R 3 Comert International Cu Servicii PDF

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE
Prof. univ. dr. Asist. univ. drd.

CRISTIANA CRISTUREANU ANA-MARIA DINU
COMERŢ INTERNAŢIONAL CU SERVICII

- Manual de studiu individual -
2
UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE
Prof. univ. dr. Asist. univ. drd.

CRISTIANA CRISTUREANU ANA-MARIA DINU
COMERŢ
INTERNAŢIONAL
CU SERVICII
- Manual de studiu individual -
3
Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Editurii Pro Universitaria
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
Editurii Pro Universitaria
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CRISTUREANU, CRISTIANA
Comerţ internaţional cu servicii : manual de studiu
individual / Cristureanu Cristiana, Dinu Ana Maria. - Bucureşti :
Pro Universitaria, 2012
Bibliogr.
ISBN 978-606-647-233-3
I. Dinu, Ana Maria
339.5(075.8)
4
CUPRIS
ITRODUCERE ...................................................................................................................................... 7
MODULUL 1
Unitatea de învăţare 1
Dimensiunea imaterială a economiei – identitatea conceptuală
1.1. Introducere ........................................................................................................................................... 9

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .................................................................................. 10
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................. 10
1.3.1. Concepte ale economiei imateriale .................................................................................... 10
1.3.2. Substanţialitatea serviciilor în economia imaterială .......................................................... 14
1.3.3. Suportul statistic al economiei imateriale .......................................................................... 14
1.3.4. Aspecte particulare ale relaţiei ofertant - consumator de servicii ...................................... 15
1.3.5. Taxonomia serviciilor ........................................................................................................ 18
1.4. Îndrumar pentru autoverificare............................................................................................................. 22
Internaţionalizarea serviciilor
2.1. Introducere .......................................................................................................................................... 25

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .................................................................................. 25
2.3.1. Premizele internaţionalizării serviciilor.............................................................................. 26
. 2.3.2. Opţiuni strategice: externalizare vs. internalizare pe piaţa serviciilor ............................... 27
2.3.3.Capacitatea de internaţionalizare a serviciilor...................................................................... 29
2.3.4.. Specializarea internaţională în servicii............................................................................... 32
2.4. Îndrumar pentru autoverificare ............................................................................................................ 33
Tendinţe în tranzacţiile internaţionale cu servicii
3.1. Introducere ........................................................................................................................................... 36

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................ 36
3.3.1. Categorii de servicii în comerţul internaţional ................................................................... 37
3.3.2. Comerţul intracomunitar cu servicii ................................................................................... 40
3.3.3. Comerţul extracomunitar cu servicii ................................................................................... 40
3.3.4. De la internaţionalizare la globalizarea serviciilor ............................................................. 41
3.3.5. Strategii de pătrundere pe piaţa internaţională a firmelor de servicii ................................. 43
3.3.6. Avantajele adoptării celui de al treilea mod de internaţionalizare a firmei de servicii ...... 44
MODULUL 2
Reglementarea tranzacţiilor internaţionale cu servicii
4.1. Introducere ........................................................................................................................................... 49

4.3.1.Instrumentele de politică comercială aplicabile tranzacţiilor internaţionale cu servicii ..... 51
4.3.2.Adaptarea instrumentelor de reglementare a comerţului cu servicii la modalităţile de
livrare a serviciilor....................................................................................................................................... 54
4.3.3.GATS şi negocierile reglementărilor în tranzacţiile internaţionale cu servicii.................... 63
5
4.3.4. Cuantificarea barierelor aplicate tranzacţiilor internaţionale cu servicii .............................. 65
Procesul de liberalizare a pieţei serviciilor
5.1. Introducere ........................................................................................................................................... 71

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................ 72
5.3.1. Libertatea economică, premiza liberalizării comerţului internaţional ............................... 72
5.3.2. Piaţa europeană a serviciilor............................................................................................... 76
5.3.3.Indicatorii sectoriali............................................................................................................. 76
5.3.4. Cadrul instituţional al procesului de liberalizare ............................................................... 79
MODULUL 3
Tranzacţiile internaţionale cu servicii de transport aerian
6.1. Introducere ........................................................................................................................................... 88

6.3.1. Caracteristicile serviciilor de transport aerian.................................................................... 90
6.3.2. Comerţul internaţional cu servicii de transport aerian........................................................ 91
6.3.3. Reglementarea internaţională a tranzacţiilor cu servicii de transport aerian...................... 92
6.3.4. Liberalizarea transporturilor aeriene................................................................................... 94
Instrumente de politică comercială aplicabile în tranzacţiile internaţionale cu servicii turistice
7.1 Introducere ............................................................................................................................................ 107

7.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................. 108
7.3 Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................. 109
7.3.1. Particularităţile tranzacţiilor cu servicii turistice şi specificul sistemului de indicatori............... 109
7.3.2. Cuantificarea tranzacţiilor internaţionale cu servicii turistice .................................................... 111
7.3.3. Specializarea în turism şi dezvoltarea economică............................................................................... 114
7.3.4. Mecanismul de formare a circulaţiei turistice internaţionale............................................................... 115
7.3.5. Reglementarea protecţei turiştilor în turismul internaţional............................................................... 117
RĂSPUSURI........................................................................................................................................... 125
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................................... 126
6
ITRODUCERE
O abordare binară a structurii economiei moderne contrapune activităţilor care produc valori
tangibile sau bunuri materiale pe cele care realizează valori intangibile sau imateriale. Acestea din
urmă, datorită specificului lor pronunţat, sunt incluse într-un spaţiu economic distinct de cel al
economiei imateriale, fiind studiate de o subramură a ştiinţei economice, specializată relativ recent,
cea a economiei imaterialului. Aceasta are ca obiect sfera activităţilor cu rezultate imateriale dintre
care serviciile au o poziţie dominantă. Lor li se alătură creaţiile tehnice, artistice etc exprimate prin
informaţii, capital şi resurse umane. Evident, comerţul internaţional a absorbit efectele restructurării
economiei şi a înregistrat o similară reconversie dinspre tranzacţiile cu valori materiale spre
tranzacţiile cu valori imateriale dinspre comerţul internaţional predominant cu bunuri materiale în
comerţul internaţional predominant cu valori imateriale, respectiv cu servicii. Asemenea, studiul
relaţiilor economice internaţionale cuprinde alături de disciplinele care se preocupă de cercetarea şi
analiza fluxurilor mondiale de bunuri fizice, ca mărfuri, cercetarea şi analiza fluxurilor internaţionale
cu valori imateriale, în mod express cu servicii. Tranzacţiile internaţionale cu valori imateriale,
denumite şi tranzacţii “invizibile” reprezintă mai mult de o treime din comerţul mondial, înregistrând
o dinamică mai înaltă decât cea a comerţului cu bunuri materiale al cărui ritm depăşeşte
dinamica producţiei industriale mondiale. Disciplina Comerţul internaţional cu servicii este, astfel,
înscrisă în planul de învăţământ în cadrul disciplinelor cu caracter teoretico-aplicativ având ca
justificare nu numai o stare de fapt a realităţii economice ci şi o dinamică accentuată a unui proces
ireversibil. Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind
economia imaterială, în ansamblu particularizând procesul dematerializării economice pe cazul
serviciilor ca valoare şi marfă atrasă în circuitul mondial de valori.
Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Cursul de „Comert internaţional cu servicii” se concentrează asupra unuia dintre cele mai
dinamice sectoare ale economiei mondiale, care condiţionează derularea relaţiilor economice, politice
şi culturale pe plan global. De aceea, problematica tratată pe parcursul programului de masterat
răspunde necesităţilor actuale ale pieţei forţei de muncă, aşa cum rezultă din semnalele transmise atât
de mediul de afaceri intern, cât şi de cel internaţional. Cursul oferă studenţilor informaţiile şi abilităţile
necesare pentru a se putea implica, pe baza cunoştinţelor acumulate, în acţiunile şi deciziile
companiilor naţionale şi multinaţionale din domeniul serviciilor, dar şi din oricare domeniu de activitate
pentru care servicii precum cele bancare, de transport, de asigurare, de distribuţie, de publicitate, de
consultanţă, de turism etc. se constituie în suportul indispensabil al tranzacţiilor comerciale. De
asemenea, datorită dezvoltării funcţiei de serviciu,i în toate compartimentele vieţii economice şi
sociale, oricărui economist specializat în domeniul tranzacţiilor internaţionale trebuie sa-i fie familiare
legităţile şi particularităţile tranzacţiilor internaţionale cu servicii.
Competenţe conferite
Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice

disciplinei):
• înţelegerea rolului şi poziţiei serviciilor in economia mondiala si pe plan national;
• înţelegerea marilor principii care guvernează munca într-o societate democratică;
• impactul pozitiv al acquis-ului comunitar asupra dezvoltarii serviciilor.
Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice
specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
Se ofera studentilor informaţiile şi tehnicile necesare pentru a se putea implica, pe baza cunoştinţelor
acumulate, în acţiunile şi deciziile companiilor naţionale şi multinaţionale din domeniul serviciilor
Explicare şi interpretare (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice
specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
7
Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific /
cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de
valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile
ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în
relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria
dezvoltare profesională)
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material
publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare
întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea
cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a
studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se
pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului fiecărei grupe:
1. Mediu de afaceri internațional (1 ora)
2. Strategia de internaționalizare a companiei de servicii (1 ora)
3. Organizarea firmei de servicii (1 ora)
4. Aplicaţii ale strategiei de marketing în servicii (1 ora)
Structura cursului
Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. Dimensiunea imaterială a economiei – identitatea conceptuală (6

ore)
Unitatea de învăţare 2. Internaţionalizarea serviciilor (4 ore)
Unitatea de învăţare 3. Tendinţe în tranzacţiile internaţionale cu servicii (2 ore)
Unitatea de învăţare 4. Reglementarea tranzacţiilor internaţionale cu servicii (4 ore)
Unitatea de învăţare 5. Procesul de liberalizare a pieţei serviciilor (4 ore)
Unitatea de învăţare 6. Instrumente de politică comercială aplicabile în tranzacţiile
internaţionale cu servicii de transport (4 ore)
Unitatea de învăţare 7. Instrumente de politică comercială aplicabile în tranzacţiile cu
servicii turistice (4 ore)
Teme de control (TC)
Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea
următoarele subiecte:
1. Economia imaterială suport al comerţului internaţional cu servicii (2 ore)
2. Decizia de internaţionalizare a firmei de servicii (2 ore)
3. Statutul profesional al prestatorilor străini de servicii pe Piaţa Uniunii Europene(2 ore)
Bibliografie obligatorie:
1. C. Cristureanu, Tranzacţiile internaţionale în economia imaterială Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2009;
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile şi subiecte in extenso, ţinându-se
cont de participarea la activităţile tutoriale şi de rezultatele la temele de control ale studentului.
8
MODULUL 1
Dimensiunea imaterială a economiei – identitatea conceptuală
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1.Substanţialitatea serviciilor în economia imaterială
1.3.2. Suportul statistic al economiei imateriale
1.3.3. Aspecte particulare ale relaţiei ofertant - consumator de servicii
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
1.1. Introducere
Economia imaterială şi-a construit temelia şi conturat

evoluţia încă de la începutul perioadei postbelice. După al doilea
război mondial, două dintre cele mai importante manifestări
ireversibile de pe scena lumii, globalizarea şi integrarea economico
- politică, au avut o evoluţie complementară. Fie că s-a produs
sincronizat sau defazat la nivel regional, pe scară globală, suita
de acţiuni politice a generat un efect sinergic la nivelul
reacţiilor economice. Una dintre aceste reacţii a fost bascularea
interesului economic dinspre activităţile materiale spre cele
imateriale. Astfel, scara valorilor economice – dominată de
produsele industriale cărora le erau subordonate ideile, creaţia şi
serviciile a fost inversată. Nu numai că, de exemplu, informaţiile,
creaţia, serviciile au încetat a mai fi subordonate sau
complementare bunurilor industriale, este rândul acestora să
servească, astăzi şi în perspectivă drept suport al valorilor
imateriale. De aceea, de exemplu, însumând valorile
corespunzătoare tranzacţiilor internaţionale cu servicii, fluxurilor
generate de reţeaua globală a mass-media şi fluxurilor financiare
internaţionale volumul fluxurilor internaţionale imateriale
(tranzacţii invizibile plus fluxurile de informaţii şi capital) este de
50 - 70 ori mai mare decât cel al comerţului internaţional cu bunuri
materiale. Putem afirma, în consecinţă, că imaterialul
reprezintă, la scară planetară, liantul care adună într-un flux unic
bunurile, capitalul, informaţiile, ideile şi imaginile, ce modelează
actuala structură geoeconomică.
9
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de
învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
• cunoaşterea termenului de economie imaterială;

• definirea termenilor precum artefact, active imateriale,
taxonomie;
• cunoaşterea caracteristicilor economiei imateriale;
Competenţele unităţii de învăţare:
• studenţii vor putea să definească termeni precum artefact,

active intangibile;
• studenţii vor putea să diferențieze aspectele particulare ale
relaţiei ofertant - consumator de servicii;
• studenţii vor învăţa despre taxonomia serviciilor;
• studenţii vor putea diferenţia serviciile comercializabile de
serviciile necomercializabile;
Timpul alocat unităţii de învăţare
Pentru unitatea de învăţare Dimensiunea imaterială a

economiei – identitatea conceptuală , timpul alocat este de 6 ore.
1.3.1. Conceptul de economie imaterială se defineşte prin

cele trei dimensiuni: ca produs final al activităţii unui individ,
întreprinderi sau sector economic (artefact imaterial), ca factor de
producţie sau ca activ utilizat de către producător pentru a crea şi
distribui un produs sau serviciu destinat consumului (activ
imaterial) şi ca strategie de dezvoltare aplicabilă tuturor
sectoarelor economice, stabilind noi principii de organizare,
competiţie şi valorizare (strategia de dematerializare).
Artefactele sunt grupate în jurul unor manifestări economice
cum ar fi: tranzacţiile, schimburile comerciale, comunicaţiile,
informaţiile, spectacolele, călătoriile. Orice artefact are propriul său
suport fizic de care nu se poate dispensa.
Suportul material al artefactelor imateriale este variat şi variabil ca
10
formă şi poate fi reprezentat de:
• Obiectele manufacturate, rezultat al tehnologiilor care
utilizează semnalele senzoriale şi verbale. Aici sunt cuprinse
telecomunicaţiile, audiovizualul, informatica etc.
• Cadrul geografic şi antropic, care poate fi “receptaculul” unor
evenimente imateriale, cum este cazul în turism.
• Personajele sau întreaga gamă a subiecţilor, de la actori-
interpreţi şi sportivi până la jurişti-consultanţi, brokeri etc., adică
toţi cei care creează şi oferă imaterialul, spectacular sau
informaţional.
• Suporturi compuse care asociază tehnologii, decoruri şi
interpreţi într-un ansamblu integrat: un complex turistic de lux, un
spectacol televizat etc.
Activele intangibile sau imateriale cum ar fi imaginea de marcă,
brandul, informaţiile, brevetele, know-how-ul tehnic sau comercial
reprezintă noul patrimoniu al întreprinderii, indiferent de domeniul
ei de activitate.
Procesul dematerializării s-a extins asupra tuturor sectoarelor
economice, inclusiv a celor tradiţionale.
• El a determinat apariţia unor noi tehnici comerciale, a unor
noi soluţii de organizare a întreprinderilor, net diferite de cele
clasice.
• Strategia dematerializării eliberează producţia şi schimburile
comerciale de constrângerile geografice sau naturale.
• Performanţele economice nu se mai confruntă cu spaţiul şi
penuria de resurse, ci cu timpul şi cu abundenţa de resurse.
• Producţia imaterială nu are limite fizice: fluxul de imagini şi
informaţii poate fi multiplicat la infinit.
• Contrar consumului de bunuri materiale, consumul imaterial
nu este limitativ: consumul unui individ nu diminuează consumul
celorlalţi consumatori potenţiali. În acelaşi timp, consumul efectiv
de valori imateriale reprezintă o parte infimă a consumului
potenţial.
• Pentru rentabilitatea întreprinderilor, relevantă nu este
capacitatea lor de producţie, ca în cazul industriei, ci capacitatea de
a aprecia realist cererea căreia, însă, nu i se cunosc caracteristicile,
dimensiunea şi momentul manifestării.
• Ciclul de viaţă al activităţilor imateriale este marcat de
imprevizibil..
• Factorul timp joacă un rol esenţial în noul domeniu
economic. În primul rând pentru că imaterialul este considerat
efemer ca manifestare şi etern ca act de creaţie. În al doilea rând,
valoarea sa economică este tributară momentului optim, indiferent
că este vorba despre serviciul de transport, serviciul financiar sau
cel publicitar.
Noul spaţiu economic, al imaterialului, ridică şi noi
probleme care se cer rezolvate “din mers” pe măsură ce practica o
solicită. Una dintre aceste probleme care necesită soluţii
pragmatice, dincolo de concepte, dar în care se regăsesc aproape
toate elementele de noutate expuse mai sus, o reprezintă
problema evaluării activelor imateriale. În cele ce urmează
vom prezenta rolul activelor intangibile, de ce şi cum poate fi
cuantificată valoarea lor.
11
Dată fiind complexitatea în creştere a necesităţilor de consum şi
a valorilor tranzacţionate pe piaţă, înscrierea unei activităţi în unul
din cele două sectoare material sau imaterial - trebuie să se
sprijine pe criterii obiective de natură calitativă şi în nici un caz
cantitativă.
Putem distinge trei categorii de active intangibile: drepturi
înregistrate de proprietate intelectuală (I), active intelectuale
(II), care cuprind alături de cele amintite şi cunoştinţele şi
informaţiile firmei codificate dar neînregistrate şi capitalul uman şi
organizaţional (III).
De exemplu: I - patente înregistrate, II - un procedeu tehnic
legat de propria linie de produse şi descris într-o bază de date
codificate, III - cultura organizaţională, know-how, reputaţia
firmei şi fidelitatea clientelei.
În afara cazurilor în care acest lucru serveşte evaluării acţiunilor
pe piaţă, mai sunt şi alte situaţii care necesită cuantificarea valorii
intangibilelor:
(1) Vânzarea, fuzionarea sau achiziţionarea unei companii.
Multe din fuziuni şi achiziţii au ca scop combinarea capitalului de
cunoştinţe a două firme pentru obţinerea unui efect sinergic. De
asemenea, de multe ori, incompatibilităţile dintre capitalul de
cunoştinţe a două companii care au ales calea integrării pot genera
costuri suplimentare de adaptare, de transfer sau alte probleme
oneroase.
(2) Vânzarea, cumpărarea sau licenţierea unor “active
intangibile distincte” (AID). Acestea ar putea fi branduri, patente,
copyright-uri, baze de date sau tehnologii. Prin comercializarea de
AID se înţelege transferarea de către o firmă prin vânzare sau
licenţiere a unor drepturi de proprietate sau de piaţă, a unor
cunoştinţe confidenţiale şi codificate către alte firme. Astfel, se
ridică problema modalităţii de calcul a preţului pentru fiecare din
tranzacţii şi pentru fiecare tip de informaţii.
(3) Acţiuni judiciare care implică încălcarea dreptului de
proprietate intelectuală. Se pune problema evaluării despăgubirilor
şi penalizărilor. (De exemplu, Texas Instruments)
(4) Calculul impozitelor şi taxelor în cazul transferului activelor
intangibile şi a tehnologiilor între firme afiliate, situate uneori în
ţări diferite.
(5) Încheierea de alianţe corporatiste. În procesul de
negociere privind constituirea de societăţi mixte sau a altor alianţe
strategice cum ar fi franşiza, contractul de management, co-
marketingul etc., evaluarea exactă a aportului fiecărui partener
este o cerinţă esenţială. Aceasta decide şi partea de acţiuni care
revine fiecărui partener.
(6) Managementul cercetării şi dezvoltării (R&D). Stabilirea
valorii rezultatului cercetării în raport cu investiţiile în cercetare
şi dezvoltare ajută la adoptarea deciziei privind alegerea unuia
dintre proiectele de cercetare aflate în competiţie, precum şi a
contribuţiei fiecărui partener la proiectele comune.
O serie de firme de consultanţă au propus câteva metode pentru
stabilirea valorii monetare a mărcii, patentelor, proprietăţii
intelectuale. Activele intelectuale cuprind active intangibile
înregistrate sau nu, cum ar fi: bagajul de cunoştinţe, schiţe, desene,
12
bază de date, software, formule, planuri, proiecte, manuale etc.
Parametrii de evaluare în acest sens sunt:
• Costurile R&D ale firmei vânzătoare.
• Costurile de transfer ale activelor ca o compensaţie minimă
pentru pierderea exclusivităţii asupra informaţiei.
• Valoarea de piaţă a informaţiei se referă la estimarea
surplusului de vânzări datorate informaţiei achiziţionate de firma
cumpărătoare.
• Costurile de oportunitate cu alte cuvinte, compensarea
pierderilor datorate înlocuirii exportului de produse prin vânzarea
know-how-ului.
• Costurile de consecinţă care decurg din deconspirarea către un
terţ a procedeului cumpărat şi prejudiciul provocat de eventuala
nerespectare a condiţiilor de franşiză.
• Normele industriale exprimate ca procente (de ex. 25%) din
surplusul de profit obţinut de licenţiator, ca royalties. Procentul
diferă de la o ramură la alta, de la un sector de activitate la altul.
În viziunea de marketing, serviciile au fost prezentate ca un
“amalgam” al efectelor intangibile obţinute ca urmare a cheltuirii
unor resurse financiare şi de muncă destinate să acopere necesităţi
specifice. Definiţia a plasat pe prim plan rezultatele (output-urile)
activităţilor cuprinse, dar nu şi activităţile în sine. Pentru a face
totuşi referire la caracterul activităţilor grupate în sectorul de
servicii, definiţia a mai adăugat că activitatea terţiară se află sub
semnul simultaneităţii obţinerii rezultatelor, a comercializării şi
consumului lor, ceea ce îi conferă un mod specific de manifestare
în timp şi spaţiu.
Kotler şi Armstrong apreciază că “serviciile sunt activităţi sau
facilităţi oferite sub formă imaterială de către un furnizor unui
beneficiar, fără ca acesta, în calitate de cumpărător, să obţină
şi dreptul de posesiune. Serviciile sunt de obicei legate de un
bun material, deşi aceasta nu este o condiţie obligatorie.”
T.P. Hill3 ne propune două definiţii ale serviciilor:
“activităţile depuse de o persoană sau unitate economică, la
solicitarea altei persoane sau unităţi economice sau cu
consimţământul acestora, în scopul modificării stării persoanei
beneficiare sau a bunului care îi aparţine” şi
“activităţile îndreptate spre o persoană/agent economic sau
spre bunurile ce îi aparţin, rezultatul lor fiind chiar
modificarea condiţiei persoanei sau bunurilor supuse
respectivelor activităţi”.
În condiţiile în care nu se poate pune semnul egalităţii
între noţiunea de imaterial şi cea de serviciu şi nu s-a ajuns la un
punct de vedere comun privind definiţia fiecărei noţiuni, s-a
încercat utilizarea unui concept care să le înglobeze pe ambele. A
fost sugerat “invizibilul”. Britanicii consideră că imaterialul, ca
marfă, este inclus în fluxul internaţional de invizibile1.
Noţiunea este utilizată pentru a desemna şi măsura schimburile
internaţionale care NU au ca obiect produse industriale şi agricole.
Iată o definire prin excludere.
În concluzie, în comerţul invizibil sunt incluse fluxurile de
servicii, aşa cum sunt ele definite (de exemplu, în documentele
GATS), alături de fluxurile care rezultă din deplasarea factorilor
13
de producţie (capital, muncă, informaţii), a creaţiilor artistice şi
tehnice, la care se alătura comunicarea sub toate formele, imaginile
care definesc identitatea naţiunilor, companiilor, grupărilor de
indivizi.
Astfel, la fel ca şi serviciile, fluxurile invizibilele sunt eterogene
iar termenul care le defineşte face abstracţie de existenţa unor
elemente materiale, vizibile şi tangibile care ar oferi substanţă şi
contur rezultatului economic. Vom utiliza, în continuare, conceptul
de serviciu, care, după opinia noastră, ne oferă avantajul
circumscrierii valorilor imateriale în cadrul unui teritoriu a cărui
explorare a generat un bagaj de informaţii suficiente pentru o
analiză economică cu aplicabilitate la tranzacţiile internaţionale. În
acelaşi timp, optăm pentru o structurare - provizorie a sectoarelor
economice în sectoare de activitate cu finalitate preponderent
materială şi sectoare de activitate cu finalitate preponderent
imaterială, ceea ce înseamnă că ne delimităm de terminologia
propusă de Fisher-Clark.
1.3.2.Substanţialitatea serviciilor în economia imaterială
Lipsa unei definiţii unitare nu diminuează importanţa serviciilor

ca activităţi de producţie şi de consum şi nici nu ne împiedică să
prezentăm într-o formă unitară conceptele şi procesele care se
referă la acest sector în ansamblul său. De altfel, una dintre soluţiile
adoptate de economişti, pentru a urmări în manifestarea sa grupul
eterogen şi foarte numeros al serviciilor, a fost de a include în
categoria respectivă toate activităţile care nu erau cuprinse în
celelalte două sectoare de activitate: primar şi secundar. Astfel s-a
conturat sectorul cu caracter “rezidual” al activităţilor cu finalitate
imaterială.
În prezent continuă să existe păreri diferite în legătură cu
activităţile ce pot fi incluse în sectorul de servicii. Cea mai notorie
controversă, pusă în evidenţă de negocierile GATS, este legată de
subsectorul “construcţiilor” care, în configuraţia statistică a
GATT, nu ar aparţine sectorului de servicii, ci ar fi o ramură
a industriei prelucrătoare, în timp ce teoreticienii au găsit o seamă
de argumente care să justifice includerea construcţiilor în categoria
serviciilor.
Conchidem subliniind că întreaga viaţă economică centrată pe
satisfacerea necesităţilor de consum în condiţii de profitabilitate a
agenţilor economici, este structurată pe suportul unei reţele de
activităţi care au în centru un nucleu material al producţiei
tangibile. Dimensiunea acesteia, valorificarea sa pe piaţă este
condiţionată de funcţionarea reţelei de activităţi situate în
amonte, aval şi pe acelaşi palier şi care oferă rezultate
intangibile generatoare de valoare adăugată celei produse sub
formă materială.
1.3.3. Suportul statistic al economiei imateriale
Deşi realitatea economică este într-o continuă dinamică şi deşi

substituirea activităţilor materiale prin cele imateriale a impulsionat
această dinamică, ea a creat în acelaşi timp confuzie statistică,
14
reducerea transparenţei şi limitarea accesului la informaţiile de
piaţă. Analiza economică, chiar şi în cazul studierii economiei
imateriale, nu se poate dispensa de indicatorii economici
tradiţionali şi, deşi aceştia nu exprimă întotdeauna dimensiunea
reală a proceselor şi factualităţii economice din sfera serviciilor,
reprezintă totuşi suportul unor analize economice vitale pentru
cercetarea domeniului. Aprecierea aportului serviciilor pe planul
antrenării forţei de muncă demonstrează că, atât în ţările dezvoltate,
cât şi în cele în curs de dezvoltare, ponderea serviciilor ca domeniu
de mobilizare a potenţialului de muncă a crescut în ultimele
decenii. Ambele aspecte confirmă rolul tot mai important pe care îl
joacă serviciile în economia naţională, dar şi în economia mondială
în ansamblul ei.
Consumul de servicii reprezintă, la nivelul individului, una din
componentele consumului discreţionar acoperind necesităţi care
nu pot fi satisfăcute de bunurile materiale. De multe ori se afirmă
că serviciile acoperă, cu deosebire, necesităţi de natură spirituală şi
socială sau necesităţi suplimentare, pentru a le diferenţia de cele
vitale.
Balanţa de plăţi a FMI evidenţiază tranzacţiile internaţionale cu
servicii într-un cont distinct, contul tranzacţiilor invizibile. În
acelaşi mod sunt înregistrate şi la nivelul fiecărei ţări toate
încasările şi cheltuielile asociate tranzacţiilor cu servicii, informaţii,
creaţii tehnice şi artistice, capital şi forţă de muncă, toate cuprinse
în fluxurile invizibile.
Tranzacţiile internaţionale invizibile, au fost întotdeauna
analizate, din punct de vedere statistic şi analitic, prin
concentrarea asupra comerţului internaţional cu servicii, dat fiind
legătura şi corelaţia acestora cu comerţul internaţional cu
valori “tangibile” pe care îl condiţionează.
Comerţul internaţional cu servicii, în totalitatea sa, a avut o
evoluţie mai alertă decât comerţul internaţional cu bunuri. Ponderea
exporturilor invizibile în exporturile mondiale totale s-a menţinut,
în ultimul deceniu, la cca. 33%. În acelaşi timp, tranzacţiile cu
servicii internaţionale au reprezentat, în mod constant, cca. 20% din
tranzacţiile internaţionale totale iar, în cadrul acestei componente,
grupul serviciilor comerciale a avut cea mai dinamică evoluţie
depăşind ritmul de creştere al comerţului cu bunuri.
1.3.4. Aspecte particulare ale relaţiei ofertant - consumator

de servicii
Economistul Hill, despre care am mai amintit, a sintetizat

caracteristicile procesului de producţie şi consum al serviciilor,
în felul următor: “producătorii acţionează în mod direct asupra
unor bunuri care aparţin consumatorilor de servicii sau chiar
asupra consumatorilor ca persoane fizice sau juridice, serviciile
sunt consumate pe măsură ce se produc, respectiv modificările
induse bunurilor şi persoanelor au loc simultan cu producţia
serviciilor, deci, în mod logic, nici consumatorul şi nici
producătorul nu au posibilitatea să depoziteze oferta de servicii în
vederea unei utilizări viitoare, la aceasta contribuind şi
caracterul imaterial şi efemer al rezultatului activităţii
respective.”
15
Enumerarea criteriilor lui Hill pentru identificarea
activităţilor de servicii din ansamblul activităţilor economice nu
trebuie să ignore existenţa anumitor excepţii ca o consecinţă a
revoluţiei tehnice.
Faptul că serviciile pot fi produse numai în condiţiile în care, în
mod fizic, cererea se întâlneşte direct cu oferta, implică
existenţa unei organizări sau structuri de piaţă specifice. Aceasta
cuprinde fluxurile comerciale, care permit contactul
consumatorului cu prestatorul de servicii prin deplasarea uneia
dintre părţi, prin deplasarea ambelor părţi sau (prin utilizarea unor
procedee tehnice) la distanţă. Ca şi piaţa cu concurenţă perfectă,
serviciile considerate “pure” sunt un reper virtual, cunoaşterea
caracteristicilor lor fiind importantă pentru aprecierea de către
practicieni a implicaţiilor comerciale care decurg din aceste
particularităţi. Cele mai importante caracteristici ce definesc
serviciile în scopul adoptării celei mai adecvate strategii de piaţă la
specificul relaţiei consumator-producător sunt:
• Intangibilitatea
Serviciile pure, spre deosebire de bunuri, nu pot fi descrise
recurgându-se la parametrii fizici, estetici, organoleptici etc.
Putem considera serviciile ca fiind bunuri abstracte a căror
calitate şi cantitate pot fi prezentate în mod indirect. De exemplu,
serviciile de telecomunicaţii şi cele audiovizuale sunt
exprimate cantitativ, în unităţi de timp, iar definirea calitativă
apelează în primul caz la parametri obiectivi, de exemplu viteza
de transmisie, acurateţea recepţiei, raza de acoperire, iar în al doilea
caz, la definiri subiective cum ar fi atractivitatea, audienţa etc. Cu
cât imaterialitatea serviciului este mai pronunţată, cu atât este mai
dificilă definirea sa în unităţi specifice. Este cazul, de exemplu, al
programelor informatice. Implicaţiile caracterului intangibil al
serviciilor interesează atât consumatorul, cât şi producătorul.
• Relaţionalitatea sau inseparabilitatea

Producţia şi consumul bunurilor fizice reprezintă, aşa cum
ştim, acţiuni separate, distincte în timp şi spaţiu. Producţia de
bunuri este preluată de la centrele de producţie, transportată, expusă
şi oferită consumatorilor în cadrul unui spaţiu de unde aceştia
achiziţionează bunurile la diferite intervale de timp, pentru a le
consuma sau utiliza, de obicei în interiorul altui spaţiu. Ca urmare,
firmele producătoare nu pot recurge la o producţie de masă, mai
mult sau mai puţin centralizată, în spaţii de producţie proprii, pe
care să o depoziteze şi să o lanseze pe piaţă la momentul optim.
Consumul de servicii nu poate fi separat de mijloacele şi
persoanele care produc serviciile, consumatorul participând pasiv
sau, uneori, chiar activ la procesul de producţie devenind
astfel, co-producător al serviciului. Relaţionalitatea poate avea
intensităţi diferite în funcţie de categoria serviciului oferit, dar este
prezentă în toate cazurile. Mai mult chiar, pentru acelaşi serviciu
există posibilitatea prestării sale în mod interactiv, deci cu un grad
maxim de relaţionalitate sau în mod indirect, uneori “la
distanţă”, în funcţie de cerinţa consumatorului (cazul serviciilor
bancare, de televiziune, al serviciilor informaţionale, de
16
telecomunicaţii, educaţionale, medicale etc.) deci cu o
relaţionalitate minimă.
• Variabilitatea
Pe parcursul actului de consum se prestează servicii a căror calitate
diferă de la un ciclu de consum la altul. De aceea, ele sunt
considerate eterogene pe plan calitativ şi totodată,
nestandardizabile. Această particularitate decurge, pe de o parte,
din caracterul relaţional al serviciilor (calitatea relaţionalităţii
depinzând de ambele părţi implicate) şi, pe de altă parte, din
imposibilitatea de a compara pe plan calitativ mai multe servicii din
aceeaşi categorie, dată fiind lipsa parametrilor de calitate. În mod
real, fiecare proces de producţie a serviciilor de un anumit tip
generează output-uri diferite din punct de vedere cantitativ,
structural şi calitativ. Ca urmare, posibilitatea obţinerii serviciilor
“de marcă”, individualizate, “pe comandă” (tailor made) sau
standard este determinată mai curând de reputaţia producătorilor
sau de specificul mijloacelor materiale care pot fi standardizate,
decât de înscrierea serviciului într-un anumit standard sau clasă
calitativă bine definită.
Inconvenientele care decurg din incertitudinea consumatorului
sau a beneficiarului serviciului în privinţa calităţii sau a rezultatului
prestaţiei au putut fi atenuate, în unele cazuri recurgându-se la
norme tehnice (în telecomunicaţii, construcţii), la reglementări
care protejează drepturile consumatorilor (servicii turistice), la
precizarea nivelului şi domeniului de calificare a forţei de muncă
implicate sau la standardizarea infrastructurii sectorului de
servicii care omogenizează într-o anumită măsură calitatea
serviciilor.
• Perisabilitatea
Serviciile diferă de bunurile tangibile şi prin faptul că nu pot fi
stocate după ce au fost produse, existenţa lor fiind efemeră şi
dependentă de actul de consum.. Factorii de producţie mobilizaţi în
scopul desfăşurării procesului de producţie nu vor produce valoare
decât în prezenţa consumatorului, deci prin intermediul celui care
declanşează efectiv prestaţia serviciului. Perisabilitatea în acest caz
are o conotaţie specifică. Ea se referă la factorii de producţie şi nu
la rezultatul producţiei.
• Imposibilitatea aproprierii
Această ultimă însuşire a serviciilor decurge, de fapt, din aspectul
lor imaterial şi este potenţată de caracterul lor perisabil. Este un
factor de risc, fiind frecvent invocată atunci când sunt analizate
principiile de formare a tarifelor pentru servicii şi utilizată ca
argument pentru practicarea unor tarife ridicate. Este adevărat
că serviciile nu se află în proprietatea vânzătorului atunci când are
loc tranzacţia comercială şi cu atât mai puţin pot trece în
proprietatea cumpărătorului după ce acesta le achiziţionează şi le
plăteşte. Trebuie făcută însă distincţia între proprietatea fizică şi
proprietatea intelectuală. Proprietatea intelectuală este o noţiune
dinamică ce se referă la obiecte, servicii, idei, informaţii. Ea are
atât substrat juridic, cât şi comercial. Implicaţiile juridice ale
17
caracteristicii amintite se referă la necesitatea stabilirii
drepturilor şi obligaţiilor contractuale în cadrul tranzacţiilor cu
servicii. Singura posibilitate de tranzacţionare a serviciilor, odată cu
apărarea dreptului de proprietate a vânzătorului sau a
cumpărătorului serviciului, este achiziţionarea odată cu serviciul şi
a dreptului de proprietate intelectuală. Proprietatea intelectuală
presupune, în acelaşi timp, protecţie şi posibilitate de diseminare
sau înstrăinare. Importanţa dreptului de proprietate intelectuală este
subliniată şi de existenţa unei pieţe imateriale distincte, cea a
tranzacţiilor cu drepturi de proprietate intelectuală.
1.3.5. Taxonomia serviciilor
Aşa cum a reieşit din cele expuse mai sus, structurarea

activităţilor economice în funcţie de caracteristicile output-urilor
lor, în activităţi cu finalitate materială şi activităţi cu finalitate
imaterială, este utilizată cu titlu provizoriu. Sectorul serviciilor,
de exemplu, cuprinde o mare diversitate de activităţi cu grade
diferite de complexitate, cu funcţii economice şi sociale diferite şi
cu o mare diversitate a proporţiilor între conţinutul imaterial şi
suportul material. De aceea, cele cinci trăsături dezvoltate în
paragrafele anterioare se manifestă cu intensităţi diferite de la un
serviciu la altul. Criteriul de clasificare cel mai frecvent adoptat
de către practicieni are în vedere specificul procesului de
producere al serviciilor: servicii bancare, servicii turistice, servicii
publicitare, servicii audiovizuale etc. După criteriul funcţiei pe
care o îndeplinesc, serviciile pot fi: financiare, logistice, de
distribuţie, de consum etc. Pornind de la categoria de informaţii şi
de la specialitatea ofertantului, ele pot fi: juridice, medicale,
comerciale, tehnice, de asigurare etc.
Pe baza criteriului utilităţii pe care o oferă, serviciile sunt de
confort personal, acces, întreţinere tehnică, prevenire a
riscurilor etc. În sfârşit, prin analogie cu bunurile materiale, în
funcţie de relaţia cu utilizatorul final, serviciile sunt intermediare
(logistice şi de producţie) şi finale (personale şi sociale).
Un mod mai general de a clasifica serviciile are ca suport
gradul de prelucrare sau de complexitate al acestora. Astfel,
conform ISIC au fost identificate 138 de servicii pure, cuprinse
în şase categorii:
1. utilităţi şi construcţii (div. 4);
2. comerţ, hotelărie şi restaurante (div. 5);
3. transport, comunicaţii, depozitare, intermediere financiară
(div. 6);
4. servicii imobiliare, închirieri, servicii comerciale,
administraţie publică, apă
rare şi serviciile sociale coercitive (div. 7);
5. educaţie, servicii medicale şi protecţie socială (div. 8);
6. servicii personale, sociale, comunale etc. (div. 9).
Sistemul de clasificare de mai sus poate fi reţinut pentru

utilitatea sa statistică. Mai recent, Sistemul CPC3 propune un nivel
de descompunere mai detaliat decât cel precedent. El cuprinde şi
înregistrează nu atât “activităţi”, ci “produse-servicii” pe care le
inventariază, obţinând 600 de categorii. Importanţa acestei
18
sistematizări a fost demonstrată cu ocazia negocierilor din
Runda Uruguay, unde a fost utilizat sistemul CPC pentru
nominalizarea serviciilor incluse în procesul de liberalizare.
Serviciile mai pot fi structurate şi în funcţie de relaţia lor
cu activitatea principală sau cu procesul de producţie a bunurilor
materiale şi nu numai. Astfel cunoaştem: servicii în amonte
(design-ul produselor sau serviciilor, consultanţa etc.), servicii
integrate (în funcţie de specificul tehnologic al activităţii: logistice,
tehnice, leasing), servicii complementare, care permit, fără a o
condiţiona, desfăşurarea activităţii principale (contabile, juridice,
administrative), servicii în aval, care sunt destinate finalizării
activităţii principale prin valorificarea rezultatelor obţinute pe
piaţă (transport, publicitate, service).
Conţinutul tehnologic al serviciilor reprezintă un alt criteriu de
clasificare, aşa cum propune Oficiul American de Tehnologie şi
Evaluare. Se disting serviciile intensive în informaţii (asigurări,
servicii profesionale şi tehnice, servicii bancare, servicii de
consultanţă, tehnologie informatică, publicitate, cinematografie,
îngrijirea sănătăţii, educaţie etc.) şi serviciile terţiare (leasing,
servicii logistice, comerţ, turism, unele servicii sociale etc.).
Primul grup se caracterizează printr-un conţinut înalt de capital
uman, evaluat prin nivelul de calificare necesar pentru prestarea
respectivelor servicii, iar cel de-al doilea grup cuprinde activităţi
convenţional incluse în sfera serviciilor şi care oferă
posibilitatea de a fi standardizate.
Sistemul de clasificare cu cel mai pronunţat caracter pragmatic
este de tip multicriterial, având drept avantaj şi capacitatea de a fi
folosit pe plan microeconomic pentru aplicarea tehnicilor de
marketing pe piaţa serviciilor, dar şi pe plan macroeconomic la
evaluarea efectelor instrumentelor de politică comercială în
comerţul internaţional cu servicii. Ne vom opri în continuare
asupra acestei variante taxonomice, pe care o şi recomandăm.
Caracteristicile serviciilor, din care am prezentat o parte, reprezintă
suportul structurării serviciilor, precum urmează:
• Servicii comercializabile/necomercializabile – Departajarea
serviciilor are la bază capacitatea lor de a fi tranzacţionate pe piaţa
internă sau internaţională ca marfă distinctă, spre deosebire de
acele servicii care sunt oferite spre consum pe baze necomerciale,
în această categorie fiind cuprinse unele servicii publice.
Subliniem: nu trebuie confundate serviciile comercializabile
(tradeable services) cu serviciile comerciale (commercial
services). Primele reprezintă un concept legat de capacitatea
serviciilor de a deveni o marfă, în timp ce celelalte reprezintă o
poziţie distinctă a serviciilor în balanţa de plăţi externe în calitatea
lor de componentă a comerţului invizibil.
• Servicii de producţie/servicii de consum – Serviciile de
producţie sunt oferite unor producători sau altor agenţi economici
care le integrează în activitatea lor sau care le folosesc pentru a
adăuga valoare unui alt serviciu sau produs (serviciile de transport,
de depozitare, de leasing etc.). Serviciile de consum sunt oferite
direct consumatorilor sau beneficiarilor care devin, astfel, co-
producători ai serviciilor.
• Servicii marfă/complementare/de acces – Aşa cum am mai
19
arătat, majoritatea mărfurilor este formată dintr-o combinaţie de
bunuri şi servicii, de tangibil şi intangibil. După criteriul funcţiei
lor, în pachetul de elemente care formează marfa, au fost
identificate trei categorii de servicii:
a) servicii marfă care au valoare şi valoare de întrebuinţare
intrinsecă şi nu înglobează elemente tangibile (serviciile
financiare, programele informatice, serviciile de consultanţă
etc.). Valoarea lor este în exclusivitate rezultatul activităţii din
sectorul de servicii;
b) servicii creatoare de valoare adăugată pentru un bun sau alt
serviciu (cum ar fi acordarea unor facilităţi de plată, a unor garanţii
de funcţionare etc.), ele având un rol complementar în formarea
valorii mărfii;
c) servicii care adaugă valoare unui bun prin faptul că îl
fac accesibil consumului sau utilizării (distribuţia, intermedierea
comercială, închirierea etc.).
• Servicii materiale/imateriale – Intangibilitatea sau
imaterialitatea serviciilor este poate singura caracteristică unanim
acceptată. Aşa cum este sugerat de reprezentarea grafică între
serviciile cu caracter pur intangibil şi bunurile eminamente
tangibile se etalează o “zonă gri” care cuprinde o mare diversitate
de produse ce asociază, în diferite proporţii, elemente de
tangibilitate cu cele de intangibilitate. Importanţa conţinutului
material (tangibil) al serviciului decurge din:
a) cantitatea de bunuri pe care consumatorul o consideră
necesară pentru a-i completa satisfacţia oferită de serviciul
achiziţionat, influenţată la rândul ei de caracteristicile categoriei
socio-economice a consumatorilor (serviciile hoteliere, din
restaurante, de transport etc.);
b) mediul natural, geografic, economic, social în care are loc
producţia/consumul de servicii (serviciile de construcţii civile, de
telefonie etc.);
c) modul de exprimare sau de transmitere a performanţelor
serviciilor (serviciile de publicitate prin materialul publicitar,
serviciile de presă etc.);
d) categoria de necesităţi pe care o acoperă serviciul: necesităţi
biologice, spirituale sau sociale.
• Servicii relaţionale/la distanţă – Gradul de implicare a
consumatorului în procesul de producţie al serviciului diferă în
funcţie de categoria şi clasa calitativă a serviciului, precum şi în
funcţie de capacitatea şi dotările producătorului. Unele activităţi de
servicii pot fi desfăşurate numai atunci când consumatorul este
prezent pe tot parcursul actului de producţie (serviciile medicale,
educaţionale etc.). În alte cazuri, caracterul interactiv al
serviciului este atenuat de posibilităţile tehnicii de a transmite
la distanţă rezultatele activităţii de servicii. În cele mai multe
cazuri, consumatorul este cel care iniţiază producerea
serviciului, controlează prestarea acestuia sau/şi, în final, verifică
obţinerea efectelor scontate (serviciile de asigurare, serviciile de
transport etc.).
• Servicii standardizate/individualizate – Două din dimensiunile
gradului de variabilitate a serviciilor pot servi la structurarea
lor în funcţie de prezenţa acestei particularităţi:
20
a) măsura în care diferitele variante ale serviciilor se pot abate
de la un etalon de calitate sau de la un proces specific de producţie;
b) măsura în care serviciul poate fi adaptat necesităţilor
individualizate ale consumatorilor.
Prezentăm în continuare modul în care cele două dimensiuni ale
variabilităţii participă la structurarea serviciilor:
• Servicii periodice/ocazionale – În funcţie de modul de “livrare”
al serviciilor distingem: a) servicii care se oferă continuu în cadrul
unei tranzacţii globale sau sub forma unei serii de tranzacţii
distincte şi b) servicii oferite ocazional, de câte ori este nevoie de
ele, în cadrul unei relaţii contractuale curente între vânzător şi
consumator.
• Servicii continue/ciclice/sezoniere – Modul de manifestare a
cererii pentru servicii poate fi la rândul său suportul unui alt criteriu
de clasificare. Pentru majoritatea serviciilor cererea este în mod
inegal repartizată în timp. De exemplu: a) zilnică pentru servicii
telefonice; b) săptămânală pentru transportul interurban de distanţă
medie (călătoriile din week-end); c) semestrială sau anuală pentru
organizarea unei vacanţe; d) ciclică pentru serviciile imobiliare; e)
imprevizibilă pentru asistenţa medicală de urgenţă, reparaţii tehnice
ş.a. Caracterul perisabil al serviciilor, asociat cu manifestarea
inegală a cererii, complică foarte mult derularea tranzacţiilor cu
servicii, având şi implicaţii directe asupra riscului asumat de agenţii
economici pecializaţi în prestarea de servicii.
• Servicii P.P.S./L.D.S( PPS: Physical Proximity Services -
servicii pentru care prestarea presupune prezenţa fizică apropiată a
părţilor; LDS: Long Distance Services - servicii prestabile fără a fi
necesară apropierea fizică dintre părţi.) Calitatea interacţiunii
dintre consumatorul şi prestatorul de servicii oferă posibilitatea
includerii serviciilor în matricea construită de Sampson şi Snape în
1986 şi dezvoltată de Curzon-Price în 19871. Aceşti autori au
delimitat două categorii de servicii, pentru care au expus şi căile de
comercializare:
a) Servicii care nu pot fi prestate decât în prezenţa efectivă şi
simultană a părţilor (PPS), realizabilă prin:
- deplasarea ofertantului spre consumator; - deplasarea
consumatorului spre ofertant;
- deplasarea atât a consumatorului, cât şi a prestatorului spre o
destinaţie comună unde se desfăşoară producţia şi consumul.
b) Servicii care nu necesită apropierea în spaţiu dintre părţi şi
nici prezenţa simultană a acestora pe parcursul prestării
serviciilor (LDS) şi care, datorită acestei caracteristici, nu
generează probleme la tranzacţionarea lor, nici pe piaţa internă şi
nici pe piaţa mondială.
Categoria PPS poate fi comercializată pe piaţa internă sau
internaţională fie prin mobilitatea factorilor de producţie ai
ofertei de servicii, presupunând că aceasta se poate realiza cu
uşurinţă, fie prin mobilitatea cererii, presupunând că oferta este
accesibilă la locul formării ei.
21
Sinteza unităţii de învăţare 1
Conceptul de economia serviciilor reflectă structurile economico-sociale şi politice create de

economia industrială, aflată în plin proces de reconversie datorită abordării unei noi logici în relaţia
client-serviciu/bun material, pune în evidenţă caracterul complementar dintre servicii şi bunuri
materiale.
Caracteristici definitorii:
• Caracter intangibil - trasatură caracteristică care are în vedere că un serviciu nu poate fi atins,
mirosit, nu are proprietăţi tangibile. Intangibilitatea serviciilor îi determină pe consumatori să
folosească drept reper în alegerea lor, calitatea serviciului, raportul calitate-preţ şi sursele de informaţii
de care dispun aceştia atunci când iau decizia de cumpărare a unui serviciu. Din aceste motive, putem
considera serviciile drept bunuri abstracte, care nu pot să fie descrise, recurgând la parametrii fizici,
estetici, organoleptici sau de altă natură. Cu cât imaterialitatea unui serviciu este mai pronunţată cu
atât creşte dificultatea definirii sale în unităţi specifice.
• Caracterul inseparabil al serviciilor - este subliniat de faptul că în cadrul consumului de
servicii acestea nu pot fi separate de mijloacele şi persoanele care le produc sau le testează, după cum
şi consumatorul la rândul său, se poate implica la modul activ, uneori, în procesul de prestaţie al unui
serviciu, devenind astfel co-producător al serviciului. În mod obisnuit, consumatorul de servicii are o
participare pasivă, iar atunci când are posibilitatea să se implice în actul de prestaţie/consum o face
printr-o participare fizică, intelectuală sau emotională în funcţie de specificul fiecărei etape din
procesul de creare/livrare a unui serviciu.
• Variabilitatea - caracteristică particulară a serviciilor datorată caracterului relaţional al
procesului de creare/livrare pentru un serviciu. De unde şi imposibilitatea comparării din punct de
vedere calitativ pentru mai multe servicii, care aparţin aceleiaşi categorii, datorită lipsei unor
parametrii de calitate.
• Perisabilitatea serviciilor - caracteristică care vizează factorii de producţie şi nu rezultatul
prestaţiei. Această modalitate de manifestare se explică prin faptul că un serviciu îşi începe existenţa o
dată cu actul consumului.
Concepte şi termeni de reţinut
• economie imaterială
• artefact
• active intangibile
• taxonomia serviciilor
• intangibilitatea
• relaţionalitate
• variabilitate
• perisabilitate
• imposibilitatea apropierii
22
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Cum se poate defini conceptul de economie imaterială?

2. Daţi exemple de artefacte.
3. Ce reprezintă activele intangibile?
4. Care sunt cele mai importante caracteristici ce definesc serviciile?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. u este o caracteristică a activelor intangibile:

a) se supun regulilor clasice de amortizare;
b) interacţionează între ele;
c) sunt dificil de identificat şi individualizat;
d) sunt foarte eterogene.
2. Formularea incorectă este:

a) drepturile înregistrate de proprietate intelectuală sunt protejate legal în mod explicit;
b) activele intelectuale (soluţii, baze de date, formule) sunt codificate, dar neprotejate legal în mod
explicit;
c) capitalul intelectual (calificare, capital de cunoaştere, cultura organizaţională, furnizorii,
reputaţia firmei, imaginea) este neprotejat în mod legal, dar apărat de firmă cu mijloace
specifice;
d) Companiile sunt cumpărate la un preţ care cuprinde valoarea lor de bilanţ (2/3) la care se
adaugă capacitatea estimată a firmei de a creea valoare în viitor « goodwill » (1/3).
23
3. Printre caracteristicile artefactelor imateriale se regăsesc următoarele:
A. Pot fi multiplicate nelimitat;
B. Sunt dificil de identificat şi individualizat;
C. Capacitatea de a genera venituri este mai incertă decât în cazul activelor corporale;
D. Dreptul de proprietate este este recunoscut juridic prin drept de autor sau patent (DPI).
a=B+C; b=A+D; c= B+D; d= C+D
4. Care dintre următoarele afirmaţii este falsă?

a) serviciile sunt activităţi ale unor agenţi economici (prestatori), în interacţiune cu beneficiari sau
consumatori şi la cererea acestora, de modificare a stării unor obiecte sau persoane cu scopul de
a crea o nouă valoare sau o nouă utilitate;
b) serviciul există numai prin efectul său asupra unei realităţi, ceea ce face imposibilă reproducerea
sa în mod identic, din punctul de vedere al rezultatelor prestaţiei;
c) în cazul serviciilor prestaţia se realizează prin relaţia direct între prestator şi consumator
d) serviciul există numai prin efectul său asupra unei realităţi, ceea ce face posibilă reproducerea
sa în mod identic, din punctul de vedere al rezultatelor prestaţiei.
Bibliografie obligatorie

Bucureşti, 2009;
24
Internaţionalizarea serviciilor
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3.1. Premizele internaţionalizării serviciilor
2.3.2. Opţiuni strategice: externalizare vs. internalizare pe piaţa serviciilor
2.3.3.Capacitatea de internaţionalizare a serviciilor
2.3.4.. Specializarea internaţională în servicii
2.1. Introducere
Internaţionalizarea serviciilor şi lărgirea gamei de servicii

comercializabile a fost determinată de:
• tendinţa de globalizare şi de liberalizare a comerţului cu
mărfuri;
• extinderea utilizării tehnologiilor informatice pe scară largă.
Dezvoltarea fără precedent a sectorului serviciilor constituie
o trăsătură a evoluţiei majorităţii ţărilor lumii. Creşterea ponderii
şi importanţei acestora în schimburile economice internaţionale a
determinat preocupări sporite în definirea comerţului internaţional
cu servicii. În rândul acestora se desprinde decizia de a negocia
problema serviciilor sub auspiciile GATT. Eforturile s-au
concentrat întâi în direcţia termenilor de comerţ şi import de
servicii, adică de vânzari şi cumpărări ce depăşesc efectiv
frontiera vamală a ţării.
Însa în multe situaţii, vânzarea sau cumpărarea serviciilor în
străinatate presupune deplasarea în acest scop a producătorilor,
deci mişcarea factorilor de producţie şi în principal a muncii şi a
capitalului sau alteori a consumatorilor.

învăţare
• cunoașterea termenilor de internaţionalizare, outsourcing,

insourcing;
• cunoașterea avatanjelor si dezavantajelor a operaţiunii de
externalizare;
25
• cunoaşterea tipologiilor opţiunilor de internaţionalizare;
• studenţii vor putea să definească termeni precum insourcing,

outsourcing;
• studenţii vor putea să diferențieze opţiunile strategice de
internalizare şi externalizare;
• studenţii vor afla care sunt modalităţile de pătrundere pe
pieţele externe.
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învățare Internaţionalizarea serviciilor

timpul alocat este de 4 ore.
2.3.1 Premizele internaţionalizării serviciilor
Serviciile au fost considerate, până nu de mult, valori

necomercializabile, ceea ce realitatea a infirmat în mod
constant, iar economiştii moderni au combătut, utilizând argumente
dintre cele mai convingătoare, preluate sau inspirate din economia
reală.
Globalizarea producţiei şi tendinţa de liberalizare a comerţului
cu mărfuri, în spiritul Uniunii Europene, s-au extins şi asupra
sferei imaterialului, în timp ce cererea pentru servicii a devenit mai
voluminoasă, mai exigentă, mai informată, mai omogenă şi mai
receptivă faţă de eforturile companiilor specializate de a-şi
valorifica oferta şi capacităţile lor de producţie. Toate acestea au
contribuit masiv la lărgirea gamei de servicii comercializabile şi la
internaţionalizarea în ritm alert a tranzacţiilor invizibile. La cauzele
de mai sus s-au adăugat, tot cu efect stimulator pentru
internaţionalizarea serviciilor:
a) adoptarea tehnicii de calcul şi a tehnologiei informaţionale
ca mijloc de internaţionalizare a serviciilor considerate
necomercializabile;
b) facilitarea accesului prestatorilor de servicii spre una dintre
cele mai costisitoare componente ale sferei de servicii -
telecomunicaţiile, utilizate tot mai mult ca modalitate de distribuţie
la distanţă a serviciilor;
c) asimilarea progresului tehnic pentru atenuarea acelor
26
particularităţi ale serviciilor care le împiedică comercializarea
(caracterul perisabil, eterogen, relaţional şi imaterial);
d) înglobarea serviciilor alături de bunuri în acelaşi pachet
comercial;
e) includerea informaţiilor, considerate resurse strategice, în
grupul valorilor
comercializabile şi comercializate fie individual, fie prin asocierea
cu bunuri sau servicii;
f) focalizarea interesului producătorilor, implicaţi iniţial în
terţializarea bunurilor, spre lărgirea evantaiului de servicii
creatoare de valoare adăugată şi exportul acestora ca mărfuri per
se;
g) posibilitatea companiilor de a opta fie pentru aprovizionarea
de pe piaţă cu serviciile necesare procesului de producţie fie, în
cazul serviciilor de care compania nu se putea dispensa, includerea
acestora în nomenclatorul de activităţi ale companiei. Ambele
situaţii atrag stabilirea de contacte cu piaţa serviciilor.
Dintre cauzele amintite considerăm necesar să aprofundăm cea
de a doua opţiune, deoarece aceasta nu este numai premisă ci şi
stimulent al deciziei de internaţionalizare şi de specializare pe piaţa
mondială a serviciilor.
2.3.2. Opţiuni strategice: externalizare vs. internalizare pe

piaţa serviciilor
Întreprinzătorul care produce bunuri tangibile are precizată, de

la începutul activităţii sale, strategia pe care o va adopta în legătură
cu asigurarea necesarului de materii prime şi materiale, apelând fie
la furnizorii de pe piaţa internă, fie la importuri. La baza deciziei se
află un calcul economic prin care se compară costurile tranzacţiilor
în cele două situaţii.
Pentru acoperirea necesarului de servicii, a celor de afaceri în
special, cu deosebire a serviciilor informaţionale, întreprinzătorii,
indiferent de profilul activităţii principale, au trei posibilităţi:
• să organizeze departamente proprii în care forţa de muncă
specializată să poată oferi serviciile de care firma are nevoie
pentru derularea activităţii sale,
• să se adreseze pieţei - interne şi/sau externe pentru a achiziţiona
de la alţi întreprinzători specializaţi fiecare dintre serviciile
necesare,
• să folosească ambele căi, atât cele interioare cât şi cele
exterioare firmei pentru maximizarea efectului util în condiţiile
minimizării costurilor. Cu alte cuvinte, în cazul deciziei
întreprinzătorului privind acoperirea consumului imaterial
(servicii, capital, forţă de muncă, informaţii, etc.), cele două
opţiuni se pot completa putând coexista în avantajul firmei şi al
întăririi forţei sale competitive.
Cu deosebire în cazul serviciilor, cele două categorii relaţionale
amintite nu numai că nu sunt opozabile, dar se află chiar într-o
complementaritate necesară, deciziile în acest sens fiind şi
reversibile. Reversibilitatea procesului de externalizare a serviciilor
presupune “repatrierea” acelor activităţi, prealabil externalizate,
pentru care costurile tranzacţiilor demonstrează că opţiunea
27
iniţială nu s-a justificat economic. Se produce astfel
reinternalizarea activităţilor respective.
La prima vedere, internalizarea activităţii de servicii pare
soluţia cea mai potrivită pentru a satisface necesarul de
servicii specifice firmei. Această soluţie scuteşte întreprinderea de
costurile tranzacţiei, de efortul şi riscul alegerii unui partener, de
riscul obţinerii unui serviciu standard, neadecvat necesităţilor sale.
În acelaşi timp, producând serviciul (insourcing),
întreprinzătorul deţine a priori dreptul de proprietate asupra
acestuia şi, fiind vorba despre serviciile de afaceri
(informaţionale, de publicitate, de cercetare, consultanţă), acestea
devin active specifice ale firmei şi se adaugă activelor
imateriale (intangibile) deţinute de aceasta. Serviciile care au fost
personalizate pe baza informaţiilor deţinute de firmă pot fi
îmbogăţite continuu.
Opţiunea de a recurge la piaţă pentru acoperirea
necesităţilor de servicii (outsourcing) are şi un suport economic
logic. Pentru a produce prin forţe proprii serviciile necesare,
întreprinzătorul trebuie să cumpere de pe piaţă acele cunoştinţe,
informaţii, calificare etc. care îi lipsesc, dat fiind specializarea sa
din alt domeniu de activitate. Aşa încât, pentru a putea internaliza
activitatea de servicii (de exemplu serviciile juridice care au un preţ
ridicat pe piaţă), întreprinzătorul poate începe prin a achiziţiona
serviciile necesare, din exterior. La rândul ei, externalizarea
serviciilor, adică scoaterea în afara firmei a serviciilor considerate
ca nestrategice sau nerentabile sau cele care sunt utilizate ocazional
este, desigur, însoţită de eforturi financiare şi anumite riscuri legate
de pierderea parţială sau totală a controlului şi proprietăţii asupra
serviciilor. Aceste inconveniente pot fi contracarate prin adoptarea
unui mix operaţional al opţiunilor (pledează pentru aceasta
adaptarea modelului socratic la serviciile de consultanţă).
Subcontractarea ocupă o poziţie privilegiată printre modalităţile
de externalizare a firmei dat fiindcă serviciile procurate sunt
adaptate de la început la specificul necesităţilor firmei. Nu se
poate pune, însă, semnul egalităţii între subcontractare şi
externalizare sau outsourcing care presupune achiziţionarea de pe
piaţă a serviciilor necesare aşa cum sunt ele oferite de companiile
specializate în acest domeniu. Deoarece întreprinzătorii preferă să
considere outsourcing-ul cu servicii, o subcontractare, mai curând
decât o cumpărare, folosirea termenului comercial, în cazul
serviciilor, li se pare improprie. Pe de altă parte, fiind vorba despre
un serviciu, adică o marfă dificil de produs în serie (standardizată),
tranzacţia cu firma prestatoare se încheie, adeseori, pe baza
“comenzii” unui anumit serviciu, cel care îi satisface firmei
beneficiare anumite necesităţi, uneori unice ca structură şi specific.
Avantajele opţiunii de externalizare a serviciilor sunt:
• specializarea întreprinderii pe principalul său obiect de
activitate, cel care îi asigură şi cel mai ridicat profit şi
degrevarea de activităţi în care nu obţinea profituri;
• adoptarea unei structuri organizatorice mai funcţionale
adaptate unei anumite opţiuni de integrare: apariţia aşa-
numitelor companii modulare, companii reţea, companii
cognitive, companii virtuale;
28
• flexibilitate în acoperirea necesităţilor de servicii, deoarece
micii furnizori, firmele-sursă a serviciilor, se pot adapta mai
uşor la modificarea necesităţilor de servicii ale întreprinderii
consumatoare de servicii;
• redirecţionarea resurselor întreprinderii spre activităţi mai
importante; - reducerea costurilor (firma Anderson raportează
chiar o reducere de la 10% la 30%).
2.3.3. Capacitatea de internaţionalizare a serviciilor
Cea mai importantă particularitate a serviciilor, cu efecte

asupra capacităţii lor de internaţionalizare (de multe ori ca
barieră) şi a mijloacelor utilizate în acest scop, este
relaţionalitatea / interactivitatea prestator-consumator. Cu alte
cuvinte, prestarea şi consumul serviciilor se realizează în
prezenţa ambelor părţi implicate în această acţiune. Această
particularitate a comercializării serviciilor se regăseşte în căile de
internaţionalizare a activităţii de servicii. Atunci când ofertantul şi
consumatorul de servicii se află în ţări diferite, unul dintre ei sau
ambii trebuie să se deplaseze pentru a putea finaliza actul de
consum pe baza relaţiei directe dintre părţi.
Acordul General pentru Comerţul cu Servicii (GATS) a
identificat, în cazul tranzacţiilor internaţionale cu servicii, patru
tipologii ale relaţionalităţii prestator-consumator, adică ale
opţiunilor de internaţionalizare: transfrontalieră (1), prin deplasarea
consumatorului în ţara de reşedinţă a prestatorului (2), prin
deplasarea firmei prestatoare în ţara consumatorului (3), prin
deplasarea prestatorului individual în ţara consumatorului (4).
În consecinţă, domeniul tranzacţiilor internaţionale cu
servicii ar include: tranzacţiile transfrontaliere cu servicii, fluxul
consumatorilor de servicii, investiţiile străine directe în servicii,
fluxul prestatorilor. Tranzacţiile transfrontaliere pot fi efectuate pe
două căi: prin utilizarea tehnicii de comunicaţii sau prin exportul
clasic al bunurilor care reprezintă suportul tangibil (material)
al serviciului. În statisticile internaţionale, ultima categorie nu
figurează întotdeauna ca tranzacţie cu servicii.
O altă variantă interesantă a sistemului taxonomic expus mai sus
o reprezintă cea sugerată de Frances Ruane de la Trinity College
din Dublin şi însuşită de experţii Uniunii Europene3. Drept criteriu
al clasificării este propusă capacitatea serviciilor de a fi
comercializate sau gradul de comerciabilitate a serviciilor
(degree of tradability), evaluat pe baza caracteristicilor
activităţii din fiecare subramură a serviciilor, precum şi a
factorilor care susţin specializarea unei ţări pe piaţa mondială a
serviciilor. Prezentăm în continuare natura informaţiilor necesare
pentru o determinare cât mai completă a gradului de
“comerciabilitate” a serviciilor:
• Trăsăturile specifice serviciului
• Gradul de standardizare al serviciului
• Gradul de relaţionalitate necesar pentru comercializare
• Constrângerile tehnologice ale comercializării
• Posibilitatea practicării strategiei producţiei de scară
• Posibilitatea practicării strategiei producţiei de gamă
29
• Constrângeri de natură culturală ale comercializării
• Gradul de dependenţă al serviciilor faţă de bunuri sau alte
servicii
Trăsăturile pieţei serviciului

• Disponibilităţile pieţei respective
• Uzanţele comerciale pe piaţa serviciului
• Starea pieţei serviciului: importatoare/exportatoare
• Modalitatea comercializării: prin factori/transfrontalier
• Categorii de bariere comerciale posibile
• Categorii de bariere comerciale practicate
• Stadiul liberalizării.
Evident că o cunoaştere aprofundată a variabilelor enumerate

mai sus este mai mult decât necesară pentru elaborarea unui studiu
detailat asupra pieţei sau sectorului de servicii dintr-o ţară.
Informaţiile respective pot reprezenta un reper sau un etalon pentru
cercetătorii din domeniul serviciilor. Desigur că şi pentru uzul
clasificării serviciilor destinate pieţei mondiale este deosebit de util
să fie corelate toate informaţiile privind serviciul/piaţa, fără însă să
considerăm acest lucru şi ca o necesitate absolută. În plus, aşa cum
am mai semnalat, posibilitatea obţinerii tuturor informaţiilor
necesare este limitată, iar viteza intrării lor în obsolenţă este
ridicată. De aceea, vom prezenta alte opinii şi opţiuni privind
structurarea serviciilor ce pot fi obiect al tranzacţiilor
internaţionale.
Ca suport al unuia dintre sistemele de clasificare, preluate
şi extinse în practica internaţională, ce face referire la
caracteristicile serviciilor, a fost folosită o combinaţie de 2 variabile
care dau naştere unei matrici cu 6 sectoare ce cuprind 6 categorii de
servicii. Cele 2 variabile corelate sunt:
a) gradul de tangibilitate (servicii pure cu tangibilitate redusă,
servicii asociate bunurilor sau livrate odată cu acestea şi servicii
incluse în bunuri) şi
b) gradul de interacţiune al producătorului cu consumatorul de
servicii (scăzut şi înalt).
Fiecare serviciu tinde să se încadreze în unul din cele 6 sectoare ale
matricei, dar, întrucât firmele ofertante de servicii şi-au diversificat
modalităţile de livrare, fiecare dintre subramurile şi prestatorii
de servicii pot figura în mai multe sectoare.
Sectorul 1: tangibilitate redusă/interacţiune scăzută

Sectorul 2: tangibilitate medie/interacţiune scăzută
Sectorul 3: tangibilitate ridicată/interacţiune scăzută
Sectorul 4: tangibilitate redusă/interacţiune înaltă
Sectorul 5: tangibilitate medie/interacţiune înaltă
Sectorul 6: tangibilitate ridicată/interacţiune înaltă
Relaţionalitatea prestatorului cu consumatorul este obţinută mai

curând prin metode tehnice decât direct. Prin dezvoltarea continuă a
noilor tehnologii care să permită extinderea interacţiunii “la
distanţă” şi în cazul altor servicii, componentele sectorului au un
potenţial foarte ridicat de internaţionalizare.
30
Alegerea modalităţii de pătrundere pe piaţa externă depinde de
necesităţile şi posibilităţile ofertantului de servicii de a se implica
în acţiunea de investiţii pe piaţa externă. Aceasta, la rândul ei, va
determina măsura în care ofertantul poate controla prestarea şi
livrarea prin prezenţa sa pe piaţa în care are loc investiţia.
Internaţionalizarea se poate astfel realiza pe trei mari căi.
Fiecare dintre acestea cuprinde diverse modalităţi concrete care au
generat niveluri diferite ale investiţiilor, prezenţei şi controlului
firmelor exportatoare pe piaţa externă.
Cele 3 modalităţi de pătrundere pe piaţa externă a unei firme sunt :
exportul, intermedierea, investiţiile directe.
• Exportul
Minimum de Investiţii, Control şi Prezenţă
În această situaţie, ofertantul de servicii îşi poate
internaţionaliza activitatea fără a părăsi ţara de origine. El
exportă serviciile prin intermediul mărfurilor, folosind, ca şi în
cazul exportului de bunuri, reţeaua de distribuţie pe piaţa
externă sau încheind contracte de intermediere a vânzării cu
ofertanţii locali de servicii. Vânzarea se poate realiza şi direct către
utilizatori, cum este cazul firmei McGraw-Hill, care expediază prin
poştă dischete cu informaţii financiare internaţionale. Dischetele
conţin necesarul de soft, iar utilizatorii pot prelua informaţiile în
programul pe care îl posedă sau care le convine. Serviciul
este actualizat periodic prin dischete adiţionale.
• Intermedierea
Investiţii, Control şi Prezenţă medie
Modalităţile uzuale de internaţionalizare prin intermediar
cuprind: franciza, licenţierea, parteneriatul şi distribuţia prin
societăţi mixte, adică implicarea unui terţ care aparţine pieţei
externe. În aceste situaţii sunt necesare şi investiţii care permit,
direct sau indirect, prezenţa şi, într-o anumită măsură, controlul
prestării şi distribuţiei serviciilor. Investiţiile pot fi de natură
financiară sau sub forma managementului şi consultanţei. Strategia
de internaţionalizare are ca obiectiv, în acest caz, menţinerea şi
controlul calităţii serviciilor prestate. Transportul (maritim, aerian,
rutier), lanţurile de restaurante şi hoteluri, lanţurile fast-food,
tele-shopping-ul, poşta electronică etc. sunt exemple clasice ale
serviciilor în care se practică internaţionalizarea prin intermediar.
• Investiţii Străine Directe
Maximum de Investiţii, Control şi Prezenţă
Sunt cuprinse cele mai convenţionale strategii de
internaţionalizare a serviciilor. Acestea urmăresc interacţiunea
directă a ofertantului cu utilizatorul sau cu clientela prin
intermediul propriilor filiale, sucursale sau chiar al achiziţiilor şi
fuziunilor cu firme de pe piaţa externă. Într-o primă fază a
internaţionalizării, pentru serviciile intensive în muncă cum ar fi
consultanţa, publicitatea, auditul, ofertantul pătrunde pe piaţa
externă prin angajaţii săi, specialişti în domeniile respective.
Fluxul financiar apare mai târziu, iar dimensiunea sa, precum
şi condiţiile şi modalităţile de valorificare, depind de regulile
impuse de ţara primitoare a investiţiei. În realitate, foarte puţine
servicii sunt internaţionalizate recurgându-se la o unică
modalitate de pătrundere pe piaţa externă. Toate grupele
31
amintite se intersectează într-o măsură mai mare sau mai mică.
Putem concluziona că:
a) Serviciile tind să se grupeze pe trei niveluri ale modalităţilor
de internaţionalizare.
Fiecare modalitate tradiţională de internaţionalizare are propriile
sale principii şi particularităţi, presupunând grade diferite de
prezenţă, control, efort investiţionar şi risc. Modalitatea
selecţionată se reflectă în strategia de marketing a firmei şi
influenţează rolul şi atribuţiile centrului de decizie, forma şi
organizarea sa managerială şi necesarul de resurse umane.
b) Mutaţiile tehnice din interiorul sectorului de servicii, precum
şi cele transmise sistemului de livrare a serviciilor permit sau chiar
impun companiilor să recurgă simultan la mai multe modalităţi de
internaţionalizare sau să-şi modifice pe parcurs strategia adoptată.
c) Serviciile de tehnică informaţională asociază la cele trei
modalităţi clasice de internaţionalizare o modalitate proprie care
cuprinde elemente ale primelor trei amintite şi pe care o putem
denumi calea “hibridă” de internaţionalizare. Această nouă cale
impune un nou mod de operare, utilizarea unor strategii şi soluţii
organizatorice foarte flexibile şi manageri mobili şi adaptabili.
d) Deoarece atât firmele producătoare de mărfuri fizice cât
şi cele ofertante de servicii utilizează tot mai mult tehnică
informaţională, ele vor fi atrase să folosească tot mai mult calea
hibridă de internaţionalizare.
Caracterul internaţional al unei tranzacţii cu servicii
decurge din locul de reşedinţă al părţilor. În consecinţă, chiar şi în
cazul în care tranzacţia se desfăşoară în interiorul graniţelor
aceleiaşi ţări, în cazul în care partenerii au reşedinţa în ţări diferite,
contravaloarea operaţiei comerciale va fi înregistrată în balanţa de
plăţi a ţărilor de reşedinţă a fiecăruia din cei doi parteneri.
2. 3.4 Specializarea internaţională în servicii
Abordarea tradiţională a determinanţilor specializării în

producţia şi comerţul cu servicii este justificată de faptul că o bună
parte din serviciile comercializate sunt incluse în bunurile care fac
obiectul schimburilor internaţionale.
Desigur că teoria comerţului internaţional a evoluat în decursul
timpului, adăugând tot mai multe elemente ca factori ai producţiei
moderne, cum ar fi tehnologia, experienţa, informaţiile, invenţiile şi
inovaţiile. Prin urmare, economiştii sunt tentaţi să se reîntoarcă la
teoria clasică a analizei dotărilor factoriale, căreia îi asociază
“ingredientele” conceptuale moderne din categoriile amintite în
calitate de componente ale dotărilor naturale. Pe de altă parte,
dacă ne referim la dotările în capital, acestea ar putea fi comentate
nu atât prin prisma disponibilităţilor, cât prin modul şi
direcţiile de utilizare a capitalului acumulat, ceea ce reprezintă o
opţiune de politică economică asociată de obicei unui anumit
sistem economic, unei dinamici specifice comportamentului
concurenţial. În acelaşi mod se poate comenta acumularea de
informaţii, formarea de aptitudini, abilităţi şi direcţionarea lor
fie spre activităţi direct productive, fie spre activităţi creative sau
chiar artistice. Aceasta, desigur tot în funcţie de opţiunile
32
sistemului economic din fiecare ţară, în diferitele momente
istorice ale evoluţiei sale.
În sfera imaterialului, în care performanţele comerciale sunt
greu de cuantificat, evaluarea competitivităţii relative a
diferiţilor ofertanţi de servicii poate fi apreciată mai curând pe
baza experienţei furnizate de piaţa reală decât prin calcule
statistice. Serviciile specialiştilor pot fi “cotate” pe baza unor
performanţe trecute, adică a unui avantaj absolut obţinut în trecut şi
cumulat în timp, pentru a se putea stabili o relaţie aproximativă
între performanţele serviciilor prestate de aceştia şi nivelul
preţurilor.
1 SD: servicii diferenţiate;
2. SS: servicii standardizate (conform explicaţiilor de mai sus).
Tendinţa naturală a analiştilor de a structura orice masă de
elemente eterogene formată din grupări cu un minim de
caracteristici comune a atras atenţia asupra acelor servicii al căror
conţinut şi/sau rezultat poate fi măsurat. S-a realizat, în consecinţă,
pe suportul unor tehnici discutabile, datorită caracterului lor
pronunţat subiectiv, o scalare calitativă pentru anumite
categorii de servicii, de obicei acelea al căror suport material
joacă un rol important în determinarea utilităţii serviciului. De
aici însă până la identificarea unor repere unice care să facă
posibilă comparaţia costurilor unitare pentru serviciile intensive
în muncă de înaltă calificare este desigur un drum lung de străbătut.
Până atunci vom considera, în continuare, că avantajul absolut
stabileşte regulile “jocului” pe respectiva piaţă.
Pentru a-şi satisface o anumită necesitate de servicii, întreprinzătorul poate opta între a acţiona pe
cont propriu (faire sau do it yourself), a apela la firme specializate de pe piaţă (faire faire sau let
others do it) sau a combina cele două modele de comportament economic. Fiecare dintre variantele
amintite prezintă anumite riscuri sau inconveniente. De exemplu, adoptarea, în exclusivitate, pentru
întreaga gamă de servicii necesare firmei a uneia sau alteia dintre primele două variante (internalizare
versus externalizare) ar fi total greşită dacă ne referim la aprovizionarea cu serviciile de afaceri care se
bazează pe un nivel înalt al calificării şi pe un volum ridicat de informaţii.
Pentru a face alegerea cea mai potrivită, din punctul de vedere al costurilor şi al eficienţei,
întreprinzătorul va compara avantajele şi dezavantajele celor două opţiuni. De asemenea, va lua în
considerare: natura serviciului necesar, specificul său, frecvenţa necesităţii, volumul necesităţii etc.
Trebuie subliniat că serviciile au caracter de produse-unicat (artefacte) datorită specificului
necesităţilor acoperite şi a caracteristicilor şi domeniului de specializare a fiecărui utilizator şi nu
datorită specificului input-urilor folosite. În cea mai mare parte, cunoştinţele, competenţele,
informaţiile, know-how-ul pe care se bazează activitatea de servicii sunt standardizate, generale,
transferabile. Nu însă şi rezultatele utilizării acestora. Unicitatea nu este prezentă şi sesizată la nivelul
producţiei, ci la nivelul consumului. Aşa încât, numai consumatorul de servicii va putea decide
asupra categoriei şi calităţii serviciilor necesare şi va obţine maximum de satisfacţie dacă serviciul
primit este perfect adaptat acelor necesităţi. În cazul necesităţilor de servicii standard,
33
întreprinzătorul va putea apela la externalizare, în timp ce, în cazul în care serviciul necesar are
caracter de unicat, acesta va încerca să internalizeze respectiva activitate.
Premize ale internaţionalizării firmelor de servicii:
a) intensificarea utilizării tehnicii de calcul şi extinderea tehnologiei informaţionale ca
modalitate de internaţionalizare a servicilor considerate necomercializabile;
b) facilitarea accesului prestatorilor de servicii spre telecomunicaţii, ca modalitate de distribuţie
la distanţă
c) asimilarea progresului tehnic pentru atenuarea riscurilor în comercializare
d) asocierea serviciilor la bunurile exportate şi tranzacţionarea acestora în acelaşi pachet
comercial;
e) includerea informaţiilor, ca resurse strategice, în grupul valorilor comercializabile şi intens
comercializate;
f) focalizarea interesului producătorilor spre lărgirea evantaiului de servicii creatoare de valoare
adăugată şi exportul acestora ca mărfuri per se;
g) posibilitatea companiilor producătoare de a opta fie pentru aprovizionarea pe piaţă cu
serviciile necesare (externalizare), fie să presteze acele servicii de care compania nu se poate dispensa
(internalizare) în condiţiile creşterii necesarului de servicii.
Ambele situaţii atrag stabilirea de contacte cu piaţa internaţională a serviciilor.
• globalizare
• internaţionalizare
• internalizare
• externalizare
• outsourcing
• relaţionalitate
1. Prezentaţi cauzele care au condus la internaţionalizarea serviciilor.

2. Ce reprezintă termenul de outsourcing?
3. Prezentati avantajele opţiunii de externalizare.
4. Prezentaţi cele 3 modalităţi de pătrundere pe piaţa externă.
34
1. Serviciile au caracter de produse-unicat prin prisma:

a) producţiei;
b) consumului;
c) cunoştinţelor.
2. u este un avantaj al opţiunii de internalizare:

a) utilizarea unor resurse din exterior pentru a completa necesarul de resurse al companiei;
b) scuteşte întreprinderea de costurile tranzacţiei;
c) serviciile sunt personalizate pe baza informaţiilor deţinute de firmă şi pot fi continuu
îmbogăţite;
d) firma deţine a priori dreptul de proprietate asupra serviciului.
3. Care dintre variantele de mai jos reprezintă o premisă a internaţionalizării firmelor de

servicii:
a) facilitarea accesului prestatorilor de servicii spre telecomunicaţii, ca modalitate de
distribuţie la distanţă;
b) asocierea serviciilor la bunurile importate;
c) utilizarea de forţa de munca din exterior;
d) existenţa unor dotări factoriale care permit specializarea pe seama avantajului oferit de
anumite resurse
4. u este o strategie de internaţionalizare a firmelor de servicii:

a) exportul indirect;
b) exportul direct;
c) marketingul electronic;
d) pătrunderea indirectă pe piaţă.
C. Cristureanu, Tranzacţiile internaţionale în economia imaterială Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2009
35
Tendinţe în tranzacţiile internaţionale cu servicii
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
3.3.1. Categorii de servicii în comerţul internaţional
3.3.2. Comerţul intracomunitar cu servicii
3.3.3. Comerţul extracomunitar cu servicii
3.3.4. De la internaţionalizare la globalizarea serviciilor
3.3.5. Strategii de pătrundere pe piaţa internaţională a firmelor de servicii
3.3.6. Avantajele adoptării celui de al treilea mod de internaţionalizare a firmei de
servicii.
3.1. Introducere
Serviciile, ca obiect al tranzacţiilor înregistrate în balanţa

conturilor curente din majoritatea ţărilor, sunt structurate în servicii
factor şi servicii non-factor. Primele sunt asociate activităţilor care
produc venituri prin deplasarea peste frontieră a factorilor de
producţie. În această categorie sunt incluse veniturile din investiţiile de
capital (profitul activelor materiale), redevenţe şi taxe (profitul
activelor imateriale), remiterile forţei de muncă angajate în exterior.
Cea de a doua categorie- a serviciilor non-factor acoperă necesităţi de
consum, de producţie, private sau publice şi includ transporturile
maritime şi alte forme de transport, călătorii, serviciile oficiale şi alte
servicii private.

învăţare
• cunoașterea termenelor de comerţ intracomunitar de servicii şi

comerţ extracomunitar de servicii;
• cunoașterea modalităţilor de livrare/prestare a serviciilor;
• cunoaşterea strategiilor de pătrundere pe piaţa internaţională a
firmelor de servicii;
• învăţarea avantajelor adoptării celui de al treilea mod de
internaţionalizare a firmei de servicii.
36
• studenţii vor putea să definească termeni societăţi transnaţionale,

comerţ intracomunitar, comerţ extracomunitar;
• studenţii vor putea identifica serviciile în balanţa de plăţi externe;
• studenţii vor învăţa despre GATS;
• studenţii vor putea diferenţia serviciile intracomunitare de cele
extracomunitare;
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Tendinţe în tranzacţiile internaţionale

cu servicii , timpul alocat este de 4 ore.
3.3.1. Categorii de servicii în comerţul internaţional
Pe măsură ce tranzacţiile cu servicii au început să se contureze ca

domeniu de interes pentru negociatorii de acorduri comerciale bi şi
multilaterale, atenţia acestora s-a îndreptat cu precădere asupra
“serviciilor comerciale” (commercial services). Această categorie
cuprinde atât servicii factor cât şi non-factor, adică: transporturi,
călătorii, servicii private, bunuri şi servicii incluse în tranzacţiile cu
servicii, venituri din muncă şi drepturi de proprietate care nu sunt
incluse în alte poziţii ale BP.
Una dintre modalităţile de înregistrare a comerţului internaţional cu
servicii se realizează prin trimitere la balanţa plăţilor externe. Aici
comerţul cu servicii este înscris în comerţul invizibil, din care mai
fac parte veniturile din investiţii şi transferurile private, care măsoară
indirect fluxurile de forţă de muncă. GATS sugerează ca modalitate de
raportare statistică a tranzacţiilor internaţionale cu servicii un sistem
care combină cele 4 modalităţi de livrare cu locul de realizare a
consumului şi prestaţiei.
A 5-a ediţie a “Manualului Balanţei de Plăţi”, editat de FMI,
identifică în mod explicit serviciile cu următoarele articole: transport,
călătorii, servicii de comunicaţii, servicii de construcţii, servicii de
asigurări, servicii financiare, servicii informaţionale, taxe de licenţă şi
redevenţe, alte servicii de afaceri (intermediere, publicitate, leasing,
management, marketing, merchandising), servicii culturale (filme,
audiovizual, expoziţii), servicii recreaţionale şi servicii
guvernamentale.
Limitele acestui sistem de grupare a serviciilor se referă la
37
următoarele aspecte:
• nu toate ţările au aderat la un mod unic de raportare a comerţului cu
servicii; - anumite servicii nu sunt considerate ca articole distincte,
nefiind în consecinţă înregistrate separat (de exemplu, transportul
maritim, inclus uneori în preţul mărfii); - unele din tranzacţiile
internaţionale cu servicii derulate în sistemul “intra-firmă” nu
sunt înregistrate în BP;
• serie de tranzacţii cu servicii sunt în mod eronat incluse în altă
categorie decât cea căreia îi aparţin sau sunt înregistrate în cadrul
tranzacţiilor cu bunuri materiale (comerţul cu bunuri achiziţionate de
turiştii străini la locul de consum al serviciilor turistice);
• înregistrarea serviciilor se face adeseori la valoarea lor netă (de
exemplu, volumul tranzacţiilor cu asigurări cuprinde suma primelor
de asigurare, din care se scade valoarea despăgubirilor).
Însumate, aceste inadvertenţe statistice diminuează substanţial
volumul real al tranzacţiilor cu servicii.
Pe măsură ce, pe parcursul tratativelor internaţionale, serviciile au
devenit tot mai mult obiect al negocierilor de liberalizare a
schimburilor, analiza datelor statistice s-a concentrat, ca şi mai sus,
asupra serviciilor comerciale din balanţa de plăţi. În timp ce, în anii
‘80, comerţul mondial cu servicii comerciale a evoluat într-un ritm
superior comerţului cu mărfuri, în următoarele două decenii, dinamica
schimburilor cu servicii a înregistrat o anumită încetinire, deşi ponderea
serviciilor comerciale în exporturile mondiale a crescut de la 16 la 19%.
Structura fluxurilor de servicii comerciale, în acelaşi interval de
timp, a cunoscut o serie de mutaţii: Dintre cele 3 mari grupe de
“servicii comerciale”, cea mai activă componentă s-a dovedit a fi
“alte servicii”, care cuprinde serviciile financiare, inclusiv cele de
asigurări, comunicaţii, servicii culturale, leasing, construcţii,
engineering, consulting, publicitate şi alte servicii profesionale.
Creşterea importanţei acestora pe plan mondial oglindeşte, de fapt,
dinamica acestor activităţi pe plan naţional. Desigur, aceasta se
află la rândul ei sub influenţa unei multitudini de factori care-i
nuanţează ritmul de la o ţară la alta, de la o regiune la alta. Aşa cum va
rezulta din datele statistice prezentate în tabelul care urmează, ţările
dezvoltate sunt în mai mare măsură exportatori şi importatori de servicii
decât de mărfuri, în timp ce ţările în dezvoltare înregistrează, în
ultimele două decenii, în comerţul cu servicii, un ritm de creştere mai
înalt decât cel al ţărilor dezvoltate. Nu este mai puţin adevărat însă că
acest ritm are ca sursă grupul ţărilor din Asia de Est. Revenind la
ultimul deceniu al secolului trecut, sub impactul recesiunii economice
şi a modificării cursului de schimb al dolarului faţă de valutele
europene, exporturile de servicii comerciale (exprimate în dolari) ale
Europei de Vest au scăzut în anul 1993 cu aproape 5% faţă de anul
precedent şi au continuat să crească, într-un ritm mai înalt decât în
perioadele anterioare exporturile din America de Nord, America Latină
şi Asia. În anul 1994, redresarea situaţiei economice din Europa de
Vest, alături de slăbirea puterii dolarului faţă de anul 1993, a
condus la o creştere a exporturilor de servicii comerciale din
Europa de Vest cu peste 7%, această regiune ocupând 45 - 50% din
piaţa mondială a serviciilor, adică o pondere mai mare decât pe piaţa
mondială a bunurilor fizice. Dimensiunea globală actuală a
comerţului cu servicii comerciale a fost puternic influenţată atât de
38
dezvoltarea activităţilor de servicii, cât şi de progresul negocierilor bi
şi multilaterale privind liberalizarea comerţului cu servicii.
Totodată, scăderea ponderii serviciilor în ultimii ani poate fi
interpretată, în mod realist, ca un efect al substituirii tranzacţiilor
tradiţionale prin ISD, favorizate tot de rezultatele procesului de
liberalizare amintit; din acest motiv, am evidenţiat în mod distinct
evoluţia volumului tranzacţiilor cu servicii în perioada 1999-2001,
precum şi distribuţia lor în spaţiu, în condiţiile în care efectele
evenimentelor politice care au frământat debutul mileniului au început
să se facă simţite.
Nu este lipsit de semnificaţie faptul că primii 15 mari
exportatori şi importatori de servicii comerciale din lume sunt identici
(deşi în poziţii diferite) cu cei mai mari exportatori de bunuri, adică
membrii OCDE şi ţările recent industrializate din Asia. Uniunea
Europeană, ca un întreg, este cel mai mare exportator şi importator din
lume pentru servicii de transport, servicii turistice şi alte servicii
private, chiar dacă excludem comerţul intracomunitar. Ea are toate
şansele să se situeze pe primul loc în lume şi pentru celelalte servicii,
ocupând locul SUA, care o va urma pe locul 2, Japoniei revenindu-i
locul 3.
Structura comerţului cu servicii diferă substanţial de la o categorie
de ţări la alta. La export, principala sursă de venituri o reprezintă,
pentru ţările dezvoltate, “alte servicii şi venituri”, în timp ce, pentru
ţările în dezvoltare, “călătoriile” (turismul internaţional) generează
cele mai mari încasări, reprezentând mai mult de jumătate din
exportul lor de servicii. La import, “alte servicii şi venituri”
reprezintă cel mai important articol din nomenclator pentru ambele
categorii de ţări, dar există o mare diferenţă în structura interioară a
acestei poziţii de la o ţară la alta. Analiza indicatorilor din balanţa de
plăţi, deşi este necesară şi prezintă informaţii instructive, nu poate
furniza un răspuns la fiecare din problemele referitoare la analiza
tranzacţiilor internaţionale cu servicii, aşa cum de altfel am mai
semnalat.
Aşa cum era previzibil încă de la începutul deceniului 8, exporturile
masive de capital şi investiţiile directe în străinătate au avut ca
destinaţie preferată sectorul serviciilor atât în ţările dezvoltate cât şi în
cele în curs de dezvoltare. Aşa se explică, de altfel, faptul că, printre
modalităţile de prestare, prezenţa comercială pe piaţa importatoare
ocupă cea mai importantă poziţie. La rândul ei, această modalitate de
prestare a serviciilor se poate concretiza prin alte patru structuri
organizatorice şi funcţionale: a) filiale care presupun proprietate
majoritară sau totală asupra capitalului companiei din ţara gazdă a
investiţiei şi control majoritar sau deplin asupra firmei; b) societate
mixtă, acord de parteneriat şi acord de franşiză, conform cărora
prestarea serviciilor se face sub controlul partenerului din ţara gazdă a
investiţiei, iar proprietatea majoritară asupra capitalului revine tot
acestuia; c) sucursale şi reprezentanţe în care gradul de proprietate şi
control este ridicat, iar prestaţia din ţara gazdă a investiţiei reprezintă o
parte neînsemnată a serviciului livrat de firma din ţara de origine
a capitalului; d) agenţi, intermediari, licenţiaţi care deţin o parte
redusă a proprietăţii asupra capitalului firmei şi se rezumă la rolul de
distribuitori ai unor servicii prestate în ţara de origine a capitalului.
39
3.3.2 Comerţul intracomunitar cu servicii
Performanţele comerciale în domeniul tranzacţiilor cu servicii ale

fiecărui stat membru UE sunt evaluate prin intermediul a doi
indicatori: rata de acoperire intracomunitară (proporţia exporturilor
intracomunitare în importurile intracomunitare) şi indicele specializării
la export. Primul indicator oferă posibilitatea de comparare a
performanţelor statelor UE pe piaţa comunitară, în timp ce cel de-al
doilea indicator este calculat la nivelul pieţei mondiale. Poziţia pe piaţa
mondială a serviciilor ţărilor membre UE poate fi apreciată ca
dominantă, pe baza indicatorilor care arată locul ocupat de către
fiecare dintre ţări pe fiecare dintre sub-pieţele principalelor servicii
tranzacţionate în lume. În cadrul pieţei serviciilor de transport, trei ţări
ocupă cel mai mare segment al ofertei la nivel Comunitar: Uniunea
Belgo-Luxemburgheză (UBL) în transportul maritim (28,6%) şi
Olanda, pentru celelalte forme de transport (28,5%), fiind specializată
în transportul rutier. Spania, Germania şi Franţa deţin ponderi ridicate
pe piaţa transportului aerian, respectiv 17%, 20,1% şi 16%, zborurile
internaţionale deţinând 90% din traficul aerian derulat de companiile
naţionale, iar din acestea cele extraeuropene având, în cazul celor
trei ţări, ponderi foarte diferite, respectiv 6,6%, 24%, 14%, sub cea
înregistrată de Marea Britanie - 26%. În turism, Spania şi Italia şi-au
rezervat împreună aproape jumătate din piaţă (25,3% şi 20,8%)
urmate de Franţa (14,1%). În domeniul bancar şi al asigurărilor,
patru ţări concurează pentru primul loc: Franţa, Marea Britanie şi
UBL. Franţa cu cca. 36% din piaţa asigurărilor, Marea Britanie cu
35,5% din piaţa bancară şi UBL cu 27% din piaţa asigurărilor. În cazul
serviciilor comerciale şi de afaceri, UBL şi Olanda ocupă cca. 36%
pentru primul grup de servicii şi 50% pentru al doilea grup. Germania
domină piaţa construcţiilor (36%), iar Marea Britanie ocupă o poziţie
dominantă pe piaţa telecomunicaţiilor (27%), mai ales datorită
măsurilor de deregularizare a sectorului.
Se poate, în concluzie, semnala existenţa a două grupe de ţări: prima
grupă cuprinde majoritatea ţărilor UE care s-au specializat în unul sau
două servicii de export, în timp ce al doilea grup, format din UBL,
Olanda şi Marea Britanie, înregistrează cele mai ridicate performanţe
comerciale pe cel puţin şase pieţe de servicii. În toate ţările UE,
indicatorii ce măsoară locul sectorului de servicii în economie au valori
comparabile.
Toate ţările beneficiază de aceleaşi avantaje privind liberalizarea
schimburilor intracomunitare, în toate ţările există o cerere internă
dezvoltată pentru toate serviciile fie de producţie, fie de consum, toate
ţările au dotări în muncă şi capital, comparabile pe plan cantitativ şi
calitativ. Rezultă că determinanţii specifici intra-specializării în
servicii trebuie căutaţi în afara cererii de servicii şi dotării în factori. Ei
aparţin probabil sectorului însuşi, acţionând din interiorul acestuia şi
configurându-l diferit de la o ţară la alta.
3.3.3. Comerţul extracomunitar cu servicii
În conformitate cu balanţa de plăţi din statisticile comunitare rezultă

că, în 2008, exportul de mărfuri fizice al ţărilor comunitare în afara
pieţei unice au avut o valoare de trei ori mai mare decât a exportului cu
40
servicii, deşi încasările din exportul de servicii au crescut cu 5% în
anul 2008 faţă de anul 2007, iar importurile cu 4,3%. Aceste
modificări s-au regăsit în creşterea soldului pozitiv al balanţei de
servicii, care a reprezentat 9 mld. euro în anul 2009. Trei din
sectoarele de servicii - transporturile, turismul şi alte servicii
comerciale - au reprezentat 74,1% din totalul tranzacţiilor extra-
comunitare cu servicii. În balanţa comerţului cu servicii al ţărilor
Uniunii Europene, Marea Britanie deţine cea mai mare parte a soldului
creditor (17,5%), iar Germania are cel mai voluminos sold debitor. Este
o situaţie semnificativă, deoarece, în acelaşi an, Marea Britanie
deţinea în comerţul extra-comunitar cu mărfuri fizice cel mai mare sold
deficitar, iar Germania, cel mai mare sold excedentar. Semnificativ
este faptul că specializarea intra-europeană în diferitele activităţi pare
să se fi accentuat, iar serviciile tind să se constituie în activităţi care pot
restabili echilibrul economic, atât prin contribuţia lor în comerţul
exterior, cât şi prin aportul în PIB, la nivelul întregii pieţe europene.
Problema specializării în producţia şi comerţul cu servicii poate fi
încheiată prin evocarea celor arătate, la începutul acestui capitol, în
legătură cu accentuarea complementarităţii în producţie între bunuri şi
servicii. Impactul acestui proces asupra competitivităţii unităţilor
economice şi a sistemelor economice naţionale, atât pe piaţa
bunurilor, cât şi pe cea a serviciilor, reprezintă de fapt exprimarea unui
plus de competitivitate atunci când, din interacţiunea bunuri-
servicii, se obţin o utilitate şi o valoare mai mare decât suma utilităţilor
şi valorilor individuale.
3. 3.4. De la internaţionalizare la globalizarea serviciilor
Globalizarea activităţilor economice reprezintă un fenomen a cărui

existenţă nu poate fi pusă la îndoială, mai ales datorită manifestării atât
de evidente a determinantului său major: investiţia externă directă de
capital (ISD). Conform FMI, “ISD se referă la acele investiţii efectuate
în scopul obţinerii unui avantaj pe termen lung într-o ţară, alta decât cea
a investitorului, interesul acestuia implicând participarea la
managementul obiectivului în care a investit”.
O analiză completă a distribuţiei ISD în ţările “gazdă” ca şi în cele
“de origine” a capitalurilor, centrată pe intervalul amintit, ne relevă
dirijarea cu precădere a acestora spre sectorul de servicii. Mai mult
chiar, ritmul înalt înregistrat de ISD în ultimii ani este asociat cu
extinderea acestora spre sectorul de servicii. Astfel, la începutul anilor
‘90, ponderea serviciilor în stocul mondial de ISD era de aproape 50%,
iar serviciile reprezentau 55 - 60% din fluxurile anuale globale de
investiţii. A fost astfel prefigurată noua structură a pieţei mondiale a
serviciilor din deceniul sfârşitului de mileniu.
Societăţile transnaţionale (STN) reprezintă principala cale de
pătrundere a ISD, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în
dezvoltare, ceea ce reprezintă consecinţa firească a avantajului
competitiv deţinut de aceste firme în cadrul procesului de
globalizare a activităţilor economice.
Trebuie să subliniem că, în sfera serviciilor, activitatea societăţilor
transnaţionale este caracterizată printr-o serie de trăsături specifice,
imprimate de apartenenţa lor la sectorul terţiar.
• În primul rând, dacă în cazul investiţiilor în producţia de bunuri,
41
distribuţia geografică a acestora este determinată de distribuţia în spaţiu
a resurselor, în servicii, distribuţia investiţiilor este mult mai puţin
dependentă de resurse (cu excepţia turismului), deci mai dispersată în
spaţiu.
• În al doilea rând, în actualele condiţii ale mediului tehnic şi
economic, majoritatea ramurilor industriale care produc bunuri de înaltă
complexitate, de volum şi valoare unitară ridicată au fost nevoite să-şi
globalizeze producţia datorită chiar specificului acesteia. Este cazul
marilor rafinării, al companiilor producătoare de autoturisme, avioane,
calculatoare, camioane, produse electronice/electrotehnice,
farmaceutice ş.a., care îşi menţin competitivitatea la un nivel ridicat,
producând chiar pe piaţa de desfacere..
• În al treilea rând, dar în legătură cu cele arătate mai
înainte, diviziunea internaţională a muncii în producţia de bunuri s-a
extins la un număr tot mai mare de ramuri, iar la adâncirea ei au
contribuit în mare măsură societăţile transnaţionale.
• În al patrulea rând, se observă unele diferenţe între
“avantajele de proprietate”1, obţinute de STN în cazul serviciilor, faţă
de specificul acestora în producţia de bunuri. Măsura în care STN
au sau pot obţine aceste avantaje depinde de sectorul sau ramura de
activitate economică în care este implicată firma şi/sau de
raritatea/gradul de dispersare geografică a resurselor şi tehnologiei
implicate în activitatea respectivă.
• În al cincilea rând, atunci când activitatea STN în servicii precede
producerea de bunuri în străinătate, suportul financiar este obţinut mai
curând prin împrumuturi sau subvenţii de la bănci internaţionale,
agenţii de dezvoltare sau guverne, decât prin ISD.
• În al şaselea rând, posibilitatea de apropriere a activelor în
procesul de globalizare al serviciilor este net mai scăzută şi mai puţin
importantă ca în cazul producţiei de bunuri. Majoritatea serviciilor nu
este intensivă în capital, iar contribuţia serviciilor la procesul creării de
valoare adăugată este pusă în evidenţă mai ales de cifra de afaceri,
profitul sau forţa de muncă angajată, decât de capitalul social sau
activele antrenate.
Literatura de specialitate identifică patru grupe de motive care
determină o companie să-şi deplaseze o parte a activităţii în exteriorul
ţării de reşedinţă. Vom vedea în ce măsură putem extinde aceste
determinări la sfera serviciilor şi dacă ele acoperă întreaga gamă de
manifestări ale procesului de globalizare din servicii.
Primul motiv este reprezentat de necesitatea aprovizionării cu factori
de producţie, în condiţii mai avantajoase, în scopul extinderii producţiei
sau al pătrunderii pe piaţa externă prin export. Exemple de ISD în
servicii constituite în acest scop sunt furnizate de turism, construcţii,
agenţii de presă, producţia de filme, construcţiile hoteliere din staţiuni
turistice, transportul internaţional etc.
Al doilea motiv se referă la substituirea exporturilor prin metode mai
eficiente de desfacere a serviciilor pe piaţa externă, adică prin prezenţa
fizică a filialelor. Investiţiile de acest tip pot fi iniţiate în scop
defensiv, ca răspuns la politica comercială de tip protecţionist a
ţărilor importatoare sau la acţiunile concurenţei, dar ele pot avea şi un
caracter agresiv atunci când se urmăreşte relocalizarea producţiei pentru
obţinerea unor profituri mai ridicate sau pentru lărgirea pieţei de
desfacere prin substituirea concurenţilor.
42
Al treilea motiv care justifică ISD este consecinţa existenţei primelor
două şi decurge din procesul de organizare a investiţiilor directe în
străinătate. Acest proces are caracter secvenţial prin faptul că se
sprijină pe - sau restructurează un portofoliu de active deja existent
în exterior. El reprezintă exprimarea, în producţia fiecărei STN, a
unei diviziuni internaţionale a muncii destinată să maximizeze
beneficiile realizate pe baza diferenţei în dotările factoriale (naturale sau
obţinute) din ţara gazdă, să implementeze strategia de specializare şi de
gamă şi să minimizeze riscurile din mediul de operare (Kogut, 1985).
Confirmarea strategiei expusă mai sus o reprezintă volumul ridicat al
schimburilor transfrontaliere în interiorul fiecărei reţele de STN.
Al patrulea motiv decurge din necesitatea de achiziţionare a unor
active sau a unor avantaje concurenţiale care să le suplimenteze pe cele
existente. Căile de realizare ale acestui scop diferă de cele anterioare. Se
poate recurge la achiziţii, fuziuni sau alianţe strategice cu scopul
stabilirii unei complementarităţi între activele achiziţionate şi cele
existente sau al protejării şi ameliorării poziţiei STN pe un anumit
segment de piaţă, o anumită piaţă sau grup de pieţe. Informaţiile
existente, oricât de fragmentate ar fi, furnizează numeroase exemple de
globalizare a serviciilor care se pot încadra în această ultimă
fundamentare a ISD.
3.3.5. Strategii de pătrundere pe piaţa internaţională a firmelor

de servicii.
În servicii, atât strategiile concurenţiale, cât şi căile de globalizare

ale firmelor sunt foarte eterogene, reflectând idiosincrazia factorilor
decidenţi ai ISD faţă de înscrierea într-un anumit model de
comportament strategic sau/şi diferenţele de opinii privind momentul şi
spaţiul de acţiune. Cu toate acestea, s-au detaşat în decursul timpului
anumite convergenţe de idei, cum ar fi de exemplu folosirea, ca suport
al deciziei de ISD, a relaţiei de feed-back între avantajele PLI
(Proprietate, Localizare, Internalizare) (OLI) şi comportamentul
strategic de globalizare.
Volumul de activitate pe piaţa mondială a unei firme în momentul t
poate fi privit ca funcţie de configuraţia PLI în momentul
respectiv, precum şi a răspunsului strategic adoptat de firmă faţă de
anterioara configuraţie PLI sau faţă de modificările variabilelor PLI.
Similar, producţia internaţională în momentul viitor (t+1) va fi
considerată ca funcţie a configuraţiei PLI din t, a modificărilor din
strategia firmei determinate de respectiva configuraţie şi a modificării
variabilelor PLI din intervalul (t) - (t+1)1.
Strategiile de pătrundere pe piaţa serviciilor prin ISD pot fi împărţite
în două mari categorii, în funcţie de scopul urmărit prioritar. Astfel,
putem distinge între Strategia de urmărire a clientului (SUC) şi
Strategia de atragere a pieţei (SAP).
Prima strategie se referă la acţiunile unei firme care îşi urmăreşte
clientela oferindu-i aceleaşi servicii sau bunuri cu cele produse în
propria ţară - de exemplu, cazul unei firme de publicitate, al unei
instituţii bancare etc.
A doua strategie adoptată de firmele producătoare de servicii este
destinată să atragă noi pieţe externe în care să-şi ofere serviciile, atât
clientelei naţionale, cât şi celei aparţinând terţelor ţări. De exemplu,
43
cazul unei linii de restaurante fast-food stabilite în sistem de
franşiză pe teritoriul altei ţări. Cele două strategii de pătrundere pe
pieţele externe prin ISD sunt influenţate de forma STN (în
proprietate deplină sau în coproprietate) care le adoptă şi de
tehnologia de producţie a serviciului (hard sau soft).. Astfel, prima
strategie este asociată mai curând cu proprietatea integrală a STN şi cu
folosirea tehnologiei soft, iar cea de a doua strategie este utilizată prin
asocierea STN cu firme de pe piaţa externă (eventual prin formarea de
societăţi mixte) şi cu adoptarea de tehnologii hard pentru serviciile
intensive în capital.
3.3.6. Avantajele adoptării celui de al treilea mod de

internaţionalizare a firmei de servicii
Ne propunem să tratăm în continuare, mai detaliat, variabilele

cuprinse în avantajele PLI (de proprietate, de localizare şi de
internalizare), obtenabile în cazul serviciilor, deoarece, atunci când o
companie se află în situaţia de a opta între diferitele căi de
internaţionalizare, ea îşi va fundamenta decizia de investiţie, în
principal, în funcţie de aceste avantaje.
Avantajul de proprietate al firmei (concurenţial) se manifestă în
cazul firmelor cu activitate de servicii pe cinci planuri:
• Menţinerea calităţii prestaţiei, a reputaţiei, precum şi posibilitatea
de păstrare a avantajului indus de diferenţierea serviciilor. Este vorba
despre necesitatea de a “combate” într-un mediu concurenţial tot mai
agresiv, prin valorificarea capacităţii concurenţiale bazată pe renumele,
know-how-ul sau marca firmei investitoare. Ea are astfel posibilitatea
de a-şi mări volumul producţiei, de a o diversifica şi de a prezenta
pe piaţă o ofertă diferenţiată de cea a concurenţilor. Exemplele includ
serviciile personale, de afaceri şi profesionale cu care s-au obişnuit
consumatorii, asociindu-le cu prestaţia anumitor firme deţinătoare atât a
unei reputaţii, cât şi a unei imagini de marcă de prestigiu. Este cazul
societăţilor American Express şi Visa (cărţi de credit), Royal Viking
Airlines (croaziere de lux), Lloyds (asigurări) etc.
• Posibilitatea adoptării strategiei de gamă (sortimentală). Este, de
exemplu, cazul marilor magazine universale, agenţiilor de voiaj,
societăţilor de asigurări, consultanţilor de afaceri care se pot diversifica
pe baza debuşeului creat de ISD.
• Necesitatea adoptării strategiei de scară (de masă) şi a unei
specializări foarte pronunţate. Aici sunt incluse, ca exemple, companiile
aeriene (care operează cu mari capacităţi de transport din categoria 747
şi DC 10), vasele de croazieră (cele mai recente vase de croazieră au
un tonaj mediu de 50.000 - 60.000 tone), reasigurările, instituţiile
medicale şi de învăţământ. Şansa de micşorare a costurilor unitare prin
adoptarea acestei strategii este, de asemenea, conferită de ISD.
• Accesul la controlul şi posibilitatea de a prelucra şi a disemina
informaţia. Exemplele includ brokeraj-ul hârtiilor de valoare, operaţiile
cu obligaţiuni şi cele de arbitraj valutar, serviciile de prelucrare a
informaţiilor, cum ar fi cele oferite de Extel şi Reuters şi reţelele de
informaţii (de exemplu, TYMET).
• Favorizarea accesului la input-uri şi/sau pieţe de desfacere.
Necesitatea de a căpăta acces la input-uri (resurse) şi de a menţine sau
a obţine un avantaj concurenţial este mai mult decât evidentă în
44
ramurile intensive în informaţii. Este cazul firmelor de cercetare,
consultanţă şi engineering, băncilor de investiţii, firmelor de
asigurări, companiilor aeriene şi maritime.
Globalizarea producţiei de servicii potenţează toate avantajele de
proprietate enumerate mai sus.
Avantajul de localizare al ţării gazdă (de configuraţie). O bună parte
a determinanţilor care justifică delocalizarea producţiei de bunuri
explică în măsură mai mare sau mai mică şi delocalizarea
serviciilor. Două dintre variabilele respective au însă o relevanţă
specifică pentru servicii.
• Prima variabilă specifică decurge din capacitatea redusă a
serviciilor de a fi comercializate prin deplasarea peste frontieră a
fluxurilor respective. Serviciile, în majoritatea cazurilor, sunt “fixate în
spaţiul de producţie”. Imobilitatea serviciilor, asociată cu caracterul
relaţional al acestora, sunt compensate de posibilitatea consumatorilor
de a se deplasa la locul de producţie al serviciilor sau de posibilitatea
producţiei de a fi amplasată la locul de consum al serviciilor, adică la
locul de formare a cererii. Această ultimă variantă se realizează fie prin
ISD, fie prin intermediul unor contracte de franşiză sau a licenţei
obţinute de către prestatorii interni de la firme din străinătate.
Spre deosebire de categoria serviciilor imobile, serviciile
deplasabile pun problema alegerii modalităţilor optime de transport atât
pe planul costurilor, cât şi pe cel al acoperirii pieţei de desfacere.
Progresul tehnic, exprimat prin reţeaua de telecomunicaţii şi cea
informaţională ca suport al transferului de servicii, a mărit spectaculos
viteza de transmitere a imaginilor şi informaţiilor brute sau
prelucrate, mai ales în cazul serviciilor profesionale, financiare şi de
afaceri.
• A doua variabilă, specifică localizării serviciilor, este oferită de
reglementările comerciale şi de politică economică din mediul ţării
gazdă a ISD. În deceniul 9, cea mai mare parte a ţărilor a fost
preocupată de a facilita cu precădere tranzacţiile şi ISD din sfera
producţiei materiale, ISD în servicii fiind în continuare supuse unui
proces de reglementare mai restrictiv. Legile şi normele din multe ţări
limitează dreptul de practică a persoanelor fizice şi juridice străine
în majoritatea profesiilor din sfera imaterialului, iar controlul exercitat
de stat asupra preţurilor şi a cotei de piaţă deţinute de firmele
străine reprezintă o practică curentă în domeniul transporturilor
aeriene, educaţiei şi training-ului, precum şi în serviciile publice. În
ultimul deceniu, serviciile publice au fost, la rândul lor, incluse în
procesul de privatizare şi de liberalizare, rămânând totuşi în vigoare o
serie de bariere netarifare care continuă să influenţeze modalităţile de
livrare a serviciilor pe piaţa mondială.
Localizarea celor mai importante ISD care se substituie importurilor
clasice este însă motivată de considerente mult diferite faţă de cele de
mai sus. Ele se referă la: potenţialul de absorbţie a serviciilor de către
piaţa gazdă, costul forţei de muncă calificate, atitudinea puterii
publice faţă de ISD, concretizată prin accesul la sau furnizarea
efectivă de servicii de telecomunicaţii, informatice, audiovizuale, de
transport, servicii de afaceri şi financiare pe piaţa primitoare a ISD.
Costul tranzacţiilor reprezintă un element care prevalează faţă de costul
producţiei, fiind cuprins tot mai frecvent printre factorii care
influenţează decizia de localizare a ISD în interiorul unei regiuni, cum
45
ar fi, de exemplu, Uniunea Europeană (Dunning şi Norman, 1987).
Avantajele specifice oferite STN cu activitate în servicii, atât de
ţările gazdă, cât şi de cele de origine a ISD, variază în funcţie de
strategia de internaţionalizare adoptată şi de configuraţia “diamantelor
avantajului concurenţial”. Aşa cum am văzut, şi factorul cultural joacă
un rol important în selecţia ţărilor de destinaţie a ISD. Astfel, putem să
ne explicăm de ce majoritatea ISD sunt localizate tot în ţări dezvoltate.
Toate aceste caracteristici pun în valoare implicarea, în egală
măsură ca importanţă, a variabilelor timp şi spaţiu pentru buna
desfăşurare a procesului de tranzacţionare a serviciilor. Serviciul
trebuie oferit, la locul în care se află cererea, în chiar momentul în
care ea se manifestă, pe baza informaţiilor privind specificul acesteia şi
sub supravegherea directă a deţinătorului cunoştinţelor şi experienţei de
producţie.
Motivaţia globalizării serviciilor continuă să fie determinată de
întreaga gamă de avantaje PLI care atenuează sau dispersează
incertitudinile pieţei, la care, de la caz la caz, se adaugă considerente
desprinse din particularităţile invizibilului ca domeniu distinct.
Succesul diferitelor strategii de globalizare este condiţionat de
viteza de adaptare la modificările de pe piaţa imaterialului, precum
şi de sesizare a momentului în care sinergia avantajelor specifice este
maximă. Pentru a aprecia măsura în care un serviciu sau o firmă sunt
antrenate în procesul globalizării este, desigur, necesar să se adopte
anumite tehnici cantitative.
Dezvoltarea sectorului serviciilor constituie o trăsătură a evoluţiei majorităţii ţărilor lumii.

Creşterea ponderii şi importanţei serviciilor în schimburile economice internaţionale a determinat
preocupări sporite în definirea comerţului internaţional cu servicii. În rândul acestora se desprinde
decizia de a negocia problema serviciilor sub auspiciile GATT. Eforturile s-au concentrat întâi în
direcţia termenilor de import şi export de servicii, adică de cumpărări şi vânzări ce depăşesc efectiv
frontiera vamală a ţării.
Însă, în multe situatii vânzarea sau cumpărarea serviciilor în străinatate presupune deplasarea în
acest scop a producătorilor, prin urmare mişcarea factorilor de producţie şi în principal a forţei de
muncă şi a capitalului sau alteori a consumatorilor.
Surse majore de informaţii pentru cele 4 modalităţi de livrare/prestare
Prezenţa teritorială a participanţilor

Modul de prestare Sursa de informaţii majoră
la tranzacţie
Consumatorul se află pe teritoriul Mod 1: Transfer Balanţa de Plăţi Externe, servicii
statului al cărui rezident este transfrontalier comerciale, mai puţin “călăt rii” şi
“construcţii”
Consumatorul se află în afara teritoriului Mod 2: Consum în Balanţa de Plăţi Externe, contul
statului al cărui rezident este străinătate “călătorii”
46
Prestatorul se află prin prezenţă Mod 3: Prezenţă FATS şi Balanţa de Plăţi Externe
comercială pe teritoriul statului al cărui comercială pentru date referitoare la prezenţa
rezident este consumatorul comercială în construcţii
Prestatorul individual se află pe Mod 4: Deplasarea Balanţa de Plăţi Externe, servicii
teritoriul statului al cărui rezident este prestatorului comerciale mai puţin turism. Alte
consumatorul statistici ale Balanţei de Plăţi externe
pentru fluxuri de forţă de muncă
• comerţ intracomunitar
• comerţ extracomunitar
• transfrontalier
• internaţionalizare
• societăţi transnaţionale
• investiţii străine directe
1. Prezentaţi comerţul intracomunitar cu servicii.

2. Prezentaţi comerţul extracomunitar cu servicii.
3. Prezentaţi trăsăturile specifice prin care este caracterizată activitatea societăţilor
transnaţionale în sectorul terţiar.
4. Care sunt cele 4 grupe de motive care determină o companie să îşi deplaseze o parte din
activităţi în exterior?
47
1. u este o caracteristică a investiţiilor străine directe în servicii:

a) sunt precedate, în general, de ISD în producţia materială sau, ca vârf de lance, pilotează
STN din producţia materială;
b) reprezintă una din cele mai uzitate căi de internaţionalizare a firmei de servicii;
c) achiziţionarea unor avantaje competitive suplimentare prin fuziuni, achiziţii, alianţe
d) avantajul de proprietate obţinut este mai nuanţat de la un subsector la altul.
2. u este o motivaţie a investiţiilor străine directe în servicii:

a) aprovizionare cu factori de producţie în condiţii mai avantajoase;
b) achiziţionarea unor avantaje competitive suplimentare prin fuziuni, achiziţii, alianţe;
c) substituirea exporturilor clasice prin metode mai eficiente de vânzare externă;
d) avantajul de proprietate obţinut este mai nuanţat de la un subsector la altul.
3. u este un avantaj al investiţiilor străine directe în servicii:

a) avantajul de internalizare;
b) avantajul de externalizare;
c) avantajul de proprietate;
d) avantajul de localizare.
4. Este adevărată următoarea afirmaţie:

a) ponderea serviciilor în PIB şi în utilizarea forţei de muncă scade în favoarea industriei;
b) dinamica industrializării este în creştere şi ritmul evoluţiei serviciilor se încetineşte;
c) industria a pierdut poziţia de motor al creşterii economice;
d) dezvoltarea activităţilor comerciale este un simptom al dezindutrializării.

Bucureşti, 2009;
48
MODULUL 2
Reglementarea tranzacţiilor internaţionale cu servicii
4.1. Introducere.
4.3.1.Instrumentele de politică comercială aplicabile tranzacţiilor internaţionale cu
servicii
4.3.2.Adaptarea instrumentelor de reglementare a comerţului cu servicii la
modalităţile de livrare a serviciilor
4.3.3. Cuantificarea barierelor aplicate tranzacţiilor internaţionale cu servicii
4.3.4. GATS şi negocierile reglementărilor în tranzacţiile internaţionale cu servicii
4.4. Îndrumar de autoverificare
4.1. Introducere
Sectorul de servicii, în majoritatea ţărilor dezvoltate, s-a

format, s-a structurat şi dimensionat sub acţiunea forţelor pieţei şi
în mai mică măsură ca rezultat al deciziilor şi acţiunilor înscrise în
politica de stat. Se poate deci afirma că, până nu demult, din varii
motive, serviciile (cu mici excepţii) nu au făcut obiectul unor
acţiuni de politică economică distinctă sau expresă în nici una din
ţările în care sectorul terţiar s-a constituit ca principal domeniu
de activitate. Excepţiile se referă la serviciile publice,
necomerciale, deoarece în diferitele etape ale dezvoltării lor sociale,
ca expresie a uneia dintre cele mai importante funcţii, statele s-au
implicat, adoptând reglementări şi măsuri economice privind
dezvoltarea învăţământului, asistenţei sanitare, justiţiei, apărării
etc. În cazul unui număr destul de mare de ţări, pot fi de
asemenea amintite excepţiile care cuprind şi numeroase servicii
comerciale apreciate drept strategice, cum ar fi serviciile
portuare şi aeroportuare, transporturile aeriene, maritime, unele
servicii de telecomunicaţii, serviciile bancare, asigurările, serviciile
audiovizuale, toate acestea reprezentând domenii importante pentru
existenţa şi suveranitatea unei naţiuni. În aceste cazuri, activităţile
sunt plasate sub controlul unor organisme care aparţin
administraţiei publice (uneori cu rang de minister), sunt
protejate prin măsuri directe sau indirecte şi fac obiectul unor
strategii destinate să pună în practică politica economică a statului.
În ultimă instanţă, strategiile adoptate la nivel central sunt
concretizate prin investiţii publice (uneori impresionante ca
volum), prin politica comercială externă şi instrumentele de politică
comercială adoptate cu scopul de a structura fluxurile de servicii
sau investiţiile de capital în servicii, toate servind obiectivelor
49
economice şi politice ale fiecărui stat.
În ansamblu, cu excepţia cazurilor amintite, marea
majoritate a serviciilor comerciale a fost reglementată la modul
general, iar până nu de mult nu a făcut nici obiectul negocierilor
comerciale exprese între state. Motivul lipsei de interes manifestate
de factorii centrali de decizie (“benign neglect”), diferă de la o ţară
la alta. Ele reflectă, în mare parte, existenţa unor reminiscenţe
conceptuale din timpul revoluţiei industriale, care fetişizează rolul
industriei în procesul creşterii economico-sociale. De aici şi
neliniştea pe care o generează, în cercurile de politicieni şi
chiar ale oamenilor de ştiinţă, explozia de activităţi imateriale,
dintre care serviciile se remarcă printr-o dinamică agresivă şi
ostentativă. Caracterul insidios al dezvoltării serviciilor în etapa
“copilăriei” acestui sector, utilitatea socială afişată la început, nu
au lăsat să se prevadă ascensiunea fulgerătoare şi proliferarea
vertiginoasă a acestor activităţi care au atins astăzi stadiul
“maturităţii” în evoluţia lor.

învăţare
• cunoașterea termenilor de politică tarifară, politică

netarifară;
• cunoaşterea instrumentelor de politică comercială aplicabile
tranzacţiilor internaţionale cu servicii;
• cunoaşterea instrumentelor utilizate pentru protecţia
ofertanţilor de servicii pe piaţa naţională.
• studenţii vor putea diferenţia instrumentele de politică

comercială;
• studenţii vor putea distinge cele 5 grupe de instrumente;
Pentru unitatea de învăţare Reglementarea tranzacţiilor

internaţionale cu servicii , timpul alocat este de 4 ore.
50
4.3.Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1 Instrumentele de politică comercială aplicabile

tranzacţiilor internaţionale cu servicii
Controversa privind relaţia servicii - industrie s-a transpus pe

planul politicii economice prin implicarea, în diferite ipostaze, a
statului în controlul acestei relaţii aşa cum o cer interesele politice
de moment şi de perspectivă ale fiecărui context naţional şi
cultural. Negocierile din cadrul Rundei Uruguay (GATT şi apoi
GATS) au contribuit la modificarea treptată a concepţiei
privind importanţa activităţilor de servicii şi, ca urmare, a
utilităţii implementării unor strategii şi politici economice
specifice. De asemenea, la nivel naţional şi internaţional, în ultimul
deceniu, odată cu extinderea internaţionalizării serviciilor, au fost
adoptate o serie de principii şi norme pe baza cărora să se
poată desfăşura relaţiile comerciale între ţări, în mediul economic
şi tehnic modelat de servicii. Caracterul intensiv în muncă al
serviciilor a făcut necesară uniformizarea condiţiilor “minime”
necesare pentru practicarea profesiilor în acest domeniu.
Respectivele reglementări sunt în mod foarte divers articulate
de la o ţară la alta şi reprezintă expresia unei voinţe politice
naţionale sau subordonate unor interese şi centre de decizie
regionale (cazul ţărilor membre ale Uniunii Europene). S-a trecut
astfel, pe plan oficial, într-un scurt interval de timp, de la o
atitudine de “cufundare a capului în nisip” sau de supremă
indiferenţă faţă de noua orientare a economiei reale, la cealaltă
extremă, îngrijorarea excesivă faţă de iminenta conturare a unor noi
centre de putere economică în lume. Exprimarea relativ recentelor
preocupări de politică economică a luat forma confruntărilor
ideologice între forţele politice antrenate în cursa pentru
cucerirea puterii, în fiecare dintre ţările care şi-au împărţit,
până acum, sferele de influenţă economică ale lumii.
Deşi analiza economică nu poate stabili o legătură directă între
dezvoltarea serviciilor şi realizarea echilibrului general tot aşa cum
nu poate fi argumentat nici rolul serviciilor în declanşarea
dezechilibrelor economice. Ceea ce se cunoaşte cu certitudine este
în schimb faptul că dezvoltarea activităţilor de servicii şi
specializarea unei ţări în acest domeniu sunt condiţionate de
depăşirea unui anumit prag al dezvoltării economice, aşa cum de
altfel rezultă şi din concentrarea exporturilor de servicii în ţările
membre OECD (cca. 70% din exporturile mondiale de servicii).
Cu toate acestea, aşa cum am mai arătat, sunt vehiculate şi teorii
care susţin că serviciile pot deveni surse de dezechilibre.
Paradoxal, aceste teorii sunt şi cauza pentru care statul a început să
acorde atenţie reglementării comerţului internaţional cu servicii.
Negocierile multilaterale din GATS sunt menite să corecteze
dezechilibrele economice generate în ţările participante la
51
tranzacţiile internaţionale cu servicii dar ca şi în cazul
negocierilor GATT, angajamentele asumate şi reglementările
convenite în urma tratativelor nu trebuie să avantajeze un
partener în dezavantajul altuia.
Dacă ne referim la alegerea variantei optime de reglementare a
importurilor de servicii, trebuie arătat că statul, prin instituţiile
sale specializate, poate opta pentru oricare din instrumentele
cunoscute, cu condiţia să obţină sau să se apropie de un anumit
obiectiv economic, social sau politic. Totodată, politica economică
a oricărui stat este astfel concepută, încât creşterea economică
să satisfacă şi condiţiile echilibrului general. Într-o piaţă perfectă
însă, echilibrul se realizează pe baza forţelor pieţei, iar intervenţia
statului pentru atingerea oricărui obiectiv riscă să deregleze
echilibrul economic ideal, de tip “first best”, obţinut fără eforturi
din partea statului sau fără costuri economice, sociale sau de mediu.
În realitate, economiile moderne se caracterizează prin existenţa
unor distorsiuni ale echilibrului ideal. Statul, prin măsurile de
politică economică şi comercială (destinate să corecteze anumite
dezechilibre) şi prin acţiunile de implementare a acestora cu
ajutorul instrumentelor de care dispune, generează un efect
secundar negativ (un alt dezechilibru) la nivelul altor indicatori
economici. În cazul în care efectul secundar negativ este mai mic
decât dezechilibrul remediat, se realizează un echilibru de tip
“second best” (de gradul doi). De exemplu, reluând situaţia
descrisă mai sus, producerea unui serviciu cu costuri de producţie
mai ridicate decât cele externe ar favoriza intrarea pe piaţă a
prestatorilor străini, situaţie care justifică statul să acţioneze prin
politica tarifară ridicând taxele vamale pentru mijloacele de
producţie necesare prestatorului străin. Datorită acestei măsuri,
tariful serviciului pe piaţă creşte şi îi dezavantajează pe
consumatori. Efectul secundar este deci mai grav decât
“dezechilibrul” remediat.
Printre pârghiile folosite în scopul obţinerii celui mai realist
echilibru, se numără şi instrumentele tradiţionale de politică
comercială care au trebuit adaptate specificului schimburilor
invizibile, situaţiei de pe piaţă şi obiectivelor strategice ale
politicii economice. Modificarea acestor obiective, în timp, a fost
transpusă pe planul politicii comerciale într-un proces evolutiv
care a cuprins mai multe etape. Ca urmare a adoptării
diferitelor reglementări care au vizat obiective ale dezvoltării
şi/sau protejării anumitor subsectoare de servicii, remarcăm că
primii mari exportatori şi importatori de servicii din lume sunt
ţări dezvoltate care figurează atât ca importatori cât şi ca
exportatori confirmând astfel, caracterul bidirecţional al fluxurilor
invizibile precum şi legătura acestora cu gradul de dezvoltare
economică a ţărilor participante. Dacă ţinem seama şi de faptul
că, în timp, poziţia de ţară net exportatoare sau importatoare de
servicii, este relativ stabilă se desprinde şi o a doua
caracteristică a fluxurilor invizibile şi anume, stabilitatea, în
timp, a semnului soldului balanţei invizibilelor. În procesul de
reglementare a tranzacţiilor cu servicii, într-o primă etapă,
asupra acestora au fost extinse instrumentele clasice ale
politicii comerciale preluate de la comerţul cu mărfuri tangibile.
52
De altfel, ca şi în cazul exporturilor de mărfuri tangibile, evoluţia
exporturilor mondiale cu servicii a ţărilor dezvoltate (membre
OECD) a urmărit întru totul dinamica exporturilor mondiale cu
servicii. Această dinamică sincronă este, în acelaşi timp şi
confirmarea intercondiţionării mărfuri tangibile - servicii atât la
nivelul producţiei cât şi la cel al exportului. Odată cu accentuarea
concurenţei pe piaţa serviciilor şi în paralel cu includerea serviciilor
considerate “publice” în procesul de privatizare, au fost adoptate
noi instrumente cu caracter specific, adaptate particularităţilor
internaţionalizării din sfera serviciilor.
Ca şi în cazul comerţului cu mărfuri, instrumentele de politică
comercială pot fi utilizate în scop protecţionist şi/sau
promoţional, la import şi/sau la export. Precizarea obiectivului
urmărit prin politica de comerţ exterior este deosebit de importantă,
deoarece evaluarea eficienţei instrumentelor şi selecţionarea
acestora depind de scopul economic prioritar.
În cazul în care obiectivul politicii este limitarea importurilor,
instrumentele tarifare sunt mai eficiente decât subvenţiile. În
cazul serviciilor, principalul obiectiv urmărit prin politica
comercială este, aşa cum a demonstrat realitatea, restricţionarea
importurilor. Limitarea importurilor de servicii prin aplicarea unei
taxe vamale la frontieră este însă greu de imaginat şi de
realizat, dat fiind caracterul imaterial al obiectului schimburilor.
Totodată, deoarece importului de servicii nu îi este proprie
modalitatea de livrare transfrontalieră, posibilitatea aplicării
instrumentelor tradiţionale de politică comercială este mult
diminuată.
Evaluarea costurilor şi avantajelor în cazul restricţiilor
cantitative la import presupune o analiză economică mai
complexă, datorită marii diversităţi de instrumente utilizate.
Aplicarea măsurilor de contingentare a importului unui anumit
serviciu are drept efect reducerea importurilor dar determină
creşterea tarifelor pe piaţa naţională, de cele mai multe ori, peste
nivelul tarifelor de pe piaţa mondială.
Statul poate recurge la subvenţionarea prestatorilor
naţionali, ceea ce are drept efect creşterea competitivităţii
prestatorilor indigeni, care astfel pot vinde serviciul la acelaşi
tarif cu cel de pe piaţa externă.
• Consumatorii nu se mai confruntă cu creşterile tarifare,
adoptarea subvenţiilor generând un echilibru de tip “second
best”, în condiţia în care distorsiunea remediată ar fi mai
mare decât cea creată prin creşterea cheltuielilor bugetare.
• Politica tarifară poate fi inclusă între soluţiile de tip “third
best” (de gradul trei) ş.a.m.d.
Ca o aplicaţie a celor de mai sus, clasificarea
instrumentelor de politică comercială în tranzacţiile cu servicii
ar putea avea drept criteriu relaţia dintre echilibrul obţinut prin
implementarea unei măsuri destinate atingerii unui obiectiv
economico-social şi amploarea şi gravitatea dezechilibrelor
provocate.
53
4.3.2. Adaptarea instrumentelor de reglementare a
comerţului cu servicii la modalităţile de livrare a serviciilor
(M1, M2, M3, M4)
Subliniem existenţa celor două procese distincte dar corelate:

internaţionalizarea serviciilor realizată prin cele 4 modalităţi
formulate de GATS ca modalităţi de livrare (M1-M4) şi
internaţionalizarea firmei de servicii realizată prin 3 modalităţi
fundamentale: export direct şi/sau indirect şi prezenţă comercială
(ISD).
Hoekman şi Primo Braga au pus în evidenţă următoarele

categorii de instrumente folosite ca bariere la importul de servicii:
a) Restricţii cantitative (RC) aplicabile furnizorilor de
servicii. Exemplele tipice se întâlnesc pe piaţa serviciilor de
transport unde se practică sistemul cotelor (contingentelor)
reciproce înscrise în acordurile bilaterale care se încheie între ţări
(acorduri de sharing). Restricţiile pot ajunge, în unele ţări,
până la prohibiţie faţă de ofertanţii externi de servicii, cum ar fi
pentru transportul intern, telecomunicaţii de bază, servicii
juridice, de asigurări, de educaţie, de prospectare, de
consultanţă în investiţii etc. De asemenea este frecventă
restricţionarea fluxurilor transfrontaliere de informaţii, pentru a
împiedica accesul pe piaţă al furnizorilor externi de servicii.
b) Restricţii prin preţ (RP), care pot lua următoarele forme:
• taxe de viză la intrarea sau ieşirea din ţară, tarife portuare sau
aeroportuare
discriminatorii, aplicate faţă de companiile de transport străine,
controlul public asupra tarifelor de acces la anumite servicii
(telecomunicaţii, transport, servicii financiare;
• tarifele vamale aplicate la importul unor bunuri care
înglobează servicii reprezintă o metodă eficace de micşorare a
importului unor servicii audiovizuale, a serviciilor informaţionale
etc. Totodată, tarifele vamale pot fi direcţionate spre importul unor
produse cu ajutorul cărora sunt prestate servicii, cum ar fi tehnică
de calcul, echipamente de telecomunicaţii, material publicitar;
• subvenţiile acordate de stat reprezintă o altă modalitate de
influenţare a tarifelor, practicându-se în cazul serviciilor de
construcţii, de comunicaţii, de transport rutier şi feroviar.
c) Restricţiile administrative (RA) presupun, de obicei,
condiţionarea prestării de servicii de către furnizorii externi, de
obţinerea unor documente administrative (licenţe, certificate) sau
de respectarea unor norme şi standarde cum ar fi cele de mediu, în
cazul turismului şi transportului. Comenzile guvernamentale sunt
de asemenea utilizate cu scopul de a favoriza furnizorii interni de
servicii şi bunuri, în raport cu cei externi, prin intermediul marjelor
preferenţiale sau chiar a unor interdicţii explicite.
d) Restricţiile de reţea (RR) se referă la accesul discriminator la
sistemele de distribuţie şi comunicaţii, întâlnit în multe ţări, în
subsectoarele de telecomunicaţii, transport aerian, publicitate,
asigurări, în reţeaua de intermediere.
54
Pe parcursul negocierilor din cadrul Rundei Uruguay, cu
contribuţia ţărilor şi instituţiilor participante, au fost clarificate mai
multe concepte care se referă la tranzacţiile internaţionale cu
servicii, utile formulării principiilor şi sistematizării tehnicilor de
desfăşurare a acestor tranzacţii. Astfel, conform GATS care face
referire la principiile GATT, instrumentele utilizate pentru protecţia
ofertanţilor de servicii pe piaţa naţională pot fi structurate în trei
mari categorii:
A. Instrumente care limitează accesul pe piaţă,
B. Instrumente care reglementează acordarea tratamentului naţional
C. Alte măsuri care cuprind instrumente ce reglementează dreptul
de proprietate intelectuală sau protejează consumatorii, în mod
indirect, protejând şi piaţa naţională.
Primele două grupe de instrumente au acţiune directă asupra
tranzacţiilor cu servicii, sunt mai transparente şi astfel, mai
accesibile cunoaşterii. Cea de-a treia categorie cuprinde o gamă
largă de măsuri cu efect difuz, fiind mai greu de sesizat
caracterul lor protecţionist.
Reglementarea accesului pe piaţă al furnizorilor externi de
servicii poate fi limitativă sau prohibitivă, pentru oricare dintre
modalităţile de internaţionalizare a exportatorului de servicii:
• transfrontalieră,
• ISD sau
• stabilirea pe piaţă.
Analiza instrumentelor de politică comercială aplicabile
tranzacţiilor cu servicii trebuie corelată cu modul, atât de specific,
în care se realizează internaţionalizarea serviciilor1. Aşa cum am
arătat, caracterul imaterial şi relaţional al serviciilor, precum şi alte
particularităţi ale tranzacţiilor cu servicii îşi pun amprenta asupra
diferitelor modalităţi de internaţionalizare ale unei firme
furnizoare de servicii.Reamintim că modalităţile fundamentale
de internaţionalizare a serviciilor (conform GATS) şi în acelaşi
timp de livrare a serviciilor pe piaţa externă sunt: livrarea
transfrontalieră (M1), deplasarea consumatorilor de servicii în
ţara exportatoare (M2), investiţiile de capital şi aranjamentele
contractuale (M3) şi deplasarea prestatorilor de servicii la locul
consumului (M4).
O analiză sintetică al instrumentelor de politică comercială
utilizate pentru fiecare dintre modalităţile de internaţionalizare
a serviciilor pune în evidenţă varietatea de mijloace care stau
la dispoziţia statelor pentru a proteja pieţele naţionale şi a
controla gradul de deschidere al acestora faţă de concurenţa
externă.
Instrumente de politică comercială M 1. Aşa cum am mai
arătat, tranzacţiile transfrontaliere cu servicii au o importanţă
relativ scăzută. Cu toate acestea, în ultimul deceniu, ele au
înregistrat un ritm înalt de creştere ca urmare a intensificării
schimburilor de bunuri materiale care înglobează servicii, precum
şi de bunuri care stochează imagini, informaţii şi sunete1. De
exemplu, serviciile artistice de agrement, cum ar fi concertele,
filmele, programele de televiziune pot fi livrate pe două căi: pe
casete audio, video şi pe discuri (pe suport) sau transmise prin
cablu sau satelit (prin reţea).
55
Instrumentele de politică comercială aplicate în cazul
comerţului transfrontalier cu servicii sunt structurate în aceleaşi
trei categorii menţionate anterior, adică: instrumente care
influenţează accesul pe piaţă, instrumente care sunt asociate cu
acordarea tratamentului naţional şi alte măsuri care au rol de
instrumente de politică comercială.
Accesul pe piaţă al serviciilor din import poate fi controlat în
mod mai eficient cu ajutorul instrumentelor de politică netarifară.
Printre acestea, restricţiile cantitative sunt cele mai frecvent
utilizate, putând fi aplicate sub o mare diversitate de forme.
Cele mai importante dintre aceste forme sunt: interdicţiile la import
şi export, contingentele, aranjamentele privind cota de piaţă,
restricţiile voluntare la export, obligativitatea comerţului în
contrapartidă ş.a.
Acordarea tratamentului naţional este strâns legată de
posibilitatea oferită serviciilor din import de a concura în condiţii
egale serviciile de pe piaţa naţională. Utilizarea tarifelor,
impozitelor, taxelor şi subvenţiilor are drept scop acordarea unui
avantaj tarifar (de preţ)2 serviciului autohton în raport cu cel din
import. Prin perceperea de taxe şi impozite, tariful serviciului din
import creşte, iar datorită subvenţionării producţiei autohtone,
devine posibilă practicarea unor tarife interne mai scăzute decât
tarifele serviciilor din import. Statul poate astfel influenţa, mai mult
sau mai puţin (în funcţie de elasticitatea cererii faţă de tarifele
serviciilor din import), volumul importurilor, profiturile
importatorilor, profiturile prestatorilor autohtoni.
Controlul şi monitorizarea tarifelor de către stat, ca în unele ţări
în cazul transporturilor aeriene, accentuează caracterul
protecţionist al instrumentelor amintite3, iar dacă acestea sunt
asociate restricţiilor cantitative, efectul final pentru prestatorii
naţionali este de a le conferi acestora o poziţie de monopol pe piaţa
internă. De cele mai multe ori mixul măsurilor prezentate mai sus
este aplicat atunci când rolul central, printre prestatorii naţionali ai
unui anumit serviciu, îl are chiar statul.
Importul de servicii este rareori reglementat prin aplicarea
tarifelor şi taxelor discriminatorii, iar atunci când totuşi se
recurge la ele, cuantumul lor nu afectează, semnificativ,
capacitatea serviciilor de a pătrunde pe piaţă. Este cazul taxelor de
acces la sistemele de rezervare a unor servicii (hoteliere, transport)
sau taxelor de acces la bănci de date, taxelor de aeroport şi
portuare.
Taxele vamale pot fi aplicate la import serviciilor înglobate
în marfă (cărţi, reviste, filme etc.) sau percepute la bunurile din
import care urmează a fi utilizate în producţia de servicii
(calculatoare, aparate telefonice, materiale publicitare etc.).
Alte măsuri destinate să influenţeze dimensiunea şi direcţia
importurilor de servicii livrate transfrontalier cuprind comenzile
guvernamentale, reglementarea accesului la reţeaua de distribuţie şi
publicitate, precum şi monitorizarea drepturilor de proprietate
intelectuală.
Comenzile guvernamentale reprezintă o modalitate “eficace” de
discriminare a serviciilor din import, în favoarea celor furnizate de
piaţa internă. În timp, unele servicii care pot facilita tranzacţiile cu
56
bunuri şi servicii sau chiar condiţionează internaţionalizarea
acestora au căpătat o nouă funcţie, cea de instrument de politică
comercială şi aceasta mai ales pentru tranzacţiile cu acele servicii
pentru care ele reprezintă chiar suportul modalităţii de livrare.
Accesul restrictiv la reţeaua de distribuţie reprezintă o altă
modalitate de limitare a capacităţii furnizorilor de servicii de a
concura pe piaţa externă.
Protecţia drepturilor de proprietate intelectuală joacă un rol
foarte important în stimularea tranzacţiilor transfrontaliere cu
servicii, mai ales a celor cu conţinut ridicat de creaţie artistică
sau tehnică. Discrepanţele între diferitele sisteme naţionale de
reglementare a acestor drepturi au efecte similare cu cele ale
barierelor netarifare.
În concluzie, în reglementarea comerţului transfrontalier cu
servicii, instrumentele cantitative, administrative şi tehnice
prevalează faţă de cele tarifare, cum ar fi cazul serviciilor de
transport şi al celor audiovizuale. În cazul serviciilor intensive în
informaţii, scopul protecţionist poate fi uşor atins prin
limitarea accesului la reţeaua de transfer şi distribuţie a
informaţiilor.
Instrumente de politică comercială (M2) Unele servicii pot fi
livrate pe piaţa externă numai prin deplasarea consumatorilor sau
cumpărătorilor spre locul de formare şi livrare a ofertei. Comerţul
exterior cu servicii include servicii comerciale, transport şi
călătorii. Călătoriile (fluxurile de servicii turistice) se referă la
fluxurile de persoane care se deplasează din ţara de reşedinţă spre o
ţară de destinaţie unde consumă servicii, incluse generic în
categoria de servicii turistice, ce sunt plătite cu veniturile
provenite din ţara de reşedinţă a călătorilor generând astfel o
tranzacţie internaţională cu servicii (modul 2 GATS).
Accesul pe piaţă. Instrumentele de politică comercială
aplicabile tranzacţiilor internaţionale cu servicii care sunt
consumate în ţara în care este prestat serviciul sunt îndreptate direct
spre consumatorul de servicii căruia i se poate limita accesul pe
piaţa externă. Aceste instrumente pot fi adoptate în ţara de reşedinţă
a consumatorului, în scopul limitării importurilor, dar mai frecvent
ele sunt impuse în ţara în care are loc consumul de servicii, adică în
ţara exportatoare. În acest ultim caz, mecanismul este similar
cu cel propriu restricţiilor voluntare la export, fiind blocat accesul
consumatorilor externi la serviciile oferite de piaţa exportatoare.
Raţiunea unui astfel de demers poate fi dorinţa autorităţilor de a
proteja mediul şi resursele culturale sau chiar piaţa forţei de muncă
(prevenirea imigraţiei ilegale) prin controlul şi limitarea accesului
spre teritoriul turistic.
a) Măsurile adoptate în ţara de reşedinţă a consumatorului se
referă la reglementarea posibilităţii cetăţenilor unui stat de a-şi
părăsi ţara, de a călători spre o anumită ţară, de a locui un anumit
interval de timp în afara ţării de reşedinţă (fără a decade din
drepturi sau suferi rigorile legii) şi de a avea acces la valută sau de
a putea beneficia de dreptul de a scoate din ţară o anumită
sumă de bani.
Reglementările care se pot adopta, în acest scop, în ţara de origine,
cuprind:
57
• condiţii speciale privind documentele de călătorie care sunt
solicitate de ţara de destinaţie, dar sunt emise de ţara de origine.
Paşaportul, cărţile de identitate, certificatele de sănătate,
certificatele de vaccinare, adeverinţe de serviciu, extrase de
conturi bancare, adeverinţe fiscale etc. solicită un efort de timp, de
energie şi uneori, material din partea potenţialului consumator de
servicii;
• vizele de ieşire condiţionează dreptul de reîntoarcere în ţară a
celor care călătoresc în afara ţării lor. Vizele pot fi acordate pentru
un anumit interval de timp, pentru o anumită destinaţie, sau numai
pentru anumite motivaţii de călătorie. Acordarea de vize de ieşire
poate fi la rândul ei condiţionată de existenţa anumitor garanţii în
ţara de origine sau este prohibită atunci când se urmăreşte stoparea
emigrării unor specialişti din anumite domenii profesionale, pentru
a se limita aşa-numitul „brain draining” .
b) Măsurile adoptate în ţara de destinaţie includ următoarele:
• vizele de intrare, care sunt cel mai frecvent folosite pentru a
reglementa, monitoriza şi controla intrarea pe teritoriul unei
ţări, pentru un sejur temporar sau pentru stabilire definitivă, a
unor persoane în calitate de consumatori. viza poate avea o
durată determinată sau poate fi acordată nelimitat.
• permisele de reşedinţă sunt documente care, spre deosebire de
vizele de intrare, presupun un sejur mai îndelungat. Şi acestea
pot fi acordate pe termen limitat sau nelimitat, ele fiind de
obicei garantate de o autoritate, alta decât serviciul de
imigrare, obligându-i pe solicitanţii străini să apeleze la
poliţie, autorităţi locale etc.
• certificatele medicale sau de vaccinare împotriva unor boli
sunt solicitate mai ales dacă ţara vizitată se află într-o zonă
sanitară specială (cu focare epidemice) sau dacă în ţara de
provenienţă a călătorului s-au manifestat diverse maladii sau
ea este focarul unei epidemii.
Rezidenţii străini, în calitate de consumatori, pot fi trataţi
diferenţiat în funcţie de ţara de reşedinţă dar şi în funcţie de motivul
călătoriilor.
Acordarea tratamentului naţional se referă la consumatorii de
servicii care au intrat în ţara ofertantă şi se află în situaţia de a-şi
începe consumul. Măsurile de politică comercială, în acest caz,
vizează condiţiile în care li se permite achiziţionarea serviciilor
(aceleaşi ca şi în cazul rezidenţilor, mai avantajoase sau mai
restrictive), condiţiile de desfăşurare a consumului, precum şi
posibilităţile de externalizare a rezultatului sau efectului
consumului, totul comparativ cu drepturile de aceeaşi natură
acordate rezidenţilor. Ca şi în cazul accesului pe piaţă, acordarea
tratamentului naţional este reglementată atât în ţara de reşedinţă a
consumatorului (ţara importatoare), cât şi în ţara în care el urmează
să-şi desfăşoare consumul (ţara exportatoare). Enumerarea sumară
a măsurilor amintite cuprinde:
• în ţara de reşedinţă - plafonarea disponibilităţilor valutare,
perceperea de taxe de transport, de taxe vamale asupra bunurilor
personale, atestarea achitării obligaţiilor fiscale (pentru a se preveni
evaziunea fiscală), reglementarea rambursării în străinătate a
asigurării medicale, recunoaşterea certificatelor de studii
58
obţinute în străinătate etc.
• în ţara de destinaţie - restricţii privind achiziţionarea de
proprietăţi imobiliare (inclusiv a terenurilor), restricţionarea
schimbului valutar în moneda naţională a ţării (uneori printr-o rată
de schimb diferită faţă de cea de care beneficiază rezidenţii),
limitarea călătoriilor în interiorul ţării, interdicţia accesului în
anumite regiuni (din motive religioase, legate de securitatea
naţională sau invocându-se securitatea consumatorilor),
discriminări tarifare (de exemplu, sistemul dual de tarifare în
hoteluri, spitale, mijloace de transport, servicii şcolare etc.),
reguli discriminatorii privind recunoaşterea actelor de studii sau
care atestă o anumită calificare şi sunt obţinute în străinătate,
măsuri care limitează dreptul vizitatorilor unei ţări (studenţi,
pensionari, rude ale rezidenţilor) de a presta o activitate
remunerată pe parcursul sejurului etc.
Alte măsuri referitoare la deplasarea consumatorilor
cuprind reglementări cu privire la comportamentul şi conduita
vizitatorilor (ţinută, respectarea uzanţelor alimentare etc.) sau cu
privire la dreptul de a fi protejaţi şi reprezentaţi în justiţie, în
calitate de consumatori.
Instrumente de politică comercială M3. Pentru că cea mai
dinamică modalitate de internaţionalizare a prestatorului de servicii
şi totodată de livrare a serviciilor la export este prezenţa
comercială pe piaţa importatoare realizată prin investiţia directă de
capital, acesteia i s-a acordat şi cea mai mare atenţie de către
instituţile abilitate să reglementeye tranzacţiile internaţionale cu
servicii. Prezenţa unei firme pe o piaţă externă se poate realiza pe
baza unor parteneriate contractuale cum ar fi cele în care sunt
antrenate asociaţii profesionale, organizaţii non-profit sau societăţi
comerciale şi de prestare, cu care se încheie contracte de franciză
sau contracte de management. Fiecare din formele amintite
îndeplineşte condiţia ce caracterizează ISD, respectiv, controlul
exercitat de către o firmă aparţinând unei ţări asupra unor active
(materiale sau imateriale) dintr-o altă ţară.
Accesului pe piaţă al ISD, în general sau în anumite subramuri
ale serviciilor, poate fi prohibit în mod cât se poate de transparent
prin legi sau Constituţie.
Accesul poate fi interzis, în mod mascat, atunci când nu există legi
care să-l reglementeze şi acceptarea ISD este lăsată la discreţia
deciziilor administrative. Alteori, prezenţa monopolului de stat
sau privat într-un anumit domeniu exclude de la început
accesul capitalului străin. De asemenea, anumite particularităţi ale
mediului economic, social, politic sau cultural al unei ţări pot
împiedica pătrunderea ISD, cum de altfel este cazul în Japonia şi, în
mai mică măsură, în Germania. Prohibiţiile pot fi parţiale, atunci
când sunt implementate prin restricţii sau limitări privind
investiţiile din anumite ramuri de activitate şi încurajate, în schimb,
investiţiile din alte ramuri aparţinând sectorului de servicii. Astfel,
o serie de ţări acceptă cu mai mare uşurinţă investiţii pentru crearea
de noi capacităţi, obiective sau facilităţi de producţie decât pentru
achiziţionarea unor întreprinderi naţionale. Această atitudine se
poate manifesta în mod explicit sau mascat.
Intrarea firmelor străine poate fi restricţionată şi pe plan
59
geografic, permiţându-se ca investiţiile străine să fie efectuate
numai în anumite zone sau regiuni sau interzicându-se accesul
firmelor străine în anumite zone sau regiuni. Odată cu declanşarea
procesului de liberalizare a tranzacţiilor cu servicii, foarte multe
dintre reglementările cu caracter restrictiv amintite mai sus au fost
atenuate, dacă nu chiar abolite.
Deşi instrumentele de politică investiţională adoptate de
diferitele ţări sunt asemănătoare, scopul urmărit este subordonat
obiectivelor naţionale stabilite în funcţie de nivelul de dezvoltare
economică a ţării şi de interesele politice ale acesteia.
• Limitarea acordării tratamentului naţional investitorilor
străini, ceace se poate realiza în diferite modalităţi, apelând
la diverse instrumente, în funcţie de obiectivele
promoţionale urmărite.
În raport cu modalitatea de acordare a clauzei, condiţionat sau
necondiţionat, distingem cinci grupe de instrumente.
• O primă grupă cuprinde acele instrumente prin care se
condiţionează sau se limitează acordarea tratamentului naţional
privind accesul la finanţare, în funcţie de domeniul de activitate al
societăţii. Aceasta se poate realiza fie prin limitarea domeniilor în
care societăţile cu capital străin îşi pot desfăşura activitatea, fie prin
interdicţia accesului lor la comenzile guvernamentale. De
asemenea, firmelor străine li se poate limita şi accesul la sursele
interne de finanţare, urmând ca finanţarea să se realizeze prin
contribuţia firmei-mamă sau prin împrumuturi din exterior.
Totodată, firmele cu capital străin pot fi excluse din programele
guvernamentale de asistenţă financiară şi fiscală în ţara gazdă.
• O a doua grupă de instrumente cuprinde condiţionări cu
referire la performanţele pe care trebuie să le îndeplinească o
societate străină pentru a beneficia de tratamentul naţional în ţara
gazdă a ISD. Atingerea anumitor performanţe este inclusă în
obiectivele dezvoltării economico-sociale şi urmăreşte
maximizarea beneficiilor nete pe care le-ar putea aduce economiei
ţării activitatea societăţilor cu capital străin. Condiţiile de
performanţă sunt legate de dimensiunea şi localizarea investiţiei,
caracteristicile sale tehnologice, capacitatea de a genera exporturi
sau de a substitui importuri, de a crea locuri de muncă şi de a
califica forţa de muncă.
Pe parcursul negocierilor din Runda Uruguay au fost identificate
următoarele tipuri de condiţii obligatorii, corelate cu acordarea
tratamentului naţional către investitorii străini:
• Substituirea aprovizionării (input-urilor) din import prin
produse/servicii de pe piaţa internă.
• Exportul unei cote minime/cantităţi minime/valori minime din
rezultatul activităţii companiei.
• Realizarea transferului tehnologic sau/şi educarea şi
calificarea forţei de muncă în conformitate cu domeniul de
activitate al firmei străine.
• Accesarea pieţei interne prin asumarea unor angajamente
privind realizarea de performanţe la export.
• Maximizarea contribuţiei firmei străine la crearea de
locuri de muncă şi obligaţia acesteia de a utiliza, la toate
nivelurile, personal autohton.
60
• O a treia grupă de măsuri se referă la extinderea măsurilor
stimulative - condiţionate de obţinerea anumitor performanţe - de
care beneficiază companiile naţionale, către firmele cu capital
străin. Principala cale de impulsionare a unei activităţi economice,
stimularea investiţiilor, reprezintă o practică a guvernelor
destinată să influenţeze dimensiunea, domeniul şi localizarea
investiţiei prin reducerea costurilor şi riscurilor, precum şi prin
maximizarea profiturilor. De multe ori, stimularea investiţiilor este
corelată cu obţinerea unor performanţe sau cu angajamentul
privind realizarea acestor performanţe.
Evaluarea eficienţei măsurilor de stimulare a investiţiilor se
poate realiza numai dacă sunt luate în calcul toate costurile şi
beneficiile care decurg din utilizarea respectivelor instrumente.
Costurile directe suportate de către stat cuprind majorări ale
cheltuielilor bugetare sau, în cazul stimulentelor tarifare,
echivalează cu reducerea încasărilor bugetare. Costurile indirecte
cuprind cheltuielile pe care le face administraţia pentru structurile
care controlează şi reglementează aplicarea măsurilor respective.
Beneficiile directe pot fi evaluate prin creşterea volumului de
investiţii în economie, în general, sau în anumite ramuri sau
regiuni, în special.
Eficienţa măsurilor de stimulare a ISD în sectorul de
servicii depinde şi de capacitatea ţării gazdă de a absorbi
investiţiile primite, adică de măsura în care ea poate furniza forţă
de muncă specializată, poate asimila şi disemina noile tehnologii
sau poate furniza input-uri materiale şi imateriale noilor investitori.
• A patra grupă de măsuri vizează transferurile financiare
externe. Acestea pot fi reglementate fie în mod direct, prin
controlul schimburilor valutare sau stabilirea altor restricţii privind
transferurile în exterior, fie în mod indirect, prin măsuri care să
influenţeze fluxul de capital. Limitarea şi monitorizarea
schimburilor valutare afectează în special serviciile de transport,
turismul şi alte categorii de servicii care presupun trecerea peste
frontieră a prestatorilor, a consumatorilor, sau a suportului material
al serviciului. Controlul asupra repatrierii ISD-urilor sau a altor
fluxuri de capital afectează în special STN bancare şi de asigurări.
• A cincea grupă de măsuri cuprinde diferitele modalităţi de
aplicare a taxelor fiscale ca pârghii de stimulare sau restricţionare a
tranzacţiilor internaţionale, în special a celor efectuate de STN.
Rolul stimulator al fiscalităţii a fost prezentat odată cu descrierea
măsurilor de stimulare a investiţiilor, aşa încât ne vom referi în
continuare la corelarea tratamentului naţional cu politica fiscală, ca
mijloc de restructurare a ISD.
Taxele fiscale se aplică de către stat la producţia, vânzarea,
transferul şi/sau distribuţia bunurilor şi serviciilor ca impozite
indirecte sau asupra veniturilor, profiturilor şi activelor firmelor
sau familiilor sub forma impozitelor directe. Impozitele indirecte
cuprind taxa pe valoare adăugată, impozite asupra cifrei de afaceri
ş.a., iar impozitele directe sunt dirijate în special asupra
veniturilor şi activelor societăţilor şi persoanelor atât autohtone,
cât şi străine. Dintre componentele politicii fiscale, amintim:
fixarea bazei de impozitare, reglementarea amortizării,
reglementarea deductibilităţii dobânzii, ajustarea la rata
61
inflaţiei, ajustarea la modificările ratei de schimb valutar. La baza
impozitării veniturilor poate sta unul din cele două principii
cuprinse în politica fiscală: principiul sursei venitului, în
conformitate cu care guvernul impozitează toate veniturile care
provin din surse aflate sub jurisdicţia sa, indiferent dacă veniturile
aparţin rezidenţilor sau nerezidenţilor şi principiul reşedinţei, care
presupune impozitarea tuturor veniturilor rezidenţilor, indiferent
dacă sursa acestor venituri este situată în interiorul sau în
exteriorul ţării. Existenţa a două sisteme de impozitare creează
riscul dublei impuneri atunci când ISD este supusă atât principiului
sursei, pe teritoriul ţării în care s-a constituit firma, cât şi
principiului reşedinţei în ţara de origine a capitalului.
• Alte măsuri referitoare la ISD
- programe de promovare a ISD, care includ acţiuni de
informare a pieţei externe privind oportunităţile oferite potenţialilor
investitori din străinătate, inclusiv acţiuni de promovare a imaginii
ţării gazdă, acţiuni de intermediere a investiţiei şi misiuni de
investiţie în care sunt atrase şi instituţii internaţionale;
- protecţia ISD în servicii, care asociază mai multe categorii de
prevederi, cu efect de garantare a bunei desfăşurări a activităţii
firmelor cu capital străin, pe teritoriul unei ţări. Pachetele
legislative reglementează: transferul veniturilor din ISD, riscul
naţionalizării şi compensarea acestui risc, proceduri de rezolvare a
diferendelor care decurg din ISD şi programe de asigurare
împotriva anumitor categorii de riscuri proprii investiţiilor în
străinătate;
- cadrul general de reglementare a tranzacţiilor cu servicii,
care se referă la normele şi legislaţia aplicabile activităţilor
comerciale din sfera serviciilor. Acestea vizează în special:
drepturile de proprietate (inclusiv dreptul de proprietate
intelectuală), uzanţele privind profesarea unor activităţi şi
comportamentul comercial din domeniu, practicile concurenţiale;
- dreptul de proprietate intelectuală, materializat prin patent,
copyrights, marca comercială şi de producţie. Cu cât o ţară posedă
un sistem de reglementări mai stabil şi mai sigur cu privire la
apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, cu atât ea este mai
atractivă pentru potenţialii investitori în domeniul serviciilor.
Restricţiile (barierele) faţă de prezenţa comercială străină pe
piaţa serviciilor pot fi structurate în funcţie de caracterul lor
discriminatoriu sau nediscriminatoriu în raport cu firmele naţionale.
Avem în continuare un exemplu în care prezentăm, comparativ
pentru două sectoare diferite din punctul de vedere al
conţinutului tehnic, cele mai uzitate bariere la prestarea serviciilor
de companiile bancare şi companiile de telecomunicaţii.
Instrumente de politică comercială M4. Caracterul relaţional
al serviciilor impune, ca necesitate a furnizării şi consumului
lor pe piaţa externă, prezenţa simultană la locul consumului atât a
prestatorilor cât şi a consumatorilor de servicii. Aceasta se poate
realiza, aşa cum am văzut, prin deplasarea consumatorului în ţara
ofertantă de servicii, însă în cele mai multe dintre situaţii contactul
beneficiarului cu prestatorul se obţine prin deplasarea acestuia din
urmă în ţara importatoare. Cazurile de internaţionalizare a
serviciilor pe această cale sunt tot mai frecvente, deoarece fluxul de
62
capital sub forma ISD (ca principală cale de internaţionalizare a
serviciilor) este îndeobşte însoţit de deplasarea forţei de muncă
(calificate şi/sau necalificate) care prestează serviciile.
Pentru multe ţări, migraţia forţei de muncă spre ţările
importatoare de servicii reprezintă o problemă deosebit de delicată
datorită implicaţiilor sociale negative pe care le generează pe
termen lung. De aceea, procesul liberalizării pe piaţa serviciilor nu
a cuprins în egală măsură şi în acelaşi timp toate instrumentele de
politică comercială. Printre măsurile programate spre
liberalizare într-o etapă viitoare a respectivului proces se numără
şi cele care vizează fluxurile prestatorilor de servicii.
• Accesul pe piaţa importatoare de servicii a prestatorilor
externi poate fi reglementat prin două mari categorii de
instrumente:
- de natură administrativă: viză de intrare, permis de reşedinţă,
permis de muncă şi
- de natură profesională privind “dreptul de practică”: dreptul
de licenţă, recunoaşterea calificării, “parametrii” (criteriile) de
echivalare a calificării.
• Acordarea tratamentului naţional presupune ca cetăţenii
străini care se află pe teritoriul unei ţări în calitate de
prestatori să primească aceleaşi drepturi şi avantaje ca şi
cetăţenii ţării gazdă.
În unele cazuri, deşi autorităţile statului permit accesul sau chiar
stabilirea pe piaţă a prestatorilor străini, ele îngrădesc posibilitatea
acestora de a-şi desfăşura activitatea, prin: restricţii privind
condiţiile de trai şi drepturile civile (de obţinere a locuinţei, de
viaţă familială, de educare a copiilor, de asistenţă sanitară, de
asistenţă juridică etc.), respectiv restricţii privind remiterea
veniturilor în ţara de origine. Această din urmă limitare a acordării
tratamentului naţional are o deosebită importanţă şi eficienţă în
limitarea fluxurilor de prestatori spre ţările importatoare de
servicii, datorită vastului arsenal de instrumente prin care se
obţine efectul de protecţie a pieţei naţionale.
Fluxurile temporare ale forţei de muncă sunt de multe ori
complementare celorlalte căi de realizare a tranzacţiilor
internaţionale cu servicii.
4.3.3. Cuantificarea barierelor aplicate tranzacţiilor

internaţionale cu servicii
Politica comercială în domeniul tranzacţiilor externe cu servicii

foloseşte, aşa cum am mai arătat, cu predilecţie, instrumentele
de natură netarifară. Pe parcursul negocierilor GATS1 dar şi al
tratativelor bilaterale privind liberalizarea tranzacţiilor cu servicii,
este important să se cuantifice amploarea efectelor sau a eforturilor
generate de fiecare dintre angajamentele asumate privind reducerea
sau înlăturarea barierelor din calea fluxurilor externe de servicii. De
asemenea, la nivelul firmei de servicii este deosebit de util ca
aceasta să poată compara gradul de deschidere absolută şi relativă a
unei pieţe - debuşeu atunci când doreşte să-şi extindă activitatea în
alte ţări.
Barierele aplicate în comerţul cu servicii şi efectele lor
63
economice pot fi evaluate, până la un punct, cu aceleaşi metode
utilizate pentru cuantificarea măsurilor de politică netarifară în
comerţul cu bunuri materiale. Dată fiind existenţa mai multor
modalităţi de livrare a serviciilor pe piaţa externă, respectiv prin
fluxuri transfrontaliere, fluxurile forţei de muncă temporare, a
consumatorilor de servicii şi fluxuri de capital sub formă de ISD,
barierele cu care se confruntă furnizorii de servicii sunt ceva mai
complexe.
Una dintre soluţiile problemei, pusă la dispoziţie de
economiştii care s-au preocupat de aceste aspecte, este adoptarea
unui sistem de calcul a echivalentelor tarifare pentru barierele
netarifare aplicate serviciilor. Pentru a fi posibilă aplicarea unei
metode relevante pentru practică a fost necesară colectarea de
informaţii privind politica fiecărei ţări faţă de prestatorii de servicii
nou intraţi pe piaţa diferitelor sectoare de servicii. Aceste
informaţii trebuiau să pună în evidenţă măsura caracterului
discriminator al prestatorilor străini (firme sau persoane fizice)
în raport cu cei naţionali, pentru fiecare sector de servicii
analizat. Pe baza informaţiilor s-a calculat gradul de
discriminare prin prisma efectelor economice rezultate. Desigur
că, gradul diferit de dezvoltare a ţărilor care aplică măsuri de
discriminare fiind diferit, şi efectele economice ale barierelor
respective va diferi.
Angajamentele asumate de către cele 97 de ţări semnatare
pentru liberalizarea tranzacţiilor cu servicii pot fi împărţite în trei
categorii valorice care reflectă gradul de accesibilitate a pieţei
(GAP) prin numărul de angajamente asumate:
a) Înscrierea pentru un anumit subsector de servicii a unui
angajament fără limitări, sau imposibilitatea tehnică de a
restricţiona anumite tranzacţii cu servicii, au căpătat valoarea 1;
b) Asumarea unui angajament de liberalizare a unui subsector de
servicii, cu precizarea anumitor limite, capătă valoarea 0,5;
c) Exceptarea unui subsector sau neînscrierea acestuia în
negociere capătă valoarea 0.
Hoekman a stabilit şi un nivel tarifar convenţional (NTC),
pentru fiecare sector, care variază între 20 - 50% - pentru
subsectoarele mai slab restricţionate - şi 200% - pentru acele
sectoare în care practic accesul era prohibit.
Gradul relativ de restricţionare a fiecărei bariere a fost calculat
de Hoekman ca produs între GAP şi NTC, obţinând astfel indicele
de restricţionare la accesul pe piaţă pentru fiecare subsector de
servicii şi ţară importatoare semnatară GATS. Au putut fi
astfel echivalate cu taxele vamale ad-valorem efectele
restricţiilor impuse de cei mai mari importatori, pentru tranzacţiile
dintr-o serie de subsectoare de servicii. Rezultate interesante au fost
obţinute prin aplicarea aceleiaşi metodologii şi la cuantificarea
barierelor destinate limitării fluxurilor de ISD. Într-o primă etapă a
fost construit un indice al restricţiilor faţă de ISD. Dacă în cazul
barierelor netarifare au fost luate în calcul trei posibile situaţii
privind poziţia unei ţări în legătură cu angajamentele sale, în cazul
Indicelui de restricţionare a ISD, numărul de componente este
mai mare şi aportul fiecărei componente este mai nuanţat, prin
ponderile acordate pe criteriul efectului economic al fiecărei
64
reglementări. Componentele Indicelui de restricţionare a ISD:
Reglementarea participării ISD pentru toate firmele: existente şi noi
(“green field”): Interdicţie - 0,5; Limitarea sub 50% - 0,5;
Un calcul mai complex care oferă posibilitatea de
cuantificare simultană a mai multor categorii de bariere la importul
unor servicii care pot fi internaţionalizate prin toate cele 4 căi
GATS, este oferit de cazul serviciilor educaţionale.
Internaţionalizarea acestora se poate realiza fie prin învăţământul la
distanţă prin sistemul e-learning (M1), prin deplasarea
beneficiarului, respectiv a studentului (M2), prin prezenţa
comercială, respectiv ISD în campusuri de educaţie preuniversitară
sau universitară (M3) precum şi prin deplasarea prestatorului,
respectiv a profesorilor spre ţările importatoare a serviciilor
educaţionale (M4).
4.3.4 GATS şi negocierile reglementărilor în tranzacţiile

internaţionale cu servicii
Cadrul multilateral de negociere a instrumentelor aplicabile

tranzacţiilor cu servicii este oferit de Acordul Internaţional privind
Comerţul cu Servicii (GATS), gestionat şi monitorizat de
Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO), care a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1995. GATS reprezintă cel mai larg cadru
instituţional, cuprinzând conceptele, regulile şi principiile pe baza
cărora se desfăşoară tranzacţiile internaţionale cu servicii, devenind
un termen de referinţă pentru reglementările naţionale din sfera
respectivă, precum şi pentru direcţiile de liberalizare a acestor
tranzacţii.
Acordul cuprinde trei categorii de componente, dispuse în şase
părţi1: prima categorie de componente este formată din articolele
acordului, în număr de 29, a doua categorie de componente o
reprezintă anexele acordului care fac referiri la unele ramuri şi
subramuri ale serviciilor (serviciile financiare, telecomunicaţiile,
transportul aerian), precum şi la excepţiile de la acordarea
tratamentului naţional sau la fluxul de persoane fizice în calitate de
producători, iar a treia categorie de componente grupează
angajamentele negociate iniţial şi agenda liberalizării progresive.
Această ultimă categorie cuprinde obligaţiile asumate de fiecare
ţară în legătură cu accesul pe piaţă şi tratamentul naţional, în
scopul obţinerii transparenţei măsurilor de politică comercială şi
reducerii incertitudinii cu care se confruntă exportatorii atunci când
îşi lansează oferta de servicii sau investiţia de capital pe o nouă
piaţă.
Pentru administrarea GATS s-a instituit Consiliul pentru
Comerţul cu Servicii, care, alături de Consiliul pentru Comerţul cu
Mărfuri şi Consiliul pentru Comerţul cu Drepturi de Proprietate
Intelectuală, se află în subordinea Consiliului General al OMT.
Obligaţiile generale cuprinse în primele 2 părţi ale acordului
fac trimitere prealabilă la o serie de concepte care trebuiau
clarificate şi adaptate specificului serviciilor, înainte ca ele să
reprezinte obiect de negociere. Aceste concepte sunt:
• Serviciile ca obiect al schimburilor comerciale, care includ
“orice prestare de servicii, din oricare activitate sau ramură, cu
65
excepţia celor oferite în exerciţiul funcţiei guvernamentale”1;
• Modalităţile de furnizare (modes of supply), care includ: (i)
livrarea transfrontalieră, definită ca “furnizarea unui serviciu de pe
teritoriul unui Stat Membru în teritoriul altui Stat Membru”, (ii)
furnizarea serviciilor prin deplasarea consumatorilor la locul
ofertei, (iii) serviciile furnizate pe teritoriul unei ţări membre de
către persoane juridice stabilite legal dar aparţinând altei ţări
membre, (iv) prestarea de servicii de către persoanele fizice, în
calitate de ofertanţi, care s-au deplasat temporar dintr-un stat
membru pe piaţa unui alt stat membru;
• Clauza Naţiunii celei Mai Favorizate (MFN) este o obligaţie
cu caracter general (cu excepţia situaţiilor de nereciprocitate),
aplicabilă tuturor măsurilor ce afectează comerţul cu servicii, şi se
referă la obligaţia semnatarului tratatului de a extinde, imediat şi
necondiţionat, asupra serviciilor sau furnizorilor de servicii dintr-un
alt stat semnatar, aceleaşi avantaje de care beneficiază
serviciile şi furnizorii de servicii din celelalte state cu care întreţine
relaţii comerciale;
• Obligaţiile specifice (SO) se referă la accesul pe piaţă şi
tratamentul naţional, aplicându-se numai la serviciile care sunt
incluse în listele de propuneri ale părţilor contractante, fiind
condiţionate de acceptarea lor de către acestea;
• Accesul pe piaţă (MA) se referă la acordarea dreptului de
pătrundere pe piaţă, în cele patru modalităţi amintite, tuturor ţărilor
contractante, în mod egal, fără limitări, condiţionări sau restricţii
care nu au fost acceptate sau specificate în listele de propuneri ale
fiecărei părţi; restricţiile pot fi de natură cantitativă, cu referire la
numărul de furnizori, valoarea tranzacţiilor, valoarea activelor sau a
cotei de participare la formarea lor, precum şi de natură
calitativă, cum ar fi natura organizării juridice a furnizorului
străin de servicii;
• Clauza Tratamentului Naţional (NTC) este definită ca obligaţia
unei ţări de a acorda acelaşi tratament furnizorilor de servicii sau
serviciilor altor ţări, ca şi cel aplicat propriilor servicii sau furnizori
de servicii;
• “Comerţul liber” se referă la lipsa oricăror restricţii
discriminatorii privind oricare din modalităţile posibile de livrare a
serviciilor.
Listele de propuneri cuprind, conform procedurii GATS,
ramurile şi subramurile serviciilor pentru care se aplică obligaţiile
specifice, precum şi condiţionările şi limitările în vigoare privind
accesul pe piaţă şi acordarea tratamentului naţional. Gradul de
liberalizare este exprimat de numărul de restricţii incluse în lista
fiecărei părţi semnatare, corelat cu numărul de ramuri şi subramuri
din listă. Listele cu obligaţii sunt “blocate”, în sensul că o ţară nu
are dreptul să-şi suplimenteze măsurile care limitează accesul pe
piaţă sau acordarea tratamentului naţional pentru ramurile şi
subramurile serviciilor deja incluse în liste. În cazul în care doreşte
totuşi să introducă noi măsuri (adică să recurgă la “excepţii”
conform terminologiei GATT), ea trebuie să le compenseze prin
acordarea altor avantaje părţilor afectate.
Unul dintre cele mai importante articole (articolul 4) se
referă la încurajarea implicării ţărilor în curs de dezvoltare în
66
procesul de liberalizare a tranzacţiilor internaţionale cu servicii. În
această ordine de idei este menţionată importanţa evaluării corecte
a nivelului de dezvoltare economică a ţărilor respective, reflectat
şi de ritmul dezvoltării sectorului de servicii. Se precizează,
totodată, că prin încurajarea ţărilor în curs de dezvoltare, se înţelege
cooperarea cu aceste ţări în scopul stimulării obţinerii unor
rezultate performante din activitatea de servicii, pe piaţa internă şi,
în acelaşi timp, acordarea unui tratament preferenţial unilateral
acestor ţări la serviciile pentru care se urmăreşte obţinerea unei
specializări la export.
În legătură cu subvenţiile menţionate în articolul 15 (unul
dintre articolele Acordului la care se face referire mai rar, dat fiind
caracterul său mai “delicat”), se acceptă existenţa sistemului de
subvenţii, dar şi faptul că el duce la distorsionarea comerţului
internaţional cu servicii. De asemenea, se precizează că, pentru
evitarea, diminuarea sau eliminarea consecinţelor amintite, este
necesară negocierea acestei practici, cu menţiunea că nu poate fi
neglijat efectul stimulator al subvenţiilor asupra programelor de
dezvoltare din ţările în curs de dezvoltare.
Rezultă, din cele expuse până aici, că principalul obiectiv
al GATS este obţinerea unei eficienţe economice sporite a
sectorului de servicii din ţările semnatare, ca urmare a unei mai
bune alocări a resurselor şi a creşterii accesului la aprovizionarea cu
servicii de calitate mai bună, la costuri mai scăzute. Alinierea
ofertei naţionale la aceste condiţii, prin confruntarea pe piaţă cu
furnizorii externi, ar putea creşte totodată competitivitatea
sectorului naţional şi îi va permite să se dedice exportului. În
acest fel, importul de servicii va crea oportunităţi pentru
exportul de servicii.
GATS nu este însă unicul acord multilateral cu relevanţă
asupra comerţului internaţional cu servicii, deşi el cuprinde cea mai
mare parte a sectorului şi are cea mai largă extindere geografică.
Alături de GATS au mai fost negociate şi au intrat în funcţiune un
număr impresionant de acorduri, tratate şi înţelegeri
interguvernamentale la nivel regional, grupând fie ţări dezvoltate,
fie ţări în dezvoltare, rareori reuşind să concilieze interesele
ambelor categorii de ţări într-un act unic.
Cele mai notorii acorduri au grupat ţările dezvoltate în: Uniunea
Europeană (1957), Asociaţia Europeană a Liberului Schimb-AELS
(1960), Acordul Comercial pentru Relaţii Economice apropiate
între Australia-Noua Zeelandă-ANZCERTA (1983), Acordul
pentru Zona de Comerţ Liber SUA-Israel (1985), Acordul
pentru Comerţ Liber SUA-Canada-CUSFTA (1988) şi altele. La
rândul lor şi ţările în dezvoltare au semnat un mare număr de
acorduri, dintre care cele mai importante sunt: Piaţa Comună a
Americii Centrale-CACM (1960),
De asemenea, o mare parte din ramurile industriei serviciilor
beneficiază de acorduri încheiate între ţările interesate în
tranzacţiile internaţionale cu anumite servicii (în special transport,
telecomunicaţii, servicii audiovizuale, servicii financiare).
67
Globalizarea serviciilor a debutat înaintea procesului de reglementare a schimburilor internaţionale

cu servicii, astfel încât factorii de decizie naţionali au fost constrânşi să instituţionalizeze o situatie
dată, la care s-a ajuns în mod spontan, înainte ca aceasta să scape definitiv de sub control. Printre
pârghiile folosite în acest scop se numară şi instrumentele tradiţionale de politică comercială care au
trebuit adaptate specificului schimburilor invizibile, situaţiei de pe piaţă şi obiectivelor strategice ale
politicii economice. Modificarea acestor obiective, în timp, a fost transpusă pe planul politicii
comerciale într-un proces evolutiv care a cuprins mai multe etape.
Într-o primă etapă, asupra comerţului cu servicii au fost extinse instrumentele clasice ale politicii
comerciale preluate de la comerţul cu bunuri materiale.
Odată cu accentuarea concurenţei pe piaţa serviciilor au fost adoptate noi instrumente cu caracter
specific, adaptate particularităţilor internaţionalizării din sfera serviciilor. Constientizarea rolului jucat
de servicii în economia mondială, precum şi efectele negative asupra fluxurilor de mărfuri induse de
barierele din calea fluxurilor de servicii, au dat semnalul abordării problemei privind liberalizarea
comerţului internaţional cu servicii. Încheierea Acordului General pentru Comerţ şi Servicii (GATS) a
adus un element de noutate în cadrul negocierilor multilaterale privind comerţul cu mărfuri, prin
focalizarea problematicii liberalizării asupra fluxurilor de servicii. S-a intrat astfel în cea de-a doua
etapa a procesului de creare a cadrului instituţional pentru reglementarea tranzacţiilor cu servicii. Mai
mult decât atât, realitatea globalizării trebuia susţinută şi de măsuri concrete de stimulare a
schimburilor internaţionale cu servicii şi de liberalizarea fluxurilor de capital destinat investiţiilor
directe din sfera serviciilor. Astăzi, tranzacţiile internaţionale cu servicii sunt reglementate în toate
tările lumii, existând o mare varietate de instrumente comerciale aplicate într-o mare diversitate de
forme, de nuanţe şi grade de intensitate.
• instrumente de politica comercială

• bariere tarifare
• bariere netarifare
• first best
• second best
1. Prezentaţi pe scurt, cele cinci grupe de instrumente în raport cu modalitatea de acordare a

clauzei.
2. Ce categorii de instrumente folosite ca bariere la importul de servicii au pus în evidenţă
Hoekman şi Primo Braga?
3. Ce forme pot lua restricţiile de preţ?
68
1. u fac parte din categoria restricţiilor cantitative:
a) prohibiţiile la import;
b) restricţii de reţea;
c) restricţionarea fluxurilor tramsfrontaliere de informaţii;
d) acordurile de sharing în transportul aerian.
2. Accesul la piaţă din cadrul gats nu se referă la:

a) se referă la angajamentul asumat de statele membre de a nu adopta măsuri ce restricţionează
numărul persoanelor ce pot fi angajate pentru prestarea unui serviciu;
b) se referă la angajamentul asumat de statele membre de a nu adopta măsuri ce restricţionează
cantitatea totală a producţiei de servicii sau numărul de firme;
c) angajamentul asumat de statele membre de a nu aplica un tratament mai puţin favorabil
prestatorilor externi de servicii faţă de cei interni;
d) se referă la angajamentul asumat de statele membre de a nu adopta măsuri ce restricţionează
nivelul participării capitalului străin într-o firmă sau pe piaţă în ansamblu.
3. u este o restricţie la intrarea pe piaţă:

a) permisul sau licenţa de funcţionare;
b) capitalul minim obligatoriu;
c) condiţionarea localizării;
d) restricţii privind forma juridică a firmei străine.
69

Bucureşti, 2009;
2. Acordul GATS
70
Procesul de liberalizare a pieţei serviciilor
5.1. Introducere
5.3.1. Libertatea economică, premiza liberalizării comerţului internaţional
5.3.2. Piaţa europeană a serviciilor
5.3.3.Indicatorii sectoriali
5.3.4. Cadrul instituţional al procesului de liberalizare
5.1. Introducere
.
Procesul de liberalizare a schimburilor comerciale poate fi

definit ca o sumă de acţiuni menite să elimine sau să atenueze
efectele barierelor cu care se confruntă la pătrunderea pe piaţă
furnizorii externi sau să reducă tratamentul discriminator faţă de
aceştia. Dinamica liberalizării serviciilor se înscrie, în mod firesc,
în dinamica de ansamblu a reformei comerţului mondial cu
bunuri. Multe dintre măsurile adoptate în acest cadru au urmărit
realizarea unei anumite neutralităţi în aplicarea instrumentelor
comerciale stimulative şi liberalizarea politicii comerciale, cum ar
fi reducerea restricţiilor comerciale şi/sau substituirea măsurilor
netarifare prin aplicarea unor instrumente cu efecte asupra
preţurilor.

învăţare
• cunoașterea termenilor de libertate economică, procesul de

liberalizare a schimburilor comerciale;
• cunoaşterea nivelurilor de acţiune privind reforma politicii
comerciale externe;
• cunoaşterea pieţei europene a serviciilor, a indicatorilor
sectoriali;
71
• cunoaşterea cadrului instituţional al procesului de
liberalizare a serviciilor.
• studenţii vor invăţa cele 10 criterii care definesc libertatea

economică;
• studenţii vor putea distinge nivelurile de acţiune privind
reforma politicii comerciale externe;
• studenţii vor afla care sunt cele 4 categorii de tranzacţii
externe cu servicii;
• studenţii vor învăţa despre cadrul instituţional al procesului
de liberlizare a serviciilor.
Pentru unitatea de învăţare Procesul de liberalizare a pieţei

serviciilor, timpul alocat este de 2 ore.
5.3.1. Libertatea economică, premiza liberalizării

comerţului internaţional
Libertatea economică a unei ţări, pe fondul căreia se manifestă

şi libertatea tranzacţiilor cu servicii, reprezintă voinţa exprimată şi
reglementată a unui stat de a permite intrarea şi ieşirea fără restricţii
a persoanelor, mărfurilor, capitalurilor şi ideilor, respectiv
implicarea în schimbul de valori materiale şi spirituale cu
celelalte state. Libertatea economică fiind un concept complex
ar putea fi analizată şi măsurată, conform opiniilor unor
specialişti, prin trimitere la 10 criterii care o definesc:
• Libertatea afacerilor;
• Libertatea comerţului;
• Libertatea fiscală;
• Libertatea faţă de intervenţia guvernului;
• Libertatea monetară;
• Libertatea investiţiilor;
• Libertatea financiară;
• Respectarea dreptului de proprietate;
• Absenţa corupţiei;
• Libertatea pieţei muncii.
Metoda prin care este cuantificată, sintetic, libertatea

economică a fost elaborată în 1994 sub auspiciile Heritage
Foundation şi Wall Street Journal. Concluziile au fost publicate
72
în raportul anual în care este calculat Indicele Libertăţii
Economice (Index of Economic Freedom - IEF). În cea mai recentă
ediţie, din 2009, a fost evaluată libertatea economică pentru 157 de
ţări pe baza a 22 de indicatori care cuantifică cele 10 criterii
amintite. Indicatorii fiecăruia dintre criterii sunt calculaţi pe baza
informaţiilor obţinute din publicaţiile diferitelor organisme
internaţionale şi institute independente şi sunt sintetizaţi în
nota obţinută de fiecare criteriu (între 0 şi 100). Indicele Libertăţii
Economice, la rândul său, este calculat ca medie aritmetică
simplă a celor 10 criterii şi are valori situate între 0 (libertate
minimă) şi 100 (libertate maximă). Printre primele 10 ţări,
ierarhizate conform metodei amintite, actualizate la nivelul anului
2009, se află cu cel mai ridicat grad al libertăţii economice Hong
Kong, Singapore şi Australia, respectiv ţări extraeuropene. Din
Europa pe primul loc aflându-se Irlanda şi pe ultima poziţie, dintre
primele 10 cele mai libere pieţe, Marea Britanie. În afara acestor 2
ţări europene şi a Danemarcei, nici o altă ţară a Uniunii Europene
nu se mai califică în topul celor 10 ţări. Trebuie precizat că
valoarea indicelui se poate modifica de la un an la altul şi tot astfel
se poate modifica şi poziţia ţărilor.
La rândul său, procesul de liberalizare a schimburilor
comerciale poate fi definit ca o sumă de acţiuni menite să elimine
sau să atenueze efectele barierelor cu care se confruntă la
pătrunderea pe piaţă furnizorii externi sau să reducă tratamentul
discriminator faţă de aceştia. Dinamica liberalizării serviciilor se
înscrie, în mod firesc, în dinamica de ansamblu a reformei
comerţului mondial, reformă care a debutat încă la începutul anilor
‘80. Multe dintre măsurile adoptate în acest cadru au urmărit
realizarea unei anumite neutralităţi în aplicarea instrumentelor
comerciale stimulative şi liberalizarea politicii comerciale, cum ar
fi reducerea restricţiilor comerciale şi/sau substituirea măsurilor
netarifare prin aplicarea unor instrumente cu efecte asupra
preţurilor.
Liberalizarea se poate concentra asupra unui anumit mod de
realizare a tranzacţiilor sau se poate extinde asupra tuturor
modalităţilor de internaţionalizare a firmelor străine.
La începutul anilor ‘80 ţările dezvoltate, în special SUA, au
manifestat un tot mai mare interes pentru deschiderea pieţelor
pentru tranzacţiile cu servicii. Posibilitatea renunţării la practicile
protecţioniste, în acest domeniu, a majorităţii ţărilor lumii a fost
privită cu mult scepticism. Politica protecţionistă din servicii este
susţinută, aşa cum am arătat, de un sistem de reţele difuze de
reglementări, adeseori confuze, care afectează industria mondială a
serviciilor în ansamblul ei. Principalul obiectiv declarat pe
parcursul reuniunilor organizate de către instituţiile internaţionale
din sistemul ONU (OMT, GATS, UNCTAD) şi nu numai, a fost
încurajarea ţărilor în curs de dezvoltare de a-şi deschide pieţele.
Reacţia acestor ţări la iniţiativa ţărilor dezvoltate de a include
serviciile în agenda negocierilor multilaterale GATS a fost, la
început, de suspiciune faţă de scopul urmărit şi de îngrijorare
privind consecinţele atingerii acestui scop. Cu toate acestea, de la
debutul Rundei Uruguay în 1986, multe ţări în curs de dezvoltare
au manifestat iniţiative de liberalizare a anumitor servicii, de
73
obicei ale acelora care reprezentau domeniile lor de specializare
(turism, construcţii, transport).
Forţele care au acţionat în sensul liberalizării tranzacţiilor
cu servicii s-au manifestat atât pe plan conceptual, cât şi pe plan
strategic. Din punct de vedere teoretic, s-a încercat demonstrarea
unei corelaţii directe între liberalizarea comerţului şi creşterea
economică1 tot astfel cum a fost demonstrată şi legătura dintre
libertatea economică şi dezvoltarea economică. Un rol deloc
neglijabil la impulsionarea procesului de liberalizare a comerţului
cu servicii l-au jucat organismele internaţionale, cum ar fi Banca
Mondială, Fondul Monetar Internaţional care au încurajat
reformele structurale dintr-o serie de ţări ce au aparţinut
sistemului economic centralizat sau care se caracterizau printr-un
grad scăzut de dezvoltare economică.
Ritmul implementării şi amploarea reformelor au variat de la o
ţară la alta. De aceea, dinamica liberalizării în ţările în curs de
dezvoltare este pusă în evidenţă de performanţele înregistrate în
ultimul deceniu de aceste ţări, ca urmare a deschiderii pieţelor
naţionale. Dacă, de exemplu, în domeniul comerţului cu mărfuri
cea mai mare parte a iniţiativelor de liberalizare în cadrul
negocierilor GATT a aparţinut ţărilor în curs de dezvoltare sau a
celor cu economie centralizată (51 din cele 63 de acţiuni
autonome de liberalizare raportate până în 1992), în domeniul
schimburilor cu servicii, trendul liberalizării a fost lent şi alimentat
încă, cu mici excepţii, de ţările dezvoltate.
Particularizând în cazul serviciilor definiţia procesului de
liberalizare prezentată mai sus, se poate spune că măsurile
cuprinse vizează facilitarea accesului pe piaţă a furnizorilor
externi şi diminuarea discriminării acestora în raport cu furnizorii
interni.
Accesul pe piaţă poate fi limitat nu numai prin adoptarea de
restricţii la frontieră ci şi prin anumite măsuri de politică internă
care deformează manifestările concurenţei şi fluxurile comerciale.
Accesul “liber” pe piaţă presupune posibilitatea furnizorilor şi a
consumatorilor externi de servicii de a alege în mod liber, între
oricare dintre cele patru modalităţi de livrare a serviciilor (ISD sau
alte forme ale prezenţei comerciale, deplasarea prestatorilor,
comerţul transfrontalier, deplasarea consumatorilor), o cale de
pătrundere pe piaţa externă.
De aceea, particularităţile politicii comerciale din sfera
serviciilor impun structurarea măsurilor adoptate în scopul
liberalizării schimburilor în două categorii: măsuri care în mod
explicit deschid accesul pe piaţă (permiţând concurenţa) şi măsuri
care extind acordarea tratamentului naţional. În paralel pot fi
adoptate o serie de iniţiative guvernamentale, practici
comerciale sau reglementări (de exemplu, simplificarea
formalităţilor de recunoaştere a dreptului de proprietate
intelectuală), al căror efect indirect este de promovare a accesului
pe piaţă sau de extindere (rareori condiţionat) a acordării
tratamentului naţional spre firmele cu capital străin. Unii autori
consideră că aceste iniţiative formează o a treia categorie
(reziduală) de măsuri privind liberalizarea comercială, definită
sub titulatura de “alte măsuri”.
74
Reforma politicii comerciale externe destinată tranzacţiilor cu
bunuri şi servicii a fost dirijată spre două niveluri de acţiune: pe
orizontală - prin instrumente de politică generală (care se referă la
bunuri şi servicii) şi pe verticală - prin instrumente de politică
sectorială (specifice serviciilor).
• Primul nivel cuprinde trei grupe de instrumente de politică
comercială: cele care vizează dreptul de proprietate (OW),
cele care urmăresc schimburile transfrontaliere (FX) şi cele
care se concentrează asupra fluxului forţei de muncă (LM).
Iniţiativele concrete de liberalizare de la primul nivel de acţiuni, cel
pe orizontală, cuprind: creşterea plafonului privind dreptul de
proprietate al firmelor străine, relaxarea reglementărilor privind
repatrierea capitalului (OW), reducerea taxelor vamale la
importuri, restrângerea practicii de plafonare sau contingentare
a importurilor (FX), relaxarea condiţiilor de acordare a liberei
practici sau a sejurului pentru forţa de muncă de provenienţă străină
(LM).
• La cel de-al doilea nivel, cel pe verticală, întâlnim
instrumente care asociază specificului sectorial pe cel al
modului propriu de internaţionalizare. Acesta oferă un
tablou mai fidel al conţinutului şi al stadiului
procesului de liberalizare. Reforma politicilor sectoriale
angajează o gamă foarte largă de instrumente aplicabile
comerţului cu servicii. De exemplu, anularea limitării ISD
în sistemul bancar dintr-o serie de ţări, adoptarea legii
copyright-ului pentru a se combate pirateria din domeniul
cultural-artistic, adoptarea unor reguli mai transparente
pentru atestarea profesională a rezidenţilor străini etc.
Rareori se menţionează faptul că, în majoritatea subsectoarelor
de servicii, liberalizarea a debutat sub forma acţiunilor de
dereglementare (descentralizarea reglementării unor sectoare şi
aplicarea unor reglementări mai flexibile), a activităţii de
prestare, extinzându-se apoi la cea de comercializare a serviciilor.
Experienţa ţărilor dezvoltate privind reforma din domeniul
politicii comerciale, aplicate la tranzacţiile cu servicii, a arătat că
asocierea dintre dereglementarea sectorială (cazul transporturilor
aeriene) şi globalizarea pieţelor financiare poate avea efecte
spectaculoase asupra viabilităţii rezultatelor reformei. Adoptarea
“politicii cerului liber” în Uniunea Europeană, în contextul
globalizării serviciilor financiare, a reprezentat pentru
companiile aeriene din ţările membre un act revoluţionar şi,
totodată, prefigurarea conceptului de Piaţă Unică.
Totodată, companiile vor tinde să-şi valorifice resursele
productive în acele activităţi în care pot obţine maximum de efect
util, iar consumatorii vor beneficia de servicii mai variate şi mai
accesibile ca preţ.
Avantajele descrise nu încearcă să sugereze că liberalizarea
reprezintă un panaceu. Este de la sine înţeles că obţinerea unor
rezultate pozitive de amploare necesită timp pentru a se materializa;
în schimb, costurile asociate liberalizării serviciilor nu vor întârzia
să se manifeste. Ele se vor exprima în mod direct sau sub forma
restructurării proprietăţii din industrie, a redistribuirii forţei de
muncă între sectoarele de activitate sau între ţări.
75
Factorii de decizie politică din majoritatea ţărilor lumii au
acceptat ideea că, atunci când sectorul de servicii funcţionează
ineficient, el reprezintă un impediment major în procesul creşterii
economice, fiind preferabilă acoperirea necesarului de servicii din
import. Totodată, aprecierea gradului de eficienţă a unui sector de
activitate nu se poate realiza decât prin confruntarea rezultatelor
obţinute cu cele de pe piaţa mondială, cu care trebuie să comunice
în mod liber.
5.3.2 Piaţa europeană a serviciilor
Dimensiunea sectorială a serviciilor este apreciată în ţările UE

pe baza unei taxonomii proprii a activităţilor destinate pieţei
externe. Astfel, distingem următoarele patru categorii de tranzacţii
externe cu servicii:
• Categoria A
Consumatorul - importator şi producătorul - exportator imobili
şi localizaţi în ţări diferite. Tranzacţiile se pot realiza prin
intermediul reţelelor de transmitere a informaţiilor, ca în cazul unor
servicii financiare.
• Categoria B
Consumatorul - importator se deplasează spre ţara de
origine a producătorului - exportator. Este cazul serviciilor
turistice, educaţionale, medicale, service-ului portuar şi
aeroportuar, transportului rutier şi feroviar şi al unor subramuri ale
serviciilor de distribuţie.
• Categoria C
Producătorul - exportator se deplasează spre o altă ţară,
pentru a presta servicii consumatorilor - importatori în ţara de
reşedinţă a acestora. Este cazul serviciilor profesionale, de transport
şi de construcţii.
• Categoria D
Producătorii dintr-o ţară îşi stabilesc o filială într-o altă ţară, cu
scopul de a produce şi comercializa servicii. Aceasta este şi
modalitatea dominantă de externalizare a activităţii ofertanţilor de
servicii din ţările UE, deoarece asigură condiţia esenţială a
producţiei şi consumului serviciilor: interacţiunea producător -
consumator. Intră în această categorie cea mai mare parte a
serviciilor profesionale, serviciile financiare şi de distribuţie.
5.3.3 Indicatorii sectoriali
La începutul acestui secol, economia europeană a devenit, în

mare, o economie de servicii sau o economie “postindustrială”.
Creşterea preocupărilor pentru protecţia mediului şi pentru
ameliorarea calităţii vieţii, ponderea în creştere a persoanelor
vârstnice în totalul populaţiei şi a femeilor în populaţia activă,
reducerea timpului de muncă au determinat o spectaculoasă creştere
a cererii pentru serviciile de consum: audiovizuale, turistice, de
76
divertisment, culturale, medicale etc. Dezvoltarea serviciilor este
legată şi de strategia dezvoltării durabile, activităţile subsumate
sectorului respectiv nefiind consumatoare de resurse, fiind
nepoluante şi susţinând tendinţa de protejare a potenţialului natural
planetar.
Subsectorul distribuţiei comerciale (comerţul cu ridicata şi
cu amănuntul) mobilizează forţa de muncă a peste 25 mil. persoane
sau aproape a cincea parte din totalul populaţiei ocupate, generând
o valoare adăugată de 660 mld. euro. În aproape toate ţările
(excepţie făcând Danemarca), serviciile de distribuţie au o
contribuţie mai ridicată la atragerea forţei de muncă decât la crearea
de valoare adăugată. Numărul cel mai mare de firme de
distribuţie îl întâlnim în Italia, urmată de Spania şi Germania, iar
cifra de afaceri cea mai ridicată o obţin firmele din Germania,
Franţa şi Marea Britanie unde capitalul este puternic concentrat şi
productivitatea activităţii este mai ridicată decât media europeană.
Subsectorul hotelier şi de restaurante (HORECA) este asociat
în cele mai multe cazuri industriei turistice, deşi turismul reprezintă
o piaţă distinctă şi mult mai complexă. Putem considera că
HORECA se constituie în furnizor de input-uri pentru piaţa
turistică. În Europa activează cca. 1,3 mil. de firme hoteliere şi de
restaurante, reprezentând 7,5% din totalul de întreprinderi
neagricole de pe continent. Capitalul este dispersat într-un număr
mare de mici întreprinderi (media de angajaţi fiind de 3 - 6
persoane), astfel încât 60% din forţa de muncă angajată este
cuprinsă în firme cu mai puţin de 10 angajaţi şi 80%, în firme cu
mai puţin de 50 de angajaţi. În total, 10 mil. persoane lucrează în
firmele incluse în acest subsector. Spania este ţara în care
HORECA contribuie cel mai mult la formarea produsului naţional
net (7,5%), fiind urmată de Portugalia, Austria, Italia. În Franţa,
Portugalia, Luxemburg şi Italia s-a înregistrat în ultimii ani un ritm
pozitiv al angajărilor în sfera HORECA, în timp ce în
Danemarca şi Austria atragerea de forţă de muncă este în declin.
Subsectorul transporturilor cuprinde întreprinzătorii a căror
activitate constă în transportul mărfurilor şi persoanelor, fie prin
acţiune directă (prin mijloace de transport terestre, aeriene şi
navale), fie prin acţiuni indirecte sau complementare (prin servicii
de depozit, servicii portuare şi aeroportuare). Informaţiile statistice
privind dimensiunea subsectorului se referă numai la activitatea
firmelor specializate. Trebuie subliniat faptul că un număr mare de
mari societăţi producătoare sau de distribuţie dispun de propriile
lor mijloace de transport şi efectuează, pentru uzul propriu,
transportul mărfurilor sau persoanelor, fără ca activitatea
respectivă să fie inclusă în statistica subsectorului. Evoluţia
transporturilor a fost întotdeauna influenţată de activitatea
economică generală, existând o strânsă legătură între subsectorul
transporturilor şi celelalte ramuri economice.
În ultimii ani, industria transporturilor a fost influenţată şi de o
serie de factori exogeni: extinderea Pieţei Unice Europene,
schimbări în tehnologia şi organizarea proceselor de producţie
(aprovizionarea şi desfacerea unor cantităţi mici de produse livrate
cu o frecvenţă mai mare: sistemul just-in-time), deregularizarea
transporturilor şi în special a celor aeriene. Subsectorul
77
serviciilor de transport s-a caracterizat în anii ‘80 prin creşterea
numărului de întreprinderi, de exemplu, acesta dublându-se între
1980 şi 1990 în Germania şi Belgia. Numărul total de întreprinderi
Europene private, publice şi mixte care-şi desfăşoară activitatea
în industria transporturilor depăşeşte 800 de mii, ceea ce reprezintă
peste 4% din numărul total de întreprinderi neagricole de pe
continent. Cel mai mare număr de întreprinderi de transport îl
găsim în Spania, Germania şi Italia, iar cel mai mare volum al forţei
de muncă angajate în transporturi este întâlnit în Germania, Marea
Britanie, Franţa, Spania. Cel mai mare transportator al Europei este
Marea Britanie. În Danemarca, transporturile îşi aduc cea mai
ridicată contribuţie la formarea PNB urmate Belgia şi Finlanda. În
celelalte ţări ponderea transporturilor la formarea valorii adăugate
este mult mai scăzută. Se înregistrează o tendinţă continuă de
creştere a numărului de persoane angajate în această activitate,
în toate ţările UE.
Subsectorul comunicaţiilor cuprinde întreprinderile care
prestează servicii poştale şi de telecomunicaţii. În Europa acest
sector a fost, în mod tradiţional, monopol de stat. În prezent, în
majoritatea ţărilor europene, operatorii naţionali din unele
subramuri ale comunicaţiilor se pregătesc să concureze cu
societăţile cu capital privat ca urmare a transformării pieţelor
respective în pieţe concurenţiale. Subsectorul comunicaţiilor se
caracterizează încă printr-un grad înalt de concentrare a capitalului
şi a forţei de muncă. Astfel, 97% din angajaţii din domeniu
lucrează în societăţi cu mai mult de 250 de lucrători. Este
sugestiv pentru ilustrarea gradului de integrare al comunicaţiilor
faptul că cel mai mare număr de companii naţionale aparţine Marii
Britanii, care înregistrează totodată şi cea mai mare cifră de afaceri.
La aceiaşi indicatori Italia ocupă poziţia imediat următoare, după
Marea Britanie iar pe locul trei se plasează Suedia. Analizând
ponderea comunicaţiilor în crearea de valoare adăugată, putem
grupa ţările UE în trei mari categorii: Luxemburg şi Grecia, unde
comunicaţiile au cea mai mare contribuţie (3,5 şi 3,4%), Belgia,
Danemarca şi Italia, în care contribuţia comunicaţiilor este sub
media europeană de 2% şi celelalte state membre, în care aportul
subsectorului respectiv se situează între 2 şi 2,5%.
Subsectorul financiar a înregistrat în ultimele decenii
profunde modificări structurale. Dintre factorii care au dus la
restructurarea activităţii financiare fac parte desigur cei de natură
economică, cunoscută fiind legătura organică a subsectorului
financiar cu celelalte domenii ale vieţii economice, dar şi factorii
politici şi tehnologici, a căror influenţă a prevalat în ultimul
deceniu. Programul legislativ al Comisiei Europene a avut drept
scop liberalizarea subsectorului în interiorul Pieţei Unice prin
abolirea reglementărilor privind controlul schimburilor valutare şi
desfiinţarea barierelor din calea expansiunii pieţelor financiare. Din
punct de vedere tehnologic, informatica, în general, şi utilizarea
calculatoarelor, în special, au redus necesarul de forţă de muncă
pentru tranzacţiile financiare. În domeniile bancar şi al asigurărilor
funcţionează cca. 12.600 de societăţi, din care o treime sunt
societăţi de asigurare şi două treimi sunt societăţi de intermediere
financiară. Activitatea de asigurare este organizată şi a evoluat în
78
mod diferit de la o ţară la alta. În Belgia şi Spania ea a avut un ritm
descendent, în contrast cu Franţa, Italia şi Luxemburg, unde a fost
înregistrată o evoluţie dinamică a pieţei în ultimii ani. Dacă ne
îndreptăm atenţia spre activitatea bancară, aceasta este derulată de
peste 8.000 de companii, cu tendinţa de scădere a numărului,
respectiv în avantajul creşterii dimensiunii firmelor, pe baza
frecventelor fuziuni şi achiziţii. În acest fel, dimensiunea medie a
întreprinderii bancare a crescut în ultimii ani, 80% din personalul
bancar activând în întreprinderi cu mai mult de 250 de angajaţi.
Alte servicii de piaţă cuprind o mare varietate de activităţi, ca
serviciile imobiliare, leasing, servicii informaţionale, servicii de
cercetare şi dezvoltare şi alte servicii profesionale. Este grupa de
servicii care, comparativ cu celelalte subsectoare, a cunoscut cea
mai rapidă creştere în ultimele două decenii. Dezvoltarea acestui
segment de piaţă poate fi atribuită mai multor factori:
• În primul rând faptului că industria prelucrătoare a cedat
sectorului de servicii o parte a activităţilor intelectuale cu caracter
creativ pe care le-a încredinţat unor societăţi specializate. Este
cazul serviciilor de gestiune, de management, de cercetare a pieţei,
de design industrial, de publicitate, de personal.
• În al doilea rând, expansiunea întregului sector de servicii s-a
reflectat şi asupra acestui subsector.
• În al treilea rând, fiind vorba despre un subsector cu caracter
rezidual, orice nouă activitate de servicii care apare şi nu se poate
înscrie în celelalte subsectoare este inclusă aici. Astăzi în UE
funcţionează cca. 2 mil. întreprinderi de servicii profesionale. În
majoritatea ţărilor membre, numărul de firme active s-a dublat în
ultimul deceniu. Astfel, Germania are o jumătate de milion de astfel
de întreprinderi, Franţa 239 mii, Marea Britanie şi Italia - 333 mii,
Spania - 270 mii, în primele două ţări înregistrându-se şi cifra de
afaceri cea mai ridicată, respectiv 247 mld. euro şi 137 mld.
euro. Franţa, Marea Britanie şi ţările Benelux se remarcă prin
cea mai mare proporţie a forţei de muncă activă angajată în aceste
servicii, respectiv între 15 - 25%. La cealaltă extremă se
plasează Irlanda, Portugalia şi Spania cu 5 - 9%. Pe ansamblul UE
(cu excepţia Portugaliei), acest subsector “rezidual” îşi aduce, în
cadrul serviciilor, cea mai ridicată contribuţie în formarea PIB.
5.3.4. Cadrul instituţional al procesului de liberalizare
În cea mai mare parte a ţărilor Uniunii Europene, serviciile sunt

supuse intervenţiilor guvernamentale mai mult decât alte activităţi
economice. Instrumentele intervenţiei publice acoperă o arie foarte
largă de probleme. Prin sistemul fiscal, cel al subvenţiilor, sistemul
de norme şi reglementări, statul controlează în mod indirect
volumul şi structura activităţilor terţiare, iar prin firmele de stat şi
politica de încurajare a concurenţei, controlul se realizează în mod
direct.
Măsurile de politică comercială şi evoluţia tranzacţiilor
invizibile ale Uniunii Europene se află sub influenţa a trei grupe de
determinanţi: trăsăturile specifice pieţei serviciilor, principiile
care stau la baza integrării economice, importanţa acordată
sectorului terţiar şi rolul atribuit acestuia în fiecare dintre ţările
79
membre.
Piaţa serviciilor, în general şi în UE, este marcată de o serie de
imperfecţiuni şi limite ale manifestării forţelor de piaţă. Acestea
sunt:
a) Concurenţa imperfectă: unele subramuri, cum ar fi
transportul feroviar, segmente ale telecomunicaţiilor, reprezintă
monopoluri naturale şi/sau publice; serviciile bancare şi serviciile
de transport se caracterizează prin concurenţă de tip oligopolistic,
în timp ce celelalte subramuri tind să funcţioneze în condiţiile unei
pieţe monopolistice.
b) Fluxul asimetric de informaţii, între ofertanţi şi consumatori,
cu privire la calitatea serviciilor comercializate1. Cererea de
servicii, în lipsa unor determinări obiective ale calităţii acestora,
este influenţată de reputaţia producătorilor, astfel încât concurenţa
nu se manifestă pe terenul preţurilor, ci pe acela al credibilităţii şi
calificării profesionale ale ofertanţilor. Licenţierea şi
certificarea acestora depinde în mare măsură de autorităţile publice
care pot interveni astfel pe piaţă.
c) Externalizarea firmelor din unele sectoare de servicii, prin
oricare dintre căile amintite, poate avea consecinţe negative, ca în
cazul serviciilor financiare (de exemplu, prin diseminarea situaţiilor
economice critice din ţările gazdă a ISD spre ţările de origine a
capitalului) sau consecinţe pozitive, ca în cazul telecomunicaţiilor
(de exemplu, posibilitatea de a adopta strategia de masă). Astfel,
intervenţia autorităţilor guvernamentale este dirijată cu
precădere spre prevenirea efectelor negative şi amplificarea celor
pozitive.
Dacă, faţă de terţi, reglementările de politică comercială la
tranzacţiile cu servicii ale UE sunt asociate celor patru
posibilităţi de internaţionalizare, constituindu-se în patru categorii
de bariere2, în cazul tranzacţiilor intraeuropene, reglementările
respective pot acţiona ca bariere numai dacă ele diferă de la o
1 Din punctul de vedere al accesului cumpărătorului la
informaţiile privind calitatea mărfii (bun sau serviciu) există trei
situaţii: calitatea poate fi cunoscută înainte de achiziţionarea mărfii,
după ce a fost achiziţionată şi consumată şi calitatea nu poate fi pe
deplin cunoscută nici după ce consumul a avut loc. Serviciile se
înscriu în ultimele două categorii de mărfuri.
2 la accesul serviciilor pe piaţă, la deplasarea consumatorilor, la
deplasarea producătorilor, la pătrunderea ISD în servicii.
ţară la alta, chiar şi fără să existe în mod expres intenţia de limitare
a tranzacţiilor cu servicii. Din acest punct de vedere, distingem
bariere involuntare, care decurg din structura pieţei subsectoarelor
terţiarului şi bariere voluntare care sunt consecinţa diferitelor
reglementări privind structura şi dinamica serviciilor, în vigoare în
fiecare dintre ţările membre UE dar în atenuare ca efecte
datorită extinderii principiilor strategiei adoptată la Lisabona în
anul 2000.
• Accesibilitatea pieţei
Pentru a putea aprecia gradul de permeabilitate a pieţei
serviciilor din UE trebuie în prealabil să circumscriem sfera de
cuprindere a acesteia, respectiv să nominalizăm acele subsectoare
al căror rol şi importanţă le conferă reprezentativitate pe piaţă.
80
Statele membre UE şi Eurostat folosesc următorul nomenclator
de servicii1: distribuţie (secţiunea G), hoteluri şi restaurante
(secţiunea H), transport, depozitare şi comunicaţii (secţiunea I),
intermediere financiară (secţiunea J), servicii imobiliare, renting şi
activităţi profesionale (secţiunea K), administraţie publică
(secţiunea L), educaţie (secţiunea M), sănătate şi asistenţă
socială (secţiunea N), alte servicii personale, sociale, obşteşti
(secţiunea O).
Dintre categoriile amintite vom selecţiona subsectoarele care
oferă posibilitatea externalizării şi reprezintă în acelaşi timp cea
mai mare parte a tranzacţiilor internaţionale cu servicii. Este cazul:
1) serviciilor bancare, 2) serviciilor de asigurări, 3) transportului
rutier, 4) transportului aerian, 5) telecomunicaţiilor, 6) distribuţiei,
7) construcţiilor, 8) serviciilor hoteliere şi 9) serviciilor
profesionale.
Condiţiile în care se formează atât cererea, cât şi oferta pe piaţa
serviciilor joacă rolul de determinanţi “naturali” ai structurii
pieţei, iar dimensiunea şi structura ofertei sunt rezultatul strategiei
tehnico-economice2 (producţia de masă şi/sau de gamă şi gradul de
concentrare a ofertei) proprii diferitelor subsectoare de servicii.
Pieţele celor nouă subsectoare enumerate mai sus se
caracterizează prin grade diferite de: diferenţiere a produselor, de
concentrare a ofertei, de intensitate a concurenţei, de dependenţă
faţă de investiţiile ireversibile (de exemplu, cele destinate activelor
invizibile care se transformă în costuri fixe inevitabile şi
ireversibile: CII) şi, ca o consecinţă, de reglementare a tranzacţiilor
externe.
Intensitatea concurenţei pe pieţele celor nouă subsectoare de
servicii este apreciată la nivelul anului 1992 şi în perspectiva
deschiderii pieţelor şi formării Pieţei Unice Europene a Serviciilor.
Cinci subsectoare se pare că vor înregistra, în cel mai bun caz, un
nivel mediu al concurenţei. Este vorba despre serviciile bancare şi
de asigurări, transportul aerian şi telecomunicaţiile, care până în
anul 1992 făceau parte din pieţele cu concurenţă de oligopol sau
chiar de monopol. Pe piaţa transporturilor rutiere, hotelieră şi a
construcţiilor, prezenţa unui număr mare de firme mici permite
păstrarea unui nivel ridicat al concurenţei sprijinite de strategia de
diferenţiere a produselor din aceste subsectoare. Pătrunderea în
forţă pe piaţă a marilor firme polifuncţionale, care dispun de o reţea
amplă de puncte de prestare a unor servicii standardizate şi
automatizate, va modifica probabil în viitorii ani aspectul pieţei şi
în cazul serviciilor amintite.
Din punctul de vedere al reglementărilor, la nivelul autorităţii
publice, obţinem trei categorii de subsectoare de servicii:
• puternic reglementate (bancar, asigurări, transport aerian şi
telecomunicaţii),
• moderat reglementate (transport rutier, distribuţie şi
construcţii)
• minim reglementate (hotelier, servicii profesionale).
Barierele la accesul pe piaţă sunt create de acei determinanţi
ai pieţei care conferă un avantaj comparativ ofertanţilor locali în
raport cu cei externi. Aceste avantaje pot fi de natură endogenă
(legate de strategia firmei) şi de natură exogenă (legate de
81
specificul pieţei).
Experţii UE apreciază că cea mai importantă barieră la
pătrunderea pe piaţă are ca punct de sprijin existenţa costurilor fixe
pasive, determinate de investiţiile obligatorii neamortizabile, care
au o pondere ridicată în industria serviciilor. Investiţiile
nerecuperabile pot fi dirijate spre elemente tangibile, cum ar fi
infrastructura unor activităţi, dar ele sunt în cea mai mare parte
cuprinse în active imateriale, generând costurile fixe, inevitabile,
ireversibile, nerecuperabile. Aceste costuri, denumite în
literatura economică anglo-saxonă “sunk costs”1, sunt asociate în
mai mare măsură anumitor categorii de servicii, cum ar fi serviciile
financiare, serviciile profesionale, telecomunicaţiile şi transportul
aerian. În cazul acestor servicii, costurile ireversibile se mai
numesc şi costuri de reputaţie deoarece sunt generate, în cea mai
mare parte, de eforturile materiale pentru construirea imaginii şi
reputaţiei unei firme pe piaţă.
O altă barieră specifică serviciilor, semnalată repetat de către
partizanii Pieţei Unice deoarece decurge atât din caracterul
relaţional al serviciilor, cât şi din modul specific de externalizare
a acestora (flux extern de consumatori, flux extern de
producători etc.), este reprezentată de diferenţele culturale între
ţările importatoare şi cele exportatoare, dintre care cele mai
importante sunt barierele de limbă. Conform unor păreri autorizate,
nivelul de integrare existent pe piaţa SUA, ca model de integrare
regională, nu va putea fi niciodată atins pe piaţa europeană,
datorită eterogenităţii consumatorilor indusă de diversitatea lor
culturală. De aceea, avantajele economiei de masă sau de gamă
obţinute pe piaţa americană pe baza adoptării unor sisteme integrate
de producţie şi distribuţie sunt mai reduse pe piaţa europeană.
Pentru mărfurile tangibile, cum ar fi, de exemplu, cazul
produselor electrocasnice din import, consumatorul poate primi,
prin materiale explicative specifice în limba maternă, suficiente
informaţii, astfel încât să nu aibă dificultăţi la utilizarea
produselor respective. În cazul serviciilor însă, de exemplu al
serviciilor financiare oferite de o bancă din străinătate, diferenţa de
limbă poate micşora atractivitatea sau accesibilitatea serviciilor
oferite, deoarece, prin contactul direct între client şi prestator,
există riscul de alterare a comunicării şi de viciere a schimbului de
informaţii. Bariera de limbă se manifestă mai ales atunci când
consumatorul nu este un profesionist al serviciului oferit,
precum şi atunci când consumul necesită contactul repetat sau
continuu între consumator şi producător. În aceste două situaţii,
considerând că, din punct de vedere tehnologic şi al reglementărilor
nu există nici un impediment pentru realizarea tranzacţiilor cu
servicii pe piaţa externă, limba se poate constitui în barieră la
accesul pe piaţă. Ca pentru orice altă barieră, este posibilă
adoptarea unor soluţii pentru ocolirea sau depăşirea acesteia. O
primă cale o reprezintă stabilirea unei reţele de brokeri sau
agenţi locali specializaţi în serviciile oferite (bancare, de asigurări
etc.) care să preia funcţia de reprezentare a ofertantului, precum şi
pe cea de intermediere şi distribuţie pe piaţă. În cazul serviciilor
(turistice, de publicitate etc.) care implică contactul continuu
sau frecvent între părţi, una dintre soluţii o reprezintă deschiderea
82
de filiale sau reprezentanţe prin ISD, asociate cu deplasarea
unui personal managerial adaptat mediului cultural din ţara
importatoare. Rezultă că, atunci când limba devine o barieră
comercială greu de depăşit, externalizarea activităţii unui
ofertant de servicii este preferabil să se realizeze prin exportul
factorilor capital şi muncă. Constrângerile asupra
internaţionalizării, generate de diferenţa de limbă, sunt pe cale să
se atenueze datorită perfecţionării mijloacelor de comunicare,
politicii educaţionale din ţările UE şi creşterii mobilităţii
rezidenţilor acestor ţări. Aceştia, în calitate de turişti, studenţi,
oameni de afaceri, diverşi profesionişti se familiarizează treptat cu
diferitele medii culturale ale ţărilor UE. Se apreciază că, în viitorul
nu tocmai îndepărtat, facilităţile de comunicare se vor mări
substanţial şi prin creşterea numărului de persoane capabile să-şi
poată exercita profesia în cel puţin două din limbile de circulaţie
europeană.
Toate guvernele ţărilor membre UE au adoptat în politica
economică naţională un vast instrumentar de reglementări,
destinat să atenueze “imperfecţiunile” pieţei serviciilor. Aceste
instrumente pot fi împărţite în două categorii: cele care se referă la
organizarea sectorului şi cele care influenţează comportamentul
participanţilor pe piaţă. Ambele categorii de instrumente se aplică
la cea mai mare parte a serviciilor, dar măsura aplicării lor diferă
de la un subsector la altul. Cele nouă subsectoare selecţionate pot fi
încadrate în patru situaţii distincte:
a) Grad ridicat de reglementare organizatorică şi
comportamentală pentru serviciile bancare, serviciile de asigurare,
transport aerian şi telecomunicaţii. În cazul transporturilor aeriene
şi al telecomunicaţiilor, statul este principalul titular al ofertei, aşa
încât controlul asupra subsectorului este direct şi deplin. În
contrast, în domeniul serviciilor bancare şi de asigurare guvernele
se implică în mod indirect, dar suficient de riguros, mai ales din
motive de prudenţă.
b) Grad scăzut de reglementare organizatorică şi
comportamentală pentru serviciile profesionale, hoteliere şi de
construcţii, care sunt relativ mai slab reglementate la nivel
guvernamental. Normele de participare la activităţile amintite sunt
mai puţin rigide, iar comportamentul participanţilor pe piaţă este
mai puţin supravegheat.
c) Reglementare organizatorică parţială pentru serviciile de
distribuţie, mai ales cele oferite de marile spaţii comerciale, care
sunt supuse unor norme privind localizarea şi funcţionarea lor.
Scopul urmărit este de a proteja reţeaua micilor comercianţi
independenţi.
d) Reglementare comportamentală pronunţată, de exemplu în
cazul transportului rutier, care este supus unei serii de prevederi
privind conduita participanţilor la trafic. Pentru transportatorii auto
de mărfuri şi persoane sunt prevăzute norme cantitative, standarde
tehnice şi uneori restricţii de preţ.
La consolidarea şi dezvoltarea pieţei serviciilor în UE au
contribuit, în mare măsură, acţiunile de concentrare şi centralizare a
capitalului investit în diferitele ramuri ale sectorului:
Fuziunile şi achiziţiile în servicii au un pronunţat caracter
83
naţional1, fiind folosite în mai mică măsură în cadrul procesului de
internaţionalizare a serviciilor. Dacă urmărim acţiunile de
concentrare a capitalului (exprimate prin numărul de tranzacţii şi
valoarea tranzacţiilor) pentru fiecare din cele nouă subsectoare ale
serviciilor, constatăm că, pentru serviciile bancare, de asigurări şi
de distribuţie, rata de externalizare a achiziţiilor şi fuziunilor este
mai ridicată decât media în UE, atât din punctul de vedere al
numărului de tranzacţii, cât şi al valorii acestora. Transportul
aerian înregistrează cea mai scăzută rată a externalizării
capitalului, dat fiind faptul că societăţile de transport aerian ale UE
au dimensiuni şi forţă egale şi urmăresc mai curând consolidarea
poziţiei lor în cadrul pieţei naţionale şi regionale.
În interiorul UE, cele mai mari firme de servicii sunt
concentrate în trei ţări: Marea Britanie, Franţa şi Germania. Prin
corporaţiile formate, capitalul european şi-a croit drum spre
sectorul de servicii şi din alte regiuni ale lumii. Ar fi de
remarcat dinamismul deosebit al societăţilor de asigurare, care, prin
dimensiunea lor europeană, au reuşit să se internaţionalizeze
spectaculos.
Posibilitatea guvernelor de a opta pentru aplicarea unor
instrumente de politică comercială, atunci când doresc să
amelioreze competitivitatea sectorului de servicii, reprezintă în cele
mai multe cazuri obiect de negociere între două sau mai multe
state. Este important să se facă distincţie între instrumentele
de politică comercială care pot fi adoptate unilateral şi cele care
necesită cooperarea mai multor ţări sau sunt cuprinse în acorduri
internaţionale. În al doilea paragraf al capitolului am prezentat
acele instrumente de politică comercială care reprezintă opţiunile
unilaterale ale diferitelor guverne naţionale. Aderarea la
organizaţiile sau acordurile internaţionale poate facilita autorităţii
publice centrale implementarea unor noi măsuri de politică
comercială sau modificarea celor existente în funcţie de
obiectivele economice urmărite şi de necesitatea finală de aliniere
la procesul liberalizării schimburilor, conferind credibilitate
acestei asocieri.
Directiva Bolkenstein, propusă în 2004 şi adoptată paerţial în
2006 reprezintă şi astăzi un subiect de dezbatere dat fiind
implicaţiile complexe pe care le generează.
În forma sa iniţială, proiectul de Directivă conţinea “regula ţării
de origine”, potrivit căreia furnizorii de servicii ar fi putut să îşi ofere
serviciile în alte ţări membre decât cea de origine fără a fi obligaţi să
se supună altor cerinţe administrative şi legale decât cele impuse de
ţara de origine. În plus, prerogativa de a supraveghea şi controla
îndeplinirea cerinţelor administrative şi legale revenea exclusiv ţării
de origine. Regula ţării de origine fost eliminată din textul Directivei.
Dispoziţiile Directivei cuprind:
• obligativitatea Statelor membre de a respecta dreptul
furnizorilor de servicii de a îşi oferi serviciile în alt stat membru
decât cel de reşedinţă fără a fi obligaţi, în acest scop, să îşi înfiinţeze
sedii pe teritoriile altor state membre. Derogări de la această regulă
sunt însă admise pentru anumite tipuri de servicii, şi anume: servicii
poştale, electricitate, apă, tratamentul deşeurilor, gaze.
• drepturile consumatorilor de servicii de a se “aproviziona” din
84
alte state membre fără a fi limitaţi de măsuri restrictive sau
discriminatorii, aplicate de propriile autorităţi sau de către autorităţile
din ţara de origine a prestatorului de servicii.
• aplicarea unui mecanism inovator de examinare de către
fiecare stat a propriei legislaţii în domeniu cu scopul de a identifica
situaţii în care regulile aplicate contravin jurisprudenţei Curţii şi de a
le remedia
• Cu privire la dreptul de stabilire, Directiva introduce reguli
importante, dintre care unele nu au precedente în jurisprudenţa CEJ,
reprezentând progrese absolute în direcţia asigurării liberei circulaţii
a serviciilor.
• Condiţii ca naţionalitatea sau locul de reşedinţă al acţionarilor
şi membrilor conducerii executive privitoare la acordarea dreptului
de stabilire sunt explicit eliminate
• Criteriile de autorizare care nu vor fi eliminate vor trebui să
satisfacă anumite principii generice de bună practică: transparenţa
(informarea prealabilă a criteriilor de acordare a autorizaţiilor),
proporţionalitatea şi nediscriminarea.
• Statele membre nu pot impune obligaţia autorizării decât în
cazul în care acestea sunt necesare interesului general şi se
recomandă înlocuirea sistemelor de autorizare cu simple notificări.
• Simplificarea administrativă de mari proporţii, plecând de la
înfiinţarea de puncte unice de contact în fiecare ţară membră, care să
ofere informaţii şi să permită îndeplinirea formalităţilor
administrative legate de stabilirea unei prezenţe comerciale
permanente pe teritoriul ţării respective şi continuând cu îndeplinirea
electronică a formalităţilor.
• Nu există în Directivă prevederi care să oblige vreun Stat
membru să privatizeze anumite activităţi sau să permită accesul
neîngrădit pe piaţă în orice domeniu (pentru serviciile poştale şi
pentru o serie de servicii de gospodărie locală - distribuţia apei,
colectarea deşeurilor- nu există obligaţia acordării dreptului de
stabilire pentru operatorii din alte State Membre
De la bun început, Directiva nu urma să se aplice serviciilor aflate în
două situaţii particulare:
a)servicii pentru care reglementarea la nivel comunitar este
realizată prin instrumente speciale
(servicii financiare, transporturi, telecomunicaţii, energie);
b)servicii publice, oferite de stat fără plată, în virtutea funcţiilor
sale, în domenii precum educaţie, cultură, social, justiţie precum şi
pentru servicii considerate a fi “de interes general” (îngrijirii
sănătăţii, audiovizual, jocurilor de noroc şi al activităţii notariale şi
juridic, agenţii de plasare a angajaţilor temporari, servicii de
securitate privată, locuinţe sociale).
Iată dar că, în pofida declaraţiilor publice privind necesitatea
liberalizării tranzacţiilor intracomunitare cu bunuri şi servicii, acestea
din urmă crează încă dispute dat fiind interesele divergente ale
parţilor implicate.
85
Clasificarea instrumentelor de politica comerciala aplicabile tranzactiilor cu servicii Hoekman

si Primo Braga au pus în evidenta urmatoarele categorii de instrumente folosite ca bariere la importul
de servicii:
a) Restrictii cantitative (RC);
b) Restrictii prin pret (RP):
• taxe de viza la intrarea sau iesirea din tara, tarife portuare sau
aeroportuarediscriminatorii,
• tarifele vamale
• subventiile
c) Restrictiile administrative (RA);
d) Restrictiile de retea (RR).
Conform GATS (General Agreement on Trade in Services), instrumentele utilizate
pentru protectia ofertantilor de servicii de pe piata nationala pot fi structurate în trei mari categorii:
A. Instrumente care limiteaza accesul pe piata,
B. Instrumente care reglementeaza acordarea tratamentului national si
C. Alte masuri care cuprind instrumente ce reglementeaza dreptul de proprietate
intelectuala sau protejeaza consumatorii, deci în mod indirect protejeaza si piata nationala.
Primele doua grupe de instrumente au actiune directa asupra tranzactiilor cu servicii, sunt mai
transparente si, astfel, mai accesibile cunoasterii. Cea de-a treia categorie cuprinde o gama larga de
masuri cu efect difuz, fiind mai greu de sesizat caracterul lor protectionist.
Obiectivul propunerii de directiva Bolkenstein îl reprezintă stabilirea unui cadru juridic, care să
elimine obstacolele în ceea ce priveşte libertatea de stabilire a furnizorilor de servicii şi libera
circulaţie a serviciilor între statele membre ale UE, cu alte cuvinte liberalizarea pieţei serviciilor la
nivelul UE.
Noua directivă prevede cadrul legal pentru eliminarea cerinţelor de ordin legal sau administrativ
care constituie obstacole în calea libertăţii de stabilire şi a liberei furnizări a serviciilor.
Se urmăreşte o simplificare a procedurilor administrative instituite la nivelul statelor membre,
având în vedere plângerile din partea furnizorilor de servicii în ceea ce priveşte eliberarea
autorizaţiilor (criterii neclare, termene prea lungi, puteri discretionare pentru autoritatile locale,
numarul mare de documente solicitate, costurile si timpul necesar alocate procedurilor administrative).
• libertate economică
• liberalizare
• instrumente de politică comercială
• indicatori sectoriali
• politică comercială
• directiva Bolkenstein

1. Definiţi termenii de libertate economică, proces de liberalizare a schimburilor.
2. Prezentaţi cele două niveluri de acţiune a refomei politicii comerciale externe destinată
tranzacţiilor cu bunuri şi servicii.
86
3. Prezentaţi piaţa europeană a serviciilor.
4. Descrieţi Directiva Bolkenstein.
1. Sfera de aplicabilitate a prevederilor Directivei Uniunii Europene privind serviciile cuprinde:

a) servicii de afaceri;
b) servicii destinate întreprinderilor şi consumatorilor;
c) serviciile de consum;
d) comerţul
C. Cristureanu, Tranzacţiile internaţionale în economia imaterială Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2009;
Uniunea Europeană: Directiva Serviciilor
87
MODULUL 3
Tranzacţiile internaţionale cu servicii de transport aerian
6.1. Introducere
6.3.1. Caracteristicile serviciilor de transport aerian.
6.3.2. Comerţul internaţional cu servicii de transport aerian
6.3.3. Reglementarea internaţională a tranzacţiilor cu servicii de transport aerian
6.3.4. Liberalizarea transporturilor aeriene
6.1. Introducere
Serviciul de transport aerian satisface nevoile de deplasare

ale consumatorilor, atât în interiorul ţării de reşedinţă, cât şi
exterior, pentru acoperirea unor distanţe medii sau lungi şi
ajungerea la destinaţii în cazul cărora alte mijloace de transport nu
permit accesul sau timpul necesar ar fi prea mare.
Cea mai mare parte a cauzelor expansiunii transporturilor
aeriene rezida din chiar particularitatile mijloacelor de transport
utilizate. Acestea se caracterizeaza prin:
• rapiditate - se datorează indenpendenţei relative a
transporturilor aeriene faţă de condiţiile de mediu, atât natural, cât
şi instituţional, precum şi parametrilor tehnici ai aeronavelor;
• flexibilitate - se referă la capacitatea aeronavelor de a fii
convertite, prin modificări minore, la specificul de transport al
pasagerilor, mărfii şi postei sau pentru prestarea unor servicii
utilitare;
• oportunitate - în cazul serviciilor logistice oportunitatea lor
decurge din necesitatea accesului în timp real, la un act de consum,
de documentare, de productie;
• regularitate - decurge din modul de organizare al acestora;
• economicitate - se referă la posibilitatea beneficiarilor de
transport aerian de a utiliza în condiţii avantajoase, din punct de
vedere economic de serviciile respective;
• confortabilitate - se referă nu numai la condiţiile de
transport la bordul aeronavei, ci şi la dotările din spaţiile anexe de
la sol (din aeroporturi);
• securitatea călătoriilor.
Alături de caracteristicile tehnice amintite, care reprezintă una
dintre cauzele expansiunii serviciilor de transport aerian, trebuie
menţionate şi particularităţile economice ale pieţei respective care a
cunoscut o dinamică sinuoasă. Astfel, în ultimele trei decenii, piaţa
88
transporturilor aeriene a prezentat următoarele trăsături:
• Dinamică susţinută. Din anii ’70, evoluţia întregului sector
s-a produs într-un ritm mediu anual de peste 6%. Această creştere a
fost concentrată geografic în ţările industrializate şi în special în cele
recent industrializate.
• Intensificarea concurenţei. Concurenţa puternică din
industria transporturilor aeriene creează mari dificultăţi în
managementul liniilor aeriene chiar şi în perioadele în care, din
diferite motive, sunt înregistrate creşteri ale cererii. Politica de
liberalizare a transporturilor aeriene iniţiată de Statele Unite a
modificat raporturile de forţe de pe piaţa mondială, instaurând
relaţiile de concurenţă între marile companii de pe toate continentele.
Această concurenţă s-a dovedit benefică pentru consumatori şi a dus
la reorganizarea liniilor aeriene şi chiar la modificarea produselor
oferite.
• Vulnerabilitate. Receptarea mutaţiilor tehnice, politice,
economice şi sociale de pe plan mondial reprezintă o caracteristică
deosebit de importantă a transporturilor aeriene. Anii ’80, marcaţi de
consecinţele şocurilor petroliere, au fost fundalul falimentelor unor
companii aeriene, printre care unele din America de Nord, cum ar fi
Pan Am şi Eastern. Criza Golfului şi recesiunea economică de la
începutul anilor ’90 au determinat declinul pasager al cererii şi, ca
urmare, dificultăţi în întregul sector al transporturilor aeriene. De
asemenea, ca urmare a atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001,
aviaţia comercială a fost ca şi paralizată. După câteva zile, când în
Statele Unite s-a permis reluarea zborurilor, analiştii preconizau
amploarea pierderilor cu care avea să se confrunte sectorul, într-un
interval de douăsprezece luni, la 18 miliarde dolari3. Războiul din
Irak nu a făcut decât să prelungească efectul factorilor politici şi, în
unele regiuni, să-l agraveze.
• Eterogenitate. Cele patru categorii de trafic (pasageri,
marfă, poştă, utilitar) au avut ritmuri diferite de evoluţie, fiind
influenţate de factori specifici fiecărei categorii a cererii de transport:
cererea de transport de pasageri care face parte din cererea turistică, a
transportului de marfă care se subscrie comerţului internaţional, a
transportului de poştă concurat de celelalte mijloace de transmitere a
informaţiei şi a mesajelor şi cererea de servicii utilitare (sanitare
etc.).
• Evoluţie ciclică. Subsectorul transporturilor aeriene are
propriul său ciclu economic care prezintă defazări în raport cu ciclul
economic mondial. In plus recesiunea din transporturile aeriene
prezintă simptome şi consecinţe mult mai dramatice decât cele ce
caracterizează faza de criză din ciclul economiei mondiale. Crizele
din transportul aerian generează panică nu numai în industria
respectivă ci şi în ramurile dependente de aceasta, cum ar fi de
exemplu în industria turistică, pe piaţa financiară şi în industria
constructoare a aparatelor de zbor.
89
învăţare
• cunoașterea caracteristicilor serviciilor de transport aerian;

• cunoaşterea modalităţilor de internaţionalizare a serviciilor
de transport aerian;
• cunoaşterea reglementării serviciilor de transport aerian;
• cunoaşterea celor trei zone tarifare conform IATA.
• studenţii vor cunoaşte formele de reglementare a

transportului internaţional;
• studenţii vor invaţa semnificaţia termenului IATA;
• studenţii vor învăţa despre obiectivele alianţelor în
transporturile aeriene.
Pentru unitatea de învăţare Tranzacţii internaţionale cu servicii

de transport aerian timpul alocat este de 4 ore.
6.3.1.Caracteristicile serviciilor de transport aerian
Prestarea şi comercializarea serviciilor de transport aerian au

reprezentat dintotdeauna activităţi ce implica riscuri financiare,
firesc de altfel, de vreme ce o mare parte din costurile pe care le
presupun sunt fixe şi trebuie acoperite, indiferent dacă avioanele
sunt sau nu utilizate şi indiferent de gradul de utilizare a capacităţii
lor. Deaceea, de la o regiune la alta, ritmul de creştere al traficului
aerian va fi nuanţat de importanţa sectorului de transport aerian
pentru economia regională, de dinamica cererii turistice, de ritmul
dinamicii economice, precum şi de gradul de implicare a statului în
reglementarea transporturilor aeriene, respectiv de toţi acei factori
care au determinat includerea activităţii de transport aerian în
90
structura economică fiecărei ţări.
6.3.2.Comerţul internaţional cu servicii de transport

aerian
O posibilă explicaţie a manifestării nuanţate, de la o

regiune la alta, a dinamicii exportului de transport aerian face
trimitere la stadiul diferit din ciclul de viaţă al industriei
transporturilor aeriene în care se plasează fiecare dintre regiuni.
Internaţionalizarea serviciilor de transport aerian se poate realiza
apelând la mai multe modalităţi, conform GATS:
• prin modul 1 atunci când aparatul de zbor aparţinând
companiei exportatoare trece frontiera spre ţara importatoare a
serviciilor de transport aerian pentru a încărca/descărca pasageri,
marfă sau poştă;
• prin modul 2 atunci când turiştii rezidenţi ai diferitelor ţări
achiziţionează serviciile de transport aerian de la companiile
aeriene naţionale din ţara exportatoare;
• prin modul 3, respectiv prin prezenţa comercială sau
investiţia de capital efectuată de companii din sectorul
transporturilor aeriene, în infrastructura de transport aerian
(aeroporturi) prestând şi serviciile respective către utilizatorii ţării
importatoare de capital;
• prin modul 4, prin deplasarea profesioniştilor de
calificare ridicată (piloţi, controlori de trafic, etc.) din ţara
exportatoare în ţara importatoare a serviciilor de transport aerian.
Indiferent de modalitatea de internaţionalizare, tranzacţiile cu
servicii de transport aerian se realizează pe o piaţă proprie şi se
regăsesc în structura comerţului internaţional cu servicii.
Exportul de servicii de transport aerian este concentrat în două
ţări, SUA (20%) şi Marea Britanie (10%) care furnizează cca.
30% din acesta, fiind şi cele mai importante producătoare din
industria aeronautică mondială. Furnizorii serviciilor de transport
aerian sunt companiile aeriene de diferite dimensiuni şi specializări
ale variantelor de operare, serviciilor oferite şi modalităţilor de
comercializare a acestora.
Serviciul de transport aerian are o componentă care se
materializează în spaţiul aerian şi o alta în spaţiul terestru
(aeroport). Durata totală de transport pe o anumită rută este formată
din intervalul de timp în care avionul se află în zbor la care se
adaugă intervalul de timp destinat manevrelor de decolare, aterizare
şi transfer de la un tronson de zbor la altul. Se poate astfel calcula
un raport între timpul petrecut în spaţiul aerian şi timpul consumat
la sol, în aeroport. Celelalte condiţii fiind constante, cu cât timpul
de zbor este mai mare cu atât va fi mai scăzut costul pe unitatea de
spaţiu de zbor. Serviciile de transport aerian se pot exporta în două
mari variante: în cadrul curselor de line (curse regulate) şi în sistem
charter (la cerere).
Extinderea reţelei de rute reprezintă atât o decizie de politică a
produsului, cât şi una de strategie de piaţă. Una dintre metodele cel
mai frecvent utilizate este achiziţionarea rutelor pe care operează
alte companii aeriene.
Reglementările naţionale, privind cursele charter, variază dar
91
respectă aceste concepte de bază deşi pe anumite pieţe pot interveni
o serie de restricţii care să împiedice practicarea unuia sau altuia
din aranjamentele amintite ceea ce face ca diferitele regiuni
turistice să se specializeze în anumite tipuri de chartere în funcţie
de interesele propriei industrii turistice.
În general, autorităţile aeronautice ale unei ţări controlează
volumul traficului charter al companiilor străine. Controlul se
exercită cu ajutorul cererilor de survol, pe care orice companie
operatoare de curse charter are obligaţia de a le întocmi şi supune
spre aprobare autorităţii respective. Unei companii operatoare
de curse charter i se cere să trimită periodic autorităţilor aeronautice
din ţările de destinaţie a curselor charter copii după certificatul de
asigurare şi declaraţia de competenţă pentru compania respectivă
din partea statului căruia îi aparţine.
Dincolo de recesiunea economică, ameninţarea teroristă şi alţi
factori care se repercutează negativ asupra rezultatelor financiare
ale companiilor aeriene, cea mai spinoasă problemă cu care se
confruntă tot sectorul transporturilor aeriene de pasageri este până
la urmă chiar produsul însuşi.
6.3.3 Reglementarea internaţională a tranzacţiilor cu

servicii de transport aerian
Transporturile aeriene reprezintă unul dintre cele mai

reglementate sectoare ale economiei mondiale. Aspectele politice,
tehnice şi economice care le definesc sunt de aşa natură, încât
implicaţiile acestei activităţi, prin anvergura şi propagarea lor,
antrenează efecte în lanţ care cuprind întreaga existenţă planetară.
Marii “actori” ai pieţei transporturilor aeriene sunt companiile
din ţările dezvoltate care şi-au impus strategia comercială nu numai
în raport cu piaţa, ci şi în relaţiile cu autorităţile publice din ţara
de reşedinţă. De aceea, politica de transport aerian este trasată
de către fiecare stat, care încearcă să concilieze interesele
transportatorilor cu cele ale publicului larg în calitate de beneficiar.
Suveranitatea asupra spaţiului aerian şi monopolul asupra
infrastructurii au permis statelor lumii să exercite un control strict
asupra traficului aerian intern şi extern, să fie cel mai important
partener al acordurilor multilaterale şi bilaterale de reglementare
internaţională a circulaţiei aeriene. Pentru a atenua dezavantajele
cu care s-ar putea confrunta beneficiarii de transport aerian
din cauza caracterului oligopolistic al pieţei, pentru a evita
coluziunile companiilor aeriene şi a fi prevenite creşterile tarifare
excesive, statul s-a implicat, de la începuturile activităţii, şi în
controlul tarifelor practicate pe piaţa naţională.
Reglementarea transporturilor internaţionale îmbracă forma
naţională, bilaterală şi multilaterală. Aspectele cuprinse în
structura reglementărilor naţionale sunt de tip organizaţional şi
juridic. Reglementarea naţională include, ca elemente esenţiale,
legislaţia (legi, politici, reguli, norme şi regulamente), sistemul de
autorizaţii sau licenţe (pentru companii şi profesii), condiţiile de
comercializare (tarife, orare, trasee).
Transporturile aeriene erau considerate, într-un anumit sens,
un “serviciu public”. În realitate ele nu pot fi încadrate într-o astfel
92
de categorie economică, deoarece noţiunea de serviciu public se
referă la activităţile care au caracteristici de monopol natural.
Liniile aeriene naţionale sunt considerate un simbol al
prestigiului naţional şi un mijloc de a stimula comerţul şi turismul,
de a încuraja investiţiile străine de capital, de a acţiona ca sursă de
încasări valutare, de a fi principala piaţă de desfacere pentru
industria aerospaţială naţională, o garanţie că, în caz de necesitate,
este pregătită o flotă aeriană proprie, dotată cu personal specializat,
pregătită în caz de mobilizare. Unul dintre argumentele, frecvent
utilizate în sprijinul includerii transportului aerian în grupul de
servicii semi - publice, face trimitere la gradul ridicat de risc al
activităţii de transport aerian. Prin natura ei, aceasta solicită condiţii
speciale de siguranţă aplicabile la aparatura utilizată, dar şi la
gestiunea şi desfăşurarea întregului proces de prestare. Necesitatea
aplicării unor norme tehnice, restricţii şi reglementări menite să
mărească siguranţa zborurilor este o opinie unanim acceptată de
ţările membre ale Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale. În
acordurile multilaterale încheiate s-a convenit asupra respectării de
către statele semnatare a unor standarde minime de siguranţă în
zbor, de calificare a personalului, de întreţinere tehnică, de
respectare a unui număr maxim de ore de zbor, precum şi a altor
condiţii privind operarea.
Un alt argument care a servit poziţiei celor care militau
pentru menţinerea caracterului reglementat al transporturilor
aeriene invocă specificul oligopolistic al pieţei. Aşa cum se ştie,
situaţia de oligopol se caracterizează prin dominarea pieţei de către
un număr mic de mari firme, fiecare firmă fiind nevoită să se
raporteze la politica tarifară şi strategia de marketing a
celorlalte firme atunci când adoptă propriile decizii comerciale. O
scădere tarifară, de exemplu, poate fi în avantajul uneia dintre firme
dacă aceasta ar acţiona izolat, dar atunci când celelalte firme ar fi
nevoite, pentru a-şi proteja vânzările, să-şi reducă la rândul lor
tarifele, există riscul ca toate firmele să-şi reducă profiturile. În
consecinţă, oligopolurile, pentru a evita concurenţa în domeniul
tarifelor, ajung să-şi coreleze sau chiar coordoneze politica tarifară
(formând uneori adevărate carteluri), iar concurenţa se va
concentra spre strategia de diferenţiere a produsului, spre acţiunile
promoţionale sau alte metode care să nu implice scăderea tarifelor.
Concurenţa pe planul calităţii şi promovării produsului generează
însă costuri suplimentare care se extind, în conformitate cu
specificul pieţei, la întreaga industrie, fiind un mijloc foarte
costisitor de atragere a clientelei. În plus, costurile înalte ridică
preţurile la consumator.
Argumentul expus mai înainte reprezintă în acelaşi timp şi
susţinerea unui alt punct de vedere, contrar celui anterior şi
vehiculat de specialişti tot mai mult în ultimul deceniu: necesitatea
deschiderii pieţei transporturilor aeriene, ca piaţă a unui serviciu de
consum destinat publicului larg, spre libera concurenţă, astfel
încât preţurile să se formeze conform mecanismului de piaţă, şi a
unei minime implicări a statului, în avantajul consumatorului.
93
6.3.4.Liberalizarea transporturilor aeriene
În fapt, reglementarea pieţei transporturilor aeriene a servit, în

ultimă instanţă, furnizorilor de aparate de zbor şi, în mult mai mică
măsură, companiilor aeriene. Acesta este şi motivul pentru care
procesul de liberalizare a transporturilor aeriene a fost susţinut
chiar de către companiile aeriene americane care, fiind în
proprietate privată, aveau capacitatea de a se adapta la
caracteristicile pieţei concurenţiale.
Liberalizarea transporturilor aeriene, obţinută treptat, la
începutul procesului, în fiecare dintre statele americane, a
reprezentat un reper real privind efectele unei pieţe private şi libere
asupra nivelului tarifelor de transport aerian. Liberalizarea de pe
piaţa americană a transporturilor aeriene i-a imprimat acesteia
caracteristica de piaţă concurenţială, fiind întrunite toate cele trei
condiţii ale concurenţei potenţiale.
Transporturile aeriene, riguros reglementate de către Autorităţile
Aeronautice şi alte organisme sau instituţii naţionale din
diferitele state ale lumii, urmând exemplul american, au început
să fie treptat eliberate de majoritatea constrângerilor impuse până
nu de mult. Un pas important l-au reprezentat numeroasele acorduri
bilaterale, majoritatea lor incluse sub umbrela unor organizaţii
sau acorduri multilaterale.
Posibilităţile deschise de acordurile internaţionale, pentru
uniformizarea reglementărilor naţionale şi constituirea unor
reglementări multilaterale, au avut un aport major la stimularea
contribuţiei transporturilor aeriene la dezvoltarea turismului şi
comerţului internaţional. Dacă nu ar fi existat încă de la
începuturile aviaţiei civile comerciale dorinţa de reglementare
multinaţională a acestei activităţi în cadrul organizaţiilor
internaţionale, piaţa transporturilor aeriene s-ar fi confruntat şi
astăzi cu o multitudine de bariere impuse de politica comercială a
fiecărei ţări, iar traficul aerian ar fi avut o evoluţie mai puţin
spectaculoasă.
Asociaţia Internaţională a Transporturilor Aeriene (IATA),
cea mai importantă organizaţie internaţională neguvernamentală,
a “condus jocul” pe piaţa transporturilor aeriene timp de aproape
jumătate de secol, constituindu-se într-un adevărat pool al
transportatorilor aerieni. Dintre structurile permanente ale
organizaţiei, Comitetul pentru trafic este poate cel mai important
departament, el supervizând dezbaterile Conferinţelor pentru trafic,
dintre care cele care se referă la coordonarea tarifelor au jucat un
rol deosebit de important pe piaţa transporturilor aeriene. Sunt
trei zone de trafic, de fapt zone tarifare, la conferinţele fiecărei zone
stabilindu-se condiţiile tarifare.
• ZOA I cuprinde America de Nord, America de Sud, insulele
Groenlanda şi Hawaii;
• ZOA II cuprinde Europa, Africa şi insulele adiacente,
Orientul Mijlociu (inclusiv India);
• ZOA III cuprinde Asia şi insulele adiacente, Australia, Noua
Zeelandă şi Insulele Oceanului Pacific.
Aşa cum am arătat, existenţa avantajului geografic oferă o
94
poziţie favorabilă unor companii aeriene în raport cu altele în
legătură cu exploatarea drepturilor de trafic pe rute situate în afara
ţării de origine a companiei. În condiţiile în care, pe parcursul
negocierilor între ţări, se urmăreşte respectarea principiului
echivalenţei concesiilor acordate şi primite, ţările dezavantajate
geografic fac de obicei concesii fie în schimbul primirii unor
avantaje nelegate de traficul aerian, fie în schimbul unor redevenţe.
Acest “troc” nu este reglementat prin tratate formale, el făcând
obiectul unor înţelegeri confidenţiale. În unele cazuri, donarea
drepturilor de operare conform unora dintre libertăţi a fost
condiţionată de anumite operaţii comerciale. Atunci când este
acceptată plata unor redevenţe în schimbul primirii concesiilor,
forma în care ele sunt achitate poate varia de la un caz la altul. În
unele cazuri, compania aeriană a statului donator primeşte un
anumit procentaj din profiturile nete sau o sumă fixă pentru fiecare
pasager transportat sau numai pentru pasagerii care depăşesc
numărul convenit de persoane care pot fi transportate fără taxă.
Nivelul redevenţelor diferă de la o rută la alta sau de la un interval
de timp la altul. El depinde de “calitatea” dreptului primit.
Pentru a-şi maximiza şansa de a beneficia de toate libertăţile
aerului care pot fi primite în baza acordurilor aeriene,
companiile trebuie să-şi organizeze corespunzător rutele aeriene,
adoptând soluţiile manageriale şi tehnice cele mai potrivite.
Acestea ar putea viza: modalităţile de stabilire a rutelor de
zbor în funcţie de mărimea segmentelor de piaţă, opţiunile pentru
cea mai adecvată strategie de producţie prin care să se obţină cele
mai avantajoase costuri medii, asimilarea tehnicilor moderne
destinate creşterii productivităţii operaţiilor comerciale, adoptarea
unei politici de preţ flexibile şi, nu în ultimul rând, încheierea de
alianţe naţionale sau externe cu alte companii aeriene în
scopul maximizării potenţialului economic. Cu alte cuvinte,
trebuie să se recurgă, dincolo de liberalizare, la dereglementarea
transportului aerian.
Dereglementarea transporturilor aeriene – Din anul 1985,
după falimentarea companiilor care nu au rezistat concurenţei sau
care au fuzionat, industria transporturilor aeriene a intrat într-o fază
de consolidare. Alte companii, care au fost afectate în primii
ani de procesul dereglementării, au reuşit să-şi reducă o parte a
costurilor, eliminând concurenţii mai puţin orientaţi. Treptat,
politica de preţ a devenit tot mai agresivă şi oferta tot mai
centralizată, astfel încât experienţa ultimilor ani a demonstrat în
mod paradoxal că, pe termen lung, dereglementarea a acţionat ca
unul dintre cele mai eficiente instrumente de monopolizare a pieţei.
Constatând efectele benefice al dereglementării de pe piaţa
americană, autorităţile europene au devenit mai tolerante faţă de
acest proces.
Comisia Comunităţii Europene a consolidat acordurile
bilaterale încheiate între ţările membre UE printr-o serie de trei
pachete (tranşe) de măsuri care au fost impuse, în calitate de noi
acorduri, ţărilor care nu negociaseră, încă, acordurile bilaterale.
Directiva 2407 stabilea regulile comune privind acordarea de
licenţe transportatorilor aerieni. Orice transportator care satisfăcea
condiţiile de securitate a zborurilor, precum şi pe cele financiare
95
prevăzute în document, probând în acelaşi timp şi apartenenţa
la naţionalitatea comunitară, era îndreptăţit să primească o
licenţă de operator CE (Air Operator Certificate - AOC). În acest
fel, controlul transportului prin intermediul acordării licenţelor
încetează. Totuşi, din punctul de vedere al gradului de
independenţă acordat transportatorilor, Directiva 2407 perpetua
caracterul protecţionist al politicii UE în raport cu politica de
reglementări a SUA, din acelaşi domeniu.
Directiva 2409 a permis şi companiilor aeriene europene să îşi
stabilească în mod liber politica tarifară pentru zborurile regulate de
pasageri în interiorul pieţei unice, iar restricţiile la tarifele pentru
zborurile charter au fost eliminate. Cu toate acestea, în cazul
zborurilor de linie, statele aveau dreptul să intervină, în cadrul
clauzei de garantare, dacă tarifele pentru pasageri erau, fie excesiv
de ridicate, fie în continuă şi dramatică scădere (spirale
descrescătoare).
Liberalizarea tarifelor aeriene în Europa a dus la diversificarea şi
flexibilizarea foarte pronunţată a acestora.
În concluzie, se poate afirma că transportatorii europeni de pe
piaţa serviciilor de transport aerian au început să “înveţe” din
experienţa confruntării cu piaţa liberă că, pentru supravieţuirea pe
piaţă, trebuie să se sprijine numai pe strategia comercială proprie,
iar dacă din punct de vedere financiar nu sunt suficient de bine
înarmaţi pentru a lupta cu concurenţa, alianţele, parteneriatele şi
în ultimă instanţă fuziunile, pot suplini cu succes sprijinul primit
anterior de la stat.
Globalizarea transporturilor aeriene - Globalizarea
companiilor aeriene se înscrie în procesul care a inclus toate
activităţile economice fiind de altfel generat şi impulsionat de
aceleaşi forţe. Concretizarea sa în sectorul transporturilor aeriene s-
a produs pe suportul strategiei alianţelor. Aşa cum am mai
arătat, politica economică a companiei aeriene cuprinde decizii
privind dimensionarea optimă a activităţii sale, delimitarea
pieţelor de operare, precizarea nomenclatorului de servicii oferite,
variante de operare a acestora, stabilirea rutelor de zbor, a tarifelor
şi adoptarea strategiilor optime pentru creşterea cotei de piaţă şi
maximizarea profiturilor. În elaborarea politicii sale, compania se
sprijină pe posibilităţile oferite de drepturile de operare, pe relaţiile
cu concurenţii şi forţa sa economică, în funcţie de interesele
sale comerciale şi de capacitatea pe care o are de a beneficia de
progresul tehnic şi managerial din domeniu. Crearea alianţelor
în transporturile aeriene este un răspuns la necesitatea
eficientizării activităţii companiilor aeriene care se confruntă cu o
multitudine de probleme legate de costuri, politici restrictive
privind accesul pe anumite pieţe, reglementări protecţioniste din
numeroase aeroporturi şi scăderea traficului aerian ca urmare a
conflictelor politice sau a recesiunii economice. Tranzacţiile cu
servicii de transport aerian sunt încă limitate de existenţa unor
bariere mascate menite să protejeze companiile naţionale. Staniland
(1998), citându-l pe preşedintele companiei KLM, afirma că
participarea la o alianţă este un răspuns la un sistem de
reglementări învechit şi un instrument de acces indirect pe pieţe
restricţionate.
96
Încheierea de alianţe este, şi în cazul transporturilor aeriene,
expresia procesului de globalizare din acest domeniu. Aceasta
poate însemna, în funcţie de dimensiunile companiilor ce participă
la formarea alianţelor, fie mărirea numărului de destinaţii spre
care operează, fie stabilitate financiară, fie cucerirea de noi pieţe
etc.
Oum et al. (2000), exemplificând în cazul transporturilor
aeriene, pune în evidenţă cele mai importante obiective care
pot fi atinse prin stabilirea unei alianţe între companiile aeriene:
• Posibilitatea de a înfiinţa o reţea de servicii cu acoperire
globală: Conexiunile între reţelele de rute aeriene permit
consumatorului să beneficieze de o gamă largă de opţiuni în ceea
ce priveşte destinaţiile disponibile şi să-şi organizeze şi planifice
mai avantajos deplasările în condiţiile în care legăturile între curse
sunt mai rapide şi riscurile materiale (de exemplu de pierdere a
bagajelor) scad substanţial. De asemenea, călătorii pot obţine
beneficii mai mari din programele de fidelizare care se referă la toţi
operatorii din alianţă. În plus, utilitatea unei reţele de rute este cu
atât mai evidentă cu cât condiţiile de operare sunt mai ostile pe
fondul unei pieţe concurenţiale, cu profitabilitate redusă şi sensibilă
la preţ. Prin conectarea reţelelor, partenerii unei alianţe pot să-şi
extindă reţeaua de rute şi să intre pe noi pieţe. De exemplu, în
situaţiile în care unele companii aeriene reuşesc să obţină
drepturile de operare conform libertăţilor 7 şi 8, constituirea
unei alianţe cu acestea scuteşte partenerii de costurile de timp, risc
şi capital pentru a intra individual pe pieţele respective. De
asemenea, formarea unei alianţe cu parteneri din ţările ce
impun restricţii permite unei companii străine un acces indirect
pe piaţa pe care o vizează.
Obiectivele unei alianţe sunt:
• Extinderea pieţei de origine a traficului: Legătura cu reţelele
altor transportatori oferă posibilitatea unei companii aeriene să-
şi mărească coeficientul de ocupare a capacităţii de transport (load
factor) prin creşterea numărului de călători, mărindu-se astfel şi
frecvenţa zborurilor, fără a fi necesară o suplimentare a capacităţii
de transport.
• Reducerea costurilor: Alianţa permite în egală măsură
adoptarea strategiei de masă, ca şi a celei de gamă, în ambele
situaţii vizându-se reducerea costurilor de operare la sol şi pe
parcursul zborului. Strategia sortimentală (de gamă) oferă, în plus,
şansa acoperirii unui evantai mai larg de segmente de piaţă,
stabilirea de conexiuni flexibile şi creşterea frecvenţei traficului
fără a fi necesare costuri suplimentare.
• Ameliorarea calităţii serviciilor: Facilitarea conexiunilor,
frecvenţa şi coordonarea orarelor constituie trăsături în funcţie de
care este apreciată calitatea serviciilor unei companii aeriene. Prin
participarea la o alianţă, orarele companiilor participante sunt mai
bine coordonate, iar timpul de aşteptare al pasagerilor este
diminuat. Mai mult, îmbogăţirea variantelor de itinerarii este un
beneficiu pe care alianţele îl aduc, în special, pasagerilor.
• Avantajele de marketing: Unele din instrumentele de
promovare, cum ar fi programele de fidelitate, sunt partajate în
cadrul unei alianţe, ceea ce permite pasagerilor să beneficieze de o
97
gamă mai largă de opţiuni în privinţa rutelor şi şanse mai mari de
acumulare a punctelor acordate în scop promoţional. În afară de
aceasta, pentru companiile partenere la o alianţă în care participă un
titular de sistem de rezervare şi distribuţie computerizată (CRS)
sunt de menţionat şi avantajele care decurg din utilizarea
sistemului, precum şi a reţelei de distribuţie asociate acestuia.
• Creşterea cotei de piaţă reprezintă un alt motiv important
pentru participarea la o alianţă strategică. Acest obiectiv poate fi
atins prin o politică de preţ comună, fără a fi deci necesară
confruntarea cu concurenţii într-un adevărat război al tarifelor.
Acesta reprezintă de altfel şi o cauză a numeroaselor semnale
de alarmă cu privire la efectele anticoncurenţiale ale alianţelor.
Au fost acordate chiar exceptări de la legea antitrust, aşa cum s-a
întâmplat în cazul alianţei KLM - Northwest, ce a primit, în final,
imunitate antitrust. Datorită acestei excepţii, Olanda a devenit
prima ţară ce a semnat un acord Open Skies cu SUA.
• Utilizarea cu minimum de efort financiar a unor
instrumente promoţionale comune. Marile companii aeriene
practică aşa numitele programe de fidelitate oferind şi cele mai
multe ocazii de acumulare a punctelor de fidelitate. Aşa cum
observa Doganis (1994), această practică se poate constitui
într-o barieră la intrarea pe piaţă a unor noi jucători de mici
dimensiuni. În plus, programele de fidelitate furnizează informaţii
referitoare la caracteristicile pasagerilor şi permit marketingul
direct către un număr foarte mare de călători fideli1, conferind un
avantaj competitiv alianţelor atunci când unul dintre parteneri
utilizează metoda respectivă.
• Multiplicarea hub-urilor utilizate. De Wit (1996) avansează
un alt motiv de intrare într-o alianţă, considerând că aceasta
reprezintă o metodă avantajoasă de formare a unei reţele de rute
cu mai multe hub-uri. Această structură cu multiple puncte
nodale poate conferi un avantaj concurenţial faţă de alte companii
aeriene ce doresc să opereze, de exemplu, în Europa. O alianţă pan-
europeană sau o alianţă dominantă în Europa poate reprezenta un
partener atractiv ca membru al unei alianţe globale1. Este, de
fapt, şi unul dintre criteriile de selecţie a potenţialilor parteneri
ce doresc să participe la o alianţă globală (Oum, Taylor, and Zhang,
1993)2.
Alianţe cu aplicabilitate şi în transportul aerian fără a fi specifice
acestuia sunt:
• Aranjamente de partajare a resurselor (Ad Hoc Pool
arrangement) Participanţii la acest tip de alianţe furnizează un
minimum de resurse, de obicei pe termen scurt şi cu caracter
temporar. Resursele sunt returnate, în totalitate, părţilor. Un astfel
de exemplu în industria aeriană îl reprezintă împrumutul
aeronavei B757 pe care îl oferă compania Air 2000 din Marea
Britanie companiei Canada 3000 pe perioada iernii, ce coincide
sezonului de vârf al ultimei. Astfel de tipuri de aranjamente nu
reprezintă totuşi alianţe în adevăratul sens al termenului.
• Consorţiile (Consortium arrangements) Aceste tipuri de
aranjamente se referă la formarea de resurse comune prin aportul
mai multor parteneri pentru realizarea unui obiectiv comun.
Valoarea creată prin încheierea alianţei este însuşită de parteneri o
98
dată cu îndeplinirea obiectivului propus. Exemple de obiective
realizate în comun sunt: achiziţiile în comun a serviciilor de
asigurare, achiziţionarea de carburant sau de servicii de catering
etc., astfel încât participanţii la aceste aranjamente să poată profita
de tarife şi preţuri mai mici, specifice achiziţiilor de volum mare.
• Societăţi mixte pentru realizarea unui proiect (Project- based
Joint Ventures) Companiile partenere într-o astfel de conlucrare
contribuie cu un minimum de resurse strategice pentru crearea, în
comun, a unei noi societăţi în scopul obţinerii de profit.
Veniturile obţinute sunt reţinute în interiorul noii organizaţii, cu
excepţia dividendelor distribuite partenerilor. Astfel de alianţe sunt
utilizate de multe ori la intrarea pe piaţă a unor ţări ale căror
reglementări interzic firmelor străine să deţină companii locale.
• Full-blown Joint Ventures (Societăţi mixte nou create)
Participanţii la alianţă îşi propun crearea unei entităţi
comerciale noi, contribuind cu resurse substanţiale la formarea
capitalului noii societăţi. Aceasta capătă o altă denumire decât
cea a partenerilor şi veniturile obţinute din activitatea sa sunt
păstrate în interiorul alianţei formate. Partenerii alianţei primesc
dividende.
Lorange şi Roos afirmau că succesul alianţei şi al partenerilor
antrenaţi în crearea unei societăţi mixte depinde de măsura în care
activităţile se aseamănă, ideal fiind ca acestea să provină din
ramuri complementare. Teoria nu are relevanţă pentru serviciile
de transport aerian, deoarece cazurile concrete de alianţe în
acest domeniu au ca obiectiv principal extinderea activităţii
fiecărui participant la alianţă şi în mai mică măsură crearea de
noi rute sau mărirea parcului de aeronave a unei companii nou
create cu aportul unor parteneri ce activează în domenii
complementare.
Categorii de alianţe specifice transportului aerian; alianţele
strategice Nu există un consens în ceea ce priveşte clasificarea
alianţelor din industria aeriană. O posibilitate este aceea de le
analiza din punctul de vedere al conţinutului obiectivelor urmărite.
Acestea, deşi sunt deosebit de complexe, pot fi structurate în două
mari clase1: alianţe cu obiective strategice comune, respectiv
alianţe cu obiective comerciale individuale.
Au fost avansate şi alte modalităţi de clasificare a alianţelor.
Una din metodele frecvent utilizate este clasificarea acestora în trei
categorii, pe criteriul gradului de coordonare:
• Alianţa pe o singură rută (interline alliance): este cea mai
simplă formă de alianţă. Implică un nivel redus de coordonare pe
un număr mic de rute. Domeniile de coordonare includ operaţiuni
la sol, exploatarea în comun a facilităţilor la sol, partajarea
codurilor de zbor şi operarea lor în comun, partajarea spaţiului de
zbor, coordonarea orarelor de zbor pentru curse legate direct.
• Alianţa comercială: extinde domeniile de cooperare spre
crearea în comun a unor sisteme şi iniţierea unor activităţi comune
de marketing. Acest tip de alianţă este mai extins decât tipologia
anterioară prin faptul că poate asocia unui acord de partajare a
codurilor de zbor şi utilizarea în comun a programelor de fidelitate.
De asemenea, poate include transferul de trafic de la un aeroport
hub la o altă linie aeriană. Alianţele de marketing (comerciale)
99
se diferenţiază de alianţele strategice prin faptul că partenerii
rămân independenţi unul de celălalt, fiecare urmărindu-şi propriile
obiective.
• Alianţa cu deţinere de acţiuni: aşa cum o sugerează şi
denumirea, presupune deţineri reciproce de pachete de acţiuni ale
partenerilor. Astfel, partenerii cooperează în general în toate
domeniile în care se iniţiază acţiuni comune din categoriile
prezentate în cadrul celorlalte două tipologii. Acest tip de
alianţe implică partajarea codurilor de zbor pe un număr mare
de rute, astfel încât partenerii să profite cât mai mult. Este cel mai
durabil tip de alianţă, care însă se află în declin, majoritatea
transportatorilor preferând alianţele comerciale.
Trebuie notat faptul că tipurile de alianţe prezentate sunt
specifice uneia dintre etapele din istoria zbuciumată a industriei
aeriene. Industria transporturilor aeriene este un sector deosebit de
dinamic şi în continuă căutare de noi soluţii la problemele sale tot
mai complicate. Sunt cunoscute numeroase cazuri în care alianţele
au rezistat în timp, precum şi cazuri de alianţe care s-au destrămat
în câteva săptămâni. Situaţia “la zi” a alianţelor este greu de
prezentat, din cauza frecventelor evenimente de pe piaţă şi a
noilor soluţii la care recurg micile companii aeriene pentru a
supravieţui în confruntarea cu marile alianţe.
Gradul de intercondiţionare şi calitatea relaţiilor de cooperare
între companii pot fi apreciate şi în funcţie de sistemul de
conducere interfirme adoptat. Sunt cazuri în care o alianţă este
condusă printr-un sistem informal de înţelegeri la nivelul
conducerilor companiilor partenere şi sunt cazuri în care s-a
convenit să se facă schimbări ale echipei manageriale, iar în
comitetele de conducere ale partenerilor să existe reprezentanţi ai
tuturor companiilor aliate. Schimbarea echipei de control
managerial reprezintă o miză mai mare. Astfel, investiţiile BA în
achiziţionarea de pachete de acţiuni la alte companii
demonstrează o implicare deplină în îmbunătăţirea performanţelor
şi perspectiva unei colaborări pe termen lung.
Trebuie notat faptul că, deşi industria transporturilor aeriene este
un promotor al procesului de globalizare, nu reprezintă totuşi o
industrie globală, deoarece există numeroase restricţii în această
direcţie exprimate la nivelul mapamondului1. Cu toate acestea -
sau poate tocmai de aceea - companiile aeriene din întreaga lume
consideră tot mai necesară apartenenţa la o alianţă globală (multe
din beneficiile unei alianţe globale au fost menţionate anterior). Din
punctul de vedere al realizării tehnice a aranjamentelor pe care se
bazează alianţele, există o destul de mare diversitate, care
continuă să crească odată cu extinderea acţiunilor propriu-zise.
Alianţele strategice sunt formate de obicei din două sau mai
multe linii aeriene ce oferă o marcă unică şi standarde uniforme ale
serviciilor. Franşiza poate fi un exemplu de alianţă strategică chiar
şi atunci când compania beneficiară este mult mai mică decât
ceilalţi parteneri, deoarece şi aceasta susţine obiectivul comun al
alianţei, de creştere a profiturilor.
Anumite tipuri de alianţe sunt specifice industriei de transport
aerian. Dintre acestea putem aminti
Aranjamentele de partajare a veniturilor (Revenue pooling)
100
Partajarea veniturilor din operarea pe aceeaşi rută este una din
reacţiile
companiilor aeriene la dificultăţile create de utilizarea incompletă a
capacităţii de transport a fiecărei companii. Traficul pe rutele pe
care operează acest tip de alianţe este, în general, insuficient
pentru a susţine activitatea mai multor operatori. De aceea,
prin aceste acorduri, operatorul care efectuează zboruri împarte
veniturile cu ceilalţi parteneri. Astfel, companiile partenere (de
obicei o pereche) au ocazia să ofere serviciul pe piaţă şi să
profite de o expunere maximă, iar veniturile obţinute se împart în
mod egal.
Partajarea codurilor (Codesharing) Conform unei definiţii
emise de IATA şi acceptată de companiile aeriene,
codesharing-ul reprezintă un acord între doi transportatori de a
utiliza codul specific unuia dintre ei, pe curse operate de către
celălalt transportator. Practic, aceasta înseamnă că două sau mai
multe companii aeriene vând locuri pe acelaşi zbor, utilizând
însă numere de zbor diferite. Partajarea codurilor poate fi reciprocă,
fiecare companie ataşând codul propriu rutelor operate de
către cealaltă companie. În acest mod, partenerii pot comercializa o
rută formată din două zboruri ca şi cum ar fi un zbor direct, în ciuda
faptului că sunt operate de transportatori diferiţi. Practica partajării
codurilor de zbor are deja un istoric de mai mult de 25 de ani şi este
extinsă în toate regiunile lumii. În SUA, în 1999, 94% din pasageri
au fost transportaţi de către companiile aeriene în sistem de cod
partajat. În mod curent, un acord de franşiză, ca şi cel de
partajare a spaţiului de zbor, este însoţit şi de o convenţie de
partajare a codurilor.
Beneficiile pe care le obţin pasagerii din constituirea
alianţelor sub aceste forme sunt: reducerea nivelului tarifelor
practicate, facilitarea operaţiunilor de check in (îmbarcare),
posibilitatea fiecărei companii de a profita de avantajele
programelor de fidelitate pe zborurile operate de compania
parteneră, transferuri mai scurte între zboruri. Totuşi, pasagerii
pot fi induşi în eroare de utilizarea aceluiaşi cod de zbor,
crezând ca vor călători cu o anumită linie aeriană, al cărei cod
apare pe biletul de avion achiziţionat, şi de la care aşteaptă
un anumit standard al serviciilor specific acelei companii.
Transportatorul beneficiază de o prezenţă mai extinsă pe piaţă,
deoarece, prin prezenţa şi numărul său de cod, compania creează
impresia că operează mai multe zboruri, către mai multe
destinaţii, obţinând astfel o parte mai mare a pieţei. Un alt beneficiu
major este reprezentat de obţinerea unei poziţii mai bune pe
ecranele CRS. Dat fiind faptul că serviciile codesharing apar ca
servicii legate (on-line), ele sunt listate pe poziţii mai bune decât
conexiunile interline între doi transportatori diferiţi. Ordinea
priorităţilor de listare pe ecranele CRS este următoarea: zboruri non
stop, zboruri directe, conexiuni pe aceeaşi linie (online), conexiuni
între zborurile mai multor linii aeriene (interlinie connections).
Aceasta reprezintă o sursă importantă de avantaj competitiv,
studiile arătând că în aproape 90% din cazuri agenţii de voiaj
(responsabili de aproximativ 80% din rezervări) vor face
rezervări pentru zborurile ce apar pe prima pagină a ecranelor
101
CRS.
Alianţe cu participare la capital (Alianţe de acţionariat) Valul
de dereglementări din domeniul transporturilor aeriene, mai ales
prin intermediul politicilor “Open Skies”, a determinat o
relaxare a reglementărilor naţionale privind proprietatea străină a
companiilor aeriene naţionale. Multe din companiile aeriene
naţionale sunt deţinute de mai mulţi transportatori, dintre care şi cu
capital străin. Există mai multe motive pentru participarea la
capitalul altor companii: semnalarea unei intenţii de formare a
unei alianţe asigurarea drepturilor de vot şi protejarea intereselor
pe pieţe adiacente, complementare; motive istorice, intenţia de
formare a unei entităţi distincte.
Tendinţa spre achiziţionarea de acţiuni ale altor transportatori
înregistrează o scădere. Această tendinţă se datorează succesului
parţial al alianţelor orientate mai mult spre colaborări de marketing,
alianţe fără participare de capital, care permit obţinerea unor
rezultate pozitive fără imobilizarea unor resurse mari de capital. În
plus, cota de participare la capitalul unei alte companii
înseamnă totodată şi împărţirea pierderilor, nu numai a profiturilor
celuilalt transportator.
Alte categorii de acorduri de cooperare în marketing Pe
măsura extinderii transportului aerian şi a creşterii exigenţelor
pasagerilor şi beneficiarilor acestui mijloc de transport, companiile
aeriene s-au angajat în adevărate lupte de menţinere a loialităţii
clientelei. Principala problemă de marketing cu care se confruntă
companiile aeriene este aceea de a găsi o modalitate de diferenţiere
a ofertei, atunci când există o largă gamă de opţiuni.
Un argument pentru adoptarea alianţelor ca variantă strategică
de depăşire a restricţiilor impuse de reglementările naţionale în
materie de transport aerian se referă la restricţiile privind dreptul de
utilizare a infrastructurii aeroportuare. Constrângerile de capacitate
ale aeroporturilor şi practicile de alocare a slot-urilor2 din Europa
constituie bariere majore de pătrundere pe piaţă. Companiile
aeriene ce operează în prezent pe aeroporturile europene
beneficiază de aşa-numitele “grandfather rights”, prin care li se
permite să-şi reînnoiască toate slot-urile pentru care gradul de
utilizare din perioada anterioară a depăşit 80%. Pe aeroporturile
aglomerate, acest regim creează dificultăţi foarte mari pentru
potenţialii noi operatori, în obţinerea de suficiente slot-uri sau de
slot-uri atractive. În plus, multe companii păstrează anumite
slot-uri doar pentru a nu permite cedarea acestora unor
concurenţi.
Pentru un transportator de dimensiuni mici, cea mai bună
metodă de a-şi valorifica serviciile este franşiza. Practica franşizei
în transportul aerian se referă la dreptul acordat unei companii
aeriene de către o altă companie aeriană de a-i folosi numele,
uniforma şi însemnele personalului, imaginea de marcă şi politica
de produs (gama de servicii). De multe ori, privilegiile amintite
sunt asociate cu preluarea de către compania care acordă franşiza
(franşizor) a iniţiativelor de marketing şi a managementului
comercial ale companiei beneficiare de franşiză (franşizat). În
schimb, beneficiarul franşizei plăteşte redevenţe sau taxe de
franşiză şi îi dă posibilitatea franşizorului să-şi suplimenteze
102
capacitatea de transport pe reţeaua sa de rute. Singurul impediment
în extinderea franşizei îl va reprezenta posibilitatea limitată de
standardizare a serviciilor de transport aerian, deci de subscriere în
cadrul aceleiaşi mărci comerciale a diversităţii de prestaţii oferite
de diferite companii sub forma unei game unice de produse. Deşi
este mult mai costisitoare, din mai multe puncte de vedere
franşiza reprezintă o alianţă mai strânsă. Unui transportator de
dimensiuni mici i se permite să-şi asume în mod “cosmetic”
identitatea unui transportator major. În acest caz, gradul de
siguranţă şi stabilitate financiară a beneficiarului prezintă o
importanţă crescută, operatorul fiind obligat să echivaleze, cel
puţin, criteriile cerute de cedent. Costurile implicate de un
acord de franşiză provin din dezvoltarea ulterioară a produsului
(product upgrades), de schimbările “cosmetice” impuse de
asumarea unei noi identităţi, deşi cele mai importante costuri sunt
reprezentate de taxele de participare la franşiză şi de
redevenţele plătite cedentului. Beneficiarul trebuie să fie sigur că
poate recupera aceste costuri din câştigarea unui surplus de trafic.
Un acord de franşiză implică şi un număr mare de avantaje
suplimentare, cum sunt accesul la “sistemul” cedentului şi
îmbunătăţirea listării pe ecranele CRS. În plus, după asumarea
identităţii cedentului, se beneficiază, aşa cum a mai fost
menţionat anterior, şi de acel “halo effect”, în sensul că
franşiza este percepută ca un vot de încredere acordat de cedent
beneficiarului.
Pentru a decide însă în ce tip de alianţă să se implice, un
transportator trebuie să cântărească beneficiile şi costurile
presupuse de aceasta. Beneficiile trebuie definite în funcţie de
priorităţile fiecărei companii aeriene: surse de trafic, prezenţă
pe piaţă, profit, posibilitatea de a opera noi rute sau de a-şi
mări frecvenţa zborurilor pe o anumită rută.
Piaţa transporturilor aeriene de pasageri evoluează sub influenţa următoarelor variabile:

veniturile consumatorilor, tarifele practicate de companiile aeriene şi oferta de servicii de transport
aerian a companiilor aeriene. Evoluţia cererii a demonstrat existenţa unei elasticităţi ridicate la venit,
redusă la tarife şi a unei inelasticităti faţă de structura şi volumul serviciilor oferite.
Elasticitatea ridicată a cererii la venituri este uşor de demonstrat prin corelarea creşterii
economice exprimată prin PIB/locuitor cu cererea de transport aerian/locuitor din fiecare ţară. Deşi
cererea de transport aerian are tendinţa de a creşte mai rapid decât produsul intern brut, ea urmăreşte
foarte fidel evoluţia ciclică a acestuia.
Alături de factorii de piaţă amintiţi, asupra cererii de transport aerian mai acţionează şi alţi
factori de natură socio-economică, cum ar fi: dimensiunea familiei, dimensiunea timpului liber plătit
(a concediilor), gradul de şcolarizare sau educaţie şi, nu în ultimul rând, politica diferitelor companii
aeriene în legatură cu tarifele, facilităţile şi comfortul acordate publicului călător.
103
Cererea de transport aerian este concentrată, aşa cum ne aşteptăm, în trei mari regiuni ale
globului: America de Nord, Europa şi Japonia (alături de ţările recent industrializate din Asia), care,
laolaltă, cuprind 75% din traficul aerian internaţional. În privinţa traficului aerian intern, SUA
reprezintă cea mai voluminoasă piaţă cu cca 56%, urmată fiind de ţările U.E. cu 22% din cererea
internă mondială.
Transporturile aeriene, riguros reglementate de către Autorităţile Aeronautice şi alte organisme
sau instituţii naţionale din diferitele state ale lumii, urmând exemplul american, au început să fie
treptat eliberate de majoritatea constrângerilor impuse până nu de mult. Un pas important l-au
reprezentat numeroasele acorduri bilaterale, majoritatea lor incluse sub umbrela unor organizaţii sau
acorduri multilaterale.
Guvernele negociază acordarea reciprocă a drepturilor de survol, care reprezintă prima
libertate, dreptul de a face escale tehnice - a doua libertate, dreptul de a transporta pasageri, marfă şi
poştă spre/din ţara de reşedinţă - a treia şi a patra libertate şi dreptul de a transporta pasageri, marfă
şi poştă spre/din alte ţări decât ţara de reşedinţă - a cincea libertate.
O altă cale de a obţine o poziţie avantajoasă, ca rezultat al negocierilor, este de a solicita
primirea celei de a şasea libertăţi a aerului, care nu a fost recunoscută sau definită la Convenţia de la
Chicago. Ea constă în dreptul companiei aeriene ce aparţine unei ţări de a se angaja în activitatea de
transport între alte două ţări via ţara de provenienţă a companiei aeriene.
Alte trei noi libertăţi, de asemenea nespecificate în Convenţia de la Chicago, sunt libertatea a
şaptea, libertatea a opta şi libertatea a noua de trafic. În cazul celei de a şaptea libertăţi, unei
companii aeriene i se permite în mod exclusiv să efectueze curse numai în afara teritoriului său
naţional, pe o rută dintre două ţări. Timp de mai mulţi ani, una din companiile aeriene americane a
asigurat legătura aeriană între Tokyo si Seoul. A opta libertate presupune dreptul acordat unei
companii aeriene de a transporta pasageri în interiorul unei ţări, pe o rută cu originea sau destinaţia în
ţara de reşedinţă a companiei aeriene. De obicei, acest gen de transport poartă numele de cabotaj.
Iniţial, cabotajul se practica pentru a pune în legătură statul donator al dreptului de cabotaj cu fostele
sale colonii sau cu "teritoriile de peste mări" (Marea Britanie-Bermude, Marea Britanie-Hong Kong).
În prezent, dreptul de cabotaj poate fi acordat unei companii aeriene dintr-o altă ţară, pentru a asigura
transportul de cabotaj intern în statul donator, ceea ce reprezintă a noua libertate a aerului. La
început, ţările europene nu au dorit să recunoască dreptul la cabotaj al altor companii europene.
Restricţiile păreau foarte ferme şi irevocabile. Odată însă cu declanşarea procesului de constituire a
Pieţei Unice, o foarte mare parte a restricţiilor privind dreptul de cabotaj au fost ridicate.
• servicii de transport aerian

• IATA
• alianţe
• libertăţi ale aerului
• societăţi mixte
• Full-blown Joint Ventures
• consorţii
1. Prezentaţi cele trei zone tarifare conform IATA.

2. Prezentaţi modalităţile de internaţionalizare a serviciilor de transport aerian.
3. Care sunt obiectivele unei alianţe?
4. Ce reprezintă termenul de codesharing?
104
1. Printre determinanţii transportului aerian mondial de pasageri nu se regăseşte:

a) creşterea timpului liber;
b) diminuarea veniturilor disponibile;
c) stabilitatea politică;
d) intensificarea activităţilor economice.
2. Cererea pentru transportul aerian este:

a) mai puţin elastică la tarife;
b) foarte elastică la tarife;
c) relativ inelastică la venit;
d) foarte elastică la calitatea ofertei.
3. Care dintre afirmaţiile de mai jos este corectă?

a) primele două libertăţi ale aerului se acordă întotdeauna pe bază de reciprocitate;
b) a 6-a libertate a aerului reprezintă, de fapt, libertăţile 2 şi 4 interconectate;
c) a cincea libertate a reprezentat prima etapă a procesului de dereglementare a transporturilor
aeriene;
d) a 8-a libertate se acord frecvent.
4. Codesharing-ul reprezintă:
a) aranjamente de cumpărare a unui anumit număr de locuri pe o rută a unui alt transportator,
urmând ca primul transportator să le promoveze şi să le revândă sub propriul număr de zbor;
b) aranjamente de partajare a veniturilor din operarea pe aceeaşi rută;
105
c) aranjamente de comercializare a unei rute (formată din două zboruri) ca şi cum ar fi un zbor
direct al unei unice companii, deşi sunt operate de transportatori diferiţi;
d) aranjamente cu participare la capital.
C. Cristureanu, Tranzacţiile internaţionale în economia imaterială Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2009;
106
Tranzacţiile internaţionale cu servicii turistice
7.1 Introducere
7.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
7.3 Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1.Particularităţile industriei de cu servicii turistice
7.3.2 Cuantificarea tranzacţiilor internaţionale cu servicii turistice
7.3.3.Specializarea în turism şi dezvoltarea economica
7.3.4 Mecanismul de formare a circulaţiei turistice internaţionale
7.3.5. Reglementarea protecţei turiştilor în turismul internaţional
7.1. Introducere
Serviciile turistice, la fel ca şi celelalte servicii - marfă

comercializate pe piaţa mondială au conturat, în timp, o piaţă
definită prin factori cu manifestare specifică şi determinanţi
proprii de natură economică, socială, politică, geografică,
culturală şi psihologică. Dimensiunea pieţei serviciilor turistice
depăşeşte cu mult volumul valoric a ceea ce se poate cuantifica
prin utilizarea instrumentelor statistice. Chiar şi în înregistrările
oferite de Organizaţia Mondială a Comerţului care include turismul
în tranzacţiile internaţionale cu servicii ca o componentă distinctă,
mărimea absolută şi relativă a tranzacţiilor internaţionale cu
servicii turistice este subevaluată, cel puţin, prin faptul că o parte
însemnată a serviciilor turistice, respectiv cele de transport al
turiştilor, este inclusă la componenta “Transport” din fluxul
internaţional al serviciilor comerciale.
Aşa fiind, serviciile turistice, ca unic produs, se află pe locul
doi ca importanţă, după exporturile de petrol, în exporturile
mondiale de bunuri şi servicii, cu o pondere în anul 2009 de
6%. Ele ocupă primul loc cu peste 26% în exporturile mondiale de
servicii.
Specific serviciilor turistice (denumire generică) este faptul
că în categoria respectivă sunt cuprinse o multitudine de activităţi
foarte diverse care integrate în produsul turistic, prin intermediul
pieţei, sunt destinate să acopere, o mare varietate de necesităţi
de consum denumite generic consum turistic sau consum de turism
Internaţionalizarea serviciilor turistice se realizează,
preponderent, prin Modul 2 conform metodologiei propuse de
GATS, respectiv prin deplasarea consumatorului (turistul) din
ţara sa de reşedinţă în calitate de ţară importatoare spre o ţară
vizitată care devine ţara exportatoare a serviciilor turistice.
Exportul de servicii turistice se mai poate realiza şi prin Modul 3,
respectiv prin prezenţa comercială a companiilor investitoare de
capital în industria turistică a ţării importatoare de capital
precum şi prin Modul 4, respectiv fluxul prestatorilor
107
individuali de servicii turistice din ţara exportatoare a forţei de
muncă specializate către ţara importatoare. În ultimele 2 situaţii
este mai curând cazul exportului de factori de producţie (capital şi
muncă) valorificaţi în industria turistică. Aşadar, în strategia de
internaţionalizarea a firmei ofertante a serviciilor turistice se poate
recurge atât la exportul direct sau exportul prin intermediari cât şi
la investiţia de capital, respectiv prezenţa comercială prin marcă,
know-how, capital, forţă de muncă în ţările importatoare ale
serviciilor turistice. Consumatorul de servicii turistice în altă ţară
decât ţara sa de reşedinţă este turistul internaţional. Acesta este
definit prin intermediul unor criterii care îl departajează de non-
turişti dar şi de turiştii interni. Non-turiştii pot fi excursionişti sau
vizitatori de o zi, lucrătorii din zonele frontaliere, angajaţi ai unor
structuri oficiale sau private, etc. Turiştii interni sunt rezidenţii unei
ţări care consumă serviciile turistice în ţara lor de reşedinţă.

învăţare
• cunoașterea particularităţilor industriei de servicii turistice;

• cunoaşterea cuantificării tranzacţiilor internaţionale cu
servicii tursitice;
• cunoaşterea mecanismului de formare a circulaţiei turistice
internaţionale;
• Cunoaşterea termenilor de “sunlust” şi “wonderlust”.
• studenţii vor dobândi abilitatea de a colabora cu specialişti

din domeniu;
• studenţii vor învăţa despre UNWTO, WTTC;
• studenţii vor putea defini termenul de turist;
• studenţii vor putea diferenţia termenii de turist şi
excursionist;
• studenţii vor afla ce înseamna termenii specific turismului
interneţional de „sunlust” şi „wonderlust”.
Pentru unitatea de învăţare Procesul de liberalizare a pieţei

serviciilor, timpul alocat este de 4 ore.
108
7.3.1. Particularităţile industriei de servicii turistice
Conform definiţiei propuse de Organizaţia Mondială a

Turismului, “…turistul internaţional este o persoană care se află pe
teritoriul unei ţări, alta decât cea de reşedinţă, pentru o perioadă
mai scurtă de un an, indiferent de motivul şederii sale, cu condiţia
să nu fie i) angajat al unei entităţi rezidente a ţării respective,
reprezentant guvernamental al ţării sale de reşedinţă, staţionat
într-o bază militară străină în ţara respectivă sau ii) să fie persoană
însoţitoare, dependentă de categoriile menţionate (i). Cheltuielile
care acoperă consumul curent al persoanelor din grupele i) şi ii)1
sunt înregistrate la poziţia “servicii guvernamentale”. Pentru a fi
incluse în categoria de turist internaţional, persoanele care vizitează
o ţară trebuie să petreacă cel puţin 24 de ore pe teritoriul ţării
vizitate şi să-şi acopere consumul de bunuri şi servicii prin
veniturile obţinute pe teritoriul altei ţări decât cea vizitată. De
asemenea, excursionistul internaţional este vizitatorul care nu îşi
petrece mai mult de 24 de ore pe teritoriul unei ţări, alta decât cea
de reşedinţă. Adeseori, aceste ţări sunt situate pe traseele parcurse
de turişti fiind astfel ţări de tranzit turistic.
Aşa cum remarcăm, criteriul - suport al definiţiilor de mai sus,
este mărimea timpului destinat realizării scopului călătoriei.
Scopul călătoriei sau motivaţia consumului de servicii turistice
reprezintă un alt criteriu de definire a turistului. Grosso modo, un
prim grup al motivaţiilor de călătorie este asociat cu petrecerea
timpului liber, turismul fiind prin excelenţă o activitate de timp
liber iar cel de al doilea grup de motivaţii decurge din necesitatea
îndeplinirii unor obligaţii profesionale, ştiinţifice, artistice,
educative, etc. Ceea ce au în comun cele două categorii de
motivaţii este faptul că ambele se regăsesc, ca finalitate economică
în efectuarea unor cheltuieli care acoperă consumul de bunuri şi
servicii al turiştilor generând astfel venituri în ţara de destinaţie
turistică. Diversitatea variabilelor de piaţă şi varietatea formelor
de materializare a factorilor pieţei turistice (atât a cererii cât şi a
ofertei de servicii turistice) fac dificilă evaluarea cu precizie a
acesteia mărind riscul agenţilor economici în calitatea lor de
ofertanţi pe piaţa serviciilor turistice. Ca urmare, se poate
aprecia că tranzacţiile cu servicii turistice internaţionale se
confruntă cu incertitudinea finalizării lor pe fondul modificărilor
imprevizibile ale variabilelor de piaţă, cu deosebire ale cererii
segmentate ca motivaţie şi limitate în timp şi ca timp destinat
consumului.
Posibilitatea de urmărire a tranzacţiilor cu servicii turistice
internaţionale include modalităţi de structurare ale acestora şi pe
baza altor criterii decât timpul, spaţiul şi motivaţia călătoriei.
Astfel, conform modalităţii de comercializare, serviciile turistice
pot fi comercializate prin gruparea lor în pachete de servicii şi
bunuri vândute pe piaţă de către întreprinderi specializate şi este
109
cazul turismului organizat (de masă), pot fi combinate pachete
simple de servicii de bază (servicii de transport şi cazare, de
exemplu) urmând ca celelalte servicii să fie achiziţionate
direct de către consumator - cazul turismului semiorganizat
sau consumatorul (turistul) îşi poate achiziţiona fiecare din
serviciile turistice direct de la furnizorii specializaţi, în varianta
de turism neorganizat (individual). Este evident faptul că, între
aceste forme de manifestare a fenomenului turistic nu există
delimitări, ele reprezentând numai aspecte, laturi ale circulaţiei
turistice în ansamblul ei. În afară de aceasta, fiecare formă se poate
modifica prin captarea unor caracteristici ce aparţin altor forme sau
poate bascula spre forme de turism care aparţin unei categorii opuse
atunci când factorii de influenţă a circulaţiei turistice sunt suficient
de puternici pentru a genera acest efect. De exemplu, în perioade de
austeritate economică, turismul individual neorganizat îşi însuşeşte
unele caracteristici ale turismului organizat sau se înscrie
alături de turismul semiorganizat în cadrul turismului de masă. În
consecinţă, cum am mai amintit în cazul cererii de servicii
turistice, piaţa turistică mondială este compusă dintr-o
multitudine de segmente obţinute din aplicarea criteriilor de
clasificare amintite, în calitate de criterii de segmentare. De aceea,
în ansamblul ei, poate fi considerată o piaţă “mozaic” (patch
market) în interiorul căreia evoluează o mare diversitate de
consumatori (individualizaţi prin propriile motivaţii şi caracteristici
personale) şi o largă gamă de opţiuni de acoperire a
necesităţilor de consum prin servicii turistice, formulate în oferta
agenţiilor de turism din ţările de destinaţie turistică. Ca subsector
de servicii se poate vorbi despre o identitate proprie a industriei
turistice care este condiţionată şi dimensionată de resursele
naturale/culturale, de capital şi de muncă ale unei ţări dar şi de
potenţialul şi rezultatele activităţii din diferitele ramuri şi subramuri
ale economiei. Astfel este cuprinsă industria cu toate ramurile şi
subramurile sale, agricultura, silvicultura, serviciile private şi
publice inclusiv infrastructura de acces, alimentare şi comunicare
din ţara exportatoare de turism .
Caracteristicile serviciilor se regăsesc în totalitate: impact redus
sau indirect al progresului tehnic, performanţe scăzute ale
productivităţii (aport mai mare în antrenarea forţei de muncă
decât în formarea PIB), dinamică mai înaltă decât cea înregistrată
de activităţile creatoare de bunuri materiale. Dinamica industriei
Turismului şi Călătoriilor urmăreşte îndeaproape dinamica
sectorului de servicii.
Ca flux comercial în economia mondială - turismul face
parte din comerţul invizibil iar ca activitate de export este un
export intern. Prin analogie cu circulaţia internaţională de
mărfuri, putem defini circulaţia turistică internaţională ca
“totalitatea tranzacţiilor comerciale (cu servicii şi mărfuri) care
premerg, însoţesc şi decurg din călătoriile turistice internaţionale”.
În calitatea lor de componentă a fluxurilor internaţionale cu
servicii, turismul se află în atenţia instituţiilor internaţionale
implicate în reglementarea şi liberalizarea comerţului cu servicii
dintre care locul central aparţine Acordului General pentru
Comerţul cu Servicii (GATS).
110
7.3.2 Cuantificarea tranzacţiilor internaţionale cu servicii
turistice
Ca orice activitate creatoare de valoare ale cărei rezultate se

regăsesc în PIB şi se adaugă fluxurilor interne şi internaţionale,
turismul este analizat şi urmărit în dinamică printr-un sistem de
indicatori specifici. După o perioadă de căutări şi experimentări ale
unor metode empirice de culegere a informaţiilor şi de transformare
a acestora în mărimi comparabile utile analizei economice, s-a
convenit ca toate ţările membre ale Organizaţiei Mondiale a
Turismului (UNWTO), ca organism specializat ONU, să-şi
armonizeze metodologia evidenţei statistice a turismului
internaţional. Astfel, comisia de specialitate din UNWTO a elaborat
un sistem de indicatori recomandat tuturor ţărilor membre. Alături
de acest organism interguvernamental, s-a implicat în elaborarea
unor studii şi instrumente de analiză, cum ar fi contul satelit al
industriei turistice, o altă structură instituţională - Consiliul
Mondial al Turismului şi Călătoriilor (WTTC), cea mai
importantă organizaţie neguvernamentală din industria turistică
mondială.
Pentru elaborarea sistemului de indicatori statistici s-a convenit
ca unitatea de măsură de bază, care dă dimensiunea fizică a
consumului turistic, să fie considerat însuşi consumatorul de turism
adică turistul. Definiţia turistului a trebuit acceptată şi adoptată
de către toate ţările care urmau să raporteze informaţii
statistice, pornind de la această unitate de măsură şi respectând
condiţiile legate de apartenenţa la această categorie: motivaţia
specifică şi limitele duratei de sejur. Volumul fizic al fluxurilor
turistice internaţionale este urmărit, în cazul exportului de turism,
prin numărul de sosiri ale turiştilor străini la frontiera ţării
primitoare (arrivals), iar în cazul importului, prin numărul de
plecări ale turiştilor naţionali la frontiera ţării emiţătoare
(departures).
Elaborarea indicatorilor turismului este posibilă numai în
măsura în care există informaţii statistice adecvate şi suficiente,
actualizate şi ritmice, care să se refere la fiecare din variabilele
turistice. Acest sistem permite şi utilizarea unor tehnici mai
complexe, cum ar fi balanţa ca instrument analitic (de plăţi,
input-output) sau barometrul pentru cuantificarea gradului de
interacţiune dintre variabilele turistice precum şi ca posibilitate de
apreciere a efectelor economice ale activităţii turistice.
Procesul de implementare a sistemului unic de indicatori
fizici şi valorici, cantitativ şi calitativ, se confruntă cu o serie de
dificultăţi. Astfel, compararea statisticilor naţionale ale diverselor
ţări demonstrează o diferenţă apreciabilă între sistemele statistice
adoptate de ţările dezvoltate şi cele folosite în ţările slab
dezvoltate. Ţările industrializate dispun de informaţii statistice şi o
contabilitate naţională care permit aprecierea integrală a activităţii
turistice (turismul intern, internaţional şi extern) precum şi a
impactului socio-economic direct şi indirect al acestei activităţi. În
ţările în curs de dezvoltare, sistemele statistice primare
existente se referă, cu precădere, la turismul internaţional atât din
111
punctul de vedere al cererii cât şi al veniturilor procurate industriei
turistice. Diferenţele între cele două grupuri de ţări nu se limitează
la obiectivele economice urmărite prin intermediul turismului ci
cuprind şi capacitatea lor de a utiliza tehnica informaţională pentru
înregistrarea şi prelucrarea informaţiilor de natură turistică.
Pentru a calcula indicatorii volumului valoric ai
tranzacţiilor turistice sunt necesare, cel puţin, următoarele surse de
informaţii:
• registrele şi statisticile sosirilor şi plecărilor turistice la
frontieră;
• registrele şi statisticile capacităţilor de cazare;
• registrele şi statisticile ofertei turistice pe componente ale
acesteia;
• rezultatele anchetelor asupra turiştilor străini şi naţionali la
locul destinaţiei turistice;
• rezultatele anchetelor specifice privind cheltuielile turistice ale
fiecărei categorii de consumatori;
• rezultatele anchetelor asupra firmelor turistice; recensământul
populaţiei;
• balanţa de plăţi externe detaliată pe componente; balanţa
legăturilor între ramuri.
Indicatorii statistici specifici turismului sunt adaptaţi
particularităţilor acestuia reflectând dimensiunile absolute,
ritmurile şi modificările induse de factorii de piaţă specifici.
Indicatorii se raportează la totalitatea fenomenului turistic sau
numai la unele laturi ale acestuia. În ansamblu, indicatorii
turismului se calculează folosindu-se un grup integrat de informaţii
statistice de bază, care să furnizeze date comparabile, fiabile şi
coerente. Gradul înalt de complexitate al indicatorilor turismului
face necesară departajarea lor în două mari categorii:
• indicatorii simpli sau de bază care sunt obţinuţi pornindu-se
direct de la seriile statistice şi care sunt formulaţi ca medii,
structuri procentuale, frecvenţe etc.;
• indici sintetici sau prelucraţi care pornesc de la o serie de date
asupra cărora se aplică metode de prelucrare mai complexe. Ei
se referă la aspecte globale şi cuprind elemente integrate cu
privire la factorii ce generează fenomenul urmărit.
Aşa cum am precizat mai sus, indicatorii turismului
internaţional se sprijină pe noţiunile şi definiţiile oficiale cu
conţinut unitar cuprinse în documentaţia tehnică a W.T.O. pe care
le-am amintit şi în paragraful precedent. Fenomenele şi aspectele
reflectate de indicatorii turismului determină clasificarea
acestora în:
• indicatori de bază - care se referă la cei 2 factori ai pieţei -
oferta şi cererea şi al căror scop este să urmărească repartiţia,
evoluţia şi modificarea în tendinţele acestor mărimi, precum şi
a structurii lor în timp şi spaţiu;
• indicatorii corelaţiei dintre diferitele laturi ale pieţei turistice,
care fac posibilă calcularea, de exemplu, a gradului de utilizare
a capacităţilor turistice instalate sau a dependenţei comerciale
între ofertanţi, etc.;
• indicatori ai efectelor economice directe ale turismului asupra
economiei în ansamblul sau asupra anumitor sectoare;
112
• indicatori ai utilizării forţei de muncă care reflectă situaţia,
repartiţia şi evoluţia ocupării forţei de muncă pe ramuri de
activitate şi pe nivele profesionale în vederea calculului şi
urmăririi dinamicii productivităţii muncii.
În calitatea sa de componentă a comerţului internaţional cu
servicii, este important să se cuantifice aportul activităţii respective
în valoarea nou creată în economie precum şi efectele nete
opţiunii privind includerea turismului printre sectoarele destinate
valorificării la export. Următorii indicatori pot oferi repere utile
pentru cele de mai sus:
În legătură cu balanţa turistică este necesar să precizăm că structura
acesteia este mai complexă decât aceea pe care (conform
metodologiei FMI) o evidenţiază balanţa plăţilor externe şi în care
balanţa turistică este una dintre componente. Astfel, Contul de
exploatare turistică construit prin efortul comun al Organizaţiei
Mondiale a Turismului şi OECD cuprinde plăţile şi veniturile care
sunt generate de turism dar, din motive statistice, sunt incluse în
alte poziţii ale balanţei de plăţi cum ar fi: balanţa comercială,
balanţa capitalurilor, balanţa serviciilor şi balanţa transferurilor
private. Conform instrumentului statistic amintit, în balanţa
turistică este preluată din balanţa comercială şi înregistrată la debit
contravaloarea mărfurilor importate pentru a face faţă cererii
turiştilor şi industriei turistice. Este vorba, în egală măsură, de
combustibil, bunuri de consum, echipamente, mijloace de transport,
respectiv de ceea ce poartă numele de “import de completare”.
Totodată, la credit trebuie înregistrată contravaloarea mărfurilor
achiziţionate de către turiştii străini din ţara vizitată ceea ce în
mod uzual se numeşte “export intern”. În cazul balanţei
serviciilor, din care face parte şi balanţa turistică, se poate vorbi
despre extragerea acelor servicii non-turistice dar legate foarte
strâns de călătorii sau la care apelează orice comerciant atunci când
importă sau exportă un bun sau serviciu. Astfel este cazul, în
primul rând, al serviciilor de transport, al serviciilor de asigurare
dar şi al serviciile de publiccitate şi promovare. În funcţie de sensul
fluxului monetar contravaloarea acestora este trecută la debit (în
situaţia importurilor de servicii) şi la credit (în situaţia exporturilor
de servicii). Mişcarea capitalurilor legate fie de finanţarea
infrastructurii turistice, fie de ISD (sub diverse forme) dirijate spre
diferitele structuri turistice are ca sursă balanţa capitalurilor. La
debit sunt înregistrate investiţiile curente efectuate în industria
turistică din alte ţări şi redevenţele plătite pentru investiţiile străine
primite iar la credit sunt înscrise intrările curente de capital
străin şi redevenţele primite pentru capitalul investit. În cazul
balanţei transferurilor private, aceasta va fi sursa înregistrărilor
veniturilor obţinute de forţa de muncă naţională care lucrează în
străinătate în turism şi a plăţilor destinate forţei de muncă străine
antrenate în activităţi din industria turistică a ţării primitoare.
Dat fiind că turismul internaţional este una dintre
componentele comerţului invizibil iar una dintre caracteristicile
comerţului invizibil este stabilitatea semnului soldului balanţei de
plăţi, cele 5 situaţii, amintite mai sus, în care se înscriu ţările care
participă în circulaţia turistică internaţională, sunt caracteristice
diferitelor categorii de ţări în funcţie de gradul lor de dezvoltare
113
economică şi de specializarea lor pe piaţa internaţională.
Creşterea volumului valoric al exporturilor de turism a fost
inferioară creşterii volumului fizic mai ales în Europa şi în regiunea
Asia - Pacific. Acest decalaj reflectă tendinţa de deplasare a cererii
turistice spre călătoriile de durată mai mică dar mai frecvente, ca
parte a unui proces mai îndelungat susţinut de dezvoltarea şi
diversificarea infrastructurii de transport asociată cu opţiuni de preţ
deosebit de avantajoase pentru transportul aerian. Deşi numărul
destinaţiilor turistice s-a mărit prin alăturarea ca exportatori a
ţărilor în curs de dezvoltare, marii exportatori au rămas încă ţările
dezvoltate ceea ce confirmă existenţa unei strânse dependenţe
între gradul de dezvoltare al industriei turistice şi nivelul
dezvoltării economice. Desigur intră în logica economică faptul că
nici o ramură industrială de înaltă complexitate, aşa cum este
industria turistică, al cărui output satisface necesităţi de consum
variate şi tot mai complexe aşa cum este cazul serviciilor turistice,
nu se poate dezvolta decât în ţările dezvoltate în care sectorul de
servicii beneficiază de un suport industrial puternic.
7.3.3.Specializarea în turism şi dezvoltarea economică
Analiza determinanţilor fundamentali ai turismului

internaţional permite cuantificarea legăturii dintre condiţiile
economico-sociale şi condiţiile specializării în turism, ca factor
generator al fluxurilor turistice internaţionale. Gradul de
specializare în turism poate fi exprimat prin indicatorii
tradiţionali cum ar fi ponderea PIB din turism în PIB-ul total al
unei ţări sau ponderea exporturilor de turism în exporturile totale de
bunuri şi servicii, ceea ce ne va conduce la constatarea, aparent
paradoxală, că primele 10 ţări cu cel mai ridicat grad de dependenţă
faţă de exportul de turism, adică cele care prezintă cea mai
accentuată specializare în acest domeniu, sunt ţări cu economie slab
dezvoltată sau în curs de dezvoltare. În acelaşi timp, cei mai mari
exportatori de turism sunt ţările industrializate, dezvoltate, în
care şi volumul cererii de turism internaţional le plasează pe
primele locuri în lume. Totodată, pe cel de al doilea
palier al specializării în exportul de turism se află ţări aparţinând
diverselor categorii ale gradului de dezvoltare economică: ţări
slab dezvoltate, ţări cu economia în tranziţie, ţări foarte
dezvoltate. Am putea conchide că între specializarea în
exportul de turism şi gradul de dezvoltare economică există o
strânsa legătură, dar că acesteia, în plus, i se alătură o multitudine
de determinanţi favorizanţi ai specializării, cu conţinut politic,
geografic, cultural, istoric.
Noul sistem de cuantificare a gradului şi potenţialului de
specializare în turism include şi alte repere în afara celor amintite
mai sus. Calitatea mediului natural, economic, social şi politic
(exprimate prin variabile individuale specifice) accesibilitatea şi
disponibilitatea informaţiilor privind factorii de mediu şi gradul de
racordare la piaţa internaţională (exprimată prin Indicele de
deschidere Openness Index) sunt tot atâtea premise pentru
includerea turismului printre activităţile economice destinate
valorificării pe piaţa internaţională. Pe această bază, statul, prin
114
structurile sale, are posibilitatea să traseze o strategie viabilă şi
eficace axată pe obiective precise, dedicată antrenării
economiei naţionale în procesul specializării internaţionale în
turism. Numai astfel specializarea în turism poate deveni o
opţiune de politică economică fundamentată realist şi ştiinţific în
scopul unei dezvoltări durabile a întregii societăţi din economia
implicată.
Pentru foarte multe ţări turismul a reprezentat chiar şansa
de activare a economiei naţionale până la acel prag de
dezvoltare care le-a propulsat în categoria ţărilor dezvoltate, cu
potenţialul economic în plin proces de expansiune. Pentru alte
ţări, includerea turismului, ca domeniu de specializare, a fost
generatoare a unor grave perturbări economice şi sociale,
determinând drenarea valorilor create de munca naţională spre
exterior, deformarea culturii, a tradiţiilor şi organizării sociale,
precum şi degradarea mediului înconjurător. Între cele două
extreme ale efectelor induse de turism se plasează majoritatea
ţărilor lumii, în care opţiunea dezvoltării sectorului turistic,
printre activităţile economice generatoare de încasări valutare,
influenţează pozitiv atât balanţa de plăţi, cât şi procesul creşterii
economio-sociale, în ansamblul său.
Indicele de deschidere (Openness Index), menţionat,
evaluează măsura implicării unei ţări în comerţul internaţional cu
bunuri şi servicii, inclusiv cu turism. Ca indice agregat conţine
Indicele de Deschidere Turistică (Tourism Openess Index)
Indicele de Viză (Visa Index), Indicele de deschidere comercială
(Trade Openness Index) şi Indicele Taxelor şi Tarifelor aplicate în
Comerţul Internaţional (Taxes on International Trade Index).
Indicele de Deschiderea Turistică se calculează ca procent al
valorii însumate a exportului şi importului de turism în PIB, şi arată
gradul de antrenare a unei ţări pe piaţa mondială a turismului.
Fluxurile turistice internaţionale se formează pe baza şi în
direcţia impusă de specializarea internaţională în turism şi
evoluează ca urmare a accentuării acesteia. Explicarea
specializării în turism poate recurge atât la teoriile clasice aplicate
în cazul specializării industriale cum ar fi teoria dotărilor factoriale
care este plasată şi la temelia specializării în turism, teoria
costurilor comparative şi a avantajului competitiv care reflectă
măsura specializării, dar şi la teorii specifice specializării în
servicii cum ar fi teoria cererii care nuanţează în interiorul
specializării turistice, importanţa diferitelor categorii de cerere,
divers motivată.
7.3.4. Mecanismul de formare a circulaţiei turistice

internaţionale
Analiza economică a turismului internaţional trebuie să

răspundă întrebărilor privind cauzele şi mecanismele care
declanşează circulaţia persoanelor în calitate de consumatori
(spre deosebire de calitatea de producători care este înregistrată în
fluxul de forţă de muncă), din ţara de reşedinţă spre O ALTĂ
ŢARĂ, dimensiunea, structura şi dinamica acestei circulaţii,
precum şi factorii economici şi extraeconomici care o modelează.
115
Cererea de turism din ţările importatoare este cea care
declanşează fluxul turistic prin deplasarea consumatorilor către
ţările exportatoare de turism. Primii au, aparent, un rol activ în
mecanismul circulaţiei turistice internaţionale, în timp ce ofertanţii
de turism se plasează pe o poziţie aparent pasivă atât la propriu cât
şi la figurat. Pentru simplificarea analizei structurale a
fluxurilor turistice se consideră că nomenclatorul turismului
internaţional este structurat pe două mari categorii generice de
produse: turismul de soare (de fapt, cel motivat de atracţia
factorilor naturali) denumit “sunlust” şi turismul de cunoaştere (sau
cel motivat de profesie, de atracţia pentru cultură, ştiinţă etc.)
denumit “wonderlust”. Recent, s-a apreciat că s-a detaşat o formă
nouă de turism - turismul itinerant, de circuite, sau “wanderlust”.
Acesta cuprinde motivaţii care fac parte din ambele categorii
menţionate neavând un rol individualizat în mecanismul
circulaţiei turistice. Importul de turism va avea loc în următoarele
situaţii:
• categoria de turism importată completează oferta internă de
acelaşi tip, în condiţiile unei cereri interne insuficient satisfăcute;
• condiţiile interne nu sunt propice (de exemplu, costuri
ridicate) pentru a produce în mod eficient, necesarul de ofertă
destinat acoperirii cererii turistice;
• oferta proprie de calitate înaltă fiind valorificată la export,
satisfacerea cererii interne se face prin import;
• cererea internă manifestă interes pentru o categorie de turism
complementară şi net diferenţiată faţă de oferta naţională.
Primele trei situaţii sunt în general aplicabile importului de
turism “sunlust”, iar cea de a patra situaţie, turismului
“wonderlust”. La cele patru determinări de import trebuie
adăugat că nici o ţară nu va încuraja sau tolera importul de turism
în lipsa unor resurse care să permită rezidenţilor săi să cheltuiască
pentru importuri substituibile prin oferta firmelor naţionale. În
fapt, volumul importurilor de turism creşte direct şi mai mult
decât proporţional, cu creşterea disponibilităţilor financiare
obţinute prin exportul de mărfuri şi servicii, reglarea fiind realizată
de către stat prin politica valutară sau alte instrumente de politică
comercială. De aceea, marii importatori de turism sunt ţările
dezvoltate din punct de vedere economic, care pot fi, în acelaşi
timp, mari exportatori de turism şi care ocupă o poziţie importantă
în producţia şi comerţul mondial.
Fluxurile turistice de tip “sunlust” se formează,
predominant, sub influenţa preţurilor şi a distanţei ca factori ce
direcţionează importurile, în timp ce pentru fluxurile turistice de
tip “wonderlust”, diferenţierea ofertei externe faţă de cea
internă reprezintă factorul decisiv în alegerea destinaţiilor
(exportatorilor). Alături de preţul, distanţa şi originalitatea ofertei,
mai acţionează şi alţi factori, adjuvanţi în modelarea şi orientarea
circulaţiei turistice internaţionale, cum ar fi: similitudinea de limbă,
stabilitatea politică, apartenenţa culturală, moda, lipsa riscului etc.
Aceştia nu pot fi cuantificaţi, deci impactul lor poate fi
definit numai sub aspect calitativ sau prin includerea lor în
variabila “distanţă subiectivă” care separă ţara de origine a
turiştilor de cea de destinaţie.
116
Amploarea, direcţia şi structura circulaţiei turistice
internaţionale se află şi sub directa influenţă a factorilor politici şi
mai ales a evenimentelor de natură politică. Cele mai spectaculoase
efecte le-a avut extinderea “lumii libere” prin instaurarea în ţările
din Europa Centrală şi de Est a unor guverne democratice
creând condiţiile trecerii la economia de piaţă şi accesul
populaţiei din aceste ţări la circulaţia turistică internaţională.
Evoluţia economică dar mai ales politică din China care, cu o
populaţie de peste 1 mld. de locuitori, a intrat pe piaţa turistică
internaţională în calitate de exportator de turism devenind într-un
interval scurt de timp şi un mare importator, a trezit interesul
economiştilor şi al oamenilor de afaceri dar şi al factorilor de
decizie economică şi politică din ţările învecinate şi nu numai.
Pătrunderea Federaţiei Ruse, care a înlocuit Canada, printre primii
10 mari importatori de turism este de asemenea una dintre
consecinţele deschiderii economice dar mai ales politice a acestui
stat.
Pe un alt palier aceiaşi legătură poate fi surprinsă dacă urmărim
comparativ efectele a două acte teroriste, petrecute la interval de 3
ani, în regiuni diferite şi în ţări situate în faze diferite ale ciclului de
dezvoltare economică. Astfel, impactul înregistrat la nivelul
industriei turistice ca urmare a atacului terorist de la World Trade
Center din 11 Septembrie 2001 din SUA comparativ cu efectele
atacului terorist din Madrid de la 11 Martie 2004 din Spania.
Pentru început, la nivelul industriei turistice, efectele s-au regăsit în
scăderea cotei acţiunilor principalelor companii din domeniu:
7.3.5.Reglementarea protecţiei turiştilor în turismul

internaţional
Protecţia drepturilor turiştilor se înscrie, în contextul

drepturilor omului, în cadrul protecţiei drepturilor
consumatorului la sănătate, securitate, protecţie economică,
informare adecvată, educaţie de consum, despăgubire în caz de
prejudiciu suferit şi dreptul la asociere şi reprezentare în justiţie.
Spre deosebire de consumatorul rezident autohton, statutul social al
turistului străin îl face pe acesta mai vulnerabil faţă de tratamentul
neloial şi necorespunzător al diferiţilor prestatori, precum şi faţă de
evenimentele neprevăzute. În plus, din punctul de vedere al
consumatorului de turism, achiziţionarea unui aranjament de
vacanţă reprezintă un efort financiar, care atunci când nu oferă
satisfacţiile aşteptate, nu poate fi compensat prin mijloace
materiale. În plus, lipsa sau prestarea necorespunzătoare chiar şi
a unei singure componente a aranjamentului turistic achiziţionat
poate compromite consumul pe întreaga durată a vacanţei.
Abordarea problematicii “drepturilor consumatorului de
turism” presupune şi precizarea statutului fiecărei categorii de
turişti: turist naţional/turist internaţional sau turist individual/turist
organizat (cel care achiziţionează un ansamblu de servicii
grupate forfetar de către un turoperator sau un organizator de
voiaj). Situaţia cea mai puţin favorabilă este cea a turistului
internaţional care călătoreşte individual, acesta fiind şi cel mai
vulnerabil faţă de riscurile inerente unei călătorii internaţionale.
117
Reclamaţiile pe care le fac turiştii, care călătoresc în ţara lor sau
în străinătate, sunt rezolvate în funcţie de prevederile diferitelor
coduri civile. Pe plan internaţional s-a convenit ca asigurarea
protecţiei consumatorului de turism să se concentreze pe
aranjamentele turistice organizate şi pe normele care trebuie
respectate de către organizatorii de voiaj, prin prestatorii lor.
Este cazul, de exemplu, al proiectului de “Directive ale
Consiliului Uniunii Europene” privind aranjamentele forfetare,
proiect care prevede obligaţia fiecărui stat membru de a constitui un
fond naţional de garantare, utilizabil pentru rambursarea prestaţiilor
ce fac obiectul reclamaţiilor din partea turiştilor comunitari.
Principala problemă, pe a cărei rezolvare se concentrează
specialiştii şi instituţiile, se referă la posibilitatea acordării de
asistenţă şi ajutor turiştilor prejudiciaţi de calitatea
necorespunzătoare a serviciilor primite, în calitatea lor de
consumatori, sau de cauzele şi evenimentele ce le pot leza
securitatea corporală, juridică şi morală.
Din punct de vedere conceptual, a fost necesară:
- inventarierea situaţiilor în care turistului trebuie să i se acorde
securitate şi protecţie juridică;
- examinarea diferitelor modalităţi de care dispun atât statele,
cât şi instituţiile operaţionale, pentru garantarea securităţii şi
protecţiei legale a turiştilor. Aceste modalităţi sunt, de fapt,
instrumentele juridice (convenţii, legi, reglementări contractuale)
care au drept scop crearea cadrului legislativ în domeniul respectiv.
Situaţiile care necesită protecţia securităţii turistului sunt:
Demonstrarea identităţii. În mod normal, orice persoană care
călătoreşte în ţară sau străinătate trebuie să-şi poată dovedi
identitatea. Dacă nu are această posibilitate, ea poate fi
confundată cu altcineva sau suspectată că a încălcat legea. În
consecinţă, este esenţial pentru securitatea turiştilor să poată fi
identificaţi cu certitudine. Pe plan internaţional, această necesitate
creşte o dată cu extinderea tehnicilor de identificare personală.
Astfel, obligaţia turiştilor de a se legitima cu un paşaport, obligaţie
considerată o frână sau o limită a liberei circulaţii, este de fapt şi un
mod de identificare universal recunoscut. La acest mijloc de
demonstrare a identităţii se pot adăuga cartea de credit sau permisul
de conducere, care în unele cazuri pot înlocui paşaportul.
Importanţa paşaportului ca document de identificare a determinat
autorităţile să-i uniformizeze conţinutul şi aspectul şi să aplice
tehnica informaţională pentru simplificarea evidenţei identităţii
individuale.
Riscul de pierdere şi furt al paşapoartelor este proporţional cu
importanţa lor, iar consecinţele acestui gen de incidente decurg
din formalităţile şi costurile necesare înlocuirii documentelor
respective. Reprezentanţele consulare sunt instruite să faciliteze
eliberarea unor documente de identitate temporară, iar progresul
informaticii va permite substituirea documentelor de hârtie.
Protecţia sanitară. Protecţia sanitară a călătorilor reprezintă o
problemă cu grave implicaţii care depăşeşte problematica protecţiei
juridice şi chiar pe cea a securităţii consumatorului. Cu toate
acestea, din motive de ordin practic, sănătatea turiştilor este
tratată ca parte componentă a protecţiei turistului. Protecţia sanitară
118
a călătorilor poate fi privită sub două aspecte: preventiv şi curativ.
Cea mai frecventă măsură de prevenire sanitară este vaccinarea.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii publică periodic reglementările
sanitare internaţionale, precum şi informaţiile privind
vaccinurile obligatorii şi recomandate pentru persoanele care
călătoresc în străinătate, mai ales în zone de risc.
Cooperarea internaţională a determinat adoptarea unui
format unitar al certificatelor internaţionale de vaccinare, ceea ce
permite recunoaşterea acestor documente în toate ţările. Rapiditatea
în deplasarea persoanelor este însoţită şi de rapiditatea în
propagarea maladiilor infecţioase şi extinderea epidemiilor înainte
ca autorităţile să poată adopta procedurile de protecţie a turiştilor.
Este, de altfel, una din cauzele care imprimă măsurilor de
vaccinare caracterul de obligativitate. Turiştii, mai ales cei
internaţionali, sunt predispuşi la îmbolnăvire în mai mare
măsură decât cei naţionali, ca urmare a diferenţelor de climă,
alimentaţie şi a prezenţei vectorilor unor maladii care nu există în
ţările de origine ale turiştilor. De aceea, turiştii au nevoie de
îngrijire medicală specială pentru cazurile de îmbolnăvire sau de
simplă alterare a stării lor de sănătate. Asigurarea asistenţei
medicale, a măsurilor curative, este pentru turişti o
componentă importantă a securităţii şi protecţiei lor. Dat fiind
caracterul sezonier al călătoriilor de vacanţă, unul din aspectele
importante ale protecţiei sanitare este capacitatea ţării
receptoare de turişti de a oferi gama şi volumul necesar al
serviciilor medicale, adaptate diversităţii şi numărului de
consumatori de turism care vizitează ţara.
Securitatea transportului. Acţiunea de a călători presupune
utilizarea unui mijloc de transport. Ca urmare, mai ales pentru
turismul internaţional, turistul intră în relaţii contractuale cu un
transportator care poate fi public, privat, naţional, străin. Indiferent
de mijlocul de transport utilizat, autorităţile publice stabilesc
reguli generale destinate să garanteze securitatea şi protecţia
călătorilor, cum ar fi, de exemplu, pentru transportatorul aerian,
regulile OACI privind coeficientul de încărcare a avionului cu
pasageri, bagaje, poştă ş.a. Aceleaşi restricţii sunt impuse şi pentru
transportul urban, feroviar, maritim şi fluvial. Progresul tehnic şi
măsurile de securitate adoptate au micşorat numărul de accidente şi
posibilitatea producerii lor. Totuşi, accidentele de transport sunt
încă frecvente, ele antrenează moartea, infirmitatea sau lezarea
călătorilor, ceea ce se soldează cu deschiderea unor proceduri
juridice. Există trei modalităţi de abordare a acestei situaţii:
- Atunci când partea lezată poate ataca în justiţie compania care i-a
pus la dispoziţie mijlocul de transport pe care l-a folosit. În acest
caz trebuie precizat dacă transportatorul este sau nu responsabil de
accidentul provocat. Responsabilitatea transportatorului poate fi
consecinţa omisiunii, imprudenţei sau neglijenţei sale. Dacă se
demonstrează una din aceste situaţii, daunele pe care trebuie să
le plătească transportatorul pot fi nelimitate. Succesul în
obţinerea acestor daune este erodat de durata mare a procedurii
juridice, complicată şi datorită faptului că ţara în care este
înregistrat transportatorul poate fi diferită de ţara de reşedinţă a
călătorului, iar evenimentul generator al prejudiciului ar putea avea
119
loc într-o terţă ţară.
- A doua posibilitate este ca transportatorul să accepte
responsabilitatea în cadrul unei sume date (exprimată într-o
monedă recunoscută pe plan internaţional, cum ar fi dolarul SUA
sau euro), pentru consecinţele care rezultă dintr-un accident,
indiferent de cauza care a provocat accidentul. În cazul în care
plafonul compensaţiei este prea mic pentru a acoperi prejudiciul
(invaliditate sau deces), turiştii sunt sfătuiţi să încheie o asigurare
complementară, cu titlu individual.
- Transportatorul refuză de la început (la încheierea
contractului) orice responsabilitate în caz de deces sau invaliditate,
indiferent de vinovăţia sa în situaţia respectivă. În acest caz turistul
trebuie să se asigure împotriva accidentelor şi prejudiciilor.
Eludarea responsabilităţii de către transportator trebuie înscrisă
în mod expres în biletul sau documentul de voiaj. Unele legislaţii
consideră aceste condiţii nule, injuste şi inaplicabile sau
condiţionează ca textul să fie scris în bilet cu litere vizibile şi într-
un limbaj uşor de înţeles şi explicit.
Protecţia în timpul vizitelor. În timpul vizitării diferitelor
obiective turistice, turiştii sunt deosebit de vulnerabili deoarece:
- ca vizitatori, ei sunt prea puţin familiarizaţi cu locul pe care îl
vizitează; - ca aparenţă, sunt uşor de recunoscut şi identificat
ca turişti, ceea ce îi
expune riscurilor de agresiune şi furt;
- în calitate de cumpărători, se presupune că posedă asupra lor
mai mulţi bani decât rezidenţii, ceea ce, de asemenea, stârneşte
interesul elementelor antisociale.
Dispoziţiile în materie de securitate şi protecţie în vigoare
într-o ţară sunt considerate în principiu ca fiind suficiente şi pentru
protecţia turiştilor. Deoarece se apreciază că turiştii străini sunt mai
expuşi decât cei autohtoni, guvernele au adoptat măsuri de protecţie
poliţienească suplimentară în locurile publice vizitate de turişti.
Aceasta cu atât mai mult cu cât se ştie că multe acte de violenţă cu
caracter terorist se produc, pentru a fi mediatizate, în locuri
frecventate de turişti. De asemenea, în unele ţări s-a constituit un
corp poliţienesc special ca “poliţie turistică”, formată din poliţişti
cunoscători atât ai limbilor străine cât şi ai problemelor tipic
turistice având posibilitatea astfel, de a acorda asistenţă adecvată
vizitatorilor străini.
Protecţia în edificiile publice. Securitatea edificiilor deschise
publicului cum ar fi teatrele, cinematografele, sălile de concerte,
barurile este foarte importantă pentru turişti. Măsurile adoptate
pentru prevenirea incendiilor, fixarea unui număr maxim de
vizitatori, paza împotriva furturilor, atacurilor teroriste etc.
sunt, în general, în sarcina guvernelor care adeseori
colaborează între ele pentru obţinerea unor rezultate
satisfăcătoare.
Protecţia în mijloacele de cazare. Principalele domenii în
care se naşte o situaţie generatoare de riscuri pentru turist în
cadrul relaţiei turist-hotelier sunt următoarele:
- Rezervarea
În majoritatea ţărilor problema este rezolvată prin contract, ceea
ce satisface necesitatea turiştilor de a fi protejaţi faţă de riscul de a
120
nu fi cazaţi.
- Securitatea bunurilor personale şi a obiectelor de valoare
Bunurile personale ale turistului cuprind, începând cu mijloacele
de transport (autoturism) şi până la bagaje, o gamă largă de
obiecte la care se adaugă obiectele de valoare şi banii. În anumite
limite şi condiţii, înscrise în contract, hotelierul răspunde de
prejudiciile care rezultă din deteriorarea, furtul sau pierderea
bunurilor personale ale turistului.
- Protecţia fizică a turistului
Eliberarea de licenţe de către autorităţi are drept scop garantarea
că unităţile de cazare sunt salubre pentru găzduirea clientului şi că
instalaţiile nu prezintă riscuri deosebite. Hotelul trebuie să fie
dotat pentru prevenirea incendiilor, securizarea instalaţiilor şi
protecţia turiştilor împotriva infractorilor. Scări şi coridoare
prost iluminate, instalaţii electrice insuficient protejate etc.,
reprezintă cazuri în care tribunalele decid că hotelierul nu şi-a
respectat obligaţiile de a-i proteja pe turişti.
- Protecţia comercială faţă de organizatorii de voiaj. Având în
vedere caracterul particular al deplasării persoanelor ca turişti,
precum şi necesitatea apărării şi protecţiei lor, guvernele prevăd
adesea dispoziţii speciale care reglementează relaţiile între turişti
şi intermediarii de voiaj, în următoarele cazuri:
a) Falimentul agentului sau organizatorului de voiaj,
eventualitate pentru care unele guverne solicită cauţiuni sau
garanţii financiare din partea agenţilor de voiaj, pentru ca aceştia
să-şi primească autorizaţia de a-şi exercita profesia. În cazul în care
survine închiderea firmei sau falimentul, sumele respective sunt
folosite pentru despăgubirea turiştilor.
b) Pierderi sau accidente - regula urmată de agentul de voiaj este
ca, în caz de pierderi ale unor bunuri sau de accidente ale
turistului, să transmită responsabilitatea organizatorului de voiaj,
acesta urmând să se adreseze transportatorului sau hotelierului
sau acelui prestator din culpa căruia s-a produs pierderea sau
accidentul. Sunt totuşi cazuri când fie agentul, fie organizatorul de
voiaj pot fi consideraţi responsabili ai unei pierderi sau ai unui
accident care le este imputat ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni.
c) Insatisfacţia clientului - nemulţumirea clientului cu privire la
serviciile ce i-au fost furnizate de către organizatorul de voiaj poate
avea cauze obiective sau subiective. Insatisfacţia bazată pe cauze
obiective (cum ar fi servicii inferioare calitativ celor promise,
absenţa instalaţiilor şi facilităţilor ce figurau în materialul
publicitar, prestarea unui număr mai mic de servicii decât cele
înscrise în broşura publicitară) este imputabilă agentului de
voiaj, prin trimitere la reglementările legale fie din ţara de
reşedinţă a turiştilor, fie din ţara primitoare. În ultimii ani a fost
elaborată şi o legislaţie foarte strictă în majoritatea ţărilor
dezvoltate, cu scopul de a proteja consumatorul. De aceea,
organizatorii de voiaj trebuie să verifice cu minuţiozitate fiecare
detaliu al facilităţilor oferite. Dacă insatisfacţia este de ordin
subiectiv (cum ar fi deficienţe legate de comunicare, atitudine şi
comportament ale personalului prestator etc.), procedura
obişnuită constă în transmiterea responsabilităţii de la agentul de
voiaj la prestator, cu condiţia să nu se demonstreze că încrederea
121
clientului se baza pe promisiunile făcute personal de către agentul
de voiaj. Indiferent de natura insatisfacţiilor (obiectivă sau
subiectivă) se optează, de obicei, pentru rezolvarea reclamaţiilor
emise de către consumatori, pentru metoda arbitrajului, faţă de
rezolvarea prin justiţie.
Protecţia turiştilor prin sistemul de asigurări. Asigurarea turistică
reprezintă una din măsurile de politică turistică adoptate la nivelul
operaţional privat al unei ţări. Principalele caracteristici ale acestei
modalităţi de protecţie a turiştilor sunt acordarea unui serviciu
rapid “in situ”, pentru a-i ajuta pe turişti să-şi rezolve problemele
cu o participare financiară redusă, cu excepţia cazurilor de asistenţă
medicală când acoperirea financiară este nelimitată. Promovarea
unor asigurări turistice pe plan naţional la un preţ rezonabil trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii: caracter opţional, deoarece
depinde de sectorul privat, extindere largă (asupra unui număr
important de riscuri) şi aplicare limitată (adică rezervată turiştilor).
În unele ţări, companiile de asigurări obstrucţionează procesul
de uniformizare şi democratizare a asigurărilor turistice. Ţinând
seama de interesele opuse dintre părţi (turişti, agenţi, asiguratori)
dar şi de necesitatea de a extinde în toate ţările practica asigurărilor
turistice, Comitetul de Experţi ai UNWTO a decis oportunitatea
includerii printre atribuţiile autorităţilor publice a negocierii
asigurărilor turistice cu companiile de asigurare private.
Printre indicatorii care reflectă gradul de competitivitate a
ofertei turistice a unei ţări este cuantificat şi nivelul de protecţie pe
care îl asigură statul turiştilor străini ce vizitează ţara. În acest
fel, se poate obţine o ierarhie a ţărilor din punctul de vedere al
securităţii pe parcursul consumului de turism şi al respectării
drepturilor turiştilor în calitate de consumatori.
Internaţionalizarea protecţiei turiştilor a determinat
modificarea statutului social al turistului, în afara graniţelor ţării
sale de reşedinţă, din cel de “outlaw” (în afara legii), în cel de
persoană protejată atât de normele de drept naţional cât şi de cele
de drept internaţional general, obţinute pe cale diplomatică, precum
şi de dispoziţiile din tratatele multilaterale şi bilaterale
internaţionale şi regionale care se referă la condiţia străinilor şi la
protecţia drepturilor omului.
Din punct de vedere economic, turismul reprezintă ramura sectorului terţiar în cadrul căruia
activitatea economică prestată are ca scop organizarea şi desfăşurarea călătoriilor şi sejururilor de
agrement şi recreere, cu scop profesional sau cu alte scopuri, incluzând toate prestaţiile necesare
satisfacerii nevoilor turiştilor pe perioada când se află în afara resedinţei lor obişnuite.
De asemenea, turismul internaţional reprezintă totalitatea tranzacţiilor comerciale care rezultă
din călătoria persoanelor (turişti) peste graniţele ţării de reşedinţă. Scopul călătoriei este considerat
122
turistic atunci când spre şi la locul destinaţiei are loc un consum turistic, subventionat din veniturile
obţinute în tara de resedinţă a turistului. Ţările de resedinţă al rezidenţilor în străinătate, devin ţări
importatoare de turism. Ţările cu destinaţie turistică, încasând valuta ca urmare a prestarilor de
servicii şi vânzarii de mărfuri către turişti devin ţări exportatoare de turism. În calitate de act de
consum, turismul este o marfă complexă cuprinsă în cadrul circuitului economic mondial în comerţul
invizibil sau comerţul cu servicii. Evidenţa plăţilor şi încasărilor pentru şi din turismul internaţional
este cuprinsă în contul "turism" sau "călătorii" din balanţa de plăţi a fiecărei ţări.
• servicii turistice
• UNWTO
• WTTC
• turist
• indicatori
• sunlust
• wonderlust
1. Definiţi termenul de turist.

2. Prezentaţii termenii de „sunlust” şi „wonderlust”.
3. Ce se înţelege prin „import de servicii tustice”?
4. Definiţi conceptul de circulaţie turistică internaţională.
5. Ce reprezintă asigurarea turistică?
123

Bucureşti, 2009;
2. C. Cristureanu ,Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Ed. Beck 2010
124
RĂSPUNSURI
Unitatea de învăţare 1: 1.a; 2 d; 3.b; 4.d
Unitatea de învăţare 2 1.b; 2.a; 3.a; 4.a
Unitatea de învăţare 3 1.c; 2.d; 3.b; 4.c
Unitatea de învăţare 4 1.b; 2.c; 3.a
Unitatea de învăţare 5 1.d
Unitatea de învăţare 6 1. b; 2. a; 3. c; 4. c.
125
BIBLIOGRAFIE
1. Aaker D.A., Jacobson R., The financial information content of perceived quality, Journal of
Marketing Research, Vol. 31, 1994;
2. Abbot P., Lewry S., Front Office: Procedures, Social Skills, Yield and Management,
Butterworth-Heinemann, 1999;
3. Andersen O., Internationalization and market entry mode: A review of theories and
conceptual frameworks, Management International Review, 2(special issue), 1997;
4. Anderson J.C., arus J.A., Capturing the value of supplementary services, Harvard Business
Review, 73, 1995;
5.Aulakh S.P., Kotabe M., Teegen H., Export Strategies and Performance of Firms from
Emerging Economies: Evidence from Brazil, Chile, and Mexico, The Academy of Management
Journal, Vol. 43, No. 3, 2000;
6.Bénassy-Quéré A., Schwellnuss C., Ünal-Kesenci D., Reconfiguration des services en Europe
et nouvelle compétitivité internationale, Problèmes économiques, La Documentation Française,
Paris, nr. 2905/2006;
7.Bensahel L., Introduction à l'économie du service, Éditions Presses Universitaires de Grenoble,
1997;
8.Bouquet C., Hébert L., Delios A., Foreign Expansion in Service Industries. Separability and
Human Capital Intensity, Journal of Business Research 57, 2004;
9.Braga P.A.C., The impact of the internationalization of services on developing countries,
Finance & Development, Brasil, 1996;
10. Brown R.J., Dev C.S., Zhou Z., Broadening the Foreign Market Entry Mode Decision:
Separating Ownership and Control, Journal of International Business Studies, Vol. 34, No. 5,
Sep., 2003;
11. Bryson J.R., Cuadrado-Roura J., Rubalcaba-Bermejo L., Trading Services in the Global
Economy, Edward Elgar, Northampton, 2002;
12. Cahuc P., Debonneuil M., Productivité et emploi dans le tertiaire, La Documentation
Française, Paris, 2004;
13. Campbell D., Evans ., Stonehouse G., Strategic Management For Travel And Tourism,
Butterworth-Heinemann, 2003;
14. Capar ., Kotabe M., The Relationship between International Diversification and
Performance in Service Firms, Journal of International Business Studies, Vol. 34, No. 4, Jul.,
2003;
15. Chang Ph., Karsenty G., Mattoo A., Richtering J., GATS, The Modes of Supply and
Statistics on Trade in Services, WTO, 1998;
16. Contractor J.F., Hsu C.-C., Kundu K.S., A three-stage theory of international expansion:
the link between multinationality and performance in the service sector, Journal of International
Business Studies, Vol. 34, No. 1, Jan., 2003;
17. Cooper P. Ch., Wahab S., Tourism In The Age Of Globalisation, Routledge, 2001;
18. Copeland B., Les services dans la nouvelle économie: problématiques, Programme de
publications de recherche d’Industrie Canada, 2003;
19. Cristureanu C., Economia invizibilului. Tranzacţiile internaţionale cu servicii, Editura All
Back, Bucureşti, 2004;
20. Cristureanu C., Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006;
21. Cunill O. M., The Growth Strategies Of Hotel Chains: Best Business Practices, Haworth
Press, 2006;
22. Czarnitzki D., Spielkamp A., Business services in Germany: Bridges for innovation,
Discussion Paper 00-52, ZEW, Mannheim;
126
23. Daly A., McDonnell J., Marketing Services Internationally - A Rich Topic For Much
>eeded Research, IBEC, 2005;
24. David F., Strategic Management: Concepts (8thedn), Upper Saddle River, NJ: Prentice Hall,
2000;
25. De Bandt J., Services aux entreprises: informations, produits, richesses, Economica, Paris,
1995;
26. De la Guardia C.D., Molero J., Valadez P., International Competitiveness in Services in
Some European Countries: Basic Facts and a Preliminary Attemp of Interpretation, SETI, Bruges,
2004;
27. Di Maio M., Valente M., Uncertainty, Optimal Specialization and Growth, Laboratory of
Economics and Management Sant’Anna School of Advanced Studies, 2006;
28. Dicken P., Global Shift: Transforming the World Economy, London: Paul Chapman
Publishing, 1986;;
29. Dunning J.H., The Eclectic Paradigm as an Envelope for Economic and Business Theories
of M>E Activity, International Business Review, 9, 2000;
30. Dupuch S., Jennequin H., Mouhoud E. M., EU Enlargement: What Does It Change for the
European Economic Geography?, University of Paris XIII-Villetaneuse, CEPN, 2004;
31. Dwyer L., Kim C., Destination Competitiveness: Determinants And Indicators, Current
Issues in Tourism, Vol. 6, No 5, 2003;
32. Eiglier P., Langeard E., Servuction, Le Marketing des Services, Ed. Mac. Graw Hill, Paris,
2000;
33. Ergun S.J., Yilmaz B., The Foreign Trade Pattern and Foreign Trade Specialization of
Candidates of the European Union, Ezoneplus Working Paper No. 19, September 2003;
34. Erramilli M.K., The Experience Factor in Foreign Market Entry Behavior of Service Firms,
Journal of International Business Studies, Vol. 22, No. 3, 3rd Qtr., 1991;
35. Evans ., Campbell D., Stonehouse G., Strategic Management for Travel and Tourism,
Oxford: Butterworth-Heinemann, 2003;
36. Ezcurra R., Gil C., Pascua P., Regional Specialization in the European Union, Department
of Economics, Universidad Publica de Navarra, D.T.2004/04;
37. Fagerberg J. et al., The competitiveness of nations, 10th Anniversary DRID Summer
Conference, June 2005;
38. Fyall A., Garrod B., Tourism Marketing: A Collaborative Approach, Channel View
Publications, 2005;
39. Gadrey J., Services: la productivité en question, Éditions Desclée de Brouwer, Paris, 1996;
40. Garabiol-Furet M.D., Le compromis final autor de la directive services, Problèmes
économiques, La Documentation Française, Paris, nr. 2905/2006;
41. Herd G., ayef A.-R., Stoudmann G., Proposal for a Globalization Matrix: Quantifying
Impacts & Responses, Geneva Centre for Security Policy, 2006;
42. Hill T.P., On Good and Services, Review of Income and Wealth, 1977;
43. Honggue L., Regime Selection as an Alternative to the Grubel-Lloyd Index, Department of
International Trade, Konkuk University, Korea, 2004;
44. Hufbauer G., Warren T., The Globalization of Services - What has happened? What are
the implications?, Institute for International Economics, 1999;
45. Järvinen R., Lehtinen U., Vuorinen I., The change process of industrialization,
electronising service channels and redesigning organization in the financial sector from the
productivity viewpoint, Paper presented at the Second International Research Workshop on
Service Productivity, April 18-19, Madrid, 1996;
46. Jervelund Ch., Sejeroe A., The Copenhagen Economics Study on the Economic Impact of
the Services Directive, Intereconomics, May/June, 2005;
47. Johns ., Quality Management In The Hospitality Industry: Part Three, Recent
Developments, International Journal of Contemporary Hospitality Management 5 (1), 1993;
127
48. Karnik, K., Mehta, S., Singh, G., Globalization of Services: Facilitators and Barriers,
Background paper prepared for the workshop - Grand Challenges in Services, organized at Oxford
University, 2006;
49. Koivula L., Mirzayev E., When The >etwork Strategy Is >ot Enough. The Case Of
European Full Service Airlines, Ekonomiska Institutionen, 581 83 LINKÖPING, 2005;
50. Lehmann A., Tamirisa ., Wieczorek J., International Trade in Services: Implications for
the IMF, IMF Policy Discussion Paper, 2003;
51. Lehtinen U., Lehtinen R.J., Service Quality: A Study of Quality Dimensions, Working
Paper, Service Management Institute, Helsinki, 1982;
52. Lovelock Ch., Wirtz J., Services Marketing: People, Technology, Strategy, Sixth Edition,
Pearson Prentice Hall, New Jersey, 2007;
53. Lovelock Ch., Yip G.S., Developing global strategies for service business, California
Management Review, 38 (2), 1996;
54. Mann C., Globalization of Services: Why, How Much, and What to Do About It, Institute
for International Economics, 2004;
55. icoletti G., Pilat D., Réglementation et performance du secteur des services, in: P. Cahuc
şi M. Debonneuil, Productivité et emploi dans le tertiaire, La Documentation Française, Paris,
2004;
56. Ramasamy B., Yeung M., The Determinants of Foreign Direct Investment in Services,
2004;
57. Stern M.R., The Place of Services in the World Economy, RSIE, Discussion Paper nr. 530,
Michigan, 2005;
58. Ünal-Kesenci D., Services: un nouveau champ de la mondialisation, L’économie mondiale
2007, CEPII, Éditions La Découverte, Paris, 2006;
59. Uysal M., Chen J., Williams D., Increasing state market share through a regional
positioning, Tourism Management, 21 (1), 2000;
60. Välikangas L., Lehtinen U., Strategic Types of Services and International Marketing,
International Journal of Service Industry Management, Vol. 5, No. 2, 1994;
61. Wölfl A., The Service Economy in OECD Countries, STI Working Paper 2005/3, OECD;
62. Coalition of Service Intrustries Research and Education Foundation, Making the Most
of the Doha Opportunity: Benefits of Services Liberalization, 2006;
63. Eurostat, News release, International Trade in Services, nr.168/2007
64. Eurostat, European Union Foreign Direct Investment Yearbook, 2008
65. OECD, Enhancing the Performance of the Services Sector, Paris, 2008
66. OECD, Les services et la croissance économique, Réunion du Conseil de l’OCDE au niveau
ministériel de 2005;
67. OECD, Les services et la croissance économique, Paris, 2005;
68. OECD, Pour l’ouverture des marchés de services, Paris, 2001;
69. OECD, L’ouverture des échanges de services: un élément clé de la croissance économique,
Paris, 2005;
70. OECD, The Service Economy, Business and Industry Policy Forum Series, Paris, 2000;
71. OECD, Special And Differential Treatment Under The Gats, Trade Policy Working Paper
No. 26, Jan. 2006;
72. OECD, Statistics on International Trade in Services, Vol. 1, 2007;
73. OMC, Mesurer le commerce des services, Mars 2006;
74. UCTAD, Trade in Services and Development Implications, TD/B/COM.1/85, 2 februarie
2007;
75. WTO, International Trade Statistics, 2007;
76. WTO, Time Series on Merchandise and Commercial Services, 2008;
128

R 3 Comert International Cu Servicii PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

R 3 Comert International Cu Servicii PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Prof. univ. dr. Asist. univ. drd.

COMERŢ INTERNAŢIONAL CU SERVICII

Prof. univ. dr. Asist. univ. drd.

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Dinu, Ana Maria

1.1. Introducere ........................................................................................................................................... 9

2.1. Introducere .......................................................................................................................................... 25

3.1. Introducere ........................................................................................................................................... 36

4.1. Introducere ........................................................................................................................................... 49

5.1. Introducere ........................................................................................................................................... 71

6.1. Introducere ........................................................................................................................................... 88

7.1 Introducere ............................................................................................................................................ 107

Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Dimensiunea imaterială a economiei – identitatea conceptuală (6

Teme de control (TC)

1. C. Cristureanu, Tranzacţiile internaţionale în economia imaterială Editura C.H. Beck,

Economia imaterială şi-a construit temelia şi conturat

Obiectivele unităţii de învăţare:

• cunoaşterea termenului de economie imaterială;

Competenţele unităţii de învăţare:

• studenţii vor putea să definească termeni precum artefact,

Timpul alocat unităţii de învăţare

Pentru unitatea de învăţare Dimensiunea imaterială a

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Conceptul de economie imaterială se defineşte prin

1.3.2.Substanţialitatea serviciilor în economia imaterială

Lipsa unei definiţii unitare nu diminuează importanţa serviciilor

1.3.3. Suportul statistic al economiei imateriale

Deşi realitatea economică este într-o continuă dinamică şi deşi

1.3.4. Aspecte particulare ale relaţiei ofertant - consumator

Economistul Hill, despre care am mai amintit, a sintetizat

• Relaţionalitatea sau inseparabilitatea

1.3.5. Taxonomia serviciilor

Aşa cum a reieşit din cele expuse mai sus, structurarea

Sistemul de clasificare de mai sus poate fi reţinut pentru

Sinteza unităţii de învăţare 1

Conceptul de economia serviciilor reflectă structurile economico-sociale şi politice create de

Concepte şi termeni de reţinut

1. Cum se poate defini conceptul de economie imaterială?

1. u este o caracteristică a activelor intangibile:

2. Formularea incorectă este:

a=B+C; b=A+D; c= B+D; d= C+D

4. Care dintre următoarele afirmaţii este falsă?

1. C. Cristureanu, Tranzacţiile internaţionale în economia imaterială Editura C.H. Beck,

Internaţionalizarea serviciilor şi lărgirea gamei de servicii

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

Obiectivele unităţii de învăţare:

• cunoașterea termenilor de internaţionalizare, outsourcing,

Competenţele unităţii de învăţare:

• studenţii vor putea să definească termeni precum insourcing,

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Internaţionalizarea serviciilor

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1 Premizele internaţionalizării serviciilor

Serviciile au fost considerate, până nu de mult, valori

2.3.2. Opţiuni strategice: externalizare vs. internalizare pe

Întreprinzătorul care produce bunuri tangibile are precizată, de