PROBLEMATICA RURALA GENERALA

Dezvoltarea umana durabila nu poate fi conceputa in afara dezvoltării localităţilor

umane cu o economie viabilă şi cu o viaţă socială diversificată, într-un mediu înconjurător
sănătos, asigurate în respectul moştenirii cultural-istorice a
societăţii.
Agricultura şi zona rurală, în general, marchează discrepanţa faţă de dezvoltarea
generală economică a ţării. De exemplu, în anul 1995 salarizarea în agricultura a reprezentat în
medie 83,2% faţă de nivelul pe economie şi de numai 70% faţă de situaţia din industrie. Dacă
avem în vedere dotările elementare de confort ale locuinţelor, situaţia este şi mai nefavorabilă.
Elementele negative de stare ale spaţiului rural românesc, în afara dotării slabe a
locuinţelor cu instalaţii, se referă, in principal, la: gradul redus de echipare tehnico-edilitara a
localităţilor; cantitatea si calitatea necorespunzătoare a infrastructurilor sociale si a serviciilor
aferente, activităţii economice foarte slab diversificate;un număr mic de locuri de munca non-
agricole; starea drumurilor locale este necorespunzătoare, cu un grad redus de modernizare
(sub 10%), fiind in unele perioade ale anului impracticabile; reţeaua de alimentare cu apa in
sistem centralizat este prezenta in foarte puţine localităţi; există încă 2.257 de sate incomplet
electrificate.
Cele 13.000 de sate - unităţile de bază ale organizării spaţiului rural, grupate in 2.696
de comune (un unităţi administrativ-teritoriale de baza), constituie expresia diversităţii
geografice a spaţiului rural românesc, a condiţiilor istorice de formare şi de organizare a
relaţiilor economico-sociale. Mărimea medie a unui sat este de 800 de locuitori, însă aceasta
variază de la câteva gospodării (sub 50 de familii), la peste 10.000 de locuitori. Pe ansamblu,
satele cu mai puţin de 1.000 de locuitori reprezintă 3 /4 din total.
Desimea satelor este in medie de 5,5 sate/100 km 2 fiind mai mare in zona de deal (8-9
sate/100 km 2, iar cea mai mica (3 sate/100 km 2 în zona montană.
Mărimea medie a unei comune este de 3.800 de locuitori, predominând cele având între
2.000-5.000 de locuitori (63% din total). In interiorul comunelor, concentraţia populaţiei este de
regulă în satul de reşedinţă, in zona de câmpie a ţării, aici concentrându-se peste 50% din
locuitorii comunei.
O altă situaţie negativă în mediul rural o reprezintă fenomenul de scădere a populaţiei,
împreună cu îmbătrânirea demografică a acesteia. Populaţia activă din mediul rural reprezintă
4,6 milioane persoane, cea mai mare parte lucrând în agricultură. Circa 1 milion de persoane
desfăşoară parţial activităţi agricole, având locuri de muncă in economia urbană.
Cea mai mare parte a activităţilor agricole are rolul de asigurare a subzistenţei
familiale, în foarte mică măsură populaţia fiind orientată spre prelucrarea industrială sau
desfacerea pe piaţă a produselor obţinute. Activităţile din domeniul non-agricol, axate inclusiv
pe practicarea diverselor meserii de interes local sau pentru servicii
specifice, sunt puţin dezvoltate.
Serviciile sociale de bază învăţământul şi sănătatea - sunt, în general, prezente în toate
localităţile, baza materială în care funcţionează este însă, în multe locuri,
necorespunzătoare. sunt numeroase cazurile în care, cadre din serviciile publice
menţionate au abandonat locurile de muncă, datorită condiţiilor dificile de viaţă. Serviciile
publice administrative sunt prezente numai în centrele de comună. Scăderea populaţiei rurale a
fost aproape generalizată în teritoriu (80% din comune au înregistrat scăderi de populaţie).
Faţă de anul 1948, când populaţia rurală reprezenta 76,6 %din total ( 12.159 mii locuitori în
mediul rural ), în anul 1995, deci după 47 de ani, aceasta a scăzut cu 45 ,1%, respectiv la
10.243 mii locuitori.
Într-un număr de 670 de comune, populaţia rămasă este în majoritate vârstnică,
echilibrele demografice fiind serios afectate. Populaţia rurală a parcurs, în decursul ultimelor
patru decenii, drumul de la o populaţie tânără, în care persoanele de peste 60 de ani
reprezentau 9%, la o populaţie în care acestea reprezintă acum peste 22%. La nivel local,
fenomenul a fost mai pronunţat în satele componente decât în cele de reşedinţă ale comunelor.
Populaţia activă – majoritar agricolă - era constituită în anul 1992 în proporţie de 40% din
persoane în vârstă de peste 50 de ani şi în proporţie de 53% din femei.
Chiar şi în primii ani ai tranziţiei, populaţia rurală a continuat să scadă: în 1995 era cu
175 mii locuitori mai redusă decât în anul 1992. Fluxul rural-urban continuă să domine
migraţia internă, fiind de 2,4 ori mai mare decât cel urban-rural şi cu o pondere de 21 - 25% la
tineret. În acelaşi timp, populaţia feminină plecată o depăşeşte de două ori pe cea masculină.
Cu toate acestea, în cursul ultimilor 5 ani a scăzut interesul persoanelor de a se stabili în
oraşele mari, de la 315 în anul 1990, la 1/3 în anul 1994, din totalul stabilirilor de domiciliu în
mediul urban.
Creşteri semnificative au avut loc însă la stabilirile de domiciliu în oraşele mici şi
mijlocii, unde condiţiile de viaţă sunt mai puţin stresante şi costul vieţii este mai redus.
Regiunile rurale ale Europei acoperă 85% din suprafaţa totală a continentului şi sunt
locuite de mai mult de jumătate din populaţia acestuia. Cea mai mare parte a hranei Europei
provine din aceste zone, la fel ca şi cea mai mare parte a cherestelei, minereurilor şi altor
materii prime. Zona rurală, naturală sau creată de om, în diversitatea sa, oferă frumuseţe, pace
şi recreare locuitorilor şi vizitatorilor.

SCURTĂ INCURSIUINE ÎN GEOGRAFIA

ROMÂNIEI
Atât ca relief, cât şi ca structuri geologice, ca nuanţe climatice sau formaţiuni vegetale,
România prezintă o îmbinare care, deşi unitară în ansamblu, este foarte
diversificată pe componente. Tocmai aceasta atrage după sine posibilităţi diferenţiate de
utilizare a terenurilor şi o mare diversitate de resurse, de la combustibili la minereuri şi roci
utile, de la ape repezi de munte cu potenţial energetic la cele liniştite de câmpie, bune pentru
irigaţii şi, unele, pentru navigaţie, de la păduri la pajişti etc.
România ca aşezare geografică se situează în sud-estul Europei Centrale, la nord de
Peninsula Balcanică, în zona de maximă dezvoltare a Carpaţilor, în bazinul inferior al Dunării,
cu ieşire la Marea Neagră, între 43 grade, 37 minute, 7 secunde şi 48 grade, 15 minute, 6
secunde latitudine nordica şi 20 grade, 15 minute, 44 secunde şi 29 grade, 41 minute, 24
secunde longitudine estică.
România se află la distanţe aproximativ egale (2.700- 2.900 km) de extremităţile vestică,
estică şi nordică ale continentului european: ţărmul Atlanticului (extremitatea occidentală a
Peninsulei Iberice) la vest, Munţii Ural la est, ţărmul arctic (Capul Nord din Peninsula
Scandinavă) la nord.
Faţă de cel mai sudic punct al Europei continentale, (Capul Matopan din Peloponez,
Grecia), distanţa este de l.050 km.
Graniţele ţării însumează 3.17 5,1 km, 2/3 din acestea fiind fluviale (Dunărea, Prutul,
Tisa) şi maritime (Marea Neagră), iar l/3 terestre. România se învecinează la est şi nord cu
Ucraina (639,4 km) şi Republica Moldova (681,3 km), la sud-est cu Marea Neagră (234 km), la
sud-vest cu Iugoslavia (Serbia-544,3 km), la vest cu Ungaria (444,8 km) şi la sud cu Bulgaria
(631,3 km).
Suprafaţa României este de 238.391 km 2 (locul 11 din Europa şi 79 pe glob). Din punct
de vedere al reliefului, circa 1/3 reprezintă câmpie, 1/3 zona colinară şi 1/3 zona montană.
Cele trei catene carpatice din graniţele ţării noastre se diferenţiază nu numai prin
altitudine şi forme dominante de relief sau constituţie geologică, ci şi prin resursele naturale,
densitatea populaţiei sau aspectele economice.
Carpaţii Orientali, cu altitudinea lor mijlocie, cu marea mulţime a depresiunilor şi văilor
bine populate, constituie principala zonă forestieră, reunind circa 40% din pădurile ţării.
Acestea sunt compuse în proporţii însemnate din răşinoase, cu predominarea molidului, urmat
de brad, esenţe considerate dintre cele mai preţioase. Aceasta explică mulţimea fabricilor de
prelucrare a lemnului. Munţii au şi întinse păşuni şi fâneţe, care întreţin creşterea bovinelor,
astfel că judeţele respective se situează pe primele locuri, deţinând împreună o treime din
bovinele ţării. În jumătatea nordică, aceşti munţi cuprind zăcăminte de minereuri complexe şi
de cupru (la poalele Munţilor Gutâi şi la Baia Borşa) şi de mangan (Iacobeni, Şaru Dornei). În
jumătatea de sud sunt zăcăminte de cărbune brun la Comăneşti, de minereu de fier la Lueta.
Fâşia eruptivă din vest şi vecinătăţile ei cuprind o mare bogăţie de izvoare minerale, îndeosebi
carbogazoase, pe alocuri. cu valoare terapeutică (vestitele staţiuni balneare şi de cură de la
Sângeorz-Băi, Vatra Dornei, Borsec, Băile Tuşnad, Covasna). Importantă sub raport energetic
este salba de lacuri de acumulare şi hidrocentrale de pe Bistriţa. În limitele acestor munţi, oraşe
mai mari sunt: Braşov, Sfântu Gheorghe, Miercurea-Ciuc şi Sighetu Marmaţiei. Se adaugă şi
alte oraşe, mai mici, ca: Borşa, Câmpulung Moldovenesc, Gheorgheni etc. care, pe lângă
industrie, au şi importanţă turistică.
Carparţii Meridionali sunt cei mai înalţi şi masivi munţi ai ţării. Au aspecte alpestre pe
creste (circuri glaciare, unele cu frumoase lacuri), dar şi cu întinse platforme de 2.000 metri
altitudine, cu păşuni şi cu multe stâne. Mai jos prezintă fâneţe şi sălaşe pentru vite mari. Sunt
munţi cu ape repezi, dispunând de un mare potenţial energetic, valorificat în ample sisteme pe
Argeş, Olt, Lotru. Sadu, Sebeş, Râul Mare. Au puţine zăcăminte minerale (mică pe valea
Lotrului), dar găzduiesc cel mai mare zăcământ de huilă în depresiunea Petroşani. Sunt munţi
de care se leagă în trecut un intens păstorit, cu mari turme de oi în satele de la limita nordică
(Mărgineni, Jieni), dar şi în unele de pe marginea sudică (Novaci, în prezent oraş). Prin
priveliştile de un pitoresc alpin sau de văi în chei şi defilee, aceşti munţi constituie zona cu cea
mai intensă activitate turistică şi agroturistică (Bucegi, culoarul Bran-Rucăr, Piatra Craiului,
Făgăraşul, culoarul Oltului, valea Lotrului şi altele), cu cele mai multe cabane, linii teleferice şi
şosele de mare altitudine (Transfăgărăşanul şi drumul Parângului). Raritatea unor elemente de
faună, floră şi de peisaj a indicat crearea a numeroase rezervaţii naturale, iar în Retezat a
,,Parcului Naţional". Oraşele - cu excepţia celor din bazinul carbonifer Petroşani, care ajung la
25-50 mii locuitori (între care Petroşani, Vulcan, Lupeni, Petrila), sunt puţine şi mici, cu unele
întreprinderi industriale (la Cugir, Brezoi şi altele). În zonă sunt şi puţine staţiuni balneare, mai
importantă fiind Băile Herculane, cu ape termale vestite.
Carpaţii Occidentali sunt puţin înalţi, adesea sub 800 metri altitudine, cu întreruperi de
câmpie. (caracteristică cea de la Lugoj) sau culoare largi, cum este cel al Mureşului, ceea ce
explică intensa populare, cu aşezări stabile până pe culmi, la 1.200 metri altitudine.
Dealurile şi Câmpia de Vest. Dincolo de marginea lobată a Carpaţilor Occidentali se
întinde o bordură de dealuri, pe alocuri cu structura piemontană, şi o câmpie netedă,
aluvionară, în trecut cu tendinţe de înmlăştinire în zona Someşului, Crişurilor şi Timişului, unde
s-au efectuat lucrări de canalizare, îndiguire şi drenare. Având un climat blând, cu precipitaţii
îndestulătoare (peste 600 mm anual), constituie în ansamblu o zonă agricolă importantă, a doua
după Câmpia Română. Mai toate culturile sunt prezente, începând cu grâul şi porumbul. Pe
dealuri sunt vii vestite (podgoriile Aradului şi Oradei). Unele vii trec şi în câmpie pe nisipurile
dintre Carei şi Valea lui Mihai sau la Teremia Mare. În Dealurile Sălaşului, până în
depresiunile de sub munte (Baia Mare), caracteristice sunt livezile de pomi fructiferi, cu
predominarea merilor de varietăţi superioare.
Câmpia Română, cea mai importantă zonă agricolă a ţării, era la începutul secolului al
XIX-lea atât domeniu de păstorit (îndeosebi pentru turmele de oi coborâte din Carpaţii
Meridionali), cât şi de culturi agricole. Pe anumite porţiuni, îndeosebi în partea centrală, se
aflau întinse păduri (Codrii Vlăsiei), pe când la est, în Bărăgan, predominau ierburile stepei.
Culturile agricole se extind cu repeziciune în secolul al XIX-lea, cu deosebire după pacea de la
Adrianopole (1829), care, liberalizând comerţul nostru exterior, stimulează cultura cerealelor.
Mai întâi în partea de vest, apoi, în a doua jumătate a secolului trecut, şi în Bărăgan, culturile
agricole se extind repede, păstoritul restrângându-se. Oraşele de pe Dunăre (foste raiale
turceşti), Brăila şi Giurgiu, se dezvoltă ca porturi moderne. În interiorul câmpiei iau fiinţă noi
oraşe (Alexandria în l834) şi se dezvoltă mici centre, ca Urziceni, Roşiori de Vede.
Dunărea este cel mai important fluviu internaţioual din Europa, pe care o străbate de la
vest la est, din apropierea Rinului până la Marea Neagră. La intrarea în ţara noastră are un
debit mediu de 5.560 m 3/s datorită în bună parte aportului afluenţilor mari pe care îi adună în
zona de convergenţă hidrografică din apropiere de Belgrad (Drava, Tisa, Sava, Morava) care-i
dublează debitul. Pe teritoriul ţării noastre, Dunărea parcurge 1.025 km şi adună o mare
cantitate de ape, astfel că la Pătlăgeanca, înainte ca fluviul să se despartă în braţele ce
alcătuiesc delta şi să-şi răsfire apele pe numeroase gârle, debitul mediu ajunge la 6.470 m 3/s,
egal cu cel al Volgăi. Pentru ţara noastră, Dunărea constituie una dintre componentele
esenţiale ale naturii locurilor. Ea colectează aproape întreaga reţea de ape curgătoare (în afara
câtorva mici râuri dobrogene). Afluenţii ei principali formează un fel de aureolă în jurul
cununei Carpaţilor, iar afluenţii de ordinul al doilea au direcţii radiale, ferestruind prin văi
transversale munţii, fapt deosebit de favorabil căilor de comunicaţie interioare.
Dobrogea şi Delta Dunării. Ieşirea la mare a ţării noastre este asigurată pe două căi:
una pe uscat, prin Podişul Dobrogei, comparat cu o ,,peninsulă între ape", si alta pe cursul
Dunării, cu braţe ale căror guri se varsă în mare prin deltă. Delta Dunării, mai peste tot un
teritoriu submers, cu braţe fluviale si gârle, cu lacuri şi mlaştini frecvent inundate prin
revărsări, cu restrânse fâşii de uscat (grinduri), pe care se adăpostesc aşezările omeneşti,
asigură navigaţia pe braţul Sulina, rectificat ca traseu, canalizat şi în permanenţă dragat de
aluviunile ce se depun cu deosebire la vărsarea în mare.
Celelalte braţe, deşi mai mari ca debite, sunt cai navigabile secundare, folosite pentru
transporturi locale, mai ales de cutere pescăreşti. Delta este şi un bogat domeniu de pescuit, în
cuprinsul ei alăturându-se peştilor fluviali (crap, somn, plătică, şalău, ştiucă) peşti marini
migratori; care intră pe gurile Dunării pentru reproducere (sturionii, nisetrul, morunul,
păstruga, cega, peşti de mare valoare economică).
Delta cuprinde, de asemenea, mari întinderi de stuf, recoltat pentru producţia de
celuloza (la Brăila). Terenurile arabile sunt restrânse, ca de altfel şi pădurile, cu esenţe de mică
valoare economică. Singurul oraş din delta este Sulina (5,4 mii locuitori), cu rol portuar.