Geografia Turismului Final

Cuprins
Introducere………………………………………………………………………………………….4
Capitolul I Elemente introductive: concepte, definiții, evoluția fenomenului turistic
Cuprins
1.1.Introducere...................................................................................................................................7
1.2.Competenţele unităţii de învăţare................................................................................................7
1.3.Conţinutul unităţii de învăţare.....................................................................................................7
1.3.1. Evoluția fenomenului touristic mondial……………………………………………..7
1.3.2.Obiectul şi definiţia Geografiei turismului………………………………………….12
1.3.3.Locul Geografiei turismului în sistemul ştiinţelor geografice………………………13
Rezumat…………………………………………………………………………………………...15
Test de autoevaluare………………………………………………………………………………15
Capitolul II Factorii genetici ai turismului
Cuprins
2.1.Introducere.................................................................................................................................16
2.2.Competenţele unităţii de învăţare..............................................................................................16
2.3.Conţinutul unităţii de învăţare...................................................................................................16
2.3.1.Calitatea mediului înconjurător……………………………………………………..16
2.3.2.Factorii demografici………………………………………………………………....17
2.3.3.Factorii economici…………………………………………………………………..25
2.3.4.Factorii socio-culturali………………………………………………………………31
2.3.5.Factorii politici………………………………………………………………………35
2.3.6.Factorii psihologici………………………………………………………………….36
Rezumat…………………………………………………………………………………………...38
Capitolul III Metode de studiu și categoriile Geografiei turismului
Cuprins
3.1.Introducere.................................................................................................................................39
3.3.1.Principii şi metode de studiu ale Geografiei turismului…………………………….39
3.3.2.Categoriile Geografiei turismului…………………………………………………...40
Rezumat…………………………………………………………………………………………...43
1
Capitolul IV Tipuri și forme de turism
Cuprins
4.1.Introducere.................................................................................................................................44
4.3.1.Tipuri de turism……………………………………………………………………..44
4.3.1.1. Turism de recreere………………………………………………………...45
4.3.1.2. Turism de îngrijire a sănătăţii (curativ)…………………………………..46
4.3.1.3. Turism cultural……………………………………………………………47
4.3.1.4. Turism complex (de recreere şi refacere a sănătăţii; de recreere şi
informare)………………………………………………………………....47
4.3.2.Formele de turism…………………………………………………………………...48
Rezumat…………………………………………………………………………………………...54
Capitolul V Potențialul turistic
Cuprins
5.1.Introducere.................................................................................................................................55
5.3.1.Potenţialul turistic natural…………………………………………………………...55
5.3.1.1.Relieful……………………………………………………………………56
5.3.1.2.Clima………………………………………………………………………58
5.3.1.3.Apele………………………………………………………………………61
5.3.1.4.Vegetaţia…………………………………………………………………..63
5.3.2.Potenţialul turistic antropic………………………………………………………….64
5.3.2.1.Edificii şi elemente cu funcţie turistică…………………………………...65
5.3.2.2.Activităţi umane cu funcţii turistice………………………………………70
5.3.2.3.Elemente atractive etnografice……………………………………………71
5.3.3.Potenţialul turistic al peisajelor geografice………………………………………….73
Rezumat…………………………………………………………………………………………...74
Capitolul VI Regionarea turistică
Cuprins
6.1.Introducere.................................................................................................................................75
2
6.3.1.Regionarea turistică…………………………………………………………………75
6.3.2.Tipuri teritoriale de unităţi turistice…………………………………………………76
6.3.3.Marile zone turistice ale Terrei……………………………………………………...78
6.3.3.1.Bazine tradiţionale………………………………………………………...78
6.3.3.2.Bazinele turistice noi……………………………………………………...80
6.3.4.Regiuni turistice din România………………………………………………………81
Rezumat…………………………………………………………………………………………...89
Capitolul VII Tendințe actuale în evoluția turismului internațional
Cuprins
7.1.Introducere.................................................................................................................................90
7.3.1.Tendinţe noi şi realizări în dezvoltarea turismului international……………………90
7.3.1.1.Ritmul înalt al dezvoltării…………………………………………………91
7.3.1.2.Modificările calitative în cererea şi oferta turistică……………………….91
7.3.1.3.Modificări în consumul turistic…………………………………………...92
7.3.1.4.Extinderea cererii turistice din partea persoanelor de vârsta a treia………93
7.3.1.5.Schimbări substanţiale în stilul odihnei şi al agrementului……………….94
7.3.1.6.Specializarea sectorului turistic………………………………………..….95
7.3.1.7.Specializarea turistică şi firmele turistice…………………………………96
7.3.1.8.Procese de concentrare şi centralizare a producţiei şi a capitalului……….97
7.3.1.9.Francisa……………………………………………………………………98
7.3.1.10.Integrarea pe verticală a turismului……………………………………...99
Rezumat………………………………………………………………………………………….101
Test de autoevaluare……………………………………………………………………………..102
Evaluare finală…………………..……………………………………………………………….102
Bibliografie………………………………………………………………………………………103
3
INTRODUCERE
Turismului, ca fenomen social şi formă de valorificare a resurselor naturale şi a
patrimoniului antropic, devenind o ramură economică de amploare pentru multe regiuni şi ţări ale
lumii, este tot mai consecvent un obiect de studiu al geografiei. Paralel cu devenirea unor
discipline precum Geografia agriculturii, Geografia industriilor, Geografia consumului etc.,
turismul şi geografia au dat naştere unei discipline aparte care se numeşte Geografia turismului.
Aceasta este ştiinţa care abordează o ramură economică cu impact considerabil asupra civilizaţiei
contemporane, având drept bază principii şi metodologie specifice atât geografiei cât şi
turismului.
Turismul ca activitate şi proces este un fenomen deosebit de complex. Studiul acestuia nu
se rezumă doar la descrierea şi prezentarea locurilor exotice de turism şi agrement din diverse
zone geografice ale lumii. O asemenea abordare este potrivită şi utilă pentru persoana care se
pregăteşte să realizeze activităţi turistice şi care îşi alege locul în care îşi va petrece concediul.
Specialiştii din domeniul turismului trebuie să cunoască şi să identifice regiuni şi zone cu
specificul potenţialului lor turistic, să sintetizeze cifre imense prin care milioane de persoane se
deplasează spre anumite locuri de pe Glob, generând în anumite fluxuri relativ durabile, fluxuri
turistice care au direcţie, frecvenţă, destinaţie şi multe alte calităţi importante din punct de vedere
geografic. Fluxurile respective se modifică în spaţiu şi în timp şi pot fi deosebit de instabile. Se
ştie că existenţa lor se încadrează într-o perioadă de circa 20-30 de ani după care se transformă în
mod radical. Modificările respective nu sunt deloc întâmplătoare, ele urmând o anumită logică,
înţelegerea căreia poate să constituie un atu important pentru decizii ce implică nu numai
organisme internaţionale dar şi la nivel naţional sau chiar la nivel de societăţi comerciale,
organizaţii cu profil turistic şi persoane fizice.
Din aceste considerente, pentru înţelegerea proceselor care se produc cu atâta rapiditate,
este mai mult decât necesar un studiu al istoriei şi geografiei evoluţiei fenomenului turistic
internaţional, pentru a avea posibilitatea de a analiza desfăşurarea proceselor contemporane din
acest domeniu.
Debutul ştiinţific al Geografiei unei ramuri economice poate fi constatat atunci când
ramura respectivă a devenit deosebit de importantă fie în economia unei ţări, fie în economia
mondială. Turismul, în cadrul sectorului terţiar al economiei, devine deosebit de important şi cu
cea mai rapidă creştere după al doilea război mondial. În anul 2005 numărul turiştilor
internaţionali a atins cifra de 808 milioane persoane, de 32 ori mai mult decât în 1950 (25,3
milioane). Acest număr imens de turişti impun modificări substanţiale în utilizarea capitalului
uman, acest sector de activitate având circa 300 milioane de locuri de muncă permanente şi
sezoniere. În aceeaşi perioadă veniturile din turism au crescut mai rapid, ajungând în anul 2005 la
peste 500 miliarde USD.
Există o legătură directă între evoluţia fenomenului turistic, aflat într-o ascensiune
permanentă, calificată drept o explozie turistică în ultima jumătate de secol şi timpul liber
(vacanţe, week-enduri, concedii etc.) care are o tendinţă de creştere ca urmare a reducerii duratei
timpului oficial de lucru. Pe de altă parte se înregistrează şi relaţii indirecte prin perfecţionarea
mijloacelor de transport, automatizarea activităţilor casnice, dorinţa de o descărcare psihică a unui
număr tot mai mare de persoane aflate în stresul cotidian.
4
Obiectivele cursului
Parcurgerea materialului de studiu urmăreşte:
 formarea unui limbaj de specialitate;
 însuşirea unor cunoștințe cu privire la principalele noțiuni în Geografia turismului:
-turism, turist;
-resursă turistică, potențial turistic;
-infrastructură turistică, flux turistic;
-piață și produs turistic;
 cunoașterea principalilor factori care condiționează turismul, cât și principalele tipuri de turism
care derivă de aici;
 analiza celor două tipuri de potențial turistic cu elementele individuale ce le compun;
 delimitarea principalelor areale turistice din România;
 intepretarea noilor tendinţe şi realizări în dezvoltarea turismului international
Cerinţe preliminare
Materialul de studiu propus studenţilor din anul I de la specializarea Geografia turismului
urmăreşte permanent stabilirea unor conexiuni cu o serie de alte discipline ce se studiază pe
parcursul primului an de studiu, conform planului de învăţământ. Aceste discipline sunt:
Geografie fizică și umană generală, Geografia populației, Geografie economică, Marketing
turistic sau Geografia resurselor.
Materiale necesare pentru activităţile tutoriale

La prima activitate tutorială programată conform orarului vă sunt necesare câteva materiale:Atlas
geografic, Dicționar de termeni geografici.
Teme de control
Temele de control de la sfârșitul activităților tutoriale au două etape:
1. verificare la Harta politică a Lumii;
2. realizarea unui proiect de maxim 10 pagini (Word) în care se va analiza fenomenul turistic în una
din țările (la alegere) de pe Glob.
Proiectul va fi trimis prin email, pe platforma electronică sau prezentat în ziua programată
pentru examen.
Evaluare
5
Nota finală se compune din:
1. nota obţinută în urma evaluării finale la examenul pregătit având ca bază materialul
actual de studiu sau orice alte resurse bibliografice propuse la finalul manualului:
Pondere la nota finală – 50%
2. nota obţinută pentru cele două teme de control:
Capitolul I Elemente introductive: concepte, definiții, evoluția fenomenului turistic

Cuprins
1.1.Introducere
6
1.2.Competenţele unităţii de învăţare
1.3.Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Evoluția fenomenului touristic mondial
1.3.2.Obiectul şi definiţia Geografiei turismului
1.3.3.Locul Geografiei turismului în sistemul ştiinţelor geografice
Rezumat
Test de autoevaluare
1.1.Introducere
Pentru o mai bună aprofundare și înțelegere a fenomeului turistic, este important a vedea
modul în care a evoluat el din cele mai vechi timpuri ale istoriei omenirii și care au fost etapele
care l-au definit. Sub forma unei simple călătorii la început, urmate de numeroase însemnări și
descrieri ale diferitelor locuri, culminând cu explozia și răspândirea la nivel global din epoca
contemporană, turismul și-a câștigat imediat un loc important între știinte în general, și între
ramurile geografice în particular.
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil să: descrie fiecare
etapă a evoluției fenomenului turistic, să definească termenii cheie ai acestui domeniu, să explice
relația dintre „turism” și „geografie” și din perspectiva locului pe care acesta îl are între ramurile
geografiei.
Durata de parcurgere a unităţii de învăţare este de 4 ore.
1.3.1.Evoluția fenomenului turistic mondial
Trebuie remarcată, încă de la început, o distincţie netă între apariţia, afirmarea şi diversificarea
fenomenelor turistice şi individualizarea ştiinţei geografice care are drept domeniu de studiu
aceste fenomene, adică geografia turismului. Astfel, dacă preocupările de ordin turistic se
întrezăreau (fără a fi definite ca atare) încă din antichitate, piatra de temelie a geografiei
turismului este pusă abia în prima jumătate a secolului XX. Cauzele acestui fenomen sunt
multiple, cele mai importante derivând din aspectul integrator al disciplinei respective, fapt care a
impus necesitatea definirii iniţiale a ramurilor de bază ale geografiei şi ulterior a celor cu caracter
sintetic, grupă din care face parte, prin domeniul său de investigare geografia turismului.
7
O istorie a fenomenului turistic scoate în prim plan existenţa a trei etape evolutive
distincte şi anume:
- etapa turismului incipient
- etapa pseudo-turistică
- etapa turismului de anvergură
1.Etapa turismului incipient îşi are debutul în antichitatea timpurie, când fenomenele şi
elementele naturale de excepţie reuşesc să-şi exercite atractivitatea asupra locuitorilor din proxima
vecinătate. Apariţia focarelor de civilizaţie din Asia de Est (China), Asia de Sud (India) sau Asia
de Sud-Vest (Indus, Mesopotamia)., a celor din jurul bazinului mediteranean (greacă, romană,
feniciană, egipteană) reprezintă premise favorabile ale mişcărilor cu caracter turistic. Apare astfel
motivaţia turistică, sursă directă a numeroaselor călătorii spre aceste centre nodale, respectiv spre
edificiile sau instituţiile lor. Aşa sunt vechile oraşe Roma, Atena, Alexandria, Cartagina, Tir,
Sidon etc.
Orice analiză a etapei premergătoare turismului de astăzi nu poate omite dificultăţile
inerente existente în calea amplificării circulaţiei persoanelor în acele epoci de pionierat.
Mijloacele de transport limitate şi lente, căile de transport precare şi nesigure, legislaţia restrictivă
a unor state (în Grecia antică deplasările erau posibile doar în limitele aceluiaşi oraş – stat, iar în
Sparta circulaţia străinilor era interzisă) s-au constituit în factori restrictivi cu efect inhibitor
asupra deplasării „de plăcere” a oamenilor dintr-un loc în altul.
Pe de altă parte însă, înmulţirea centrelor de pelerinaj şi a manifestărilor cu caracter
sportiv sau cultural au stimulat secole de-a rândul deplasări masive de populaţie dintr-un loc în
altul. Astfel, misterele de la Eleusis, oracolele din Delfi şi Dodona, agora Atenei, jocurile de la
Olimpia şi Nemeea (dedicate lui Zeus) cele de la Istm şi Delfi dedicate lui Poseidon, respectiv
Apollo, jubileele regale din Egiptul faraonului Ramses al II-lea etc., prilejuiau pretexte favorabile
călătoriilor.
În perioada desfăşurării acestora obstacolele politice îşi atenuau restrictivitatea, cum ne-
o demonstrează de altfel regulamentul jocurilor olimpice (ce au avut loc fără întrerupere între anii
776 î.e.n. şi 393 e.n.) când toţi participanţii se bucurau de inviolabilitate la trecerea prin alte
teritorii. Amploarea acestei deplasări temporare a oamenilor dintr-un loc în altul este plastic
surprinsă şi în cele scrise de F. Chamoux (1985): „A fi împreună pentru câteva zile, a vibra de
acelaşi entuziasm era pentru oamenii veniţi din toate colţurile lumii greceşti un prilej de a se
cunoaşte mai bine”. Şi, am adăuga noi, de a cunoaşte locuri noi şi frumuseţi încântătoare.
Se pot delimita aşadar câteva regiuni în interiorul cărora, dar şi de la o regiune la alta, au
avut loc mişcări de populaţie cu caracter turistic. Cea mai cunoscută rămâne regiunea Mării
Mediterane suprapusă arhipelagului grecesc, Asiei Mici, Egiptului şi Peninsulei italice.
Grecia antică se detaşează, ca arie polarizatoare, prin renumitele sale edificii cu funcţie
culturală, religioasă sau sportivă, prin cracolele şi jocurile sale. Alături de construcţiile inegalabile
ale Atenei, având ca aureolă complexul arhitectural de pe Acropole, călătorii lumii antice
poposeau de asemenea la Corint, Teba sau Micene, în Cnosos (pentru a vizita celebrul labirint), pe
insulele Rhodos, Chios sau Lesbos. Într-un peisaj de o mare diversitate fizionomică se aflau aici
implantate construcţii cu o funcţie atractivă certă, adevărate simboluri ale artei universale.
Asia Mică adaugă de asemenea patrimoniului turistic al antichităţii numeroase şi inedite
elemente. Avem în vedere cetăţile greceşti şi elenistice, înfloritoarele oraşe-porturi de pe ţărmurile
mărilor limitrofe, dar şi frumuseţile unui peisaj inedit, cererii de o mare forţă atractivă. Miletul,
Efesul, Halicarnasul sau Smirna (cel mai frumos oraş de sub soare) sunt nu numai vatra unora
8
dintre cele şapte minuni ale lumii (Templul Dianei din Efes, Mausoleul din Halicarnas) dar şi
centre ale unei lumi într-o plină efervescenţă socio-economică şi politică favorabilă circulaţiei
persoanelor dintr-un loc în altul, premisă fundamentală a oricărui act cu destinaţie turistică.
Egiptul faraonilor, cu construcţiile lor mortuare impunătoare, cu jubileele regale ce
aveau loc la 3-4 ani în diferite oraşe, cu regatele maritime şi fluviale la care, pe lângă competitori,
participau mii de privitori, se erijează la rândul său într-o arie unde germenii activităţilor turistice
apar devreme. Aici semnalăm pe lângă prezenţa vestitului oraş Alexandria, unul dintre cele mai
importante centre culturale ale antichităţii (renumită era biblioteca sa, fondată de către Ptolomeu I
şi distrusă parţial în timpul campaniei lui Cezar; în anul 640 ea va fi complet distrusă de ostaşi
califului Omar), Teba, Karnak-ul, Luxor., Memphis şi mai ales, Canopesuş, prima staţiune
balneoclimaterică din lume, cunoscută pentru tratamentul maladiilor respiratorii.
În peninsula italică, odată cu înflorirea civilizaţiei romane, obiectivele de interes
recreativ şi spiritual se înmulţesc. Cetatea eternă, Roma, devine răscrucea tuturor drumurilor, iar
Pompeiul, situat la numai 133 km distanţă spre sud, o staţiune estivală pentru patricienii romani.
Insula Capri, cu grota ei „de azur” atrage numeroşi vizitatori (între care şi împăratul Tiberius, scos
de sub dărâmăturile din peşteră de către unul din slujitorii săi), cum o vor face de altfel şi vâltorile
de lavă ale Vezuviului sau Etnei învecinate.
În Asia, în aceeaşi etapă, se individualizează două regiuni mai importante şi anume cea a
Orientului Mijlociu suprapusă câmpiei Mesopotamiei şi Podişul Iranian, unde au înflorit
civilizaţiile sumeriene (cu unele dintre cele mai vechi oraşe din lume: Ur, Uruk, Nisipur, Babylon)
sau persane (Persepolis, Ctesifon), respectiv cea a Asiei de Est ;i sud/est, unde au loc frecvente
călătorii ale călugărilor budişti chinezi spre India sau Indonezia, patria profetului sau locul unor
temple renumite (Borobudur).
Trăsăturile definitorii ale acestei etape de dezvoltare a fenomenului turistic sunt date, în
primul rând, de orientarea cererii înspre obiectivele şi activităţile de provenienţă antropică, fie ele
construcţii impunătoare sau manifestări religioase, culturale sau sportive deosebite. Cadrul
natural, exceptând elementele cu totul şi cu totul impunătoare (cataractele Nilului, Vezuviu, insula
Capri) intră rar în atenţia călătorului antic ca motiv al deplasării acestuia.
Tot în această etapă premergătoare apar primele elemente ale infrastructurii viitoare. Aşa
sunt hanurile construite de-a lungul drumurilor romane ce împânzeau marele imperiu, construcţii
semnalate de Pliniu încă din secolul II î.e.n. În aceeaşi categorie trebuie incluse şi „institutele de
ospitalitate” din aşezările mari ale bazinului mediteranean (Cartagina, Sidon, Tyr, Spania, Egipt)
edificate ca urmare a creşterii nevoilor de cazare a persoanelor străine, nevoi cărora cazarea
privată nu le putea face faţă. Tot acum şi primele staţiuni de cură europeană, între care cele de pe
teritoriul patriei noastre. Germinarea (Geoagiu) sau Herculanum (Băile Herculane) se bucurau de
o mare notorietate.
În sfârşit, din necesitatea protecţiei şi a bunei orientări a străinilor în teritoriu, în China
apar însoţitori remuneraţi ce smintesc ghizii excursiilor de azi.
2. Etapa pseudo-turistică se suprapune evului mediu timpuriu şi mijlociu (până în epoca

renaşterii, în Europa), când premisele atât de favorabile ale afirmării turismului în antichitate se
estompează din cauza fanatismului religios şi a circumstanţelor politice: fărâmiţarea domeniilor
feudale într-un mare număr de state, fiecare cu o legislaţie proprie, adesea restrictivă circulaţiei
persoanelor, a deselor războaie între seniorii feudali etc.
Deplasarea dintr-o regiune îmbracă în această perioadă forma predilectă a pelerinajelor
religioase. Roma şi Ierusalimul, pentru creştini; Mecca şi Medina pentru musulmani, Lhasz sau
9
sanctuarele din India şi Indochina pentru budişti; muntele Fuji pentru japonezi etc. devin poli de
gravitaţie regională spre care se îndreptau convoaie conduse de ghizi-călugări. Că aceste deplasări
implicau un consum de bunuri şi un profit pentru locuitorii ariilor traversate sau din locurile de
destinaţie ne-o relevă şi metafora „pâraielor de aur” prin care erau numite adesea.
Altă cauză a deplasărilor în evul mediu este cea prilejuită de schimburile comerciale.
Acum apar primele drumuri de-a lungul şi de-a latul Europei (Veneţia-Viena-Cracovia; Marea
Baltică-Cernăuţi-Siret-Galaţi-Marea Neagră; Paris-Munchen-Praga-Budapesta etc. Deosebit de
cunoscută este activitatea desfăşurată de-a lungul „drumului mătăsii ce traversa Asia de la est la
vest, cu ramificaţii spre Bizanţ şi centrul Europei.
Concomitent se intensifică legăturile maritime, în special în bazinul Mării Mediterane,
unde apar primele porturi mari, devenite apoi, puteri maritime în toată legea (Veneţia, Genova,
Marsilia). Acelaşi rol îl au transporturile pe apă din Asia de est şi sud-est. Deşi, în ambele cazuri,
scopul principal era comerţul sau diplomaţia, amprenta turistică se aşează şi ea, ca aspect auxiliar.
Circulaţia pelerinilor şi comercianţilor a dus la edificarea unei dense reţele de hanuri
localizate cu predilecţie de-a lungul drumurilor continentale, la intersecţia acestora sau în oraşe.
În aceeaşi perioadă se înfiripă din nou, după o întrerupere de câteva sute de ani, turismul
cultural, favorizat de înfiinţarea primelor universităţi cum sunt cele de la Bologna (1119),
Ravenna (1130), Sorbona (1200), Cambridge (1209), Oxford (1214), Padova (1222), Neapole
(1224), Pisa (1346), Praga (1348), Cracovia (1364), Viena (1365), Heidelberg (1386), Koln
(1388) etc.
O altă caracteristică a turismului din evul mediu este discontinuitatea sa în timp,
determinată de migraţia popoarelor, îndelungatele războaie feudale (războiul de o sută de ani,
războiul de treizeci de ani) de epidemii şi foamete.
3. Etapa turismului de anvergură îşi are debutul în evul mediu târziu, când Renaşterea
şi marile descoperiri geografice lărgesc orizontul spiritual al umanităţii, integrându-i noi spaţii
geografice.
Această etapă se subdivide, la rândul ei, în trei perioade şi anume:
- perioada cuprinsă între secolele XV – XVII (inclusiv);
- perioada cuprinsă între începutul secolului XVIII şi 1950;
- perioada turismului de masă (după anul 1950).
a) Perioada cuprinsă între secolele XV – XVII coincide cu intervalul temporal desfăşurat
concomitent marilor descoperiri geografice şi înfloririi culturii europene în epoca Renaşterii. Este
de altfel perioada descătuşării din chingile misticismului religios, dar şi al expansiunii coloniale.
Dacă până la începutul secolului al XV-lea bazin mediteranean reprezenta regiunea maritimă cea
mai importantă, odată cu descoperirea şi colonizarea Americii rolul său este luat de Oceanul
Atlantic şi Oceanul Indian. Intensificarea călătoriilor este direct proporţională cu creşterea
numărului persoanelor ce se deplasează dintr-o zonă în alta; concomitent reţelele de transport se
înteţesc, circulaţia persoanelor este liberalizată, inclusiv prin introducerea la sfârşitul acestei
perioade a paşapoartelor.
b) Prioada revoluţiei industriale este benefică şi pentru activităţile turistice. De altfel
numai o societate industrializată şi nu una agrară a putut genera turismul de masă (C. Swizewscki,
D. Oancea, 1977). Explozia demografică din ţările Europei apusene a dus la creşterea bruscă a
numărului populaţiei, respectiv a practicanţilor turismului, iar schimbările în modul de viaţă s-au
constituit în premise favorabile fenomenului recreativ.
Căile de transport şi bazele de cazare se diversifică, multiplică şi modernizează (căi
ferate, avioane, autoturisme, trenuri rapide). Acum apar primele hoteluri (1816 – Rigi, 1823 –
10
Arcchon), staţiunile balneare din Germania (Baden-Baden, Pyrmont, Badenweiller), Franţa
(Bagneres de Luchon, Ax lea Thermes), Karlovy-Vary etc. îşi reiau activitatea. De asemenea, se
dezvoltă primele întreprinderi şi activităţi cu caracter strict turistic. Astfel apar ca formă de
organizare călătoria turistică, iniţiată de Thomas Cook în anul 1841, cel care va pune bazele,
ulterior, agenţiilor de voiaj, respectiv a premiselor turismului internaţional (prin intermediul
firmei sale 20.000 englezi vor vizita în anul 1867 expoziţia de la Paris). Concomitent, în Franţa,
Germania, Norvegia, Elveţia, Italia, Suedia apar cluburile de turism – alpinism şi asociaţiile de
vacanţă pentru promovarea activităţilor de recreare.
De la practicarea individuală s-au în grupuri limitate, se ajunge la turismul cu caracter de
masă, întrevăzut, în Anglia, în excursiile de vacanţă („holyday”) sau în „week-end-ul” sfârşitului
de săptămână.
În această perioadă în care pe plan cultural artistic înflorea romantismul şi
impresionismul, are loc re-orientarea omului înspre natură spre valorile eterne ale peisajului.
Ponderea atractivităţii obiectivelor aparţinând cadrului natural reuşeşte astfel să o depăşească pe
cea a obiectivelor de provenienţă antropică, hotărâtoare în acel moment.
Începând din a doua jumătate a secolului XIX, se pun bazele infrastructurii turistice
propriu-zise, a aşezărilor cu funcţie turistică de pe Coasta de Azur (Nisa, Cannes, Monte Carlo,
Saint Tropez, Saint Raphael, Menton etc.), cele de pe riviera italiană (San Remo, Savona,
Viarregio) sau spaniolă (Torremolinos, Aquillas, Santiago de Ribera etc.)
Primul ghid turistic apare în anul 1672 în Franţa, fiind elaborat de Saint Morice, ghid
urmat, după aproape două secole, de cele editate în Anglia (Handbooks) sau Germania
(Baedeker). Începând din deceniul doi al secolului nostru geografia turismului ajunge obiect de
studiu la universităţile din Dusseldorf (1914), Roma (1925) sau Berlin (1929).
Generalizarea paşapoartelor şi reglementarea timpului liber prin instituirea, începând din
anul 1910, în unele state a concediului plătit au fost factori de mare importanţă în amplificarea
activităţilor turistice. Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi costul relativ acceptabil al produsului
turistic au fost factorii economici şi sociali ce au impulsionat călătoriile de agrement şi curative.
c) Perioada turismului de masă propriu zilelor noastre începe la mijlocul secolului
nostru. Amploarea deosebită a circulaţiei turistice mondiale se datorează următoarelor cauze, mai
importante:
- scurtarea zilei de muncă şi a săptămânii de lucru în ţările cu forţa de muncă ocupată în
industrie sau servicii sau cele cu o agricultură puternic mecanizată; în consecinţă, a crescut
productivitatea muncii şi ponderea timpului liber destinat recreării:
- ridicarea nivelului de trai a făcut posibilă alocarea unei părţi tot mai însemnate din
bugetul familial activităţilor de destindere şi refacere fizică şi psihică;
- dezvoltarea fără precedent a căilor şi mijloacelor de transport; creşterea vitezei de
deplasare face posibilă vizitarea obiectivelor situate la mari distanţe într-un timp scurt;
- dezvoltarea şi diversificarea ofertei turistice în plan teritorial a facilitat satisfacerea
cerinţelor recreative începând din chiar locul de reşedinţă;
- creşterea nevoii de recreare şi recuperare ca urmare a amplificării stresului specific
vieţii trepidante urbane actuale.
Această etapă poate fi caracterizată prin intensificarea deosebită a turismului intern în
majoritatea ţărilor lumii, dar şi a celui internaţional, stimulat de înlesnirile Consulare şi vamale,
precum şi de apariţia unor organisme internaţionale de profil, între care menţionăm Organizaţia
Mondială a Turismului, înfiinţată în 1970, Academia Internaţională de Turism, Federaţia
Universală a Asociaţiilor Agenţiilor de Voiaj, Federaţia Internaţională de Balneologie şi
11
Climatologie etc. Se înmulţesc, de asemenea, firmele cu activităţi turistice: Thomas Travel, Travel
Trust, Club Mediteranéen, Club Européen, Inturist, Cedac, Ibus, ONT etc.
Se afirmă, la nivel regional, diverse cooperări turistice cum sunt cele din UE, America de
Nord, America Latină, lumea arabă etc.
Principalele particularităţi ale turismului contemporan sunt:
- creşterea caracterului său de masă, prin antrenarea unei ponderi majore a populaţiei unor ţări.
La nivel mondial el antrenează sute de milioane de persoane;
- creşterea razei de deplasare, la nivel continental sau intercontinental (între Europa şi
America, Europa şi Asia);
- se afirmă printr-un volum în continuă creştere estimat la nivelul consumului turistic. În
consecinţă, el a devenit o ramură de bază a economiei multor ţări receptoare;
- diversificarea tipurilor sale în concordanţă cu oferta şi mai ales cu cerinţele cererii. Turismul
balnear-curativ, cel de agrement sunt secondate adesea de turismul cultural sau sportiv, turismul
de tranzit este asociat celui de sejur îndelungat etc.;
- mobilitatea deosebită datorită perfecţionării şi diversificării căilor şi mijloacelor de transport;
- accentuarea caracterului social prin antrenarea în astfel de activităţi a populaţiei cu venituri
mai mici;
- întinerirea prin larga afirmare a turismului de vacanţă;
- feminizarea;
- naturalizarea turismului prin creşterea importanţei resurselor aparţinând cadrului natural.
Robotizarea, cibernetizarea şi automatizarea proceselor de producţie din societatea
contemporană asociată creşterii crescânde a presiunii maşinii asupra spiritului sunt cele două
fenomene care deschid larg porţile afirmării turismului în viitor. Creşterea timpului liber şi a
nivelului de cultură reprezintă pentru practicarea turismului condiţiile sine qua non atât a
afirmării, cât şi a dezvoltării sale fără precedent.
Trei etape evolutive distincte şi anume:
- etapa turismului incipient

- etapa pseudo-turistică
- etapa turismului de anvergură
1.3.2.Obiectul şi definiţia Geografiei turismului

Care este relaţia între „turism” şi „geografie”?
Geografia reprezintă o ştiinţă care se ocupă cu studiul unor relaţii ce se

intercondiţionează sub aspect teritorial sau spaţial. Turismul reprezintă o activitate cu caracter
economic şi social, cu tentă geografică prin cunoaşterea unor obiective de natură antropică sau
12
peisageră. Aflat în atenţia geografilor, care încearcă să-l analizeze dintr-o perspectivă specială, a
luat naştere Geografia turismului, disciplină care se preocupă de problemele dezvoltării raţionale
şi durabile, de repartiţia fondului turistic şi a modului de valorificare a acestuia, de dinamica şi
distribuţia fluxurilor turistice pe plan naţional şi internaţional.
Pe baza acestor studii se pot elabora prognoze ştiinţifice privind relaţia dintre fenomenul
turistic reprezentat de om şi fondul turistic.
Geografia ca ştiinţă utilizează o serie de criterii care ţin de suprafaţă şi spaţiu, astfel încât
fenomenul turistic, prin diversitatea tipurilor şi a formelor lui, prin modul de valorificare a
fondului turistic reprezintă obiectul cercetării geografice.
Prin urmare, esenţa Geografiei turismului este cercetarea spaţială a produsului şi a
consumului turistic prin analiza potenţialului turistic şi a fluxurilor turistice pentru elaborarea
prognozelor dezvoltării fenomenului turistic.
Evoluţia generală a ştiinţelor geografice, în mod legic, au dus la apariţia unei noi ramuri, a
unei ştiinţe de sine-stătătoare – Geografia turismului, ştiinţă, care îşi are domeniul de studiu şi
metodologia respectivă de abordare. Ea derivă din fenomenele noi apărute şi amplificate pe
măsura dezvoltării societăţii umane, inclusiv a fenomenului turistic.
Delimitarea obiectului Geografiei turismului şi a definiţiei acesteia se realizează abia în
secolul XX, când se stabileşte cu claritate domeniul său de studiu, conceptele şi metodologia, deşi
fenomenul respectiv ţine de cele mai vechi timpuri.
Există numeroase definiţii ale Geografiei turismului, între care merită o deosebită atenţie
cele care urmează în continuare.
Printre primii a intuit obiectul Geografiei turismului cercetătorul polonez Stanislaw
Leszczycki (1935), cere-l rezuma la patru aspecte determinante şi anume: probleme referitoare la
elementul om (migraţii turistice, intensitatea, durata şi direcţiile de mişcare, compoziţia
demografică a turiştilor); probleme legate de mediul geografic (descrierea, clasificarea şi funcţiile
locurilor şi localităţilor în care se practică turismul); probleme legate de exploatarea economică a
industriei turismului şi probleme referitoare la acţiunile culturale.
M. Pécsel (1966) atribuie obiectului Geografiei turismului “analiza şi tipizarea , după
structură şi funcţii, a particularităţilor, a relaţiilor centrelor şi regiunilor turistice şi, pe această
bază, delimitarea diviziunii spaţiale a legităţilor în dezvoltarea turismului”.
Geograful rus M.A.Ananiev (1968) consideră Geografia turismului, în esenţă, ştiinţa
“delimitării teritoriului ţării în raioane care pot fi folosite pentru o formă sau alta a turismului,
atât intern cât şi extern”.
Definirea obiectului Geografiei turismului trebuie să ia în consideraţie atât esenţa acestei
discipline, cât şi problematica principală pe care o cuprinde în sfera ei de investigaţie. De aici şi
definiţia elaborată de C.Swizewschi şi D.Oancea (1977) în care Geografia turismului este
considerată o “ramură a Geografiei economice care studiază turismul ca fenomen social-
economic, în cadrul relaţiilor interdependente dintre mediul geografic şi societate, sub raportul
genezei, repartiţiei şi consumului produsului turistic, a consecinţelor fenomenului turistic asupra
peisajului în cadrul unor unităţi spaţiale definite”.
Prezintă un anumit interes şi definiţiile formulate de unele organisme internaţionale,
precum este Academia Internaţională de Turism. De menţionat, însă, că în numeroase asemenea
definiţii se insistă asupra activităţilor, formelor şi tipurilor de turism, care, de obicei, nu sunt
asociate cu ştiinţa geografică. Se pare, că studiul fenomenului turistic, a formelor şi tipurilor de
turism în desfăşurarea lor temporo-spaţială reprezintă cvintesenţa domeniului de studiu a
Geografiei turismului. În acest sens, merită să fie remarcată definiţia elaborată de profesorul P.
13
Cocean (1996), care enunţă “Geografia turismului ca ştiinţa genezei, repartiţiei şi devenirii
spaţio-temporale a fenomenului turistic, acesta fiind considerat ca o interacţiune complexă,
specifică, la nivelul mediului geografic”.
Rolul Geografiei turismului constă în explicarea şi descrierea fenomenului turistic, în
evidenţa cauzelor obiective de ordin social-politic, economic şi natural care stau la baza repartiţiei
teritoriale a acestor fenomene şi procese, în depistarea legăturilor cauzale dintre factorii naturali şi
cei sociali, în conexiune cu geneza şi dezvoltarea fenomenului turistic. De aici apar în profil cele
trei entităţi principale ale turismului – resursele turistice atractive, infrastructura turistică şi
fluxurile turistice. Prin urmare, procesul de valorificare a resurselor turistice se produce prin
fluxul de persoane care utilizează infrastructura turistică, operaţiune în cursul căreia se realizează
consumul produsului turistic.
1.3.3.Locul Geografiei turismului în sistemul ştiinţelor geografice
Turismul, ca activitate umană este de neconceput fără prezenţa factorului antropic.
Omul devine astfel elementul ei motrice, realizând prin sine şi pentru sine întreaga suită de
elemente componente ale fenomenului turistic. Tocmai din această cauză locul Geografiei
turismului trebuie căutat în sfera Geografiei umane.
Pe de altă parte, desfăşurarea fenomenului turistic are, pe lângă finalitatea sa psihologică
dar şi fiziologică (am în vedere recrearea şi recuperarea fizică), şi o importantă consecinţă de
ordin economic. Prin consumul produsului turistic, indiferent dacă este vorba de atracţii ale
fondului turistic sau de elemente ale infrastructurii adiacente, se realizează venituri importante. Ca
urmare, turismul devine o ramură economică de prim rang, o “industrie fără fum” iar ştiinţa
aferentă – o ramură a Geografiei economice.
În fine, este imposibil de exclus şi factorii naturali (relieful, clima, hidrografia, elementele
biogeografice) care participă, adesea în proporţii decisive, la edificarea fondului turistic, respectiv
a resurselor recreative ale multor regiuni ale Terrei. Acestea condiţionează adesea ritmul şi
intensitatea fenomenului turistic.
Deci, se observă că Geografia turismului rămâne să fie o disciplină de
sinteză geografică, deşi din punct de vedere sistemic, ea a fost încadrată în grupul ştiinţelor
economico-geografice. Acest fapt se sugera dealtfel aproape în toate definiţiile, fără ca să fie
precizat în detalii acest lucru.
Prin urmare, domeniul să de studiu – mediul geografic – prin prisma activităţii sale şi a
fenomenelor social-economice condiţionate de valorificarea acestuia, se suprapune tuturor celor
trei ramuri ale Geografiei – fizice. Economice şi umane. Geografiei fizice – prin cadrul natural;
Geografiei umane – prin factorul uman, iar Geografiei economice – prin procesele de producţie
generate.
Se constată, aşadar, legături strânse ale Geografiei turismului cu principalele discipline ale
Geografiei fizice (geomorfologia, hidrologia, climatologia, biogeografia etc.) prin intermediul
potenţialului turistic natural de atractivitate – relief, ape, climat, vegetaţie, faună. De menţionat, că
estimările fondului respectiv sunt absolute necesare, vizând cunoaşterea particularităţilor genetice
şi evolutive deoarece există o limită optimă până la care exploatarea turistică nu afectează
14
trăsăturile şi structura peisajului fizico-geografic. Fiind depăşită limita menţionată apar
dezechilibre şi efecte negative.
Turismul, fiind o activitate specifică umană ce încadrează populaţia de diferite vârste,
profesii, grupe sociale etc. are conexiuni directe cu Geografia populaţiei, cărei îi revine un rol
important în studierea acestora şi în definitiv, în aprecierea potenţialului uman al turismului.
Este evident, de asemenea, că activităţile turistice se află într-o conexiune cu celelalte
discipline ale Geografiei economice, în special cu Geografia transporturilor şi a schimburilor
internaţionale.
În sfârşit, Geografia turismului are numeroase puncte de tendinţă cu alte ştiinţe
negeografice – geologia, istoria, biologia – care participă şi ele, prin domeniul lor de studiu, la
constituirea potenţialului de atractivitate al unor regiuni. De asemenea, funcţia economică a
turismului este greu de definit şi de realizat fără aparatul statisticii, marketingului sau a altor
discipline economice.
Rezumat
Turismul s-a dezvoltat de-a lungul istoriei, evoluînd odată cu principalele epoci ale
acesteia: etapa turismului incipient, etapa pseudo-turistică, etapa turismului de anvergură.

Geografia reprezintă o ştiinţă care se ocupă cu studiul unor relaţii ce se
intercondiţionează sub aspect teritorial sau spaţial. Turismul reprezintă o activitate cu caracter
economic şi social, cu tentă geografică prin cunoaşterea unor obiective de natură antropică sau
peisageră. Aflat în atenţia geografilor, care încearcă să-l analizeze dintr-o perspectivă specială, a
luat naştere Geografia turismului, disciplină care se preocupă de problemele dezvoltării raţionale
şi durabile, de repartiţia fondului turistic şi a modului de valorificare a acestuia, de dinamica şi
distribuţia fluxurilor turistice pe plan naţional şi internaţional.
Rolul Geografiei turismului constă în explicarea şi descrierea fenomenului turistic, în
evidenţa cauzelor obiective de ordin social-politic, economic şi natural care stau la baza repartiţiei
teritoriale a acestor fenomene şi procese, în depistarea legăturilor cauzale dintre factorii naturali şi
cei sociali, în conexiune cu geneza şi dezvoltarea fenomenului turistic. De aici apar în profil cele
trei entităţi principale ale turismului – resursele turistice atractive, infrastructura turistică şi
fluxurile turistice. Prin urmare, procesul de valorificare a resurselor turistice se produce prin
fluxul de persoane care utilizează infrastructura turistică, operaţiune în cursul căreia se realizează
consumul produsului turistic.
Turismul, ca activitate umană este de neconceput fără prezenţa factorului antropic. Omul
devine astfel elementul ei motrice, realizând prin sine şi pentru sine întreaga suită de elemente
componente ale fenomenului turistic. Tocmai din această cauză locul Geografiei turismului
trebuie căutat în sfera Geografiei umane.
15
Test de evaluare
1. Principalele etape ale dezvoltării turismului sunt:

a) debut, lansare, de vârf
b) etapa turismului incipient, etapa pseudo-turistică, etapa turismului de anvergură
c) medieval, modern, contemporan.
2. Perioada turismului de masă debutează aproximativ cu anul:
a) 1850; b) 1900; c) 1950
3. Organizația Mondială a Turismului s-a înființat în anul:
a) 1950; b) 1970; 1980
4. Argumentați prezența turismului în cadrul științelor geografice.
5.Argumentați interdisciplinaritatea Geografiei Turismului
16
Capitolul II. Factorii dezvoltării turismului
Cuprins
2.1.Introducere
2.3.1.Calitatea mediului înconjurător
2.3.2.Factorii demografici
2.3.3.Factorii economici
2.3.4.Factorii socio-culturali
2.3.5.Factorii politici
2.3.6.Factorii psihologici
Rezumat
2.1.Introducere
Turismul ca fenomen social se desfăşoară în funcţie de acţiunea mai multor factori,

specifici unei anumite perioade istorice. Factorii genetici nu acţionează izolat, ci simultan în
strânsa interdependenta. Principalii factori care determina dezvoltarea turismului sunt: calitatea
mediului înconjurător, demografici, economici, politici, sociali, psihologici etc. Rolul unuia
dintre aceşti factori poate deveni primordial într-o anumită perioadă pentru un anumit teritoriu. În
timp putem asista la o schimbare a importanţei rolului lor pentru acelaşi teritoriu în funcţie de alte
criterii (de exemplu: de modă, căci putem vorbi de o „modă” şi în turism). În cele mai multe
cazuri aceşti factori acţionează în strânsă interdependenţă asociindu-se în atragerea turiştilor
potenţiali.
2.2. Competenţele unităţii de învăţare
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil să: identifice
principalii factori ai dezvoltării turismului, să explice modul în care fiecare factor a influențat
turismul și continuă să o facă și să argumenteze consecințele acestor factori.
17
2.3.1.Calitatea mediului înconjurător
Mediul înconjurător (totalitatea componentelor naturale şi antropice) oferă resursele de

baza, cu cea mai mare importanţă pentru turism. Factorii de mediu pot sa fie favorabili sau
restrictivi pentru dezvoltarea activizaţilor turistice. Mediile înconjurătoare echilibrate, bine
păstrate, impulsionează activitatea turistica. Relieful, calitatea aerului şi apelor, a vegetaţiei,
peisajele frumoase şi echilibrate reprezintă factorii de mediu ce determina practicarea tipurilor de
turism: de odihna, de tratament, de recreere, de vânătoare si pescuit etc.
Degradarea reliefului şi a solurilor prin exploatări miniere (în special cariere), prin
poluarea aerului şi a apei, prin distrugerea învelişului vegetal duc la eliminarea regională sau
locală a turismului. Între turism şi mediul înconjurător există relaţii de interdependenta:
- Prin turism se valorifica şi se conservă medii înconjurătoare puţin favorabile altor
activităţi antropice. Exemplu: stâncării, chei, peşteri, mlaştini de turbă etc.
- Turismul duce la deteriorarea propriei sale substanţe de existenţă prin: poluarea solului, a
aerului şi a apei, prin circulaţia turistică mecanizata, poluarea pădurilor, distrugerea elementelor
rare, suprasolicitarea unor locuri (culegerea florilor, tăierea brazilor, focurile etc.). Adeseori
turismul este considerat „barometru al calităţilor mediului (Dinu Mihaela 2006)".
Turismul este prin natura sa o activitate atrasă de mediile înconjurătoare naturale şi sociale,
dar mai ales de cele ce au calitatea de a fi unice şi fragile. Discutând relaţia dintre acestea se
observă că în cele mai multe cazuri, se calculează consecinţele sale asupra mediului şi societarii.
Între mediul înconjurător, ca factor, şi turism, ca activitate, există influenţe pozitive şi
negative. Se arata adesea impactul turismului asupra mediului, în special latura negativa, generata
de o activitate intensa si greşit dirijata. Dar trebuie sa vedem în ce fel, starea mediului
înconjurător, la un moment dat, se reflecta în activitatea turistica. Acest fenomen se resimte mai
ales în dezvoltarea locala si regionala a turismului. Valoarea calitativa si cantitativa a resurselor
naturale si antropice este determinanta asupra turismului. Exploatarea iraţionala la un moment dat
creează riscul de a distruge tocmai suportul de care orice activitate turistica este dependenta.
Mediul înconjurător, prin calitatea lui, poate trece pe primul loc între factorii actuali
determinanţi ai fenomenului turistic.
2.3.2.Factorii demografici
În stimularea cererii turistice, factorii demografici joacă un rol însemnat. În cadrul

acestora se are în vedere:
 creşterea numărului populaţiei globului;
 procesul de urbanizare;
 structura populaţiei pe grupe de vârstă;
 structura socio-profesională a populaţiei;
 structura populaţiei pe medii;
18
Creşterea numărului populaţiei globului. Turismul este o creatie umana, rezultata din
nevoia de recreere. Deci, preutindeni si în toate timpurile, omul a reprezentat principalul element
al aparitiei si dezvoltarii turismului. Creșterea numărului de locuitori ai planetei a determinat
sporirea treptată a numărului de turiști; astfel turismul s-a generalizat treptat ca fenomen social.
De la 1,8 mld. loc. În 1920 numarul locuitorilor globului a depasit 6 mld. la sfârsitul anului 2000.
Dupa al doilea razboi mondial, ca urmare a industrializarii si urbanizarii a crescut nivelul de trai al
populatiei si s-a produs explozia demografica. Aceasta a fost mai accentuata în tarile în curs de
dezvoltare.
Creșterea numerică a populatiei, în special a populatiei urbane, a dus la cresterea
numărului de turiști. În 1950 ponderea populatiei urbane pe glob era de 29%, ajungând în 2000 la
50%. În țările în curs de dezvoltare, proportia populatiei urbane a crescut de la 17 la 39%, iar în
tarile dezvoltate de la 54 la peste 76%. Ariile cele mai urbanizate, în 2000, sunt Europa (75%),
America de Nord (75%) si America de Sud (73%). Aceasta arata ca procesul de urbanizare este în
plina dezvoltare în toate tarile de pe glob, ceea ce contribuie la cresterea rezervei de turisti. În
functie de marimea asezarilor urbane creste si numarul turistilor care se deplaseaza pe distante
mici. În anul 2000, numarul oraselor milionare a trecut de 300, ele fiind emitatori importanti de
turisti (si receptori de asemenea). Structura populatiei pe grupe de vârsta influenteaza volumul
fluxurilor turistice, alegerea locului de destinatie, a perioadei deplasarii, a mijloacelor de transport
utilizate si a tipului de turism. Statisticile arata ca în ultimii ani a crescut ponderea grupei de
vârsta cuprinsa între 15 si 24 de ani. De asemenea, dupa al doilea râzboi mondial, creste
substantial participarea grupei de vârsta de peste 65 ani. Aceasta se explica prin cresterea
sperantei medii de viata în toate tarile emitatoare de turisti (în Europa de Vest, peste 80 de ani),
existenta timpului liber, cresterii veniturilor, îmbnatatirea conditiilolr de sanatate, în final
crestereanivelului de trai.
Structura pe grupe de vârsta influenteaza balanța timpului de ocupare a bazelor turistice.
Grupa vârstnică asigură ocuparea bazelor de tratament si cura balneara în perioadele
extrasezonale, când si preturile sunt mai mici. Adulții și tineretul (elevi și studenți) participă la
activitățile turistice în timpul concediilor de odihnă și în perioada vacanțelor, când sunt solicitate
bazele de cazare din regiunile litorale și montane. Ţinând cont de gradul de mobilitate al
populatiei tinere si de dorinta de cunoastere, este necesara crearea unor conditii optime de
practicare a turismului, de vizitare atât a obiectivelor naturale, cât si a celor culturale si istorice. În
acelasi sens, trebuie adaptate bazele de cazare oferite, apelându-se la moteluri, hanuri, cabane,
campinguri, tabere pentru tineret etc. Turismul practicat de grupa vârstnica este orientat catre
activitatile de recreere si îngrijire a sanatatii si mai putin de vizitare.
Organizarea transportului se face diferentiat pe grupe de vârsta. O atentie deosebita se
acorda transportului si serviciilor oferite grupei vârstnice, dornica de mai mult confort. Tot mai
multi turisti, în special din tarile dezvoltate, prefera transportul cu autoturisme (pe care la
închiriaza) sau cu microbuze (10-20 locuri).
În perioada de după cel de-al doilea război mondial, populaţia globului a înregistrat o
puternică creştere ajungând la mijlocul anului 1977 la 4,124 miliarde de oameni şi acum la peste 6
miliarde. Aceasta se datoreşte tendinţei permanent ascendente a ritmului mediu anual de creştere,
care în deceniul 1960-1970 a ajuns la valoarea maximă cunoscută până în prezent (2%).
Ritmul de creştere a înregistrat însă deosebiri teritoriale. Valori mai mari - care întrec mult
media globului - se înregistrează în ţările în curs de dezvoltare (Asia, Africa, America Latină),
unde are loc fenomenul caracteristic acestei perioade: explozia demografică (în sens restrâns).
19
Valori mai mici apar în ţările dezvoltate din punct de vedere economic (Europa, America de Nord,
Australia).
Dacă populaţia ţărilor dezvoltate a crescut în deceniul 1960-1970 cu aproape 100
milioane de locuitori (reprezentând 15% din volumul creşterii globale), cea a ţărilor în curs de
dezvoltare a înregistrat un spor de aproape 580 milioane de persoane, adică 85% din volumul
creşterii.
În curs de două decenii (1950-1970) populaţia mondială a crescut cu aproape jumătate
(46%). La acest spor, continentele au contribuit în următoarele proporţii: Asia 60%, Africa şi
America Latină 28%, Europa, America de Nord şi Australia cu 12%.
Cea mai însemnată creştere a numărului locuitorilor a avut loc în Africa (58% faţă de
populaţia iniţială), America (56%), Asia (52%), Australia (52%), iar sporuri mai reduse în
U.R.S.S. (35%), Europa (18%).
Dacă ritmul de creştere al populaţiei de 2% s-ar menţine şi în viitor, s-ar ajunge la o
dublare a populaţiei globului într-un interval de 35 de ani, aceasta însumând în anul 2000 7,3
miliarde locuitori şi ar însemna continuarea fenomenului de „explozie demografică” (în sens larg),
caracteristică perioadei postbelice.
După părerea experţilor O.N.U., ritmul de creştere al populaţiei mondiale scade însă tot
mai mult şi această tendinţă se va menţine probabil şi în viitor. În prezent, populaţia mondială
creşte pe an cu 1,81%. Se crede că la începutul secolului următor ritmul de creştere se datoreşte
reducerii valorilor natalităţii. Încă din anii imediat postbelici, natalitatea a scăzut puternic în
majoritatea ţărilor industrializate, iar începând din mijlocul deceniului al şaptelea ea scade în ţările
în curs de dezvoltare.
Menţionăm faptul că, deşi în ţările în curs de dezvoltare sporul populaţiei este mult mai
rapid ca în ţările dezvoltate, din punct de vedere economic, veniturile pe locuitor prezintă valori
mult mai scăzute decât în ţările dezvoltate. Acest fapt demonstrează că factorii demografici nu pot
fi analizaţi izolat, ci doar în strânsă legătură cu alţi factori, şi mai ales cu cei economici.
Cererea faţă de serviciile turistice înregistrează o creştere mult mai rapidă în ţările cu un
nivel de dezvoltare ridicat, datorită faptului că venitul mediu pe locuitor prezintă aici valori mult
mai mari.
Procesul de urbanizare. Urbanizarea este un proces continuu, neîntrerupt, care în decursul
timpului a înregistrat o evoluţie ascendentă, atingând cel mai înalt ritm în perioada postbelică.
Acest ritm înalt se datoreşte schimbărilor survenite în structura vieţii economice şi în primul rând
dezvoltării industriei, care atrage spre aşezările urbane un număr tot mai mare de oameni.
În ţările dezvoltate, unde procesul de industrializare a început cu mult timp în urmă, marea
majoritate a populaţiei locuieşte în mediul urban, iar ritmul actual de urbanizare este mai redus. În
fostele ţări socialiste, unde procesul de industrializare este în plină desfăşurare, ritmul de
urbanizare este mai accelerat, iar ponderea populaţiei urbane se află în plină creştere, pe când în
ţările în curs de dezvoltare, unde dezvoltarea industriei este mai lentă, ponderea populaţiei urbane
este redusă.
Procesul de urbanizare diferă nu numai în funcţie de structura social-economică, el
prezintă deosebiri şi de la o ţară la alta.
Începând cu secolul al IXX-lea, creşterea populaţiei urbane înregistrează un ritm care
întrece pe cel al populaţiei globului, având ca urmare creşterea ponderii populaţiei urbane din
populaţia totală mondială de la 3,2% în anul 1800 la 4% în anul 1976 şi aproape 50% în prezent.
Parale cu procesul de urbanizare are loc şi concentrarea urbană, adică creşterea numărului
populaţiei care trăieşte în oraşele mari, cu peste 100.000 de locuitori, precum şi mărirea numărului
20
acestora. Dacă în anul 1800 abia 1,7% din populaţia globului şi-a avut reşedinţa permanentă în
asemenea aşezări, în anul 1970 această pondere a crescut deja la aproape 1/4 (23,8%),
corespunzând la 61,8% din populaţia urbană mondială.
Procesul de concentrare urbană nu este caracteristic numai ţărilor dezvoltate, ci el are loc
şi în ţările în curs de dezvoltare. Dar spre deosebire de ţările în curs de dezvoltare unde ponderea
populaţiei oraşelor mari din populaţia totală este redusă (de exemplu, 15,7% în Asia), în cele
dezvoltate se ajunge la valori mult mai mari (de exemplu 61,1% în Europa).
În acest proces este inclusă şi creşterea importanţei oraşelor milionare, concretizată prin
creşterea numărului şi populaţiei acestora. Acest fenomen, care a înregistrat o amplificare
continuă începând de la mijlocul secolului trecut, poate servi ca indicator al procesului de
urbanizare, care apare la o anumită dată la nivelul globului.
Cele 149 de oraşe milionare (1975) concentrează 9,6% din populaţia mondială, ceea ce
înseamnă că tot al zecelea om trăieşte într-un oraş milionar. Repartiţia lor teritorială este însă
inegală, marea lor majoritate aflându-se în emisfera nordică, unde există şi cele mai multe state
puternic dezvoltate din punct de vedere economic.
Remarcăm faptul că printre oraşele milionare apar şi „oraşe-giganţi”, a căror populaţie
depăşeşte 5 milioane de locuitori. Aşa de exemplu, 14 oraşe milionare, ce reprezintă 10% din
numărul total al acestora, concentrează ceva peste 1/3 (34%) al locuitorilor oraşelor milionare.
Cu excepţia hipertrofierii unor aglomeraţii urbane, printre care se remarcă în mod deosebit
New York şi Tokyo, creşterea rapidă a importanţei oraşelor milionare, alături de desfăşurarea
rapidă a procesului de urbanizare şi concentrarea populaţiei urbane în oraşe mari – reprezintă
fenomene valabile atât pentru ţările foste socialiste, cât şi pentru cele dezvoltate.
Studiind evoluţia acestor fenomene în viitor, experţii O.N.U. apreciază că în anul 2000
aproximativ 1/2 din populaţia urbană (51,1%) va trăi în oraşe şi că în anul 1990 au existat 165
oraşe milionare.
Datorită faptului că în oraşe apare cel mai mare necesar de recreere şi că acestea constituie
principalul emiţător de turişti culturali, urbanizarea reprezintă o premisă a formării turismului,
evoluţia urbanizării indicând ritmul de dezvoltare al circulaţiei turistice.
Şi în ţara noastră populaţia urbană a înregistrat un spor considerabil, ponderea ei din
totalul populaţiei ajungând de la 47,5% în 1977 (când au existat 18 municipii cu peste 100 mii de
locuitori fiecare, numărul total al oraşelor fiind 236) la 50% în 1980, aproape 55% în 1985 şi la
cca. 65% în anul 1990.
La baza procesului de urbanizare era planificată să stea în următoarea perioadă dezvoltarea
localităţilor mai mici „în vederea creării unei reţele de oraşe şi centre urbane reprezentate
echilibrat pe întregul teritoriu”, urmând ca „oraşele mari, inclusiv Bucureştiul, să rămână
aproximativ la numărul actual de locuitori”. Ponderea populaţiei din mediul urban va spori în
cursul următorilor ani şi pe baza măririi numărului oraşelor agroindustriale încă 140 centre
comunale. Acum nu mai este planificat acest lucru.
Plecând de la faptul că numărul participanţilor la turismul de distanţă mică creşte
proporţional cu mărimea aşezărilor urbane şi că cererea turistică apare la cei stabiliţi recent în
oraşe abia mai târziu, după o perioadă de adaptare la condiţiile noului mediu de viaţă, acest tip de
turism va înregistra în următoarea perioadă o creştere mai redusă.
Structura pe sexe şi grupe de vârstă. Structura pe sexe şi grupe de vârstă, între care există
anumite legături, reprezintă o problemă foarte importantă, căreia trebuie să i se acorde mult interes
de către organizatorii de turism. Aceasta datorită faptului că ea ridică o serie de probleme practice.
21
De structura turiştilor pe grupe de vârstă depinde între altele volumul fluxurilor, alegerea locului
de destinaţie, a perioadei de deplasare, a mijlocului de transport, a tipului de cazare.
1. Structura turiştilor pe sexe
Structura turiştilor pe sexe se caracterizează în prezent, la nivelul globului, printr-o
participare sensibil egală a bărbaţilor şi femeilor. Acest fapt se datoreşte dezvoltării societăţii
industriale, care antrenează pe lângă forţa de muncă masculină în măsură tot mai mare şi pe cea
feminină.
Participarea celor două sexe variază în funcţie de tipul de turism practicat, în cadrul
turismului sportiv predominând numeric bărbaţii, iar în cel de vizitare femeile.
2. Structura turiştilor pe grupe de vârstă
Intensificarea mişcării turistice pe plan mondial a fost însoţită de participarea la o scară tot
mai largă a tuturor grupelor de vârstă. Cercetările întreprinse în acest sens au scos la iveală faptul
că, în Europa călătoresc 69% din populaţia cuprinsă între 18-29 ani, 63% din populaţia cuprinsă
între 30-49 de ani şi 52% din populaţia peste 50 de ani, înregistrându-se astfel o creştere a
ponderii la toate grupele faţă de perioadele anterioare.
Un fenomen care a caracterizat mişcarea turistică din ultimii ani a fost mărirea ponderii
grupei tinere (15-24 ani) de la 17,2% în anul 1965 la 18,4% în 1975.
Motivele principale care determină practicarea turismului de către tineretul mondial sunt
dorinţa de cunoaştere, care conferă turismului un rol instructiv şi educativ, precum şi cea de
aventură şi eliberare temporară de sub tutela familiei (Nicolescu, 1975).
Un factor care înlesneşte această situaţie este timpul liber de care tineretul dispus în mai
mare măsură decât adulţii. În Germania de exemplu, intensitatea de călătorie a tineretului (16-20
ani: 47%, 21-24 ani: 50%) a întrecut în anul 1967 pe cea a adulţilor (40%). În Franţa (1968) au
plecat 2/3 din tineretul cuprins între 13-21 ani, marcând un procent considerabil mărit faţă de
media ţării (41,6%). Totodată şi intensitatea călătoriilor în străinătate este considerabil mărită la
tineret faţă de adulţi (49% în Germania). Comparaţia între valorile diferitelor ţări este însă
îngreunată de faptul că se folosesc limite diferite pentru grupele de vârstă.
Perioada postbelică a înregistrat o creştere substanţială a grupei vârstnice, de peste 65 de
ani. Participarea în măsură mai mare a celor vârstnici se explică prin:
– creşterea duratei medii a vieţii de peste 68-70 ani în principalele ţări emiţătoare de turişti.
Acestea sunt ţări dezvoltate din punct de vedere economic şi prezintă un nivel de trai ridicat
datorită veniturilor mari ale populaţiei, asistenţei sanitare etc. Creşterea duratei medii a vieţii a
determinat şi creşterea ponderii grupei vârstnice din populaţia totală;
– existenţa timpului liber care permite practicarea diferitelor tipuri de turism, cel mai
important motiv fiind cel de recreere;
– mărirea veniturilor (pensii de bătrâneţe) ca urmare a ridicării gradului de industrializare,
care cauzează şi un nivel mai ridicat al dezvoltării economice. Introducerea pensiilor în cea mai
mare parte a ţărilor asigură de fapt posibilităţi de trai independente, fără alte resurse individuale
sau familiare;
– mărimea pensiilor variază pe verticală adică în funcţie de profesia avută, precum şi pe
orizontală, între diferitele ţări. În toate cazurile însă, pensiile sunt mai mici decât salariile. Puterea
de cumpărare mai redusă este însă contrabalansată de reducerea implicită a unor necesităţi
(îmbrăcăminte, mobilă, cheltuieli pentru transportul intraurban etc.).
Îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate are însă şi un revers şi anume tendinţa de a mai
rămâne în câmpul muncii chiar după atingerea vârstei de pensionare. Pe măsura înaintării în vârstă
scade însă treptat ponderea celor ce rămân încă în cadrul populaţiei ocupate. Apar totodată şi
22
deosebiri pe sexe, participarea bărbaţilor întrecând de peste două ori pe cea a femeilor. Acest fapt
are ca urmare accentuarea vârfurilor cererii şi contribuie la eficienţa mai mare a exploatărilor
turistice.
Structura turiştilor pe grupe de vârstă prezintă importanţă multiplă, de ea legându-se într-o
oarecare măsură dezvoltarea din punct de vedere turistic a unor teritorii.
Vin în considerare în acest sens:
– puterea de cumpărare a turiştilor, de care depind obiceiurile lor de consum. Cea mai
mare putere de cumpărare o prezintă turiştii ce aparţin grupei adultei, dat fiind faptul că, activi
fiind, realizează veniturile cele mai mari. Capacitatea de plată este însă mai scăzută la adulţii tineri
(20-40 ani) decât la cei vârstnici datorită cheltuielilor însemnate pe care le implică întemeierea
familiilor, creşterea copiilor etc.
La grupa vârstnică puterea de cumpărare scade, cu toate că aceasta dispune de economii şi
în ultimul timp s-a înregistrat o mărire a pensiilor.
În vederea obţinerii unei situaţii clare se impune însă completarea datelor existente,
referitoare la structura turiştilor pe grupe de vârstă cu altele care clarifică poziţia socio-
profesională a acestora.
Structura profesională influenţează sezonalitatea exploatărilor turistice şi este în strânsă
legătură cu structura populaţiei pe grupe de vârstă.
Dacă grupa vârstnică şi o parte a populaţiei adulte are posibilitatea de a participa la
mişcarea turistică în oricare perioadă a anului, acest fapt punându-şi amprenta asupra dezvoltării
staţiunilor balneoclimatice şi acelor de recreere (montane) mai frecvente, la tinerii şi la adulţii cu
copii de vârstă şcolară, această posibilitate este limitată doar la perioada vacanţelor şcolare.
Această problemă se ridică mai ales pentru staţiunile litorale, mai frecventate de către
familiile cu copii decât staţiunile montane.
Structura pe grupe de vârstă a turiştilor influenţează deci balanţa timpului liber.
Structura foarte eterogenă a turiştilor pe grupe de vârstă cere datorită obiceiurilor de
consum care variază de la o grupă de vârstă la alta, o mare diversificare a tipurilor de dotări
turistice, de exemplu, a tipurilor pentru cazare, recreere sport şi distracţii etc. De această structură
trebuie să se ţină cont în toate acţiunile de planificare a unor amenajări noi, iar schimbările ce
survin în perioade mai îndelungate în această privinţă impun aplicarea unor ample acţiuni de
sistematizare în vederea realizării unei concordanţe între cerere şi ofertă.
În scopul oferirii tineretului a unor condiţii optime de practicare a turismului, ţinându-se
cont de mobilitatea mai mare a acestuia, precum şi de dorinţa lui tot mai intensă de a cunoaşte,
trebuie să se creeze toate amenajările necesare în vederea practicării turismului de vizitare, având
ca ţintă îndeosebi diferitele obiective ale potenţialului turistic cultural-istoric şi natural. În acelaşi
timp, trebuie să se acorde o atenţie deosebită tipurilor de cazare corespunzătoare, de exemplu,
hanurile pentru tineret, motelurilor, campingurilor etc.
Participarea pe scară largă a grupelor vârstnice, cu orientare predominantă spre practicarea
turismului de recreere şi îngrijire a sănătăţii, spre cel de recreere şi în măsură mai redusă spre
turismul de vizitare, puţin mai obositor datorită faptului că reclamă o mobilitate mai mare, implică
pregătirea şi dezvoltarea ofertei balneoclimatice, cu folosirea tot mai intensă a rezervelor de apă
minerală şi termală, a nămolurilor etc.
Avându-se în vedere pretenţiile crescute ale persoanelor vârstnice faţă de confortul
călătoriei, trebuie să se acorde o atenţie tot mai mare organizării şi modului de funcţionare al
diferitelor servicii turistice. În vederea transformării vârstnicilor care reprezintă o rezervă
23
importantă turismului din turişti potenţiali în turişti efectivi, serviciile trebuie să asigure
satisfacerea în măsură cât mai mare şi la un nivel cât mai înalt a cerinţelor acestora.
În urma acţiunii unor factori specifici, în unele zone se poate ajunge la o reprezentare
numerică mai bună a uneia dintre grupele de vârstă.
Ponderea foarte mare, mult peste media ţării, a grupei vârstnice (peste 65 ani) din totalul
populaţiei unei regiuni, indică pretarea acesteia ca reşedinţă la bătrâneţe datorită lipsei mai
pronunţate de umanizare a peisajului şi liniştei mai mari. Este vorba, în majoritatea cazurilor, de
zone cu puternice implantări de case weekend.
Iar apariţia în număr mai mare a tineretului dovedeşte prezenţa în localităţile respective a
unor tabere de vară pentru elevi etc.
Structura turiştilor pe grupe de vârstă diferă în funcţie de profilul staţiunilor turistice. Dacă
în staţiunile litorale grupele de vârstă mai tinere sunt mai bine reprezentate, în staţiunile montane
sunt mai numeroşi turiştii vârstnici. În staţiunile montane apar însă, în funcţie de profilul lor,
deosebiri în privinţa reprezentării diferitelor grupe. În staţiunile destinate recreerii vârsta medie a
turiştilor rămâne puţin sub cea din staţiunile profilate pe tratamentul balneoclimatic.
Deoarece în statisticile oficiale nu figurează în majoritatea cazurilor date privitoare la
structura turiştilor pe grupe de vârstă şi sexe, cunoaşterea cărora constituie o cerinţă majoră a
amenajărilor turistice în cadrul unui teritoriu, se impune organizarea unor anchete şi sondaje în
rândurile celor veniţi de către cei ce se ocupă de aceste probleme. Pentru a obţine rezultate cât mai
complexe şi mai sigure, aceste anchete trebuie repetate mai mulţi ani la rând.
În vederea prelucrării datelor obţinute se face gruparea turiştilor pe cele trei grupe mari de
vârstă: 0-14, 15-59, 60 ani şi peste sau între 0-20, 21-64, 65 ani şi peste. În ultimul timp câştigă tot
mai mult în importanţă cea de a doua grupare, ca o consecinţă firească a lungirii perioadei de
studiu care cuprinde un număr tot mai mare de tineri şi a creşterii duratei medii a vieţii. Stabilirea
grupelor de vârstă este de fapt o acţiune foarte dificilă, întrucât acestea trebuie să reprezinte
grupări omogene din punct de vedere al comportamentului, acesta determinând apariţia unor
deosebiri cantitative şi calitative în obiceiurile de călătorie.
Uneori, necesitatea obţinerii unor date mai amănunţite cere stabilirea unui număr mai mare
de grupe de vârstă, de exemplu din zece în zece ani. Numărul grupelor de vârstă luate în
considerare depinde de volumul sondajului efectuat, stabilirea unui număr prea mare de grupe la
un volum mic de turişti putând avea ca urmare deformarea rezultatelor obţinute.
Structura profesională. Turismul antrenează o mare parte a populaţiei, diferenţiată din

punct de vedere al structurii profesionale. Cunoaşterea aparenţelor la diferitele profesiuni prezintă
importanţă deoarece gradul de participare la turism al grupelor profesionale variază. Participarea
variază în funcţie de gradul de calificare şi de intensitatea efortului nervos, fiind mai mare la cei
cu studii superioare (ingineri, medici, profesori) şi cu studii medii (tehnicieni, maiştri, funcţionari
etc.) şi mai mică la aceia ce prestează o muncă predominant fizică (muncitori necalificaţi,
agricultori etc.).
Structura profesională a populaţiei reflectă totodată şi puterea de cumpărare a diferitelor
grupe, care creşte paralel cu gradul de calificare şi generează sporirea intensităţii de călătorie. În
Belgia, de exemplu, între 1 X.1971 – 30 IX. 1972 s-au înregistrat chiar valori superioare de 85%
pentru cele mai ridicate categorii de venituri pe gospodării (peste 900 FB), pe când la cele sub 50
FB intensitatea de călătorie nu a depăşit 10,7%.
În cazul Belgiei, Vanhove (1967) a arătat existenţa unei relaţii precise între intensitatea
netă de călătorie (Inc) şi venitul pe gospodărie (Y).
24
log Inc = 0,84 log Y – 0,274
Veniturile depind şi de locul ocupat în procesul de organizare al producţiei, la cadrele de

conducere ele fiind superioare.
La unele cadre cu calificare superioară apare şi o durată mai lungă a concediilor, fapt care
îşi dă de asemenea concursul la satisfacerea necesarului de recreere.
Structura profesională generează deci o intensitate de călătorie foarte diferită. Astfel, în
Ungaria, intensitatea de călătorie a intelectualilor întrece de peste patru ori pe aceea a populaţiei
agricole şi este de peste două ori mai mare decât cea a muncitorilor (Szigeti, 1973).
În Belgia au participat la circulaţia turistică în anul 1972 doar 4,5% din numărul celor
ocupaţi în agricultură, pe când liberii profesionişti au înregistrat o pondere de 78,3% (muncitorii
28,5%, funcţionarii 58,7%) (Roucloux, 1976). Un contrast puternic între ponderile extreme apare
la majoritatea ţărilor.
Necesarul de recreere al cadrelor cu pregătire superioară manifestă o intensificare şi
datorită faptului că aceştia aparţin, în majoritate, populaţiei urbane.
Structura profesională a populaţiei prezintă şi o importanţă economică datorită faptului că,
cunoaşterea acesteia permite stabilirea puterii de cumpărare în strânsă legătură cu veniturile
realizate. Acest lucru ar fi aproape imposibil de realizat pe baza cercetării cheltuielilor din
perioada concediului.
Structura profesională a populaţiei este strâns legată de structura socială, cunoaşterea
acesteia permiţând încadrarea turiştilor în diferite strate sociale. Structura socială a populaţiei
reprezintă deci o componentă calitativă, stabilită pe baza poziţiei fiecăruia în societate.
Spre deosebire de stabilirea celorlalte caractere structurale ale populaţiei, cea a structurii
profesionale implică greutăţi, apărute nu în ultima instanţă datorită caracterului lacunar al
statisticii care, în mod frecvent, nu furnizează date asupra structurii profesionale a membrilor de
familie sau nu ia în considerare pe cei cazaţi în tipuri speciale pentru cazare, de exemplu, tabere
etc.
Rezultă astfel că, structura capacităţii de cazare pe categorii de confort condiţionează o
anumită structură profesională a turiştilor. Buna reprezentare a categoriilor de confort superioare
indică predominarea turiştilor cu venituri mai ridicate. Acesta este cazul mai ales la staţiunile
balneare şi mai puţin la cele climatice care, în numeroase cazuri, sunt mai ieftine. În viitor va avea
loc o creştere continuă şi substanţială a cotei muncitorilor în cadrul turiştilor în general, fapt
condiţionat atât de creşterea veniturilor acestora, cât şi de mărirea timpului liber, factori
caracterizaţi printr-un dinamism foarte accentuat. În acest sens îşi va aduce contribuţia şi mărirea
intensităţii de călătorie în grupuri.
Între structura profesională a populaţiei şi dotarea turistică respectiv fizionomia unei
aşezări turistice pot apare relaţii de interdependenţă reciprocă. Structura profesională a populaţiei
stimulează adaptarea fizionomiei cerinţelor ei specifice, iar anumite tipuri de dotări atrag anumite
grupe profesionale de turişti.
În anii construcţiei socialiste au avut loc în ţara noastră modificări esenţiale calitative în
însăşi structura forţei de muncă ocupate, determinate de schimbările survenite în structura
economiei naţionale şi reflectate de schimbarea repartiţiei pe ramuri a acesteia, în sensul creşterii
importanţei ramurilor neagricole care ajung să deţină 66,5% din totalul populaţiei ocupate în
economia naţională, evidenţiindu-se în cadrul acestora industria şi construcţiile (43%). A crescut
şi gradul de calificare a forţei de muncă, atestat atât de sporirea ponderii muncitorilor calificaţi la
25
peste 80% din totalul muncitorilor, cât şi prin sporirea ponderii intelectualităţii, îndeosebi a celei
tehnice (1978).
Aceste modificări calitative la care se adaugă şi asigurarea formării profesionale a unui
număr de 1.750.000 de muncitori calificaţi şi 300.000 tehnicieni, maiştri, ingineri şi alte cadre de
specialitate, vor avea ca urmare o amplificare considerabilă a circulaţiei turistice, atât a celei
desfăşurate în scopul recreerii forţei de muncă, cât şi a celei pentru vizitare, determinate de
creşterea nivelului de cultură generală şi profesională a populaţiei.
Structura profesionala a turistilor constituie un factor semnificativ pentru tipurile de turism
practicat:
- se obesrvă o participare mai mare a celor cu studii superioare (profesori, medici, ingineri
etc.) și cu studii medii, decât a celor ce prestează o muncă fizică (muncitori necalificați,
agricultori);
- dorința spre călătorie este în raport cu veniturile obținute de familie;
- călătoria depinde de locul si rolul ocupat în ramurile de activitate, de durata concediilor
și de repartiția acestora în timpul unui an calendaristic.
În circulația turistică apar două extreme: dorința spre călătorie ajunge la nivel maxim la
liberii profesioniști și intelectuali (75-80%), si cote minime la populația agricolă (5-10%).
Structura profesionala a populatiei influenteaza adaptarea fizionomiei unei asezari turistice
la cerințele ei specifice, și invers, anumite tipuri de dotări atrag anumite grupe profesionale și
sociale de turiști.
Structura turiştilor pe medii (rurale sau urbane). Cei mai importanţi furnizori de
participanţi la circulaţia turistică reprezintă oraşele datorită condiţiilor de viaţă specific urbane.
Mediul rural unde ramura de bază a vieţii economice o reprezintă agricultura, caracterizată printr-
o activitate bogată în mişcări, desfăşurată în aer liber, are un rol redus în această privinţă. La
valoarea redusă a intensităţii de călătorie în mediul rural contribuie şi nivelul mediu mai scăzut al
veniturilor, precum şi faptul că principalul sezon turistic corespunde cu perioada de maximă
intensitate a muncilor agricole.
Printre turiştii proveniţi din mediul rural predomină practicarea a două tipuri de turism: cel
de vizitare, venind în considerare ca loc de destinaţie în special marile oraşe şi cel de recreere şi
îngrijire a sănătăţii (tratament medical).
Avându-se în vedere faptul că, în viitor, numărul solicitanţilor din mediul rural va spori ca
urmare a creşterii ponderii mişcărilor pendulatorii şi a introducerii modului de viaţă urban, care au
ca urmare o sporire a necesarului de recreere, trebuie să se ţină cont de ele în planificarea şi
dimensionarea diferitelor dotări de turism.
Întrucât turiştii ce provin din mediul rural practică turismul mai ales în sezonul de iarnă,
această circulaţie este complementară celei a locuitorilor urbani, permiţând o exploatare mai
echilibrată a diferitelor dotări turistice în timpul anului.
2.3.3.Factorii economici
Transformarea necesității de practicare a turismului în realitate depinde de resursele
26
financiare ale populatiei, în condițiile existenței timpului liber. Astfel, factorul economic se
impune în geneza turismului prin veniturile reale si cresterea duratei concediilor platite. Partea din
veniturile personale (familiale) ramasa la dispozitia fiecarui membru al societatii dupa achitarea
cheltuielilor curente (locuinta, hrana, îmbracaminte, taxe si impozite, transport etc) poate fi luata
în seama pentru practicarea turismului pe masura puterii lor de cumparare (în functie de crize,
inflatie etc).
Perioada postbelică se remarcă prin creșterea veniturilor populației țărilor dezvoltate, în
modificarea structurii consumurilor și cheltuielilor. Se constată o creștere a cheltuielilor pentru
activități culturale, îngrijirea sănătății și turism.
Participarea persoanelor la acitvitatea turistică se diferențiază după venitul pe locuitor din
fiecare țară și după categoria socială din care fac parte. Astfel în Italia, intelectualii si functionarii
participa cu peste 50% la circulatia turistica, muncitorii cu 20%; în SUA, persoanele cu venituri
sub 3000 USD/luna, practica turismul în proportie de 25%.
Tipul si formele de turism depind de marimea venitului. Persoanele cu venituri mari
practică turismul de lunga durata si la distante mari, cu mijloace de transport rapide si
confortabile. Persoanele cu venituri mici participa la turism de scurta durata, la distanta scurta si
pe cât posibil la utilizarea unor baze de cazare si servicii ieftine, eventual în extrasezon.
Dupa estimarile ONU si UIOOT, venitul mediu pe locuitor la nivel mondial a atins în anul
2000, 1700 USD, dublu fata de 1975 (853USD). Cele mai mari venituri medii pe locuitor sunt în
America de Nord si Europa vestica (5000-6000 USD), Australia si Noua Zeelanda (4300 USD),
urmate la mare distanta de tarile din America de Sud (695 USD), Asia (575 USD), Africca (277
USD).
Venitul national influenteaza fenomenul turistic, prin furnizarea mijloacelor necesare
populatiei pentru practicarea lui, prin stimularea investitiilor, prin dezvoltarea unei baze tehnico-
materiale proprii.
Factorii economici: veniturile personale şi familiale, dezvoltarea industriei şi a
transporturilor auto.
În cadrul premiselor de selecţie, factorii economici joacă, rolul esenţial, hotărâtor în
formarea turismului. Ei cuprind venituri personal şi familial şi dezvoltarea industriei şi a
transporturilor auto cu consecinţele lor.
Veniturile personale şi familiale. În practicarea turismului de către populaţia unei ţări,

rolul hotărâtor revine veniturilor personale şi familiale. Aceasta se datoreşte faptului că nivelul
consumului turistic se află în raport direct cu mărimea acestor venituri, care indică nivelul de trai
al populaţiei. Numai un înalt nivel de venituri oferă posibilitatea practicării turismului, deoarece,
pe lângă satisfacerea în bune condiţii a necesităţilor zilnice de viaţă (locuinţă, îmbrăcăminte, hrană
etc.), venitul trebuie să ofere posibilitatea de a pleca la recreere, de a călători.
Dacă aceste plecări la recreere au constituit în trecut monopolul unor pături privilegiate ale
populaţiei, creşterea veniturilor în cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate din punct de vedere
economic a creat posibilitatea participării unor cercuri tot mai largi de oameni la circulaţia
turistică, turismul devenind un fenomen de masă. Prin urmare, creşterea veniturilor a fost însoţită
de apariţia unor modificări în obiceiurile de consum şi implicit în structura cheltuielilor, o parte
mai mare a acestora din urmă destinându-se satisfacerii unor nevoi secundare: necesităţi culturale,
sanitare, plecări la recreere etc. Intensitatea cererii faţă de bunurile şi serviciile turistice se află
deci în strânsă legătură cu mărimea veniturilor personale. Dacă la veniturile inferioare şi mijlocii
apare, datorită cheltuielilor pentru transport şi servicii turistice – o corelaţie liniară între mărimea
27
venitului şi participarea la turism, odată cu creşterea veniturilor se măreşte şi posibilitatea de
participare. La un anumit nivel al veniturilor, intensitatea cererii turistice înregistrează astfel un
ritm de creştere mai rapid decât cel al cheltuielilor pentru acoperirea necesităţilor principale.
Acestui fapt îi revine o importanţă deosebită, deoarece cheltuielile pentru practicarea turismului
revin periodic.
În ţările dezvoltate din punct de vedere economic, creşterea cheltuielilor turistice întrece
de asemenea pe cea a veniturilor reale. În Franţa, de exemplu, creşterea cheltuielilor turistice este
aproape de două ori mai mare decât cea a veniturilor reale.
Nivelul veniturilor individuale determină şi alegerea serviciilor turistice. În acest context
apare evidentă strânsa legătură cu mărimea preţurilor. Preţurile joacă un rol mai mare în cazul
unor venituri mai mici, scăzând simţitor volumul cererii turistice şi mai ales cererea spre
asemenea servicii, la care oferta este limitată şi care, prin urmare, au preţuri mai ridicate. Numărul
participanţilor scade în general cu creşterea preţurilor. În ultima perioadă, cheltuielile turiştilor au
înregistrat de fapt o creştere sensibilă, datorită atât măririi veniturilor, cât şi creşterii preţurilor.
În strânsă legătură cu nivelul veniturilor se află şi alegerea locului de destinaţie. La
veniturile mai ridicate, distanţele de deplasare pot fi mai mari, întrucât există posibilitatea
acoperirii cheltuielilor care cresc odată cu mărirea distanţei între locul de reşedinţă şi cel de
recreere. Datorită dependenţei directe a cheltuielilor de transport de distanţa ce trebuie parcursă,
majoritatea turiştilor unei zone de recreere provin totdeauna din cele mai apropiate centre urbane,
cel mai bine reprezentate fiind în acest caz grupele de venituri mai reduse. În ultimul timp tendinţa
de efectuare a unor călătorii lungi creşte mai repede decât ansamblul turismului internaţional.
Dar nu în toate cazurile unor venituri suficiente, care ar permite practicarea turismului, se
ajunge la folosirea în acest scop a părţii respective din venit. Uneori aceasta se foloseşte pentru
achiziţionarea diverselor bunuri în strânsă legătură cu concepţiile individuale. În această privinţă
apar şi deosebiri între diferitele ţări. Dacă, de exemplu, în Franţa optează pentru utilizarea
veniturilor în vederea dotării gospodăriei 93% din populaţia acestei ţări, în S.U.A. acest punct de
vedere este împărtăşit doar de 60% al locuitorilor.
Practicarea turismului pe scară mai largă este posibilă dacă venitul mediu anual pe locuitor
al unei ţări este de aproximativ 400-500 de dolari şi creşte paralel cu mărirea acestuia. Se poate
aprecia că la venituri identice cu media ţării, gradul de participare la circulaţia turistică
corespunde în general valorii medii pe ţară, rămânând în cazul unor venituri mai mici sub media
ţării şi întreând-o pe aceasta în cazul veniturilor mai mari.
Cercetările efectuate au arătat de asemenea că, dacă la categoria de venituri medii ritmul
creşterii intensităţii turistice este aproape acelaşi cu cel al măririi veniturilor, în cazul veniturilor
sub media ţării rămâne sub creşterea veniturilor şi o întrece pe aceasta în cazul veniturilor mai
mari. Specificăm faptul că, sunt considerate venituri de nivel mediu acelea, care încep de la 800
dolari pe locuitor.
Avându-se în vedere faptul că, mărimea venitului personal se află în relaţii direct
proporţionale cu gradul de dezvoltare al unei ţării, în statele cu nivel economic ridicat turismul se
practică pe scară mai largă.
Totodată, ritmul de dezvoltare al turismului întrece în acele ţări pe cel al economiei. Din
această categorie fac parte majoritatea ţărilor Europei şi Americii de Nord.
Studiul datelor statistice disponibile scoate în evidenţă faptul că, ponderea plecărilor în
vacanţă variază de la o ţară la alta. Ea creşte de la 20% în Spania la 22% în Italia, 35% în Austria,
41,6% în Franţa, 42% în Germania şi Olanda, 44% în Belgia şi Elveţia, 58% în Marea Britanie,
66% în Danemarca, 78% în Suedia şi Norvegia.
28
Deosebiri apar între ţări şi în privinţa gradului de participare al locuitorilor la circulaţia
turistică internaţională. Participarea depinde de baza de consum disponibilă pe locuitor. Unde
aceasta depăşeşte 1000 de dolari S.U.A. sunt afectate de această mişcare 25-50% din populaţia
totală.
În ceea ce priveşte participarea se poate constata însă o anumită gradaţie a ţărilor. Dacă în
Austria, Danemarca, Germania pleacă în străinătate, o dată pe an, 1/3 – 1/2 din populaţie, în
Franţa şi Suedia această pondere se reduce la 1/4, în Marea Britanie la 1/5. Ţările mediteraneene:
Italia, Spania, Grecia înregistrează valori mult mai reduse, datorită rolului lor predominant de ţări
receptoare. Ţările socialiste europene furnizează un număr mai mic de turişti internaţionali.
Aceste cifre ascund însă marile deosebiri care apar în privinţa ponderii participării la
turism a diferitelor categorii social-economice, diferenţieri – condiţionate de deosebirile în cadrul
veniturilor individuale. Dacă cadrele cu pregătire superioară se bucură de venituri mai mari, la
cele cu pregătire medie şi mai ales superioară acestea vor înregistra diminuări substanţiale.
Aceste deosebiri condiţionează şi variaţia intensităţii consumului turistic, valorile
respective diferenţiindu-se pe ţări. În Italia de exemplu, participă la această mişcare 75% dintre
intelectuali (liber profesionişti şi cadre superioare), 60% dintre funcţionari, pentru a atinge la
muncitori necalificaţi abia 20%. În S.U.A., participarea variază de asemenea în funcţie de venituri.
Dacă dintre cei cu venituri scăzute (sub 3000 dolari) participă doar 21%, această pondere creşte la
27% în cazul veniturilor medii (3000-5000 dolari), şi la 52% în cazul veniturilor mari (peste 5000
dolari).
Remarcăm faptul că, în ceea ce priveşte structura cheltuielilor pentru plecările în vacanţă,
cel mai dificil de suportat, datorită amplorii lor, sunt costul transportului şi cazarea.
Gradul redus de participare se datoreşte uneori şi altor factori, cum ar fi de exemplu, unele
obligaţii profesionale specifice, în măsură să reducă sensibil timpul liber disponibil. Dacă unele
categorii ale populaţiei inactive de exemplu întâmpină piedici la plecare datorită veniturilor mai
reduse, populaţia activă poate fi reţinută în măsură mai însemnată de obligaţiile ei profesionale.
Avându-se în vedere rolul veniturilor în practicarea turismului, prezintă un real interes
cunoaşterea evoluţiei acestora în viitor, în perspectiva anilor 1975-2000. Astfel, conform
estimărilor făcute de O.N.U. şi U.I.O.O.T., venitul mediu pe locuitor va ajunge în anul 2000, la
nivelul globului, la 1700 dolari S.U.A. El va înregistra deci o dublare faţă de anul 1975, când a
însumat 825 dolari S.U.A. şi va garanta astfel dezvoltarea turismului în viitor pe plan mondial.
Mărimea venitului mediu pe locuitor va arăta însă diferenţieri pe continente. Cele mai mari valori
ale venitului mediu pe locuitor vor fi înregistrate în America de Nord şi Europa (6.255 respectiv
5.055 dolari S.U.A.) şi apoi în Australia şi Noua Zeelandă (4.310 dolari S.U.A.). Celelalte
continente rămân mult în urmă (America de Sud 695 dolari S.U.A., Asia 557 dolari S.U.A., Africa
227 dolari S.U.A.). Datorită tendinţei caracteristice perioadei actuale de a pune în valoare
obiective turistice noi, aceste continente îşi vor intensifica, după toate probabilităţile, rolul lor ca
locuri de destinaţie. În acest sens se impune însă amenajarea fondului turistic şi a bazei materiale
necesare.
În funcţie de nivelul de dezvoltare economică al diferitelor ţări, venitul mediu pe locuitor
va înregistra diferenţieri, ajungând în anul 2000 la 5775 dolari în ţările dezvoltate din punct de
vedere economic, faţă de numai 325 dolari în ţările în curs de dezvoltare. Aceste valori
evidenţiază în general rolul emitent de turişti ai primei categorii şi cel receptiv al ultimei.
Menţionăm de asemenea valoarea diferită a ritmului mediu anual de creştere a valorii
produsului naţional brut, ţinând cont de numărul locuitorilor, atât la nivelul continentelor, cât şi al
grupelor de ţări şi chiar al ţărilor. Acesta întrece media mondială (4,8%) în mod substanţial în
29
Asia şi Europa, precum îi în ţările dezvoltate din punct de vedere economic. Ritmul aşteptat de
creştere al venitului mediu anual ale locuitor al ţării noaste, de 6% nu întrece numai ritmul
înregistrat de unele ţări socialiste (5,5% în Germania, 5,5% în Ungaria, 5,3% în Polonia, 5,0% în
Cehoslovacia, 5,0% în U.R.S.S.), ci şi pe cel al unor ţări capitaliste (4,9% în Italia, 4,2% în Franţa,
4,0% în Germania, 3,4% în S.U.A., 3,0% în Marea Britanie).
În acelaşi timp, în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, structura social-
economică a populaţiei va cunoaşte modificări importante şi rapide în sensul creşterii ponderii
acelor grupe socio-profesionale ce dispun de venituri mari şi medii (liber profesionişti, cadre
administrative superioare, funcţionari etc.) şi care beneficiază în acelaşi timp de concedii de
durată mai lungă. Aceste estimări prezintă însă unele deficienţe. Astfel, ele nu ţin seama de
posibilitatea schimbării unor conjuncturi economice, ca de exemplu, apariţia unor stagnări în
dezvoltarea unor ţări cu nivel economic ridicat sau ridicarea nivelului economic al ţărilor în curs
de dezvoltare.
Sporirea substanţială, în următorii ani, a venitului mediu pe locuitor în ţara noastră, de la
450 dolari în anul 1965 la 3.450 dolari în anul 2000, va crea premisele necesare dezvoltării
turismului, ridicarea nivelului de trai manifestându-se printr-o creştere substanţială a cererii
turistice.
În vederea studierii corelaţiei strânse care apare între venituri şi cererea turistică, se
foloseşte coeficientul de elasticitate. Coeficientul de elasticitate indică creşterea cheltuielilor
pentru turism la o creştere de 1% a venitului real.
Formula:
în care:
q = cererea turistică iniţială
i = venitul iniţial
∆q = schimbarea cererii turistice
∆i = mărimea schimbării venitului
Coeficientul de elasticitate întrece cu mult valoarea l şi atinge cotele cele mai mari în
general la ţările europene emitente. S.U.A. şi Canada în schimb, rămân sub valoarea medie.
Coeficientul de elasticitate prezintă diferenţieri şi în cazul turismului intern (1,2 – 1,8) şi a celui
internaţional (1,3 – 2,5). Variaţiile se datoresc faptului că, cererea turistică este foarte elastică,
fiind influenţată în afara venitului şi de alţi factori.
Luându-se în consideraţie doar venitul, se observă că dezvoltarea cererii turistice devine
mai rapidă doar la un anumit nivel al venitului naţional, determinând un salt al coeficientului de
elasticitate (faţă de o creştere înceată a acestuia până aproape de valoarea 1. Saltul coeficientului
de elasticitate survine la o bază de consum de 800-1.100 dolari pe locuitor.
Rolul venitului naţional nu se rezumă doar la faptul că pune la dispoziţia locuitorilor unei
ţări mijloacele de practicare ale turismului, ci mărimea lui influenţează dezvoltarea turismului şi
prin faptul că, la un anumit nivel, oferă posibilitatea înfiinţării bazei tehnico-materiale proprii
acestuia. Fără existenţa unei baze materiale corespunzătoare, turismul intern şi cel internaţional nu
se pot desfăşura. Este vorba, în acest caz, mai ales de turismul de durată lungă şi de cel ocazional.
30
Dezvoltarea industriei şi a transporturilor auto. Progresul înregistrat în ultima perioadă
de dezvoltare a industriei şi a transporturilor auto a stimulat în mod indirect practicarea turismului.
Acestea generează totodată şi o intensă poluare, devenind active mai ales poluarea aerului şi
poluarea fonică. Acţiunea acestor factori asupra omului este în funcţie de gradul de concentrare al
substanţelor poluante şi aduce o contribuţie însemnată la amplificarea stresului, la care sunt supuşi
locuitorii marilor centre urbane.
- Poluarea aerului. Poluarea aerului este un fenomen vechi, cunoscut încă din antichitate
şi care, în decursul timpurilor, a înregistrat o amplificare, ajungând în prezent la intensitatea
maximă. Statisticile O.N.U. arată că, în fiecare an ajung în atmosfera terestră 1 milion tone de
diferite impurităţi. Mai importante însă decât schimbările cantitative au fost cele calitative privind
tipul de poluare, datorită efectelor negative pe care acestea le-au exercitat asupra organismului
uman.
Spre deosebire de trecut, când principala sursă de poluare a constituit-o încălzitul casnic,
în prezent se remarcă ca importanţă activitatea industrială şi mai ales transporturile rutiere, ca
urmare a sporirii puternice a parcului de autoturisme şi a intensificării circulaţiei, legată de
dezvoltarea tuturor ramurilor economice.
Poluarea aerului se referă mai ales la depunerile de praf şi conţinutul aerului în diverse
substanţe – gazoase dintre care se remarcă CO2, SO2 şi alte gaze rezultate în urma transporturilor.
Concentrarea medie a acestor substanţe gazoase în atmosfera oraşului, calculată pentru o perioadă
îndelungată, întrece de 10-15 ori pe cea din teritoriile cu aer curat, conţinutul în SO 2 ajungând
adeseori la 1 mg/m3, iar conţinutul în praf la 0,3-1 mg/m 3. 1.000 de autoturisme în funcţiune
elimină zilnic în atmosferă 3,2 t CO. Acesta este cu atât mai periculos, cu cât se formează în
stratele de la imediata apropiere a solului. Concentrarea în CO atinge valori ridicate în marile
oraşe, de exemplu, 35 mg/m3 la München şi chiar 70-80 mg/m 3 în oraşele din bazinul Ruhr,
acestea din urmă reprezentând valorile maxime.
Poluarea aerului cu SO2 a atins în anul 1970 valoarea maximă în bazinul Ruhr (1,25
mg/m ), pe când în Alpi a ajuns doar la 0,01 mg/m 3. Industrializarea şi urbanizarea au ca rezultat
3
creşterea concentrării aerului în SO2 la New York, de exemplu, în decurs de 12 ani, conţinutul
aerului în SO2 aproape că s-a dublat (0,47 – 0,70 mg/m3).
Deoarece depunerile de praf pot fi cei mai uşor localizate prin intermediul izoliniilor, ele
se pretează foarte bine ca şi criteriu de delimitare al poluării aerului. În funcţie de cantitatea de
praf sedimentată deasupra limitei admisibile, se pot distinge următoarele situaţii:
– teritorii poluate în care depunerile de praf întrec cu 30% limita admisibilă;
– teritorii puternic poluate în care depunerile de praf reprezintă dublu faţă de cantitatea
admisibilă;
– teritorii foarte puternic poluate în care depunerile de praf întrec de 3 ori cantitatea
admisibilă.
Izvoare de poluare reprezintă şi diferitele întreprinderi din ramura industriei chimice,
materialelor de construcţie, energetică etc., unităţi agricole productive, de exemplu, ferme
zootehnice etc. Îşi aduc contribuţia în acest sens şi metodele de încălzire de tip vechi, îndeosebi în
cazul în care se folosesc combustibili cu un pronunţat grad de impurificare (de exemplu, cărbuni
cu un conţinut ridicat de sulf). Răspândirea în teritoriu şi conţinutul în impurităţi al aerului
depinde de microrelieful suprafeţei oraşului. Vin în considerare energia reliefului şi deosebirile ce
apar în înălţimea construcţiilor, repartiţia teritorială a surselor de poluare, precum şi situaţia
microclimatică, în cadrul căreia rolul hotărâtor revine frecvenţei şi direcţiei vântului. Direcţia şi
viteza vântului joacă rol în individualizarea locală a unor zone cu poluare extremă, fie a unor zone
31
cu aer curat. În cazul prezenţei unor furnale înalte se ajunge la o risipire şi rarefiere a SO 2 şi
implicit la o rază de acţiune mai mare decât în cazul unor furnale mai joase. Poziţia
întreprinderilor emitente în depresiuni şi văi, cu o slabă circulaţie a aerului, măreşte concentraţia
în SO2.
În strânsă legătură cu poluarea aerului apare în unele teritorii o frecvenţă mărită de formare
a ceţii. Acesta este cazul mai ales în văile râurilor, unde se înregistrează permanent valori mai
ridicate ale umezelii aerului, în special în lunile de toamnă şi iarnă (zonele cu climat temperat
oceanic).
Deosebiri teritoriale apar în funcţie de densitatea în permanentă creştere a circulaţiei
rutiere, în condiţiile unei sistematizări insuficiente mai ales a transporturilor intraurbane. În
municipiul Bucureşti de exemplu, concentraţia medie a unor elemente-urmă solidă în aerul urban
a fost cuprinsă între 0,11 mg/m3 în cartierul Cotroceni mai puţin circulat şi peste 0,45 mg/m 3 în
Piaţa Obor, unde s-a înregistrat valoarea maximă (Piaţa Romană 0,14 mg/m 3, Piaţa Universităţii
0,24 mg/m3).
Cele mai poluate oraşe din lume sunt în prezent Los Angeles, Tokyo şi Sydney. Oraşul
Sydney suferă datorită smogului (amestecul de fum, gaze şi ceaţă), format în urma degajării
zilnice în atmosferă a unei cantităţi de peste 100 tone de substanţe poluante.
În ceea ce priveşte răspândirea în timp a poluării aerului, apar perioade de maxim care
corespund fie unor intervale de timp cu maximă activitate productivă (dimineaţa, zilele
lucrătoare), fie unor perioade care necesită încălzirea artificială a locuinţelor (iarna în Anglia de
exemplu).
Gradul de acţiune a poluării aerului asupra organismului uman depinde de tipul şi mărimea
concentrării substanţelor poluante şi se concentrează, în mod progresiv, prin senzaţii olfactive
neplăcute, înrăutăţirea stării generale (migrene, stări depresive etc.), îmbolnăvirea mai ales a
aparatului respirator, intoxicaţii etc.
Substanţele poluante nu atacă doar omul, ci acţionează şi asupra plantelor şi animalelor. În
afara acestor acţiuni directe pot apare şi unele indirecte, de exemplu, prin influenţa exercitată
asupra climei sau prin micşorarea conţinutului în oxigen şi ozon al stratelor atmosferice mai
înalte, ceea ce poate duce la o ridicare periculoasă a radiaţiilor spectrului solar în atmosfera
terestră. Substanţele poluante dăunează de asemenea şi patrimoniului cultural (edificii,
monumente etc.).
Înlăturarea pagubelor cauzate mediului înconjurător de poluarea atmosferică este scumpă
şi dificilă. De aceea se impune luarea din timp a unor măsuri care să evite apariţia unor asemenea
situaţii. Aceasta se poate realiza prin introducerea unor tehnologii moderne şi prin alte măsuri
adecvate necesităţilor.
În vederea reducerii poluării aerului condiţionat de transporturile auto, se preconizează
construirea unor artere periferice care să preia traficul de tranzit greu şi uşor, schimbarea traseelor
unor mijloace de transport în comun care urmăresc străzi înguste şi insuficient aerisite,
interzicerea circulaţiei unor anumite tipuri de mijloace de transport, obligativitatea controlului
tehnic periodic al autovehiculelor etc.
Acţiunea poluantă a unor întreprinderi industriale poate fi anulată în mare parte prin luarea
unor măsuri tehnice, de exemplu, prin construirea unor furnale mai înalte, montarea unor
dispozitive de filtrare al unor impurităţi solide, utilizarea unor tehnologii moderne etc.
Generalizarea treptată a unor sisteme de încălzire la distanţă va avea ca rezultat micşorarea
gradului de poluare al aerului, datorită menţinerii în cartiere întregi a unei singure surse de
poluare, reprezentată de centrala termică.
32
În ţara noastră principalele surse de poluare ale aerului sunt industriile şi circulaţia rutieră.
Spre deosebire de ţările industrializate, unde acţiunea negativă a poluării aerului a fost prea
târziu recunoscută, ajungându-se la importante daune materiale a căror înlăturare cere mari
sacrificii băneşti, în România a existat posibilitatea ca acestea să fie prevenite din timp.
2.3.4.Factorii socio-culturali. Acestia au o importanta decisivă în
dezvoltarea turismului. Din factorii sociali decurge raportul dintre timpul productiv si neproductiv
al omului. Creșterea timpului neproductiv oferă șanse practicării turismului. Timpul neproductiv
poate fi constrâns și util.
Timpul neproductiv constrâns se consumă cu activități cotidiene: circulație, activități

casnice, cumpărături etc.
Timpul neproducitv util se consuma pentru: pregatire profesionala (cursuri, biblioteci,
pregatire individuala etc.); ridicarea nivelului de cultura generala (citit literatură, ascultat muzică,
vizitarea unei expoziții); activități sportive (alergări, gimnastică, tenis etc.); activități destinate
manifestărilor sociale (întruniri), culturale (teatru, cinema).
Din punct de vedere social, timpul liber este supus cerinţelor și condiţiilor unei perioade
istorice. Repartiţia timpului liber în cursul unui an este importantă pentru delimitarea tipurilor de
turism și a modului de amenajare al teritoriului.
Timpul liber apare în următoarele perioade:
- în timpul săptămânii (după orele de muncă);
- la sfârșitul săptămânii (week-end);
- în sărbătorile legale;
- în perioada concediilor anuale și a vacanțelor.
Un rol important în dezvoltarea turismului revine concediilor plătite. Acestea se acorda în
majoritatea tarilor în mod diferenţiat (în totalitate sau fracţionat). Existenta concediilor plătite a
contribuit la transformarea turismului într-un fenomen de masa si la intensificarea turismului
internaţional.
În functie de durata timpului liber utilizat pentru turism, apar trei categorii
principale:
- Turismul ocazional, din timpul saptamânii, dupa orele de munca. Se practica la distanta
mica sau la imediata apropiere.
- Turismul de recreere se practica la sfârsitul saptamânii (fiind numit si turism de week-
end), cu durata de pâna la 2 1/ 2 zile. În functie de mijloacele de transport folosite, se desfasoara
la distante diferite de locul de resedinta (de preferinta pâna la 150 km). Perfectionarea mijloacelor
de transport si a rutelor atrag tot mai multi turisti, cu posibilitati financiare la distante mai mari.
- Turismul de recreere si îngrijire a sanatatii se desfasoara în perioada concediilor si a
vacantelor anuale, cu o durata mai mare si la orice distanta. În aceasta categorie se practica
turismul intern si international.
Analiza evolutiei timpului în țările dezvoltate arată schimbări în următoarele

direcții:
33
- micșorarea timpului productiv (4-5 zile de muncă pe săptămână; ziua de munca de 6-8
ore);
- creșterea timpului liber la sfârșit de săptămână (2 1/ 2-3 zile);
- creșterea duratei concediilor anuale (de la 2 la 4 săptămâni; se prevede să crească la 10
săptămâni în viitor);
- fracționarea concediilor anuale (2-4 pe an), este motivata de faptul ca un singur concediu
pe an determina o perioada îndelungata de uzura a fortei de munca, dar si de necesitatea corelarii
cu vacantele elevilor si studentilor;
- lărgirea posibilităților de opțiune în alegerea perioadei de efectuare a concediilor.
Cunoasterea acestor aspecte reprezinta o conditie determinata pentru dezvoltarea
turismului. Cresterea timpului liber va duce la conservarea sanatatii populatiei, la sporirea
gradului de cultura si de educatie.
Viaţa grea din prezent, diversele stress-uri, intensifică fenomenele de uzură fiziologică.
Apare în consecinţă o sporire a necesităţii de recreere, care îşi găseşte una din premisele
satisfacerii ei tocmai în reducerea timpului de muncă şi mărirea timpului liber. Timpul liber
reprezintă astfel un alt factor care condiţionează dezvoltarea turismului şi căruia ăi revine, alături
de venit, rolul principal în acest sens.
Însă nu întregul fond al timpului liber poate fi folosit în interesul recreerii. Datorită
faptului că în perioada timpului liber, adică în orele din afara sarcinilor de serviciu de la locul de
muncă, trebuie prestate o serie de activităţi cu caracter obligatoriu, de asemenea necesare pentru
trai (menajul, creşterea copiilor etc.), timpul neabsorbit de muncă, destinat îndeplinirii unor
activităţi voluntare este mai redus. În acest sens acţionează şi tendinţa tot mai accentuată a
populaţiei de a-şi ridica nivelul de cultură generală, activitate care nu este direct legată de procesul
de producţie, dar care devine tot mai mult un imperativ al zilelor noastre. Însăşi desfăşurarea
procesului de muncă solicită o anumită pregătire care consumă de asemenea o parte considerabilă
a timpului liber. În urma acţiunii conjugate a acestor factori, fondul de timp disponibil în vederea
recreerii este considerabil redus.
Timpul realmente liber, care permite satisfacerea unor necesităţi individuale, reprezintă
astfel acea parte a timpului liber care este petrecută departe de locul desfăşurării obligaţiilor
profesionale şi care nu este necesară desfăşurării unor activităţi indispensabile traiului. El
reprezintă deci acel timp care creează populaţiei posibilitatea de a exercita o cerere turistică. Din
punct de vedere social, timpul liber este determinat multilateral, deoarece este supus legilor,
cerinţelor şi condiţiilor unei orânduiri sociale. Pentru recreere însă prezintă importanţă doar partea
timpului liber pe care oamenii nu o petrec numai în afara locuinţelor lor, ci chiar şi în afara
spaţiului construit, deci în zonele destinate recreerii.
Utilizarea timpului liber în vederea refacerii capacităţii de muncă se realizează prin:
– practicarea în perioada concediilor, respectiv vacanţelor şcolare a turismului de durată
lungă, a cărui destinaţie se află la mare distanţă de la locul de provenienţă;
– deplasarea, în cadrul turismului de durată scurtă, (la sfârşitul săptămânii) în zonele de
recreere aflate la mică distanţă de la locul de provenienţă, adică în împrejurimile marilor
aglomeraţii urbane.
Spre deosebire de aceste două tipuri de utilizare ale timpului liber (din concediu, respectiv
vacanţele şcolare şi de la sfârşitul săptămânii), timpul liber zilnic, de după orele de muncă de la
serviciu, se petrece mai ales la domiciliu (lectură, vizionarea programelor T.V., informare etc.).
34
Astfel reiese clar că în vederea realizării atât a recreerii de durată lungă, cât şi a celei de
durată scurtă deţine rolul hotărâtor, pe lângă mărimea timpului liber, şi repartiţia şi utilizarea
acestuia pentru diverse activităţi.
În funcţie de perioada în care apar se evidenţiază trei categorii de timp liber: din cadrul
săptămânii, de la sfârşitul săptămânii şi perioada afectată concediilor anuale respectiv vacanţelor
şcolare.
În ceea ce priveşte durata acestor categorii de timp liber trebuie luate în considerare ţările
dezvoltate din punct de vedere economic care reprezintă principalii emiţători de turişti. În aceste
ţări, timpul liber de la sfârşitul săptămânii reprezintă 1-2 zile (durata medie a timpului de muncă
săptămânal fiind de 45-48 ore). Admiţându-se o durată medie a timpului realmente liber,
neabsorbit de muncă, de 3,5 ore zilnic (Drewe, 1968) se ajunge în Germania la aproximativ 18 ore
în cursul săptămânii şi la aproximativ acelaşi volum de ore la sfârşitul acesteia.
Concediul de odihnă, fixat de puterea legislativă, are o durată medie de 3-4 săptămâni pe
an. Ele variază însă în limite foarte largi de la o ţară la alta, fiind de 12 zile lucrătoare în Canada,
Italia etc., de 15 zile în Marea Britanie etc., de 18 zile lucrătoare în Danemarca, Finlanda,
Norvegia, de 21 zile lucrătoare în S.U.A. etc., de 24 zile lucrătoare în Suedia etc.
În realitate, concediile sunt însă de obicei mai lungi, ca urmare a unui spor de zile datorat
anilor lucraţi neîntrerupt în acelaşi loc de muncă.
În ţara noastră, durata săptămânii de lucru este de 5-6 zile, prestându-se în general 8 ore pe
zi, iar cea a concediilor de odihnă de 15-24 zile lucrătoare pe an.
În cadrul fiecărei ţări, durata concediilor anuale variază şi în funcţie de structura socio-
profesională a populaţiei şi de ramurile de activitate, în strânsă legătură cu gradul de dificultate şi
uzură a muncii prestate. La cadrele cu pregătire superioară şi în unele ramuri de activitate, de
exemplu, învăţământul, agricultura, durata concediilor este în general mai lungă.
Intensitatea plecărilor variază, în acelaşi timp, în raport direct cu durata concediilor. Cele
mai multe plecări se înregistrează la acea parte a populaţiei care dispune de concedii mai lungi. În
Franţa de exemplu, unde durata medie a concediilor este de 17,5 zile, rata plecărilor ajunge la
valoarea de 43,5%. Ea este întrecută de exemplu, de categoria liber profesioniştilor şi a cadrelor
superioare, la care durata concediului este de 29,2 zile, turismul fiind practicat de 86,6% din
totalul acestora. Sub valoarea medie rămân de exemplu muncitorii agricoli care beneficiază doar
de 11,5 zile, fapt care are ca urmare antrenarea în mişcarea turistică a doar 11,9% din totalul lor.
În dezvoltarea turismului revine un rol important introducerii concediilor plătite în cea mai
mare parte a ţărilor. Această măsură favorizează transformarea turismului într-un fenomen de
masă, puternica intensificare a turismului naţional şi internaţional.
În viitor va apare probabil o sporire considerabilă a timpului liber de la sfârşitul săptămânii
de lucru şi a măririi duratei concediilor, ca urmare a scurtării duratei săptămânii de lucru şi a
măririi duratei concediilor legale. Se admite în general că, în reducerea timpului de muncă
primordialitatea trebuie acordată duratei săptămânii de lucru şi perioadei de muncă în timpul
anului datorită faptului că, din punct de vedere fiziologic, sfârşitul de săptămână (2-3 zile) şi
concediul sunt mult mai potrivite în vederea recreerii. Această mărire va avea loc mai ales în ţările
cu un nivel de dezvoltare economic ridicat, condiţionat de progresul tehnic.
Creşterea timpului liber în viitor a reprezentat obiectul de cercetare a mai multor sociologi,
care – deşi au lucrat independent – au ajuns la concluzii asemănătoare. Astfel J. Fourastié (Franţa)
şi H. Kahn (S.U.A.) preconizează pentru aceste ţări următoarea repartiţie ipotetică a timpului
liber: durata zilei de muncă va fi de 7 1/2 h, durata timpului liber de la sfârşitul săptămânii 3 zile,
iar durata concediilor legale anuale de 13 săptămâni.
35
După alte păreri nu se va ajunge însă la asemenea valori ridicate ale timpului liber.
Menţinându-se durata de opt ore a zilei de lucru, timpul liber de la sfârşitul săptămânii va ajunge
doar la 2 1/2 zile, iar durata concediilor de odihnă la 7-10 săptămâni.
Prezintă importanţă maximă reîmpărţirea timpului de muncă (Scheuch, 1969) în scopul
apariţiei unor blocuri compacte de timp liber şi mai puţin mărirea acestuia. În S.U.A. de exemplu,
se manifestă tot mai mult tendinţa de a se trece la ziua de muncă de 9 ½ ore, ceea ce ar permite
totodată şi introducerea săptămânii de 4 zile lucrătoare.
În următoarea perioadă se va accentua tendinţa ce s-a manifestat deja în ultimii ani, de
divizare a concediilor lui anual în mai multe segmente. Segmentul de concediu cu o durată mai
lungă va apare mai ales în timpul verii, celelalte segmente, mai scurte, denumite de E. Nicolaescu
„vacanţe satelit”, în restul anului. Acelaşi autor apreciază că acest fapt va avea ca urmare o
oarecare tendinţă de scădere a circulaţiei turistice, datorită solicitărilor bugetare prea mari.
Cercetările efectuate în domeniul medicinii atestă însă necesitatea a două concedii pe an,
cu o durată de câte trei săptămâni fiecare. Această cerinţă îşi găseşte motivaţia în faptul că în
condiţiile existenţei unui singur concediu, perioada de uzură a forţei de muncă ar fi prea lungă.
Apariţia a două sau mai multe perioade de concedii pe an ar avea ca rezultat în scăderea a
cererii sesoniere, asigurând repartiţia mai uniformă a circulaţiei turistice în decursul anului şi
implicit exploatarea mai raţională a dotărilor turistice. Eşalonarea concediului anual plătit în mai
multe etape trebuie legată de asemenea de posibilitatea alegerii libere a perioadei efectuării lor.
Creşterile au arătat că concentrarea sezonieră se află în raport invers cu durata concediilor
anuale şi în raport direct cu ponderea populaţiei la care efectuarea concediului este fixată pentru o
anumită perioadă a anului.
Timpul liber de la sfârşitul săptămânii accentuează fluxul turistic doar în timpul verii şi
într-o măsură destul de redusă. Prin faptul că acest tip de turism este practicat mai ales primăvara
şi toamna, el contribuie mai degrabă la anihilarea perioadelor de vârf şi la o eşalonare mai
uniformă a circulaţiei turistice în decursul anului.
Cercetările efectuate asupra utilizării timpului realmente liber de către populaţia activă a
Germaniei a scos în evidenţă faptul că recreerile de la sfârşitul săptămânii îi sunt dedicate sub
20% din durata acestuia, iar recreerii de durată lungă doar 10% (Czinki, 1970). Aceste valori
reflectă în mod sugestiv rolul predominant ce revine recreerii ce are loc în apropierea locului de
reşedinţă, recreerea de durată lungă reprezentând doar jumătate din valoarea celei dintâi.
Mărirea timpului liber influenţează de asemenea modului de utilizare al suprafeţelor din
zonele de recreere de distanţă mică. Markuse (1978) arată că această influenţă vizează utilizarea
mai intensivă a unor suprafeţe de recreere prin intermediul unui sejur mai lung; apariţia unor
schimbări în obiceiurile de recreere ale turiştilor potenţiali, ca urmare a măririi duratei sejurului;
necesitatea lărgirii suprafeţelor de recreere, condiţionată de sporirea numărului turiştilor şi de
schimbarea tipurilor de turism.
Deşi noţiunea de timp liber se asociază mai mult cu turismul pentru recreere, ea prezintă
importanţă şi pentru turismului profesional, la care, spre deosebire de primul timp, vine în
consideraţie îndeosebi timpul liber zilnic.
Timpul liber care rămâne unei persoane deplasate în interes de serviciu, de obicei pe o
perioadă de 2-3 zile, depinde de mai mulţi factori. În acest sens devin activi durata călătoriei (în
funcţie de distanţa locului de destinaţie şi de mijlocul de transport folosit) şi timpul necesar
rezolvării sarcinilor profesionale, care determină de fapt durata perioadei de deplasare.
Menţionăm faptul că turismul profesional influenţează gradul de exploatare ale capacităţii
de cazare atât în cursul săptămânii, cât şi în cursul anului. Reducerea numărului zilelor de muncă
36
la cinci, scăderea sau stagnarea acestor deplasări şa sfârşitul şi începutul anului, care marchează o
perioadă de vârf în activitatea unor întreprinderi şi instituţii (întocmirea unor dări de seamă,
planuri de muncă, inventarieri etc.), condiţionează o frecventare mai redusă a acestora (de
exemplu, „golul din ianuarie”).
În viitor creşterea distanţei de călătorie nu va afecta timpul liber al turismului profesional
în condiţiile existenţei unor transporturi moderne, care să reducă durata călătoriei.
2.3.5.Factorii politici. Acestia trebuie judecați prin prisma ideologiilor și
practicilor politice, dar și prin situații conjuncturale favorabile (pace și întelegere între popoare)
sau nefavorabile (războaie, conflicte armate, tensiuni internaționale).
Politica economica a statelor influenteaza turismul în mod direct prin: liberalizarea
circulatiei persoanelor si simplificarea formalitatilor de trecere a frontierelor de stat, prin
formalitatile de eliberare a vizelor turistice, prin facilitati bancare (unificarea monedelor) si
vamale.
Situatiile de instabilitaete politica, recesiunile economice, crizele (energetice, alimentare,
de apa) determina restrângerea ariei activitatilor turistice si intensitatea fenomenului turistic.
Turismul contribuie la colaborarea si la dezvoltarea economica a statelor.
Stabilitatea politica este foarte importanta, ca si masurile de securitate. Cel mai cautat
circuit turistic al europenilor si japonezilor în SUA (San Diego Zoo - Grand Canyon - Disneyland
- Florida - San Francisco) a fost afectat prin fragmentarea lui dupa 11 septembrie 2001.
O condiţie indispensabilă pentru dezvoltarea turismului reprezintă o conjunctură politică
favorabilă, concretizată prin existenţa unei stabilităţi politice. Atât turismul intern, cât mai ales cel
internaţional se pot dezvolta doar în condiţii de pace datorită faptului că acestea cer siguranţa
transportului şi sejurului străinilor.
Cel mai sensibil la instabilităţile politice, manifestate prin conflicte militare, este turismul
internaţional care încetează de obicei complet atât în ţările beligerante, cât şi în ţările apropiate, cu
o poziţie neutră. Turismul intern se poate menţine atât timp cât nu este atins direct de ostilităţi. El
scade însă mult în privinţa intensităţii.
La rândul său, turismul nu rămâne pasiv, ci îşi aduce şi el contribuţia la stabilirea unei păci
trainice prin faptul că reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace practice de cunoaştere şi
apropiere dintre popoare. Aceasta se datorează faptului că el reprezintă o mişcare de masă. Spre
deosebire de turism, relaţiile economice stabilesc contactul doar între un număr redus de oameni.
Funcţia politică a turismului a câştigat în amploare îndeosebi în perioada postbelică, când
circulaţia turistică atinge dimensiuni nemaiîntâlnite până în prezent.
Înjghebarea şi dezvoltarea treptată a unor relaţii turistice reciproce dintre ţările socialiste şi
capitaliste aduce o contribuţie însemnată la dezvoltarea atmosferei politice în această direcţie se
întâmpină numeroase dificultăţi. Turismul devine astfel un important mijloc al realizării unuia
dintre principiile politicii externe ale ţărilor socialiste: coexistenţa paşnică a ţărilor ce aparţin
diferitelor sisteme social-economice.
Se remarcă, de asemenea, contribuţia valoroasă a turismului la apropierea dintre ţările
socialiste şi cele capitaliste, ajungându-se astfel la adâncirea colaborării în domeniul economic,
ştiinţific şi cultural.
37
Se caută astfel noi mijloace de promovare ale turismului, mai ales a celui internaţional, de
exemplu, prin desfiinţarea necesităţii paşapoartelor şi vizelor, capabile să reprezinte o piedică
serioasă a plecărilor în străinătate.
Conjunctura politică favorabilă este importantă şi pentru desfăşurarea acţiunii de ocrotire a
fondului turistic. Aceasta este concomitent şi una din premisele valorificării potenţialului turistic,
atât de către turismul intern, cât şi de cel internaţional.
2.3.6.Factorii psihologici. Aceștia se manifestă ca urmare a conștientizării
rolului omului în natura și în societate. Pe măsura dezvoltării societății, omul își manifestă tot mai
mult dorințele de utilizare a timpului liber. Dorinta de a pleca în alte locuri decât cele cunoscute zi
de zi, curiozitatea de a vedea alte peisaje (de aici și expresia des întâlnită ce exprimă dorința de a
"schimba peisajul"), nevoia de deconectare si de eliberare de mediul în care munceste, stau la baza
miscarii turistice.
Exista si alte cauze care determină mișcarea turistică: "prestigiul social", moda de a vizita
anumite locuri, imitarea altor persoane cu anumite posibilități materiale, considerente religioase,
manifestări sportive etc. Exista si factori inhibatori ai miscarii turistice: starea sanatatii, relatiile
tensionate din familie, sedentarismul, vârsta îniantată, starea vremii si nu în ultimul rând, costurile
etc.
Motivațiile pentru turism sunt diferite:
- motivatii sociale, dorinta de evadare din peisajul obisnuit, de cunoastere a altor oameni si
grupuri sociale, nevoia de a se convinge singur de ceea ce aude sau citeste, nevoia de a imita pe
altii, aspiratia la cultura etc.
- motivatii familiale: nevoia membrilor familiei de a fi împreuna în alte peisaje decât cele
cotidiene, nevoia de a participa la educarea copiilor, relaxarea de rigorile vietii familiale zilnice
care devine uneori constrictiva;
- motivații personale:nevoia de a ieși din automatismul cotidian, de a practica alte
activități, recreative (plimbări, sport), de restabilire a echilibrului nervos. Există, de aesmenea,
nevoia de a scăpa de presiuni (familiale sau colective), de cunoaștere și aspirație spre realizarea
personală.
Factorii psihologici sunt influențați de nivelul veniturilor, de creșterea prețurilor, dar și de
calitatea serviciilor turistice.
Asa cum am menționat, factorii care conditionează activitățile turistice se combină diferit
în timp și spațiu, astfel încât unul dintre ei devine determinant pentru o anumită perioadă. Pentru
acelasi spatiu, se manifesta rolul determinant al unui factor în functie de dezvoltarea celorlalti.
Factorul politic devine donminant doar în situatii de crize, conflicte politice (atacuri teroriste,
atacuri armate, instaurarea unor dictaturi).
Premisele de localizare creează posibilitatea practicării turismului, care devine o necesitate
tot mai evidentă. Pentru ca această posibilitate să se transforme în realitate, este însă nevoie de
prezenţa premiselor de realizare, adică de prezenţa bazei tehnico-materiale a turismului.
Volumul cererii, precum şi calitatea acesteia depind de o serie de factori. Aceştia se împart
în cinci categorii: politici, economici, sociali, demografici şi psihosociologici şi reprezintă factori
generali de dezvoltare ai turismului.
38
Acţiunea acestui complex de factori asupra cererii turistice se manifestă în mod complex.
Ea prezintă însă intensităţi diferite de la un factor la altul. Unii dintre aceşti factori pot fi esenţiali,
acţiunea celorlalţi fiind subordonată primilor.
Acţiunea factorilor dezvoltării turismului poate fi de asemenea permanentă (de exemplu
veniturile) sau accidentală (de exemplu războaiele), poate avea un efect accelerator (de exemplu,
creşterea duratei timpului liber) sau stagnant etc. Factorii se evidenţiază şi prin caracterul lor
subiectiv (factorii psihosociologici) sau obiectiv (restul factorilor).
Acţiunea acestor factori este supusă unor schimbări continue în timp, iar . evoluţia unora
poate fi prevăzută (de exemplu, veniturile şi preţurile). Cunoaşterea influenţei lor asupra cererii
turistice implică însă serioase dificultăţi. Există de asemenea posibilitatea matematizării şi
exprimării prin formule a relaţiei ce apare între unii factori importanţi şi transformarea cererii
turistice de exemplu, coeficientul de elasticitate, dar acest lucru creează dificultăţi.
Practicarea turismului, ca un răspuns la intensificarea continuă a efortului psihic în dauna
celui fizic şi la amplificarea stresului cauzat de mediul de viaţă urban pe de o parte şi la
satisfacerea setei de cunoaştere tot mai pronunţate în ultima perioadă pe de o parte, este supusă şi
influenţei unor factori psihologici. Aceşti factori devin activi la turiştii potenţiali, grupuri sau
indivizi, sub forma unor aprecieri subiective ce variază motivaţia deplasării, adică alegerea tipului
de turism şi implicit a locului de destinaţie care se află în strânsă legătură cu tipul de turism.
Aprecierea subiectivă pierde din importanţă în cazul apariţiei unor necesităţi prestabilite (de
exemplu, în cazul turismului de recreere şi îngrijire a sănătăţii, a turismului profesional).
Factorii psihosociologici suferă în toate cazurile atât influenţa nivelului veniturilor
relative, cât şi cea a mărimii preţurilor. Veniturile familiare ridicate îndeplinesc în toate cazurile
un rol propulsor, chiar şi în condiţiile unor preţuri mai mari, gradul de influenţă al preţurilor
aflându-se în raport indirect cu cel al veniturilor. Factorii psihosociologici sunt influenţaţi de
asemenea de calitatea serviciilor şi de propaganda turistică.
În alegerea locului de provenienţă în sensul că, teritorii care posedă aceleaşi trăsături cu
cel emitent de regulă nu sunt căutate de turişti. „Legea contrastului” câştigă astfel în importanţă
pentru planificarea unor noi spaţii de recreere.
Principalii factori care determina dezvoltarea turismului sunt: calitatea mediului
înconjurător, demografici, economici, politici, sociali, psihologici.
Rezumat
Turismul este unul dintre sectoarele economice cele mai profitabile astăzi în sec.XXI,
fiind un mare producător de venituri și profit. La dezvoltarea sa globală au contribuit, de-a lungul
timpului, numeroși factori: calitatea mediului înconjurător (și mai ales dorința de adeplasare către
locații cât mai virgine), factorii demografici (creşterea numărului populaţiei globului; procesul de
urbanizare; structura populaţiei pe grupe de vârstă; structura socio-profesională a populaţiei;
structura populaţiei pe medii),factorii economici (veniturile personale şi familiale, dezvoltarea
39
industriei şi a transporturilor auto), factorii socio-culturali (timpul liber și felul cum este acesta
folosit și legiferat în funcție de fiecare stat), factorii politici (prin prisma ideologiilor și practicilor
politice, dar si prin situatii conjuncturale favorabile - pace si întelegere între popoare - sau
nefavorabile - războaie, conflicte armate, tensiuni internaționale), factorii psihologici (motivația
pentru desfășurarea activității turistice și condițiile în care aceasta poate fi făcută).
1. Enumerați principalii factori care au determinat dezvoltarea turismului.
2. Creșterea numerică a populației și a urbanizării determină:
a) creșterea numărului de turiști
b) scăderea numărului de turiști
c) nu are nici o influență asupra turismului.
3. Participarea persoanelor la activitatea turistică se diferențiază după:
a) hobby-uri;
b) educație și preocupări;
c) venitul pe locuitor din fiecare țară și după categoria socială din care fac parte.
4. Alegeți și descrieți în detaliu unul dintre factorii care au contribuit la dezvoltarea
fenomenului turistic
40
Capitolul III Metode de studiu și categoriile Geografiei turismului
Cuprins
3.1.Introducere
3.3.1.Principii şi metode de studiu ale Geografiei turismului
3.3.2.Categoriile Geografiei turismului
Rezumat
3.1.Introducere
Pentru a putea fi studiată și pentru a pune în practică principiile care le deține, Geografia
turismului, ca disciplină ştiinţifică, utilizează o serie de principii, metode şi mijloace de studiu
comune ştiinţelor geografice în ansamblu, dar şi unele metode şi mijloace proprii, specifice. În
acest mod se cristalizează și termenii „de specialitate” pe care orice domeniu științific îi deține; în
același timp apar și dificultățile de a defini irevocabil fenomenul turistic. M.Boyer afirma că,
legat de turism, cel mai greu este să îl definești…

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil să: identifice
principalele metode de studiu ale Geografiei turismului și principiile care stau la bază, să
definească termenii cheie ai turismului cât și să cunoască principalele controverse legate de
aceștia.
3.3.1.Principii şi metode de studiu ale Geografiei turismului
41
Astfel, conform principiului spaţialităţii (unul din principalele în geografie) cercetarea
fenomenului turistic utilizează ca metodă de bază observarea, iar ca mijloc de redare -–
descrierea. Finalitatea acestui proces se materializează în elaborarea modelului descriptiv, care
este pe larg utilizat în practica turistică de informare şi de popularizare a turiştilor.
Al doilea principiu ce stă la baza cercetărilor în Geografia turismului este cel al
cauzalităţii. Menirea lui este de a elucida condiţiile genezei, afirmării şi evoluţiei proceselor
turistice. Deci, turismul ca fenomen, apare cu un efect al acţiunii unor cauze independente sau
reunite într-un ansamblu cauzal ce trebuie descifrate şi cunoscute. Ca metodă de studiu se
recurge, de obicei, la analiză detaliată a fenomenelor care se realizează prin explicaţie. Uneori
aceasta îmbracă forma unui model matematic (formulă, ecuaţie etc.).
PRINCIPII
Spaţialităţii Cauzalităţii Integrării
METODE
Observarea Analiza Sinteza
MIJLOACE
Descrierea Explicaţia Ierarhizarea
MODELAREA
Model descriptiv Model matematic Model cartografic
Al treilea principiu la care apelează deseori Geografia turismului este integrarea

fenomenelor turistice în anumite structuri logice. Ca metodă de lucru se utilizează sinteza, iar ca
mijloc de operare – reprezentarea grafică. Ca etapă finală, reprezentarea grafică va conduce la
elaborarea, de obicei, a modelului cartografic.
În ansamblu, principiul spaţialităţii constituie suportul principiului cauzalităţii, iar acesta
din urmă favorizează aplicarea principiului integrării.
În mod asemănător pot fi decalate şi interrelaţiile de ierarhizare la nivelul metodelor,
mijloacelor şi formelor de modelare a fenomenelor turistice.
3.3.2.Categoriile Geografiei turismului
Categoriile Geografiei turismului sunt noţiuni care reflectă însuşirile şi relaţiile cele mai
esenţiale şi mai cuprinzătoare ale fenomenului turistic.
Principalele categorii, mai frecvent utilizate, sunt: turism, turist, fond turistic, potenţial
turistic, flux turistic, produs turistic etc.
Turism şi turist. Noţiunile respective sunt strâns intercondiţionate, reprezentând
elementele de bază ale Geografiei turismului. Delimitarea noţiunilor “turism-turist” este în
funcţie de punctul de vedere din care se priveşte problema: fie o activitate a unui individ, fie un
fenomen social-economic. În mod obişnuit noţiunea de turist semnifică omul care părăseşte
42
temporar locul său permanent de viaţă, pentru a folosi timpul liber în scopul refacerii
potenţialului psiho-fizic şi a completării cunoştinţelor, pentru regenerarea capacităţii de muncă şi
viaţă.
Etimologic, termenul este de origine franceză, apărut în Anglia în sec. XVIII, când tinerii
“înaltei societăţi” engleze erau obligaţi să efectueze o călătorie pe continent, de regulă în Franţa
sau Italia, pentru completarea studiilor şi a educaţiei. Călătoria respectivă era numită “grand
tour”, iar tânărul care efectua o astfel de călătorie era numit “tourist”.
Ulterior termenul a îmbrăcat diverse formulări, diferite una de alta.
Conferinţa O.N.U. pentru călătorii internaţionale (1963) defineşte drept turist :”vizitatorii
temporari care stau într-o ţară cel puţin 24 de ore, fie pentru a-şi petrece timpul liber (recreaţie,
vacanţă, îngrijirea sănătăţii, sport, studii) fie în scopurile de afaceri, pentru vizite la rude, prieteni,
întâlniri, iar excursioniştii ca fiind vizitatori temporari care stau într-o ţară mai puţin de 24 de ore
(inclusiv călătorii în croazieră)”.
În fine, U.I.O.O.T. (Uniunea Internaţională a Organismelor Oficiale de Turism), în 1974,
defineşte turistul astfel: “Orice persoană care vizitează un loc, altul decât acela unde are
domiciliul său obişnuit, în interiorul ţării sale de reşedinţă, pentru orice altfel de motiv, altul decât
acela de a exercita o activitate remunerată şi efectuând un sejur de cel puţin o noapte (sau 24 de
ore) poate fi considerat ca turist naţional; iar orice persoană care se deplasează într-o altă ţară
decât aceea în care îşi are reşedinţa obişnuită, pentru orice scop, altul decât acela de a exercita o
profesiune remunerată în ţara în care pleacă, este turist internaţional”.
Analiza unui şir de definiţii asupra noţiunii de turist conduce la concluzia prin care se
înţelege orice persoană care se deplasează în afara localităţii de domiciliu pentru un interval de
timp nedefinit, având scopul principal de recreare şi refacere fizico-psihică.
În literatura de specialitate noţiunea de “turist” apare sub următoarele diversificări:
excursionist, vizitator, călător. Astfel, U.I.O.O.T. prezintă următoarele explicaţii:
- excursionist este considerată orice persoană care călătoreşte pentru plăcerea proprie,
pe o durată mai mică de 24 de ore, într-o altă ţară decât cea de reşedinţă şi nu exercită
o ocupaţie productivă în ţara respectivă;
- vizitator este considerată orice persoană care vizitează o altă ţară decât aceea în care
locuieşte în mod obişnuit, pentru alt motiv decât o ocupaţie remunerată în ţara vizitată;
- călător în tranzit este considerată orice persoană care traversează o ţară, chiar dacă
rămâne mai mult de 24 de ore, cu condiţia ca toate opririle să fie de o scurtă durată şi
să aibă alte motive decât cele turistice.
Este destul de variat şi sensul noţiunii de “turism” ca fenomen. Controversele apar odată
cu analiza etimologică a cuvântului “turism”. Astfel, Dicţionarul enciclopedic Larouse (1968)
explică etimologia cuvântului “turism” din latinescul “turnus” – voiaj în circuit, preluat din limba
franceză şi devenit “tour”, ceea ce înseamnă călătorie, plimbare, mişcare în aer liber, drumeţie în
circuit; în această idee “tourisme” ar semnifica gustul de a călători. De menţionat însă, că
majoritatea dicţionarelor susţin originea engleză a cuvântului, din termenul “tour” şi “to tour”
ceea ce înseamnă călătorie în circuit, în ocolul ţării.
Pe lângă numeroasele definiţii ale termenului de “turism”, este importantă cea elaborată
de Academia Internaţională pentru Turism din Monte Carlo în Dicţionarul turismului
internaţional, care defineşte turismul drept: “Călătorii efectuate pentru plăcere, odihnă sau
tratament, pe jos sau cu un mijloc oarecare de circulaţie. Turismul se deosebeşte de călătoriile de
alt tip prin faptul că presupune libera alegere a scopului călătoriei întreprinse din plăcere”.
43
N. Al. Rădulescu (1968), primul geograf român care a introdus Geografia turismului în
România, considera că: “Turismul este un fenomen social-economic de mare amploare, cu
caracter planetar, care constituie un domeniu de cercetare ştiinţifică pentru numeroase
discipline, printre care şi Geografie economică şi umană. Turismul este o formă de migraţie
sezonieră, de durată; este un fenomen demo - geografic de populaţie care dă o dinamică nouă
populaţiei globului, din ce în ce mai sedentară, pe măsură ce densitatea acesteia a crescut, iar
ocuparea planetei a devenit aproape integrală. Turismul este o compensaţie pe care omul,
obişnuit timp de milenii în natură, şi-o permite ca o reacţie împotriva fixării în teritoriu, fixare
impusă de o societate modernă, industrială şi urbană, care-I pune în schimb la dispoziţie resurse
materiale superioare şi mijloace tehnice de transport deosebit de rapide, factori care au dat
turismului caracter de masă şi au imprimat un ritm exploziv de dezvoltare”.
Resursele turistice sau fondul turistic. Reprezintă totalitatea elementelor naturale şi
culturale (antropice) care, prin interesul turistic şi prin atractivitatea ce le caracterizează
determină orientarea, mărimea, intensitatea şi diversitatea fluxurilor turistice, respectiv
intensitatea şi eficienţa economică a fenomenului turistic. În esenţă, resursele turistice reprezintă
“materia primă” a fenomenului turistic. Se pot deosebi două grupe mari de resurse turistice:
elemente generate de natură (relief, climat, hidrografie, vegetaţie, peisaje), care reprezintă fondul
turistic natural, şi elemente generate de societatea umană (vestigii istorice, edificii religioase,
muzee, etnografie etc.), ca o expresie a culturii materiale şi spirituale, ce reprezintă fondul turistic
cultural sau antropic. În literatura de specialitate fondul turistic apare şi prin expresia de
patrimoniu turistic.
Infrastructura turistică, sau dotarea tehnico-materială, reprezintă o componentă necesară
asigurării tuturor serviciilor reclamate de buna desfăşurare a fenomenului turistic. Ea cuprinde
capacităţile de cazare şi alimentaţie publică, reţeaua de servicii aferente turismului, mijloacele de
agrement şi tratament, căile de comunicaţie, infrastructura tehnică, serviciile poştale, bancare,
medico-sanitare etc. Infrastructura influenţează direct turismul, accesibilitatea spre fondul turistic,
cât şi gradul de utilizare a amenajărilor turistice, determinând eficienţa economică atât a
turismului cât şi a investiţiilor din sfera tehnico-materială a turismului.
Potenţialul turistic reprezintă o categorie de bază a Geografiei turismului, cuprinzând
fondul turistic, dotările tehnico-edilitare şi serviciile turistice integrate într-o singură noţiune.
Sintetic el se exprimă prin formula:
P = F + Btm,
unde P – potenţial turistic, F – fondul turistic, Btm – baza tehnico-materială.
Potenţialul turistic este un indicator determinant în privinţa capacităţii de atracţie a
fluxului turistic, fiind sinonim cu oferta turistică.
Fluxul turistic este o categorie esenţială a Geografiei turismului şi defineşte mişcarea
teritorială pulsativă a turiştilor din ariile de plecare spre ariile de sosire sau de primire. Aşa dar,
fluxul turistic poate fi imaginat sub forma unor “curenţi de turişti” ce se deplasează dinspre ariile
de provenienţă spre ariile de ofertă şi se pot concretiza cartografic sub forma unor hărţi tematice
cu linii de mişcare.
Analiza fluxului turistic, cu toate implicaţiile sale, reprezintă o problemă deosebită a
Geografiei turismului, fiind reflectată în diverse studii. I. Şandru (1970) exprimă fluxul turistic
printr-un raport de indici geografici:
44
F= , unde
P – potenţialul turistic; T – tipul de turism; D – distanţa dintre aria de plecare şi cea de sosire.
Indicele de mobilitate (IM) este exprimat prin relaţia:
IM = , unde
V – venitul pe cap de locuitor; T – indice de transport; C – grad de culturalizare a populaţiei.
Nu este lipsită de importanţă şi utilizarea unei formule mult mai complexe, menite să
exprime fluxurile turistice dinspre mai multe arii de provenienţă spre un număr oarecare de arii
receptoare. Un astfel de model, bazat pe legea gravitaţiei comerciale, este cel elaborat de W. J.
Reilly, conform căruia aria receptoare atrage clienţii direct proporţional cu numărul populaţiei şi
invers proporţional cu pătratul distanţei:
A= , unde
A – atracţia ariei; Np – numărul populaţiei; d – distanţa.
Produsul turistic este o categorie care reprezintă obiectul de schimb principal în cadrul
economiei turismului şi cuprinde totalitatea bunurilor şi serviciilor indispensabile bunei
desfăşurări a activităţilor de agrement şi recuperare fizico-psihică. Din sfera produsului turistic
fac parte acele elemente care se “consumă” şi se reciclează prin aportul economiei turismului sau
a ramurilor care o servesc, având întotdeauna o expresie bănească financiară, indiferent dacă
îmbracă forma unei mărfi sau a unor servicii remunerabile.
Piaţa turistică este categoria care reflectă transferarea produsului turistic de la producători
la consumatori. Ea se suprapune, în general, zonelor receptoare (deşi nu lipseşte nici în ariile
emiţătoare, sau de-a lungul drumurilor). În cadrul pieţei turistice produsul turistic îmbracă forma
ofertei turistice, iar nevoia de turism, proprie consumatorilor, îmbracă forma cererii turistice.
Aceste două componente indispensabile ale pieţei turistice se prezintă ca o confruntare, ca o
expresie a luptei contrariilor care se concretizează în actul de vânzare-cumpărare a produsului
turistic.
În esenţă, oferta turistică este o noţiune importantă şi include fondul turistic,
infrastructura şi produsul turistic, adică totalitatea elementelor care motivează şi facilitează actul
turistic.
Cererea turistică este un element mai sensibil şi mai variabil, mărimea ei fiind în funcţie
de un ansamblu de factori demografici, economici, sociali sau psihologici.
Rezumat
Orice domeniu științific trebuie să dețină principii și metode de cercetare proprii cu/prin
care să se explice și să dezvolte ulterior. Geografia Turismului folosește metode de cercetare

folosite pe scară largă în Geografie, în particular, dar și din domeniul științelor umaniste, în
general, îmbinate și cu metode reale (matematice, statistice) și vizuale (planuri, hărți).
Principalele categorii, mai frecvent utilizate, sunt: turism, turist, fond turistic, potenţial
45
turistic, flux turistic, produs turistic, cu variate definiții și abordări. Evoluția societății umane și
interesul crescând pentru forme noi de petrecere a timpului liber, aduc posibilitatea permanentă de
a nuanța perimetrul trasat de mai vechile încercări de definire a lor; acest fapt demonstrează
dinamica conceptelor turistice, cât și sensibilitatea lor la transformările suferite de
cultura/societatea umană.
1. Metode de cercetare în turism sunt:

a) Observarea Analiza Sinteza
b) Descrierea Explicaţia Ierarhizarea
c) Model descriptiv Model matematic Model cartografic
2.Termenul de ”turist” este de origine:

a)franceză b) engleză c) germană.
3.Definirea termenului de ”turism” trebuie să conțină obligatoriu:

a) locație, activități, infrastructură
b) locație, scopul deplasării, durata
c) sezon, locație, ofertă prețuri.
4. Enumerați principalele categorii turistice, mai frecvent utilizate.
46
Capitolul IV Tipuri și forme de turism
Cuprins
4.1.Introducere
4.3.1.Tipuri de turism
4.3.1.1. Turism de recreere
4.3.1.2. Turism de îngrijire a sănătăţii (curativ)
4.3.1.3. Turism cultural
4.3.1.4. Turism complex (de recreere şi refacere a sănătăţii; de recreere şi
informare)
4.3.2.Formele de turism
Rezumat
4.1.Introducere
Factorii care influențează activitatea turistică și mai ales varietatea care decurge din
factorul demografic (diferențierile dintre oameni, atât geografice cât și biologice) au determinat
conturarea câtorva tipuri/ forme principale de turism. Fiecare dintre aceste tipuri distincte de
turism, caracterizate în funcție de nevoile care le îndeplinesc, de participanții care le accesează,
cât și de timpul/ durata de timp. În funcție de modul în care sunt desfășurate aceste tipuri, dar și
de alți factorin (distanța, timp etc.) se reliefează formele de turism.

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil să: enumere
principalele tipuri de turism, caracterizeze tipurile de turism, explice factorii care determină
formele de turism, argumenteze difernța dintre „tip” și „formă” de turism.
47
4.3.1.Tipuri de turism
„Tipul", ca expresie integratoare de nivel superior, va defini esenţa fenomenului studiat,

respectiv condiţionările lui fundamentale. El este sinonim unui anumit model la scara căruia
procesele ce se desfăşoară primesc tente specifice, particulare în raport cu celelalte modele. Tipul
apare astfel ca un cumul de însuşiri şi interrelaţii, desfăşurate spaţial într-o perioadă de timp
determinată. Dar, de aici şi până la a considera tipurile de turism ca „arii teritoriale cărora le sunt
caracterizate una sau mai multe forme de turism" (C. Swijewski, D. Oancea, 1977) este un drum
prea lung, pe care numai confuzia între fenomen şi suportul său material îl poate parcurge. De
asemenea, tocmai prin situarea unor condiţionări de prim ordin la temelia definirii tipurilor ele nu
dispar prin substituire cu altele (Aurelia Susan, 1980) decât în cazuri de excepţie şi pentru o
perioadă determinată. în schimb formele de practicare a turismului se metamorfozează,
schimbându-se şi adaptându-se unor cerinţe şi posibilităţi noi (turismul balnear, ca tip, a rămas
acelaşi din antichitate până azi, în vreme ce formele lui de practicare s-au multiplicat şi
perfecţionat).
Literatura de specialitate relevă numeroase încercări de tipizare a activităţilor turistice.
Printre cercetătorii cu contribuţii importante în acest domeniu se înscriu: Poser (1939), Hunziker
şi Krapf (1941), Julg (1965), Bărănescu (1975), Swijewski şi Oancea (1977), A. Susan (1980). Se
constată, ca o trăsătură generală, o ambiguitate în ceea ce priveşte diferenţierea între tipurile şi
formele de turism. Astfel, Poser distinge cinci tipuri de turism (de tratament, recreere de vară,
sporturile de iarnă, recreare de distanţă scurtă şi turismul de tranzit) în care cel puţin două dintre
ele (cele vizând recrearea) nu sunt decât variantele aceluiaşi tip. Hunziker şi Krapf multiplică
tipurile, la care adaugă o serie de forme (călătorii de odihnă şi tratament, pelerinaje ştiinţifice
etc). Julg descrie turismul de recreare, tratament, vizitare, recreare de distanţă mică, turismul de
tranzit şi cel profesional etc. Se observă, încă o dată, tendinţa de a considera turismul de distanţă
mică, având ca scop recrearea, un tip aparte. în ceea ce priveşte tipurile de turism definite de
Swijewski şi Oancea (structurale, dinamice, staţionare) ele sunt mai degrabă modalităţi de
desfăşurare a activităţilor recreativ-curative decât tipuri propriu-zise.
Relaţia dintre tipurile de turism şi spaţiul geografic este cât se poate de flexibilă: pe acelaşi
teritoriu se pot practica mai multe tipuri de turism, selectivitatea aparţinând resurselor atractive
existente în perimetrul dat.
Apreciind că orice structurare în domeniul turistic trebuie să se sprijine pe elementele
declanşatoare ale fenomenului respectiv, pe nevoia umană de recreare, refacere şi culturalizare,
actul turistic poate îmbrăca una din următoarele expresii tipologice:
1.Turism de recreere;
2.Turism de îngrijire a sănătăţii (curativ);
3.Turism cultural;
4.Turism complex (de recreere şi refacere a sănătăţii; de recreere şi informare).
4.3.1.1.Turismul de recreere
48
Are ca scop fundamental al practicării sale, satisfacerea nevoilor recreative ale
populaţiei antrenată în munci solicitante, cu mare consum de energie fizică şi psihică sau locuind
în habitate recunoscute prin stressul lor cotidian. Principalele trăsături ale turismului de
recreere sunt:
- antrenează cel mai mare număr de persoane, majoritatea provenind din ţările puternic
dezvoltate şi urbanizate;
- ponderea decisivă a participanţilor se recrutează din rândul populaţiei urbane, supusă unei
îndepărtări accentuate faţă de natură, în vreme ce populaţia rurală participă cu procente minime;
- este practicat de toate grupele de vârstă, îndeosebi de tineret şi populaţia matură;
- în zonele temperate ale globului, unde se concentrează o numeroasă populaţie de altfel,
turismul de recreare prezintă o sezonalitate evidentă: vara şi iarna, cele două anotimpuri extreme,
constituind „vârfurile" cererii turistice. Ca urmare, acest tip de turism generează supraîncărcări la
nivelul infrastructurii, fie că este vorba de bazele de cazare, fie de căile de acces;
- distanţa de deplasare variază mult, în funcţie de solicitările şi posibilităţile materiale ale
turiştilor. La acest tip operează „legea sensibilităţii faţă de distanţă" a lui Lill, în care avantajele
decurg dintr-o distanţă de deplasare cât mai redusă. Parametrul în cauză rămâne dependent de
caracteristicile cererii turistice, veniturile şi timpul liber al practicanţilor, calitatea căilor şi
mijloacelor de transport etc;
- durata actului recreativ este şi ea variabilă. în general predomină turismul de scurtă şi
medie durată, echivalent weekend-ului sau unei fracţiuni din concediul de odihnă. Durata lungă a
recreării este specifică unei grupe restrânse de turişti proveniţi în majoritate absolută dintre
pensionari;
- eficienţa economică a turismului de recreare este dintre cele mai ridicate. Aceasta
deoarece turismul tinde să-şi satisfacă necesităţile recreative prin utilizarea tuturor elementelor
infrastructurii destinate acestui scop. Nu este mai puţin adevărat că există un mare număr de
turişti cu venituri reduse, în special tinerii, la care recrearea se realizează în urma unei minime
solicitări a produsului turistic;
- edificarea unei infrastructuri proprii, în care elementelor comune tuturor tipurilor de
turism (baze de cazare şi alimentaţie publică) li se asociază dotări specifice menite a amplifica şi
satisface polivalent cerinţele de agrement (piscine, săli de jocuri diverse, terenuri de sport,
discoteci etc.). Turismul de recreare valorifică, în primul rând, însuşirile estetice ale fondului
turistic aparţinând cadrului natural. Pe de o parte el reconstruieşte o punte între om şi natură,
oferindu-i acestuia posibilitatea ca, într-un cadru nou, să se elibereze de presiunea vieţii de zi cu
zi. Din această cauză „schimbarea locului" reprezintă o condiţie sine qua non a recreării şi
agrementului.
4.3.1.2.Turismul de îngrijire a sănătăţii (curativ)
Poate fi considerat ca cel mai vechi tip de practicare a activităţilor turistice.
Necesităţile legate de refacere şi tratament au condus oamenii antichităţii să caute efectele

49
tămăduitoare ale apelor termale şi minerale, ale nămolurilor şi curei heliomarine. Descoperirile
arheologice au scos la iveală dovezi ale unei intense practici curative la Băile Herculane,
Germisara (Geoagiu-Băi) sau Ax-les-Thermes. Turismul curativ se adresează unei categorii
aparte de persoane, majoritatea aparţinând grupei de vârstă bătrână, când degradarea biologică se
accentuează. Trăsăturile acestui tip sunt următoarele:
- numărul participanţilor este mai redus decât în cazul precedent, implicând doar
populaţia suferindă, sau cea dornică de a preveni anumite afecţiuni;
- deşi majoritatea turiştilor se recrutează tot din regiunile urbane, unde rezistenţa
organismului uman cedează mai devreme, creşte ponderea populaţiei rurale (anumite boli nefiind
induse de condiţiile mediului de viaţă, ci de alte cauze);
- spre deosebire de turismul de recreare şi de agrement, cel curativ se desfăşoară cu
oscilaţii nesemnificative, pe întreaga durată a anului, ceea ce limitează mult apariţia „vârfurilor" la
nivelul fluxurilor şi asaltarea ofertei peste limitele ei. Din această cauză el are un caracter regulat
şi poate fi optim organizat;
- distanţa la care se practică depinde de natura afecţiunii şi de poziţia geografică, în
raport cu domiciliul turistului, a resurselor atractive. Astfel, distanţele lungi sunt impuse de aceşti
doi factori, independent de voinţa practicanţilor;
- durata actului recreativ este şi ea dictată de natura afecţiunii şi eficacitatea
tratamentului curativ. In general, perioadele în care se desfăşoară acest tip de turism sunt medii şi
lungi, singurul factor limitativ, pentru afecţiunile mai puţin grave fiind mărimea concediului de
odihnă; eficienţa turismului curativ este mare, datorită faptului că practicanţii sunt nevoiţi să
utilizeze o infrastructură de profil şi să consulte un personal de înaltă calificare, ceea ce ridică mult
costul serviciilor;
- în cadrul dotărilor destinate bunei desfăşurări a activităţilor de refacere şi îngrijire a
sănătăţii sunt incluse elemente specifice (saune, băi de plante şi nămol, proceduri de terapie
intensivă, săli de gimnastică recuperatorie etc).
4.3.1.3.Turismul cultural
Este numit adesea şi turism de vizitare deoarece practicarea sa presupune,
invariabil, „vizita" la un obiectiv sau grupare de obiective sau resurse atractive. Menirea acestui
tip de turism este complexă: în primul rând este instruirea prin îmbogăţirea cunoaşterii, în al
doilea rând este recrearea resimţită pe plan spiritual prin aflarea unor adevăruri şi cunoaşterea
unor fenomene noi. Primordială rămâne însă în sfera condiţionărilor nevoia de cunoaştere şi
numai ca derivat al ei, recrearea. Aceasta şi pentru că, în unele cazuri, cum ar fi, spre exemplu,
vizitarea lagărului nazist de la Auschwitz, ea nu se traduce în planul recreării prin nimic, ci
dimpotrivă. Dintre însuşirile turismului cultural enumerăm:
- selectarea la nivelul participanţilor, prin practicarea sa de către anumite categorii ale
populaţiei (intelectuali, elevi şi studenţi în special). Ca urmare caracterul său de masă este incert;
- antrenează ambele categorii de populaţie, urbană şi rurală, cu preponderenţă totuşi
pentru cea dintâi, deoarece este mai puţin absorbită în activităţi productive auxiliare (timpul liber
al orăşeanului fiind mai lung decât al cetăţeanului de la sate, antrenat în munci gospodăreşti);
50
- durata este de obicei limitată, majoritatea excursiilor destinate cunoaşterii fiind
cuprinse între 3-7 zile. Durata îndelungată asociată cu un traseu înţesat de obiective duce la
apariţia fenomenului de „saturaţie şi inhibiţie" pe planul receptării, respectiv la scăderea
eficienţei actului instructiv;
- distanţa variază în limite largi, în funcţie de cerere şi poziţia spaţială a produsului
turistic. Astfel, vizitarea castelelor de pe Valea Loirei impune, pentru români, o deplasare de peste
2000 km, în vreme ce pentru belgieni ea se reduce la o pătrime;
- eficienţa economică a turismului cultural este cea mai redusă dintre toate tipurile
analizate. Fenomenul se explică prin caracterul său de tranzit şi prin apelarea la infrastructura
turistică numai în cazuri de excepţie. Creşterea ponderii celor care utilizează automobilul şi
rulotele creează o mare independenţă faţă de bazele de cazare în detrimentul funcţionalităţii
acestora. Ca să nu mai vorbim de numeroşi tineri care străbat continentul european cu auto-stopul
şi folosesc serviciile unor baze secundare foarte ieftine (campinguri, în special);
- turismul cultural vizează, în principal, obiective turistice de provenienţă antropică, spre
deosebire de turismul de recreare sau curativ, pentru care cadrul natural oferă majoritatea
motivaţiilor. Din această cauză fluxurile de turişti se orientează spre oraşele vechi sau spre
metropolele cu concentrări masive de obiective de acest gen (Roma, Veneţia, Paris, Londra,
Moscova, Beijing, Tokyo, New York).
4.3.1.4.Turismul polivalent
Întruneşte atributele rezultate din asocierea recreării cu refacerea fizică şi psihică de
ordin curativ, sau ale recreării cu culturalizarea etc.

De altfel, se impune chiar precizarea că, în practica fenomenului turistic, nici unul din
tipurile descrise anterior nu este pur, în fiecare dintre ele se insinuează, desigur cu ponderi
neglijabile, unele valenţe ale celorlalte tipuri. Atunci când ele se află într-un relativ echilibru apare
însă caracterul mixt al activităţii şi delimitarea tipului complex de turism printr-un număr de
participanţi în continuă creştere ca urmare a uzurii fizice şi psihice a populaţiei active. Menţionăm
că acest tip de turism va fi agreat de persoanele aflate în pragul îmbolnăvirilor sau de cei care
consideră recrearea prin culturalizare o modalitate eficientă de a rezolva ambele necesităţi;
- fiind practicat cu predilecţie în perioada vacanţelor şi concediilor el va prezenta
„vârfuri" atenuate numai în contextul profilării bazelor pe un astfel de turism, deci nesolicitate de
celelalte categorii de vizitatori;
- cea mai reprezentativă formă de turism mixt este cel estival din zonele temperate, axat
pe recreare şi cură heliomarină;
- îmbinând valenţe multiple, eficienţa sa economică este ridicată;
- datorită paletei largi de preferinţe ale cererii, vizând atât agrementul cât şi refacerea,
infrastructura va prezenta o gamă variată de elemente şi servicii;
- în cadrul turismului polivalent trebuie inclus şi turismul profesional, practicat ocazional
şi intermitent de către o categorie de persoane antrenate în activităţi economice sau sociale
(oameni de ştiinţă, agenţi economici, sportivi etc.) în alte locuri decât cele de reşedinţă.
51
4.3.2.Formele de turism
Decurg din modalităţile de practicare a tipurilor susmenţionate. Ele vor fi definite în
funcţie de diferite criterii sau factori ce îşi pun pecetea asupra individualizării şi desfăşurării
fenomenului turistic la scara detaliilor sale. Astfel de criterii sunt:
- distanţa
- durata
- provenienţa turiştilor
- numărul practicanţilor
- gradul de organizare
- modul de desfăşurare
- mijloacele de transport utilizate
- vârsta turiştilor
- aportul social
- particularităţile regiunii de destinaţie
Formele respective sunt proprii tuturor tipurilor de turism analizate, însă ponderea lor
diferă de la un tip la altul (turismul de lungă durată este prezent atât în cazul recreerii, cât şi în
cazul recuperării sau culturalizării, dar va predomina în cazul turismului curativ.).
Principalele forme de turism derivate din aplicarea criteriilor susmenţionate sunt
ilustrate în modelul alăturat.
A. Distanţa ca factor al decelării formelor de turism impune
trei variante de practicare, şi anume turismul de distanţă mică (apreciat de numeroşi cercetători ca
un tip aparte!), turism de distanţă mare şi turism la distanţă foarte mare. Factorul distanţă îşi pierde
progresiv din importanţă datorită perfecţionării mijloacelor şi căilor de transport, a creşterii vitezei
de deplasare ce reduce timpul, dar încă nu diminuează preţul.
Turismul de distanţă mică ocupă, prin numărul participanţilor, intensitatea şi orientarea
fluxurilor, prima poziţie între formele enumerate. Se consideră că factorul definitoriu în fixarea
distanţei este timpul necesar deplasării, deşi nu trebuie uitată nici participarea, deseori cu un rol
major pentru o parte a populaţiei, a veniturilor cu destinaţie recreativă. Pentru habitatele
urbane, turismul de mică distanţă se limitează frecvent la deplasări scurte, cu o durată de
câteva ore până la 1-2 zile în zona periurbană. Această fâşie limitrofă oraşelor devine, prin
contrastul oferit în raport cu vatra construită a aşezării, acel element ce susţine „legea
complementarităţii" (Poschl, 1962), respectiv atracţia exercitată asupra populaţiei de peisajul
cu totul diferit decât cel în care ea îşi desfăşoară activitatea.
Mărimea zonei periurbane, în accepţiunea turistică, este relativă. Ea este marcată, spre
interior, de suprafaţa construită a oraşului, iar la exterior de o linie dincolo de care interesul
turiştilor scade brusc. Atunci când în afara vetrei oraşului există teritorii extinse cu o zestre
turistică majoră, zona periurbană va fi definita de distanţa dintre centrul oraşului şi fâşia cu o
minimă densitate a turiştilor în perioadele de maximă afluenţă a acestora în zonă, ştiut fiind că
numărul acestora scade progresiv cu creşterea distanţei. Noi apreciem că limita exterioară a
zonei preorăşeneşti este marcată de distanţa optimă de parcurs dus-întors, în aceeaşi zi, cu
pasul.
52
Turismul de distanţă scurtă are, în principal, un caracter recreativ deşi, acolo unde apar
resurse curative sau edificii cu funcţie atractivă, poate îmbrăca şi trăsăturile celorlalte tipuri. Sunt
căutate mai ales pădurile (loc ideal al plimbărilor şi excursiilor), marginile apelor (pentru canotaj
şi pescuit), pajiştile sau poienile.
Datorită duratei reduse această formă de turism se practică la sfârşitul săptămânii, dar şi în
intervalul de câteva ore de Ia sfârşitul fiecărei zile. Pentru ţările din zona temperată maximum-ul
se înregistrează vara, când „ieşirile la iarbă verde" sunt numeroase. Al doilea maxim, mai atenuat,
apare iarna, anotimpul schiului şi săniuţei.
Turismul de distanţă mică este foarte sensibil la factorii climatici, vremea frumoasă fiind o
condiţie esenţială a desfăşurării lui.
Este dificil de estimat practicanţii după vârstă, deoarece participă toate categoriile, de la
tineri până la bătrâni. în schimb, din punct de vedere profesional, predomină uşor grupele sociale
cu condiţii de uzură psihică mai accentuată (intelectuali, elevi etc.).
Infrastructura ce deserveşte turismul de scurtă distanţă este compusă dintr-o reţea de căi
de acces bine trasate (poteci) sau modernizate (şosele, căi ferate) care să faciliteze deplasarea
rapidă. Lipsa acestora transformă aria periurbană într-o regiune a voluntariatului turistic, cu efecte
negative asupra peisajului. Sunt necesare în primul rând unităţi de deservire rapidă (restaurante,
baruri, bufete) în vreme ce unităţile de cazare, datorită distanţei mici faţă de domiciliul turiştilor,
vor fi puţin solicitate. Din aceste considerent bazele turistice din zona preorăşenească vor trebui să
aibă o funcţie de deservire diversificată şi una de cazare corelată cu gradul de solicitare.
Momentan se amplifică tendinţa de transformare a împrejurimilor oraşelor în areale de reşedinţă
temporară cu scop recreativ prin construirea de vile şi cabane particulare.
Turismul de distanţă mică are un caracter de masă şi o eficienţă economică rezultată din
servicii. Sezonalitatea sa este pronunţată. Vârfurile cererii în anumite zile şi intervale influenţează
negativ condiţiile recreerii prin supraaglomerare.
Turismul de distanţă mare cuprinde activităţile desfăşurate în afara zonei periurbane sau a
localităţii de reşedinţă, cu mijloace de transport modern. Pentru ţările mijlocii ca suprafaţă, el
poate fi asimilat cu turismul desfăşurat în interiorul graniţelor naţionale. Presupune deplasări de
sute de kilometri şi o durata medie sau lungă. Predomină turismul cultural şi de îngrijire a
sănătăţii. Din punct de vedere al provenienţei turiştilor este un turism mixt, intern şi internaţional
şi antrenează mase largi de persoane în fluxuri orientate spre regiuni sau obiective cu zestre
atractivă importantă.
Turismul la distanţă foarte mare se desfăşoară la nivel continental, respectiv în interiorul
unor ţări cu o suprafaţă deosebită (Canada, SUA, Brazilia, Rusia, Australia, China). Este practicat
de un număr limitat de persoane, cu venituri superioare mediei şi utilizând mijloace de transport
rapide (avionul) sau foarte confortabile (vaporul). Sunt vizate resurse şi infrastructuri turistice de
marcă (Hawaii, Florida, Coasta de Azur, Canare, Baleare etc). Eficienţa acestei forme este foarte
ridicată datorită preţurilor mari ale serviciilor şi produsului turistic în general.
B. Durata călătoriei sau sejurului îşi pune şi ea pecetea asupra formelor de practicare a
turismului. Dacă distanţa la care se deplasează turiştii este dependentă de mărimea veniturilor şi a
timpului liber, durata actului turistic este impusă, înainte de orice, de capacitatea de satisfacere în
timp a nevoii umane de recreare, refacere şi informare. Ceilalţi factori (mărimea timpului liber, a
veniturilor) au o influenţă certă, dar secundară (pentru satisfacerea nevoilor respective se
economisesc bani şi se alocă întregul timp liber disponibil chiar dacă, per individ, numărul
activităţilor turistice se va reduce). Se detaşează, după criteriul temporal, trei forme de turism şi
anume:
53
Turismul de scurtă durată (1-3 zile) este specific sfârşitului de săptămână sau unor mici
intervale din concediul anual. Predomină în zona periurbană şi antrenează cele mai largi grupe de
populaţie. Prin recurgerea la mijloace moderne de transport acest turism se poate practica la
distanţe mari (weekend-urile europene în Azore sau în insulele Mării Egee). Ponderea majoră o
deţine latura recreativă, dar numărul excursiilor cu tentă culturală este în creştere.
Turismul de durată medie corespunde concediului anual, foarte diferit, ca durată, de la o
ţară la alta. îmbracă toate cele patru tipuri descrise, iar deplasările se realizează la mari şi foarte
mari distanţe. Practicându-se în concedii şi vacanţe generează, mai ales vara, mari suprasolicitări
ale infrastructurii. O parte din activităţile proprii se desfăşoară în afara graniţelor naţionale.
Turismul de durată lungă, peste 30 zile, este apanajul grupelor de populaţie cu un timp
liber excedentar (pensionari, elevi, studenţi, liber profesionişti). Predomină turismul curativ. Tot
în această formă trebuie inclus turismul de vizitare a rudelor şi prietenilor. Actul turistic se poate
desfăşura în aceeaşi localitate (având caracter rezidenţial), sau în localităţi diferite.
C. După zona de provenienţă se individualizează pregnant două forme de turism: intern
(naţional sau autohton) şi internaţional.
Turismul intern îşi are aria de desfăşurare în interiorul graniţelor politico-administrative
ale unei ţări. Sub raportul numărului de practicanţi, acestuia îi revine majoritatea covârşitoare a
turiştilor ce vizitează anual ţara respectivă (85% în Anglia, 80% în Franţa). Faptul se explică prin
acţiunea unui ansamblu cauzal din care nu lipsesc influenţele costului, timpului liber, cunoaşterea
limbii etc.
Turismul intern determină o ierarhizare riguroasă a ofertei fiecărei ţări, o diversifică şi o
testează, recomandând-o turismului internaţional.
Deşi din punct de vedere economic nu aduce valută, turismul intern asigură suportul
financiar al dezvoltării şi funcţionării permanente a infrastructurii de profil. Iar în perioadele
când, din diverse motive, fluxurile internaţionale sunt în descreştere, el devine izvorul de
practicanţi ce dau viabilitate şi continuitate ramurii în sine. în fine, rolul său în menţinerea
sănătăţii şi a ridicării gradului de instruire a populaţiei autohtone este incontestabil.
Turismul internaţional presupune desfăşurarea activităţilor din sfera analizată dincolo de
hotarele ţării de provenienţă a turiştilor săi. Cauzele amplificării fluxurilor internaţionale de
vizitatori sunt multiple. Printre acestea se numără ridicarea gradului de civilizaţie şi bunăstare în
numeroase ţări; dorinţa de cunoaştere a unor realităţi şi fenomene noi; vizitarea rudelor şi
prietenilor din străinătate; modernizarea căilor şi mijloacelor de transport; facilităţile oferite de
noile state venite pe piaţa turistică a lumii etc.
Pe plan financiar, turismul internaţional, prin aportul de valută, joacă un rol foarte
important în balanţa economică a ţărilor receptoare. Unele state, precum Spania, Austria, Elveţia
sau Grecia datorează acestei forme de turism cea mai mare parte a intrărilor valutare.
Orientarea câştigurilor în valută este în favoarea ţărilor receptoare. Cum majoritatea
acestora sunt în curs de dezvoltare, iar cei mai numeroşi turişti provin din ţările dezvoltate, turismul
internaţional contribuie la o firavă redistribuire a veniturilor pe plan mondial.
Turismul internaţional presupune şi reclamă totodată, pe lângă un fond atractiv aparte, o
infrastructură şi servicii de înaltă calitate, fiind foarte sensibil la propaganda turistică şi
stabilitatea politică generală.
D. In funcţie de numărul participanţilor deosebim turismul individual şi turismul de grup.
Turismul individual este practicat de o anumită categorie de persoane cu venituri mai mari,
ilustrate şi în posesia unui mijloc de transport propriu, ceea ce le asigură o independenţă totală de
deplasare. Optând pentru această variantă, turistul se preocupă personal de organizarea şi
54
efectuarea excursiei, reducându-se comoditatea dar având posibilitatea să-şi modifice traseul şi
opţiunile pe parcurs. Este necesară o distincţie între turistul izolat, care călătoreşte de
unul singur, şi turistul individual care întreprinde călătoria cu membrii familiei sau un grup
restrâns de prieteni. Turismul în grup se caracterizează prin:
- neimplicarea turiştilor în planificarea şi organizarea actului recreativ, ceea ce sporeşte
comoditatea ;
- turiştii beneficiază de tarife mai reduse prin facilităţi de ordin social;
- facilităţi în obţinerea vizelor şi a vizitării altor ţări;
- antrenează categorii diverse ale populaţiei cu cerinţe mai modeste faţă de oferta
turistică;
- asigură desfăşurarea continuă a activităţilor turistice reducând la maximum
perioadele de minimă solicitare a infrastructurii.
E. Un alt criteriu de diferenţiere a formelor de practicare a turismului, este cel
organizatoric, conform căruia activităţile de acest gen pot fi: organizate, semiorganizate şi
neorganizate.
Turismul organizat. în cadrul acestei forme întâlnim grupuri de turişti, colective de
diferite mărimi şi turişti individuali. Facilităţile de ordin social înmulţesc solicitările din partea
persoanelor cu venituri modeste. Avantajele turismului organizat constau în: comoditatea
rezultată din neimplicarea vizitatorilor în organizarea şi desfăşurarea excursiei; ocuparea eficientă
a bazelor de cazare şi atenuarea fenomenelor de „vârf. Dezavantajele constau în veniturile mai
mici realizate datorită puterii de cumpărare mai redusă a participanţilor, precum şi în dependenţa
turistului de un program dinainte stabilit.
In ceea ce priveşte dezvoltarea turismului organizat se constată deriva acestuia, tot mai
mulţi excursionişti preferă variantele semiorganizate şi individuală. Rămâne constantă însă
preferinţa persoanelor de vârsta a treia pentru această formă.
Turismul semiorganizat presupune existenţa unor elemente specifice primei forme (cazarea
şi unele mese, programarea unor vizite le obiectivele turistice de mare importanţă etc), dar
oferindu-i individului sau grupului şi posibilitatea desfăşurării unui program individual. Atrage
îndeosebi grupa tânără care apelează doar la anumite servicii ale infrastructurii. Actualmente
există variante interesante de practicare a turismului organizat şi semiorganizat cum ar fi:
croazierele, călătoriile charter, aranjamente combinate privind serviciile etc.
Turismul neorganizat oferă participanţilor deplina libertate de opţiune în ceea ce priveşte
condiţiile călătoriei şi sejurului. Este sinonim cu turismul automobilistic şi se afirmă paralel cu
creşterea veniturilor individuale alocate recreării sau îngrijirii sănătăţii. Determină o valorificare
mai pronunţată a fondului turistic, aduce încasări notabile zonei receptoare prin intensificarea
exploatării infrastructurii, dar facilitează apariţia sezonalităţii şi a suprasolicitării bazelor de
cazare pentru perioade scurte.
F. In strânsă dependenţă cu modul de desfăşurare, activităţile turistice pot fi continue,
sezoniere sau de circumstanţă.
Turismul continuu este definit prin luarea în considerare a particularităţilor de funcţionare
a infrastructurii şi nu opţiunile practicanţilor (neexistând persoane care să efectueze o astfel de
activitate permanent). în consecinţă, putem semnala prezenţa unor baze utilizate în tot timpul
anului, cum sunt cele din marile oraşe, din nodurile principale de transport, sau sunt situate de-a
lungul unor importante artere de circulaţie. II vom întâlni şi în unele staţiuni balneoclimaterice, cu
ofertă curativă permanentă: Băile Felix, Sângeorz Băi, Olăneşti, Băile Herculane etc. Fluxurile
55
turistice prezintă un mers sinuos al intensităţii, cu maxime de vară şi iarnă (în zonele temperate)
atenuate prin sisteme de reglare organizatorică.
Turismul continuu mai poate fi definit şi prin modul de funcţionare a obiectivelor
atractive. Astfel, unele dintre ele pot fi vizitate doar sezonier, când valenţa lor turistică este
maximă, în vreme ce altele pot fi exploatate întregul an. Intre cele din ultima categorie se înscriu
peşterile, iar speoturismul, în condiţiile amenajării moderne a cavităţilor subterane se desfăşoară
fără întrerupere.
Turismul sezonier este specific latitudinilor mijlocii, cu două sezoane optime deplasărilor
şi recreării. Desfăşurându-se cu predominanţă în aer liber, el este dependent de mersul climatic
ale cărui însuşiri le valorifică de altfel. Pentru Europa, în general, apar două variante ale
turismului sezonier şi anume turismul estival, cu două subvariante, litoral şi montan, şi turismul
hivernal, preponderent montan.
Sezonul de vară concentrează majoritatea turiştilor înspre zonele litorale, accentuează
importanţa turismului de scurtă durată din zonele preorăşeneşti şi oferă condiţii propice turismului
cultural, cu o arie de desfăşurare foarte largă. Dimpotrivă, iarna fâşiile litorale ating punctul
minim de solicitare, în vreme ce regiunile montane, cu posibilităţi de practicare a sporturilor de
iarnă, sunt asaltate. La nivel european, turismul elveţian şi austriac este axat pe valorificarea
resurselor sezonului hivernal, în vreme ce turismul spaniol sau grecesc exploatează cura
heliomarină îndelungată a litoralelor proprii. Un echilibru între cele două sezoane se realizează în
Franţa, unde Alpii şi Pirineii, iarna, litoralul Mării Mediterane şi al Oceanului Atlantic, vara, atrag
ponderi apropiate de vizitatori.
Turismul de circumstanţă are o durată relativ scurtă, de la câteva ore la câteva zile şi se
poate desfăşura întreaga perioadă a anului. Motivaţiile şi formele pe care le îmbracă sunt extrem
de variate. Intre atracţiile la care această formă de turism este sensibilă se înscriu manifestări şi
evenimente limitate ca durată (festivaluri artistice, expoziţii, competiţii sportive etc.), dar pot fi şi
anumite edificii cu funcţie turistică permanentă, abordate în momentele destinate recreării de
persoane antrenate în alte activităţi. Apreciem că turismul profesional, desfăşurat de oameni de
ştiinţă, sportivi, persoane oficiale în perioada deplasării lor în alte locuri decât cele unde este
situată instituţia pe care o slujesc, face parte integrantă din această formă.
G. Mijloacele de transport reuşesc, la rândul lor, să-şi pună o pecete proprie asupra
modului de desfăşurare a activităţilor turistice. întâlnim, ca urmare, turismul pedestru (drumeţia),
rutier, feroviar, aerian şi naval.
Turismul pedestru antrenează din cele mai vechi timpuri mase largi de practicanţi ce se
deplasează în zona periurbană, dar şi în regiunile muntoase lipsite de alte căi de acces. în cadrul
acestei forme trebuie incluse şi turismul cinegetic, pescuitul şi alpinismul. Turismul pedestru
oferă cea mai intimă conexiune între om şi natură, având un caracter eminamente recreativ.
Turismul rutier se practică de numeroşi participanţi, pe distanţe scurte (cicloturismul),
lungi sau foarte lungi (cu motociclete, automobile sau autocare). Prin utilizarea rulotelor gradul
său de independenţă creşte substanţial. Este cea mai dinamică formă de turism actuală, datorită
perfecţionării căilor şi mijloacelor de transport, precum şi înmulţirii posibilităţilor, pentru un
număr în creştere de persoane, de a avea un mijloc de transport propriu.
Turismul feroviar este facilitat de prezenţa unor mijloace de transport sigure, cu un
confort sporit, optime pentru deplasări la distanţe mari. Este practicat sub forma călătoriilor în
circuit, sau de către turiştii ce se deplasează spre anumite localităţi alese ca loc de desfăşurare a
activităţii recreative sau curative.
56
Turismul aerian a luat un mare avânt în a doua jumătate a secolului XX, prin dezvoltarea
acestor mijloace rapide de transport. Este practicat de persoanele cu venituri mari, dornice de a-şi
satisface necesităţile recreative la foarte mari distanţe. Deltaplanele şi elicopterele, tot mai intens
utilizate în acest scop, încearcă să diversifice opţiunile în acest domeniu.
Turismul naval utilizează numeroase mijloace de transport cum ar fi plutele arhaice,
ambarcaţiunile cu vâsle, rame sau motor, nave de pasageri fluviale sau maritime. Frecvenţa
maximă se înregistrează pe lacurile interioare, în anumite sectoare ale fluviilor şi râurilor (cele ce
traversează marile aglomeraţii urbane) şi în zonele litorale, unde se practică un adevărat cabotaj
turistic. Ca variantă a turismului naval foarte frecventă este croaziera în bazinul unor mări
intercontinentale (Mediterana, Caraibe, Marea Japoniei).
H. În funcţie de vârsta turiştilor se evidenţiază un turism practicat de elevi şi studenţi, cu
tentă recreativă şi culturală; de către persoanele mature (turism polivalent) şi turismul vârstei a
treia, preponderent curativ.
I. Un alt criteriu care stă la baza delimitării formelor de turism este cel economico-social
conform căruia activităţile acestui domeniu iau forma turismului social, de masă, preferat de
persoanele cu venituri modeste. Prin intermediul instituţiilor de asistenţă socială, a sindicatelor,
se beneficiază de unele facilităţi, care-i lărgesc accesibilitatea în rândul populaţiei. La polul opus,
se situează turismul particular practicat de persoane cu venituri superioare mediei.
J. În sfârşit, formele de turism pot fi decelate pornind de la particularităţile zonei de
destinaţie. Gradul de complexitate al acesteia, de implicare în exploatarea fondului atractiv al
teritoriului, ierarhizează opţiunile cererii între obiectivele şi complexele turistice, localităţile cu
funcţie turistică şi staţiunile turistice. Fiecare din cele trei tipuri de baze posedă o ofertă atractivă
proprie, un produs ce va fi consumat de anumite categorii de turişti, în funcţie de propriile lor
opţiuni.
Dacă tipurile de turism sunt entităţi de mare viabilitate şi constanţă în manifestarea lor,
formele de practicare ale acestuia se diversifică şi modelează permanent, într-o tendinţă firească
de adaptare la opţiunile cererii, mereu mai numeroase şi mai inedite. Ca urmare, îmbinarea
tipurilor de turism atrage simultan fie îmbinarea formelor, fie apariţia unor forme noi.
Turism de recreere;
Turism de îngrijire a sănătăţii (curativ);

Turism cultural;
Turism complex (de recreere şi refacere a sănătăţii; de recreere şi informare).
Rezumat
Un important capitol în studierea fenomenului turistic îl constituie delimitarea
principalelor tipuri de turism; din literatura de specialitatea am selectat patru tipuri majore,
teoretizate de marea majoritate a specialiștilor: turism de recreere, turism de îngrijire a sănătăţii
(curativ), turism cultural, turism complex (de recreere şi refacere a sănătăţii; de recreere şi
57
informare).
Elementele/ factorii care dau naștere la aceste tipuri specifice de turism sunt următorii:
distanţa, durata, provenienţa turiştilor, numărul practicanţilor, gradul de organizare, modul de
desfăşurare, mijloacele de transport utilizate, vârsta turiştilor, aportul social, particularităţile
regiunii de destinaţie.
1. Enumerați principalele tipuri de turism
2. Criteriile după care se determină formele de turism sunt.
3. Turismul de îngrijire a sănătății necesită în mod deosebit:

a)vreme bună b)boli deosebite și tratabile c)infrastructură și personal specializat
4. Turismul cultural denotă:

a) vizita la un obiectiv turistic antropic
b) infrastructură specializată și deplasarea pe distanțe mari
c) costuri ridicate de practicare
58
Capitolul V Potențialul turistic
Cuprins
5.1.Introducere
5.3.1.Potenţialul turistic natural
5.3.1.1.Relieful
5.3.1.2.Clima
5.3.1.3.Apele
5.3.1.4.Vegetaţia
5.3.2.Potenţialul turistic antropic
5.3.2.1.Edificii şi elemente cu funcţie turistică
5.3.2.2.Activităţi umane cu funcţii turistice
5.3.2.3.Elemente atractive etnografice
5.3.3.Potenţialul turistic al peisajelor geografice
Rezumat
5.1.Introducere
Turismul este un fenomen social-economic prin definiție, generat de prezența omului
de pe urma căruia reies și fluxurile financiare. Totuși, înainte de cele două aspecte și revenind la
factorii genetici ai săi, activitatea turistică este generată în primul rând de cele două categorii
fundamentale de resurse: naturale și antropice.

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil să: delimiteze
principalele categorii de resurse turistice; descrie și să enumere resursele naturale; descrie și să

enumere categoriile de resurse antropice; explice ideea de peisaj geografic și să identifice valoarea
sa turistică.
59
Resursele atractive
Termenul de “resurse atractive” cuprinde acele elemente ale peisajului, preexistente, ce

sunt înzestrate cu atributul atractivităţii. Deşi, prin aport antropic pot apărea noi resurse,
fenomenul turistic debutează întotdeauna de la cele existente.
În funcţie de particularităţile lor genetice, resursele atractive îşi grupează obiectivele în două mari
categorii:
1.obiective atractive aparţinând cadrului natural sau potenţialul turistic natural;
2.obiective de provenienţă antropică sau potenţialul turistic antropic.
5.3.1.Potenţialul turistic natural

Potenţialul turistic natural reprezintă totalitatea acelor elemente fizico-geografice
dintr-un teritoriu, care – în virtutea valorii lor – sunt capabile să exercite o acţiune de atracţie
asupra turiştilor potenţiali, asigurând astfel valorificarea turistică a acelui teritoriu. Prin această
capacitate de atracţie, fondul turistic natural se deosebeşte de restul condiţiilor naturale care nu
îndeplinesc decât rolul unui cadru în care se desfăşoară circulaţia turistică şi viaţa în general.
Se caracterizează printr-o diversitate genetică, fizionomică şi dimensională foarte mare. Ele sunt
acele obiecte prin intermediul cărora se intermediază sfera atractivităţii şi a activităţilor turistice
cuprinzând atât elemente concrete, materializate ale mediului geografic (relief, ape, vegetaţie etc.)
cât şi însuşiri ale acestuia. Cadrul natural îndeplineşte în acelaşi timp un rol dublu: de suport
material al tuturor activităţilor din domeniul turismului şi cel de motivaţie esenţială a acestora
atunci când frumuseţea lui determină constituirea fluxurilor turistice.
Deosebirile teritoriale, uneori foarte pronunţate, în privinţa structurii şi calităţii
elementelor componente ale cadrului natural valoroase din punct de vedere turistic, pot oscila în
limite considerabile, generând diferenţieri ca dimensiuni ale zonei de provenienţă a turiştilor şi
impune adaptarea bazei materiale necesităţilor manifestate de către o circulaţie turistică locală,
naţională sau internaţională. Numai existenţa unei concordanţe între valoarea potenţialului turistic
dintr-un teritoriu şi gradul de reprezentare al bazei materiale asigură exploatarea şi valorificarea sa
raţională din punct de vedere turistic.
Potenţialul turistic natural prezintă importanţă mai ales pentru acele teritorii care se află la
începutul valorificării lor pentru turism. El poate fi utilizat în acţiunea de planificare a unor zone
turistice noi, acţiune prin care se ajunge la descongestionarea unor zone cu tradiţie în acest sens,
ce par a fi supraaglomerate.
Principalele grupe de obiective ale cadrului natural sunt: relieful, clima, apele şi vegetaţia.
60
5.3.1.1.Relieful
Importanţa reliefului pentru turism se instituie în primul rând prin faptul că el
constituie cadrul natural general în care se desfăşoară. Relieful reprezintă în acelaşi timp şi unul
dintre factorii cei mai importanţi naturali de atracţie, care generează mai multe tipuri de motivaţii
turistice sau tipuri de turism. Atracţia reliefului pentru turistul potenţial se află în strânsă relaţie cu
formele acestuia – relieful muntos, deluros şi de câmpie.
Valoarea reliefului pentru turism este reflectată înainte de toate de numărul apreciabil al
formelor care, la nivel individual sau al asocierii peisagistice, etalează atracţii multiple. Dintre
aceste forme pot fi menţionate: abrupturile, crestele, pasurile şi trecătorile, cheile, defileele şi
canioanele, craterele şi conurile vulcanice, văile, ţărmurile, câmpurile cu dune sau doline,
ponoarele, ravenele, peşterile, meandrele etc.
Acţiunea peisajului asupra psihicului nu creşte în mod direct cu altitudinea. Ea scade în
intensitate începând de la o anumită altitudine în sus.
Abrupturile muntoase reprezintă obiective turistice de mare valoare în psihologia turiştilor
prin etalarea pe verticală a versanţilor, măreţia şi grandoarea lor. S-a constatat că puterea de
atracţie creşte proporţional cu înălţimea luată ca diferenţă de nivel între baza şi fruntea versantului
şi nu ca altitudine absolută. Astfel, abrupturile cu înălţimi de câteva mii de metri ale Himalaei,
Anzilor, Cordilierilor sau Alpilor sunt repere superioare în vreme ce cornişa falezelor litorale ale
malurilor înalte exprimă, dimensional, postura lor inferioară.
Prezintă interes şi pereţii verticali ai unor masive izolate (inselberguri) care se înalţă în
perimetrul suprafeţelor intens aplatizate (mogotele carstului tropical din China de Sud, Noua
Guinee, Cuba, Jamaica; humurile din poliile carstului dinaric; masivele cristaline Tassili şi Tibesti
din nordul Africii etc.). Tot în această categorie pot fi incluse abrupturile laterale ale podişurilor
de tip “mesas” din America de Nord sau ale sierrelor din podişul Braziliei (Espinhaco, Bandeira,
Borborema) sau Guianei (Roraima) unde desfăşurarea bruscă pe verticală a flancurilor înviorează
peisajul monoton în desfăşurarea sa. Abrupturile atrag şi o categorie aparte de iubitori ai naturii şi
anume, alpiniştii. În funcţie de gredul lor de dificultate, traseele alpine sunt ierarhizate de la I la
IV, fiecare grad având două variante, A şi B. Prin dificultăţile lor sunt cunoscute abrupturile
munţilor Himalaia (Everest, Kanchenjunga, Dhalagiri, Annapurna), Karakorum (Nanga, Parbat,
K2) sau Alpi (Materhon, Eiger) pe care se realizează ascensiuni de notorietate.
Crestele şi piscurile muntoase atribuie un aspect plin de pitoresc şi spectaculozitate. Cu cât
piscurile sunt mai înalte şi mai izolate, mai singure în peisaj, cu atât individualizarea lor creşte şi
se impun atenţiei vizitatorilor. Sunt cunoscute atributele atractive ale martorilor de eroziune
deseminaţi în zona podişurilor vechi ale Europei sau Americii de Nord (piscuri alese frecvent de
locuitorii localităţilor apropiate pentru edificarea unor castele sau mănăstiri – Salsburg, Lourdes,
San Marino, Monte Casino) unde altitudinea absolută este relativ mică, dar, prin energia de relief,
rolul punctelor de belvedere creşte. Acestea câştigă în importanţă mai ales în cazul accesibilităţii
lor prin mijloace de transport speciale (teleferice).
În ceea ce priveşte piscurile şi vârfurile montane prezintă interes şi sunt impresionante,
fiind un element deosebit al atractivităţii. Sunt bine cunoscute din acest punct de vedere vârfurile
61
alpine Mont Blanc (4807 m), Franţa/Italia), Matterhorn (4478 m, Elveţia), Jingfrau (4158 m,
Elveţia), Gran Paradiso (4061 m, Italia), Pic de Midi (2885 m, Franţa). Mai grandioase sunt
numeroase vârfuri muntoase ce apar pe alte continente şi care trec de altitudinea de 5000 m –
Everest (8848 m, Nepal/China), Aconcagua (6959 m, Argentina), Chimborazo (6310 m, Ecuador)
etc.
Tipul de turism stimulat de prezenţa piscurilor şi crestelor montane este drumeţia de scurtă
sau lungă durată, în funcţie de potenţialul lor poziţional în raport cu marile axe de circulaţie
turistică şi arealele de concentrare a cererii turistice.
Pasurile şi trecătorile, pe anumite direcţii au un rol deosebit de mare în concentrarea
fluxurilor turistice. Acesta se explică mai mult prin facilităţile acordate accesului dintr-o regiune
în alta şi prin reducerea dificultăţilor de ordin morfologic sau altitudinal.
Sunt renumite în contextul turismului european pasurile munţilor Alpi (St. Bernard – 2478
m altitudine; St. Gotthard, Simplon, Frejus, Brenner), Pirinei (Pas de la Casa – 2406 m), Carpaţi
(Predeal, 1033 m). Poziţia lor privilegiată, între două regiuni geografice, cu puncte frecvente de
belvedere asupra îmrejurimilor, arealul multor pasuri este amenajat cu baze turistice intens
solicitate – hoteluri, moteluri, campinguri etc.
Cheile, defileele şi canioanele, împreună, alcătuiesc una dintre cele mai importante grupe
de obiective aparţinând cadrului natural care au o atractivitate turistică deosebită. Este plin de
farmec canionul Colorado (S.U.A.) cu o lungime de 450 km şi adâncimi de până la 2,5km. Tot în
regiunea podişurilor interioare nord-americane se dezvoltă alte sectoare de canioane intrate în
atenţia iubitorilor de natură (Bryce Canion, canionul râurilor Yosemite şi Yellowstone, etc.).
Cu toate că au o adâncime mai mare, de până la 6000 m, canioanele fluviilor Brahmaputra,
Salween sau Irrawadi sunt mai puţin cunoscute şi vizitate din cauză că fluxurile turistice din Asia
de Sud au intensităţi modeste.
Interesant este şi relieful glaciar, format de acţiunea gheţarilor din perioadele glaciare, care
se manifestă printr-o bogăţie de forme: văi largi sub formă de U, pereţi abrupţi, praguri stâncoase,
pietre scrijelate etc., ce apar la altitudini mai joase decât limita gheţarilor actuali (Alpi, Pirinei,
Carpaţi). Tot aici aparţin şi fiordurile din Norvegia sau din America de Nord.
Numeroşi turişti sunt atraşi şi de gheţarii actuali, situaţi deasupra limitei actuale a
zăpezilor permanente, de exemplu, gheţarii Aletsch, Mer de Glace (Mont Blanc) din Munţii Alpi,
Jostedalsbrae (Norvegia), Malaspine (Alaska, S.U.A), Fedcenco (Pamir) etc.
Spectaculozitatea craterelor şi conurilor vulcanice constă în fizionomia lor specifică,
originală, în detaşarea lor faţă de relieful limitrof precum şi din fenomenele şi procesele care au
loc în activitatea postvulcanică. Erupţiile Etnei atrag numeroşi turişti, vulcanul Fuji din Japonia a
devenit muntele sfânt al japonezilor. Pentru frica, vulcanii Kilimandjaro şi Kenia sunt repere de
referinţă sub raport peisagistic şi turistic, ca de altfel conurile măreţe ale edificiilor ce compun
Sierra Vulcanica Transversal din Mexic (Popocatepetl, Citlatepetl, Colima, Paricutin) sau se ridică
de pe fundul oceanic al Pacificului în insulele Hawaii (Mauna Loa, Mauna Kea, Kilaulea). La fel
de valoroşi sunt şi vulcanii din Cordilierii nord-americani, din Indonezia, unde erupţia vulcanului
Krakatoa a intrat în legendă, sau Kamceatka.
Nu sunt lipsite de interes şi zonele din perimetrul vulcanilor stinşi, unde semeţiei
conurilor, fizionomiei interesante a craterelor se adaugă numeroase fenomene post-vulcanice
exploatate turistic (emanaţii gazoase, mofete, ape termale şi minerale).
5.3.1.2.Clima
62
Clima generează “atmosfera” favorabilă sau nefavorabilă actului turistic,
catalizând sau dimpotrivă, inhibând, derularea acestuia. Majoritatea absolută a turiştilor şi

numeroşi cercetători reduc importanţa climei la “timpul frumos” a cărui frecvenţă şi durată este
definitorie pentru turism într-o regiune dată.
Clima şi organismul uman
Diferitele tipuri de climă sunt condiţionate spaţial de latitudine (radiaţie solară) şi

deosebirile ce apar în configuraţia reliefului (clima de munte, clima de dealuri, clime de câmpie).
Subtipurile acestora apar local în funcţie de diferenţele de expoziţie a versanţilor, prezenţa sau
absenţa vegetaţiei forestiere.
O importanţă decisivă pentru pretarea unei regiuni în vederea recreării, a recreării şi
îngrijirii sănătăţii revine din acest motiv particularităţilor climatice din diferite staţiuni turistice,
particularităţi care constituie un mijloc important în prevenirea şi tratamentul unor boli.
Având în vedere efectele climatului asupra organismului uman, în tratarea sau prevenirea
unor afecţiuni se folosesc aeroterapia şi helioterapia, care depind în cea mai mare parte de zona
climatică în care se află staţiunea. În cadrul fiecărei forme de terapie amintite, rolul principal
revine temperaturii aerului, vântului şi umidităţii aerului.
În aeroterapie, concretizată prin efectuarea de băi de aer, cât şi prin plimbări în aer liber,
un rol important joacă temperatura echivalent-efectivă care redă senzaţia termică a organismului
uman sub influenţa simultană a temperaturii, umezelii şi mişcării aerului. Importanţa aeroionizării
rezultă din acţiunea benefică a ionilor negativi asupra organismului uman. În cazul helioterapiei,
factorul termic presupune temperatura echivalent-efectiv-radiativă, respectiv complexul
temperaturii, umidităţii, vântului şi intensităţii radiaţiei solare.
În cadrul factorilor meteorologici, cel mai important şi care influenţează multilateral starea
fiziologică a organismului uman este temperatura. Organismul uman trebuie să se adapteze
temperaturii aerului din mediul înconjurător care variază pe suprafaţa globului în limite foarte
largi, atât pe orizontală cât şi pe verticală (cu altitudinea).
Adaptarea are loc prin intermediul procesului de termoreglare care constă în schimbul de
căldură cu mediul înconjurător.
Acţiunea de termoreglare a organismului poate fi suprasolicitată în condiţii climatice în
care aportul exterior de căldură devine prea mare (de exemplu, temperaturi peste 30°C şi radiaţii
solare puternice), precum şi în condiţiile acţiunii de durată mai lungă a frigului şi a umezelii sau a
intensităţii mai mari a vântului.
Condiţiile climatice şi importanţa lor pentru turism
În alegerea locului de desfăşurare a turismului pentru recrearea de durată scurtă sau lungă,
un rol foarte important revine condiţiilor climatice favorabile, care se referă în primul rând la
frecvenţa timpului frumos.
Frecvenţa timpului frumos poate fi determinată prin intermediul unor elemente climatice,
considerate foarte expresive, cum sunt: nebulozitatea şi durata strălucirii soarelui, frecvenţa
63
precipitaţiilor, temperatura aerului, frecvenţa ceţei, zăpada (ninsorile), de asemenea, un rol
apreciabil revine cantităţii precipitaţiilor, umezelii aerului, presiunii atmosferice şi vântului.
Rezultatele concludente presupun existenţa datelor referitoare la valorile medii ale acestor
elemente pe perioade lungi, pentru diferite localităţi şi staţiuni turistice.
În zona temperată, în care locuim şi noi, climatul de iarnă se deosebeşte de cel de vară,
studiile trebuie să se întreprindă separat pentru cele două anotimpuri care reprezintă două sezoane
turistice.
A. Climatul de vară
La latitudini temperate, atât durata efectivă de strălucire a soarelui, cât şi temperatura

prezintă vara valori mult mai înalte decât iarna. Temperatura indică scăderi ale valorii de la sud
spre nord, precum şi în altitudine, scăderi determinate de intensitatea radiaţiei solare (unghiul de
incidenţă).
Atât în cazul duratei efective de strălucire a soarelui, cât şi la temperatură, cele trei trepte
(favorabilă, medie şi nefavorabilă) se succed dinspre zonele joase spre acelea mai înalte (600
respectiv 400 – 1200 m, 1200 – 1800 m, şi peste 1800 m). În cazul temperaturii se evidenţiază o a
doua zonă nefavorabilă la altitudini mai mici de 400 m, unde în orele de prânz apare senzaţia de
zăpuşeală.
B. Climatul de iarnă
Iarna, repartiţia în spaţiu a duratei efective de strălucire a soarelui diferă de cea a

temperaturii. În timp ce durata relativă de strălucire a soarelui creşte odată cu altitudinea,
temperatura înregistrează în general o scădere, treapta nefavorabilă apărând la altitudini mai mari
de 1200 m. datorită inversiunilor termice, temperaturile cele mai scăzute apar însă în depresiuni,
determinând existenţa celei de a doua trepte nefavorabile. Treapta favorabilă se situează în general
între altitudinile de 900 – 1200m.
În ceea ce priveşte durata efectivă de strălucire a soarelui, treapta nefavorabilă se află,
datorită fenomenelor de ceaţă, la altitudini sub 450 m, iar cea medie între 450 – 1000 m. Treapta
favorabilă se situează datorită lipsei ceţei şi nebulozităţii reduse la altitudini mai mari de 1000 m.
Apar deci, ca favorabile din punct de vedere al duratei de strălucire a soarelui şi a
temperaturii altitudinile mijlocii, cuprinse între 900 – 1200 m, zonă care dispune de condiţii
climatice optime.
În ceea ce priveşte prezenţa zăpezii, se bucură de situaţia cea mai favorabilă – în condiţiile
unui relief potrivit – acele zone în care numărul zilelor cu strat de zăpadă este cel puţin 130. Dacă
în cazul treptei medii, cu minimum 90 zile cu zăpadă, posibilitatea practicării schiului este mai
redusă, cea nefavorabilă (sub 90 de zile) nu permite deloc acest lucru. În cazul în care zona treptei
nefavorabile este deficitară şi în privinţa strălucirii soarelui, lipsesc premisele unei circulaţii
turistice de iarnă.
Interdependenţa dintre elementele meteorologice şi variabilitatea lor în spaţiu şi timp a
condus la necesitatea calculării unui indice climato-turistic. Astfel Clausse şi Guerault, care iau în
consideraţie trei elemente principale şi anume: durata strălucirii soarelui, temperatura şi durata
precipitaţiilor într-o regiune dată, pe care le asociază în următoarea formulă:
64
I= , unde:
I – indicele climato-turistic; S – durata strălucirii soarelui (în ore); T – temperatura medie lunară
(în zecimi de grad); D – durata precipitaţiilor din timpul zilei (considerând că o oră cu ploaie
valorează cât 5 ore cu soare).
Valorile indicelui climato-turistic prezintă însă dezavantajul că se limitează doar la unele
din totalitatea fenomenelor atmosferice care determină atât vremea, cât şi climatul intr-o regiune,
neluând în consideraţie de exemplu, grindina, ceaţa sau vânturile.
În funcţie de valorile indicelui climato-turistic se individualizează la latitudini temperate,
în general, trei tipuri climatice:
Climatul de munte
Apare la altitudini mai mari de 1000 m în ţara noastră. Durata sezonului de vară (V – XI)
este sub 150 zile la altitudini mai reduse şi sub 90 zile la altitudini superioare (VIII – X).
Premisele cele mai favorabile ale practicării sporturilor de iarnă apar în zonele muntoase înalte,
unde durata sezonului turistic de iarnă întrece 160 zile, cu cea mai mare favorabilitate în lunile III
– V, când insolaţia este mai puternică. În zonele muntoase mai joase, durata sezonului turistic de
iarnă se reduce la 70 – 80 zile.
Climatul de deal şi podiş.
Se distinge printr-o durată a sezonului turistic de vară sub 200 zile (III – 15.XI), cea a
sezonului turistic de iarnă fiind de 60 – 70 zile (lunile cele mai favorabile sunt I şi II).
Climatul de câmpie.
Indică o durată a sezonului de vară de peste 220 zile, precum şi o scădere a duratei
stratului stabil de zăpadă.
5.3.1.3.Apele
La fel ca şi relieful, apele se instituie în principala sursă de atracţie turistică
aparţinând cadrului natural. Pe baza funcţiilor lor multiple s-au dezvoltat diferite tipuri de turism.
Astfel, posibilitatea de a înota în apropierea ţărmurilor apelor a favorizat practicarea unui turism
de recreare (turismul de recreare şi îngrijire a sănătăţii, cu durată lungă şi turismul de sfârşit de
săptămână cu durată scurtă). Izvoarele minerale şi termale creează de asemenea posibilitatea
desfăşurării unui turism de îngrijire a sănătăţii prin cure externe, interne şi inhalaţii. De menţionat
că şi apele mărilor şi ale lacurilor servesc în numeroase cazuri la tratamentul diferitelor boli.
65
Malurile apelor. Ţărmurile maritime şi malurile apelor continentale se deosebesc din
punctul de vedere al gradului lor de atractivitate. Cea mai mare importanţă prezintă în acest sens
litoralul mării. Uneori însă lacurile pot rivaliza cu marea. Este vorba în aceste cazuri de ţările
lipsite de ieşire la mare şi care dispun de lacuri mari, ce satisfac şi restul cerinţelor în acest sens,
de exemplu lacul Balaton.
Litoralul maritim. Valoarea turistică a litoralului maritim depinde de mai mulţi factori –
configuraţia ţărmului, climatul regiunii respective, asocierea unor obiective de atracţie de natură
diferită.
Din punctul de vedere al tipurilor de ţărm, prezintă un interes deosebit ţărmul jos, neted,
aflat în curs de sedimentare şi acoperit cu plaje cu nisip (ţărmul italian al Adriaticii), în contrast cu
cel înalt, abrupt şi stâncos, afectat de procese de eroziune (litoralul dalmaţin).
De o importanţă deosebită dispun acele ţărmuri maritime, la care temperatura apei rămâne
constantă (20-26°C) o perioadă mai îndelungată, adică nu exclusiv în lunile de vară şi care prin
prezenţa unor masive muntoase care adăpostesc ţărmul faţă de invaziile de curenţi de aer rece îşi
aduc contribuţia la prelungirea sezonului turistic.
Condiţii ideale apar în această privinţă în partea sudică a zonei temperate şi anume pe
întregul litoral nordic al Mării Mediterane. Acesta se evidenţiază prin veri nu prea calde; prin
durata lungă, de mai multe luni, începând din primăvară timpurie şi până toamna târziu a
sezonului de ştrand. Existenţa unor lanţuri muntoase cu direcţie est-vest, fereşte unele porţiuni ale
litoralului mediteranean european în timpul iernii şi începutul primăverii de invaziile frecvente
dinspre nord a unor curenţi de aer rece, creând condiţii speciale. Este vorba de Riviera italiană şi
cea franceză, cuprinsă între Genova şi Nisa, unde s-au dezvoltat centre turistice cu renume
mondial.
Ţărmul mediteranean african prezintă o importanţă turistică mai redusă decât litoralul
mediteranean european.
Aproape de aceeaşi valoare turistică ca ţărmul mediteranean se mai bucură şi alte ţărmuri,
ca de exemplu partea sudică a ţărmului atlantic francez (Biarritz), litoralul atlantic al S.U.A.
începând de la New York spre sud, litoralul pacific californian, litoralul Mării Negre începând din
Federaţia Rusă, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia şi terminând cu Gruzia.
Pe unele porţiuni ale litoralului Mării Negre apar porţiuni cu condiţii de rivieră.
Asemenea condiţii există pe coasta sudică a Crimeii (împrejurimile Ialtei), pe litoralul caucazian
(Soci, Suhumi, Batumi).
Ţărmurile din zona tropicală au un sezon dublu turistic, de exemplu Miami, Acapulco,
Copacabana etc.
Litoralul apelor continentale. În această categorie intră malurile apelor curgătoare şi

stătătoare. În folosirea acestor zone în scop turistic se impun mai mulţi factori. Malurile joase şi
netede sunt mai favorabile decât cele înalte, stâncoase şi abrupte. Sunt necesare, de asemenea
plaje, acoperite cu nisip mai fin, condiţii climatice lipsite de extremităţi. Temperatura apei trebuie
să fie cuprinsă între 20 – 26 °C, la apele stătătoare condiţiile de temperatură fiind mai favorabile.
Are importanţă şi adâncimea râului sau lacului, mai potrivite fiind acelea cu adâncimi mai mici.
Cele mai favorabile condiţii pentru recreare apar în cursul inferior al râurilor, datorită
existenţei unor pante mai domoale şi unor adâncimi mai reduse. De asemenea, datorită vitezei
66
reduse, temperatura apei este mai ridicată şi plăcută. În cursul superior, unde apa are o viteză
mare, aceasta se menţine şi în timpul verii destul de rece.
Nu este lipsită de importanţă şi compoziţia chimică a apelor, adică conţinutul lor în săruri.
Acest factor are importanţă mai ales la apele stătătoare, cărora le conferă în anumite condiţii un
caracter terapeutic.
Apele minerale. Apele minerale care apar sub forma unor izvoare sau lacuri reprezintă
unele dintre cele mai importante obiective naturale de atracţie turistică, greu concurabile datorită
eficienţei lor în prevenirea şi tratamentul diferitelor afecţiuni fie prin cură externă (băi, inhalaţii)
fie prin cea internă. Valoarea lor terapeutică se datoreşte conţinutului lor în diferite săruri şi
sporeşte în condiţiile unei termalizări. Apelor minerale le este specifică o mare varietate a
gradului de mineralizare şi a temperaturilor, pe baza cărora se face clasificarea lor.
Se disting următoarele categorii de ape minerale:
Ape oligominerale (termale şi atermale, ultimele având temperaturi sub 20°C),
Ape carbogazoase;
Ape alcaline şi alcalino-feroase;
Ape feruginoase;
Ape clorurate-sodice (sărate);
Ape iodurate;
Ape sulfuroase;
Ape sulfatate;
Ape radioactive.
Sub formă de cură externă, apele minerale se folosesc în tratamentul unor afecţiuni ale
aparatului locomotor (apele oligo-minerale, termale, apele clorurate-sodice), al reumatismului
degenerativ şi chiar inflamator (apele oligo-minerale termale, apele clorurate sodice, apele
iodurate). Bolilor cardio-vasculare sunt foarte adecvate apele carbo-gazoase, iar tulburărilor
neurologice periferice şi afecţiunilor căilor respiratorii cele iodurate.
Prin cură internă se tratează bolile aparatului digestiv (afecţiuni gastro-intestinale) (apele
alcaline şi alcalino-feroase, apele sulfatate etc.), ale rinichiului şi ale căilor urinare (oligo-
minerale, carbo-gazoase), bolile metabolice (oligo-minerale atermale, alcaline şi alcalino-feroase,
radioactive), nevralgii, nevrite (ape radioactive etc.).
Reumatismul, foarte răspândit în ţările nordice, reprezintă un puternic stimulent pentru
deplasarea populaţiei suferinde în locuri ce dispun de izvoare curative potrivite, izvoare, de care
ţările respective sunt aproape lipsite. De renume mondial se bucură izvoarele termale de la
Piestăny (Cehia), Băile Herculane, Băile Felix etc.
Pentru tratarea bolilor gastro-intestinale sunt cunoscute în toată lumea Karlovy-Vary şi
Marianske (Cehia), Rogaska Slatina (Iugoslavia), Călimăneşti - Căciulata, Sângeorz-Băi etc.
Ape minerale foarte valoroase, de exemplu, radioactive, mai apar şi în alte locuri, de
exemplu, la Bad Gastein (Austria) etc.
Apele minerale de pe suprafaţa globului sunt foarte numeroase, dar au o repartiţie
geografică foarte inegală pe ţări. România posedă peste 3000 izvoare cu ape minerale, după care
urmează Ungaria (447), Italia (264), Germania (165), Franţa (116), Cehia şi Slovacia (57), Suedia
(7).
În cazul în care apele minerale apar în zonele cu un climat alpin sau subalpin, de asemenea
important din punct de vedere terapeutic şi curativ, ele câştigă în valoare.
67
5.3.1.4.Vegetaţia
Dintre toate elementele componente ale cadrului natural care condiţionează
dezvoltarea turismului, vegetaţiei îi revine un loc aparte. Pădurilor le revine cel mai important rol
în vederea recreării, datorită acţiunii imediate şi continue pe care acestea o exercită asupra
organismului omului.
Rolul turistic al vegetaţiei în ansamblu, se conţine în :
- compoziţia asociaţiilor vegetale;
- prezenţa unor plante endemice şi relicte;
- prezenţa unor plante cu modificări teratologice;
- dimensiunile şi vârsta anumitor plante;
- ritmurile evoluţiei anuale;
- efectul de margine şi efectul de insulă;
- elemente de ordin spiritual legate de existenţa vegetaţiei.
Compoziţia asociaţiilor vegetale, la scară majoră, se manifestă polivalent în alcătuirea
potenţialului turistic. La nivel mondial varietatea tipurilor de pădure atinge parametri notabili,
începând cu pădurile ecuatoriale, tropicale, umede, musonice, subtropicale sau temperate. Pădurea
ecuatorială din Amazonia, Africa Centrală sau Indonezia, cu toate că este foarte variată, bogată în
specii şi etajată în mai multe nivele, constituie o atracţie doar pentru cei care se încumetă să
înfrunte climatul excesiv de umed şi riscurile inerente junglei. Prin condiţii asemănătoare se
caracterizează şi pădurea tropicală din America Centrală, Filipine, Indochina, Australia de nord-
est.
Mai puţin ostile accesului uman sunt pădurile musonice din vestul Indiei, Asia de Est. Sunt
originale asociaţiile regiunii biogeografice a Asiei de Est, unde are loc o îmbinare a speciilor
tropicale şi subtropicale cu cele temperate.
În zona temperată pădurea se distinge două asociaţii dominante – foioasele şi răşinoasele.
Dacă foioasele favorizează drumeţiile lungi, răşinoasele oferă un grad sporit de ozonificare a
aerului.
O funcţie turistică apreciabilă au pădurile, mai restrânse ca suprafaţă, din oaze, parcuri, de-
a lungul râurilor, a căilor de acces sau litoralelor.
În general, pădurea atrage vizitatorii prin sentimentul ce-l induce de întoarcere în natură,
de eliberarea faţă de stresul cotidian; prin atmosfera de intimitate a actului turistic, prin cura de
aer ozonificat.
Plantele endemice şi relicte devin elemente turistice atractive în anumite condiţii, fiind
căutate de turiştii buni cunoscători ai florei diverselor regiuni. Astfel este floarea de colţ
(Leonthopodium aipinum) răspândită pe versanţii abrupţi ai crestelor calcaroase, garofiţa
(Dianthus), strugurii ursului (Arctostaphyllos uva-ursi), liliacul ardelenesc (Siringa josikea),
castanul dulce etc.
Fenomenele teratologice din lumea plantelor pot genera modificări în fizionomia sau
desfăşurarea ciclurilor vegetale. Este bine cunoscut cazul “Fagului împăratului” de la Munteni, pe
Valea Arieşului, şi a “Molidului candelabru” de la Tiha Bârgăului. În primul caz mutaţiile
genetice au condus la apariţia unui exemplar de fag cu frunze necăzătoare, iar în ce-l de-al doilea
– la un molid excesiv de ramificat.
68
Vârsta sau dimensiunile unor specii vegetale se impun ca elemente turistice importante.
Baobabul savanelor, Sequoia gigantea atrag prin grosimea fără precedent a trunchiurilor (având şi
o vârstă de până la 6000 ani); eucalipţii sau cedrii Libanului prin supleţea şi înălţimea acestora.
Motivaţii ale atractivităţii constituie ritmurile evoluţiei naturale a vegetaţiei în regiunile
cu climă divizată în sezoane. Astfel, în regiunile sobpolare şi temperate reci, anotimpul de vară
oferă posibilitatea unei explozii vegetale ce înnobilează prin policromia şi armonia sa peisajul
auster. Perioada de înflorire a diverselor specii de ierburi, înflorirea cactuşilor în deşerturi şi
semideşerturi sunt evenimente de la care mulţi admiratori ai culorilor nu pot lipsi. Iarna sau în
sezonul uscat al savanelor, rolul şi funcţia turistică a vegetaţiei se estompează la minimum.
“Efectul de margine” şi “efectul de insulă” sunt subordonate prezenţei vegetaţiei în
teritoriu, raportului existent între diferitele ei componente (vegetaţia forestieră sau ierboasă) şi
modul de receptare a acestora de către turişti. În aceste situaţii acţionează “legea contrastului”
fizionomic şi structural, conform căreia schimbarea bruscă a trăsăturilor peisajului atrage după
sine o creştere a interesului manifestat de călători.
Marginea pădurii devine o zonă predilectă de concentrare a turiştilor, unde pajiştile oferă
posibilităţi de campare, iar suprafeţele împădurite ambianţa necesară recreării propriu-zise. Este
ştiut că o bună parte din turişti se îndreaptă spre marginile pădurilor, adică spre zonele de contact
cu suprafaţa agricolă, unde “efectul de margine” este foarte activ. Majoritatea celor care utilizează
pentru recreare pădurile compacte, preferă zonele de luminişuri din interiorul acestora, ca o
consecinţă a “efectului de insulă”.
Principalele grupe de obiective ale cadrului natural sunt: relieful, clima, apele şi
vegetaţia.
5.3.2.Potenţialul turistic antropic
Potenţialul turistic antropic reprezintă o însumare de elemente cu funcţie turistică
create de om. Apariţia lor ca obiecte de interes turistic, de obicei, nu poartă întotdeauna pecetea
premeditării, adică n-au fost edificate în acest scop, ci dimpotrivă, în majoritatea cazurilor, au
îndeplinit alte atribuţii (economice, strategice, culturale etc.). Însuşirea turistică şi-au obţinut-o în
timp, ajungând deseori ca ea să prevaleze în comparaţie cu vechile atribuţii, devenind un obiectiv
turistic propriu-zis.
În mod obişnuit, acţiunea de atracţie exercitată de obiectivele turistice antropice nu se
manifestă singură, ci în strânsă legătură cu potenţialul turistic natural.
Principalele atribute turistice ale obiectivelor de provenienţă antropică aula origine
următoarele însuşiri:
Vechimea;
Unicitatea;
69
Ineditul;
Dimensiunea;
Funcţia.
Vechimea devine adesea o sursă de rea interes pentru privitori. Ea pune în mişcare stimuli
psihologici al căror efect este cu atât mai mare cu cât masa de turişti este mai bine informată, iar
recrearea atmosferei locului lor de provenienţă mai inspirat creioanată. Efectul atractiv al vechimii
se diminuează odată cu apropierea de vremurile noastre.
Unicitatea obiectelor, edificiilor sau a activităţilor umane reprezintă de asemenea, o sursă
notabilă de atractivitate. Turnul din Pisa prin înclinarea sa este un unicat mondial; Regata Storica
este singulară prin fastul şi grandoarea ei; defilarea gărzii engleze prin ceremonialul ce o însoţeşte
etc.
Ineditul reprezintă o însuşire a obiectivelor turistice antropice care reliefează ceva
construit mai durabil, mai impozant, mai frumos. Catedrala din Chartres este celebră prin
asocierea celor două turnuri diferite ca arhitectură şi înălţime; Castelul Chenonceaux prin situarea
sa deasupra râului Cher, Domul din Milano prin stilul constructiv şi mulţimea statuilor ce-I
împodobesc exterioarele, arhitectura din sticlă şi beton armat a Centrului Pompidou din Paris,
silueta zveltă a Turnului Eiffel etc.
Dimensiunea este un atribut accesibil, uşor de evaluat sub aspect atractiv. La fel ca şi
elementele cadrului natural, şi în acest caz întâlnim extreme dimensionale, maxime sau minime.
Versailles rămâne cel mai impozant castel francez, turnurile de televiziune din Moscova şi
Toronto depăşesc 500 m înălţime, Sear Tower din Chicago este cea mai înaltă clădire din lume.
Tot aici putem include bogăţia în exponate a Louvrului sau Ermitajului,
Funcţia, anterioară sau actuală, a anumitor edificii poartă încărcătură turistică cu o tentă
specială. Astfel, Bastilia sau Turnul Londrei, Palatul O.N.U., Casa Albă, Palatul Buckingham etc.
au devenit puncte de concentrare a cererii turistice.
Potenţialul turistic antropic este foarte complex şi variat. În mod obişnuit, acţiunea de
atracţie exercitată de obiectivele turistice antropice nu se manifestă singură, ci în strânsă legătură
cu potenţialul turistic natural.
Obiectivele turistice antropice cuprind două categorii de elemente:
- edificii şi elemente cu funcţie turistică;
- activităţi antropice cu funcţie atractivă.
5.3.2.1.Edificii şi elemente cu funcţie turistică
1.Construcţii megalitice. Sunt cunoscute din trecutul îndepărtat al comunităţilor
umane din vestul Europei şi datează dinainte de anul 3000 î.e.n. Au trei forme distincte: menhiri
(blocuri de piatră necioplite înfipte vertical în pământ), dolmeni (blocuri sau plăci de piatră
orizontale sprijinite pe doimehniri), şi cromlechuri (mehniri dispuşi în cerc sau semicerc). Un
număr mare de mehniri sunt în Bretania (complexul de la Carnac Menec), Anglia (andsamblul de
la Stonehenge), Spania (la Almeria, Pomeral sau Viera).
70
2.Edificii istorice. Cuprinde o gamă variată de construcţii din mileniile şi secolele trecute,
cu predilecţie în regiunile de afirmare a marilor civilizaţii.
Din această grupă de obiective pot fi menţionate: castrele, forturile, cetăţile, castelele,
fortificaţiile.
Castrele romane sunt răspândite în tot spaţiul fostului Imperiu Roman, din Bretania şi
până în Asia Mică, fiind edificate în scopuri militare, ca puncte întărite la hotarele imperiului.
Construcţia lor datează din perioada de expansiune a acestuia, de aceea se află, în cele mai dese
cazuri, în faze avansate de degradare, dat fiind că popoarele aflate în conflict cu romanii vizau
distrugerea fortificaţiilor.
Forturile au avut un rol asemănător castrelor, dar într-o perioadă istorică mai recentă. Ele
sunt specifice continentului nord-american, unde pătrunderea spre interiorul uscatului s-a sprijinit,
strategic şi logistic, pe astfel de fortificaţii. Arhitectura forturilor este tributară funcţiei lor de
apărare, în care se impun unele elemente obligatorii: masivitatea zidurilor, numărul mare de
turnuri de supraveghere, porţile masive, prezenţa palisadelor şi a crenelurilor.
Sunt frecvente în Noua Anglie, Ontario, Quebec, în statele interioare ale S.U.A., pe
litoralul californian.
Castelele sunt locuinţe fortificate şi riducate de seniorii feudali, răspândite de la ţărmurile
atlantice până la cele pacifice. Ele sunt mult mai diverse şi variate, având în toate cazurile
elemente de habitat, fiind construite de proprietarii feudali în interiorul moşiei lor.
Altă categorie de castele sunt cele construite în locuri de vânătoare, în mijlocul unor
domenii întinse, parcuri sau grădini. Acestea au, de obicei , o arhitectură mai elevată şi mai
bogată, sub raport stilistic. Din această grupă fac parte, în primul rând, cele 17 mari castele din
Valea Loirei risipite între Angers şi Burges (între care Chambord, Chenonceaux, Amboise,
Cheverny, Blois, Angers).
Castelele fortificate sunt mult mai impunătoare în aşezarea lor pe piscurile colinelor sau
munţilor. Aşa este Castelul din Foix, situat pe drumul care leagă Franţa de Spania, prin Andorra.
Un pitoresc irepetabil caracterizează şi amplasarea Castelului Lourdes din aceeaşi zonă a Franţei,
Castelul din Salzbourg edificat pe culmea unei stânci din valea Salzachului.
Sunt pline de mistere castelele din peisajul arid al Spaniei sudice sau cele din preajma
lacurilor elveţiene.
În America, datorită colonizării mai recente, vârsta castelelor este mai redusă.
Cetăţile, la fel ca şi castelele, au un loc de frunte în lista obiectivelor turistice. Cetatea este
expresia concentrată a aşezării antice sau medievale, aşezare nevoită permanent să se apere. Sunt
renumite cetăţile greceşti înfiinţate în perioada marilor colonizări pe ţărmurile Mediteranei şi ale
Mării Negre (Gela, Micene, Tirint, Histria, Tomis, Calatis, Troia etc.) ale căror ruine au fost
deshumate.
Fortificaţiile, de rând cu cetăţile, îmbracă forme diverse de la o epocă la alta, de la o
regiune la alta. În această grupă se include zidurile şi turnurile în măsura în care ele nu sunt părţi
constructive ale unor ansambluri arhitecturale (cetăţi, castele). Cel mai important obiectiv din
această categorie este Marele Zid Chinezesc, cu o lungime de peste 5000 km, singura construcţie
de pe Pământ, care poate fi văzută de pe Lună. Acesta rămâne să fie cea mai grandioasă realizarea
antropică de la începuturile omenirii până astăzi, şi constituie unul dintre obiectivele turistice fără
vizitarea căruia orice excursie în China nu şi-a îndeplinit menirea.
Turnurile de apărare şi pază sunt ataşate, în cele mai frecvente situaţii, unor edificii de
mare amploare, făcând corp comun cu sistemul de fortificaţii al cetăţii sau aşezării respective.
71
Astfel de atribute sunt caracteristice celor trei turnuri din La Rochelle (St. Nicolas, Chaine, de la
Lanterne); Pamiers, York. Un loc aparte îl are Turnul Londrei, care reprezintă un castel construit
în secolul XI, ce a jucat un rol de prim rang în istoria politică a Angliei medievale.
3.Edificii religioase. Din grupa edificiilor cu funcţie religioasă fac parte: templele,
sanctuarele, bisericile, catedralele, mănăstirile, mausoleele şi cimitirele. Majoritatea acestora au
atribuţii în ceea ce priveşte practicarea cultului religios, în vreme se stupele, mausoleele
(piramidele) sau cimitirele îndeplinesc o funcţie ritualică, de înmormântare.
Sanctuarele, reprezintă suprafeţe de teren dedicate zeilor, incinte delimitate prin pietre de
hotar sau ziduri. În interiorul lor sunt amplasate construcţii cu destinaţie religioasă şi, în primul
rând, templele.
După menţionările lui Herodot, în Grecia Antică existau 18 sanctuare, conform vestigiilor
scoase la iveală de săpăturile arheologice. Aşa sunt sanctuarele de la Dodona, Patras, Epidaur,
Olimpia, Trofonios, Delos, Eleusis, Didyna, Acropole sau Delfi.
În Japonia abundă sanctuarele shintoiste, dintre care cele mai cunoscute sunt cele de la
Nikko, Izumo, Nagoya, Ise, Itsukusima etc.
Templele erau considerate ca o “casă a divinităţii”, a zeilor. Acest atribut a constituit forţa
motrice, imboldul principal în construirea unor edificii de mare amploare şi originalitate.
Iniţial, funcţia templului a fost atribuită peşterii unde omul primitiv şi-a amenajat primele
altare. Astfel au luat fiinţă primele primele temple subterane din insula Elephanta, pe ţărmul vestic
al Indiei în apropirerea oraşului Bombay. Tot în India se află templele subterane de la Ellora, care
poartă numele zeilor cărora le-au fost dedicate: Kailasa, Visnacarna, Indra, Der-Wara. Tradiţia
acestor temple se extinde şi în Afganistan (Bamiyan), Asia Centrală şi, mai ales în Cghina (la
Dunhuang – grotele celor 1000 de Buda; Datong, Longmen).
Mai tinere sunt templele subterane din Valea Nilului (ÎN Egipt), în Nubia Inferioară. Sunt
cunoscute templele de la Abu Simbel, dedicate zeului Phre şi zeiţei Hator.
În Valea Nilului speos-urile sunt parţial eclipsate de marile temple ridicate la suprafaţa
pământului la Karnak (unde se află cea mai extinsă suprafaţă cu caracter religios din lume),
Luxor, Teba, Napata.
Temple, ca obiective turistice, sunt prezente pretutindeni în Grecia. Ruinele lor împânzesc
tot spaţiul elenic. Astfel, la Delfi, mai pot fi admirate incinta şi coloanele templului lui Apoiio şi
Neoptolem; la Olimpia se află templul lui Zeus, unde Fidias, cel mai mare sculptor al antichizăţii,
înălţase una duntre cele şapte minuni ale lumii – statuia din lemn, fildeş şi aur, de 12 m înălţime a
lui Zeus. Alte vestigii din această categorie sunt la Delos (templul
Artemidei), Efes (ruinele altei minuni a lumii antice – templul Artemidei), Samotrace (templul lui
Zeus) etc. Dintre toate construcţiile greceşti cu funcţie religioasă , cele mai bine conservate şi mai
vizitate de turişti aparţin complexului arhitectural al Acropolei ateniene. Primul, în sensul
accesului pe Acropole, este templul zeiţei Nile Apteros, după care urmează Erechteionul, dedicat
lui Poseidon şi Atenei, cu superbele sale cariatide, templul lui Hefaistos şi, ca o încununare a
desăvârşirii stilului doric, unde acelaşi Fidias sculptase o statuie impozantă a Atenei.
În lumea musulmană şi budistă, ca opere de artă arhitecturală, devenite obiective turistice
de prim rang, sunt templele Mudhera, Khajuraho, Kanarak, Mysore în India; în Japonia sunt
binecunoscute templele din Nara (Todaiji – o pagodă cu şapte nivele), Lyoto, iar în China la
Nanjing, Jiangling, Lushan, Datong, Luoyang, în Tibet etc.
72
Exemple notabile de temple sunt şi în Asia de Sud-Est. Aici pot fi menţionate templele
Wat-Arun din Bangkok, Angkor Thom şi Angkor Vat din Angkor (Cambogia), templul
Borobudur din insula Djava etc.
Temple interesante au înălţat şi vechii locuitori ai Americii (aztecii, maiaşii, incaşii),
începând din Mexic şi până pe platourile Anzilor. Cele mai ilustrative exemple sunt: templul lui
Quetzalcoatl şi templul Broaştelor din Teotihuacan, templul Soarelui din Machu Pichu.
Bisericile sunt edificii religioase specifice spaţiului creştin, sub diferite variante. Ele atrag
numeroşi vizitatori printr-o serie de atribute comune tuturor construcţiilor antropice – vechime,
grandoare, dar şi prin anumite însuşiri particulare – stilul constructiv, decoraţiile interioare,
funcţia îndeplinită etc.
Dintre bisericile celebre din Europa menţionăm Sainte Chapelle din Paris, capodopera stilului
gotic, împodobită cu 1134 vitralii. Ea a fost construită între 1243-1248.
La Lichtenfels, lângă oraşul german Bayreuth, în secolul XVIII a fost înălţată o biserică în
stil rococo în care, formele diferă de funcţia lor, iar relaţia între arhitectura interioară şi cea
exterioară nu este obligatorie. Este construită cu arcuri elipsoidale care fac posibilă fuziunea
volumelor, cu efecte spectaculoase de lumină şi ornamente.
Elemente inedite, pe plan arhitectural, sculptural şi pictural introduc şi bisericile San
Ambroggio din Milano, construită în stil romanic în secolul XI, bisericile din Perigueux (secolul
XII), Arles sau Vezelay (Franţa) etc.
Catedralele sunt edificii religioase în care grandoarea şi complexitatea arhitecturii

prezintă elemente de atractivitate turistică deosebită. Ele sunt caracteristice spaţiului european
unde creştinismul îşi are majoritatea absolută a adepţilor.
O capodoperă indiscutabilă este basilica Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul)
construită încă în anul 537. Valoare turistică apreciabilă posedă basilica San Marco din Veneţia a
cărei înălţare începe în secolul X. Acelaşi stil romantic, cu influenţe puternice bizantine, au
catedralele San Vitale şi Sant Apollianaire Nouvio din Ravena, cunoscute prin arhitectura lor, dar
şi prin mozaicurile executate din marmură, sidef, aur, argint şi pietre preţioase. Tot în Italia, unde
stilul romantic a înflorit, se află catedralele din Pisa, Florenţa (San Miniato al Monte), Montreale
etc.
Catedrale importante, cu atractivitate turistică mare şi influenţe romanice, ce
caracterizează cele din Germania (Mainz, Worms, Limburg, Speyer), Franţa (Angouleme,
Clouny), Spania (Santiago de Compostela – centrul unui mare perelinaj, numit “Ierusalimul
occidentului”), Bulgaria (Sfânta Sofia din Sofia), Polonia (Cracovia), Croaţia (Dubrovnik) etc.
De rând cu catedralele stilului romanic, mai sunt răspândite şi cele care ţin de stilul baroc,
în special edificiile ridicate în Spania (Salamanca, Madrid), Italia (San Pietro din Roma),
Germania, Austria, Rusia.
Mai numeroase şi mai variate sunt catedralele ridicate în stilul gotic. Dintre acestea pot fi
menţionate catedralele franceze: Notre Dame de Paris (construită între 1163-1345), Chartes
(ridicată pe vestigiile unei biserici romanice între anii 1194-1260), Reims, Amiens; engleze –
Canterbury (edificată între 1175-1503), Salisbury (ctitorie a regelui Henric al III-lea), York (copie
fidelă a catedralei Notre Dame de Paris), Westminster; germane – Köln (construită în 1248-1880),
Ulm, Freiburg; spaniole – Burgos (vechea capitală a Castiliei), Leon (“La Pulcra Leonina”),
Sevilla (cea mai impozantă din Spania, edificată la 1401, unde se află mormântul lui C. Columb);
italiene – Milano, Siena, Orvietto.
73
În răsăritul Europei se înalţă o serie de catedrale care aparţin artei şi culturii slave, de
multe ori cu influenţe apusene sau orientale. Catedrale monumentale sunt la Kiev (Sfânta Sofia),
Velikii Novgorod, Vladimir, Suzdali, Moscova (Vasilii Blajenâi, Uspenskii), St. Petersburg (Sf.
Isaak), Kazani etc.
Colonizatorii spanioli şi portughezi au înlocuit o serie de temple aztece şi incaşe din
America Latină cu catedrale mari şi importante ca edificii turistice la Caracas, Mexico, Bogota,
Lima, Santiago de Chile, Buenos Aires, Sao Paolo, Rio de Janeiro etc.
În lumea islamică edificii analoage catedralelor sunt moscheile. Sunt cunoscute prin
mozaicul şi măreţia lor Moscheea Albastră şi Moscheea Valid din Istambul, Moscheea Kalean din
Buhara (Uzbekistan), Moscheile Ibn Tulun şi Al-Azhar din Cairo, Narea Moschee din Cordoba,
Moscheea Omeazilor din Damasc, Moscheile Bibi-Hanâm şi Sir-Dor din Samarkand, Moscheea
El Mansur din Marakech, Şahului din Isphan (Iran), Moscheea lui Mohamed de la Medina etc.
Mănăstirile reprezintă ansambluri arhitectonice de cult din categoria bisericilor sau

catedralelor, dar care au, pe lângă funcţia religioasă, şi habitate caracteristice, fiind şi
producătoare de bunuri şi atracţii turistice.
În Europa mănăstirile sunt foarte răspândite. Printre cele mai renumite sunt cele de pe
Muntele Athos (Grecia), Rila (din munţii Rila Planina,Bulgaria), Pavia cu Palatul Ducal (nordul
Italiei), Mont Saint Michel (ţărmurile atlantice ale Franţei, în largul golfului Saint Malô), Nara
(Japonia), Dubrovnik (Croaţia) etc.
Mausoleele au devenit, care au devenit expresia unei arte de sorginte funerară, constituie
obiective turistice de atractivitate turistică importantă. Printre cele mai renumite din lume sunt
cele din Grecia Antică, India (Taj Mahal din Agra, mausoleul din Hirmayun din New Delhi),
China, Coreea (Phenian), Rusia (mausoleul din Kremlin), Japonia (mausoleele shogurilor din
Nikko şi Edo), Sofia, Paris etc.
Piramidele au aceeaşi funcţie ca şi mausoleele, dar se impun prin masivitate, rigoare şi

grandoare. Ele sunt concentrate în două regiuni ale lumii – Valea Nilului şi America Centrală.
Piramidele din Egipt cuprind faimoasele construcţii funerare ale lui Keops (Khuful),
Kefren (Khafra) şi Mekerinos, ridicate între anii 2613-2494, la Gizeh, o suburbie a actualului
Cairo.
Piramidele din America Centrală aparţin preponderent culturii maya, datează din secolele
V-VIII e.n., cele mai remarcabile fiind cele de la Chichen Itza, Teotihuacan (Piramida Soarelui,
Piramida Lunii) etc.
5.3.2.2.Activităţi umane cu funcţii turistice
Potenţialul turistic atractiv este suplimentat şi de un şir de activităţi umane şi
manifestări nematerializate printre care menţionăm:

- târgurile şi expoziţiile;
74
- carnavalurile;
- hramurile şi pelerinajele religioase;
- competiţiile sportive;
- nedeile;
- festivalurile artistice.
Târgurile şi expoziţiile reprezintă activităţi care au loc, de obicei, sistematic, la o lună, sau
într-un an, se desfăşoară în anumite locuri şi atrag turişti prin atmosfera inedită şi noutatea
produselor expuse.
Sunt renumite târgurile şi expoziţiile internaţionale, organizate anual, de la Tokyo, Brno,
Berlin, Laipzig, Bucureşti etc., care au un caracter pronunţat comercial dar şi atractiv pentru un
număr mare de turişti.
O manifestare originală o reprezintă “Târgul de fete” de pe Muntele Găina din Apuseni,
prilejuită de întâlnirea locuitorilor munţilor Apuseni pentru a realiza legături sufleteşti, prin
cununii între tineri.
Carnavalurile atrag turiştii prin atmosfera de desfăşurare, originalitate şi imaginaţie. Unul

din celebrele carnavaluri este cel de la Rio de Janeiro, carnavalul de la Nisa etc.
Hramurile şi pelerinajele religioase concentrează în fiecare an mase enorme de oameni,

indiferent de cultul religios, între care şi mulţi turişti. Astfel spre Roma Ierusalim, Covadonga,
Lourdes se îndreaptă milioane de oameni ai religiei creştine; spre Mecca sau Medina credincioşii
cultului islamic; Pelerinajul religios constituie o resursă importantă de venituri pentru turism.
Competiţiile sportive (olimpiadele de vară şi de iarnă, campionatele mondiale şi

continentale, competiţiile naţionale etc.) presupun edificarea unei infrastructuri de pe urma căreia
se obţin beneficii mari turistice.
Nedeile reprezintă evenimente legate de tradiţiile unor popoare prilejuite de succesiunea

ciclică a anotimpurilor, de activităţile oamenilor care ţin de ele. Astfel, de înflorirea cireşului şi a
crizantemei este legată motivaţia sărbătorilor sakura şi kiku la japonezi, când se desfăşoară
adevărate pelerinaje spre oraşele mari din Japonia – Tokyo, Kyoto sau Yoshimo; înflorirea
narciselor adună oamenii din Negrileasa, în munţii Apuseni; înflorirea liliacului la Ponoare în
Podişul Mehedinţ etc.
Festivalurile artistice (muzicale, folclorice, teatrale, cinematografice etc.) atrag fluxuri de

turişti care practică turismul cultural. Dintre acestea, de o rezonanţă mondială se bucură festivalul
cinematografic de la Cannes, festivalul Mozart de la Salzburg, festivalul Wagner de la Bayreut,
festivaluri dedicate lui Johann Straus, Bethoven sau Schubert de la Viena, festivalurile de muzică
modernă de la Braşov, New Oeleans sau San Remo etc. Nu mai puţin importante sunt
festivalurile folclorice, de mare notorietate pe plan mondial, cum este cel de la Cleveland (Marea
Britanie), Montoire şi Dijon (Franţa), Teruel (Spania) etc.
5.3.2.3.Elemente atractive etnografice
75
În calitate de obiective turistice atractive, elementele etnografice au un rol deosebit,
care se manifestă prin specificul fiecărei etnii, rezultat din evoluţia conştiinţei sale în timp. Ele
reprezintă interes pentru turiştii proveniţi din afara teritoriului locuit de poporul respectiv,
aparţinând altor etnii, având caracter de unicitate şi inedit. Patrimoniu etnografic se îmbină, de
obicei, cu activităţile şi manifestările originale care ţin de o anumită etnie, astfel încât ia naştere o
simbioză a materiei cu spiritul. Situaţia oarecum specifică este că patrimoniul etnografic este
plasat preponderent în ţările cele mai puţin industrializate şi urbanizate, unde cultura populară
veritabilă continuă, cu tradiţii conservate şi îmbogăţite prin experienţa propriilor creatori. În ţările
dezvoltate, din care iau naştere cele mai mari fluxuri de turişti, curioşi de elemente etnografice
autentice, oraşul şi viaţa urbană au modificat condiţiile şi au îndepărtat omul de practicile din
care a rezultat folclorul. Ţări precum sunt S.U.A., Canada, Marea Britanie, Germania, Australia,
Franţa etc., au un patrimoniu etnografic sărac.
Între elementele etnografice cu caracter turistic atractiv pot fi menţionate:
- cultivarea pământului;
- ocupaţiile şi meşteşugurile;
- vânătoarea;
- olăritul;
- obiceiurile;
- portul, jocul şi cântecul popular;
- arhitectura şi fizionomia aşezărilor;
Cultivarea pământului în mod tradiţional, cu mijloace şi tehnici tradiţionala, reprezintă,

de regulă, pentru turiştii din ţările dezvoltate un inedit deosebit, de o atractivitate turistică foarte
importantă. Astfel, cultura “cu băţul” din zonele tropicale, pe terenuri “sălbatice” valorificate,
cultura plantelor cu plugul de lemn, sistemele de irigaţii din sudul şi estul Asiei, cultura în terase –
reprezintă elemente semnificative turistice, care atrag numeroşi turişti.
Ocupaţiile şi meşteşugurile, prin modul cum populaţia rurală îşi asigură existenţa, diferă
de la o regiune la alta, iar atractivitatea lor se conţine în modul lor de practicare, în rezultatul final
al activităţii umane. În general, cu cât ocupaţiile şi meşteşugurile sunt mai vechi, practicate de
grupe de populaţii mai înapoiate, cu atât ele sunt mai mult solicitate de turişti.
Vânătoarea, ca ocupaţie veche a omului, care l-a ajutat să supravieţuiască din cele mai
vechi timpuri, reprezintă o îndeletnicire umană atractivă din punct de vedere turistic, mai ales
avându-se în vedere condiţiile geografice originale şi inedite – junglele amazoniene şi central-
africane, regiunile polare şi subpolare, taigaua siberiană şi canadiană etc. Originalitatea şi
atractivitatea este manifestată mai mult de modul ingenios de construire şi amplasare a
capcanelor, armele folosite pentru vânat, valorificarea trofeelor, în special a blănurilor (centrele
principale de prelucrare şi de comerţ a blănurilor se află în Canada şi Siberia), atrag mulţi turişti
interesaţi în procurarea acestora.
Olăritul este o ocupaţie veche practicată de majoritatea popoarelor lumii, în special de

greci, romani, indieni şi chinezi, care, prin ceramica originală, devine un obiect turistic important.
76
Obiceiurile sunt manifestări creatoare ale spiritualităţii rurale în care evenimentele din
viaţa obştii sau a individului sunt ridicate la statutul de simbol. La creştini cele mai multe
obiceiuri sunt legate de naşterea Mântuitorului, de venirea noului an. De obicei, aici îşi găsesc
manifestarea colindele religioase sau laice, jocurile cu măşti etc. În şirul obiceiurilor care
marchează interes turistic pot fi enunţate: obiceiurile de nuntă, obiceiurile familiale (botez,
înmormântare etc.).
Portul, jocurile şi cântecul popular sunt elemente care în mod direct diferenţiază un popor
de alt popor, o etnie de alta, sunt repere unice pentru spiritualitatea lor. Din punct de vedere
turistic, costumele, jocurile şi cântecele sunt o resursă de valoare excepţională.
Arhitectura şi fizionomia aşezărilor sunt în sine chintesenţa elementelor arhitecturii

populare, o comuniune de edificii şi spiritualitate. Aşezarea rurală apare ca o unitate
individualizată, în care creativitatea locuitorilor săi îi conferă un anumit grad de originalitate.
Interesul turistic faţă de aşezările rurale este dictat de unele însuşiri cum ar fi: vechimea, structura,
amplasarea în teritoriu, arhitectura etc.
Astfel, sunt mult căutate aşezările antice din Europa, Asia şi America vestigiile cărora au
fost scoase la iveală prin săpăturile arheologice.
Este foarte importantă arhitectura aşezărilor. Un motiv de interes turistic constituie iglu-ul
(case construite în gheaţă) eschimoşilor sau pueblo-ul indienilor americani (locuinţe construite în
piatra fragilă a versanţilor canioanelor). Locuinţele aşezării de tip pueblo erau etajate, acoperişul
unei case alcătuind ograda celeilalte.
Un element original al continentului american este gospodăria izolată de tip fermă sau
haciendă, expresie a unui tip de proprietate asupra pământului şi a formei de valorificare a
ţinuturilor întinse şi slab populate.
Aşezările rurale din stepele şi semideşerturile Asiei constituie şi ele o anumită zestre
turistică. Aici întâlnim satele formate din aglomerări de iurte, specifice Mongoliei sau Asiei
Centrale. Pe podişurile înalte – Tibet, Pamir, Anatolia – aşezările sunt construite grupat, din
piatră. În China de nord, în partea veche a ţării, satele erau împrejmuite cu ziduri înalte cu scopuri
de apărare împotriva invaziilor.
În deltele şi luncile marilor fluvii, cu inundaţii periodice (Gange, Brahmaputra, Mekong,
Iantzi, Huang He etc.), dar şi pe insulele Indoneziei şi Polineziei, aşezările sunt edificate pe piloni
în vederea evitării inundaţiilor sau a protejării de anumite animale periculoase, dar şi pentru a face
economie de teren fertil.
În savanele africane satele au formă circulară, iar locuinţele au aspect piramidal. În Africa
de nord aşezările sunt fortificate şi masive.
5.3.3.Potenţialul turistic al peisajelor geografice
Obiectivele turistice aparţin unui anumit cadru natural (relief, climă, hidrografie
faună etc.), detaşându-se în context teritorial, de mediul în care au apărut şi s-au dezvoltat. Ele fac
77
parte din integrul peisajului care constituie, în accepţiune minimalizatoare chiar fundalul de
desfăşurare a fenomenului turistic. Deseori se întâmplă că atracţiile turistice de origine diferită
coabitează, pe acelaşi teritoriu, pe care-l scot din anonimat. În aşa mod apar peisaje turistice în
structura cărora elementele componentelor se conectează prin relaţii armonice, de colaborare.
Dintre peisajele cunoscute prin atractivitate turistică deosebită pot fi menţionate:
- peisajele carstice;
- peisajele regiunilor vulcanice;
- peisajele munţilor înalţi;
- peisajele regiunilor deluroase;
- peisajele de litoral.
Peisajele carstice pun în evidenţă o complexitate de elemente morfologice de suprafaţă

(ponoare, chei, creste, defilee etc.) sau subterane (peşteri, avene etc.), hidrografice (izbucuri,
lacuri, râuri subterane), climatice (climat de adăpost, climat subteran), de faună şi vegetaţie.
Resursele peisajului carstic atrag preponderent turiştii care practică turismul de recreare şi, parţial,
pe cei care necesită turismul curativ, datorită exploatărilor apelor termale ale acviferelor subterane
sau climatului subteran.
Peisajele munţilor înalţi apar printr-o varietate spectaculoasă de forme litologice şi

morfologice. Relieful de creste, piscuri şi abrupturi, lacurile de diverse origini (glaciare, tectonice,
de baraj natural sau antropic), cascadele şi repezişurile, vegetaţia contrastantă ca şi compoziţie şi
desfăşurare, zăpada (în cazul turismului hibernal) creează din munţii înalţi un domeniu al
turismului de recreare solicitat pe întreg parcursul anului.
Peisajele regiunilor vulcanice se impun, din punct de vedere morfologic, prin cupole,
conuri, cratere, platouri de lavă, resurse de ape minerale şi lacuri vulcanice, activităţi post
vulcanice (mofete, solfatare).
Valorificarea turistică a peisajelor vulcanice ţine în primul rând de turismul curativ, după
care urmează turismul recreativ.
Peisajele regiunilor deluroase se caracterizează printr-o atenuare a contrastelor şi a

fragmentării morfologice. Alternanţa culmilor cu văile, mai ales în cazul celor împădurite,
generează un aspect de confort turistic de recreare, iar în cazul prezenţei apelor termale şi
minerale, a turismului curativ. În general, în regiunile deluroase se dezvoltă turismul polivalent,
cu tente recreativ-curative mai pronunţate.
Peisajele de litoral apar printr-o mare diversitate de forme de relief legate în mod
obligatoriu de prezenţa elementelor hidrografice iar valoarea lor turistică creşte în cazul prezenţei
şi a unui climat favorabil. Ţărmurile sunt diferite, înalte şi joase, dalmatine, cu rias, estuare,
vulcanice, cu limane, delte sau lagune. De obicei, sunt favorizate ţărmurile joase datorită prezenţei
în cadrul lor a plajei, celui mai larg utilizat element morfologic. Nu sunt lipsite de atractivitate
turistică şi ţărmurile cu faleză, care se impun printr-un pitoresc deosebit, de asemenea ridică la
cote superioare ponderea recreativă şi curativă prezenţa nămolurilor şi a apei sărate, atmosfera
încărcată cu aerosoli, radiaţia solară îndelungată.
78

Rezumat
Principalele grupe de obiective ale cadrului natural sunt: relieful, clima, apele şi vegetaţia.

*edificii şi elemente cu funcţie turistică:
-construcții megalitice
-edificii istorice
-edificii religioase;
*activităţi antropice cu funcţie atractivă:

-târgurile şi expoziţiile;
-carnavalurile;
-hramurile şi pelerinajele religioase;
-competiţiile sportive;
-nedeile;
-festivalurile artistice).
Peisajele cunoscute prin atractivitate turistică deosebită pot fi menţionate:

- peisajele carstice;
- peisajele regiunilor vulcanice;
- peisajele munţilor înalţi;
- peisajele regiunilor deluroase;
- peisajele de litoral.
1.Enumerați principalele elemente ale cadrului natural cu funcție turistică și caracterizați două
dintre ele.
2.Care sunt categoriile obiectivelor antropice?
3.Enumerați tipurile de edificii istorice și elemente cu funcție turistică.
79
4.Enumerați activitățile antropice cu funcție turistică.
5. Principalele tipuri de peisaje geografice cu funcție turistică.
Capitolul VI Regionarea turistică

Cuprins
6.1.Introducere
6.3.1.Regionarea turistică
6.3.2.Tipuri teritoriale de unităţi turistice
6.3.3.Marile zone turistice ale Terrei
6.3.3.1.Bazine tradiţionale
6.3.3.2.Bazinele turistice noi
6.3.4.Regiuni turistice din România
Rezumat
6.1.Introducere
Geografia turismului în interdisciplinaritatea sa, face apel și la Geografia regională, cu
scopul de a identifica și delimita principalele regiuni turistice ale Globului. Criteriile principale
care stau la baza acestei regionări sunt, de obicei vechimea destinației, densitatea fluxului turistic
care caracterizează regiunea respectivă, categoriile potențialului turistic și tipurile de amenajări
specifice.

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil să: explice ideea
de regionare turistică; enumere criteriile de delimitare a unei regiuni turistice; definească tipurile
teritoriale de unități turistice; descrie marile zone turistice ale Terrei.

80
6.3.1.Regionarea turistică
În regionarea turistică a teritoriului se pleacă de la două considerente fundamentale:
prezenţa unui fond turistic adecvat, capabil să atragă turiştii potenţiali, şi circulaţia turistică care
arată valorificarea teritoriului considerat prin intermediul turismului.
Primul criteriu se foloseşte – în virtutea caracterului potenţial al rezultatelor îndeosebi în
planificarea teritorială, din care o componentă esenţială reprezintă zonele turistice. Al doilea
criteriu vine în considerare în acţiunea de sistematizare a teritoriului, atestând deja o situaţie
existentă.
În ambele cazuri se impune însă ca necesitate delimitarea precisă a teritoriilor în care apare
fenomenul turistic. Delimitarea precisă a zonelor turistice poate fi realizată doar în cazul că
turismul apare bine individualizat doar în areale care prezintă o ofertă şi o cerere turistică
evidentă, cu valori supermedii, marcând un fenomen cu caracter discontinuu.
Delimitarea precisă a zonelor turistice presupune prezenţa obiectivelor turistice,
concentrate teritorial, cunoaşterea cantităţii potenţialului turistic existent în incinta lor.
Prin urmare, regionarea turistică a teritoriului unei ţări nu se poate face în funcţie de
limitele administrative, cu toate că importanţa lor nu poate fi neglijată totalmente, mai ales în
acţiunea de organizare şi exploatare turistică a unui teritoriu, fapt care generează necesitatea unei
coordonări.
Problema regionării turistice reclamă şi elucidarea profilului diferitelor regiuni, adică a
tipului de turism specific acestora. Aceasta impune stabilirea calităţii potenţialului turistic care
indică posibilităţile specifice de atracţie ale regiunii. Este importantă şi aplicarea unor măsuri
adecvate de amenajare şi dotare care să permită valorificarea obiectivelor existente prin
intermediul circulaţiei turistice.
Specializarea turistică generează de asemenea legături cu ansamblul teritorial din jur care
reprezintă în numeroase cazuri zona de provenienţă a turiştilor şi determină atât mărimea acesteia,
cât şi intensitatea relaţiilor. Din acest motiv apare necesitatea studierii zonelor turistice – în
strânsă legătură cu teritoriile vecine (Badea et al., 1971).
6.3.2.Tipuri teritoriale de unităţi turistice
Datorită faptului că pe teritoriul unei ţări se individualizează mai multe tipuri
teritoriale de unităţi turistice care se caracterizează printr-o anumită mărime şi funcţie, printr-un
grad de complexitate şi o valoare diferită, apare necesitatea ierarhizării lor.
Scopul ierarhizării este stabilirea eficienţei circulaţiei turistice în unităţile teritoriale
respective şi ca atare stabilirea ordinii priorităţii dezvoltării lor.
Pot fi distinse astfel, următoarele tipuri teritoriale de unităţi turistice: zonele, centrele şi
obiectivele turistice.
81
Zona turistică reprezintă o unitate economică de ramură, spaţială, delimitarea căreia este
determinată de concentrarea serviciilor şi a consumului turistic care oferă profilul ei principal,
specializarea ei. Datorită specializării sale, zona turistică îşi formează o zonă de atracţie, a cărei
mărime depinde de intensitatea legăturilor cu împrejurimile mai apropiate sau mai îndepărtate.
Intensitatea legăturilor variază în mod direct cu nivelul funcţiei turistice. Aceasta se referă atât la
cantitatea şi calitatea potenţialului turistic, care poate prezenta un caracter uni- sau multilateral,
cât şi la cea corespunzătoare a dotărilor. Zonei turistice îi este specifică o înaltă concentrarea a
fenomenului turistic, nivelul funcţiei turistice indicând valori superioare mediei ţării. acesta este
cazul îndeosebi în staţiunile turistice din incinta zonei, care prezintă de obicei un caracter
complex, fiind specializate pentru recreare, recreare şi îngrijire a sănătăţii, practicarea diferitelor
sporturi etc. O condiţie esenţială a formării zonei turistice constituie prezenţa căilor de
comunicaţie care asigură legătura atât cu zona de provenienţă a turiştilor cât şi între centrele
turistice aflate pe teritoriul ei şi îi influenţează de asemenea dimensiunile.
Ierarhizarea zonelor turistice are la bază importanţa lor, precum şi funcţiile turistice pe
care acestea le exercită.
După importanţa lor, zonele turistice se împart în unităţi de interes internaţional, naţional,
regional şi local.
Zonele turistice de importanţă internaţională se caracterizează prin intensitatea mare a

fluxurilor turistice, condiţionate de existenţa pe teritoriul zonei a unui potenţial însemnat turistic
natural şi cultural, bine reprezentat atât cantitativ, cât mai ales calitativ, precum şi prin bogăţia şi
varietatea dotărilor turistice. Prezintă importanţă deosebită obiectivele turistice capabile
concurenţă absolută în cazul în care există o bază tehnico-materială turistică corespunzătoare atât
cantitativ, cât şi calitativ. Se relevă de asemenea printr-o poziţie foarte favorabilă faţă de căile de
comunicaţie, în multe cazuri internaţionale, care au stimulat individualizarea lor. Valorificarea în
mod intensiv a potenţialului turistic se îmbină cu grija pentru menţinerea integrităţii şi bunei
funcţionalităţi a acestuia prin gospodărirea lui raţională. Sunt frecventate atât de turişti interni, cât
şi de cei străini, prezentând cea mai extinsă zonă de provenienţă a turiştilor.
Zonele turistice de importanţă naţională concentrează pe teritoriul lor fluxuri turistice de

intensitate mai redusă, în toate cazurile predomină numeric turiştii interni. Intensitatea mai redusă
a fluxurilor turistice se datorează în majoritatea cazurilor, unei mai slabe înzestrări cu dotări
turistice de natură diferită şi mult mai puţin unor deosebiri în privinţa valorii potenţialului turistic
care de multe ori se apropie de cel al zonelor de interes internaţional. Prin completarea dotărilor
existente, prin ridicarea nivelului lor, aceste zone pot primi importanţă internaţională.
Zonele turistice de importanţă regională şi locală rămân în urmă faţă de zonele precedente
prin valoarea lor şi diversitatea potenţialului turistic, reprezentând o zonă de provenienţă a
turiştilor cu o extindere mai redusă.
O caracteristică a acestor zone este predominarea turiştilor locali. De menţionat, că zonele
de importanţă naţională şi internaţională s-au dezvoltat dintr-o zonă de importanţă locală. Dacă
zonelor de importanţă internaţională le este caracteristică în general o funcţionare permanentă,
multe din zonele turistice de interes local dispun de un regim sezonier.
82
Centrele turistice se caracterizează prin concentrarea pe teritoriul lor a unui număr mai
mare sau mai mic de obiective turistice, de obicei de acelaşi tip (naturale sau antropice), care
dispun de o mare putere de atracţie. Condiţia indispensabilă a valorificării lor prin circulaţia
turistică o reprezintă însă prezenţa diferitelor dotări. Centrele turistice se relevă printr-o puternică
înzestrare cu diferite tipuri de dotări turistice, remarcându-se îndeosebi cele pentru cazare. Aici
apar de fapt valorile cele mai ridicate ale indicatorilor nivelului de dotare. Însăşi valoarea turistică
a centrelor se află în funcţie directă cu complexitatea fondului turistic şi a bazei materiale
existente.
Centrele turistice pot apare în teritorii favorabile desfăşurării circulaţiei turistice, situate în
afara unei zone turistice, precum şi în cadrul acestora, imprimând autoritar caracterul acestor
zone. Reprezintă locul de dirijare al activităţilor turistice şi sprijinit pe activitatea acestora se
purcede de multe ori la dezvoltarea zonelor turistice.
În cadrul unităţilor teritoriale ale diviziunii muncii, centrele turistice se întind pe suprafeţe
relativ reduse, putând fi formate din aşezări urbane şi (sau) rurale.
Este deosebit de importantă problema ierarhizării centrelor turistice, legată direct de
potenţialul turistic al acestora. Centrele turistice cu un grad de dotare superior sunt potrivite şi
pentru circulaţia turistică internaţională.
Centrele turistice se caracterizează fie prin prezenţa unor funcţii complexe sau mixte, în
cadrul cărora celei turistice îi revine o importanţă deosebită, cum este cazul localităţilor turistice,
fir prin prezenţa exclusivă sau predominarea funcţiei turistice în cazul staţiunilor turistice.
Obiectivul sau punctul turistic reprezintă tipul teritorial cu extinderea cea mai mică, fiind
reprezentat printr-un singur obiectiv turistic care, după specific, poate fi natural sau antropic.
Acesta este exploatabil în scopuri turistice deoarece reprezintă un minim de potenţial turistic.
Poate să apară izolat sau ca o parte componentă a unei localităţi sau staţiuni turistice, de
exemplu, o cascadă, peşteră, cetate, etc.
Zonele şi centrele turistice se deosebesc între ele prin gradul de concentrare teritorială al
turismului şi prin cel al specializării turistice, valorile crescând de la prima unitate la ultima,
paralel cu mărirea indicatorului eficacităţii.
6.3.3.Marile zone turistice ale Terrei
Potenţialul turistic şi fluxurile turiştilor înregistrează valori diferite de la o regiune
la alta. Potenţialul turistic al Europei şi Americii de Nord şi Centrale este intens valorificat, aici
înregistrându-se un număr mare de turişti şi încasări apreciabile din turism. Pe când în alte regiuni
cum sunt cele din Africa, Australia, America de Sud, potenţialul natural nu este valorificat în
întregime.
În funcţie de importanţa ofertei turistice (stabilite în general după numărul de turişti
primiţi în spaţiul turistic), distingem mai multe categorii de localizări concentrate ale ofertei
turistice. Astfel, în funcţie de criteriul formării şi poziţiei lor (după C. Cristureanu), avem:
I. Bazine Tradiţionale:
– Europa Occidentală;
– Europa Orientală;
83
– ţările nord-americane;
– localizări turistice ale lumii a treia.
II. Bazine Noi:
– Localizări periferice;
– Localizare îndepărtată;
– Localizare de pionerat.
6.3.3.1.Bazine tradiţionale
Europa Occidentală reprezintă principalul bazin tradiţional. În cadrul lui distingem mai
multe zone:
– Zona mediteraneană reprezintă cea mai mare concentrare turistică din lume,
concentrând peste 1/3 din încărcătura turistică mondială şi ˝ din cea regională; totodată ea
reprezintă zona cu cele mai vechi tradiţii, chiar dacă atracţia pentru soare se manifestă acum cu
precădere în sezonul cald, spre deosebire de secolele trecute când se călătorea pe ţărmuri în
anotimpurile reci.
Principalele centre turistice sunt localizate în zonele de ţărm, dar bazinul mediteranean
cuprinde şi mari centre urbane (Roma, Veneţia, Florenţa, Granada, Cordoba, Atena), adăugând
turismului maritim balnear şi pe cel cultural, sportiv, hotelier, comercial, astfel că toată perioada
anului este folosită pentru turism. Anual, această zonă primeşte peste 15 mil. de turişti.
Principale regiuni se conturează în Spania, ce valorifică din plin zonele litorale: Costa
Bravo, Costa Dorado, Costa Blanca, Costa del Sol, la care se adaugă insulele Baleare, dar şi zona
marilor centre istorice Barcelona, Malaga, Estepona. În prelungirea litoralului spaniol se situează
Riviera franceză cu renumitele staţiuni de pe Coasta de Azur (Saint Tropez, Cannes, Nice,
Antibes).
Italia are staţiuni mult vizitate, atât pe ţărmurile N-vestice (Riviera italiană – cu staţiunile
San Remo, Nervi, Santa Margherita Ligure) sau pe ţărmurile Marii Adriatice cu renumita Veneţie,
la care se adaugă Riviera Palermitonă (Sicilia) şi Riviera Sardă (Sardinia). Această zonă are ca
puncte de atracţie şi oraşele-muzeu cu vestigii antice şi medievale: Roma, Florenţa, Napoli,
Verona.
Grecia reprezintă poate ţara cu cele mai vechi tradiţii în turism. O atracţie deosebită, pe
lângă zonele litorale, o reprezintă Atena (cu împrejurimile), Pelopones şi Insulele Rhodos, Creta,
Ionice, încărcate de mărturii ale istoriei şi civilizaţiei elene.
Pe litoralul turcesc sunt construite staţiuni climaterice şi balneo-climaterice: Antalya,
Adana, Taarsus.
– Zona faţadei Atlanticului de Nord este caracterizată mai ales de un trafic intern şi
mai puţin de cel internaţional, precum şi de o dispersare a zonelor predominant turistice. Se
întâlnesc staţiuni litorale pe coasta Atlantică a Spaniei (San Sebastian), în Franţa: Biarritz,
Deauville, Marea Britaniei: Whithy Bay, South Shilds, East Bourne, Brington.
Principalele oraşe ale Europei de NV concentrează în jurul lor localităţi de un real interes
cultural şi istoric: Parisul cu Versailles şi Chartres, iar londra cu Oxford şi Cambridge.
– Arcul Alpin situat în centrul Europei concentrează cea mai mare parte a
turismului montan (în special în timpul iernii, pentru sezonul de schi). Anual, această zonă
84
înregistrează 12-13 mil. turişti, neuniform răspândiţi între zonele amenajate. Pe lângă resursele
naturale, staţiunile au şi tradiţii vechi, ele fiind construite şi amenajate înaintea celui de-al II-lea
Război Mondial în Elveţia (Gaus Montana şi Davos), în Franţa (Chamonix, Megeve şi Axles
Bains), în Austria (Innsbruck) sau în Italia (Cortina d’Ampezzo). Totodată, staţiunile din această
zonă dispun de facilităţile deosebite cum ar fi: căi ferate şi şosele moderne, amenajările de
agrement deosebite care dau un plus de atractivitate zonei.
În această zonă principalele staţiuni cu flux mare de turişti şi amenajările turistice
importante se întâlnesc în: Franţa (Grenoble, Chamonix); în Italia (Cortina d’Ampezzo, Vale
d’Aosta, Courmayeur); în Germania (Garmisch partenkirchen, Berchtesgaden, Mittenwald); în
Austria (Kitzbuhal, Innsbruck, Bad Gastein).
Europa orientală – această zonă s-a deschis cu adevărat abia cu anii ’90. Înainte de
această dată, turismul internaţional în această zonă se limita numai la anumite zone restrânse şi nu
îndeajuns de dezvoltate. De un interes deosebit sunt staţiunile de Marea Neagră, atât de pe
litoralul românesc, cât şi de pe cel bulgăresc (Varna, Burgas, Nisipurile de Aur) sau din Carpaţii
Româneşti. Afluxul de turişti provine din Germania, Polonia, Cehia, Slovacia, CSI. Până în 1991,
aproape 4-5 mil. turişti pe an, în drum spre Grecia, traversau Iugoslavia.
Ţările nord-americane. Bazinele turistice nord-americane primesc mai puţini turişti decât
cele din Europa, sunt mai puţin numeroase şi răspândite pe o suprafaţă mare. Principalele atracţii
turistice ale SUA sunt constituite de : zona litorală de la Oceanul Atlantic, în special prin
Peninsulele Florida (Miami Beach, Palm Beach) sau litoralul Pacific (San Francisco, los Angeles,
San Diego), zonele montane ce permit şi practicarea sporturilor de iarnă, zona Marilor Lacuri,
marile oraşe din NE (Boston, New York, Philadelphia). Cei mai mulţi turişti străini provin din
Canada. Turiştii europeni parcurg în general trasee ce traversează SUA, urmărind anumite puncte
incluse în traseu: Niagara, Marele Canion, Parcul Yellowstone, Cascada Niagara, Disney Land.
Localizările turistice ale lumii a treia prezintă concentrări dispersate pe toată suprafaţa,
deşi se extinde şi în zone unde turismul are tradiţie; încasările turistice sunt reduse, fiind în jur de
8% din totalul încasărilor pe glob. Alături de Insulele Caraibe se situiază oraşele din Mexic:
Acapulco (poate cel mai vizitat din zonă, peste 3 mil. turişti anual), Manzahileo, Mazatlan, Puerto
Valerta. În Egipt, un punct de atracţie tradiţional îl constituie Valea Nilului şi vestigiile lumii
antice. Alături de aceste bazine sunt incluse şi alte oraşe: Cairo, Hong Kong, Port Said.
6.3.3.2.Bazinele turistice noi
Aceste bazine turistice au apărut în apropierea regiunilor emitatoare clasice, dar şi în zone
ceva mai îndepărtate, ca urmare a lărgirii fenomenului de turism în masă.
Localizare periferică – în apropierea bazinelor clasice, s-a realizat prin creşterea bazinelor
din lumea a treia, la distanţe relativ mici faţă de ţările industrializate (maxim 3 ore de zbor).
Acestea sunt concentrate în trei arii geografice:
– Litoralul nord african are o ofertă diversificată şi de bună calitate în primul rând
în Maroc (Tanger, Al Hoceima, Agadir, Cato Negro), Tunisia (Tunis), cu împrejurimile cu vestigii
romane, feniciene şi islamice. Tot în acest sector se înscriu Algeria, cu staţiunile balneare
(Tipassa, Cote Turquoise) şi oraşe cu trecut istoric încărcat (Alger, Bejaia) şi Libia (Tripoli).
85
– Partea sud-estică a bazinului mediteranean, zonă încă afectată de evenimente
politice ce au stopat pentru o perioadă turismul internaţional.
– Zonele recent incluse în acest tip de bazine turistice sunt reprezentate de bazinele
turistice rezervate pentru turismul de shopping turismul pentru participarea la congrese,
conferinţe, pentru a cunoaşte arta, obiceiuri tradiţionale.
Localizare îndepărtată este caracterizată de o ofertă aflată în zone din ce în ce mai
îndepărtate, dar care practică preţuri mici, la condiţii de confort ridicate.
– Africa Centrală şi de Sud se remarcă prin potenţialul natural (cinegetic, pentru safari) şi
tradiţiile africane. Principalele arii sunt: Golful Guineii, Africa de Sud, Bazinul fluviului Zair,
Lacurile Africane, Litoralul Estic.
– Australia şi Noua Zeelandă sunt vizitate mai ales de europeni (britanici). Zonele cele
mai vizitate sunt în Australia: marile oraşe (Camberra, Sydney, Melbourne), zonele litorale,
bariere de corali; în Noua Zeelandă: oraşele Auckland, Christchurch, staţiunile pentru cure
balneare cu ape termale (Rotorna, Tanpo) sau staţiuni pentru practicarea sporturilor de iarnă.
– Asia. Acest continent s-a remarcat, în primul rând, prin turismul cultural generat de
mulţimea mărturiilor istorice, la care se adaugă turismul religios (religiile: islamice, budhiste,
hinduse) sau turismul montan sau maritim-balnear.
Turiştii sunt atraşi aici de monumentele istorice şi arhitectonice, mărturii de civilizaţii
antice. Se remarcă Ninive, Ur. Eridu, Babilon (Irak), Persepolis, Hamedan, Kermanshah (Iran),
Mecca (Arabia Saudită), Delhi, Bombay, Madras, Hyderabad (India), Anuradhapura, Colombo
(Sri Lanka), Dacca (Bangladesh), iar în estul continentului asiatic principalele zone turistice
apreciate pentru trecutul istoric sunt cele din China, Coreea, Filipine, Japonia, Indonezia.
Sunt apreciate şi staţiunile montane amenajate la poalele munţilor Himalaya sau în Japonia
pentru turism montan şi sporturi de iarnă. Din ce în ce mai mulţi turişti se îndreaptă către
staţiunile litorale, balneo-climaterice din India (Golful Bengal), Filipine sau către exoticele Insule
Hawaii, Samoaa, Fiji, Tahiti.
Localizarea de pionerat. Expediţiile cu scop ştiinţific din zonele arctice au avut ca efect
popularizarea acestora. Între timp, au căpătat amploare şi turismul din alte regiuni cum ar fi:
deşertul Sahara, Nepal sau Amazonia.
Bazine Tradiţionale:
– Europa Occidentală;
– Europa Orientală;
– ţările nord-americane;
– localizări turistice ale lumii a treia.
6.3.4.Regiuni turistice din România
România, ţară carpato-danubiano-pontică, si înscrie între statele mijlocii ale Europei, cu

un potenţial turistic remarcabil. Prin prisma valorii potenţialului turistic, se dovedeşte a fi o ţară
86
cu vocaţie turistică importantă, comparabilă cu cea a unor state europene ajunse pe primele trepte
ale ierarhiei în domeniu – Austria, Grecia, Elveţia etc.
Din punct de vedere turistic, teritoriul României se împarte în mai multe regiuni turistice,
în care elementele cadrului natural (în special relieful şi vegetaţia) se îmbină cu cele ale cadrului
antropic (vestigii şi monumente istorice, religioase şi culturale), creând anumite entităţi turistico-
geografice.
1.Câmpia şi Dealurile de vest. Se extinde în partea de vest a ţării, în care relieful nu se
impune ca o resursă atractivă deosebită, evidenţiindu-se doar Dealurile Banato-Crişene. Cea mai
importantă resursă turistică o reprezintă apele termale, care, îmbinate cu indicele climato-turistic
cu valori ridicate vara pun în evidenţă valoarea potenţialului turistic natural.
Elementele antropice cu valoare turistică apar prin: castrele romane de la Marghita şi
Porolissum; cetăţile feudale de la Carei, Curtici, Macea, Conop; catedralele de la Timişoara,
Oradea şi Satu Mare; mănăstirile Partoş, Săraca, Povârgina; Muzeul Banatului din Timişoara,
Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea.
Aici s-au afirmat câteva staţiuni de mare capacitate, între care Băile Felix şi 1 Mai, de
asemenea, apele termale se exploatează, în scopuri curative şi recreative la Satu Mare, Beltiug,
Carei, Tăşnad, Marghita, Oradea, Timişoara, Teremia Mare. Există şi o categorie de baze
dependente de exploatarea apelor minerale, cum sunt Băile Tinca, Lipova, Ivanda, Călacea şi
Buziaş, unde apele minerale sunt indicate în tratarea afecţiunilor cardiovasculare, renale sau
digestive.
2. Munţii Apuseni. Peisajul montan compus dintr-o serie de culmi suspendate, masive
izolate şi măguri vulcanice, este un element turistic inedit al regiunii. La acestea se mai adaugă o
grupă de forme intens vizitate – cheile şi defileele. Dintre acestea se remarcă: Cheile Turzii,
Râmeţului, Galbenei, Someşului Cald, Videi, Albioarei, Lazurilor; defileele Crişului Repede,
Crişului Negru, Crişului Alb şi Arieşului.
Regiunea se evidenţiază prin diversitatea deosebită a lumii subterane, care poate fi
vizitată de turişti – aproape 5000 de peşteri inventariate. Dintre cele de notorietate se pot enumăra:
Peştera Altarului, Peştera din Valea Firei, Pojarul Poliţei, Cetăţile Ponorului, Peştera Urşilor,
Ponoraş, Peştera Vântului (cu cea mai lungă cavitate subterană din România – aproape 50 km).
Peisajul este completat de numeroase cascade spectaculoase – Iadolina, Răchiţele,
Vârciorog, Bohodei, de oglinda lacurilor carstice – Ighiu, Vărăşoaia, Coleşti, precul şi a celor de
baraj antropic – Fântânele, Tarniţa, Gilău, Leşu, Floroiu.
La Geoagiu Băi, Vaţa de Jos şi Moneasa apele termale sunt exploatate încă din
antichitate.
O bună parte din Minţii Apuseni se încadrează în aşa numita Ţara Moţilor, cu obiective
antropice numeroase şi diverse. În zonele periferice apar cetăţi (Colţeşti, Bologa, Piatra Craivii şi
Şoimuş) iar în cele interioare oraşe vechi daco-romane (Zlatna, Abrud, Roşia Montană). Este
vestită mănăstirea de la Râmeţ – una din cele mai vechi din Transilvania. Exponate mineralogice
unice deţine Muzeul Aurului din Brad, cu cultura moţilor familiarizează Muzeul etnografic din
Lăpuşa.
Luată în ansamblu, regiunea Munţilor Apuseni se încadrează în sfera turismului recreativ
(drumeţie, speoturism, alpinism, sporturi de iarnă, vânătoare, pescuit), curativ şi culturalizant.
3.Munţii Banatului. Ca şi munţii Apuseni, munţii Banatului posedă obiective
morfologice importante ca valoare turistică, aşa cum sunt cheile şi peşterile. Chei spectaculoase,
cu lungimi apreciabile, au ferestruit râurile Nera, Caraşul, Minişul, Bârzava şi Timiş în munţii
87
Anina şi Almăj. De o importanţă turistică deosebită se bucură Defileul Dunării de la Porţile de
Fier, care se întinde pe o distanţă de circa 140 km.
Cele mai valoroase peşteri din zonă sunt: Comarnic, Popovăţ, Racoviţă, Buhui, Ţolosu,
Veterani, Gaura cu Muscă, Gaura Chindiei.
Condiţiile climatice sunt favorabile şi turismului hibernal, turism care se practică în
staţiunea Semenic, unde zăpada durează din noiembrie până în aprilie.
Lacurile de baraj antropic Buhui, Secu, Marghitaş, Tre Ape, Văliug şi în mod special cel
de la Porţile de Fier acordă peisajului şi punctelor de amplasare a bazelor turistice ipostaze foarte
favorabile.
Munţii, acoperiţi de păduri, întrunesc multiple calităţi de interes cinegetic (cerb, mistreţ,
căprior etc.), iar râurile şi lacurile – calităţi pentru pescuit (clean, mreană, păstrăv etc.).
Principala staţiune turistică este Semenicu, situată la 1400 m altitudine şi dotată cu pârtii
de schi şi săniuş. Majoritatea staţiunilor şi a complexelor turistice sunt amplasate pe malurile
lacurilor de acumulare: Crivaia, la “coada” lacului Văiug; Trei Ape, pe ţărmul lacului cu acelaşi
nume; Secu, lângă lacul omonim.
Prin urmare, tipul principal de turism practicat în zonă este cel recreativ – drumeţii
montane, canotaj, înnot, pescuit, vânătoare, alpinism şi speoturism,
4. Munţii Poiana Ruscă. Potenţialul turistic este caracterizat de o participare modestă
a reliefului, dat fiind că altitudinile sunt reduse, platourile nivelate, dar având un element mai
deosebit – Peştera de la Româneşti, cu o sală subterană de mari dimensiuni şi o acurateţe acustică
perfectă. Ea este locul de desfăşurare a unui număr mare de concerte artistice.
Fondul cinegetic şi ihtiologic pun la dispoziţie posibilităţi pentru vânătoare şi pescuit
(cerb, mistreţ, căprior, fazan, vulpe, lup, mreană, păstrăv, clean etc.).
Mai importante sunt obiectivele turistice antropice. Dintre acestea sunt remarcabile
bisericile din piatră din Depresiunea Haţegului (Densuş, Sântămăria Orlea, Streisângeorgiu),
oraşul antic Ulpia Traiana Sarmizecetusa, castelul feudal de la Hunedoara, Cetatea Deva, Muzeul
de Istorie din Deva.
Infrastructura turistică este concentrată în cea mai mare parte în următoarele centre:
Deva, Hunedoara, Călan, Oţelul Roşu şi Haţeg.
Din punctul de vedere al specializării turistice, regiunea Munţilor Poiana Ruscă se
încadrează în tipul de turism recreativ (drumeţie, vânătoare şi pescuit), practicat preponderent în
interiorul regiunii, şi turismul cultural, practicat mai mult în zonele periferice.
5. Depresiunea Transilvaniei. Poziţia deosebită a Depresiunii Transilvaniei este
remarcabilă prin aşezarea în centrul ţării, fiind înconjurată din toate patru părţi de masive
muntoase înalte.
Potenţialul turistic al regiunii este dominat de obiectivele antropice drept mărturie a
vechimii aşezărilor şi succesiunii culturii din acest spaţiu. Astfel, aici apar cetăţile halsttatiene de
la Teleac şi Ciceu-Corabia, “davele”dacice pe ruinele cărora s-au construit oraşele romane de mai
târziu (Napoca, Potaissa, Apulum), numeroase castre romane cum sunt cele de la Buciumi,
Romita, Românaşi, Căşei, Ilişuia, Orheiu Bistriţei.
Sunt prezente şi numeroase vestigii din perioada feudală precum sunt cetăţile fortificate,
care coincid cu viitoarele oraşe Sighişoara, Mediaş, Bistriţa, Cluj-Napoca, Alba Iulia, Aiud,
Făgăraş, unde mai pot fi admirate fragmente ale zidurilor de odinioară. În sudul Transilvaniei apar
în număr mare cetăţile ţărăneşti de la: Sebeş, Biertan, Cisnădioara, Cristian etc.
Obiectivele religioase sunt reprezentate de un număr mare de biserici, între care merită
menţionate bisericile de lemn din zona Sălajului (Agrij, Fidu de Sus), cele ctitorite de Ştefan cel
88
Mare la Vad şi Feleac; ctitoria lui Mihai Viteazul de la Lujerdiu; bisericile fortificate din Podişul
Târnavelor – Alma, Saschiz, Biertan, Axente Sever etc. Sunt impunătoare catedralele gotice din
Cluj Napoca şi Alba Iulia, cele ortodoxe din Cluj Napoca, Alba Iulia şi Târgu Mureş, mănăstirile
Nicula şi Rohia.
Transilvania găzduieşte muzee importante, asaltate permanent de un număr mare de
vizitatori: muzeele de artă din Cluj Napoca şi Sibiu, Muzeul etnografic al Transilvaniei şi Muzeul
tehnicii populare din Dumbrava Sibiului, Muzeul Zoologic din Cluj Napoca.
Potenţialul turistic natural este reprezentat de peisajul zonelor de contact cu regiunile
muntoase învecinate. Mai importante sunt elementele hidrografice, în special lacurile sărate de la
Sovata, Ocna Sibiului, Turda, Cojocna, Ocna Dej, Sic. La Sovata este cunoscut în toată Europa
Lacul Ursului prin procesul de heliotermie. Tot aici apar numeroase ape minerale utilizate în cura
internă.
În calitate de staţiuni turistice propriu-zise în regiune pot fi menţionate: Băile Turda,
Sovata, Ocna Sibiului, Bizuşa, Bazna, Miercurea Sibiului. Acestea s-au impus în circuitul turistic
prin activitatea de cură internă şi externă cu ape clorurate şi nămoluri terapeutice.
6. Oaş, Maramureş şi Obcinile Bucovinei. Regiunea cuprinde partea nordică a ţării,
având un potenţial turistic dominat de elementele cadrului natural. Peisajul este determinat de
asocierea permanentă dintre depresiune şi culoarele de vale joase şi masivele înalte. În Munţii
Rodnei întâlnim un relief alpin propriu-zis, cu muntele Pietrosul (2 303 m). Munţii
Maramureşului, la fel ca şi Obcinile Bucovinei au o fragmentare mai redusă şi o accesibilitate mai
avansată.
Depresiunile Dornelor şi Câmpulung Moldovenesc, pe unde se face tranzitul turistic, sunt
înconjurate de masive muntoase cu forme pitoreşti.
Datorită altitudinilor ridicate şi poziţiei nordice, regiunea are condiţii foarte favorabile
pentru formele de turism hibernal. Durata sezonului de schi este de 4-5 luni.
Dintre elementele hidrografice merită o deosebită atenţie apele minerale carbogazoase,
feruginoase sau clorurate de la Turţ, Vama, Valea Mariei, Săpânţa, Târlişuia, Fiad, Vatra Dornei
şi Sângeorz Băi. De asemenea, nu pot fi neglijate lacurile sărate de la Ocna Şugatag şi Coştiui,
lacurile glaciare şi cascada Cailor din Munţii Rodnei, cursurile repezi ale Someşului Mare,
Bistriţei Aurii, Vişeului şi Izei.
În pădurile montane sunt condiţii favorabile de interes cinegetic, cu faună ce populează
dens unele areale – ursul, cerbul, lupul, mistreţul, căpriorul. În râuri este prezent păstrăvul şi
lostriţa.
Un element importanta de atractivitate turistică o reprezintă zestrea etnografică specifică
zonelor Oaş, Maramureş, Dorna şi parţial Năsăud. Acestea se manifestă prin portul autentic,
obiceiuri cu tradiţii cu profunde semnificaţii simbolice, dansuri şi cântece populare vechi etc. A
intrat în circuitul turistic naţional şi internaţional “Cimitirul vesel” de la Săpânţa, mănăstirile
Voroneţ, Humor şi Moldoviţa, Muzeul etnografic în aer liber din Sighetul Marmaţiei şi
Monumentul de la Moisei.
Infrastructura turistică a regiunii cuprinde staţiunile: Baia Borşa, Sângeorz Băi, Vatra
Dornei, Ocna Şugatag, Izvoarele; complexele turistice: Mogoşa, Coştiui, Colibiţa; cabanele şi
motelurile: Tihuţa, Prislop, Mestecăniş, Deia, Rarău, Giumatu, Călineşti-Oaş, Valea Măriei, Turţ,
Puzdre.
Regiunea turistică Oaş, Maramureş şi Obcinile Bucovinei, prin diversitatea resurselor
turistice, întruneşte condiţii de amenajare polivalentă, pentru turismul recreativ, curativ,
culturalizant şi mixt.
89
7. Carpaţii Meridionali. Carpaţii Meridionali reprezintă un patrimoniu turistic natural
fără de seamăn în România. Cotele altimetrice maxime din România (Moldoveanu, 1544 m, şi
Negoiu, 2535 m), masivitatea pronunţată a formelor de relief, inclusiv a celor glaciare, crestele şi
abrupturile de mari dimensiuni creează impresia măreţiei peisajului alpin şi sentimentul că străbaţi
Munţii Alpi sau Pirinei.
Morfologia orografică este impunătoare şi atractivă prin numeroasele chei ferestruite de
râuri în calcarele masivelor Bucegi, Piatra Craiului, Căpăţânii, Vâlcan, Şireanu şi Cernei (cheile:
Tătarului, Zănoagei, Urşilor, Zărneştilor, Galbenului, Olteţului, Cernei etc.). Defileele Jiului şi
Oltului, cu lungimi considerabile şi deosebit de pitoreşti, despart grupele montane principale ale
Carpaţilor Meridionali.
O altă zestre turistică Carpaţilor Meridionali o reprezintă peşterile, între care sunt
remarcabile: Ialomiţei, Rătei, Muierilor, Topolniţa, Ponorici-Cioclovina, Polovragi, Epuran,
Bulba, Cloşani, Peştera cu Corali, Cioaca Brebeneilor, Peştera Hoţilor, Peştera de la Despicătura
etc.
Altitudinile înalte creează condiţii favorabile pentru turismul hibernal, în special pe
versantul nordic, unde zăpada se menţine 5-6 luni anual. Prin urmare, apare un sezon hibernal
îndelungat dar şi în anotimpul de vară sunt condiţii cu timp frumos şi favorabil pentru
ascensiunile montane.
Elementele atractive hidrografice sunt reprezentate de numeroasele lacuri glaciare din
masivele muntoase Făgăraş, Parâng şi Retezat, precum şi de acumulările de baraj antropic de pe
Argeş(Vidraru), Lotru (Vidra), Olt, Sebeş, Strei, Cerna, Tismana etc., cascade (Moara Dracului),
izbucuri şi râuri subterane. Sunt cunoscute apele minerale şi termale de la Băile Herculane, Cozia,
Călimăneşti - Căciulata.
Pădurile montane ocrotesc o faună diversă, care favorizează turismul cinegetic – mistreţi,
lupi, vulpi, urşi, cerbi, căpriori. În lacuri şi râuri poate fi pescuit păstrăvul, mreana şi zlăvoaca.
Resursele turistice de origine antropică sunt mai modeste în comparaţie cu cele ale
cadrului natural.
Dintre obiectivele turistice antropice pot fi menţionate mănăstirile Sinaia, Sâmbăta şi
Cozia; castelele Peleş şi Pelişor din Sinaia; barajele lacurilor de acumulare Vidraru, Vidra, Oaşa
etc.
Infrastructura turistică cuprinde staţiunile turistice cunoscute pe plan naţional şi
internaţional cu dotări pentru sporturile de iarnă de la: Sinaia, Buşteni, Predeal; Băile Herculane,
Păltiniş, Pârâul Rece, Călimăneşti-Căciulata, Cozia, Muntele Mic, Bâlea Cascadă.
Sub aspectul concentrării infrastructurii turistice, se evidenţiază Valea Prahovei. Merită
o deosebită atenţie cea mai pitorească şosea turistică din România – Transfăgărăşanul.
În concluzie, regiunea Carpaţilor Meridionali, reprezintă un potenţial remarcabil pentru
dezvoltarea turismului recreativ (drumeţie, alpinism, speoturism, canotaj, vânătoare şi pescuit), cu
posibilităţi mai modeste pentru turismul curativ.
8. Subcarpaţii Getici. Subcarpaţii Getici, ca unitate de regionare turistică, este
remarcabilă prin dominaţia resurselor turistice care ţin de cadrul antropic, în special obiectivelor
religioase – mănăstirilor. Aici găsim o a doua arie de concentrare a mănăstirilor din România,
după Bucovina. Adăpostite în depresiuni sau la contactul depresiunilor interne cu versantul
montan învecinat, mănăstirile din zonă reprezintă un elemente atractiv inedit. Acestea sunt: Dealu,
Curtea de Argeş, Cozia, Govora, Frăsinet, Dintr-un lemn, Bistriţa, Arnota, Hurez, Polovragi,
Tismana.
90
În regiune se află vestigiile unor castre romane (Buridava, Câmpulung), Mausoleul de la
Mateiaş, complexul de obere brâncuşene de la Târgu Jiu, casa memorială Constantin Brâncuşi de
la Hobiţa.
Dintre elementele hidrografice care participă la întregirea potenţialului turistic
menţionăm apele minerale (clorurate, sodice, sulfuroase, iodurate) de la Govora, Ocnele Mari,
Ocniţa, Olăneşti, Săcelu, Puciasa. De asemenea sunt prezente apele termominerale, cu mari
zăcăminte în zona de contact cu munţii, la Călimăneşti-Căciulata, lacurile de acumulare de pe Olt
şi Argeş care au atribute atractive legate de pescuit.
Cele mai importante centre turistice cu baze de cazare turistică sunt: Câmpulung, Curtea
de Argeş, Târgu Jiu, Horezu.
Funcţia turistică a regiunii are două tendinţe principale: a turismului culturalizant şi a
celui curativ.
9. Curbura carpatică. Zestrea turistică a Curburii carpatice reprezintă o alternanţă a
resurselor cadrului natural şi a celui antropic, dominant fiind primul, care este prezent prin
peisajul deosebit de pitoresc. Aici sunt prezente două elemente unice: vulcanii noroioşi de la
Pâclele Mari şi Pâclele Mici şi masivul de sare de la Slănic Prahova. În platoul Meledic au fost
sculptate peşteri în sare.
Factorul hidrografic este prezent prin apele minerale carbogazoase de la Zizin, Vâlcele,
Covasna, respectiv cele clorurate şi iodurate de la Siriu-Băi, Sărata Monteoru, Slănic Prahova,
Telega. La Slănic Prahova sunt prezente lacuri sărate formate în exploatările de sare, unele cu
nămoluri terapeutice. Cel mai mare lac de acest tip este lacul de baraj de hidroenergetic Paltinul
de pe Siriu.
De o atractivitate curativă se bucură mofetele de la Covasna şi “focurile vii” de la
Lopătari şi Ardeiaşu din Subcarpaţi.
Climatul montan favorabil turismului hibernal, cu cantităţi mari de zăpadă şi durată
îndelungată, a contribuit la instituirea celei mai cunoscute staţiuni de sporturi de iarnă din
România, Poiana Braşov, bine dotată cu mijloacele necesare adecvate.
Dintre obiectivele turistice antropice, căutate de turişti, menţionăm: Biserica Neagră,
Casa Sfatului, vechea cetate medievală şi muzeele din Braşov; mausoleul de la Soveja, mănăstirea
Cheia, obiceiurile şi tradiţiile arhaice din Ţara Vrancei, portul buzoian, arhitectura caselor cu
pridvor, olăritul, ţesăturile etc.
Infrastructura turistică pune în evidenţă aşa staţiuni ca Poiana Braşov şi Cheia,
specializate în turismul recreativ montan, Covasna, Zizin, Slănic Prahova, Sărata Monteoru – în
turismul curativ datorită prezenţei apelor minerale.
Prin urmare, specializarea turistică a regiunii relevă o importanţă mai accentuată a
turismului recreativ, pe locul secund fiind turismul curativ.
10. Grupa centrală a Carpaţilor Orientali şi Subcarpaţii Moldovei. Regiunea se extinde
pe o suprafaţă foarte mare, având un potenţial turistic deosebit de valoros.
Factorul determinant, care accentuează importanţa turistică a regiunii este relieful.
Resursele reliefului sunt puse în evidenţă în peisajul de conuri şi cratere vulcanice din cadrul
lanţului muntos Călimani-Gurghiu-Harghita; în Carpaţii Moldo-Transilvani pitorescul inedit este
reliefat de fanteziile sculpturale ale naturii, exprimate în Piatra Singuratecă, Cheile Bicazului,
Panaghia, Dochia defileele sculptate de Olt şi Mureş; nu sunt neglijabile şi consecinţele
proceselor endocarstice – Peştera Şugău, Peştera Mare, Peştera Calului, Peştera nr.9 din Cheile
Vârghişului etc.
91
Sunt foarte importante izvoarele de ape minerale din regiune, în special apele
carbogazoase de la Borsec, Bilbor, Biborţeni, Tulgheş, Harghita Băi etc.; cele mezotermale de la
Balvanyos şi solfatare de la Turia. De o importanţă turistică internaţională se bucură lacul de
crater Sfânta Ana şi lacul de baraj natural Lacul Roşu. Tot aici se află şi lacul cu baraj antropic
Izvorul Muntelui, cu o lungime de circa 35 km.
Masivele muntoase, puternic împădurite, ascund fonduri de vânătoare şi de pescuit
apreciabile.
Dacă în perimetrul muntos obiectivele turistice antropice sunt modeste ca număr
(elemente etnografice secuieşti), în Subcarpaţii Moldovei ele sunt de notorietate naţională şi
internaţională. Aici se înalţă Cetatea Neamţului; sunt edificate mănăstirile Agapia, Neamţ,
Văratec, Secu, Sihăstria, Pângăraţi, Bistriţa, Caşin, schitul Durău; casele memoriale I. Creangă,
M. Sadoveanu, C. Hogaş; bisericile şi monumentele din Piatra Neamţ; etnografia zonelor Neamţ
şi Trotuş.
Cele mai importante staţiuni din regiune, care se axează pe turismul curativ, sunt: Borsec,
Slănic Moldova şi Tuşnad (cele mai vechi), Harghita Băi, Balvanyos, Bălţăteşti, Oglinzi, Băile
Jigodin, Biborţeni, Târgu Ocna, Homorod, Malnaş.
Sub aspectul specializării turistice, această regiune încadrează cele trei tipuri de turism:
recreativ, curativ, culturalizant, generând pe teritorii vaste tipul mixt al turismului polivalent.
11. Podişul Moldovei. Cuprinde cea mai mare parte a Moldovei, preponderent între Siret
şi Prut. Fiind dominată de un relief de podiş şi câmpie, participarea acestuia la constituirea
fondului atractiv este modestă.
O participare mai activă la potenţialul turistic au apele minerale din regiune, în special
cele de la Răducăneni, Nicolina, Strunga, Gura Văii şi Raiu; iazurile de la Dracşani, Negreni,
Havârna şi Cal Alb; lacurile de acumulare de la Costeşti-Stânca pe Prut şi Bucecea pe Siret.
În cadrul Podişului Moldovei domină obiectivele turistice antropice, între care pot fi
menţionate siturile arheologice de la Drăşeni şi Ioneşti-Truşeşti, cu ceramică aparţinând culturii
Cucuteni, şi continuând cu Cetatea Sucevei, palatul lui Al. I. Cuza de la Ruginoasa; mănăstirile
Suceviţa, Arbore, Putna (cu mormântul lui Ştefan cel Mare), Dragomirna, Trei Ierarhi (cu
mormintele lui Dimitrie Cantemir, Vasile Lupu şi Al. I. Cuza), Golia, Galata, Cetăţuia etc.
Turismul cultural poate fi completat şi de casele memoriale ale unor personalităţi ca I.
Creangă din Iaşi (bojdeuca din Ţicău), Ipoteşti (M. Eminescu), Mirceşti (V. Alecsandri), Liveni
(G. Enescu), Mălini (N. Labiş), Stupca (C. Porumbescu).
Sunt prezente numeroase muzee (Muzeul de Istorie a Moldovei din Iaşi, Muzeul de
Istorie a Bucovinei din Suceava, muzeele judeţene cu tematică mixtă din Vaslui şi Botoşani),
teatre şi opere (Iaşi), curţi domneşti (Suceava, Iaşi, Hârlău, Roman), Universitatea din Iaşi,
biblioteci etc.
Principalele centre turistice, cu unităţi mari de cazare, sunt: Iaşi, Suceava, Botoşani,
Bacău, Vaslui, Bârlad, Fălticeni, Rădăuţi, Siret, Paşcani, Târgu Frumos, Huşi şi Dorohoi. Există o
singură staţiune de profil, Strunga, lângă Iaşi, unde se valorifică, încă din secolul 19, apele
minerale bicarbonate şi sulfatate.
Potenţialul turistic al regiunii este în măsură să asigure, aproape în exclusivitate, turismul
culturalizant. Recreerea şi cura se practică sporadic, în zonele periurbane (agrementul) şi în
arealele cu ape minerale (balneoterapia).
12. Câmpia Română. Dimensional, este cea mai vastă regiune turistică a ţării,
cuprinzând întreaga câmpie dunăreană şi o parte din Podişul Getic. Activităţile turistice, însă, se
pot desfăşura doar pe arii restrânse, discrepant.
92
Relieful practic nu participă la edificarea zestrei turistice, iar climatul se caracterizează
prin durata mare a strălucirii soarelui, insolaţie puternică, ierni scurte dar geroase şi bogate în
zăpadă. Deci, climatul poate fi recomandat tratării bolilor metabolice, respiratorii şi reumatismale.
Elementele hidrografice din regiune îşi aduc aportul substanţial în activităţile turistice.
Lacurile sărate din zona Bărăganului (Colţea, Lutu, Batogu, Lacul Sărat, Movila Miresii, Balta
Albă, Amara ş. a.) contribuie la atracţia fluxului de turişti prin apa bogată în săruri diverse şi
nămolul sapropelic; prin gama elementelor de ordin recreativ se înscriu limanele fluviatile ale
Dâmboviţei, Colentinei, Ilomiţei, Buzăului, (Floreasca, Tei, Snagov, Căldăruşani, Mostiştea,
Amara) şi lacurile de baraj antropic de pe Jiu, Argeş şi Olt.
Potenţialul turistic atractiv antropic este dominant, fiind reprezentat de numeroase
vestigii istorice, edificii religioase, obiective culturale, economice, monumente şi valori
etnografice.
Dintre vestigiile istorice pot fi amintite: castrele romane de la Sucidava şi Romula Malva;
curţile domneşti din Bucureşti şi Târgovişte; rezervaţiile arheologice de la Gârbovăţ, Poiana,
Bereşti şi Gumelniţa; palatele din Bucureşti (Cotroceni, Mogoşoaia), Potlogi şi Craiova (Casa
Băniei), Palatul Parlamentului din Bucureşti (a doua construcţie din lume după Pentagon);
Cea mai mare parte a edificiilor religioase este concentrată la Bucureşri (bisericile
Stavropoleos, Sf. Gheorghe Vechi, Patriarhiei, mănăstirile Snagov, Cernica, Radu Vodă, Pasărea )
precum şi în oraşele mari sau în vecinătatea lor – Târgovişte, Craiova, Galaţi, Buzău, Brăila,
Ploieşti, Piteşti, Slatina etc.
Oraşul Bucureşti, capitala ţării, găzduieşte diverse obiective culturale: Universitatea,
Academia Română, Opera, Ateneul, Teatrul Naţional, Casa Prese; muzee: Muzeul de Artă,
Muzeul de Istorie al României, Muzeul de Ştiinţele Naturii, Muzeul Satului, Muzeul Ţăranului
Român. Întâlnim de asemenea muzee judeţene de valoare notabilă la: Târgovişte, Brăila, Galaţi,
Craiova, Buzău, Piteşti, Ploieşti, Slatina, Giurgiu, Slobozia.
Merită o deosebită atenţie varietatea mare de monumente, metroul bucureştean, Cimitirul
Belu, edificiile economice, care au devenit mari centre de atracţie turistică.
În infrastructura turistică, ca centre turistice importante, se înscrie Bucureştiul şi celelalte
oraşe reşedinţă de judeţ, care găzduiesc un mare număr de turişti aflaţi în sejur sau în tranzit. Ca
staţiuni turistice, pot fi puse în evidenţă doar două – Amara şi Balta Albă.
În concluzie, se poate spune că Câmpia Română, în specializarea turistică, se impune
prin turismul culturalizant. Turismul recreativ este practicat de citadini, fără a avea anumite
opţiuni din afara zonei receptoare. Turismul curativ se limitează doar la exploatarea lacurilor
sărate.
13. Delta Dunării. În comparaţie cu alte regiuni turistice ale Ţării, Delta Dunării este cea
mai mică ca suprafaţă, în acelaşi timp, ca valoare turistică, fiind la scara continentului european.
Valoarea Deltei vine din originalitatea peisajului, faunei, din conservarea aproape de limitele
naturale a biotopurilor, ceea ce nu se poate spune despre alte delte europene.
Aici terenurile neinundabile ocupă suprafeţe foarte mici (circa 16%), sub forma
grindurilor (Letea, Caraorman, Sărăturile), creând prin aceasta efectul de insulă, atât de mult
apreciat de turişti.
În Deltă Dunărea îşi desface apele în trei braţe principale – Chilia, Sulina şi Sfântul
Gheorghe la care se adaugă o reţea deasă de canale secundare. Tot ansamblul de canale, gârle,
bălţi şi lacuri creează condiţii favorabile pentru afirmarea activităţilor de agrement nautic şi
transport turistic, iar diversitatea faunei (peşti, nurca, vidra, nutria, bizamul, mistreţul, pisica
sălbatică şi vulpea) şi a vegetaţiei hidrofile (stuf papură, sălcii, plop etc.) reprezintă un paradis
93
pentru turismul cinegetic şi pescuit. Pentru amatorii de pescuit Delta Dunării este un loc ideal în
satisfacerea pasiunilor lor.
Patrimoniu turistic al Deltei Dunării nu este încă totalmente valorificat, infrastructura
turistică având un caracter incipient. Centrul polarizator al turismului din Deltă revine oraşului
Tulcea, de unde începe pătrunderea în interiorul unităţii. În interiorul Deltei funcţionează
complexele turistice de la Lebăda şi Roşu, precum şi cabanele şi spaţiile de cazare de la Maliuc,
Ilgani, Matiţa, Mila 23, Mahmudia, Murighiol şi Uzlina. La vărsarea apei din Braţul Sulina în
Marea Neagră se află cea mai estică localitate din România – oraşul Sulina.
14. Podişul Dobrogei. Regiunea are un potenţial atractiv dominat de elementele
hidrografice, morfologice şi climatice.
Factorul principal îl reprezintă Marea Neagră. Litoralul românesc, lipsit de curenţi,
maree şi valuri puternice, cu plaje de bună calitate determină agrementul şi cura heliomarină. Tot
în cadrul litoralului se încadrează şi un şir de lagune şi limane, bogate în nămoluri sapropelice (la
Techirghiol, Nuntaşi, Costineşti, Mangalia) cu un efect deosebit în tratamentul afecţiunilor
reumatismale sau locomotorii, fiind puse în valoarea turismului balnear naţional.
Dunărea, precum şi limanele fluviatile Oltina, Bugeac, Mârleanu şi Vederoasa oferă
condiţii turismului recreativ prin navigaţia de agrement şi pescuitul sportiv.
Al doilea factor natural care implică disponibilităţi pozitive turismului în Dobrogea este
climatul. Dobrogea este cea mai caldă regiune a României, cu durata îndelungată a timpului
frumos (2300-2450 ore anual) şi radiaţie puternică.
Relieful, deşi cu altitudini relativ mici, este un element morfologic creator de peisaje
atractive, reprezentat prin chei (Taiţei, Teliţei şi Chichigeaua) şi peşteri (Peştera Liliecilor de la
Gura Dobrogei, Peştera Limanu, Peştera de la Movile) din Munţii Măcinului.
Obiectivele atractive antropice relevă valoarea turistică a Dobrogei prin vestigiile
cetăţilor antice Histria, Tomis şi Callati; cetatea feudală Enisala; mausoleul Tropaeum Traiani de
la Adamclisi; canalul Dunărea – Marea Neagră. În Constanţa, principalul oraş din Dobrogea,
punctele de atracţie turistică sunt: Muzeul de Istorie şi Arheologie, Acvariul, Delfinariul,
Cazinoul, Moscheia, Mozaicul roman, Portul, satul de vacanţă Mamaia etc.
Infrastructura turistică este cea mai dezvoltată din ţară. Au importanţă naţională şi
internaţională unităţile hoteliere, vilele, motelurile şi campingurile din staţiunile Constanţa,
Mamaia, Costineşti, Mangalia, Eforie Nord, Eforie Sud, Jupiter, Saturn, Neptun, Venus, Olimp, 2
Mai, Năvodari şi Agigea.
În specializarea turistică a Dobrogei se remarcă turismul de recreare şi heliomarin, după
care urmează turismul curativ. Este important şi turismul de afaceri.
Rezumat
În regionarea turistică a teritoriului se pleacă de la două considerente fundamentale:
prezenţa unui fond turistic adecvat, capabil să atragă turiştii potenţiali, şi circulaţia turistică care
arată valorificarea teritoriului considerat prin intermediul turismului.
În literatura de specialitate se disting următoarele tipuri teritoriale de unităţi turistice:
zonele, centrele şi obiectivele turistice.
În funcţie de importanţa ofertei turistice (stabilite în general după numărul de turişti
94
primiţi în spaţiul turistic), distingem mai multe categorii de localizări concentrate ale ofertei
turistice. Astfel, în funcţie de criteriul formării şi poziţiei lor (după C. Cristureanu), există:Bazine
Tradiţionale: (Europa Occidentală, Europa Orientală, ţările nord-americane, localizări turistice ale
lumii a treia) și Bazine Noi (localizări periferice, localizare îndepărtată, localizare de pionerat).
Regionarea turistică a României evidențiază următoarele areale: Câmpia și dealurile de
Vest, Munții Apuseni, Munții Banatului, Poiana Ruscă, Despresiunea Transilvaniei, Oaș,
Maramureș, Obcinele Bucovinei, Carpații Meridionali, Subcarpații Getici, Curbura carpatică,
Grupa centrală a Carpaților Orientali și Subcarpații Moldovei, Podișul Moldovei, Câmpia
Română, Delta Dunării, Podișul Dobrogei.
1. După importanţa lor, zonele turistice se împart:

a) foarte importante și puțin importante
b) de interes internaţional, naţional, regional şi local.
c) obiective, areale, zone, regiuni
2.Care sunt criteriile în funcție de care se delimitează, în general, regiunile turistice?
3.Enumerați zonele de pe Glob care fac parte din Bazinele turistice tradiționale.
4.Enumerați zonele de pe Glob care sunt incluse în Bazinele turistice pionier.
5.Identificați regiunile turistice specifice României și caracterizați 5 dintre ele.
95
Capitolul VII Tendințe actuale în evoluția turismului internațional
Cuprins
7.1.Introducere
7.3.1.Tendinţe noi şi realizări în dezvoltarea turismului internațional
7.3.1.1.Ritmul înalt al dezvoltării
7.3.1.2.Modificările calitative în cererea şi oferta turistică
7.3.1.3.Modificări în consumul turistic
7.3.1.4.Extinderea cererii turistice din partea persoanelor de vârsta a treia
7.3.1.5.Schimbări substanţiale în stilul odihnei şi al agrementului
7.3.1.6.Specializarea sectorului turistic
7.3.1.7.Specializarea turistică şi firmele turistice
7.3.1.8.Procese de concentrare şi centralizare a producţiei şi a capitalului
7.3.1.9.Francisa
7.3.1.10.Integrarea pe verticală a turismului
Rezumat
7.1.Introducere
Datorită dezvoltării explozive în ultimele decenii, fenomenul turistic a primit o atenție
deosebită în cercetarea elementelor ce îl compun cât și din punct de vedere economic-financiar.

Turismul este practicat de peste 1,5 mld oameni la scară globală și adduce încasări de aprox 2
trilioane de USD, ceea ce determină un întreg proces de cercetare, analiză și prognoză a
fenomenului. În capitolul următor vor fi prezentate succinct câteva dintre aspectele dinamicii
turistice, cât și unele tendințe noi în diversificarea ariei de acoperire; explice procesele de
concentrare şi centralizare a producţiei şi a capitalului și verticalizarea turismului.
96
La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil să: explice
tendința viitoare de dezvoltare a turismului; descrie modificările consumului turistic și

schimbările în stilului odihnei și al agrementului în general, cât și pentru vârsta a treia;
argumenteze specializarea sectorului turistic; definească francisa; descrie procese de concentrare
și centralizare a producției și a capitalului turistic; explice integrarea pe verticală a turismului.
7.3.1.Tendinţe noi şi realizări în dezvoltarea turismului internaţional

Turismul internaţional reprezintă una din cele mai dinamice ramuri ale economiei
mondiale, reuşind, pentru ritmurile deosebit de mari ale dezvoltării, să fie numit fenomen al
secolului XX. Dacă în următorii 40 de ani de după cel de-al doilea război mondial populaţia lumii
s-a dublat, numărul sosirilor turistice s-a mărit mai mult de 20 de ori. Pe scară globală se
preconizează o creştere de circa 4-5% anual. Conform prognozelor O.M.T. către anul 2010
numărul acestora va atinge cifra de 1 miliard şi aproximativ 1,6 miliarde în anul 2020. Tot către
această perioadă încasările globale din turismul internaţional vor ajunge la 2 trilioane USD.
Turismul internaţional contribuie substanţial, în fiecare an, la dezvoltarea economiei
mondiale. Sub aspect financiar sosirile turiştilor sunt însoţite de fluxuri importante de valută
străină în statele de recepţie, ameliorând şi activând balanţa de plăţi. Efectele economice ale
activităţilor turistice nu sunt limitate doar de rezultatele financiare. Ele se manifestă şi în afara
sectorului turistic, exercitând influenţe sistematice şi substanţiale asupra întregului organism
economic. Pentru determinarea mai precisă a valorii socio-economice a turismului internaţional,
Consiliul Mondial pentru Turism şi Excursii utilizează un sistem de calcule asociate (satellite
accounting system). Prin urmare, dezvoltarea turismului mondial din ultimele decenii marchează
o serie de tendinţe, între care menţionăm:
7.3.1.1.Ritmul înalt al dezvoltării

Ritmul înalt al dezvoltării turismului a transformat această ramură în una din cele
mai eficiente şi mai rentabile ramuri ale economiei mondiale. Acestuia îi revine 7% din volumul
total de investiţii, 5% din veniturile fiscale şi o treime din comerţul mondial cu servicii. Turismul
internaţional exercită o influenţă majoră asupra unor sectoare-cheie ale economiei, în special
asupra transporturilor şi comunicaţiilor, comerţului, construcţiilor, agriculturii, producţiei de
mărfuri pentru populaţie etc., manifestându-se ca un catalizator al dezvoltării socio-economice.
97
El asigură cu locuri de muncă circa 255 milioane de persoane sau unul din zece angajaţi la nivel
mondial. Prognozele care ţin de turism afirmă că secolul XXl se va transforma în secolul
turismului şi va ocupa o poziţie de lider între ramurile exportatoare, marginalizând substanţial
exploatarea şi prelucrarea petrolului precum şi industria constructoare de automobile.
7.3.1.2.Modificările calitative în cererea şi oferta turistică

Între factorii care au determinat creşterea industriei turismului din ultimele decenii
trebuie menţionate modificările calitative în cererea şi oferta turistică. În anii 80 în cererea

turistică a ţărilor Europei Occidentale au început să se manifeste o serie de tendinţe noi, fiind
condiţionate de un şir de factori de natură economică şi socială, de asemenea de modificările
intervenite în psihologia omului contemporan. Influenţa hotărâtoare asupra structurii consumului
turistic a fost determinată de conjunctura declinului economic. Criza, care a cuprins ţările
industriale dezvoltate, a fost însoţită de o reducere accentuată a puterii de cumpărare a populaţiei.
Astfel în Franţa rata de creştere a acestui indice a constituit în anul 1981 +2,7%, în 1982 +2,2%
iar în 1984 s-a redus până la 0%. A crescut şomajul iar criza a afectat, în primul rând, clasa
medie a societăţii – principalul consumator al serviciilor turistice, impunând situaţii de căutare a
altor căi de organizare a turismului şi agrementului.
Schimbările din sfera socială, legate de conjunctura declinului economic, la rândul ei, au
exercitat influenţe asupra caracterului cererii turistice. A fost redusă vârsta de pensionare, a
crescut durata perioadei concediului, s-a redus săptămâna de lucru şi introduse grafice oscilante
de lucru. Aceste măsuri, direcţionate spre reducerea discrepanţelor de pe piaţa muncii,
concomitent, au condiţionat majorarea duratei timpului liber al populaţiei, lărgind orizontul şi al
consumatorilor potenţiali de servicii turistice.
Între măsurile enunţate este importantă examinarea reducerii vârstei de pensionare, dat
fiind că anume persoanele de vârsta a treia se evidenţiază printr-un activism turistic sporit. E
adevărat, în majoritatea ţărilor civilizate, încă până la declanşarea crizei, a fost stabilită vârsta de
pensionare la un nivel relativ mic. Odată cu declanşarea declinului economic unele întreprinderi,
aflate în condiţii financiare dificile, au început pensionarea şi a persoanelor care nu împlinise
vârsta de 60 de ani. Dacă la sfârşitul anului 1982 Departamentul protecţiei sociale a înregistrat
12,3 milioane de pensionari, în 1983 acestora s-au mai adăugat 695,7 mii de persoane în vârstă
apropiată de cea a pensiei. Pe total pensionarii constituiau 23% din populaţia ţării. Acesta era un
potenţial uman activ, mobil, fizic sănătos şi care deţinea practic un fond nelimitat de timp liber,
fiind pregătit să acopere cheltuieli pentru deplasări turistice, influenţând piaţa turistică atât internă
cât şi externă.
În fine, caracterul contemporan al cererii turistice este condiţionat şi de factori subiectivi.
Apariţia valorilor noi modifică în mare măsură şi psihologia omului. Modificările respective sunt
condiţionate de următoarele aspecte:
a)autoafirmarea şi autoexprimarea directă, mai liberă a calităţilor fizice şi spirituale ale
personalităţii ;
b)sunt reevaluate relaţiile cu alţi indivizi, cu alte grupuri sociale şi instituţii. Acestea
poartă un caracter mai flexibil şi sunt în funcţie preponderent de alegerea persoanei;
c)formarea unei noi atitudini faţă de natură, atitudine în care, după cum se arată în
buletinul final al Conferinţei O.N.U. asupra mediului şi dezvoltării, “omul îşi va tempera mândria
98
şi egoismul său de consum şi se va strădui să convieţuiască în pace cu Natura”. Aceasta se
regăseşte în concepţia privind dezvoltarea durabilă a societăţii pe baza utilizării ecologic adecvate
şi raţionale a resurselor naturale, care poate asigura nivelul de trai decent şi pentru generaţiile
viitoare. Dezvoltarea durabilă devine unul din obiectivele esenţiale ale omenirii la începutul
secolului XXl.
7.3.1.3.Modificări în consumul turistic
Odată cu creşterea timpului liber pe fundalul recesiunii economice generale în
comportamentul şi motivaţia turistică a populaţiei se pun în evidenţă două tendinţe principale –

fragmentarea perioadei de concediu şi creşterea numărului călătoriilor de scurtă durată. La
începutul anilor 80 în Austria şi Marea Britanie peste 20% din populaţie realiza călătorii în
perioada estivală şi hibernală a anului, iar 10% călătorea de trei sau de mai multe ori pe an. O
situaţie similară caracteriza Italia, Germania şi alte state dezvoltate din Europa – călătoriile
devenise mai scurte în timp dar mai frecvente. În literatura de specialitate occidentală acest
fenomen a fost definit prin “călătorii cu intervale”.
Organizarea “călătoriilor cu intervale” s-a dovedit a fi o afacere foarte rentabilă şi
eficientă, iar firmele turistice au început să încurajeze pe toate căile cererea turistică respectivă.
Interesul evident al întreprinderilor în extinderea noului segment al pieţei turistice îşi găseşte
explicaţia în faptul, că turistul aflat într-o călătorie de scurtă durată suportă cheltuieli mai mari
calculate la o zi de sejur, decât turistul obişnuit. În acest context este de remarcat că în 1993
numai turiştii europeni au cheltuit în călătoriile de scurtă durată circa 7 miliarde USD. Pe lângă
rentabilitate şi eficienţă, “călătoriile cu intervale” au cerere sporită pe parcursul anului întreg, cu o
animaţie mai mare în lunile aprilie, septembrie – octombrie şi februarie, prin aceasta fiind
soluţionată una din problemele majore ale industriei turistice – atenuarea neuniformităţii în
activitatea regiilor de transport, a amplasării, a alimentaţiei publice etc.
Cu o popularitate deosebită a populaţiei ţărilor Europei Occidentale devin sejururile la
sfârşit de săptămână şi în zilele de sărbătoare. Ele cuprind vizitarea expoziţiilor, a muzeelor,
galeriilor de artă, a magazinelor, în special a celor de anticariat. Nu este de neglijat şi week-end –
ul în parcurile naţionale sau participarea la festivaluri, carnavaluri, diverse manifestări cu caracter
distractiv etc. Datele studiilor statistice pun în evidenţă un exemplu reprezentativ a preferinţelor
turistice ale europenilor: în anul 1993 peste 40% din călătoriile non-afaceri revin oraşelor situate
în apropierea imediată, a treia parte din călătorii ţin de zonele montane, mare şi aşezările rurale,
restul, 30%, revin turismului sportiv de vară sau de iarnă, turismului curativ.
Principalul mijloc de transport folosit pentru călătoriile de scurtă durată este automobilul
proprietate personală. Doar 13% din turişti, în 1993, au preferat călătoria cu avionul.
Principalii “furnizori” de turişti pe piaţa Europei Occidentale de turism de scurtă durată
sunt Germania şi Marea Britanie, ponderea cărora, în 1993, a constituit 35 şi respectiv 10%.
Majoritatea acestora sunt organizate în Franţa, Austria şi Germania.
După numărul de vizite de scurtă durată pe prima poziţie în Europa se plasează Franţa.
Dezvoltând acest tip de turism, Franţa recepţionează turişti din Germania, Belgia, Marea Britanie,
Italia şi Spania. Pe parcursul a câteva zile turiştii vizitează Parisul şi alte oraşe franceze: Marsilia,
99
cunoscut prin turneele lui oceanografice; Belle Fort oraş cu o zonă de agrement unică pe locul
unei baze militare; Nante – renumit prin monumente de arhitectură postmondenă etc. Fiecare din
acestea deţine anumite trăsături, folosite cu iscusinţă în vederea atracţiei fluxului de turişti. Ca
urmare a măsurilor întreprinse turismul de scurtă durată în Franţa creşte cu 25% anual sau de 3-4
ori mai rapid decât turismul de lungă durată.
Pe lângă creşterea numărului călătoriilor de scurtă durată la distanţe mici turismul, în
general, nu se manifestă numai prin acest tip. Concomitent se menţine cererea turistică şi privind
călătoriile la distanţe mari.
7.3.1.4.Extinderea cererii turistice din partea persoanelor de vârsta a treia.
Aparent, turismul realizat de persoane cu vârsta peste 55 de ani, este un fenomen
neobişnuit, dat fiind că pensionarea asigură odihna bine meritată. Studiile realizate asupra cererii
turistice din partea populaţiei, pe grupe de vârstă, menţionează existenţa unei asemenea probleme,
deosebit de importante. Spre deosebire de populaţia ocupată, pentru care turismul reprezintă o
posibilitate de odihnă, de relaxare psiho-fiziologică, pentru pensionari, care au un buget de timp
liber considerabil, călătoria turistică nu este decât o formă activă a modului de viaţă. Această
condiţie, în special, explică prezenţa pieţei turistice a persoanelor de vârsta a treia, piaţă care în
prezent se modifică substanţial.
Cererea turistică a pensionarilor zilelor noastre se deosebeşte radical de cea a celor de
aceeaşi vârstă de acum 10-20 de ani. Ei manifestă o mobilitate mai accentuată faţă de părinţii lor
la aceeaşi vârstă. Pasiunea lor de a călători s-a format cu mult înainte de pensionare. Ei aveau 30
de ani când în Europa a început perioada de avânt a activităţilor turistice, mulţi din ei fiind
participanţi activi a acestui proces. De atunci turismul a devenit pentru ei o parte inseparabilă a
vieţii.
Turiştii în etate ai zilelor noastre au experienţă de călătorie, pentru ei turismul devenind o
formă de cunoaştere a lumii cu tot dinamismul şi varietatea ei, dar nu numai un mijloc de izolare
de rutina cotidiană. Aceştia pot fi întâlniţi în cele mai diverse zone turistice ale lumii: pe schiuri
în Alpi, pe plute în Colorado sau în deşerturile africane. Majoritatea absolută preferă turismul în
grup, folosindu-se de serviciile agenţiilor turistice.
Cea mai mare parte a turiştilor europeni în etate nu manifestă interes faţă de elaborarea
unui produs turistic deosebit şi îşi desfăşoară perioada de odihnă împreună cu tineretul. De
menţionat însă, că unele tipuri de călătorii, cum sunt cele de cruazeră sau turneele cu autocarul,
sunt deosebit de solicitate de persoanele cu vârsta peste 55 de ani, dar fără o referinţă specială
asupra vârstei.
Nu sunt neglijaţi nici persoanele în etate firave, bolnave, care de asemenea au dorinţă de a
călători şi de a primi satisfacţia de noi impresii. Odihna şi agrementul acestei categorii de oameni,
cu posibilităţi fizice limitate, sunt organizate în cadrul aşa numitelor programe pentru “vârsta a
patra“, cu desfăşurare mai accentuată în Danemarca, Olanda şi Suedia.
Extinderea cererii turistice a persoanelor în etate are caracter stabil. Rata înaltă de
creştere, care evidenţiază acest segment al pieţei europene de turism, se va menţine şi pe viitor.
Luând în consideraţie această tendinţă, majoritatea agenţiilor turistice îşi modifică activitatea,
fiind în căutarea unor forme noi de activitate pentru atracţia clienţilor în etate.
100
7.3.1.5.Schimbări substanţiale în stilul odihnei şi al agrementului
Pasivitatea petrecerii timpului liber pe plaje, aceasta rămânând deocamdată cea mai
răspândită formă de consumare a concediilor, în măsură tot mai redusă răspunde procesului de
creştere a diversificării aspiraţiilor şi cerinţelor individuale. În locul celor “trei S”, mare-soare-
plajă (Sea-Sun-Sand), treptat este substituit de formula “trei L” sau tradiţii naţionale –peisaj –
agrement (Lore – Landscape – Leisure). Această formulă corespunde în totalitate noilor valori,
care se regăsesc şi se afirmă în psihologia omului şi care se exprimă în comportamentul şi în
gândirea turistului contemporan.
Turistul contemporan manifestă interes crescând faţă de coloritul, specificul, cultura şi
obiceiurile unor popoare străine, caută să opună vieţii citadine monotone de rutină o varietate de
activităţi cognitive din alte teritorii. În acelaşi timp are loc conştientizarea tot mai pronunţată a
necesităţii formelor active de odihnă în vederea refacerii şi dezvoltării forţelor umane. Călătoria
devine o necesitate de compensare a insuficienţei eforturilor fizice şi a nervozităţii din producţie
şi viaţa cotidiană. Studiile existente, în Franţa, de exemplu, enunţă numărul dublu al persoanelor
care preferă odihna activă faţă de cea pasivă.
Această evoluţie a motivaţiei turistice se produce în contextul extinderii libertăţilor
individuale. Fiecare persoană doreşte să-şi aleagă singură programul călătoriei turistice, fără
influenţe din afară, iar lozinca principală a agenţiilor turistice devine: “Se propune totul – nu se
impune nimic”.
Cunoscutul turistolog francez M. Breton-Girard descrie tabloul turistului contemporan în
felul următor: “În prezent turistul îşi asumă trăsături sportive, devenind căutător de aventuri. El
tinde permanent să se depăşească pe sine, indiferent de starea lui de spirit şi de capriciile naturii,
şi se schimbă împreună cu atitudinea radicală faţă de natură. De aici în colo turistul pleacă în
căutarea independenţei, distracţiilor şi a forţei de viaţă. El respinge banalitatea, prozaismul,
manifestându-şi individualitatea sa. Îi sunt străine formula calităţii de membru şi a legii
colectivităţii. Omul doreşte o petrecere activă a timpului liber, a activităţilor fizice pentru a-şi
reveni în formă. El doreşte să evadeze din gloată, dar pentru o perioadă de timp scurtă, şi să
încerce un mod de viaţă neobişnuit. Explozia interesului pentru distracţii şi mişcare reflectă în
mod elocvent această evoluţie”.
Oferta turistică este mai puţin dinamică decât cererea, dar şi în cadrul ei se produc
modificări importante. Ele sunt îndreptate spre depăşirea unuia din cei mai puternici factori
limitatori – rigiditatea ofertei turistice sau a reacţiei relativ reduse a furnizorilor de servicii
turistice la modificările de conjunctură ale pieţei. Furnizorii serviciilor turistice se adaptează cu o
mare întârziere la fluctuaţiile cererii sub aspect spaţial, ceea ce se explică prin ponderea
substanţială a capitalului fix în cheltuielile de producţie şi în structura pasivului unităţilor
turistice. De menţionat că anume capitalului fix îi revine cea mai mare parte a cheltuielilor
financiare. Fluctuaţia rigidă a ofertei turistice este, în aceeaşi măsură, inconvenabilă atât
turistului, care, drept consecinţă, plăteşte mai scump, cât şi întreprinderii turistice, care nu este
pe măsură să utilizeze fondurile fixe pe care le deţine pe tot parcursul anului. În asemenea
101
condiţii industria turismului este obligată să fie în căutare continuă a căilor eficiente de adaptare a
ofertei turistice la modificările cererii.
7.3.1.6.Specializarea sectorului turistic
Ultimele decenii sunt marcate de o afirmare tot mai insistentă a specializării
sectorului turistic, de un proces mai accelerat de concentrare a producţiei, de o trecere la

tehnologii noi. Specializarea reprezintă o formă a diviziunii sociale a muncii şi de organizare
raţională a acesteia. Ea îşi găseşte reflectare în procesele obiective de separare a unităţilor cu
profil turistic în întreprinderi independente, care se concentrează asupra producţiei de servicii
specializate sau asupra producţiei de operaţiuni tehnologice omogene. Specializarea cuprinde nu
numai anumite persoane, dar şi întreprinderi, ramuri economice, oraşe, regiuni şi chiar ţări.
În turism, la fel ca şi în alte ramuri ale economiei, specializarea a devenit un principiu
important de organizare şi activitate a unităţilor economice. Între numeroasele direcţii de
activitate firma turistică sau cu activităţi aferente turismului le evidenţiază pe cele mai
importante, concentrându-şi eforturile asupra lor. Aceste direcţii de specializare corespund
anumitor segmente ale pieţei turistice, care sunt constituite din grupuri de oameni cu caracteristici
eminente: demografice, psihologice, de comportament etc. Compania sau firma îşi alege unul sau
mai multe segmente, mai atractive din punctul ei de vedere, şi pentru fiecare din ele produce
mărfuri şi servicii turistice, care răspund la modul cel mai adecvat necesităţilor şi cerinţelor unui
anumit grup de consumatori.
Pe măsura adâncirii specializării se produce şi segmentarea pieţei, care devine tot mai
detaliată. Pentru creşterea gradului de omogenitate ale sectoarelor evidenţiate, companiile recurg
la cele mai diverse operaţiuni. Sunt puse în uz o serie de modele polifacturale, care cuprind
concomitent o îmbinare simultană a mai multor parametri. De exemplu, direcţia călătoriei poate fi
suplimentată de vârsta şi nivelul veniturilor potenţialilor clienţi. Această interpretare permite
punerea în evidenţă a unor sectoare relativ înguste de piaţă care nu sunt încă acoperite, spre care
îşi îndreaptă activitatea sa companiile în condiţiile unei concurenţe serioase.
În gospodăria hotelieră tot mai insistent se pune miza pe anumite sectoare ale pieţei. O
parte din hoteluri se specializează în deservirea călătorilor în tranzit cu nivel redus şi mediu al
veniturilor, fiind amplasate, de regulă, în apropierea gărilor şi având preţuri tarifare de 5 ori mai
mici decât în cele de lux.
Multe hoteluri se specializează, având drept obiectiv segmentul turiştilor de afaceri. Spre
deosebire de călătorii în tranzit, oamenii de afaceri prezintă cerinţe mult mai pretenţioase privind
nivelul confortului şi al serviciilor. La prima vedere, turiştii de afaceri, ca un segment al pieţei,
reprezintă o entitate relativ omogenă, care se deosebeşte radical de alte categorii de turişti.
Această categorie, fiind examinată mai minuţios, uşor poate fi diferenţiată în grupe după
comunitatea cererii de servicii turistice, grupe care la rândul lor se prezintă în calitate de obiecte
de specializare a întreprinderilor hoteliere. În afară de elementul economic segmentarea pieţei
turiştilor de afaceri se produce şi în funcţie de sexe. Din acest punct de vedere sectoarele care se
formează sunt diferite ca dimensiune, numărul bărbaţilor în cercurile oamenilor de afaceri fiind
net superior numărului de femei, care de altfel, au un rol semnificativ în dezvoltarea gospodăriei
hoteliere. Contribuţia lor anuală în serviciile hoteliere şi în serviciile aferente acestora este de
102
circa 1 miliard USD. Această categorie de turişti prezintă unităţilor de cazare cerinţe deosebite,
cerinţe legate în primul rând de securitate.
Studiul motivaţiei comportamentului grupurilor de consumatori ai produsului turistic, care
constituie elementul de bază al procesului de segmentare, ajută unităţile de turism să “manevreze”
între diferite sectoare ale pieţei, să aplice şi să obţină consolidarea poziţiei lor prin intermediul
unor aşa produse şi realizarea unor aşa măsuri, care au un grad maxim de corespundere cu
aşteptările clienţilor. Gradul înalt al preciziei obiectivului unui segment şi descrierii
caracteristicilor lui presupune o campanie de reclamă relativ uşoară, o “vânzare” mai simplă şi
mai eficientă a produsului turistic şi relaţii mai eficace cu publicul. Segmentarea se află la baza
unei noi filozofii economice – a marketingului cu destinaţie, care devine o continuare logică şi
vârful specializării.
Specializarea se manifestă sub toate aspectele legate de activitatea întreprinderii turistice.
Ea se reflectă în amplasare, structura de gestionare, tehnologia deservirii ş. a. ceea ce face oferta
turistică să fie mai bogată şi mai variată. Odată cu adâncirea specializării diferenţele dintre
unităţile turistice devin tot mai evidente.
Procesele de adâncire a specializării care se produc nu numai în gospodăria hotelieră, dar
şi în alte sectoare ale industriei turismului. Între firmele turistice sunt multe care ar ocupa
concomitent un număr mai mare de segmente ale pieţei. Majoritatea agenţiilor turistice, la fel ca
şi hotelurile, selecţionează în activităţile sale nişele îngust specializate ale pieţei.
7.3.1.7.Specializarea turistică şi firmele turistice
O diferenţiere mai largă a firmelor turistice este împărţirea lor în firme receptoare
şi firme emiţătoare. Primele au o necesitate stringentă în extinderea şi adâncirea relaţiilor cu

întreprinderile din ţară pentru deservirea turiştilor străini, de asemenea cu agenţiile străine, care
asigură fluxul de turişti din străinătate. Spre deosebire de firmele receptoare cele emiţătoare pun
un accent deosebit pe activităţile de reclamă în cadrul populaţiei locale, antrenând-o în sfera
turismului internaţional. Ele, de asemenea, se include în anumite relaţii cu partenerii străini
pretatori ai serviciilor turistice.
În cadrul fiecăreia din aceste direcţii – de recepţionare şi de emitere a turiştilor – firmele
turistice se pot afilia unor sectoare tot mai înguste. O parte din ele organizează călătorii utilizând
anumite mijloace de transport, în special sunt preocupate de vânzările de bilete pentru călătoriile
de croazieră.
Unele firme se specializează în deservirea unei anumite categorii de consumatori, de
exemplu, a turiştilor solitari. Până nu demult aceştia nici nu erau luaţi în consideraţie în calitate
de sector independent al pieţei, fiind puşi în situaţia de a călători în modul călătoriilor de familie,
suportând cheltuieli suplimentare şi incomodităţi. Este cunoscut, că odihna turiştilor solitari, în
medie, este mai scumpă cu circa 30% decât cea a turiştilor familiali. Astfel, agenţiile turistice din
Franţa sunt printre primele care încearcă să atenueze această situaţie. În perioada hibernală
acestea oferă cazare la preţuiri promoţionale persoanelor solitare, iar cunoscutul club
Mediteranean a deschis special pentru aceştia cinci sate turistice în Grecia, Spania, Italia şi
Tunisia, unde nu sunt admise cupluri familiale.
103
Multe firme se orientează în activităţile sale spre un anumit tip de turism. Dacă cele mai
mari companii au monopolizat călătoriile în masă în scopuri de agrement sau turism cognitiv, un
număr tot mai mare de firme mici şi mijlocii şi-au consolidat poziţiile în alte segmente ale pieţei,
în special în turismul stimulativ (incentive tourism). Unităţilor turistice care practică remunerarea
colaboratorilor în funcţie de rezultatele muncii depuse sub forma unor bilete turistice gratis sau
parţial achitate, li se acordă un ajutor calificat în elaborarea şi realizarea programelor speciale de
stimulare a personalului. Conform contractelor cu administraţia firma turistică programează şi
organizează incentive tourism. Eficienţa acestui sistem de stimulare este în funcţie directă de
alegerea itinerarului călătoriei. Cele mai cunoscute firme turistice care organizează incentive
tourism sunt cele din S.U.A – “E.F.Mc Donald travel company”, “Moritz travel company”, “Top
value enterprises”.
Nu este de neglijat şi specializarea pe ţări sau regiuni a firmelor turistice, care emit în
anumite ţări (regiuni) şi recepţionează din ele turişti. Astfel unul din cei mai mari turoperatori
“Thomson” (Marea Britanie) activează excepţional numai pe piaţa Marii Britanii.
Specializarea, direct sau indirect, condiţionează creşterea numărului companiilor turistice,
diversificând pieţele producătorilor, inclusiv de mărfuri şi servicii. Ea contribuie la creşterea
volumului de producţie şi la reducerea preţului de cost al produsului turistic, la creşterea calităţii
lui, a productivităţii muncii şi în ansamblu a eficienţei activităţii turistice. cu toate acestea sunt
cunoscute anumite limite de extindere a specializării. Cu cât nişa pieţei turistice a companiei este
mai îngustă cu atât este mai mare riscul comercial.
7.3.1.8.Procese de concentrare şi centralizare a producţiei şi a capitalului

În paralel cu specializarea, industria contemporană a turismului este caracterizată
şi de procesele de concentrare, centralizare a producţiei şi a capitalului.

Procesul de concentrare, specific economiei în ansamblu, în industria turismului se
produce pe două căi: internă şi externă. În primul caz comasarea se produce în limitele unei
anumite unităţi economice ca urmare a capitalizării profitului propriu, în al doilea – puterea
economică a formaţiunii monopoliste se concentrează ca urmare a colaborării (cooperării) sau a
comasării unui număr nare de întreprinderi.
Un exemplu elocvent al concentrării externe în turism este crearea concernului german
T.U.I. în 1968, prin comasarea a şapte firme turistice, devenind unul din cei mai puternici
turoperatori din lume. Din 1976 şi până în 1993 volumul operaţiunilor economice a acestuia a
crescut de trei ori, iar numărul de clienţi de două ori.
Comasarea sau unificarea companiilor turistice se produce, de obicei, în trei direcţii:
orizontală, verticală şi pe diagonală. Drept exemplu de integrare pe orizontală este comasarea
hotelurilor în anumite lanţuri hoteliere.
În prezent în America de Nord şi în Europa se numără peste 3 mii de lanţuri hoteliere cu
un număr nu mai mic de 10 fiecare. Reting-ul celor mai mari dintre ele este publicat sistematic de
revista “Hotels”. Ea pune în evidenţă trei tipuri de lanţuri hoteliere: companii corporative,
companii de gestionare a hotelurilor şi asociaţii de hotele independente.
Peste 50% din hotelurile din lume sunt controlate de companiile hoteliere. În 1994 baza
materială a primelor 200 de lanţuri corporative hoteliere a fost constituită din 26,5 mii de hoteluri
104
cu 3,7 milioane de numere. Pe piaţa hotelieră domină companiile americane (opt din zece). În
calitate de cap de listă pot fi evidenţiate “Hospitality French Systems”, care în aprilie 1992 a
cumpărat firma “Super 8 motels”, fiind lider după numărul de hoteluri fondul de camere de hotel.
A doua poziţie este deţinută de “Holiday Inn”, care este specializată în construcţia de moteluri.
Între corporaţiile hoteliere europene se evidenţiază “Accord” (Franţa) şi “Forte” (Marea Britanie).
În tendinţa creării unor lanţuri hoteliere globale grupurile corporative se unesc, încheind
alianţe strategice. Una din cele mai impunătoare tranzacţii de acest gen din ultimii ani a fost
achiziţionarea în 1994 de către compania “I-T-T-Sheraton” a 32 hoteluri dintre cele mai luxoase
în Italia, care au aparţinut anterior lanţului hotelier local “Siga”. Având în vedere ritmurile de
creştere, această companie, care deţine actualmente poziţia a 7, poate deveni la începutul
mileniului trei cea mai puternică corporaţie hotelieră de pe glob. Ea a început deja achiziţionarea
în masă a imobilului hotelier din Spania, Italia şi Olanda.
Un model de alianţă strategică este semnarea acordului de parteneriat dintre grupul
“Carlson Hospitality World-aid” (S.U.A.) şi corporaţia “Four Seasons” din Toronto, având
obiectivul principal – extinderea reţelei internaţionale hoteliere “Ridjent”, care aparţine
corporaţiei italiene. În acelaşi timp “Four Seasons” “curtează” insistent concernul “Lounro” în
speranţa de a achiziţiona de la acesta reţeaua de hoteluri balneare cu o perspectivă deosebită
“Princess”.
7.3.1.9.Francisa
Instrumentul principal al expansiunii reţelelor hoteliere nu este reprezentat de
achiziţionare sau de comasare, dar de acordurile semnate, privind gestionarea hotelurilor în

mumele patronilor sau pe bază de francisă. Francisa, în esenţă, nu este altceva decât locaţie de
gestiune sau chirie. Corporaţia, în special cea hotelieră, acordă întreprinzătorului dreptul de a
continua afacerea sub denumirea sa, dar conform standardelor unice. În afară de sprijinul pe care
îl acordă în realizarea activităţilor turistice ea deţine şi controlul direct în scopul menţinerii
reputaţiei sale.
Sistemul de relaţii de francisă are un şir de avantaje, cu toate că este însoţit de anumite
limitări, legate de controlul sever din partea corporaţiei. Avantajele au condiţionat o extindere
deosebit de largă a francisei în gospodăria hotelieră. Grupul corporativ “Hospitality French
systems”, de exemplu, nu deţine hoteluri proprii, achiziţionând lanţuri hoteliere în condiţiile de
francisă. Unităţile de francisă predomină şi în alte asociaţii hoteliere, aşa cum este “Holiday
Inn”, I-T-T-Sheraton” ş. a. Pe plan mondial, companiile care realizează o expansiune puternică pe
piaţa turistică, sunt americane. În S.U.A. francisa este examinată în calitate de cale magistrală a
dezvoltării industriei hoteliere. Aici lanţurile hoteliere “de marcă” deţin 70% din proprietatea
hotelieră. Spre deosebire de S.U.A. în ţările europene are o răspândire mai largă practica semnării
de contracte prin care se preia gestiunea (management contract).
Această formă de contract a apărut în anii 1950, odată cu apariţia pe piaţa internaţională a
companiilor americane, dar s-a extins în toată amploarea sa abia în anii 1970-1980, perioadă
precedată de construcţia în masă a hotelurilor. În condiţiile unor preţuri înalte pe piaţa mondială
imobiliară, deţinerea acestora aducea profituri importante. Investitorii, care au investit capital în
gospodăria hotelieră, deveneau deseori proprietarii noilor întreprinderi. În aşa mod au fost create
complexele hoteliere gigantice americane “Hilton”, “Sheraton”, “Marriott” ş. a.
105
Pe măsura saturaţiei pieţei oferta de camere de hotel a început să depăşească cererea, iar
preţurile imobiliare au început să scadă. Concurenţa, care, inevitabil, a condiţionat scăderea
bussines-lui hotelier, a creat condiţii pentru înţelegerea că mult mai importantă decât deţinerea
proprietăţii hoteliere este gestiunea acestora. În asemenea condiţii a apărut practica transmiterii de
către proprietari a unităţilor lor hoteliere în gestiunea operativă a companiilor specializate. Între
primele corporaţii care şi-au aşezat activitatea într-o asemenea albie a fost corporaţia hotelieră
americană “Haiatt”, care la început s-a orientat spre achiziţionarea de hoteluri cu dreptul de
proprietate. Ulterior s-a luat decizia de a crea două companii, una dintre care devine proprietar de
hoteluri, iar cealaltă – este preocupată în exclusivitate de gestiunea operativă. Împărţirea de
funcţii a fost urmată de rezultate pozitive, acest exemplu fiind urmat de multe alte grupuri
hoteliere.
Companiile gestionare independente reprezintă cea de-a doua formă de management
contract. În 1994 circa 100 de operatori independenţi de frunte deţineau controlul a 3,6 mii de
hoteluri cu 632,8 mii de camere de hotel. Acestea sunt preponderent companii americane, cu toate
că însăşi în S.U.A. management contractul nu este atât de semnificativ pentru industria hotelieră,
cum este în Europa.
Al treilea tip de lanţuri hoteliere este reprezentat de hotelurile independente. Rămânând
sub aspect juridic şi economic independente, acestea, împreună, realizează cercetări şi studii de
marketing, măsuri de reclamă şi alte activităţi , care necesită investiţii mari şi care nu sunt pe
măsura uneia aparte.
Numărul lanţurilor de hoteluri independente este mult mai mic decât a celor corporative
şi nu este stabil, fiind în funcţie de cotizaţia anuală. Dacă în asociaţia europeană “Loge de
France” cotizaţia anuală este de numai 205 USD, numărul membrilor ei constituie peste 4 mii, în
timp ce în reţeaua germană “S-R-S-hotels Steigenberger”, în care cotizaţia anuală este de 18-48
mii USD cuprinde doar 350 de hoteluri. La nivel mondial sunt înregistrate circa 25 companii
hoteliere independente cu un număr de 19,1 mii hoteluri şi 25 milioane de camere.
7.3.1.10.Integrarea pe verticală a turismului
Integrarea pe verticală a turismului reprezintă asocierea întreprinderilor din
punctul de vedere al funcţionalităţii şi al tehnologiilor. Efectul maximal este atins în sfera

repartiţiei şi ca urmare a integrării se formează sisteme verticale de marketing, vis-à-vis de
canalele tradiţionale de desfacere. În sistemul vertical de marketing subiectele principale –
producătorul, comercianţii en gross şi en detail nu se modifică, dar reprezintă un organism
integru. În acest caz unul din membrii sistemului fir că stăpâneşte ceilalţi membri, fie că
transmite acestora anumite înlesniri comerciale, fie că deţine o putere cu care sigură colaborarea
lor.
În domeniul turismului integrarea pe verticală a marketingului s-a extins deosebit de mult.
Iniţiativa acestui proces deseori vine de la turoperatorii puternici, care achiziţionează mijloace de
repartiţie şi întreprinderi de transport, deschid reprezentanţe proprii ale agenţiilor, sau ale
pretatorilor de servicii turistice. Printr-o mobilitate mai sporită se manifestă companiile avia, care
penetrează sferele mixte , modificând limitele procesului de producţie şi desfacere “pe linie
dreaptă” – spre piaţa de consum, sau “în direcţie opusă” – spre sursele de materie primă. În final,
106
companiile avia concentrează gestiunea întregului proces tehnologic de producţie şi desfacerea
produsului turistic.
Implementarea companiilor avia în sfera activităţilor firmelor turistice reprezintă o
trăsătură caracteristică etapei actuale a dezvoltării industriei “ospitalităţii”. De exemplu, pe piaţa
turistică a Germaniei, una din cele mai puternice şi mai monopolizate din lume şi în Europa,
compania avia “Lufthansa” apare în calitate de nucleu, în jurul căruia se formează un bloc
specific de turoperatori şi agenţii turistice. în ultimul deceniu această companie şi-a consolidat
poziţiile sale în toate sectoarele transporturilor de călători cu mijloace avia, creând o reţea
dezvoltată de parteneri. Ea a semnat contracte cu SAS, “United airlines” şi alte companii avia,
ceea ce ia permis să se apropie foarte mult de crearea unui sistem de transport mondial fără
cheltuieli financiare considerabile.
În sfera de noi interese ale “Lufthansa” a fost inclusă deservirea categoriei clasice de
turişti. Dacă în perioada anterioară compania miza pe oamenii de afaceri, în prezent mai mult de
jumătate din clienţii ei sunt turişti. Odată cu schimbarea priorităţilor în activitatea companiei
respective ia amploare interesul faţă de acţiunile acesteia pe piaţa hârtiilor de valoare din partea
firmelor turistice. Pe lângă activităţile care ţin de sfera turoperatorică şi a agenţiilor de turism,
companiile avia tot mai insistent pătrund şi în sectorul de amplasare a turiştilor. Conform datelor
furnizate de revista “World Travel”, începând cu anii 1970, practic toate companiile avia din
lume sunt preocupate şi de gospodăria hotelieră.
O politică analogică este promovată şi de alte întreprinderi ce ţin de transporturi –
feroviare, maritime ş. a. sporind nivelul de monopolizare a pieţelor turistice.
Tipul de integrare pe diagonală în turism, sau prin diversificare, presupune asocierea
întreprinderilor care nu au relaţii funcţionale şi tehnologice. Companiile turistice, de obicei, nu-şi
elimină interesele sale din afara ramurii turismului. Marea lor majoritate au dimensiuni mici şi o
bază relativ slabă pentru diversificarea activităţilor. Puţin numeroasele companii puternice
turistice, care ocupă poziţii stabile pe piaţa turistică, explică succesul lor comercial prin ritmurile
relativ înalte de creştere ale turismului şi continuă să-şi sporească extinderea activităţilor în
limitele acestuia.
Iniţiativa de diversificare, de regulă, vine din partea întreprinderilor din alte ramuri ale
economiei naţionale, care, de asemenea examinează turismul în calitate de perspectivă favorabilă
pentru investiţii. Spre acest domeniu îşi aruncă privirile şi investiţiile de capital numeroase
companii petroliere, monopoluri ale industriilor textile, alimentare sau firmele mari comerciale.
În S.U.A., de exemplu, compania telefonică “I-T-T” este proprietarul hotelului “Sheraton” şi al
firmei “Avis” care se ocupă cu închirierea automobilelor. Asemenea exemple, în care sunt
implicate întreprinderi şi firme din alte sfere ale activităţii economice sunt numeroase.
Nu este de neglijat în procesul de concentrare şi centralizare a capitalului din industria
turismului a monopolurilor bancare, a agenţiilor de asigurare, care, prin activităţile lor au tendinţa
creării unui “imperiu turistic” ce depăşeşte hotarele naţionale.
În prezent turismul, tot mai insistent, obţine caracter global. Formarea pieţei mondiale
turistice este însoţită de procese de amploare de transnaţionalizare, care îşi găseşte expresia într-o
împletire internaţională a capitalurilor private, în consolidarea legăturilor dintre monopolurile
diferitor ţări şi în dezvoltarea largă a companiilor transnaţionale din sfera bussines-ului turistic.
Numeroase întreprinderi ale industriei “ospitalităţii”, asociindu-se în complexe economice
puternice, depăşesc limitele naţionale. Într-o perioadă relativ scurtă ele s-au transformat într-un
fenomen important al vieţii internaţionale, care învăluie spaţiul global. Aceste formaţiuni
economice noi, care corespund unui nivel mai înalt al concentrării şi centralizării producţiei şi a
107
capitalului, condiţionează stabilirea şi răspândirea standardelor internaţionale a serviciilor
turistice.
De menţionat, însă, că concentrarea exagerată are şi consecinţe negative. Concentrarea
unei puteri economice puternice în mâinile unui număr mic de monopoluri şi abuzurile în
acestora au consecinţe de limitare a eficienţei concurenţei, de exagerare şi de eliminare a regulilor
luptei concurenţiale. În asemenea condiţii de concentrare exagerată se produce subminarea
mecanismelor de reglare a relaţiilor de piaţă, reprezentând un pericol pentru economia de piaţă şi
pentru democraţie. De aici şi unele măsuri speciale legislative adoptate de ţările dezvoltate sau de
organizaţiile interguvernamentale prin care se contracarează devierea dezvoltării economice.
Pe plan local/regional observați prezența vreunei dintre aceste tendințe? Puteți detalia?
Rezumat
Turismul internaţional contribuie substanţial, în fiecare an, la dezvoltarea economiei
mondiale. Sub aspect financiar sosirile turiştilor sunt însoţite de fluxuri importante de valută
străină în statele de recepţie, ameliorând şi activând balanţa de plăţi, cu efecte asupra întregului
organism economic.
Modificările în cererea și oferta turistică au la bază factori ca: economici (criză economică
sau boom economic), sociali, psihologici (autoafirmarea, relațiile cu indivizii, atitudinea față de
cunoaștere și natură etc.).
Odată cu creşterea timpului liber pe fundalul recesiunii economice generale în
comportamentul şi motivaţia turistică a populaţiei se pun în evidenţă două tendinţe principale –
fragmentarea perioadei de concediu şi creşterea numărului călătoriilor de scurtă durată.
Concomitent se menţine cererea turistică şi privind călătoriile la distanţe mari.
Cererea turistică a pensionarilor zilelor noastre se deosebeşte radical de cea a celor de
aceeaşi vârstă de acum 10-20 de ani. Ei manifestă o mobilitate mai accentuată faţă de părinţii lor
la aceeaşi vârstă. Pasiunea lor de a călători s-a format cu mult înainte de pensionare. Ei aveau 30
de ani când în Europa a început perioada de avânt a activităţilor turistice, mulţi din ei fiind
participanţi activi a acestui proces. De atunci turismul a devenit pentru ei o parte inseparabilă a
vieţii. . În locul celor “trei S”, mare-soare-plajă (Sea-Sun-Sand), treptat este substituit de formula
“trei L” sau tradiţii naţionale –peisaj – agrement (Lore – Landscape – Leisure). Această formulă
corespunde în totalitate noilor valori, care se regăsesc şi se afirmă în psihologia omului şi care se
exprimă în comportamentul şi în gândirea turistului contemporan.
Specializarea reprezintă o formă a diviziunii sociale a muncii şi de organizare raţională a
acesteia. Ea îşi găseşte reflectare în procesele obiective de separare a unităţilor cu profil turistic
108
în întreprinderi independente, care se concentrează asupra producţiei de servicii specializate sau
asupra producţiei de operaţiuni tehnologice omogene. În cadrul turismului, studiul motivației este
cel care dictează în mod deosebit cristalizarea profilului și a ofertei turistice oferite pe piață.
Instrumentul principal al expansiunii reţelelor hoteliere nu este reprezentat de
achiziţionare sau de comasare, dar de acordurile semnate, privind gestionarea hotelurilor în
mumele patronilor sau pe bază de francisă. Francisa, în esenţă, nu este altceva decât locaţie de
gestiune sau chirie. Corporaţia, în special cea hotelieră, acordă întreprinzătorului dreptul de a
continua afacerea sub denumirea sa, dar conform standardelor unice. În afară de sprijinul pe care
îl acordă în realizarea activităţilor turistice ea deţine şi controlul direct în scopul menţinerii
reputaţiei sale.
Integrarea pe verticală a turismului reprezintă asocierea întreprinderilor din punctul de
vedere al funcţionalităţii şi al tehnologiilor. Efectul maximal este atins în sfera repartiţiei şi ca
urmare a integrării se formează sisteme verticale de marketing, vis-à-vis de canalele tradiţionale
de desfacere
1.Principalii ”furnizori” pe piața turistică din Europa Occidentală sunt:

a) Franța și Italia b) Spania și Italia c) Germania și Marea Britanie
2.Integrarea pe verticală a turismului denotă:
a) asocierea întreprinderilor din punctul de vedere al funcţionalităţii şi al tehnologiilor
b) creștere economică constantă
c) asezarea turismului între principalele ramuri economice.
3.Specializarea turismului reprezintă:
a) creșterea în calitate și prețuri accesibile
b) concentrarea asupra anumitor destinații turistice mai renumite
c) împărţirea firmelor turistice în firme receptoare şi firme emiţătoare.
4.Francisa reprezintă:
a) un tip de agenție turistică
b) procedeu economic prin care se acordă întreprinzătorului dreptul de a continua afacerea sub
denumirea sa, dar conform standardelor unice
c) o taxă hotelieră obligatorie pentru dezvoltatorii turistici.
5. Conform O.M.T numărul sosirilor turistice actual a atins:
a) 0,9 mld; b) 1 mld; c) 1,5 mld
Evaluare
Nota finală se compune din:
3. nota obţinută în urma evaluării finale la examenul pregătit având ca bază materialul
actual de studiu sau orice alte resurse bibliografice propuse la finalul manualului:
109
4. nota obţinută pentru tema de control - Analiza fenomenului turistic dintr-o țară de pe
Glob
Răspunsuri teste autoevaluare
Cap. 1: 1b, 2c, 3b
Cap. 2: 1-calitatea mediului înconjurător, demografici, economici, politici, sociali, psihologici

2a, 3c
Cap. 3 1a, 2a, 3b, 4- turism, turist, fond turistic, potenţial turistic, flux turistic, produs turistic
etc.
Cap. 4: 1- turism de recreere; turism de îngrijire a sănătăţii (curativ); turism cultural; turism
complex (de recreere şi refacere a sănătăţii; de recreere şi informare).
2- distanţa, durata, provenienţa turiştilor, numărul practicanţilor, gradul de organizare, modul
de desfăşurare, mijloacele de transport utilizate, vârsta turiştilor, aportul social,
particularităţile regiunii de destinaţie
3- c ; 4- a
Cap. 5:
1.Principalele grupe de obiective ale cadrului natural sunt: relieful, clima, apele şi
vegetaţia.
2- Obiectivele turistice antropice cuprind două categorii de elemente:
3.castrele, forturile, cetăţile, castelel, fortificaţiile
4. târgurile şi expoziţiile; carnavalurile; hramurile şi pelerinajele religioase; competiţiile
sportive; nedeile; festivalurile artistice.
5. peisajele carstice; peisajele regiunilor vulcanice; peisajele munţilor înalţi; peisajele
regiunilor deluroase; peisajele de litoral.
Cap. 6:
1-b
2- Criteriile principale care stau la baza acestei regionări sunt, de obicei vechimea destinației,
densitatea fluxului turistic care caracterizează regiunea respectivă, categoriile potențialului turistic
și tipurile de amenajări specifice.
3- Bazine Tradiţionale: Europa Occidentală; Europa Orientală; ţările nord-americane; localizări
turistice ale lumii a treia.
4- Localizări periferice; Localizare îndepărtată; Localizare de pionerat.
110
Cap.7: 1c, 2a, 3c, 4b, 5b
Glosar
Antropic - determinat de acțiunea omului.
Endemic - (Despre plante sau animale) Care trăiește numai pe un anumit teritoriu;
(despre unele boli) care are cauze locale, specifice unei anumite regiuni; care are caracter
permanent în anumite locuri.
Franciza - dreptul acordat de o întreprindere cu renume altei întreprinderi prin care aceasta
din urmă poate să exploateze drepturile de proprietate intelectuală sau industrială ale
francizorului, în schimbul unei contribuții financiare, în scopul producerii sau livrării de bunuri
sau al prestării de servicii.
Relicte -(Specie de plante sau de animale) care constituie o rămășiță a unei faune
sau a unei flore dispărute.
Teratologie - Disciplină care studiază malformațiile, viciile de conformație și anomaliile

de structură ale viețuitoarelor și cauzele lor
Bibliografie:
Efros Vasile (2002) – Dicţionar de Geografie economică şi umană. Editura Universităţii Suceava.
Suceava.
Ciangă Nicolae (2002) – România. Geografia turismului. (Partea întâi). Editura Universitară
Clujeană.
Cândea Melinda, Erdeli George, Simion Tamara, Peptănaru Daniel (2003) – Potenţialul turistic al
României şi amenajarea turistică a spaţiului. Editura Universitară, Bucureşti.
Cocean Pompei (1999) – Geografia turismului. Editura Focul Viu
Erdeli George, Gheorghilaş Aurel (2006) – Amenajări turistice. Editura Universitară, Bucureşti.
Dinu Mihaela (2004) – Geografia turismului. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.
Grigore, M. (1974), Potenţialul natural al turismului. Univ. Bucureşti.
Susan Aurelia (1980), Geografia turismului, Univ. “Babeş – Bolyai”. Cluj-Napo
111
112

Geografia Turismului Final

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Geografia Turismului Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins

Turismului, ca fenomen social şi formă de valorificare a resurselor naturale şi a

Materiale necesare pentru activităţile tutoriale

Capitolul I Elemente introductive: concepte, definiții, evoluția fenomenului turistic

1.2.Competenţele unităţii de învăţare

Durata de parcurgere a unităţii de învăţare este de 4 ore.

1.3.Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1.Evoluția fenomenului turistic mondial

2. Etapa pseudo-turistică se suprapune evului mediu timpuriu şi mijlociu (până în epoca

Trei etape evolutive distincte şi anume:

- etapa turismului incipient

1.3.2.Obiectul şi definiţia Geografiei turismului

Geografia reprezintă o ştiinţă care se ocupă cu studiul unor relaţii ce se

1.3.3.Locul Geografiei turismului în sistemul ştiinţelor geografice

Turismul, ca activitate umană este de neconceput fără prezenţa factorului antropic.

acesteia: etapa turismului incipient, etapa pseudo-turistică, etapa turismului de anvergură.

1. Principalele etape ale dezvoltării turismului sunt:

Turismul ca fenomen social se desfăşoară în funcţie de acţiunea mai multor factori,

2.2. Competenţele unităţii de învăţare

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil să: identifice

Durata de parcurgere a unităţii de învăţare este de 5 ore.

2.3.Conţinutul unităţii de învăţare

Mediul înconjurător (totalitatea componentelor naturale şi antropice) oferă resursele de

În stimularea cererii turistice, factorii demografici joacă un rol însemnat. În cadrul

Structura profesională. Turismul antrenează o mare parte a populaţiei, diferenţiată din

Veniturile depind şi de locul ocupat în procesul de organizare al producţiei, la cadrele de

Transformarea necesității de practicare a turismului în realitate depinde de resursele

Veniturile personale şi familiale. În practicarea turismului de către populaţia unei ţări,

2.3.4.Factorii socio-culturali. Acestia au o importanta decisivă în

Timpul neproductiv constrâns se consumă cu activități cotidiene: circulație, activități

Analiza evolutiei timpului în țările dezvoltate arată schimbări în următoarele

Principalii factori care determina dezvoltarea turismului sunt: calitatea mediului

înconjurător, demografici, economici, politici, sociali, psihologici.

3.2.Competenţele unităţii de învăţare

Durata de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.

3.3.Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1.Principii şi metode de studiu ale Geografiei turismului

Al treilea principiu la care apelează deseori Geografia turismului este integrarea

3.3.2.Categoriile Geografiei turismului

A – atracţia ariei; Np – numărul populaţiei; d – distanţa.

care să se explice și să dezvolte ulterior. Geografia Turismului folosește metode de cercetare

1. Metode de cercetare în turism sunt:

2.Termenul de ”turist” este de origine:

3.Definirea termenului de ”turism” trebuie să conțină obligatoriu:

4. Enumerați principalele categorii turistice, mai frecvent utilizate.

4.2.Competenţele unităţii de învăţare

Durata de parcurgere a unităţii de învăţare este de 5 ore.

4.3.Conţinutul unităţii de învăţare

„Tipul", ca expresie integratoare de nivel superior, va defini esenţa fenomenului studiat,

4.3.1.2.Turismul de îngrijire a sănătăţii (curativ)

Poate fi considerat ca cel mai vechi tip de practicare a activităţilor turistice.

Necesităţile legate de refacere şi tratament au condus oamenii antichităţii să caute efectele

Este numit adesea şi turism de vizitare deoarece practicarea sa presupune,

Întruneşte atributele rezultate din asocierea recreării cu refacerea fizică şi psihică de

ordin curativ, sau ale recreării cu culturalizarea etc.

Decurg din modalităţile de practicare a tipurilor susmenţionate. Ele vor fi definite în

Turism de îngrijire a sănătăţii (curativ);

1. Enumerați principalele tipuri de turism

2. Criteriile după care se determină formele de turism sunt.

3. Turismul de îngrijire a sănătății necesită în mod deosebit:

4. Turismul cultural denotă:

5.2.Competenţele unităţii de învăţare

principalele categorii de resurse turistice; descrie și să enumere resursele naturale; descrie și să

5.3.Conţinutul unităţii de învăţare