1

Programa de studiu la Limba și literatura română

Cap. 1 JOC, JOACĂ

Ficţiunea literară
*Tudor Arghezi – De-a v-aţi ascuns...
-Înţelegerea sensurilor termenului joc, moartea ca joc, viziunea ţărănească asupra morţii, elemente de
stil şi versificaţie.
Ficţiunea literară
*Ion Creangă – Amintiri din copilărie
-Tema jocului, semnificaţia titlului, secvenţe epice, imaginea copilului universal, particularităţi de
limbă şi stil
Cap.2 FAMILIA
Limbă şi comunicare
* Monologul- structură, reguli, tipuri, tehnici
Evaluare semestrială
Ficţiunea literară
* Ioan Slavici – Moara cu noroc
-Subiectul, succesiunea capitolelor, mărcile prozei realist -psihologice, personajele, particularităţile
limbajului, ipostaza feminităţii, tema familiei şi relaţia copii-părinţi.
Ficţiunea literară
*Marin Preda – Moromeţii
-structura romanului, subiectul, nuclee epice,conflicte, personaje, drama conştiinţei patriarhale şi
destrămarea familiei, monografie a satului românesc interbelic
Limbă şi comunicare
•Elemente verbale ale comunicării.
- Câmp semantic. Câmp lexical
-Corectitudinea şi greşeala în comunicarea verbală
Cap. 3 IUBIREA
Ficţiunea literară
*Mihai Eminescu – Lacul
-Tema, semnificaţia titlului, elemente de compoziţie, imaginarul poetic, elemente romantice.
Limbă şi comunicare
•Exprimarea scrisă – tipuri de texte: ştirile, anunţurile publicitare, corespondenţa privată şi oficială
Limbă şi comunicare
-Nivelul lexico-semantic, stilistico-textual, nonverbal şi paraverbal.
Evaluare semestrială
Limbă şi comunicare
*Receptarea diverselor tipuri de mesaje
-Componentele şi funcţiile actului de comunicare
-Factorii care înlesnesc sau perturbă receptarea
-Nivelurile receptării
Evaluare finală
 2

Despre joc şi joacă

Din punct de vedere istoric, rădăcinile jocului se pierd în negura timpurilor. în opinia lui
Johan Huizinga, "jocul este mai vechi decât cultura, pentru că noţiunea de cultură, oricât de
incomplet ar fi ea definită, presupune în orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au
aşteptat pe om ca să le înveţe să se joace. Ba chiar se poate afirma, fără risc, că civilizaţia
omenească nu a adăugat nici o caracteristică esenţială noţiunii generale".
Jocul apare ca un fenomen complex, ce poate fi definit într-o varietate de moduri. în general,
acest termen denumeşte "acţiunea de a (se) juca", o "activitate distractivă practicată din plăcere,
mai ales de către copii". Conform "Dicţionarului de simboluri", "jocul este, fundamental, un
simbol al luptei, al luptei cu moartea (jocurile funerare), cu elementele (jocurile agrare), cu forţele
potrivnice (jocurile războinice), cu sine (cu propria frică, slăbiciune, îndoiala etc.)". După Roger
Caillois, el este "nu numai activitatea specifică pe care o denumeşte, ci totalitatea figurilor,
simbolurilor sau instrumentelor necesare activităţii respective, sau funcţionarii unui ansamblu
complex". în opinia lui Herbert Spencer, jocul reprezintă o "exersare artificială a energiilor. Este o
formă de socializare, în care individul se construieşte pe sine din interior, dar fiind o fiinţă
socială".
Jocurile cunosc un număr impresionant de clasificări. în primul rând, jocul se adresează
sferei fizice sau celei intelectuale. Activităţile ludice pot fi diferenţiate în funcţie de vârstă, sexul şi
cultura jucătorilor. După vârstă, ele sunt de copii şi de adulţi. Ca grad de implicare, jocurile sunt
competitive, de spectacol sau de risc. Luând în consideraţie aria culturală, avem jocuri ştiinţifice,
filosofice şi teoretic – culturale. Din ultima categorie se remarcă cele de creaţie, de conversaţie, de
retorism şi de limbaj. O altă clasificare ţine cont de momentul şi locul desfăşurării jocului: diurn
său nocturn, public său privat. După raportul cu planul sacrului, există jocuri rituale şi nerituale.
Importante sunt şi jocurile copiilor, ce aparţin de patru mari clase: Mimicry, Ilinx, Paidia şi Luduş.
în afară de categoriile anterior menţionate, manifestările ludice mai pot fi: de societate, de
îndemânare, de noroc, de dexteritate, de inteligenţă etc.
Jocul are trei funcţii majore: de creaţie, mimetică şi a imaginaţiei.
Principalele trăsături ale jocului sunt evidenţiate în studiul "Homo Ludens": jocul "poate fi numit
o acţiune liberă, conştientă că este <<neintenţionată>> şi situată în afara vieţii obişnuite, o acţiune
care totuşi îl poate absorbi cu totul pe jucător, o acţiune de care nu este legat nici un interes
material direct şi care nu urmăreşte nici un folos, o acţiune care se desfăşoară în limitele unui timp
determinat anume şi ale unui spaţiu determinat anume, o acţiune care se petrece în ordine, după
anumite reguli".
Finalitatea jocului depinde, evident, de tipul jocului. Aceasta poate însemna o exhibare a ceva, o
evidenţiere a calităţilor individuale sau colective, împărtăşirea unor idei, sentimente, evadarea într-
un univers fictiv, simplul divertisment, o dezvoltare a gândirii şi a imaginaţiei, modelarea
caracterului, o metamorfozare a participanţilor la joc, accederea imaginară la un alt nivel social
sau existenţial, ori cunoaşterea lumii înconjurătoare. Un rezultat important al jocului apare pe plan
social. Referitor la jocuri, conform opiniei lui Devambez, "în jurul lor s-au cristalizat simţul
cetăţenesc şi sentimentul naţional; ele au constituit, pentru locuitorii aceleiaşi cetăţi, pentru copiii
aceleiaşi seminţii...legătură ce le reamintea de interesele lor comune".
În poezia "Prefaţă", de Tudor Arghezi, apare viziunea omului matur asupra jocului. Tema
acestei scrieri este arta poetică, privită printr-o perspectivă ludică, diferită de cea a predecesorilor
săi. Formula "Ne-am apucat [...] Să minţim, să povestim" relevă caracterul abstract al actului
cultural. Eul liric iniţiază o competiţie a cantităţii, la care participă întreaga sa familie, ce are ca
scop scrierea a cât mai multe poezii. în această parte a operei este reliefat sensul de bază al jocului:
lupta pentru ceva ("şi făcurăm şi-o prinsoare / Cine poate scri mai iute / Stihuri vreo câteva sute").
Odată cu transformarea caracterului creaţiei artistice din serios în ludic, întrecerea devine deschisă
tuturor ("Doi părinţi şi doi copii"). Faptul ca răsplată învingătorului este "un sfert de măr",
dovedeşte un caracter important al jocului: absenţa interesului material ("împărţind un măr
 3

creţesc / Nu cumva ca să jignesc / Pe tovarăşii de coate, / Mâncând sferturile toate"). Sintagma

"tovarăşii de coate" aduce în atenţia cititorului alte proprietăţi ale jocului: stabilirea unor relaţii
între participanţi şi schimbarea locului în ierarhia socială. Pentru că stilul neobişnuit şi copilăresc
al "Prefaţei" să fie înţeles corect, eul liric ne propune întoarcerea la copilărie ("Eşti prea mare. Fă-
te mic."), pentru a renunţa la reguli şi a ne lăsa în voia imaginaţiei ("Uita regula odată / şi, cu
cartea dezvăţată / Mergi niţel de-a busile"). în acelaşi timp, Arghezi înţelege dorinţa oamenilor de
a păstra aparenţele şi concepţia greşită a adulţilor despre joc, conform căreia persoanele trecute de
vârsta copilăriei nu se joacă ("Poţi închide uşile, / De ţi-e teamă şi ruşine / Să te faci de râs ca
mine"). Drept concluzie, se poate afirma că poezia "Prefaţă" este o "ars poetica", de tip ludic.
O analiză a jocului, din perspectiva unui copil, este făcută de Ion Creangă în "Amintiri din
copilărie". înconjurat de fraţi, Nica se bucura de copilărie, definită, în special, prin joc.
O categorie întâlnită de jocuri este Mimicry. în inocenţă lor, copiii parodiază cântecul şi hainele
bisericeşti, aspect ce denotă sincretismul jocului: "Apoi îşi pun câte-o ţoală în spate şi câte-un coif
de hârtie în cap şi cântă <<aliluiia>> şi <<Doamne miluieşte, popa prinde peşte>> de te scot din
casă". Deşi lipsite de sens, cântecele copiilor au scopul clar de a stârni hazul. Jocul, aparent naiv,
are o scenografie bine stabilită, urmată de toţi jucătorii, ceea ce evidenţiază creativitatea şi
imginatia copiilor. O altă manifestare a copiilor este călăritul măturii. Acest joc demonstrează
capacitatea copiilor de a modela şi transpune realitatea după propria dorinţă. Personificarea
transformă universul înconjurător într-unul viu şi fantastic. "Copilul, încălecat pe băţul său,
gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici".
A doua categorie de jocuri este Ilinx. De fiecare dată când se întorcea seara acasă, tatăl îşi
prindea fiii pe rând, îi ridica în grindă, zicând "`tîta mare" şi îi sărută pe fiecare. Acest joc are
valoarea unei incantaţii bazate pe magie de similitudine, asemănător ritualurilor păgâne practicate
de mama copiilor.
Paidia reprezintă al treilea fel de jocuri, din care fac parte "baba – oarbă" şi "de-a mijoarca".
Jocurile menţionate anterior sunt jucate de mii de ani ţi sunt cunoscute pe întreg Pământul.
Ultimul tip de jocuri este Luduş. Unul dintre lucrurile favorite ale naratorului era mersul la scăldat.
Lăsându-se îngropat în nisip, Nica râde de moarte. Are loc o desacralizare specific populară,
asemănătoare celei din basme.
Din nefericire, unele jocuri au consecinţe dramatice, deoarece copilului îi lipseşte gândirea
proiectivă: "ne pune dracul de urnim o stâncă din locul ei, care era numai întinata, şi unde nu
porneşte stânca la vale, săltând tot mai sus de un stat de om; şi trece prin gardul şi prin tindă
Irinucai, pe la capre".
Poezia "Trei fete", de Lucian Blaga, sugerează faptul că jocul are o importanţă esenţială în
evoluţia individului. Tema acestei opere lirice este condiţia umană, privită prin trei perspective:
cea a copilului, a tânărului şi a bătrânului. Autorul sintetizează viaţa omului ca pe o combinaţie a
trei factori, de egală importanţă: Iubirea, Jocul şi înţelepciunea. Prima voce lirică este cea a
copilului: "Copilul râde:înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!" Compararea înţelepciunii şi a iubirii
cu un joc pune în evidenţă faptul că jocul aparţine şi laturii cognitive a omului, dar şi a celei
afective. Prin acest mijloc de percepere a realităţii, copilul explorează universul înconjurător, îşi
înţelege funcţionarea propriului corp şi îşi exteriorizează convingerile. De asemenea, el îşi
însuşeşte bazele funcţionării societăţii şi anumite principii de viaţă. în joc îşi are originea şi
caracterul de fiinţa socială al omului. Tot prin intermediul jocului, copiii conştientizează noţiunile
de Bine şi Rău. Sintagma ce încheie al doilea vers, "iubirea mea e jocul!", arată că această
activitate ludică reprezintă un stil de viaţa al celei dintâi vârste a omului. în cazul celei de-a doua
strofe ("Tânărul cântă: / Jocul şi-ntelepciunea mea-i iubirea!"), o parte din trăsăturile esenţiale ale
unui joc se păstrează, o parte, nu. Libertatea şi pasiunea se păstrează, dar regulilse sunt
abandonate. O trăsătură importantă a acestei "lupte" este dorinţa jucătorilor de a se întrece
reciproc, pentru câştigarea unui premiu abstract: afecţiunea celuilalt. Asemeni fiinţelor vii, jocul
evoluează: din jocul simplu, inocent, dezinteresat, ia naştere jocul sentimental, cu un scop bine
definit.
O altă operă lirică ce abordează noţiunea de joc este poezia "De-a v-aţi ascuns...", de Tudor
Arghezi. Tema poeziei este "moartea că joc", fiind enunţată încă din titlu: "de-a v-aţi ascuns" este
 4

un joc întâlnit pe tot Pământul, care implică misterul şi hazardul. Din punct de vedere al sferelor
lexicale, cele mai importante sunt sfera jocului ("joc", "joacă", "jucăm") şi sfera morţii
("înmormântare", "moarte", "a învia", "lumea ceealaltă"). Eul liric eufemizează ideea morţii,
pentru a fi înţeles de "copiii" săi. încercând să le prezinte acestora o noţiune tragică şi complexă,
autorul substituie moartea cu elementul cel mai bine cunoscut de ei: jocul. Prin urmare, jocul se
transformă într-un joc iniţiatic. Pe tot parcursul poeziei, eul liric înfăţişează cititorilor proprietăţile
acestui "joc". El este universal şi nu ţine cont de vârstă, sex său nivel social ("E joc viclean de
bătrâni / Cu copii, [...], cu fetiţe [...] / Joc de slugi şi joc de stăpâni"), iar regulile sale nu se
schimbă: "şi fiecare îl joacă bine". Moartea apare ca un joc inevitabil ("hotărât, o să ne jucăm
odată"), al cărui moment nu poate fi determinat ("odată"). Considerat "vechi", el devine dramatic
prin ireversibilitate ("tata nu o să mai aibă putere / Să vie pe jos, în timpul cât se cere / Din lumea
ceealaltă"). Deşi privit iniţial drept "viclean" şi "ciudat", jocul intră în firesc, fiindu-i asociat cu
caracter sacru ("E jocul Sfintelor Scripturi. / Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Isus Hristos"). De
asemenea, el este arhetipal şi, în acelaşi timp, ciclic ("Aşa e jocul, începe cu moarte").
înmormântarea reprezintă un alt element ludic prin care moartea se aseamănă cu un joc. Aceasta ia
forma unui ritual sincretic, ce are obiecte specifice şi reguli bine determinate. Adevăratul impact al
"jocului" asupra omului este enunţat abia în ultima strofă, când masca poetică dispare şi se
produce o eliberare a tensiunii emoţionale acumulate, însoţită de un profund regret, sub forma unei
imprecaţii: "Aşa este jocul […] Arde-l-ar focul!".
Astfel, se poate afirma că "omul sporeşte cantitatea de spirit care există în joc, transformând-o în
fapt de cultură".

TUDOR ARGHEZI – DE-A V-AŢI ASCUNS

În poezia "De-a v-aţi ascuns...", apărută în primul volum de versuri la lui Tudor Arghezi,
"Cuvinte potrivite" (1927), jocul cu moartea, mai bine zis "de-a moartea", este, ca şi în "Mioriţa", un
joc al destinului uman, pornit din realitatea neiertătoare a lumii. Pentru poet, inevitabilul este disimulat
într-un joc domestic, aparent inofensiv, înscris în ritualitatea comună a existenţei, nu lipsită însă de
fiorul neantului. De aceea, ideea de joc misterios apare chiar din prima strofă: „Dragii mei, o să mă joc
odată/ Cu voi, de-a ceva ciudat./ Nu ştiu când o să fie asta, tată,/ Dar, hotărât, o să ne jucăm odată,/
Odată poate după scăpătat”. Fiecare cuvânt care se repetă aici obsedant, „odată”, „o să mă joc”, „o să
ne jucăm”, fixează o proiecţie incertă, neştiută, dar oricum hotărâtă, în cealaltă margine a timpului
uman, „după scăpătat”, tot atât de misterioasă ca şi miticul în illo tempore, timp al începutului, al
naşterii tuturor lucrurilor
În prima strofă, vocea eului liric se confundă cu vocea tatălui. Poezia structurează un discurs
confesiv, ce va puncta atitudinea în faţa morţii. Începe cu un apelativ afectiv. Adverbul "odată"
marchează perspectiva unei eventuale morţi, iar eul liric este ciudat. "Ciudat" este un avertisment. Prin
repetiţia adverbului "odată", se accentuează ideea că moartea e un eveniment necircumscris temporal.
Data, momentul morţii e incert şi e semnalat prin adverbul modal "poate". Finalul strofei iniţiale,
marchează printr-un paralelism perspectiva unei posibile morţi vizând planul natural.
Jocul „de-a moartea” este un joc de neevitat, de care nimeni nu poate scăpa, „un joc viclean de
bătrâni/ Cu copii ca voi, cu fetiţe, ca tine,/ Joc de slugi şi joc de stăpâni,/ Joc de păsări, de flori, de
căni,/ Şi fiecare îl joacă bine”., atotcuprinzătoarea enumeraţie sugerând înstăpânirea sa deplină asupra
lumii, cu toată tristeţea existenţială implicită.
Mai întâi îi avertizează asupra dispariţiei, într-o zi, a fiecărei fiinţe (E un joc viclean de bătrâni/
Cu copii ca voi, cu fetiţe ca tine,/ Joc de slugi şi joc de stăpâni,/ Joc de păseri, de flori, de câini"),
atrăgându-le atenţia asupra perfecţiunii implicite a jocului, în care se lasă prinsă orice formă de
existenţă (Şi fiecare îl joacă bine"). Identificăm în această viziune argheziană a morţii ca fapt universal
ideea consubstanţialităţii regnurilor vieţii, care participă în aceeaşi măsură la marele joc moartea este
fenomenul universal, viclenia ei stã în faptul cã nu alege pe copiide bătrâni
 5

În strofa a doua, debutează un alt avertisment: moartea fiind un fenomen viclean, şiret. Jocul
morţii vizează toate fiinţele indiferent de vârstă, indiferent de statut social; el definind condiţia umană.
E un fenomen mult mai amplu, reperabil şi i universul natural; în această accepţie, moartea vizează şi o
înnoire a speciilor.
În cea de-a treia strofă, îşi exprimă iubirea ce mereu, oriunde ar fi, ea va exista şi va fi pe zi ce
trece, tot mai mare. Ca-ntr-un circuit viata-moarte, moarte--viata, se vor conserva legăturile dintre cele
două lumi, pentru că, Sub coviltirele lui Dumnezeu", iubirea este singura care contează, fiind o
modalitate de a îngheţa eternitatea. Decrepitudinea fiinţei este sugerată prin enumerarea în ascendenţă
a trăirilor umane, de la exterior către interior, de la statutul biologic la cel ontologic al fiinţei umane:
într-o zi piciorul va rămâne greu,/ Mana stângace, ochiul sleit, limba scămoasă". Ochiul" şi limba",
metafore ale identităţii umane conştiente şi creative, sunt cele care încheie procesul, ca o sugestie a
supravieţuirii spiritului dincolo de dispariţia trupului.
Fenomenul morţii este derulat poetic în cele mai mici detalii, transpus însă în plan alegoric, figurile de
stil urmând îndeaproape procesul treptat al deriziunii fizice. Masa cea de taină a morţii fiecăruia este
ţinută „Subt coviltirele lui Dumnezeu”, sub protecţie divină până când, „Într-o zi piciorul va rămâne
mai greu”, simbolizând apăsarea vieţii, greutatea fără margini care-l cuprinde pe omul aflat în pragul
morţii. Mana devine „stângace”, ochiul este „sleit”, iar limba „scămoasă”, toate aceste manifestări
arătând că lumea este supusă unui fenomen unic, după care alcătuirea materială, fragilă, a corpului, se
împrăştie, devine repede dizolvabilă. Corpul biologic se supune unei auto-destramari totale, incapabil
de a se opune entropiei devoratoare.
În cea de-a patra strofă, moartea e comparată cu un vânt, element ce se transformă într-un
mesager funebru. Versul secund, semnalează atitudinea de resemnare senină, calmă, mioritică în faţa
morţii. Versul final, indică concretizarea atitudinii mioritice în faţa morţii prin integrarea individului în
circuitul natural.
Tăcerea şi seninătatea râsului semnifică o moarte anticipată, aşteptată de mult timp, oricând
posibilă, căci mereu adie „ca un vânt” în preajma fiinţei umane. Copacul, axis mundi, este simbolul
deznădejdii existenţiale a omului, al destinului implacabil, care izbucneşte cu putere în fiecare zăgaz,
pentru a opri forţele vitale ale organicului.
Ipostaza omului va fi acum tăcerea, muţenia" blagiană, o tentativă de reîntoarcere la originile
fiinţei, de contopire cu substanta originară: Eu o să râd şi o să tac,/ O să mă culc la pământ./ O să stau
fără cuvânt,/ De pildă, lângă copac". Ceva din panteismul unor psalmi se regăseşte şi în această poezie,
o topire lentă a făpturii, o reîntoarcere în matca din care s-a desprins pentru a menţine echilibrul acelui
tot" primordial, echilibru transferat, odată cu Marea Trecere", asupra urmaşilor. Apare simbolul
copacului ce prespune regenerare permanentã, vitalitate-copacul protector, vin şi dãtãtor de viaţă
devine un punct de sprijin-încet ca un vânt jocul totuşi “începe cu moarte
În cea de-a cincea strofă, autorul face o aluzie religioasă. Sunt menţionate Sfintele Scripturi,
dar şi viaţa lui Iisus Hristos, care a acceptat să moară.
Jocul de-a moartea este vechi de milenii, fiind cuprins chiar în actul creaţiei divine: „E jocul
Sfintelor Scripturi./ Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Iisus Hristos/ Şi alţii, plini de friguri şi de călduri,/
Care din câteva sfinte tremurături/ Au isprăvit jocul, frumos”. Cele câteva „sfinte tremurături”,
frigurile şi căldurile, reprezintă esenţa vieţii pământene, imposibilitatea funciară de a depăşi matrixul
forţelor latente, generatoare de moarte. Omul se spune jucului sfintelori scripturi a cãrui pildã îl dã şi
Iisus Hristos-desoclarizarea divinului, Iisus se joacã.-elemente creştine: sfânta scripturã, Iisus Hristos
În cea de-a şasea strofă, autorul începe să spună pe nume acelui joc înfricoşător, pentru ca fiii
săi să înceapă deja să se resemneze şi ei, în legătură cu faptul că tatăl lor va pleca pentru mult prea
mult timp.

AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Izvoarele de inspiraţie sunt autobiografice, iar evocarea se face din perspectiva depărtată a
maturităţii, fiind provocată de un impuls afectiv greu de dominat: nostalgia.
 6

Rupt încă din adolescenţă de o realitate care l-a fermecat, scriitorul se întoarce prin creaţie în
trecut şi se cufundă cu voluptate într-o lume preferată şi intim cunoscută, reînviind-o într-un lung şi
neobosit monolog, în care el însuşi apare ca personaj şi actor deopotrivă.

Geneza operei
Humuleșteanul ii povesteste bunului sau prieten, Mihai Eminescu, în iarna anului 1876-77, în
bojdeuca sa de la Țicau, episoade savuroase din amintirile sale din copilarie. Ion Creangă nu are de
spus despre vârsta fericită a omului mai mult decat alții, însă, "chiotul lui este... mai plin, sonor ca o
voce minunată, distinsă într-o gloata"și se rezuma la: "Și, Doamne, frumos era pe atunci!".
Impresionat, Mihai Eminescu il îndeamnă să aștearnă totul pe hârtie. Așa se face ca, începând de prin
1880, învățătorul din Țicau, care era tot mai bolnav, incepe să scrie primele pagini din cea mai
importantă operă a sa, stăpânit de un sentiment de profunda melancolie, dar si de plăcerea de a
se cufunda în impresiile luminoase și tainice din vârsta tot mai îndepărtată.

Despre operă

”Amintiri din copilărie” este o operă compusă din patru părți, care apare în cea mai prestigioasa
revista a timpului ”Convorbiri Literare”, intre anii 1881-82, excepție făcând partea a IV-a, scrisa în
1888, și apărută postum, în 1892. Publicarea in volum a ”Amintirilor” s-a făcut la Iași, în anul 1892.

Cartea cuprinde o imagine luminoasă a vieții satului, a obiceiurilor și a tradițiilor poporului,

având în centru întâmplările și peripețiile lui Nică a lui Ștefan a Petrii, de când "a făcut ochi" și până
când ajunge la Iași, scos cu greu din lumea satului, "ca ursul din bârlog".Eroul central apare, așadar,
înfățișat de autor, din copilărie până în pragul adolescentei într-un prim plan, sunt zugrăvite procesul
de formare a lui Nică și evolutia lui spirituala, strâns legate de mediile pe care le străbate. Cel de-al
doilea plan reconstituie, universul vieții țărănești, atmosfera patriarhala a satului, cu instituțiile sale:
familia, școala, biserica, armata.
Pe Creangă îl interesează, în primul rând, imaginea vârstei de aur, pentru că - dacă prin
amănunte Nică este propria sa ipostază, așa cum i-o păstrează amintirea, tipologic vorbind, eroul său e
„copilul universal” (George Călinescu). Subiect al evocării, scriitorul are capacitatea de a se obiectiva
şi de a vedea în sine copilul de pretutindeni şi de oricând, cum însuși declară: „aşa eram eu la vârsta
cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii de când lumea asta şi pământul”. Intenţia lui Creangă este
de a înfăţişa „copilăria veselă şi nevinovată”, care stă sub semnul neastâmpărului băieţesc, al
spontaneităţii şi al poznelor.

Subiectul

Se dezvoltă gradat şi respectă, în linii mari, ordinea cronologică a evenimentelor, în ciuda unui
montaj narativ mai liber, cu multe digresiuni anecdotice. Întâmplările prin care trece sunt toate
„evenimente de cunoaştere”, întrucât prin ele Nică îşi lărgeşte sfera de simţire şi înţelegere, se
complică sufleteşte, se formează ca om.
Copilăria lui nu este senzaţională, ci obişnuită. Scriitorul nu inventează peripeții
nemaipomenite. Dar, în cadrul normal al existenţei, el arată cum copilul descoperă lumea şi cum în
acest proces firesc de luare în stăpânire a universului orice eveniment capătă semnificaţii majore. Forţa
lui Creangă stă în capacitatea de a sugera farmecul inefabil al vârstei.

Personajele

Numărul lor este relativ mare, fără ca portretul care ii se face să fie adâncit în mod deosebit.
Aproape toate sunt conturate sumar prin caracterizare directă, prin acţiune ori prin limbaj. Creangă
folosește tehnica detaliului, care îi permite să nuanţeze caracterele. El vede elementul particular, prin
care firea omului se diferenţiază.
 7

De aceea, în opera lui, dascălii şi preoţii, unchii şi mătuşile, copiii şi părinţii, bătrânii şi tinerii
se prezintă în formele cele mai diverse şi pitoreşti. Multe se reţin prin lapidarele şi expresivele
caracterizări pe care le face autorul însuşi: Smărăndiţa e o „zgâtie de fată”, bădiţa Vasile „harnic şi
ruşinos ca o fată mare”, dascălul Iordache „clămpănea de bătrân şi avea darul suptului”, Nic-a lui
Costache e înaintat la învăţătură „până la genunchiul broaştei”, Trăznea e „bucher de frunte şi tâmp în
felul său” etc.
Altele seamănă cu eroii din basme: Nică Oşlobanu pare o variantă a lui Chirică din Povestea lui
Stan Păţitul, Mogorogea e certăreţ ca Gerilă, iar dascălii care stau în gazdă la Pavel Ciubotarul
„dondănesc” ca şi fabuloşii însoţitori ai lui Harap-Alb. Mai bine conturate sunt portretele părinţilor:
Ştefan a Petrii e bărbat harnic şi gospodar, dar dispreţuieşte învăţătura („Dacă ar fi să iasă toţi învăţaţi,
n-ar mai ave cine să ne tragă ciubotele”). Ca fire e moale, lipsit de ambiţie, strunit adesea de soţie, dar
Creangă îl laudă pentru plăcerea de a se juca cu cei mici şi pentru abnegaţia cu care munceşte pentru a-
şi întreţine copiii şi a realiza proiectele Smarandei, chiar dacă uneori protestează şi bombăne.
Smaranda Creangă este o figură aparte în Amintiri. Fiică de vornic şi având fraţi cu învăţătură,
ea se ţine de neam bun, iar după felul în care se adresează bărbatului, se socoteşte superioară lui ca
putere de înţelegere a lucrurilor, fiind şi mai sensibilă la înnoiri. Tipologic, ea se înscrie în portretul
clasic al mamei, ca o fiinţă autoritară dar şi cu tact pedagogic, mânuind cu abilitate răsplata şi
pedeapsa. Absenţa portretului fizic concentrează atenţia spre cel caracterologic.
Creangă o evocă, mai întâi, ca pe o fiinţă cu daruri fantastice, făcând „năzdrăvănii” şi stăpânind
forţele răului: „...cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii: alunga norii cei negri de pe
deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşii;
închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul sau
păretele sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior zicând: „Na, na”! şi îndată-mi
trecea durerea...”
Apoi este văzută prin modul în care îşi manifestă grija faţă de casă şi de destinul copiilor. Ea
este în stare să facă eforturi mari pentru ai săi, să înveţe alături de Nică sau să se certe cu bărbatul
pentru a-şi realiza idealul. Tenacitatea ei se manifestă mai ales în discuţiile cu Ştefan a Petrei, pe care
vrea să-l facă să-i împărtăşească punctul de vedere: „Sărmane omule! Dacă nu ştii boabă de carte, cum
ai să mă înţelegi? Când tragi sorocoveţii la musteaţă, de ce nu te olicăieşti atâta?”. O caracteristică a
acestui portret moral este că dragostea de mamă nu se manifestă prin duioşii, zbenguieli şi îngăduinţe.
Smaranda este o fire mai aspră, cu voinţă neclintită, care-şi iubeşte copiii fără sentimentalisme, dar cu
un devotament nemărginit. Mai sunt şi alte portrete, dar cel mai complex din toate este cel al lui Nică.
 
Arta narativă

Creangă este un povestitor desăvârşit impresionând prin modul în care „spune”. În această
privinţă, el se află între Ion Neculce şi Mihail Sadoveanu, toţi trei alcătuind în literatura română o serie
uşor de recunoscut prin elementele comune ale artei lor narative. Creangă povesteşte cu vervă,
neobosit, ca un mare actor în faţa unei săli fascinate. De aici derivă şi principala trăsătură a artei sale
narative, care e tendinţa scenică, tehnica orală a spunerii. El scrie ca şi cum ar trebui să-şi interpreteze
textul, plăcându-i să imite, să parodieze, să exagereze, să gesticuleze, să treacă de la monolog la
dialog, să intre în pielea fiecărui personaj.
În nici o împrejurare nu-şi uită însă interlocutorii imaginari, cărora li se adresează de multe ori
direct: „Şi, după cum am cinstea să vă spun” sau „mi-aduc aminte ca acum” sau „acum vă mai spun”
ori „vă puteţi imagina ce vrea să zică a te scălda în Bistriţa” etc. La fel procedează şi când pare a
pierde firul povestirii prin digresiuni sau explicaţii suplimentare, dar se reîntoarce, solicitând parcă
îngăduinţa ascultătorului: „însă ce mă priveşte? Mai bine să ne căutăm de ale noastre” sau „Şi să nu-mi
uit cuvântul” sau „Dar ce-mi bat eu capul cu craii şi cu împăraţii, şi nu-mi caut copilăria petrecută în
Humuleşti şi de nevoile mele?” etc.
O altă trăsătură a Amintirilor este dinamismul anecdotic, uluitoarea năvală a întâmplărilor,
rapiditatea cu care se derulează isprăvile. Nu întotdeauna însă între ele există legături de fond, drept
pentru care naratorul găseşte formula de trecere, de marcare a schimbării, cum ar fi: „D-apoi cu
smântânitul oalelor, ce calamandros a fost” sau „D-apoi cu moş Chiorpec ciubotarul, megieşul nostru,
 8

ce năcaz avem” sau „întocmai după cea cu cireşile, vine alta la rând” şi „O dată venise lui Oşlobanu
rândul să cumpere lemne” ori „D-apoi lui Trăsnea, săracul, ce-i păţea sufletul cu gramatica” etc. Prin
astfel de sintagme, naraţiunea lui Creangă îşi păstrează coerenţa şi unitatea, episoadele, oricât de
diferite, se adună şi se organizează sub forţa magnetică a plăcerii de a povesti.
Adevărata forţă a lui Creangă se manifestă când începe să nareze. Atunci exprimarea este vie,
autentică, fraza, bogată în verbe, devine puternic evocatoare, iar întâmplările şi oamenii prind viaţă şi
se întipăresc definitiv în mintea cititorului.
 
Nota comică

Creangă îşi păstrează şi în Amintiri, ca şi în poveşti, plăcerea de a glumi. Firea lui voioasă,
optimistă, conferă evocării o tonalitate degajată. Scriitorul provoacă râsul permanent (cu rare momente
de seriozitate nostalgică), privind totul dintr-o perspectivă care amuză, exagerând, zeflemisind,
autoironizându-se.
Umorul lui Creangă se vădeşte, înainte de toate, în exprimarea poznaşă, mucalită, într-o
şiretenie a frazei în care cazi ca într-o capcană. În capitolul al doilea, el se descrie astfel: „Şi să nu
credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul, de joi pană mai de apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi
statornic la vorbă în feliul meu; şi nu mă laud, că lauda-i faţă: prin somn nu ceream de mâncare; dacă
mă sculam, nu mai aşteptam să-mi dea alţii; şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-
acasă” sau „la am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti,
care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte pană la treizeci şi nici bogat pană la patruzeci nu
m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut, şi ca de când sunt, niciodată n-am
fost!”
Alteori, cuvintele capătă forme neaşteptate sau sunt aşezate în combinaţii surprinzătoare.
Astfel, moş Chiorpec ciubotarul îl întâmpină pe Nică strigând: „He, he! bine ai venit, nepurcele!”;
răposatul popă Buliga, zis Ciucălău, este pomenit cu un „Dumnezeu să-l iepure”; când se întinde în
pat, lui Oşlobanu îi cad din sân toate câte „furluase” de pe unde a fost; boala de care suferă Nică în
1848 este o „cinstită de holeră”; şcolarul Nică e „slăvit de leneş”; iar încăierarea de la Pavel ciubotarul
este o „clăcuşoară”; cum culcatul cânepii devine „trebuşoara asta”.
Umorul e stârnit şi de prezenţa termenilor familiari, a căror menire e să îngroaşe, să exagereze,
să caricaturizeze. De exemplu fetele sunt drăcoase, iar băieţii sunt: mangosiţi, farasiţi, ticăiţi,  gligani, 
meliani, coblizani, hojmalăi, handralăi, prostălăi, ghiavoli.
Voia bună e întreţinută şi de plăcerea scriitorului de a-şi presăra naraţiunea cu zicale, cu
expresii populare şi vorbe de duh, prin care se caracterizează o situaţie, se îngroaşă o trăsătură, se face
o aluzie ironică sau, pur şi simplu, se provoacă râsul. Creangă citează la tot pasul din tezaurul de
înţelepciune populară: „Vorba ceea: un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece cuminţi n-o pot scoate”,
„dacă-i copil, să se joace, dacă-i cal, să tragă, şi dacă-i popă să cetească” sau „Tot păţitu-i priceput”,
„Golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul”sau „Ursul nu joacă de bună voie” etc.
  Umorul este stârnit şi prin alte procedee:
 Prin caracterizare ironică - fata Irinucăi era „balcâză şi lălâie, de-ţi era frică să înnoptezi
cu dânsa în casă”;
 Prin nume sau porecle comice - Torcălăul, Trăsnea, Ciucălău, Gâtlan, Chiorpec, Duhu,
Bodrângă etc.;
 Prin autopersiflare - „Şi unde nu s-au adunat o mulţime de băieţi doriţi de învăţătură,
între care eram şi eu, cel mai bun de hârjoană şi slăvit de leneş”;
 Prin prezentarea unor oameni şi scene care stârnesc hazul - ca aceea cu dascălii de la
Fălticeni, care „dondăniau ca nebunii” învăţând gramatica lui Măcărescu.
 
Limbajul

Creangă este inconfundabil prin limbaj. Specificul termenilor săi, modul exprimării, oralitatea
stilului îl individualizează perfect între scriitorii români. Originalitatea verbală a lui Creangă se poate
evidenţia prin următoarele aspecte:
 9

Vocabularul specific - cuvintele cele mai numeroase din Amintiri sunt de origine populară;

unele au un aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme; lipsesc aproape complet
neologismele;
Limbajul afectiv - marcat de prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic etc.: „Şi-
apoi gândiţi că Trăsnea citea întrebarea şi răspunsul, fiecare pe rând, rar şi lămurit ca să se poată
înţelege ceva? Nu aşa, necredincioşilor, ci iată cum”.
Creangă nu povesteşte rece, indiferent; el se implică, participă sufleteşte, apreciază, solicită
interlocutorii, şi limbajul primeşte prin această atitudine puternice accente afective;
 
Economia de mijloace

Scrisul lui Ion Creangă este lipsit de metafore, scriitorul moldovean fiind „unicul prozator
român al cărui stil are particularitatea asta” (Garabet Ibrăileanu). Expresivitatea limbii sale provine în
mod deosebit din comparaţii şi din prezenţa altor tropi, dar şi acestea sunt, de fapt, figuri de stil
generalizate, devenind expresii consacrate de uz: „plângea ca o mireasă”, „nu-i era a învăţa cum nu îi e
câinelui a linge sare” etc.;

Oralitatea stilului

Deşi scrise, frazele lui Creangă urmăresc să creeze impresia de spunere: „Cu ochii pe carte,
ascultăm o voce apropiată, care, prin întâmplările comunicate, are variaţii de ton, este serioasă şi
glumeaţă în sunetul ei, intervine ca a doua expresie pe lângă expresia literară” (Vladimir Streinu).
Semnul distinct al oralităţii este, mai întâi, abundenţa expresiilor onomatopeice, a interjecţiilor şi a
verbelor imitative: zbrr!, haţ!, zvârr!, ţuşti!, alelei, hârşti,huştiuluc, huţa, troscpleosc; a bocăni, a
horăi, a bâzâi, a clămpăni, a molfăi, a scânci, a foşgăi, a găbui, a vânjoli etc.
Senzaţia de oralitate e provocată şi de mulţimea zicerilor tipice (toate ca toate, de voie de
nevoie), a expresiilor specifice ale limbii vorbite (vorba ceea, hăt bine, şi pace bună), a întrebărilor şi
exclamărilor (ori mai ştii păcatul!, grozav s-a spăriet!, ce-i de făcut?). Alteori în text apar versuri
populare sau fraze ritmate („Hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-mi pare”). Orală e şi sintaxa
frazei. Autorul lasă cuvintele să se înşire după o ordine a vorbirii, şi nu a scrisului, unde topica e mai
controlată (... „şi hârsita de mătuşă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului; cât pe ce să puie mâna
pe mine! Şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, pănă ce dăm cânepa toată palancă la pământ”).
Toate aceste trăsături pot crea impresia că limba lui Creangă reproduce exact vorbirea
moldovenească de la mijlocul secolului trecut. Dar, de fapt, ne aflăm în prezenţa unui limbaj artistic, a
unui stil foarte original. Creangă foloseşte limba poporului utilizând termeni regionali, expresii
dialectale, ziceri tipice, comparaţii şi alte figuri de stil specifice. Dar el nu copiază limba ţărănească, ci
o recreează şi o toarnă în tiparele unei rostiri individuale, de unde provine şi
originalitatea. Poveştile şi Amintirile sunt deci produse ale unui artist superior, prin care „poporul
întreg a devenit artist individual” (Tudor Vianu).
 
Concluzii

Carte a copilăriei evocate din perspectiva depărtată şi duios-nostalgică a

maturităţii, Amintirile lui Creangă reprezintă o operă unică în literatura, română prin forţa cu care a
reuşit să comunice miracolul vârstei inocente, prin farmecul neegalat al limbajului şi prin umor.

Structura operei şi construcţia subiectului

Partea I
Prin naraţiunea la persoana I, Ion Creangă, adult, începe povestirea amintirilor din propria
copilărie, a întâmplărilor petrecute cu mult timp în urmă într-un spaţiu drag, satul natal Humuleşti:
„Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau prin părţile noastre, pe când
 10

începusem şi eu, drăgăliţă-doamne, a mă rădica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din
târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi care se ţin tot de una: Vatra
Satului, Delenii şi Bejenii”.
Aşadar, încă de la început, naratorul fixează locul, satul Humuleşti şi timpul, vârsta fericită a
copilăriei. Naratorul continuă evocarea universului mirific al Humuleştilor, „sat mare şi vesel, [...] sat
vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului, cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi
fete mândre care ştiau învârti şi hora, dar şi suveica [...] cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi
poporani ca aceia, de făceau mare cinste satului lor”.

Şcoala din Humuleşti

Şcoala ridicată „prin osârdia” preotului Ioan Humulescu adunase o mulţime de băieţi şi fete,
printre care se afla şi Nică, „un băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea”. Copiii nu înţeleg
rostul şcolii, sunt îndărătnici şi de aceea părintele Ioan, „om vrednic şi cu bunătate”, le aduce ca „dar
de şcoală nouă”, pentru a-i sili spre învăţătură, „Calul Bălan” şi pe „Sf. Nicolai”. „Calul Bălan” era un
„scaun nou şi lung”, iar „sfântul Nicolai” fusese botezat, după hramul bisericii, un „biciuşor de curele,
împletit frumos” de moş Fotea, cojocarul satului.
Preotul a instituit regula ca, în fiecare sâmbătă, elevii să fie ascultaţi la lecţiile predate în
săptămâna respectivă, apoi să încalece pe Calul Bălan şi să fie „mângâiaţi” cu sfântul Nicolai, în
funcţie de greşelile făcute. Smărăndiţa, fiica preotului, izbucneşte în râs la auzul grozavei prescripţii şi
este imediat poftită pe Calul Bălan, deşi fata „plângea ca o mireasă, de sărea cămeşa de pe dânsa”. Ca
urmare, toţi şcolarii s-au apucat să înveţe „şi treaba mergea strună”.
Filele ceaslovului fiind „cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele (...) câte zece-două zeci de
suflete prăpădeam deodată”, aşa că, văzând părintele foile însângerate, „ne pofti pe fiecare la Bălan şi
ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi a cuvioşilor bondari”.
Într-o zi, primarul scoate oamenii la reparat drumul, deoarece se zicea că are să treacă vodă pe
acolo. Bădiţa Vasile iese cu elevii ca să dea o mână de ajutor. Această acţiune nu fusese decât un
pretext pentru a-i lua pe flăcăi în armată, pe care-i prindeau cu arcanul, le puneau cătuşe şi-i duceau la
Piatra Neamţ.
Bădiţa Vasile, învăţătorul, a fost „prins la oaste” şi, în zadar umbla părintele Ioan să găsească
alt dascăl, unul ca „bădiţa Vasile, cuminte, harnic şi ruşinos ca o fată mare” n-a mai aflat. Pentru a
urma şcoala, Nică este împins de mama sa, Smaranda, care „era în stare să toarcă în furcă şi să învăţ
mai departe”, deşi Ştefan a Petrii era de părere că „dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi [...], n-ar mai ave cine
să ne tragă ciubotele”.

Şcoala de la Broşteni
Bunicul dinspre mamă, David Creangă, îi duce pe Nică şi pe Dumitru la şcoala lui Alecu Baloş
din Broşteni; acum suferă copilul prima ruptură de vatra satului. Călătoria a avut loc într-o dimineaţă
de iarnă, în care „era un pui de ger de crăpau lemnele” şi-l transportă pe Nică într-o lume complet
nouă, necunoscută, căreia copilul nu i se adaptează deloc, având loc o serie de întâmplări inedite:
căderea în Ozana; tăierea pletelor; locuirea în gazdă la Irinuca, unde se umple de râie căprească;
dărâmarea bordeiului Irinucăi; fuga înapoi acasă cu pluta pe Bistriţa.
În ziua de Paşti, Nică a cântat la biserică „îngerul a strigat!”, învăţată la şcoala din Broşteni,
spre uimirea tuturor celor din Humuleşti. Dar faptul că fusese tuns chilug este un prilej de distracţie
pentru fetele „mai drăcoase”, care strigau după el „Tunsul felegunsul, / Câinii după dânsul!”.

Partea a II-a
Partea a II-a începe sentimental, cu un lirism nostalgic: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă
gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o
şfară cu motocei la capăt de crăpau mâţele jucându-se cu ei, [...] parcă-mi saltă şi acum inima de
bucurie. [...] Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în turbarea sa”.
Aducerile aminte reînvie chipul mamei sale care, cu adevărat că „ştia a face multe şi mari
minunăţii”, despre întâmplările copilăriei: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură
e veselă şi nevinovată”. După o ploaie îndelungată, mama îl îndemna pe Nică să râdă la soare ca să se
 11

îndrepte vremea, iar naratorul comentează cu umor, prin autopersiflarea, supraaprecierea: „Ştia, vezi
bine, soarele cu cine are de-a face”. În această parte, naratorul povesteşte întâmplări celebre şi de
referinţă pentru copilăria lui Nică a lui Ştefan a Petrei, episoade cunoscute sub numele de „la cireşe”,
„pupăza din tei”, „la scăldat”.
Prin adresare directă, personajul narator îndeamnă cititorul să ia aminte la întâmplările
copilăriei: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură e veselă şi nevinovată”. Poate că
nicio altă operă literară nu defineşte mai bine joaca din vremea copilăriei, aşa cum este ea conturată în
Amintiri, ca perioadă lipsită de griji, când neajunsurile şi greutăţile nu au pentru copii niciun fel de
importanţă.
Singura preocupare la această vârstă fericită este, aşadar, joaca, inventată şi imitativă: „Copilul
încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe care aleargă cu voie
bună, şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ia auzul,
şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului.
Nepăsători faţă de oboseala părinţilor, copiii făceau gălăgia cea mai mare tocmai când mama voia să se
odihnească puţin sau le ardea dejoacă în toiul nopţii, când tatăl se întorcea îngheţat de la pădure. Cu
toate acestea, proverbul rostit de Ştefan este un argument în plus pentru „copilăria copilului universal”,
pentru vârsta fericită a oricărui om: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să
citească...”.
Smaranda îi povesteşte, amuzată, bărbatului ei „câte drăcării le vin în cap”: Zahei şi Ion se
joacă imitând toaca de la biserică şi cântatul preotului, cu un text original şi plin de umor: „Doamne
miluieşte, popa prinde peşte”. Tatăl ia apărarea copiilor şi o ironizează pe Smaranda: „tot eşti tu
bisericoasă de s-a dus vestea; încaltea ţi-au făcut şi băieţii biserică aici, pe loc”. Seara târziu, după ce
mama le făcea „câte-un şurub, două prin cap” ori le dădea „câteva tapangele (lovituri date cu palma)
copiii adormeau, dar dimineaţa o luau de la început, că vorba ceea: „Pelea rea şi răpănoasă, ori o bate,
ori o lasă”.

La cireşe
Într-o zi de vară, lui Nică i se face poftă de cireşe şi se hotărăşte să se ducă la fratele tatălui său,
moş Vasile, care avea un „cireş văratec” ea să fure cireşe. Băiatul se furişează din casă şi plănuieşte ca
mai întâi să întrebe de vărul lui, Ion, prefăcându-se că venise să-l ia la scăldat. Află de la mătuşa
Mărioara că Ion era dus cu tatăl lui la Condreni, aşa că îşi ia rămas bun şi se preface că pleacă. Bucuros
că nu-şi găsise vărul acasă, Nică se strecoară pe furiş „în cireşul femeii” şi începe a „cărăbăni la cireşe
în sân, crude, coapte, cum se găseau”.
Mătuşa Mărioara îl zăreşte în cireş, se enervează îngrozitor şi, pentru că băiatul nu se dădea jos
din pom, începe să arunce în el cu bulgări de pământ. Speriat, Nică sare, pe neaşteptate, chiar în „nişte
cânepă care se întindea de la cireş înainte, şi era crudă şi până la brâu de înaltă”. Mătuşa Mărioara
începe să-l alerge pe băiat prin cânepă, „şi eu fuga şi ea fuga, şi eu fuga şi ea fuga, până ce dăm cânepa
toată palanca (culcată) la pământ”. Drept urmare, cele zece-douăsprezece prăjini de cânepă „frumoasă
şi deasă cum îi peria” au fost complet distruse. Sprinten, Nică sare peste gard, se duce acasă şi este
„foarte cuminte în ziua aceea ...”.
Seara, a venit la Ştefan a Petrei să reclame paguba moş Vasile, însoţit de vornic (primar) şi-i
impută cânepa şi cireşele. Moş Vasile era un „cărpănos ş-un pui de zgârie-brânză ca şi mătuşa
Mărioara”, pentru că a tunat şi i-a adunat. Nică primeşte „o chelfăneală” zdravănă de la tatăl său pentru
stricăciunea făcută şi pentru banii plătiţi ca despăgubire. Drept urmare, Nică învaţă din această păţanie
că „Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtuşag” şi-i era ruşine să mai dea ochii cu băieţii şi fetele
din sat, mai ales duminica la biserică şi la horă.

Pupăza din tei

Nică nu sfârşise bine ruşinea cu cireşele, că face altă boacănă şi mai mare. Într-o dimineaţă,
Smaranda îl trezeşte pe Nică înainte de răsăritul soarelui, când era somnul mai dulce, ca să nu-l spurce
„cucul armenesc” şi să-i meargă prost toată ziua. Toată vara pupăza cânta dis-de-dimineaţă „de vuia tot
satul”. Smaranda îl trimite pe Nică să ducă mâncare oamenilor angajaţi la prăşit, tocmai în Valea
Seacă, aproape de Topoliţa. În drumul spre ţarină, băiatul se abate pe la teiul în care îşi avea pupăza
 12

cuib scorbura, se urcă în copac, bagă mâna în scorbură, prinde pupăza şi, pentru că nu mai văzuse
niciodată o astfel de pasăre, se sperie şi-o scapă. Pune în gura scorburii o lespede, duce apoi mâncarea
lingurarilor, cărora „li se lungise urechile de foame”.
La întoarcere, Nică scoate pupăza din scorbură, ajunge cu ea acasă, o leagă de un picior şi o
ascunde în pod, într-o putină. După două zile, vine mătuşa Măriuca la Smaranda şi-l acuză pe Nică de
furtul pupezei, fiind foarte mâhnită că nu mai are cine-i trezi dis-de-dimineaţă. Speriat să nu fie
demascat, Nică ia pupăza din pod şi se duce cu ea la iarmaroc, cu gând s-o vândă. Ajuns în târg,
băiatul se plimba „ţanţoş printre oameni de colo până colo”, până când se apropie de el „un moşneag
nebun”, care-l întreabă dacă este de vânzare „găinuşa ceea”.
Luând-o în mână ca „s-o drămăluiască”, moşul dezleagă pupăza, care „zbrr! pe-o dugheană”,
apoi ia drumul în zbor spre Humuleşti. Foarte supărat, Nică îl ia pe moşneag de piept, pretinzându-i
bani pentru pasărea care scăpase din mâinile lui. Moşul îl recunoscuse însă pe băiat şi-l ameninţă că o
să-l spună lui Ştefan a Petrei, pe care, de altfel, tocmai îl văzuse umblând prin târg. Auzind acestea,
Nică se furişează printre oameni şi o ia la fugă spre Humuleşti, uitându-se înapoi cu frică şi bucuros că
scăpase de moşneagul buclucaş.
Ajuns acasă, fraţii îi spun că părinţii sunt plecaţi la târg, iar mătuşa Măriuca ridicase tot satul
din pricina pupezei. Dar tocmai atunci, se aude pupăza, care cânta „pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-
pup!” şi a doua zi mătuşa Măriuca îi spunea Smarandei cu indignare, ce răi sunt oamenii, care vorbesc
vrute şi nevrute şi acuză persoane nevinovate.

La scăldat
Într-o zi călduroasă de vară, aproape de sfântul Ilie, Smaranda avea „o mulţime de trebi” şi-l
roagă pe Nică, cel mai mare dintre fraţi, s-o ajute. Ea îi promite, drept răsplată, să-i cumpere de la
Fălticeni o pălăriuţă şi un chimir. Nică promite să stea acasă, dar în gândul lui plănuieşte să plece la
scăldat, deoarece „era un senin pe ceriu şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ţi venea să te scalzi pe
uscat ca găinile”.
Smaranda, văzând că băiatul nu mai este acasă, se duce la baltă şi-l vede tolănit în pielea goală
pe nisip. Ea aşteaptă să intre în apă, apoi îi ia toate hainele, îl lasă în pielea goală şi-i zice cu mâhnire:
„îi veni tu acasă, coropcarule (vagabond), dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom avea altă vorbă”.
Fetele care erau la scăldat au început a-şi da coate şi a chicoti, amuzându-se despre cele întâmplate.
Nică se gândeşte cum să facă să ajungă acasă fără haine, o ia prin păpuşoi (porumb\ prin grădinile
oamenilor, îl latră câinii, apoi ajunge, cu chiu şi vai, în ograda casei sale.
Nică se uita cu milă la mama lui, „cum se dă în vânt după trebi”, se apropie umil, îi ia mâna s-o
sărute şi-o roagă scâncind: „Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai dă-mi
ceva de mâncare, că mor de foame!”. După întâmplarea asta, Nică devine ascultător şi harnic „ca o fată
mare”, până când, impresionată, Smaranda îl iartă şi băiatul lăcrimează de bucurie, dar şi din cauză că-
l mustra cugetul pentru supărarea pricinuită mamei.
Finalul acestui capitol este memorabil prin celebra autoironie: „Ia, am fost şi eu în lumea asta
un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la 20 de ani, nici cu
minte până la 30 şi nici bogat până la 40 nu m-am făcut. Dar şi sărac, ca în anul acesta, ca în anul
trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost”.

Partea a III-a
Partea a III-a începe cu un monolog dialogat al autorului cu propriul său cuget încărcat de
aceeaşi autoironie: „Nu mi-ar fi ciudă încaltea când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice cugetul
meu”, prilej cu care Creangă descrie satul Humuleşti şi împrejurimile acestuia, făcând referiri şi la
istoria acestor locuri, cu domnitorii şi mitropoliţii ce „s-au rânduit la scaunul Moldovei” şi care „au
trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti”.
Nică este acum adolescent, urmează cursurile Şcolii Domneşti din Târgu Neamţului, apoi pe
cele de la Şcoala de Catiheţi din Fălticeni. Desprinderea de sat se realizează pentru o perioadă mai
lungă, urmărind procesul formării lui Nică, raporturile lui cu viaţa socială, cu noii colegi de şcoală,
între care Ion Mogorogea, vărul său, Gâtlan, Trăsnea, Oşlobanul, împreună cu care stătea în gazdă la
Pavel Ciubotarul, unde îşi aduceau merinde de acasă şi se îngrijeau iarna de lemne de foc.
 13

Accentele ironice se îndreaptă, în acest capitol, spre „fabrica de popi” din Fălticeni, spre
deprinderile necinstite ale unor membri ai tagmei preoţeşti sau monahale, spre manualele şcolare aride
şi spre învăţarea mecanică, un „cumplit meşteşug de tâmpenie”, care dau tabloului o imagine realistă
asupra şcolii româneşti din acea perioadă .

Partea a IV-a
Partea a IV-a debutează prin exprimarea tristeţii eroului care, „în toamna anului 1855”, este
silit să -şi părăsească satul natal pentru a merge la seminarul de la Socola: „Cum nu se dă scos ursul
din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp şi pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă
dam eu dus din Humuleşti când veni vremea să plec la Socola după stăruinţa mamei”. La începutul
acestui capitol se fixează timpul desfăşurării acţiunii, toamna anul 1855 şi spaţiul, satul Humuleşti.
Nică se simte puternic legat de „Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul”, de familia lui şi
de obiceiurile tradiţionale ale satului natal, care făceau să-i salte inima de bucurie.
Nică lua parte cu însufleţire la şezătorile, clăcile, horele şi toate petrecerile din sat, ştia
cântecele lui Mihai scripcariul (lăutarul) pe care toţi băieţii le fredonau cu veselie, de parcă tot anul ar
fi fost zi de sărbătoare. Cu umorul său binecunoscut, Creangă apelează la o zicătoare care le plăcea
humuleştenilor şi pe care o spuneau cu voioşie: „Să dea D-zeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de
lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă”. La toate minunăţiile acestea ar fi trebuit să renunţe Nică, dacă
era silit să se ducă la Socola şi pe el nu-l lăsa „pârdalnica (afurisita, blestemata) de inimă” să plece
printre străini şi să-şi părăsească prietenii şi satul natal.
Dorinţa Smarandei este ca băiatul ei să devină popă şi de aceea insistă ca el să plece la
Seminarul de la Socola. Ca să-l convingă, mama argumentează că va merge împreună cu Zaharia lui
Gâtlan şi-i va duce până acolo moş Luca, megieşul (vecin) lor, „cu căruţa cu doi cai ca nişte zmei”.
Nică încearcă să scape, ameninţând că o să se îmbolnăvească de dorul mamei, că o să moară printre
străini, îi dă exemple de alţi băieţi care se lăsaseră de învăţătură, dar totul este în zadar. Când băiatul îi
spune că atâţia oameni trăiesc „fără popie”, mama îl ameninţă cu facăleţul, considerând că se
sclifoseşte.
Smaranda se plânge lui Ştefan a Petrei de îndărătnicia lui Nică, dar acesta are argumentul
banilor, pe care nu-i culege din pomi, „de la trunchi, ca surcelele”. Tatăl se gândeşte şi la cei şase copii
care rămân acasă şi care trebuie întreţinuţi, dar consideră că poate s-o alege ceva bun de Nică şi
„vreodată va fi şi el sprijin pentru iştialalţi”.
Părăsirea satului constituie dezrădăcinarea definitivă a lui Nică din universul Humuleştilor,
ieşirea din tărâmul miraculos al copilăriei şi înstrăinarea eroului „hotărâtă cine ştie pentru câtă vreme”.
Văzând că nu se poate aşeza împotriva dorinţei părinţilor, Nică se gândeşte cu amărăciune la necazul
care venise pe capul lui. Toată noaptea de dinaintea plecării, băiatul nu poate dormi deloc,
frământându-se în fel şi chip, căutând o idee prin care să-şi înduplece mama. În zorii zilei, Moş Luca şi
venise cu căruţa şi caii înhămaţi, aşa că Nică sărută mâna părinţilor şi îşi ia rămas bun cu ochii înecaţi
în lacrimi.
Universul în care pătrunde eroul e inferior celui din Humuleşti, începând cu satele de câmpie şi până la
„rătăcăniile de pe uliţele Iaşilor”. Sosirea la Socola, într-un târziu, noaptea” şi rămânerea în căruţa
trasă „sub un plop mare”, deci sub cerul liber, simbolizează lumea necunoscută în care urmează să
intre Nică şi în care se simte stingher.
Finalul acestui capitol şi al Amintirilor exprimă filozofia relativităţii timpului ce se scurge
ireversibil, lăsând în urmă o viaţă bogată în trăiri şi sentimente pure.

FAMILIA

Familia este o temă foarte importantă a literaturii române dar și universale. Este o temă a
identității. Autorii români, prin operele lor, înfățișează familia în diferite ipostaze ale trecutului și
prezentului. Fiecare familie este ca un fundal, un cadru de desfășurare a evenimentelor. În povestiri,
nuvele sau romane, personajele au întotdeauna în spatele lor o familie, un trecut care să le dezvăluie
originile.
 14

În literatură, familia este o temă cu o arie de propagare pe atât de vastă pe cât de diversă este
modalitatea de evidențiere a ei; ea reprezintă o preferință a scriitorilor, indiferent de epoca sau curentul
în care au fost integrați, dar este specifică curentului realismului. Această temă pune în lumină relațiile
dintre membrii familiei dar și diferite mentalități. Dacă familia tradițională avea un set de reguli
nescrise, dar riguroase, evidențiind devotamentul soților și respectul copiilor pentru părinți, tipul
familiei patriarhale, în familia modernă, se prezintă ideea de îndepărtarea de la normele tradiționale,
câștigarea unei oarecare independențe sau conflictul dintre generații.
În operele lui Duiliu Zmfirescu: „Viața la țară”, „Tănase Scatiu”, „În vreme de război”,
„Îndreptări” și „Anna” apare familia Comăneștenilor, o familie boierească extinsă. Romanul este o
saga de familie ce evocă o lume idilică, în primele romane, o utopie a liniștii provinciale, tulburate de
schimbări sociale ce aduc în prim-plan, în locul boierimii patriarhale, personaje ariviste și rapace.
Boierii vechi, ca Dinu Murguleț din Viața la țară, sunt legați de pământ, încercând să apere o liniște
patriarhală. Tănase Scatiu este un arivist al vremurilor noi, îmbogățind tipologia acestui personaj în
literatura română. Ultimele romane ale ciclului Comăneștenilor relevă decadența familiilor boierești.
Nicolae Filimon descrie în „Ciocoii vechi şi noi” dragostea interesată material dintre Dinu
Păturică şi Chera Duduca. Această căsătorie, nu este din iubire ci din comunul interes pentru avere.
Amândoi râvnesc la situație socială, și de aceea își cumpără titlurile nobiliare. Rodul căsătorie lor sunt
niște copii neglijati, crescuți de slugi rele și proaste, și își ratează destinul.
Slavici prezintă tema paternității cu consecințele sale nefaste. Opera literară „Moara cu noroc”,
inclusă alături de celelalte nuvele ale lui Slavici în volumul „Novele din popor” reușeste să reflecte cu
succes imaginea familiei în imprejurări ce o denaturează. Scena din incipitul nuvelei, în care Ghiță
discută cu bătrâna sa soacră despre mutarea din satul natal la Moara cu noroc, pune în lumină o familia
tradițională, patriarhală, în care bărbatul este îndreptățit să ia toate deciziile. Familia va suporta, însă,
consecințele nefaste ale setei de înavuțire și dezumanizarea personajelor din cauza patimii pentru bani.
Romanul „Mara” prezintă familia mic-burgheză dintr-un târg ardelenesc, de la sfârșitul
secolului al XIX-lea și devine romanul consecințelor nefaste ale absenței figurii paterne, respectiv ale
unei figuri paterne corupte asupra descendenților. În centrul romanului, din acest unghi de vedere, stau
două familii care se grupează în efortul de a contracara consecințele dispariției tatălui (Mara și copiii
ei), respectiv ale unui tată semiabsent și tiranic (Națl și mama lui).
Familia Marei este constituită dintr-o văduvă săracă dar întreprinzătoare și doi copii: Persida şi
Trică: „Mara, săracă, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar tânără şi voinică şi harnică şi Dumnezeu
a mai lăsat să aibă şi copii.” Femeia asprită de viață, puternică, întreprinzătoare, ale cărei acțiuni par
să graviteze exclusiv în jurul realizării copiilor săi. Cu toate acestea, cu greu am putea spune că „Mara”
este romanul maternității, căci Mara nu întruchipează arhetipul mamei, ci este un personaj ce încearcă
să-și depășească condiția și să câștige respectabilitatea, realizarea copiilor devenind mai mult un
mijloc, decât un scop. În familia Hubăr, Națl este și el victima unui tată mai mult absent, atât fizic, dar
mai ales, emoțional. Fiind un roman de formare („bildungsroman"), opera urmăreşte, prin derularea
faptelor, maturizarea celor doi copii. Astfel, Persida, încălcându-şi destinul şi, de asemenea, legile
morale şi sociale, se căsătoreşte cu Naţl, formând o nouă familie. Spre deosebire de familia Marei,
care respectă canoanele societăţii, familia Persidei s-a format pe baza libertăţii individuale, în ciuda
diferenţelor etnice şi religioase dintre cei doi. Iubirea a fost principiul fondator, dar forţa destinului şi
cea a legii morale se dovedesc mai puternice, intransigente. Naşterea copilului este un factor de
echilibru ce determină recuperarea armoniei familiale.
Ambele familii sunt marcate de drame care dovedesc incapacitatea părinților de a-și educa
corespunzător copiii și, mai mult decât atât, le trasează un destin previzibil.
Scriitor moralist, Slavici îşi pedepseşte personajele pentru nerespectarea unor legi morale şi
sociale ce susţin şi asigură un echilibru interior al societăţii. încălcarea lor atrage cu sine un
dezechilibru ce desfiinţează unitatea şi armonia.
Dacă Mara este autoritatea însăşi, familia fiind coordonată pe linie feminină, în romanul lui
Marin Preda, „Moromeţii", Ilie Moromete are statutul de „pater familias" (este capul familiei), fiind
foarte autoritar.
Romanul „Moromeţii" are ca temă prezentarea lumii rurale în conflict cu timpul care, la
început, „avea cu oamenii nesfârşită răbdare". Satul din Câmpia Dunării este reprezentat, în miniatură,
 15

prin imaginea familiei lui Ilie Moromete. Aceasta este formată din: tatăl autoritar, soţia supusă -
Catrina, copii din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă, Achim şi ceilalţi: Tita, Ilinca, Niculae. În scena
cinei, reprezentativă pentru prezentarea familiei, Ilie Moromete este situat în centrul acesteia (el se
află la masă „cuprinzându-i cu privirea pe fiecare, stând parcă deasupra tuturor"), iar în jurul lui
gravitează celelalte personaje. Imaginea familiei este construită pe baza unor conflicte centrale: cel
dintre Ilie Moromete şi Catrina (pentru că nu-i ţine promisiunea faţă de soţie referitoare la întocmirea
actelor pe casă); cel dintre Ilie Moromete şi Niculae (determinat de perceperea diferită a nevoii de a
studia), dintre acesta şi fiii lui care vor pleca la Bucureşti, abandonând viaţa satului. Relația cu
familia extinsă este și una rece, astfel, Ga Maria, sora lui Ilie, reprezintă factorul instigator, fiind acel
personaj care contribuie decisiv la ruperea relațiilor. Familia Moromeților este marcată de lipsa
comunicării și a afectivității, relațiile dintre membrii ei sunt tensionate și duc la destrămarea acesteia,
anticipată chiar din scena cinei, prin așezarea la masă. Opera poate fi considerată ca un roman al
destrămării relaţiilor familiale în sensul nuclear, tradiţional al cuvântului, o evoluţie spre familiile
destrămate ale ţaranilor refugiaţi la oraş, din perioada de după cel de-al doilea război mondial. În
antiteză cu lumea rurală a lui Preda,
Creangă tinde către o evocare nostalgică a copilăriei și, implicit a familiei din Humulești, prin
romanul autobiografic „Amintiri din copilărie”. Acesta surprinde unitatea în familia lui Nică: tatăl -
Ștefan a Petrei-, mama - Smaranda-, și cei șapte copii, dintre care sunt amintiți viitorul Ion Creangă și
Zahei. Spre deosebire de Ilie, Ștefan a Petrei este tipul tatălui autoritar, stâlp al casei, protector,
gospodar, conservator, pragmatic, dar și indulgent cu odraslele sale iar relațiile familiale sunt bazate pe
afectivitate, respect reciproc, atmosfera creată este una plăcută, în care copiii sunt educați corect și se
dezvoltă armonios. Ion Creangă zugravește o lume în care familia apare ca spațiu afectiv și protector.
În viziunea lui Slavici, Mara reprezintă prototipul femeii puternice, asemenea Victoriei Lipan
din romanul „Baltagul" de M. Sadoveanu. Spre deosebire de alte romane, acesta pune la baza familiei
– iubirea. După mai bine de două decenii de convieţuire, Vitoria Lipan îşi iubea bărbatul ca în tinereţe
şi recunoştea asta cu ruşine, căci, după legile nescrise, vârsta iubirii trecuse, de vreme ce aveau copii
mari, aflaţi ei înşişi în pragul căsătoriei. Dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani nu a fost lipsită de
furtuni, pentru că Nechifor era petrecăreţ şi nestatornic uneori, ceea ce stârnea gelozia aprigă a
Vitoriei. Bărbatul reacţiona din când în când la îndârjirea nevestei sale, încercând să-i scoată unii din
demonii care o stăpâneau, dar muierea îndura fără să crâcnească puterea omului ei şi rămânea
neînduplecată, cu dracii pe care îi avea.
Vitoria Lipan își crește copii în spiritul respectării tradițiilor. Ea dezvoltă în Gheorghiţă un
demn urmaş al tatălui dispărut prematur, conducându-l pe un traseu de iniţiere. Tânărul, cu mama
lângă el şi cu imaginea tatălui în faţa sa, parcurge un drum în care învaţă despre forţa iubirii, despre
sensul dreptăţii şi despre valoarea datoriei. În privința educației Minodorei, Vitoria se dovedește o
păstrătoare a tradițiilor arhaice: „Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu,
nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea – şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu”.
Romanul recompune imaginea unei societăți arhaice, păstratoare a unor tradiții care au supraviețuit
trecerii timpului.
Romanul „Ion” a lui Lviu Rebreanu este o monografie a satului ardelenesc de la ]nceputul
secolului XX și urmărește destinele mai multor familii din satul Pripas ca: familia lui Ion Pop al
Glanetașului, familia învățătorului Herdelea, familia Baciu, familia Bulbuc, și familia Floricăi Oprea.
Astfel, aceste familii sunt statificate pe plan social în țărani bogații, cu mult pământ (Baciu, Bulbuc) și
țărani săraci, fără pământ (Ion, Florica).
Tema familiei este prezentată prin tehnica contrapunctului, ilustrând, prin comparație, și
familiile de intelectuali, precum familia învățătorului Zaharia Herdelea. Ion Pop al Glanetașului este
un personaj ce capătă caracter de simbol pentru că ilustrează concepția potrivit căreia țăranul este
catalogat, în lumea satului, în funcție de cât pământ deține. El trebuie să aleagă între glasul pământului,
reprezentat de Ana cea bogată dar urâțică a lui Vasile Baciu, și glasul iubirii, reprezentat de Florica cea
frumoasă dar care scăpătase.
Paul Georgescu, în prefața romanului „Ion” din 1967, afirma: „ Prin căsătoria cu Ana, Ion vrea
să obţină pământ. E un ideal mai înalt care reprezintă mai multa decât înavuţirea. Pentru Ion, pământul
însemna şi situaţie socială, demnitate umană, posibilitatea de a munci cu folos… El încearcă să
 16

depăşească starea de mizerie, de inferioritate socială şi morală în care e ţinut… Ţăranului sărac îi era
interzis, practic, orice acces la altă situaţie socială… El nu se poate afirma în limitele rigide ale
colectivităţii sale…”
Căsătoria din motive financiare se regăsește și în familia Herdelea, Laura îndrăgostită de Aurel
se căsătorește cu Pintea, care nu-i pretinde zestre, dar, spre deosebire de Ion, căsnicia Laurei va fi una
reușită, ea ajungând să-și iubească soțul.
Tot în perioada interbelică, dar evadând din sfera romanului obiectiv rural, Camil Petrescu
prezintă în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), un cuplu fericit format din
studentul la filosofie, Ștefan Gheorghidiu și Ela, studentă la litere. Ei alcătuiesc cuplul perfect până în
momentul în care protagonistul primește o parte din averea unchiului Tache. Banii schimbă relațiile
din cuplu. Tinerii participă la petreceri mondene și au viziuni diferite asupra vieții. Ștefan își bănuiește
soția de infidelitate dar drama declanșării Primului Război Mondial este mai puternică decât cea a
iubirii înșelate. Când Ștefan conștientizează iminența morții, drama iubirii își pierde din amploare.
Astfel, la finalul romanului, Ștefan este gata pentru o nouă experință de cunoaștere, lăsându-i Elei cea
mai mare parte a averii.
În „Concert din muzică de Bach” a Hortensiei Papadat-Bengescu se prezintă cronica familiei
Hallipa. Romanul face parte dintr-un ciclu ce cuprinde : „Fecioare despletite” (1926); „Concert de
muzica de Bach” (1927); „Drum ascuns” (1932) și „Rădăcinile” (1938).
În acest ciclu de romane se înfățișează evoluția mai multor familii din clanul Hallipa, care au
reușit să se îmbogățească, iar urmașii acestora manifestă o lipsă de interes pentru acumulare,
descoperind luxul și deliciile lumii mondene. „Concert de muzica de Bach” prezintă imaginea
burgheziei tinere românești, dezvăluind deficiențele ei, precum snobismul și parvenitismul. Scriitoarea
este recunoscută pentru caracterul analitic al romanelor sale, astfel ele nu prezintă o acțiune propriu-
zisă, ci adevărate disecări ale unor sentimente, trăiri.
Romanul „Cartea nunții”(1933) a lui George Călinescu este printre puținele care prezintă
familia ca modalitate de împlinire a ființei umane, autorul realizând o adevărată monografie a acestei
instituții. Familia este prezentată prin antiteză; familia din casa cu molii, reprezentată de Silivestru, și
familia modernă, reprezentată de Jim.
Silivestru Căpitănescu, un profesor de vreo 50 de ani, locuitor al casei cu molii, se simte
neîmplinit din punct de vedere sentimental și decide să se sinucidă, pe când Jim (Ion Marinescu), un
tânăr de 25 de ani, proaspăt absolvent de Litere este în căutarea iubirii ideale și trebuie să aleagă între
Medy, Dora, Lola și Vera. El se îndrăgostește de Vera Policrat, alături de care va alcătui un cuplu și
părăsește casa părintească, unde se simte sufocat.
Călinescu anticipează prin această operă romanul „Enigma Otiliei” (1938) de mai târziu,
îmbinând două teme –iubirea și paternitatea-, specifice realismului și romantismului, sub formula
romanului cu influențe balzaciene. Evoluția familiei este prezentată din perspectiva societății burgheze
bucureștene de la începutul secolului XX, în care banul, averea primează. Conflictul romanului se
bazeaza pe relațiile dintre două familii înrudite, care sugerează universul social prin tipurile umane
realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, și Otilia Mărculescu, o
adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soții decedate a lui moș Costache. În aceasta familie pătrunde
Felix Sima, fiul surorii batranului, care vine la Bucuresti pentru a studia medicina.
Tanarul locuiește la tutorele său legal, moș Costache. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, un
prieten al bătrânului, care este atras în familia Giurgiuveanu de afecțiunea pentru Otilia, pe care o
cunoștea de mică. Personajele principale, Felix Sima și Otilia Mărculescu, sacrifică sentimentul de
iubire pentru împlinirea matrimonială sub semnul siguranței financiare. Amândoi întruchipează
motivul orfanului care trebuie să facă sacrificii pentru a-și atinge obiectivele. Și familia Tulea aspiră la
moștenirea averii bătrânului, familia surorii lui moș Costache, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din
soțul, Simion Tulea, și cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica și Titi. În această familie pătrunde Stănică
Rațiu, care este căsătorit cu Olimpia și care dorește să obțina zestrea soției sale. Pe fondul luptei pentru
moștenire, clanul Tulea cunoaște declinul. Aglae nu reușește să obțină averea lui Costache, deoarece
Stănică îi fură banii bătrânului, provocându-i moartea. Autorul vrea să demonstreze, moralizator,
efectul negativ al dorinței de a deține sau a obține averea lui Costache Giurgiuveanu.
 17

În concluzie, tema familiei este una dintre temele recurente și cele mai importante din literatura
română, regăsindu-se în operele foarte multor scriitori, care încearcă să o înfățișeze sub diferite forme,
fie ele tradiționale sau moderne, și care nu își va pirde nicicând din strălucire, atâta timp cât scriitorul
va încerca să țină pasul cu vremurile, înfățișând o lume veridică.

MODURI DE EXPUNERE

1.Dialogul – este un procedeu literar, o modalitate de expunere, care presupune alternarea de replici
între două sau mai multe persoane, pentru a evidenţia gândurile şi sentimentele personajelor,
contribuind astfel la crearea ritmului şi dramatismului acţiunii. Dialogul este caracteristic genurilor
epic şi dramatic.
Structură și caracteristici:
 dialogul este format din replici (unităţi minimale de constituire a dialogului)
 ca semne ortografice și de punctuație specifice regăsim liniuța de dialog, două puncte
 sunt prezente verba dicendi (verbele de declarație): a spune, a zice, a răspunde, a întreba
Tipuri de replici:
  formule de iniţiere (bună ziua, salut, alo, ce mai faceţi?, cum o mai duceţi?)
 formule de menţinere (înţeleg, te ascult, desigur, chiar asa?, etc.)
 formule de încheiere (la revedere, pa, cu bine, etc.)
Reguli:
 acordă atenţie
 preia/ cedează cuvântul la momentul potrivit
 nu acapara discuţia
 nu da semne de nerăbdare, plictiseală
 nu-ţi demonstra superioritatea
 acordă atenţie atât elementelor verbale cât şi celor paralingvistice (non/ paraverbale)
 exprimă-ţi opinia respectând politeţea
Tehnici:
 adecvarea la situaţia de comunicare: alegerea tipului de limbaj (formal/ informal),
 adecvarea la auditoriu (vârstă, nr. persoane, relație, reacția)
 adecvarea la context (clasă, familie etc.), utilizarea eficientă a elementelor nonverbale și
paraverbale pentru o comunicare complexă: ton potrivit, privirea partenerului, ritmul
potrivit etc.)
 adecvarea la scopul comunicării (informare, argumentare,divertisment): numărul ideilor nu
prea mare pentru eficiența argumentării, ordonarea argumentelor de la cele puternice la cele
slabe, preîntâmpinarea eventualelor contraargumente: „eu știu că … dar cred că… ”
Tipuri:
1. conversaţia familiară, informală, fără reguli stricte, fără limitări de temă sau cadru
2. discuţia (formală) argumentativă- restricţii cu privire la cadru, tematică şi finalitate
 2.Narațiunea =un mod de expunere propriu genului epic (este chiar fraza genului epic). Narațiunea
este modul de expunere prin care se aduce la cunoștința cuiva (ascultător/cititor) o întâmplare sau o
succesiune de întâmplări, reale sau imaginare, care sunt atribuite unor personaje și prezente în
desfășurarea lor.
 faptele,întâmplările sunt prezentate în ordine cronologică (adica asa cum s-au desfășurat, adică
în succesiunea lor) sau sunt prezentate pe secvențe (fără a se păstra ordinea cronologică).
 în narațiune acțiunea e elementul predominant
 prezența personajelor
 se observă frecvența verbelor
 18

3.Descrierea este un mod de expunere prin care se prezintă trăsăturile caracteristice ale unui colț din
natură, ale unui peisaj, fenomen al naturii, portretul unui personaj etc. De asemenea, descrierea este și
o operă literară organizată pe baza descrierii literare. Ea poate fi:
 de tip tablou (descrierea unei furtuni, unui lac, unui anotimp, etc.);
 de tip portret (enumerarea trăsăturilor fizice și morale ale unei persoane).
Caracteristici:
 frecvența substantivelor, a adjectivelor, cu accent pe verbele statice la modul indicativ, timpul
prezent sau imperfect;
 prezența imaginilor artistice și a figurilor de stil;
 sunt prezentate trăsăturile caracteristice ale unui obiect, ale unui colț din natură, etc;
4.Monologul – permite personajului să-și analizeze adevaratele sentimente și adevăratele cauze ale
faptelor sau gesturilor sale
 Uneori monologul interior este o forma de extereorizare a unor trăsături intime.
 se folosesc de obicei ghilimelele ca semne de punctuație specifice
 textul este scris la persoana I

        
„MOARA CU NOROC” DE IOAN SLAVICI

Nuvela este specia genului epic în proză, de dimensiuni mai ample decât ale schiţei, dar mai
reduse decât ale romanului, cu un singur fir epic, cu un conflict concentrat şi intrigă riguros construită,
cu personaje puţine, din care se individualizează unul singur.
           
Caracteristici ale nuvelei psihologice :
-          accentul cade pe analiza stărilor sufleteşti;
-          teme preferate: dezumanizarea din cauza patimei pentru bani (aur), tema
inadaptatului, a parvenitului etc.;
-          motive literare specifice: obsesia, frica, alienarea, erosul;
-          modalităţile de investigare a trăirilor psihologice sunt monologul interior, stilul
indirect liber, analiza psihologică, replicile, introspecţia;
-          relatarea la pers a III-a; -narator obiectiv, omniscient şi omniprezent;
-          faptele sunt verosimile (credibile); -pers. complexe, surprinse în evoluţie;
-          dezvolta puternice conflicte interioare.
Nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici apare în volumul de debut „Novele din popor” din 1881.

Tema ilustrează setea de îmbogăţire şi urmările negative pe care le are aceasta asupra omului pe
fundalul societăţii ardeleneşti de la sfârşitul secolului al XlX-lea.
Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective.
-Din perspectiva socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghita de a-şi schimba statutul social;
-din perspectiva moralizatoare, prezintă consecinţele dramatice ale setei de înavuţire, scriitorul
considerând că goana după avere zdruncină tihna sufletească şi duce la pierzanie.
-Din perspectiva psihologica, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghită care este sfâşiat de
dorinţe  puternice, contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o parte şi dorinţa de a se
îmbogăti alături de Lică, pe de alta parte.

Ca motive literare, întâlnim: motivul căutării norocului, hanul, personajul demonic, destinul.

Titlul nuvelei sugerează opusul cuvintelor care îl compun deoarece, în final, moara cu noroc se
dovedeşte a fi de fapt un loc al dramelor umane, al ghinionului şi al  nefericirii. - uşurinţa câştigurilor
de aici ascunde abateri etice grave (nelegiuirea si crima).
 19

Naraţiunea realistă este obiectivă, realizată la persoana a III-a de către un narator omniscient,
omniprezent, neimplicat. Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, intervine tehnica punctului
de vedere în intervenţiile simetrice ale bătrânei, personaj episodic, dar care exprimă cu autoritatea
vârstei mesajul moralizator al nuvelei.
            Indici spaţio-temporali

Acţiunea se desfăşoară la hanul Moara cu noroc, în apropiere de Arad, pe parcursul unui an, între doua
repere temporale cu valoare religioasa: de la Sfântul Gheorghe pana la Paşti.

Structura:
Nuvela este de factură clasică, fiind alcătuită din 17 capitole, încadrate de vorbele înţelepte ale bătrânei
soacre :
„Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face
fericit” . Acest precept moral stă la baza întregii acţiuni, fixând destinul personajelor în funcţie de
respectarea sau nerespectarea lui.
„Aşa le-a fost dat” – final moralizator si simbolic.

Simetria incipitului cu finalul se realizează şi prin descrierea drumului. Simbolistica iniţială a

drumului se completează, în final, cu sugestia drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la
Moara cu noroc: „Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe".

Subiectul
Expoziţiunea : Ghiţă, un ţăran dintr-un mic sat transilvănean, nemulţumit de condiţia sa socială de
cismar sărac, se hotărăşte (împotriva sfaturilor soacrei sale) să ia în arendă cârciuma de la Moara cu
Noroc. Cârciuma este aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii, înconjurată de pustietăţi
întunecoase. Ghiţă se mută aici cu întrega familie: Ana, soţia sa, cei doi copii şi bătrâna soacră.
La început, lucrurile merg bine, viaţa este liniştită şi prosperă, iar Ghiţă este mulţumit când îşi numără
câştigul.
Intrigaconstă în apariţia la han a lui Lică Sămădăul (personaj negativ) care îi dă de înţeles că, dacă vrea
să rămână aici, va trebui să devină omul lui.
Desfăşurarea acţiunii: Ana intuieşte că Lică este un „om rău şi primejdios”.
Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru familia lui, Ghiţă nu se poate sustrage
influenţei malefice le care acesta o exercită asupra lui şi nici tentaţiei îmbogăţirii.
Pentru început, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad şă-şi cumpere
două pistoale, îşi ia doi câini şi angajează încă o slugă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad”.
Ghiţă se îndepărtează tot mai mult de familia sa, devenind părtaş în toate afacerile necinstite ale lui
Lică.
Jefuirea uni arendaş şi uciderea femeii în negru ce au avut loc în preajma hanului, îl fac să depindă
definitiv de Lică, devenind complicele acestuia la crimă, prin faptul că depune mărturie mincinoasă în
faţa justiţiei.
Se gândeşte să ia legătura cu Pintea (fost sămădău, devenit jandarm anume pentru a-l prinde pe Lică) şi
să-l denunţe pe Lică, dar patima aurului uşor câştigat îl face să renunţe.
Prăbuşirea sufletească a lui Ghiţă devine inevitabilă, Lică devine un obişnuit în casa hangiului, ba
chiar râvneşte la soţia acestuia, la Ana.
La sărbătorile de Paşti, bătrâna pleacă cu cei doi copii la rude.
Punctul culminant: Ghiţă îi vede pe Ana şi pe Lică „prinşi în jocul dragostei” şi, turbat de gelozie, vrea
să se răzbune. De aceea, se duce la jandarm să îi spună adevărul şi să îi ofere probe pentru a-l
învinovăţi pe Lică. Jandarmul Pintea îi reproşează faptul că şi-a lăsat soţia drept momeală.
Deznodământul: Întorcându-se la Moara cu Noroc, Ghiţă o înjunghie pe Ana, care, în agonie, strigă
numele lui Lică. La comanda lui Lică, Răuţ  îl împuşcă pe Ghiţă, iar Lică dă foc hanului, după care se
sinucide, lovindu-se cu capul de trunchiul unui copac.
 20

Moara cu Noroc este mistuită într-un incendiu, ca semn că locul trebuia purificat, curăţat de păcate.
Destinul îi ocroteşte pe nevinovaţi .Copiii şi bătrâna  nu vor şti niciodată ce s-a petrecut cu adevărat la
han, crezând că moartea lui Ghiţă şi a Anei a fost cauzată de un trăsnet.

Caracterizarea personajelor
Ghiţă este unul dintre cele mai complexe personaje din literatura română.
Nemulţumit de condiţia sa socială, el tinde în mod firesc spre bunăstare şi îşi convinge familia să se
mute pentru trei ani la cârciuma de la Moara cu Noroc.
Pentru început, el nu doreşte decât să agonisească atâţia bani cât să angajeze vreo zece calfe cărora să
le dea de cârpit cismele oamenilor.
Deşi la început este descris drept harnic, bun meseriaş, trudind pentru fericirea familiei sale, blând şi
cumsecade, după apariţia lui Lică devine „tot mai ursuz” şi „pus pe gânduri”(caraterizare directă).
O dată cu sosirea lui Lică la han, începe şi procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de
familia lui. Gesturile, gândurile, faptele personajului se constituie într-o magistrală caracterizare
indirectă. Se poartă brutal cu Ana şi cu cei mici, ba chiar, la un moment dat, ajunge să regrete faptul că
are familie şi copii şi că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică.
Drama personajului provine din lupta care se dă în sufletul său între dorinţa de a se îmbogăţi şi
sentimentul dreptăţii.
De ruşinea lumii şi de dragul copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la moara cu noroc.
Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu e sincer nici cu acesta. Ghiţă îi oferă probe în legătură cu
vinovăţia lui Lică numai după ce îşi poate opri jumătate din sumele aduse de acesta.
            Trăsătura dominantă a lui Ghiţă este lăcomia, de aceea ajunge să-şi sacrifice familia pentru
banii însângeraţi oferiţi de Lică. De Paşti, îşi lasă soţia drept momeală în braţele lui Lică şi, din cauza
geloziei, o ucide pe Ana, căzând pe ultima treaptă a degradării umane. Sfârşitul lui  (ca şi al celorlalţi
implicaţi în afaceri necinstite) este inevitabil tragic.
Limbajul artistic se caracterizează printr-o mare sobrietate. Scriitorul evită intenţionat un stil
ornamentat, care ar fi fost total nepotrivit cu prezentarea unor destine atât de tragice.
Frazele sunt clare şi precise, elementele de grai popular – puţine şi apar mai ales în vorbirea
personajelor. Regionalismele sunt, de asemenea, folosite cu mare atenţie.
          - culoarea epocii (vestimentaţie, obiceiuri, ospăţul domnesc).
 
            Trăsături clasice:
            - echilibrul compoziţiei (patru părţi precedate de un motto semnificativ);
            - prezentarea riguroasă a evenimentelor;
            - caracterul obiectiv al naraţiunii;
            - mesajul educativ al operei.
            Trăsături realiste:
            - tehnica detaliului semnificativ (descrierea minuţioasă a decorului, a vestimentaţiei etc);
            - observaţia psihologică şi socială;
            - nararea obiectivă şi impersonală.

Moara cu noroc de Ioan Slavici MOMENTELE SUBIECTULUI

Acţiunea se  desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu  valoare
religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte, iar în final, apa şi  focul purifică locul.
  Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect  concentrat, cu deschideri bogate.
  Nuvela debutează cu un precept moral  izvorât din înţelepciunea bătrânească rostit de mama-soacră,
ce are în nuvelă  rolul corului din tragedia antică greacă: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia  sa, căci,
dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit". Bătrâna  este adepta păstrării tradiţiei, în
timp ce Ghiţă, capul familiei, doreşte  schimbarea, bunăstarea materială. Cizmar sărac, dar onest,
 21

harnic şi muncitor,  Ghiţă ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câştiga rapid bani. 
Iniţial, cârciumarul nu este un om slab, ci dimpotrivă, îşi asumă  responsabilitatea destinului celorlalţi.
 
EXPOZIŢIUNEA
Cârciuma de la Moara cu noroc este  aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii,
înconjurată de  pustietăţi întunecoase. În expoziţiune, descrierea drumului care merge  la Moara cu
noroc şi  a locului în care se află, fixează un  peisaj - cadru obiectiv al acţiunii: „De la Ineu drumul de
ţară o ia printre  păduri şi peste ţarini, lăsând la dreapta şi la stânga satele  aşezate prin colţurile văilor.
Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine  apoi unpripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborât iar
în vale,  trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp  de răsuflare, fiindcă
drumul a fost cam greu iară mai departe locurile sunt  rele". Semnele părăsirii anticipează destinul
tragic al familiei:  vechea moară „cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de vremurile ce 
trecuseră peste dânsul!", cele cinci cruci „care vestesc pe drumeţ că  aici locul e binecuvântat, deoarece
acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat  un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie". Simetria 
incipitului cu finalul se realizează, prin descrierea drumului.  Simbolistica iniţială a drumului se
completează, în final, cu sugestia  drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la Moara cu noroc:
„Apoi  ea luă copiii şi plecă mai departe".
Subiectul nuvelei îl constituie etapele şi  efectele înfruntării dintre protagonist, Ghiţă, şi
antagonist, Lică.
Ghiţă se dovedeşte la început harnic şi  priceput, iar primele semne ale bunăstării şi ale
armoniei în care trăieşte  familia nu întârzie să apară: „Sâmbătă de cu seară locul se deşerta şi  Ghiţă,
ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana şi cu bătrâna să numere banii,  şi atunci el privea la Ana, Ana
privea la el, amândoi priveau la cei doi  copilaşi, căci doi erau acum, iară bătrâna privea la căteşipatru
şi se simţea întinerită,  căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoţi sprinteni, iară sporul 
era dat de la Dumnezeu, dintr-un câştig făcut cu bine".
 
INTRIGA
Apariţia  lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc, un personaj ciudat,  carismatic, şeful porcarilor
şi al turmelor de porci din împrejurimi, tulbură  echilibrul familiei. Personajul este portretizat de
narator: „Lică, un  om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa  lungă, cu
ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică  era porcar, însă dintre cei care
poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele,  pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin [...]".
    Orgoliul lui Lică e unul de  stăpân  care nu  doar  îşi subordonează oamenii, dar se substituie
destinului lor. Lică îşi impune  încă de  la  început regulile: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic 
despre mine, multe vor fi adevărate şi multe  scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe
drum, cine trece pe aici,  cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc  ca nimeni în afară de mine să nu ştie.
Cred că ne-am înţeles!". Ana,  nevasta lui Ghiţă, intuieşte că Lică este un „om rău şi primejdios".
Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un  pericol pentru el şi familia lui, Ghiţă nu se poate
sustrage influenţei  malefice pe care acesta o exercită asupra lui, şi nici tentaţiei îmbogăţirii.
 
DESFĂŞURAREA ACŢIUNII
Mai întâi, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare  împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi
cumpere două pistoale, îşi ia doi câini  pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează încă
o slugă, pe  Marţi, „un ungur înalt ca un brad".
Însă  din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a  lui Ghiţă faţă
de familie, proces analizat cu măiestrie de Slavici.  Devine „de tot ursuz", „se aprindea pentru orişice
lucru de  nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea  să te sperii de el, iar
când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea  repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ. Devine
mohorât,  violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate  neînţeleasă faţă de Ana
pe care o ocrotise până atunci, se poartă brutal  cu cei  mici.  La  un moment  dat,  Ghiţă ajunge să
regrete că are familie şi copii, pentru că nu-şi poate  asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin
intermediul  monologului interior sunt redate frământările personajului: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a
 22

lăsat Dumnezeul.. Ce  să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât  voinţa mea? Nici cocoşatul nu e
însuşi vinovat că are  cocoaşe în spinare".
Datorită  generozităţii Sămădăului, starea materială a lui  Ghiţă devine tot mai înfloritoare,
numai că omul  începe să-şi piardă încrederea în sine. Tocmai  de  aceea devine tot mai atent la
imaginea  pe care lumea o  are despre el. Cu toate  acestea, înţelegerea dintre el şi  Lică, marchează
pentru Ghiţă începutul  obişnuirii cu răul. Îşi îndeamnă  soţia să joace cu Lică, aruncând-o definitiv în 
braţele acestuia, distruge imaginea pe care ceilalţi o aveau  despre el, ajungând să fie implicat în furtul
de la arendaş şi  în  uciderea unei femei şi a unui copil. Reţinut de poliţie, lui Ghiţă i se dă  drumul
acasă numai pe „chezăşie". Axa  vieţii lui morale  se  frânge şi, într-o scenă de un patetism sfâşietor, îi
cere iertare Anei: „- Iartă-mă, Ano! îi  zise el. Iartă-mă  cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi
trăi  pe faţa pământului...". În alt rând, sărutând pe unul dintre copii,  le spune: „Sărmanilor mei copii,
voi nu  mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit.  Tatăl vostru e un ticălos".
  Prin faptul că jura strâmb la proces,  acoperindu-i nelegiuirile lui Lică, Ghiţă devine complice la
crimă. Hotărăşte  totuşi să-l dea în vileag pe Lică, cu ajutorul lui Pintea. Nu este sincer însă  nici cu
Pintea şi acest lucru îi va aduce pieirea. Îi va oferi dovezi jandarmului  despre vinovăţia lui Lică,
numai după ce îşi va putea opri jumătate din  sumele  aduse de acesta. De fapt, greşeala lui Ghiţă este
că nu reuşeşte să fie onest  până la capăt nici  faţă  de  Lică,  nici faţă de Pintea.

PUNCTUL CULMINANT
Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării  morale în  momentul  în care, orbit de furie şi
dispus să facă orice pentru a se răzbuna  pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui, drept
momeală,  în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment ca se va produce o minune şi că   soţia
va  rezista influenţei malefice a acestuia. Dezgustată însă  de laşitatea lui Ghiţă, care se înstrăinase de
ea şi de întreaga familie,  într-un gest de  răzbunare,  Ana i se dăruieşte lui Lică deoarece, în ciuda
nelegiuirilor comise,  Lică e „om", pe  când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti".
Dându-şi seama că  soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. La rândul lui, Ghiţă este ucis de  Răuţ,  din
ordinul lui Lică. Iar Lică, pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, se  sinucide izbindu-se cu capul
de un copac. „Sancţionarea drastică a  protagoniştilor e pe măsura faptelor săvârşite"(Pompiliu 
Mareea, Ioan Slavici, Editura pentru Literatură,  Bucureşti, 1968)

DEZNODĂMÂNTUL
Un    incendiu  teribil  mistuie    cârciuma  de  la  Moara cu noroc în noaptea de Paşti şi
singurele   personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi  copiii, fiinţele cu adevărat morale şi inocente
din carte. Nuvela se încheie în  mod simetric cu începutul, prin vorbele bătrânei care pune întâmplările
pe seama  destinului  necruţător: „Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-afost dată".

ROMANUL SOCIAL OBIECTIV REALIST POSTBELIC

MOROMETII – MARIN PREDA

Autor
Scriitorul Marin Preda face parte din perioada postbelica a literaturii romane, opera sa literara
imbinand viziunea realista a lumii cu cea moderna. Scriitor complex, in romane valorifica atat lumea
de tip antebelic in spatiul rural cat si in cel citadin. Dintre operele sale se remarca “Viata ca o prada”,
“Cel mai iubit dintre pamanteni” sau “Morometii”, opera complexa publicata in 2 volume si bazata pe
viata scriitorului.
Anul publicarii
Opera literara “Morometii” este publicata in doua volume, volumul 1 in 1955 si volumul al 2-
lea in 1967, diferenta de 12 ani dintre cele doua volume nu schimba cu nimic stilul elaborarii narative,
iar evenimentele curg fluent unele din celelalte.
Geneza
 23

Romanul are o geneza complexa, fiind bazat pe propria existenta a scriitorului.

Mai intai, satul Silistea Gumesti este locul in care s-a nascut scriitorul si despre care marturisea ca este
singurul loc in care a fost pe deplin fericit.
In al doilea rand, familia scriitorului si el insusi se regasesc in ipostaza personajelor de roman,
Tudor Calarasul, tatal scriitorului despre care Marin Preda marturisea “Putea sta zile intregi pe
stanoaga sa priveasca spectacolul lumii si nu s-ar fi plictisit niciodata” este modelul dupa care este
conturat personajul Ilie Moromete.
Scriitorul insusi il reprezinta pe Niculae Moromete, mezinul familiei a carui copilarie a fost
chinuita de toanele oii Bisisica.
Nila este chiar fratele scriitorului mort in al II-lea Razboi Modial, iar Tita si Ilinca sunt Mita si
tot Ilinca din realitate, surori ale scriitorului.
Ipoteza
Opera literara “Morometii” apartine genului literar epic si este un roman social obiectiv realist
postbelic.
Teorie
Romanul este specia literara a genului epic, in proza, de mare intindere cu personaje
numeroase, complexe si amplu caracterizare, cu o intriga complicata si o actiune ampla.
Romanul social este romanul ce dezbate viata citadina a unei comunitati.
Romanul obiectiv este specific doar realismului si se axeaza pe mai multe particularitati.
Naratorul omnisicient si omniprezent nu-si schimba ipostaza fiind intotdeauna impersonal si narand la
persoana a III-a. Viziunea asupra evenimentelor este “dindarat” adica obiectiva fara implicare.
Realismul este curentul literar aparut in context european la mijlocul secolului al 19-lea a carui
estetica se baza pe reflectarea veridica a realitatii in arta.
Explicarea titlului
Titlul operei este un substantiv propriu care, denotativ face referire la membrii unei familii.
Conotativ, titlul desemneaza o comunitate eponentiala, in care mentalitatea si modul de viata conduce
in moduri diferite destinele umane. Este vorba despre mentalitatea arhaica a lui llie Moromete
denumit, si “ultimul taran” si mentalitatea noua a fiilor cei mari Achim, Nila si Paraschiv, finalizata cu
mentalitatea bazata pe valorile socialiste pe care o imbratiseaza Niculae Moromete, “un Ilie Moromete
al timpurilor sale”.
Tema operei
Tema operei este constituita din viata sociala a comunitatii rurale din Campia Dunarii, inainte
si dupa al II-lea Razboi Mondial.
Subtemele romanului sunt problematica pamantului si familia, iar lait motivul este timpul.
Actiunea
Actiunea primului volum este plasata in vara anului 1937, iar actiunea celui de-al doilea volum
surprinde o perioada temporala vasta situatia intre 1938-1962.
Daca primul volum se bazeaza pe tehnica narativa a simetriei si sta sub semnul unor vremuri
rabdatoare “Se pare ca timpul avea oamenii nesfarsita rabdare”, volumul al doilea sta sub semnul unor
vremuri ce-aduc schimbarea de ordin social ce rupe echilibrul satului romanesc. Timpul nerabdator
este anticipat in finalul volumul intai.
Volumul al doilea este realizat prin tehnica narativa rezumativa si tehnica narativa a colajului.
Daca in primul volum Ilie Moromete este personajul principal, in cel de-al doilea, Niculae Moromete
devine personaj principal volumele evidentiind astfel antiteza dintre doua mentalitati diametral opuse
regasite ca realitate in satul romanesc inainte si dupa al doilea Razboi Mondial.
Incipit
Incipitul prezinta locul si timpul petrecerii actiunilor, respectiv “campia Dunarii, cu cativa ani
inaintea celui de-al doilea razboi mondial”, mai exact “inceputul verii”. Motivul literar al timpului este
vazut bivalent – rabdator ” se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare” si grabit de
evenimente. Viata oamenilor era calma si nu prezenta momentan conflicte mari. In continuare, se
prezinta familia Moromete care se intorcea de la camp (se prezinta monografia satului) “caruta”,
“prispa”, “unelte”.
Conflicte
 24

Un triplu conflict va destrama familia lui Moromete. Este mai intai dezacordul dintre tata si cei
trei fii ai sai din prima casatorie, Paraschiv, Nila si Achim, izvorat dintr-o modalitate diferita de a
intelege lumea si de a-i pretui valorile (pamantul – banii).
Cel de-al doilea conflict izbucneste intre Moromete si Catrina, sotia lui Moromete vanduse in
timpul secetei un pogon din lotul sotiei, promitandu-i, in schimb, trecerea casei pe numele lui, dar
amana indeplinirea promisiunii. Nemultumita, ea isi gaseste refugiul in biserica, dar in al doilea volum,
Catrina il paraseste pe Ilie, dupa ce afla de propunerea facuta fiilor lui, la Bucuresti.
Al treilea conflict se desfasoara intre Moromete si sora lui Guica, care si-ar fi dorit ca fratele
vaduv sa nu se recasatoreasca. In felul acesta, ea ar fi ramas in casa fratelui sa se ocupe de gospodarie
si de cresterea copiilor, pentru a nu ramane singura la batranete. Faptul ca Moromete se recasatorise ii
cuprinsese ura impotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari.
Un alt conflict secundar este acela dintre Ilie Moromete si fiul cel mic, Niculae. Copilul isi
doreste cu ardoare sa mearga la scoala, in timp ce tatal, care trebuie sa plateasca taxele il ironizeaza
sau sustine ca invatatura nu aduce niciun “beneficiu”. Pentru a-si realiza dorinta de invatat, baiatul se
desprinde treptat de familie.
Planuri narative
Actiunea primului volum este structurata pe mai multe planuri narative.
In prin plan se afla Morometii, o familie numeroasa, macinata de nemultumiri mocnite. Taran
mijlocas, Ilie Moromete incearca sa pastreze intreg, cu pretul unui trai modest, pamanturile familiei
sale, pentru a-l transmite apoi baietilor. Fiii cei mari ai lui Ilie Moromete, Paraschiv, Nila si Achim isi
doresc independenta economica. Ei se simt nedreptatiti pentr ca, dupa moartea mamei lor, Iliei
Moromete s-a recasatorit cu alta femeie, Catrina, si ca are inca trei copii: Tita, Ilinca si Niculae.
Indemnati de sora lui Ilie, Maria Moromete, poreclita Guica, ce trei baieti pun la cale un plan
distructiv.
Ei intentioneaza sa plece la Bucuresti fara stirea familiei pentru a-si face un rost. In acest scop,
ei vor sa ia oile cumparate printr-un imprumut la banca si al caror lapte constituie principala hrana a
familiei si caii, indispensabili pentru munca la camp. Prin vanzarea oilor si a cailor ar obtine un capital
pentru a incepe viata la oras. Datoria la banca nefiind achitata, planul celor trei baieti urmeaza o grea
lovitura familiei. Achim ii propune tatalui sa-l lase sa plece cu oile la Bucuresti, sa le pasca in
marginea orasului si sa vanda laptele si branza la un pret mai bun in capitala.
Moromete se lasa convins de utilitatea acestui plan, amana achitarea datoriei la banca si vinde o
parte din lotul familiei pentru a-si putea plati impozitul pe pamant (“foncierea”). Insa, Achim vinde
oile la Bucuresti si asteapta venirea fratilor. Dupa amanarile generate de refuzul lui Nila de a-si lasa
tatal singur in preajma secerisului, cei doi fug cu caii si o parte din zestrea surirlor. Moromete este
nevoit sa vanda din nou o parte din pamant pentru a-si reface gospodaria pentru a plati foncierea, rata
la banca si taxele de scolarizare ale lui Niculae, fiul cel mic.
Planurile secundare completeaza actiunea romanului, conferindu-i caracterul de fresca sociala,
boala lui Botoghina, revolta taranului sarac Tugurlan, familia chiaburului Tudor Balosu, dragostea
dintre Polina si Birica, discutiile din poiana lui Iocan, rolul institutiilor si al autoritatilor in satul
interbelic. De exemplu, cuplul Polina – Birica reflecta tema iubirii si a casatoriei care nu tine cont de
constrangerile sociale. Casatoria dintre fiica unui chiabur si un taran sarac se construieste polemic la
adresa cuplului Ion – Ana, din romanul lui Liviu Rebreanu, dupa marturisirea lui Marin Preda intr-un
interviu realizat de Florin Mugur.
Exista in primul volum al romanului Morometii cateva secvente narative de mare profunzime.
Secvente importante
Scena cinei este considerata “prima schita a psihologiei Morometilor”. Descrierea cinei se
realizeaza lent, prin acumularea detaliilor. Ceremonialul cinei pare a surprinde un moment din
existenta familiei traditionale condusa de un tata autoritar, dar “semnele” din text dezvaluie
adevaratele relatii dintre membrii familiei. Ilie Moromete pare a domina o familie formata din copii
proveniti din doua casatorii, invrajbiti din cauza averii. Asezarea in jurul mesei sugereaza evolutia
ulterioara a conflictului, iminenta destramare a familiei.
O alta secventa epica cu valoare simbolica este aceea a taierii salcamului. Ilie Moromete taie
salcamul pentru a achita datoriile familiei, fara a vinde pamant sau oi. Taierea salcamului, duminica in
 25

zori, in timp ce in cimitir femeile isi plang mortii, prefigureaza destramarea familiei, prabusirea satului
traditional, risipirea iluziilor lui Moromete. Odata distrus arborele sacru, lumea Morometilor isi pierde
sacralitatea, haosul se instaleaza treptat.
Scenele in care sunt prezentate aspecte din viata colectivitatii se constituie intr-o adevarata
monografie a satului traditional hora, calusul, intalnirile duminicale din poiana lui Iocan, serbarea
scolara, secerisul.
Unul dintre cele mai ilustrative episoade pentru viata rurala este secerisul. Este infatisata intr-o
maniera originala (prin inregistrarea si acumularea de detalii ale existentei familiale taranesti) o
realitate arhetipala: miscarile, gesturile, pregatirea si plecarea la camp se integreaza unui ritual
stravechi. Secerisul e trait in acelasi fel de intregul sat, intr-un ceremonial mitic specific colectivitatii
traditionale.
In volumul al doilea, structurat in cinci parti, se prezinta viata rurala intr-o perioada de un sfert de
veac, de la inceputul anului 1938, pana la sfarsitul anului 1962. Prin tehnica rezumativa, evenimentele
sunt selectionate, unele fapte si perioade de timp sunt eliminate (elipsa), timpul naratiunii cunoaste
reveniri (alternanta). Actiunea romanului se concentreaza asupra a doua momente istorice
semnificative: reforma agrara din 1945, cu prefacerile pe care ea le aduce si transformarea “socialista”
a agriculturii dupa 1949, perceputa ca un fenomen abuziv. O istorie noua, tulbure si violenta,
transforma radical structurile de viata si de gandire ale taranilor. Satul traditional intra intr-un
ireversibil proces de disolutie.
Conflictul dintre tata si fiii cei mari trece in planul al doilea. Conflictul principal opune
mentalitatea traditionala si mentalitatea impusa, colectivista. Personaje – reflector pentru cele doua
mentalitati sunt Ilie Moromete (“cel din urma taran”) si fiul sau Niculae. Vechea imagine a lui Ilie
Moromete este distrusa, fiind inlocuita de o alta lipsita de glorie. Autoritatea lui in sat se diminueaza,
iar unitatea distrusa a familiei nu se reface.
Volumul debuteaza cu o intrebare retorica “In bine sau in rau se schimbase Moromete?”.
Ceilalti tarani isi schimba atitudinea fata de Ilie Moromete. Fostii prieteni au murit sau l-au parasit, iar
cei noi (Matei Dimir, Nae Cismaru, Costache al Joachii) ii par mediocrii. Vechile dusmanii se sting.
Tudor Balosu devine chiar binevoitor fata de vecinul sau. Guica murise, fara ca relatiile cu fratele sau
sa se schimbe, iar acesta nu se duce nici la inmormantarea ei.
Moromete se apuca de negot, treburile merg bine, castiga bani frumosi, dar il retrage pe
Niculae de la scoala pe motiv ca “nu-i aduce niciun beneficiu”. Toata energia tatalui se concentreaza in
incercarea de a-i aduce acasa pe baietii fugari. De aceea cumpara la loc pamanturile vandute odinioara
si pleaca la Bucuresti pentru a-i convinge sa revina la sat. Paraschiv care lucra acum ca sudor la
tramvaie, Nila, ca portar la un bloc si Achim care avea un mic magazin de “Consum alimentar”,
resping incercarea de reconciliere a tatalui. Mai mult decat atat, afland de propunerea facuta fiilor,
Catrina il paraseste si se duce sa locuiasca “in vale”, la Alboaica, fata ei din prima casatorie.
Destramarea familiei continua cu moartea lui Nila in razboi. Fetele se casatoresc, dar sotul Titei, desi
scapa din razboi, moare intr-un accident stupid in sat.
Paralel cu procesul de disolutie a familiei Moromete, este prezentata destramarea satului
traditional, care devine “o groapa fara fund din care nu mai incetau sa iasa atatia necunoscuti”.
Fiul cel mic, Niculae, reprezinta in roman mentalitatea impusa, colectivista. Cautandu-si eul,
devine adeptul “undei noi religii a binelui si a raului”, cum crede ca este noua dogma, socialista.
Discutiile dintre tata si fiu au semnificatia unei confruntari intre doua conceptii de viata, intre doua
civilizatii. Niculae se indeparteaza din ce in ce mai mult de tatal sau. Se inscrie in partidul comunist,
este trimis la o scoala pentru activisti si se intoarce in sat cu o sarcina de la “judeteana” sa
supravegheze buna functonare a primelor forme colective de munca: strangerea cotelor si predarea lor
catre stat. Dar se isca o agitatie agresiva in timpul careia un satean moare inecat in apele raului de la
marginea satului. Idealist, se orienteaza cu dificultate in tesatura de intrigi pusa la cale de oportunistii
de profesie. Asa ca activistul Niculae Moromete este destinuit, se retrage din viata politica, isi continua
studiile si ajunge mai tarziu inginer horticol. Evenimentele din Silistea – Gumesti au loc in vara anului
1951, in paralel cu secerisul si treieratul graului si cu sedinta organizatiei de partid, in care este numit
presedinte al sfatului popular tanarul taran sarac, Vasile al Moasei.
 26

Pe de alta parte, Ilie Moromete isi pierde prestigiul de altadata. Traieste o iubire tarzie cu Fica,
sora mai mica a fostei sotii, care a fost toata viata indragostita de el. Apoi se implica in viata social-
politica a satului, sprijinind candidatura lui Tugurlan in functia de presedinte al sfatului Popular pentru
ca aceasta sa tempereze actiunea de colectivizare.
Ilie Moromete este numit de criticul N. Manolescu “cel din urma taran” pentru faptul ca, pana
in ultima clipa nu accepta ideea ca rostul lui in lume a fost gresit si ca taranul trebuie “sa dispara”. Este
ilustrativ, in acest sens, monologul adresat unui personaj imaginar Baznae, in timp ce, pe ploaie,
Moromete sapa un sant in jurul sirei de paie din gradina pentru ca apa sa se scurga, iar in alta parte a
satului se pun la cale schimbari hotaratoare pentru destinul taranimii.
Monologul
Monologul este semnificativ in ansamblul romanului. Atitudinea personajului este criticat fata
de noua societate, care se intemeiaza utopic, pe anularea unei clase sociale, taranimea, adica pe
distrugerea unei civilizatii si a unui cod stravechi de comportament si intelepciune.
Moromete se stinge incet, traindu-si ultimii ani din viata in singuratate si tacere. Mai avea
slabiciunea de a umbla prin sat. Ultima oara este adus acasa cu roaba. Cazut la pat, el isi exprima
crezul de viata cand ii spune medicului “Domnule…eu intotdeauna am dus o viata independenta!”.
Romanul se incheie zece ani mai tarziu. Niculae a devenit inginer horticol si este casatorit cu o
fata din sat, Marioara, fiica lui Adam Fantana, care ajunge si ea asistenta medicala. La inmormantarea
tatalui, Niculae afla de la Ilinca, sora lui, ca tatal se stinge incet fara a suferi vreo boala. In final, tatal si
fiul se impaca in visele baiatului.
Personaje
Romanul dezvolta o serie de personaje specifice lumii rurale neatinsa insa de schimbarile
majore sociale in volumul 1, in volumul al 2-lea fiind surprinse tipuri umane dominate de realitati
sociale ce le metamorfozeaza lumea interioara.
Volumul 1 il contureaza pe Ilie Moromete in mod complex: cap de familie dominand copiii din
prima si a doua casnicie cu autoritate, cu o pozitie centrala in lumea satului bazata pe faptul ca era
improprieticit si ca era cel mai inteligent si abil dintre tarani. Spre deosebire de alte personaje isi
ascundea gandurile prin puterea disimularii.
Volumul al 2-lea il gaseste pe Ilie Moromete ca personaj secundar si ca un om dominat de
timpul schimbarilor. Fuga baietilor mai mari la Bucuresti, faptul ca este parasit de Catrina, schimbarea
sociala si pierderea pamanturilor il schimba pe Moromete care se consuma, nereusind sa poata intelege
cursul istoriei. Cele doua valori, familia si pamantul sunt pe deplin pierdute, in modul simbolic
reprezentand surparea valorilor interioare. Ca urmare, moartea personajului reprezinta o stingere a
lumii satului arhaic, el fiind ultimul dintre tarani care mai crede in puterea pamantului.
Niculae este in primul volum personaj secundar surprins in scena cinei ca mezinul familiei ce
nu avea nici macar un loc al lui la masa. Copilul evolueaza spre un elev dornic de invatatura, faptul ca
obtine premiul 1, ducand la castigarea respectului tatalui sau. Din acel moment in inima lui Moromete
se va produce schimbarea, Niculae avand tot sprijinul parintesc pentru a-si continua scoala.
Volumul al 2-lea il contureaza  ca personaj prinicipal, simbol al timpurilor noi, om cu carte
dupa dorinta mamei si a invatatorului din sat. Personajul este conturat la fel ca si Ilie Moromete: un om
cu personalitate si caracter puternic ce se poate usor adapta la niste timpuri pe care parca le intelege.
Catrina este personaj secundar, surprinsa in relatia cu Ilie Moromete ca sotia ce ii condamna
acestuia singurele placeri: vorba si tunul. Este conturata specific lumii rural, fiind pastratoare de valori
si obiceiuri rurale de mentalitati specifice satului. In plan personal, ea se opune spiritului contemplativ
a lui Ilie Moromete si se instraineaza de sotul care isi doreste copiii cei mari acasa, oferindu-le casa in
ciuda a ce-i spusese sotiei.
Achim, Nila si Paraschiv reprezinta personaje secundare, fiii din prima casnicie, avand un mod
rigid de viata impus de tatal lor. Sunt adeptii unei vieti comode, de aceea cad usor in schimbarea vietii
de la oras, separata de munca grea si complicata a pamantului. Volumul al doilea ofera o imagine
bizara a tatalui lor cand ei se considera fericiti si impliniti, dar de fapt nu reprezinta nimic in lumea
bucuresteana.
Stilul artistic
 27

Stilul artistic duce la tenta specifica realista in care lipsesc cu desavarsire podoabele stilistice,
limbajul avand rolul de a da veridicitate limbii rurale si a modului in care este traita.
Concluzie
Ca urmare a celor evidentiate si argumentate, opera literara “Morometii” de Marin Preda este
un roman realist social obiectiv, oferind o imagine ampla asupra conceptiei scriitorului despre lumea
rurala inainte si dupa cel de-al doilea Razboi Mondial.

Moromeții e o veritabila saga a unei familii de tarani din spatiul rural interbelic ce fixeaza in
eternitata o realitate pierduta, aceea a satului romanesc traditional pe cale de disparitie, a ultimilor
tarani autentici arhaici vechi care se pierd treptat in negura timpului si a istoriei necrutatoare.
Romanul se deschide amplu sub semnul temporalitatii blande:"In Campia Dunarii cu cativa ani
inaintea celui de-al II-lea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare".
Temporalitatea este drama personajelor lui M.Preda. Timpul acesta care curge dupa un tipic studiat in
ritmul in care curge apa Dunarii la vale mobilizeaza actiunea romanului care se desfasoara lent pentru
ca mai apoi sa se precipite odata cu iesirea din scena a catorva personaje celebre. M. Preda opteaza in
romanele sale pentru o estetica a autenticitatii.
Ca si in cazul lui Rebreanu, nuvelele prefigureaza naratiunea rurala, dramele individuale si
colective ale taranilor, "fapte diverse din lumea satului".
Cu vol I ,Morometii, Preda, finalizeaza o indelunga controversa din literatura si critica
romaneasca privitoare la capacitatea taranilor de a fi personaj de roman. Geroge Calinescu comparand
personajele lui Preda cu eroii tarani din opera lui Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, observa ca autorul
pune personajul intr-o lumina noua capabila sa exprime trairile, gandurile, chiar dramele interioare ale
lui . Taranul lui Preda este detasat si nelinistit; sociabil si solitary; sceptic si increzator in destinul sau,
Eugen Simion considera ca Marin Preda stie sa dezvaluie complicatiile nebanuite ale sufletului omului
simplu,sa creeze, un taran complex conectat la tensiunea vietii contemporane,apt sa devina erou de
proza moderna "odata cu ele, taranul inceteaza sa fie o fiinta fara evenimente sufletesti". Morometii,
este romanul care se identifica intru totul cu sprijinul lui Marin Preda, fiind plin de simboluri si
semnificatii, din evenimentele expuse sunt inspirate din viata reala, din satul natal al scriitorului, din
propria familie.
Subiectul romanului respecta succesiunea clasica a momentelor. Din punct de vedere compozitional, in
vol I se disting 3 mari secvente epice:
1-cuprinde aproape jumatate de volum si consemneaza evenimente petrecute de sambata seara
cand Morometii se intorc de le Posta pana duminica seara cand Polina, fiica lui Tudor Balosu, fuge cu
Birica.
Sunt prezentate ce le mai importante evenimente din viata satului: cina Morometilor, Foamea de avere
a lui Balosu,necazurile mezinului Nicolae, discutiile din poiana lui Iocan, venirea agentului fiscal si
sarbatoarea Rusaliilor jocul de calusari.
2-include perioada secerisului, incheierea anului scolar, pregatirea recoltei graului, munca
istovitoare la camp, bucuria treieratului, a macinatului si a coacerii primei paini din noul grau.
3-se axeazape conflictul dintre Ilie Moromete si fii sai mai mari.Tatal afla ca Achim nu mai
intoarce cu oile de la Bucuresti iar Paraschiv si Nila care isi amanasera plecarea pana dupa seceris isi
arata acum ostilitatea fata de familie.
Dupa o infruntare directa cu tatal lor la sfarsitul vol I fug de acasa cu banii si lucrurile din lada
de zestre a fetelor luand cu ei si caii.
Moromete trebuie sa se descurce in noile conditii vanzand o bucata de pamant pentru a-si plati
datoriile la Aristide, restul e fonciire si taxele de scoala ale lui Niculae.
Scriitorul apeleaza acum la tehnica detaliului consemnand atat atmosfera generala a satului ca
si viata ce se scurge fara conflicte mari, intr-o monotonie ce sugera traiul linistit al oamenilor cat si
gandurile personajelor.
Timpul gramatical folosit este imperfectul, timpul continuitatii, al duratei, al proiectiei in
fabulos intr-o varsta mitica. Prin tehnica decupajului, in prima jumatate a vol I sunt prezentate scene
 28

semnificative din viata familiei Moromete si a comunitatii rurale din campia Dunarii.Catre sfarsitul vol
I intamplarile se precipita si naratorul trece la tehnica rezumatului considerand faptele si infatisarile
sucinte "pentru ca timpul nu va mai avea rabdare".
Timpul in care traieste Moromete la inceputul romanului este unul bemefic, insemnand 14
pogoane de pamant, o gospodarie solida, autoritate in sat si in familie, prosperitate.
Odata cu al II-lea volum, istoria va navali peste aceasta tihna mitica a oamenilor convertindo
intr-o tinta agitata si plina de neprevazut. In concluzie, M Preda sugereaza ca omul nu se poate opune
istoriei: "omul nu are decat o viata de trait, in timp ce istoria este inceata si nepasatoare".

Scena cinei
Cina Morometilor nu este decat o pagina descriptive, o imagine a unui anumit tip de ordine, a
unui cod rural stravechi. In aparenta unu timp "foarte rabdator cu oamenii", cina dezvaluie in
eternitatea unei lumi rurale un ritual arhaic al unei lumi arhaice, totul fiind circumscris, rotirii eterne a
anotimpurilor, Morometii mananca la o masa joasa, "afara in tinda", pe niste scaunele cat palma, care
poarta urmele vechi ale trecerii timpului. Tatal autoritar principiu de ordine si armonie patriarhala,
"statea parka deasupra tuturor, si din paragul odaii, din locul sau lejer, stapanea cu privirea pe fiecare".
Masuta veche joasa cu 3 picioare pe care capul familiei nu voise sa o schimbe, reprezinta dorinta
inconstienta a lui Ilie Moromete de a conserva un timp, o anumita familie, si chiar o anumita societate.
Desi familia i se marise Moromete nu vrea sa modifice cu nimic un statut a carui temeinicie o
verificase in ani. In jurul mesei sunt organizat simbolic copii din cele 2 casatorii, locul la masa
reflectand pozitia si locul in familie ale fiecaruia: baietii cei mari din prima casatorie a lui Moromete
stau catre poarta, gata oricand de plecare, semn al instrainerii de noua familie si al revoltei impotriva
autoritatii paterne. Copii din a II-a casatorie, Tita, Ilinca si Niculae stau de partea cealalta in apropierea
mamei, feriti de privirea aspra a tatalui. Paraschiv, Nila si Achim reprezinta latura rebela a familiei, cu
tendinte centrifuge care "se aseaza la masa, absenti, uitandu-se in gol, oftand"
Singurul care pare san nu-si fi gasit inca locul este Niculae; mezinul familiei care neavand
scaun la masa se aseaza turceste pe pamant simbolizand pozitia neglijabila a mezinului sau obstacolele
unei anevoioase
Se pare ca locul cel mai bun ii revine tatalui care asezat pe pragul cel mai inalt al odaii ii
domina autoritar cu privirea pe toti ceilalti.
Catrina este prinsa intre cele 2 tabere ale familiei incercand sa impace dorintele propriilor copii
cu nemultumirile celor mari. Autoritatea sotului cu tanguirile lui Niculae, intr-o incrancenare lua la un
moment dat forma revoltei.
Astfel se poate spune ca mama vitrega nu este respectata, dar nici iubita pentru ca in viziunea
fiilor vitregi ea a luat locul mamei lor. Tatal devine un autoritar care aplaneaza conflictele intre copii,
si-l ironizeaza pe Niculae in legatura cu dorinta lui de a invata: "alta treaba n-avem noi acuma. Ne-
apucam sa studiem".
Defapt ironia exprima neputinta si amaraciunea parintelui care nu era in stare sa-i ofere fiului
sau bani pentru carte. Moromete nu-si menajeaza copiii pentru ca el a invatat ca viata este grea , uneori
foarte dura si de aceea vrea sa-i pregateasca sa faca fata unor situatii existentiale neasteptate.
In stil traditional Morometii mananca mamaliga cu lapte si branza si ciorba de ierburi, adica tot
ceeea ce cresteau si cultivau. Pamantul e singura lor sursa de existenta.
In concluzie, scena cinei reflecta in sens mitic traditional un intreg mod de viata organizat dupa
niste ritualuri stravechi(arhaice).
In existenta familiei taranesti a Morometilor, cina ramane momentul in care familia se reuneste
si isca discutii in legatura cu problemele lor esentiale. Indiferent de scurgerea timpului, mai lent sau
mai nerabdator, cina este momentul traditional respectat cu strictete de membrii familiei sub
autoritatea lui Ilie Moromete. El ramane un protector al familiei chiar daca nu va fi inteles de fii sai.
Pastrarea pamantului este o dovada ca se gandeste , cu un acut simt al prosperitatii la intreaga familie,
la unitatea si la valorile morale pe care le-a transmis .

Scena taierii salcamului

 29

Inchide in sine un dramatism sacrificial comparative cu o moarte umana "salcamul in discutie

este dublul vegetal al lui Moromete".
Destinul unuia este anticipat de destinul celuilalt.
Autorul is identifica pe Moromete cu salcamul din gradina prin calitatile sale impunatoare :
"statornicia, maretia, hotararea, atragand atentia si admiratia intregii lumi".
Salcamul ca si Ilie Moromete erau factori de influenta si in viatza satului Silistea-Gumesti:
"toata lumea cunoaste acest salcam". se urca in el in fiecare primavara, in timpul iernii alegandu-l ca
loc de intalnire.
Printr-o descriere explicative autorul evoca momemte din viata satului strans legate de
existenta salcamului avand astfel o atmosfera menita sa sublinieze dezechilibrul ce se produce odata cu
prabusirea lui.
Taierea salcamului e proiectata pe un fundal vazut si aditiv ce amplifica dimensiunile actului:
"inainte de rasaritul soarelui atunci cand femeile isi bocesc mortii in cimitir". Monologul interior
dinaintea taierii copacului releva zbuciumul interior a lui Moromete, framantarile si incercarile
neputincioase de a gasi solutii la problemele sale esentiale. Arbore predominant al asezarilor de
campie, salcamul inchide si defineste spatiul rural definit ca o semibolta ce simbolizeaza instinctual de
conservare al taranului dar si o anumita cutezanta si rezistenta fizica impotriva primejdiilor. Bolta lui
aflata intr-o cosmica si spirituala inaltata pe deasupra caselor, curtilor satului, acoperind campia si
orizontul, prelungeste functia de protectie, de aparare a codrului de odinioara. In cele din urma
salcamul este sacrificat la apus.
Salcamul este doborat impreuna cu Nila, pe un fundal de bocete ce vin parca dintr-o alta lume cu
accente antice, tragice.Odata cu ele forte misterioase patrund prin spartura produsa, lumea intrand
defapt intr-u process de micsorare, intr-o cadere abisala "acum totul se facuse mic".Gradina, Moromete
insusi aratau
Cerul deschis si campia napadeau imprejurimile.Taierea salcamului are o semnificatie
dezvaluita de Moromete cu malitie:"ca sa se mire prostii! Salcamul nu este altfel doar un obiect al
tranzactiei cu Balosu si un prilej de desimulare din partea lui Moromete.Copacul implica idea de spatiu
cu aura sa ce creeaza semnificatii politice si existentiale:"in antichitate exista marul la Sappho ca si
marul biblic,pinul de la Platon,fagul la Vergilui".In literature romana,arboreal este simbolizat prin mai
multe esente:brad,plop,arin,stejar,fag,salcie,etc,tei(Eminescu),gorun(Blaga),codrul in literature
populara.
Prin se manifesta dorinta arborelui de a se retrage intr-un spatiu afectiv,protector,in care poate
sa-si exprime sentimentele cele mai tainice.Gradina este locul unor decizii capitale pentru destinul
familiei Moromete ,aici retragandu-se instinctive din fata primejdiei.In concluzie ,scena e hotaratoare
prevestind destramarea familiei Morometilor. Prabusirea salcamului ,arbore cu autoritate ,simbolul
verticalitatii,elemental axial al lumii rurale,unde simbolizeaza declinul familiei;al paternitatii lui Ilie
Moromete si al satului.Tot el sugereaza sfarsitul unui mit si moartea traditiei.

Scena platii fonciirei

Moromete,filosof,naiv,actor,incoent,disimulant.e manenintat mereu de
deceptie.Comportamentul lui in astfel de situatii e unic fapt ce-l face sa "joace" aceasta scena
magistrala.Chemat sa vina acasa de la fierarie vede pe prispa casei doi oameni care-l asteptau.Unul
dintre ei era jupuitu' imbracat oraseneste, dar slab,de parka manca nu am miercurea si vinerea,agent de
urmarire care venise dupa fonciirea pamantului.Moromete joaca scena cu o gama inepuizabila de
tertipuri incepand sa scape si de data aceasta de plata integrala a datoriei.
Gesturile,vorbele rostite,agitatia lui fara rost,construiesc un moment unic in literature.
La intrarea perceptorilor in curte,Moromete se preface extreme de ocupa,isi termina in liniste
aparentele treburi incepute,o ia spre gradina fara a-i lua in seam ape cei doi asezati pe prispa,apoi se
face ca intra in casa jucand imperturbabil comedia anularii platilor survenite statului.Prefacandu-se
suparat incepe sa strige la toti ai casei:"Catrino,ia fa secerile astea.! Paraschive ,nu vezi ca furca aia sta
acolo ,langa gard de cinci saptamani,?" Replicile lor raman fara raspuns fiindca toti erau
plecati.Moromete stia acest lucru dar reuseste pentru cateva clipe sa le distraga atentia
agentilor.Ignorandu-i cu desavarsire,parand ca are probleme mult mai importante de rezolvat decat sa
 30

le plateasca fonciirea,Moromete reuseste cu inteligenta si disimulare sa-i enerveze pe agenti.Tocmai

in ,momentul in care acestia se infurie,el pare ca-i observa intorcandu-se si raspunzandu-le intr-un
tarziu,scurt si linistit"n-am",apoi iicere agentului cu ton poruncitor sa-i dea "o tigare",se face ca nu
aude cand jupuitu' ii cere chitanta de 3000 de lei,bate in retragere,incercand sa inteleaga de unde vine
graba inventarului.
Jupuitu' isi intinde tigara impaciuitor crezand ca l-a convins sa-i dea banii.Apoi ii spune pe un
ton linistit dupa ce oamenii stapanirii incearca fara success caruta si caii"se aude sa platesc Jupuitule,
ca-ti mai spusesi si odonioara;daca as putea sa fac bani de cate ori ai veni,as facea si ia dumnule!."
Agentii fiscali sunt in Lumea lui Moromete opresorii si inflexibilii, oamenii care fac legatura
acestei lumi atemporale cu un centru indepartat,un oras despreca care tiganii,cred ca nu adduce decat
chemari de razboi ,impozite de platit si nenumarate alte constrangeri.Moromete exprima atitudinea
generala a taranilor, care au repulsie de cei ce veneau sa le controleze averile.Un reprezentat al acestei
politii este Jupuitu'!:care era un agent de uramrire cinstit,adica prost cum ii spuneau oamenii
injurandu-l in acelasi timp.Imbogatise.doua perceptori ,iar el ramasese tot sarac.Adevarul era ca fusese
de la inceput sarac lipit si ce avea acum nu se cunostea.In cele din urma,Moromete proprietarul a 14
pogoane de pamant ii va da 1000 de lei cu 200 mai putin decat primise pe salcamul taiat.
Toalele pe care le aveau fetele ca zestre,scoase de ei doi perceptori parca sunt puse din nou in
lada ca niste bunuri de pret are se va garanta si alta data credibilitatea fiscala a posesorilor.
In concluzie Moromete reuseste sa salveze situatia de datornic pentru moment punandu-si
inteligenta la incercare "Amanarea aceasta a lucrurilor, este specifica lumii taranesti, pentru care
timpul are nesfarsita rabdare.
Iluzia apartine persoanejelor contemplative (ca Moromete) obligate de "teroarea istoriei" sa
traiasca intr-un spatiu "general-uman" guvernat de legi inhumane:prins de avalansa viitorului,timpul se
va razbuna impotriva lui Moromete , in timp ce el asista fara putere la procesul propriei treceri treptate
in neant.

Scena din poaian lui Iocan

"inima adevarata a satului", locul unde taranii imbracati in haine de sarbatoare se intalnesc duminica
pentru "a face politica" este poiana de la fieraria lui Iocan.
Intalnirile de aici sunt un factor de stabilitate si armonie al comunitatiirurale dein satul SIlistea-
Gumesti. In acest loc symbolic in care taranii au impresia unei false victorii asupra timpului, prestigiul
lui Moromete este recunoscut. Aici mai mult decat la biserica taranii vin la o slujba de intelepciune
crezand ca vorbele lor pot dirija lumea de la departare.
Discursurile purtate in acest spatiu cu un umor taranesc, altul decat cel al personajelor lui
Creanga pentru ca acestea nu au nivitatea specifica de a crede ca baiatul regelui isi are tot lotul lui de
pamant.Poiana devine astfel un "axis mundi" al satului romanesc din Campia Dunarii, unde
participarea se face dupa indeplinirea unui ritual .
Moromete, Cocosila si Dumitru lui Nae sunt principalii "concurenti" ai politicii vremii alaturi
de Iocan.
Moromete este abonat la ziarul "Miscarea", Iocan la "Curentul", iar Cocosila la
"Dimineata"(ziarele sunt diferite ca doctrine politice).Iluzia taranilor consta in a-si inchipui ca toata
lumea e facuta dupa chipul si asemanarea lor ca pamantul este muncit de tarani peste tot, la oras sau la
sat.Totusi fierarul Iocan iese din spatial rural calatorind adesea la Rosiori de unde se intoarce cu carti
de tipul "Progres?,Exista Dumnezeu?"."adunarile cele mai zgomotoase" din poiana lui Iocan se
transformau in unele "nu prea reusite" , daca de la ele lipseau Moromete si Cocosila. Prin urmare
autoritatea lui Moromete se exercita si in comunitatea rurala nu numai in familie.
Locul sau era printe oameni inteligenti si respectati ai satului care se exprimau liber. In acest
spatiu al puterii si independentei spiritului "Butucii vechi adusi acolo, cine stie de cand, "sunt un semn
al traditiei si al stabilitatii. "Poiana lui Iocan.e un fel de amfiteatru simbolic ca la vechii greci".La acest
banchet spiritual taranii vin cu solemnitatea cu care enoriasii merg la slujba.Daca ceilalti tarani din
poaian reprezinta.corul sau spectatorii,cei doi protagonisti Moromete si Cocosila sunt intampinati cu
urale la aparitia celor doi pe scena.Daca ei veneau fara ziare insemna ca erau suparati si "n-aveam chef
sa discute politica". Moromete este cel care da tonul in comentarea stirilor,mereu predispus la glumes
 31

au vorbe de duh fiind spiritul adunarii. Ziarele aduc vesti despre evenimentele indepartate,despre
razboiul din Spania,parka inabusite de un zid imaginar de protectie.
Cei 3 se cred in plinatetea fortelor discutand evenimentele cu sensul cel mai serios din lume ca
si cand ar fi fost singurul lucru important.Moromete ii intreaba uneori ironic,dar si cu o nota de umor :
"Ce e ma,ce e ma , de v-ati adunat aicea ? ".Replica devine un lait motiv pentru ca de altfel toti stiau de
ce se adunasera acolo si de ce-l asteptau nerabdatori pe Moromete.El emite niste judecati simple,
deschis,care-l fac ascultat de toata lumea : "Citeste ziarul cu glas schimbat ,si necunoscut care
scormonea intelesuri nemarturisite ce trebuiau sa zdrobeasca de convingere pe ascultatori". Acest fapt
arata ca alta ocupatie mintala cei de acolo nu au ;Moromete chiar remarca : "adica ocupatiunea ta
mintala Cocosila e la alte povesti".Atitudinea taranilor fata de lumea inconjuratoare respecta
reconstructia universului in arcuri concentrice : "Satul lui Moromete e situat departe de lumea
semiindustriala si semicivilizata a Bucurestilor la fel cum acesta este situata departe de acest satuc al
lumii(satul,unde persista inca timpul sacru demiurgic divin).
Timpul trece cu solemnitate memorabila pe deasupra acestor tarani care vor gandi in continuare
ca lumea este a lor, ca lucrurile se vor intampla asa pentru totdeauna. Ei nu-si inchipuie ca tocmai o
stire banala despre inceputul razboiului in Spania, este chiar inceputul sfarsitului lumii lor taranesti.
Doar Tugurlan sta incruntat prefigurand,inconstient acest sfarsit ce va veni peste cativa ani
cand "timpul nu va mai avea rabdare, " nu va mai curge lent ca un fluviu de campie".In concluzie
,scena prezinta aceasta lume arhaica cu tabieturi si ritualuri in care un Moromete disimulant isi
exprima opinia fata de cele citate in ziarele vremii,anticipand cu naivitatea taranului rupt de realitatea
citadina, marele evenimente ale timpului. Ca si Tugurlan el prevede schimbarile comunitatiitaranesti
dar va asista neputincios la ele.El ramane subiectul adunarii din piana lui Iocan,ultimul taran adevarat
care nu va accepta pana la moarte noua prefacere a satului sau , a timpurilor nerebdatoare sa-i
striveasca libertaea de a gandi, de a se exprima,adesea cu umor si ironie.Nu poate sa accepte ca numai
are pentru ce sa mearga la intalnirile duminicale.Timpul sacru s-a sfarsit iar un "taran arhaic",ca el , nu
va accepta niciodata prezentul.

Scena secerisului
Se incadreaza printre ritualurile specifice satului romanesc din Campia Dunarii prezentat in
acest specific, traditional ce se constituie intr-o adevarata monografie rurala.
Munca taranilor la camp, la seceratul graului reprezinta pe langa trude interioare a oamenilor de
la campie si un moment de bucurie deplina, de lagatura sfanta cu pamantul , cu ritualurile naturii.
Emotia cu care un taran oarecare priveste locul de secerat, evlavia lui ce aminteste de un alt taran al
timpurilor interbelice sunt,marturii ale sentimentelor, adevarate pe care acesti oameni din capmia
Dunarii, le pot avea.
Secerisul se desfasoara dupa un ritual de sute de ani : "oamenii se trezesc cu noaptea-n cap,
pregatesc de-ale mancarii, membrii familiei secera, iar Moromete leaga snopii". Secerisul are reguli
precise impuse de traditie , de legile nescrise, ale comunitatii rurale.Culegerea roadelor pamantului se
incepe cu cel mai vrednic dintre copii care in mod simbolic da tonul inceperii muncii. El masoara cu
pasul statiile :apoi incep sa taie spicele si sa arunce manunchiurile in urma.Tatal leaga manunchiurile
in snopi aszandu-i in clai.O astfel de zi memorabila nu poate fi lipsita de eventuale glume, referitoare
la cei mai lenesi pe care Niculae nu le pricepe mintind ca trebuie sa faca altceva .Revolta lui de pe
miriste exprima de fapt dorinta lui cea mai mare de a merge la scoala.
Femeile se ocupa cu gatitul pentru seceratori.Catrina se invarte grabita in jurul focului
pregatind o cratita cu fasole pentru numeroase familii.
Pranzul luat pe camp este un nou prilej pentru tata in a-si afirma autoritatea dar si ironia fata de
copii : "frigandu-se cu o lingura de fasole pe care sa repede s-o manance cu pofta, de pe foc,el se
repede serios si ironic : "De ce n-ati incalzit si voi fasolea asta ? "Paraschiv care-l crede se repede si el
in mancare si desigur se frige la fel de tare ca si tatal.Glumele si voia buna sunt moduri specifice ale
taranilor de a privi viata , de a trais au a munci.
Cateodata aceste evenimente campenesti se desfasoara dupa un scenariu mult mai dur, cu batai
violente cum este cazul lui Victor Birica(sotul Polinei), venit cu proaspata nevasta sa-si secere graul de
pe locul cuvenit ca mostenire.
 32

In anul acela recolta era buna si toti erau veseli,entuziasti,iar Catrina ii multumeste lui
Dumnezeu pentru aceasta"mana cereasca".Desi Moromete nu munceste prea mult el este cel care face
caz de autoritatea sa si isi ia solul in serios.Se gandeste si socoteste daca va iesi suficient grau anul
acesta pentru a-si achita toate datoriile.
In concluzie,secerisul este atat munca traditionala a taranilor din C. Dunarii cat si evenimentul
cel mai important la care participa tot satul, o sarbatoare a muncii, a spiritului arhaic traditional.