environment  Informaţii de Mediu
Coordonate pentru Europa), adresată iniţial biotopurilor şi aplicată
astăzi parcelelor de teren pentru a reflecta acoperirea şi utilizarea
acestora (Commission of the European Communities, 1995, pag. 21;
de Lima, 2005). Echivalentul nord-american al acestei clasificări, a fost
elaborat de Anderson et al. (1976). Termenul de utilizare a terenului
arată cum este folosit terenul respectiv de om, în timp ce acoperirea
terenului arată ce se află pe suprafaţa respectivă, din punct de vedere
biofizic (Jensen, 2000, pag. 413). Pe baza acestei abordări,
acoperirea terenului este reflectată de primul nivel al clasificării, iar
utilizarea acestuia de către comunităţile umane, în funcţie de gradul
de detaliere, de ultimele două niveluri (Petrişor et al., 2010).
Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea
reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de
urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea
caracterului identitar al fondului construit.
Ecosistemelor dominate de specia umană le corespunde prima
categorie –suprafeţe artificiale, deşi în unele situaţii, şi mai ales în
cazul sistemelor ecologice rurale se întâlnesc şi zone agricole sau
naturale, uneori zone umede, iar apele pot fi prezente atât pe teritoriul
oraşelor, cât şi pe cel al satelor. Desigur, diferenţele între sistemele
ecologice urbane şi rurale se manifestă şi în ceea ce priveşte prezenţa
şi ponderea unor sub-categorii ale nivelului al III-lea al clasificării – de
exemplu, ţesutul urban continuu este caracteristic mai ales oraşelor,
unde se întâlnesc şi unităţile industriale sau comerciale, porturile şi
aeroporturile, spaţiile verzi urbane şi facilităţile pentru sport şi loisir.
2.2. TRASATURI CARACTERISTICE SISTEMELOR URBANE ŞI RURALE
Pornind de la accepţiunea potrivit căreia sistemele dominate de specia
umană –în special cele urbane şi rurale – sunt sisteme ecologice,
putem identifica cu uşurinţă trăsăturile comune acestora, şi care le
diferenţiază de cele naturale. Termenul de ecologie urbană a fost
folosit pentru prima dată în anii 1950, dar a devenit cunoscut în 1968,
prin lucrările simpozionului „Lupta pentru supravieţuire în
megalopolisuri”. Astăzi, mulţi autori privesc oraşele (şi, în general,
aşezările umane) ca ecosisteme. Componenta abiotică este
reprezentată de elemente staţionare (geografice, hidrogeologice şi
pedologice) şi antropogenice, generate de necesităţile speciei umane
şi de activităţile specifice ale omului, iar componenta biotică este
reprezentată de un număr redus de specii, şi caracterizată de
dominanţa speciei umane asupra celorlalte. În afara funcţiilor specifice
oricărui ecosistem (fluxul de materie şi de energie şi autoreglarea,
ultima asigurând continuitatea ecosistemului în timp şi spaţiu), oraşul
îndeplineşte o funcţie aparte în cadrul celorlalte aşezări umane, şi
modul de desfăşurare a funcţiilor specifice oricărui ecosistem diferă de
cel caracteristic sistemelor naturale (Fig. 2.1).
Atât în zona terenurilor umede cât şi în regiunea montan ă, întâlnim frecvent
aşezarea dispersată, cu o mare extindere în nordul Fran ţei şi în Belgia şi în special
în zona polderelor olandeze, de unde se continu ă sporadic, insular, în lungul
Câmpiei germane, apoi spre Polonia, avansând spre est pân ă în Lituania şi
Bielorusia. Mai apar arii insulare în bazinul superior al Rinului între Strasbourg şi
Basel, între Nurenberg-Stuttgart şi pe rama sudică a Sudeţilor.

Tipul risipit, de asemenea, avansează în munte pân ă la limita superioar ă a

habitatului, fie în formă permanentă, fie temporară.

O variantă a aşezărilor dispersate este cătunul, form ă întâlnit ă mai frecvnt în

Masivul Central francez, în Provence, în Bavaria de sud, în Sude ţi şi insular în
Marea Câmpie de

Vest.

Aşezarea concentrată apare, cu multe variante, în majoritatea ţărilor din Europa de

Vest.

Tipul de aşezare aglomerată ocupă o mare pondere în cadrul localit ăţilor din
Germania sub forma unei fâşii ce porneşte din regiunea Braunschweig-Hanovra şi
se continuă spre sud până în regiunea Stuttgart-Augsburg, iar în Belgia la sud de
Liege. Satul aglomerat este caracteristic şi în Europa Central ă şi partea de sud a
Poloniei colinare şi de podiş până la Lublin

Satul liniar, răspândit în estul şi nordul Fran ţei, în partea central ă a Germaniei, în
zonele mai înalte ale Belgiei şi Olandei, apare dominant la est de linia Rostock -
Berlin -Magdeburg - Dresda (Germania) - Toplice - Ceske Budejovice (Cehia),
avansând şi pe teritoriul Poloniei. Acest tip se prezint ă sub diferite forme (rectilin,
curb) în raport cu unitatea de relief pe care se întinde: fund de vale, picior de
coastă, linii de izvoare, dig, mal de râu etc.

În Elveţia predomină tipul dispersat cu nuclee de adunare, de asemenea, prezent şi

în Austria, care poate constitui un exemplu tipic de succesiune a tipurilor de
aşezări.
O caracteristică interesantă pentru Europa, unde întâlnim masivele muntoase cele
mai populate, o constituie şi formele lor impopulare.

În Alpi, deşi sunt masivi, aşezările omeneşti avanseaz ă peste altitudini de 2500 m.
Pe versantul nordic, în Elveţia şi Austria, predomin ă aşez ările risipite în p ăr ţile mai
înalte, iar cătunele cu o structură spre aglomerare, în p ăr ţile joase. Pe versantul
sudic, unde climatul este favorabil economiei pastorale, iar în depresiuni culturilor
de viţă-de-vie şi pomi fructiferi, limita oicumenei este mai înalt ă, aşez ările
pătrunzând în lungul văilor mai evoluate. Munţii Pirinei, cu un fond forestier mai
redus şi cu păşuni ce constituie un element de atrac ţie pentru cresc ătorii de vite,
deşi sunt mai puţin masivi decât Alpii, sunt mai pu ţin umaniza ţi. Aşez ările omeneşti
apar mai des în zona premontană franceză sau în valea râului Ebro din Spania. În
regiunea submontană, satele mari de la gurile văilor, se deşir ă pe v ăi ca nişte
mărgele, în cătune, iar în părţile înalte în aşezări risipite.

Relieful montan al Carpaţilor a favorizat umanizarea pe toat ă întinderea acestora.

Acesta se prezintă ca un adevărat mozaic, o combina ţie complex ă de forme care
oferă posibilităţi optime de populare. Localizarea şi gruparea aşez ărilor sunt
condiţionate de structura hipsografică, de energia maxim ă a reliefului, de gradul
de fragmentare. Ceea ce constituie însă originalitatea reliefului carpatic, este
prezenţa a numeroase depresiuni intracarpatice şi întinse zone de plaiuri, bine
populate.

Satul carpatic, care arată o plasticitate deosebit ă fa ţă de caracteristicile mediului

şi încadrarea în peisaj, a păstrat elementele cele mai autentice ale culturii
populare.

În Carpaţii Româneşti se întâlnesc toate tipurile structurale de sate cunoscute în

ţara noastră. Cel mai caracteristic rămâne însă satul risipit (risipirea areolar ă sau
liniară), născut pe seama roirilor pastorale. Localizarea lor apare adesea legat ă de
cea a sălaşelor cu care sunt uneori intercalate.

Arii mari ocupă şi satele adunate, îndeosebi în regiunile depresionare sau în

oicumenul marginal, pe alocuri intercalate cu sate r ăsfirate sau cu variante de
trecere.

În cadrul Europei, distingem câteva tipuri specifice de aşez ări, dup ă gradul lor de
dispersie, după funcţii, materialul de construc ţie sau specificul etnic. Evident c ă
formele habitatului rural se diferenţiază pe mari regiuni geografice sau pe grupe de
ţări.

În ţările nordice ale Europei predomină tipul de aşezare dispersat, cu varianta

risipit, mai ales în regiunile de fiorduri şi în regiunile nordice locuite de laponi, sau
varianta de cătun, în regiunile cu păduri şi lacuri.

Vechile sate daneze s-au schimbat integral; de la o grupare în jurul unei pie ţe, care
avea şi un iaz (rezervă de apă contra incendiilor), s-a trecut la sate liniare, deşirate
în gospodării izolate sau grupuri mici la capetele loturilor. Satele sunt rare şi mici.

În extremitatea nordică a continentului european trăiesc laponii - denumi ţi şi

ultimii nomazi din Europa. Laponii nomazi şi seminomazi trăiesc în aşezări
temporare adunate pe firul văilor orientate perpendicular pe direc ţia vânturilor
principale. Casa lor este cortul ("goati" cum îl numesc ei), o locuin ţă transportabil ă
care se înalţă uşor oriunde. Câţiva pari de mesteac ăn, încrucişa ţi la vârf ca
pirostiile care susţin un ceaun, constituie scheletul. Peste ei se aştern p ături de
pânză şi astfel adăpostul conic este gata. Sus în vârf, un mic loc liber comunic ă cu
exteriorul pentru ca fumul să se poată strecura în afar ă. Vatra focului şi bl ănurile
de ren sunt singurul "mobilier" al interiorului. Dimensiunile cortului variaz ă în
funcţie de numărul persoanelor care locuiesc în el şi care poate ajunge pân ă la 10 -
12.

În locurile de iernare, adică acolo unde cantoneaz ă turmele de reni peste iarn ă,
laponii au şi bordeie (locuinţe pe jumătate îngropate în p ământ şi acoperite cu
bârne şi noroi de turbă, care joacă rol de izolator împotriva frigului), precum şi
cabane din bârne sau scânduri aşezate nu direct pe sol ci pe patru piloni scur ţi.

IglU-ul este casa de iarnă a eschimoşilor, construit ă în întregime din materiale

găsite la faţa locului: cuburi mari de zăpadă îngheţată, sudate între ele. Are forma
unei semisfere puţin ţuguiată, cu o intrare scundă plasată pe circumferin ţa bazei.

Caracteristic pentru Europa vestică şi centrală este tipul comun de burg sau satul
-târg care se distinge prin dotări, prin organizarea centrului civic, a func ţiei
comerciale. Acest tip de aşezare este caracteristic şi unor ţări nordice, ca
Norvegia, şi Suedia. În general însă în aceast ă zon ă tipurile de aşez ări sunt mai
amestecate, formând arii întinse de interferenţe, iar formele de impopulare sunt
mai variate, datorită prezenţei unui număr mare de sate, cu tradi ţii diferite. La
aceasta se adaugă şi condiţiile naturale ce dau peisaje de tip alpin, atlantic,
mediteranean şi baltic.

Oicumena Europei vestice şi centrale este în mare parte de natur ă antropogen ă.

Aici, predomină aşezările mari, închise, dar fără un principiu în ordonarea
construcţiilor, situate de obicei în mijlocul unor suprafeţe agricole întinse.

Caracteristic acestor tipuri de aşezări este densitatea mare de construc ţii în zona
centrală şi apoi rarefierea şi împrăştierea treptată spre periferie.

În teritoriile de la est de Elba predomină aşez ările cu structur ă regulat ă, o

surprinzătoare unitate de formă, care dovedeşte un proces dirijat de colonizare. Se
remarcă "satele în formă de rânduri" (Liniendorfer, Zeilendorfer, Reihendorfer).

Aşezările împrăştiate apar îndeosebi în zona montană, unde atât topografia locului
cât şi vegetaţia şi precipitaţiile bogate care determin ă dezvoltarea, în principal, a
creşterii animalelor, fac să fie răspândit acest tip de aşezare.

Aşezările cele mai mari sunt răspândite în regiunile agricole aluviale (Fran ţa). În
poldere (Olanda) sau în regiuni cu profil pomi-viticol-cerealier, din zonele
premontane (Alpi, Pirinei, Vosgi).

Aşezările mici aparţin în general regiunilor de podiş şi munte. Ele avanseaz ă

adeseori, ca nişte mărgele, pe văile râurilor. Acest tip este r ăspândit şi în Câmpia
de Vest, în varianta dispersată.

Regiunea mediteraneană, deşi are o poziţie geografic ă deosebit de important ă,

între cele trei continente - Europa, Asia şi Africa - cu leg ături lesnicioase cu
Oceanul Planetar şi o succesiune de culturi începând din preistorie, cu o epoc ă de
mare înflorire în antichitate, prezintă mari contraste în peisajul geografic al
aşezărilor rurale.

Regiunea mediteraneană de nord se caracterizează prin dou ă forme frapante de

relief (munte şi câmpii înguste litorale, adesea umede), prin climat uscat, soluri
terra-rossa cu vegetaţie arborescentă nu prea bogat ă, p ăşuni întinse. Ţărmul este
foarte crestat, pe anumite porţiuni cu particularit ăţi de riviere, ce atrag aşez ările
omeneşti, sau câmpii litorale ce se întind în regiunile de v ărsare ale râurilor în
mare.

Datorită deselor invazii şi stăpâniri, precum şi focarelor de malarie din anumite

perioade istorice, populaţia s-a retras, de regulă, în zonele de deal, concentrându-
se în sate mari, tipice fiind cele din insulele din Marea Egee, ca şi cele din Sicilia.
Prezenţa castelelor înconjurate de case, a zidurilor de ap ărare sau, dac ă relieful
favoriza, plasarea extremă a unei aşezări pe un vârf de deal sau munte indic ă
necesitatea de apărare ca una din cauzele apariţiei acestui tip de aşez ări.

În peninsulele mediteraneene predomină construcţiile dense, adeseori din piatr ă şi

lemn. Numărul ridicat al populaţiei şi dot ările sociale dau multor aşez ări din
această zonă un caracter urban care reprezintă, de altfel, una din tr ăs ăturile
esenţiale ale localităţilor rurale din zona mediteraneană.

În sectoarele cu relief montan marginal, de tipul Apeninilor, aşez ările sunt continui
şi se disting prin nucleu aglomerat în partea de jos a versantului, adic ă în
apropierea mării, şi au un anumit grad de dispersie pe versan ţi (aşez ări de tip
risipit) şi altul în lungul văilor (aşezări de tip r ăsfirat). În lungul litoralului dalmatic,
aşezările nu formează un şirag continuu, ci se prezint ă insular, în raport cu
condiţiile mai dificile pe care le oferă regiunile de carst, puternic fragmentate.
Pe măsură ce se avansează în interiorul celor trei peninsule mediteraneene,
aşezările devin mai rare, atât în zona de munte cât şi de podiş. Excep ţie fac
depresiunile intramontane, care oferă condiţii mai favorabile (terenuri pentru
culturi, păşuni) şi de aceea sunt bine populate.

Satele mediteraneene se caracterizează în general printr-un indice de dispersie

ridicat. Se apreciază că indicele de dispersie creşte în raport direct cu altitudinea
şi tipul de cultură.

În Marea Câmpie Rusă sunt caracteristice îndeosebi aşez ările grupate, fenomen
explicat atât prin caracterul condiţiilor geografice din perioada de apari ţie a
acestor aşezări (terenuri mlăştinoase, păduri întinse etc.), cât şi prin condi ţiile
istorice1.

Prin măsurile luate de statul sovietic s-a reuşit s ă se deplaseze limitele culturilor
spre nord sau în regiunile semiaride, cu care ocazie s-au construit mii de aşez ări
noi, în locuri corespunzătoare ca poziţie geografic ă. Astfel, se pot contura trei mari
zone: zona rurală agricolă, aşezările rurale din nordul zonei agricole şi aşez ările
rurale din sudul zonei agricole.

Zona rurală agricolă se întinde pe aria solurilor cernoziomice şi de silvostep ă, de la

Marea Baltică - Carpaţii Nordici - Marea Neagră pân ă la est de Ural, avansând în
Siberia centrală până la Novosibirsk şi Krasnoiarsk. Are o extensiune mai mare în
partea europeană şi se îngustează treptat, spre m ăsur ă ce avanseaz ă spre est,
unde condiţiile pedo-climatice devin mai severe, luând form ă de arii insulare în
regiunea forestieră, până în bazinul fluviului Amur.

În zona agricolă menţionată se întinde reţeaua cea mai divers ă de aşez ări rurale, în
care apare predominant satul mare, după care urmeaz ă satele mici, unele din ele
luând forme de risipiri.

Satul aglomerat, cu peste 2.000 locuitori, se întinde îndeosebi în Ucraina, unde se

înregistrează o densitate mică de aşezări, satele fiind situate la o distan ţă medie
de 10-15 km. Ele se grupează în general pe v ăi sau la marginile unor p ăduri
seculare. Pe lângă şiragurile de sate mari apar dou ă variante de aşez ări
aglomerate: satul liniar, specific în regiunea Kursk Riaza şi satul mic concentrat,
în general aşezări noi, care s-au construit pentru sovhozuri. Primul tip, satul liniar,
se întâlneşte şi în regiunile agricole de la sud şi est de mun ţii Ural. Satele
concentrate, mai frecvente în Kazahstanul de nord, s-au construit pe locurile
aşezărilor crescătorilor de animale, având funcţii complexe: agricole, creşterea de
animalelor şi artizanat.

Aşezările rurale din nordul zonei agricole sunt puternic influen ţate de prezen ţa
pădurilor. Este cunoscut faptul că pădurea disperseaz ă aşez ările. Pe m ăsur ă ce
pădurea câştigă în pondere în defavoarea terenului agricol, aşez ările se r ăresc, ele
organizându-se de-a lungul unor drumuri economice, în zonele poienite, pe
malurile râurilor sau lacurilor.

Satele de pădureni în general de tip concentrat, îşi schimb ă şi func ţia, popula ţia se
ocupă cu economia forestieră şi creşterea animalelor.

La limita nordică a taigalei, de exemplu se întâlnesc aşez ări rare şi mici. Locul
casei cu dependinţe este luat de izbă şi iurt ă, iar popula ţia are ca ocupa ţie
principală creşterea renilor.
Iakuţii, bunăoară, au aşezări duble, de vărat şi iernat. Dublarea aşez ărilor are loc şi
în taiga şi mai ales la limita ei nordic ă, unde se construiesc aşez ări risipite
(grupuri de 2-3 case) pentru vânători, muncitori forestieri, pescari.

Un tip de aşezare risipită îl reprezintă aşezarea hutor din regiunea prebaltic ă, care
în cele mai multe cazuri se înşiră în lungul apelor sau pe marginea lacurilor.
Construcţiile în hutor iau diferite forme: dreptunghiulare, liniare sau nereguate.

Aşezările rurale de la sud de zona agricolă prezintă cele mai mari diferen ţieri,
datorită profilului variat agricol (culturi de câmp simple şi irigate, pomicultur ă,
creşterea animalelor) ce se îmbină cu industria.

Menţionăm că aceste zone se caracterizează şi printr-o structur ă complex ă de

grupuri naţionale cu tradiţii conservatoare, care îmbină activităţile montane cu cele
de stepă aridă. Cu toate aceste variaţii, în aceast ă parte a spa ţiului ex-sovietic se
pot zona mai multe tipuri de aşezări, diferenţiate dup ă m ărime structur ă şi func ţii:
aşezări aglomerate şi aşezări dispersate.

Caractere deosebite întâlnim şi pe teritoriul României. Aşez ările rurale de pe

teritoriul ţării noastre se disting printr-o mare răspândire teritorial ă, de la nivelul
Mării Negre până pe platourile înalte ale Carpaţilor (satul Pietroasa din Mun ţii
Apuseni 1620 m altitudine). În regiunea de munte plafonul mediu al aşez ărilor de
vale se menţine la circa 720 m, iar a celor permanente de pe platformele mijlocii la
890 m. Aşezările montane din depresiuni sunt foarte vechi. Ele au fost atrase pe
drumurile mari şi uşoare de plai, de locurile propice pentru culturi, fâne ţe şi
păşuni, în perioadele de nesiguranţă.