1

Delimitarea spaţiului rural conform criteriilor

Organizaţiei pentru Comerţ şi Dezvoltare
Economică şi ale Uniunii Europene

Organizaţia pentru Comerţ şi Dezvoltarea Economică (OCDE) a dezvoltat o definiţie

simplă a spaţiului rural, cu scopul de a face comparaţii internaţionale ale condiţiilor şi tendinţelor
rurale. OCDE dă conceptului de rural o accepţiune strict geografică, aceasta desemnând mai
degrabă teritorii, decât comune şi oraşe, cu o slabă densitate a populaţiei şi cu o activitate
economică diversă şi dispersată, relativ independentă de influenţa directă a zonelor metropolitane.
Definiţia s-a dovedit folositoare în ciuda marilor diferenţe care există în mediul rural, în
perspectiva politicilor rurale la nivel naţional. Definiţia distinge două nivele ierarhice ale
unităţilor teritoriale: local şi regional. La nivelul comunităţilor locale, OCDE identifică zonele
rurale, drept comunităţi cu o densitate a populaţiei sub 150 locuitori pe kilometru pătrat.
La nivel regional OCDE distinge unităţi funcţionale sau administrative mai mari, gradul lor de
ruralitate depinzând de procentul populaţiei care locuieşte în comunităţile rurale. Pentru a uşura
analiza, regiunile sunt grupate în trei categorii:
1. predominant rurale - populaţie rurală peste 50%;
2. semnificativ rurale - populaţie rurală între 15 - 50%;
3. predominant urbane - populaţie rurală sub 15%.
În consecinţă, un spaţiu (o regiune) este considerat rural dacă ponderea populaţiei care
trăieşte în aşezări rurale depăşeşte 15%.
Spre deosebire de OCDE, Eurostat (Oficiul Statistic al Uniunii Europene) propune
pentru definirea spaţiului rural o densitate a populaţiei de 100 de locuitori/kilometru
pătrat. Conform acestei definiţii şi clasificând populaţia rurală conform OCDE populaţia rurală
din Europa (EU-15) se prezintă conform tabelului 1.3.

Tabelul 1.3
Populaţia rurală şi populaţia pe tip de regiuni

% din populaţia naţională

Ţara Populaţia din Populaţia din Populaţia Populaţia din
comunităţi comunităţi din comunităţi
rurale predominat comunităţi predominat
rurale semnificativ urbane
rurale
Belgia 4,9 3,4 4,9 91,7
Danemarca 32,4 39,6 31,3 29,1
Germania 12,0 5,4 25,2 69,3
Grecia 30,8 28,1 28,3 43,6
Spania 24,4 12,7 41,5 45,8
Franţa 23,7 10,5 56,5 32,9
Irlanda 43,1 46,6 15,1 38,8
Italia 14,1 4,1 27,1 68,8

Conform practicii OCDE, aproximativ 10% din populaţia Uniunii Europene locuieşte şi
munceşte în zonele predominant rurale, care sunt adesea zone rurale îndepărtate, acoperind 47%
din suprafaţă. În contrast, 60% din populaţie este concentrată în zone urbane reprezentând mai
puţin de 16% din teritoriul Uniunii.
În Suedia, Finlanda şi Danemarca, procentul celor care locuiesc în zone predominant
urbane este cel mai mic, dar creşte în categoriile intermediară şi predominant rurală ale regiunii.

1
2

În ţările cele mai urbanizate, Olanda, Belgia, Marea Britanie, Germania şi Italia fenomenul este în
sens invers. Irlanda, Austria, Grecia şi Portugalia sunt caracterizate de o structură duală, cu un
procent crescut al populaţiei în cele două extreme: predominant rurală şi predominant urbană. În
Franţa şi Spania, cei mai mulţi oameni locuiesc în categoria intermediară, în regiunile
semnificativ rurale.
Experţii Uniunii Europene, au dat conceptului de rural o accepţiune mai largă: "noţiunile
de spaţiu sau de lume rurală implică mai mult decât o simplă delimitare geografică; ele se referă
la un întreg ţesut economic şi social, care cuprinde un ansamblu de activităţi dintre cele mai
diverse" în afara funcţiei sale de cadru de viaţă şi de activitate economică, pornind de la opiniile
specialiştilor Uniunii Europene, se poate considera că spaţiul rural prezintă funcţii vitale pentru
întreaga societate. Ca zonă tampon şi spaţiu de regenerare, spaţiul rural este indispensabil
echilibrului ecologic şi el va trebui să fie din ce în ce mai mult un loc de destindere şi recreare.
Din punctul de vedere al Uniunii Europene, care se bazează pe o accepţiune generalmente
admisă în ţările Europei occidentale, spaţiul rural ar acoperi regiuni şi zone având activităţi
diverse şi ar cuprinde, în aceste regiuni, spaţiile naturale şi cultivate, satele, burgurile, oraşele
mici şi centrele regionale precum şi zonele rurale industrializate. Aceasta înseamnă că în Uniunea
Europeană, 50% din populaţia ţărilor componente locuieşte în zona rurală şi ocupă 80% din
teritoriul său. Comisia Europeană priveşte ruralul ca un fenomen spaţial ce se extinde în regiuni,
peisaje, spaţii naturale şi agricole, sate şi centre regionale. Această definiţie ilustrează modul în
care co-există toate aceste elemente dar nu este elocventă din punct de vedere analitic.
Într-o definiţie de sinteză a Comisiei Economice pentru Europa a O.N.U., spaţiul rural
este considerat ca o parte a teritoriului natural situată în afara oraşelor şi folosită în special pentru
agricultură sau economia forestieră, cu locuitori în marea lor majoritate dependenţi de producţia
agricolă şi deservirea acesteia, de creşterea şi exploatarea pădurilor. Caracteristica zonelor rurale
se poate exprima în forme diverse, în funcţie de densitatea şi caracteristica populaţiei, factorii
geografici, dezvoltarea industrială etc.
Şi în cadrul Consiliului Europei, definirea spaţiului rural a trecut printr-o suită de variante
până să ajungă la forma finală statuată prin Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare
a Consiliului Europei cu privire la „Carta europeană a spaţiului rural'', prin care se precizează că
expresia (noţiunea) de „spaţiu rural cuprinde o zonă interioară sau de coastă care conţine satele
şi oraşele mici, în care majoritatea părţii terenului este utilizată pentru:
a. agricultură, silvicultură, acvacultura şi pescuit;
b. activităţile economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie,
servicii etc.);
c. amenajările de zone neurbane pentru timpul liber şi distracţii (sau rezervaţii
naturale);
d. alte folosinţe (cu excepţia celor de locuit).
În consecinţă spaţiul rural este extrem de variat, cuprinzând teritoriul agricol cultivat,
teritoriul ocupat de păduri şi păşuni, teritoriul rural neagricol (munţii, riviera mării etc.) şi
aglomerările rurale.
O definire certă a spaţiului rural apare în consecinţă posibilă prin luarea în considerare a
următoarelor criterii de ordin: morfologic (număr de locuitori, densitate, tip de mediu), structural
şi funcţional (tip de activităţi şi relaţii).
Sintetizând, ruralul poate fi definit ca o asociere de spaţii fizice de extensiune variabilă,
de populaţie şi de forme specifice de locuire, aflate în diverse stadii de evoluţie, a căror funcţii
primordiale de esenţă economică sunt cele primare.
Modificările structurale provocate de industrializare, de creşterea oraşelor şi a centrelor
industriale, de progresul tehnic, pun în fata multor ţări necesitatea ca în funcţie de particularităţile
istorice, economice, naţionale şi de altă natură, să revadă concepţiile asupra mediului rural.

2
 3

1.3. Structura spaţiului rural

Bernard Kayser şi colaboratorii săi în lucrarea „Pour un ruraliteé choise” a împărţit

spaţiul rural în trei tipuri de zone, după problemele specifice de natură socio-economică şi anume:
1. zone periurbane sau preorăşeneşti;
2. zone intermediare sau de echilibru;
3. zone rurale periferice, marginale sau defavorizate.
1.3.1. Zone rurale periurbane sau preorăşeneşti

Acestea cuprind zona limitrofă a marilor oraşe şi centre industriale, având raza de acţiune
între 10 şi 50 de km, în funcţie de puterea economică şi administrativă a polului industrial. Aceste
zone sunt supuse unor „fenomene de atracţie şi difuziune” care duc în final la un mixaj de urban
şi rural specific, aflat într-o continuă transformare. Localităţile rurale din aceste zone au un
progres demografic accentuat, determinat de excedentul demografic propriu, de migrările din
satele mai îndepărtate şi mai izolate precum şi de exodul urban temporar sau definitiv. În mare
parte aceste zone au rol de habitat pentru populaţia care lucrează în urban, aceasta uneori
navetând zilnic spre locul de muncă, şcoală, piaţă etc.
Aceste zone sunt foarte dezvoltate din punct de vedere edilitar şi al echipării tehnice,
fiind cele mai evoluate din punct de vedere educaţional.
„În aceste zone se manifestă în paralel atât fenomene de urbanizare cât şi de ruralizare
care le conferă caracter hibrid rural-urban”. (P.I. Otiman, 1997).
Din punct de vedere arhitectural şi cultural sunt puternic influenţate (de multe ori în mod
negativ) de urbanul vecin.
În localităţile rurale periurbane mişcarea populaţiei este mult mai puternică, fapt ce
determină caracterul eterogen al localităţilor. Au apărut în unele localităţi cartiere noi în care
locuitorii sunt veniţi din toate colţurile ţării sau ale lumii în cazul unor ţări de mare atracţie
economică (Germania, Franţa, Italia etc.).
Ruralul autentic din aceste zone este din ce în ce mai absent, instalându-se elemente ale
modului de viaţă şi de cultură urbană.
Din punct de vedere economic aceste zone sunt puternic afectate şi divers dezvoltate
având o economie mixtă (agricolă, industrială şi de servicii). Agricultura are o structură adecvată
cerinţelor urbane (cu un preponderent caracter legumicol, pomicol şi de creştere a animalelor
pentru lapte, carne, ouă etc.), practicându-se de cele mai multe ori o agricultură de tip intensiv.
Exploataţiile agricole din aceste zone au dimensiuni reduse ca suprafaţă sau efectiv de animale,
dar de cele mai multe ori au o mărime economică considerabilă datorită caracterului intensiv sau
chiar industrial al producţiei agricole. Aceste exploataţii pot fi comerciale sau de subzistenţă sau
pot, de asemenea, să fie cu timp parţial sau de tip hobby-ferma (la sfârşit de săptămână sau în
vacanţe). În prezent în vederea stabilizării populaţiei săteşti a navetiştilor, se practică în România
o politică privind înfiinţarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) în amonte şi aval de
agricultură.
Preocupările ecologice, sociale şi culturale au început să devină prioritare pentru
autorităţile rurale locale din zone periurbane ceea ce va conduce la protecţia satelor împotriva
urbanizării şi denaturării caracterului rural al acestora.

1.3.2. Zonele rurale intermediare sau în echilibru

În acest tip de rural întâlnim zone care, aşa cum le arată denumirea, au un anumit grad de
stabilitate economico-socială, un anumit echilibru socio-economic, cuprind cea mai mare
suprafaţă a spaţiului rural unde preponderent întâlnim o activitate intens agricolă, modernă chiar

3
4

de performanţă. Aceste zone beneficiază de un potenţial ridicat de fertilitate, dispun de activităţi

diversificate şi de un grad important de pluriactivitate.
De fapt după B. Kayser spaţiul rural intermediar este spaţiul agricol sau zona agrară a
spaţiului rural. Zona cuprinde întreprinderile agricole performante, de aceea ideologia dezvoltării
zonelor agrare din spaţiu rural intermediar s-a bazat pe productivismul agricol şi profitabilitatea
exploataţiilor agricole.
„Noul tip de dezvoltare rurală, cu agricultură productivistă, superintensivă, a avut efecte
vizibile, producţiile medii de grâu s-au mărit de 4-5 ori, cele de porumb de 3-4 ori, cantitatea de
carne sau ouă pe metru pătrat constituit a întrecut orice imaginaţie. Într-un timp relativ scurt
(20-25 ani), s-a instalat supraproducţia agricolă, au scăzut preţurile produselor agricole sub
orice limită prevăzută, iar politicile agricole ale guvernelor vest-europene şi ale Uniunii
Europene au fost nevoite să ia o serie de măsuri de reglare a producţiei şi veniturilor fermierilor.
Astfel fermele mici şi mijlocii au dispărut, în mare parte locul lor fiind luat de fermele
competitive iar numărul fermierilor este în descreştere vizibilă de la an la an. În acelaşi timp, o
serie de reglementări economice guvernamentale au început să limiteze producţia agricolă la
unele produse, la un nivel dat prin contingentări, îngheţarea (limitarea) suprafeţei cultivate,
întoarcerea la pârloagă (circa 10-15% în UE), scăderea subvenţiilor etc.
În fostele ţări socialiste alte fenomene economice şi sociale au dominat agricultura
zonelor rurale intermediare, pierderea proprietăţii funciare, colectivizarea, etatizarea producţiei
agricole, dispariţia exploataţiilor agricole familiale, transformarea ţăranilor din agricultori în
lucrători (ouvrieri) agricoli proletari. În paralel marile exploataţii de tip IAS sau CAP trec, în
multe cazuri, la agricultură de tip industrial, specializată şi tehnologizată pentru performanţe
ridicate. Apar multe complexe zootehnice de tip industrial fără sol. În acelaşi timp, datorită
problemelor sociale, agrare, multe unităţi agricole (astăzi majoritatea) sunt în pragul
falimentului. Acumulările financiare şi materiale sunt minime, cu mult sub standardele unei
agriculturi intensive ... prin decolectivizarea agriculturii s-a ajuns la o situaţie diametral opusă
... S-a realizat reîmproprietărirea dar pe fondul deteriorării exploataţiilor agricole ... În viitor
problematica dezvoltării rurale în spaţiu rural intermediar este una dintre cele mai complexe,
atât pentru ţările UE, cât şi ţările central şi est-europene aflate în faza de tranziţie spre economia
de piaţă”. (P.I. Otiman, 1997)
Fenomenele şi procesele economice caracteristice zonelor intermediare sau în echilibru
sunt: specializarea, concentrarea şi integrarea exploataţiilor agricole, crearea unor filiere
agroalimentare puternice care integrează producţia, prelucrarea şi comercializarea produselor
agricole, standardizarea produselor şi a proceselor de producţie precum şi preocupări importante
pentru protecţia mediului şi a peisajului.

1.3.3. Zonele rurale periferice, marginale sau defavorizate

Aceste zone sunt periferice din punct de vedere economico-social şi nu neapărat din
punct de vedere geografic. Zonele rurale periferice, marginale sau defavorizate sunt numite, de
asemenea, fragile, dificile. Ele se caracterizează printr-o importantă scădere a populaţiei lor şi
printr-o predominanţă agricolă.
Factorii care favorizează apariţia unor astfel de zone în spaţiul rural sunt factori naturali
pedoclimatici, sociali şi economici.
Factorii naturali se împart în două categorii importante:
factori naturali cu acţiune defavorabilă permanentă, iremediabilă (altitudinea, panta
şi clima în zona de munte etc.);

4
 5

factori naturali a căror acţiune defavorabilă poate fi corectată prin măsuri de

îmbunătăţiri funciare (combaterea inundaţiilor prin îndiguiri, combaterea secetei prin irigaţii,
combaterea acidităţii solurilor prin amendarea lor cu calcar etc.
Aceste zone se află la periferia eficienţei economice, în special a agriculturii care datorită
costurilor de producţie mai ridicate decât cele realizate pe terenurile cu fertilitate ridicată nu vor
putea face faţă concurenţei producţiei obţinute de pe acestea. Fenomenul de marginalizare
economică este dat, deci, de legea fertilităţii descrescânde a solurilor şi de legea randamentelor
descrescânde a factorilor de producţie în condiţiile economiei de piaţă. Datorită supraproducţiei, a
acumulărilor mari de produse agricole de pe terenurile cele mai fertile, noi zone agricole intră în
dificultate economică şi socială.
Ca urmare în ţările cu supraproducţie excedentul agricol duce la restrângerea suprafeţelor
cultivate şi la concentrarea producţiei în exploataţii competitive care deţin soluri cu fertilitate
ridicată. Logica economică conduce la abandonarea acestor spaţii agricole defavorizate, în care
relieful şi clima nu permit o rentabilitate satisfăcătoare.
„... În aceste condiţii, ar trebui oare gândit ca aceste zone să devină vaste rezervaţii
virgine faţă de orice intervenţie a omului, consacrate petrecerii timpului liber şi vânătorii sau
pescuitului? Unii au şi gândit-o, mai ales „carta verde” a Uniunii Europene din 1985 care
propovăduia abandonarea masivă a milioane de hectare. Dar tehnocraţii de la Bruxelles uită
rolul de neînlocuit al utilităţii colective pe care îl joacă agricultura în ocuparea şi echilibrul
teritoriului rural ...” (Jean Gadant, 1987).
Agricultura, principalul mijloc de existenţă al colectivităţii rurale, traversează la ora
actuală a criză profundă, datorită îmbătrânirii populaţiei, migrării tineretului spre urban, calităţii
precare a vieţii prin suprimarea serviciilor, fenomene de deşertificare etc.
Din categoria zonelor defavorizate fac parte regiunile montane, regiunile rămase în
urmă din punct de vedere al dezvoltării rurale (regiuni subdezvoltate) şi zonele rurale aflate în
dificultate.
Zona de munte rămâne zona cea mai defavorizată, iar legislaţia din ţările occidentale
europene şi din Uniunea Europeană o consideră nu numai defavorizată ci chiar o zonă
„handicapată” şi au prevăzut în măsurile de susţinere din partea autorităţilor publice naţionale şi a
U.E. o aşa numită compensaţie de handicap care se acordă pe cap de animal şi pe hectar (E.
Buciuman, 1999). În aceste zone procentul de persoane active este de 2-3 ori mai ridicat decât
media pe ansamblul ruralului, iar veniturile acestora sunt de două ori mai mici. Locurile de muncă
industriale sunt puţine şi prost plătite. Densitatea populaţiei redusă, aciditatea solurilor este mare, iar
condiţiile climatice sunt aspre. Toate aceste aspecte împiedică revigorarea mediului rural.
Unele regiuni reuşesc să iasă din situaţia de subdezvoltare cum ar fi de exemplu regiunea
Bretania (Franţa) care după construirea reţelei de şosele, drumuri şi căi de acces, precum şi a
unui sistem de comunicaţii eficient, această regiune a reuşit să aibă o agricultură productivă şi să
creeze locuri de muncă în industrie şi sectorul terţiar.
Reanimarea economică a acestor zone trece printr-o diversificare a activităţilor lor, mai
ales dezvoltarea artizanatului, a turismului şi pluriactivitatea.
Relansarea acestor zone implică obligatoriu un efort susţinut de solidaritate din partea
statului precum şi a colectivităţilor departamentale.
Tot Jean Gadant spunea: „ ... abandonarea acestor panglici de păşuni şi fâneţe verzi care
acompaniază un râuleţ ce şerpuieşte pe fundul unei văi înguste; abandonarea acestor poieni
cultivate tăiate într-un mediu împădurit pe care îl exploatează un sat liniştit din mijlocul
munţilor; abandonarea acestor terenuri înierbate de pe pantele însufleţite de murmurul unei
savante reţele de pârâiaşe ce o irigă, care tapisează versanţii şi protejează solurile acestora;
abandonarea acestor privelişti şi locuri pastorale întinse ale zonelor seci, întreţinute de turmele
de oi seculare; abandonarea acestor păşuni-păduri jurastice unde iarba şi arborele, atât de
adesea în conflict fac aici un bun menaj; abandonarea acestor păşuni de vară din munţi pentru

5
6

vacile care urcă deasupra limitei altitudinii pădurilor până la vârfurile stâncoase? Cum se poate
imagina, un singur moment că toate acestea să dispară sub invazia unui mărăciniş invadator?
Cum se poate tolera ca această civilizaţie inteligentă a muntelui, plămădită de-a lungul
secolelor de către un ţăran îndârjit să fie sortită abandonului şi apoi uitării? ... o agricultură
care să păstreze aceste patrimonii are nevoie să fie ajutată. Dar ea dispune de atuuri pe care
inteligenţa şi tenacitatea munteană sunt perfect capabile să le valorifice mai bine:
- iarba şi arborele din care s-ar putea trage un profit mai bun prin reorganizarea
funciarului;
- pluriactivitatea capabilă să viabilizeze exploataţiile;
- o extensificare agricolă raţională, reîmpădurirea terenurilor abandonate şi marginale,
valorificarea pe loc a resurselor locale etc.;
- politica de amenajare a teritoriului care ia în considerare aceste zone fragile conţine
trei cuvinte măestre:
1. Solidaritatea satului, regiunii, departamentului, deoarece micile comune rurale nu
dispun de mijloacele necesare pentru a-şi asigura dezvoltarea;
2. Cooperarea între aceste comune, deoarece amenajarea lor, echipamentele lor,
serviciile colective de care au nevoie să fie rentabilizate pe un spaţiu geografic suficient de
întins;
3. Concertarea tuturor forţelor vii de pe acest spaţiu pentru a le face să participe la
definirea obiectivelor în acelaşi timp ambiţionase şi rezonabile, la alegerea priorităţilor şi la
punerea în operă a acţiunilor”.
În România regiunile montane cuprind cca. 32% din suprafaţa ţării (~ 75.000 km2), 3,5
milioane locuitori şi peste un milion de gospodării ţărăneşti familiale.
Aceste regiuni au o economie rurală mixtă. Agricultura este bazată pe creşterea
animalelor, exploatarea pajiştilor naturale şi o pomicultură rustică. Ca activităţi importante ale
populaţiei din zonă sunt şi exploatarea pădurilor şi prelucrarea lemnului, culesul şi prelucrarea
fructelor de pădure. Există, de asemenea, diferite întreprinderi mici şi mijlocii (IMM) de tip
industrial sau meşteşugăreşti. După anul 1990 în multe zone montane un loc important în
economia rurală îl ocupă agroturismul montan. Caracteristica principală a economiei
agromontane este gospodăria ţărănească de subzistenţă (cu o suprafaţă agricolă de ~ 2,50 ha) care
deţine o suprafaţă redusă de teren arabil în medie 0,71 ha, 1,69 ha păşuni şi fâneţe naturale şi ~
0,09 ha livezi. De remarcat este faptul că în aceste zone activitatea pastorală s-a redus foarte mult,
efectivele de animale existente după 1990 fiind de mai puţin de jumătate faţă de anul 1938.
În Uniunea Europeană regiunile rămase în urma din punct de vedere al dezvoltării
rurale sunt susţinute de la bugetul comunitar. În acest sens Reglementarea 2052/1988 a Uniunii
Europene, defineşte regiunile rămase în urmă acele zone în care produsul intern brut (PIB)
reprezintă sub 75% din media comunitară.
Pentru România, Uniunea Europeană şi Guvernul României au iniţiat în cadrul
programului PHARE un proiect privind Dezvoltarea Rurală.
Scopul lucrării a fost acela de a întocmi o diagnoză a spaţiului rural, în vederea
identificării principalelor probleme cu care se confruntă comunităţile rurale, precum şi definirea
unei strategii de dezvoltare rurală.
În cadrul Programului Phare RO9505 figurează programul „Sprijin pentru Programe şi
Politici” cu nr. 9505-04 în cadrul căruia se regăseşte Proiectul Phare RO9595-04-03
„Dezvoltare rurală”.
Acest proiect a fost propus în vederea conturării unei politici complexe de dezvoltare
rurală în România care să asigure:
revitalizarea unor zone rurale aflate în dificultate;
înlăturarea/micşorarea sărăciei în zonele rurale;
echilibrarea oportunităţilor economice şi a condiţiilor păstrării şi dezvoltării valorilor
de patrimoniu material şi spiritual;

6
 7

stimularea cooperării intersectoriale în dezvoltarea rurală;

încurajarea manifestării iniţiativei locale în procesul de dezvoltare.
Carta verde este primul document de sinteză realizat în România privind ansamblul
demersurilor necesare pentru planificarea şi implementarea unor acţiuni vizând dezvoltarea rurală
integrată iar rolul major al proiectului este de conştientizare a factorilor responsabili şi a
populaţiei asupra problemelor dezvoltării rurale în România, asupra necesităţii acordării unui loc
distinct în Strategia Naţională de Dezvoltare.
Zonele rurale în dificultate sau declin sunt caracterizate printr-un nivel scăzut de
dezvoltare socio-economică.
În Uniunea Europeană (UE-15) se apreciază că circa 26% din teritoriul comunitar şi circa
32,7 milioane de locuitori (adică 8,8% din populaţia totală a UE-15) aparţin zonelor aflate în
dificultate.
În concepţia UE programele de dezvoltare a zonelor în dificultate trebuie să cuprindă
următoarele domenii:
diversificarea activităţilor din sectorul primar;
dezvoltarea sectoarelor neagricole;
dezvoltarea agroturismului;
protecţia şi reconstrucţia mediului natural;
dezvoltarea resurselor umane;
asistenţă tehnică.
Asemenea zone rurale în dificultate sau declin există şi în România iar apariţia lor este
cauzată de un complex de factori, începând cu cei naturali continuând cu cei sociali şi terminând
cu cei de politică economică.
Pericolul cel mai mare al localităţilor rurale în declin este acela de dispariţie. Există multe
sate care s-au depopulat până la câteva zeci de familii sau care au dispărut fizic şi geografic cum
ar fi satele din dealurile Banatului şi podişul Lipovei dispărute complet: Salcina Nouă, Hodoş, iar
multe alte sate sunt pe cale de dispariţie. Situaţii asemănătoare sunt în nenumărate sate din Timiş,
Caraş-Severin, Arad, Braşov, Sibiu, Alba, Bistriţa-Năsăud, Satu-Mare, Suceava şi Neamţ. (P.I.
Otiman, 1997)
De fapt majoritatea satelor româneşti se află în pragul sărăciei şi degradării continue sub
toate aspectele.
Aceste aspecte ne îndreptăţesc să afirmăm că elaborarea unor programe locale, regionale
şi naţionale de dezvoltare şi amenajare a spaţiului rural şi punerea lor imediată în practică sunt
priorităţi absolute pentru România.
În concluzie, trebuie să spunem că structura (tipologia) spaţiului rural în periurban,
intermediar şi periferic nu poate fi strict delimitată. În interiorul fiecărei categorii de spaţiu se
regăsesc zone mai reduse sau mai restrânse din celelalte categorii. Delimitarea între spaţii se face,
de regulă, gradual în zonele de confluenţă regăsindu-se elemente comune.