Mutatii in Mediul Rural Contemporan

Mutaţii în mediul rural
contemporan
4.1 Spaţiul rural - o lume în schimbare
„Spaţiul rural” (sau ruralitatea) este definit diferit de la ţară la

ţară. În plus, indicatorii folosiţi pentru identificarea şi cunoaşterea acestuia
s-au schimbat de la etapă la etapă, în funcţie de aspectele considerate
prioritare în adoptarea politicilor rurale. De altfel, cu toate încercările unor
organisme internaţionale (ONU, OCDE, Uniunea Europeană etc), nu a
fost posibilă identificarea caracteristicilor esenţiale comensurabile care să
conducă la găsirea unor elemente unanim acceptabile, pe baza cărora o
zonă să fie încadrată în „spaţiul rural". Sunt state care nu au nici o definiţie
oficială a ruralului (exemplu Marea Britanic, Belgia), implicit nici statistici
adecvate. Olanda a utilizat până de curând indicatori din domeniul agricol,
pentru evidenţierea statistică a ruralităţii. Definiţia statistică a spaţiului rural
a fost folosită începând cu 1853, în Franţa, în această categorie
încadrându-se localităţile care aveau maximum 2000 de locuitori în
arealul lor administrativ.
În lumea de astăzi, chiar existenţa spaţiului rural poate fi pusă sub
semnul întrebării. El este perceput, uneori, ca un parc peisagistic
Sociologie economică rurală
(countryside-ul britanic), zonă agrară conservatoare (sensul peiorativ pare

a fi chiar cel mai frecvent în Spania sau Portugalia), o dihotomie "complex
de inferioritate - armonie, virtute" (în Franţa) etc.
Majoritatea statelor europene au adoptat criteriul populaţiei
rezidente în comunităţi sau densitatea demografică, în consecinţă, şi
politicile rurale au fost, mai ales, politici pentru zone cu o densitate a
populaţiei mai redusă, şi, mai puţin, pentru o dezvoltare sectorială a
agriculturii1.
Conceptul socio-spaţial de "rural" include trei elemente definitorii: este
o categorie statistică (ce reflectă o formă de administrare teritorială); are o
dimensiune morfologică şi "naturală" (prin raportare la urban), în consecinţă
este uşor de făcut o diferenţiere între sistemele agrare (producţie cerealieră,
creşterea animalelor etc.); are, de asemenea, o dimensiune istorică şi social-
politică (ruralul exprimă şi relaţia constituită istoric între populaţie şi teritoriul
pe care aceasta îl ocupă).
Spaţiul rural este un concept care presupune omogenitatea teritoriilor
luate în considerare, lucru, de altfel, valabil şi pentru noţiunea de „urban". Cu
toate acetea, diferenţierea rural/urban este dificilă, mai ales dacă se iau în
considerare următorii factori:
a) Dacă pentru urban, evaluările se fac pe baza unor elemente relativ
uşor comensurabile, pentru rural s-a acceptat cu uşurinţă ideea că acesta
reprezintă o sursă de populaţie (componenta demografică fiind prima luată în
considerare) şi de resurse agricole - un continuum urban-rural, conceput pe
principiul vaselor comunicante, în care direcţia de mişcare avea un singur
sens, de la rural la urban, în analizele de specialitate mai apare uneori şi un
vector de susţinere a relaţiei zonelor adiacente rurale şi urbane, respectiv
teritoriile periurbane sau semirurale.
b) O a doua problemă vizează prezenţa activităţilor agricole, în epoca
pre-industrială populaţia trăia predominant din activităţi agricole sau conexe
acesteia, în consecinţă, ponderea activităţilor agricole în economia zonei era
un indicator corect al ruralităţii. Însă, pe măsură ce activităţile agricole îşi
reduc ponderea relativă, indicatorul nu mai identifică exact spaţiul rural.
Aceasta întrucât el face să coincidă o categorie teritorială (ruralul) cu un
sector economic (agricultura), ambele opuse urbanului, de asemenea o
categorie teritorială, care ar coincide cu două sectoare economice (industria şi
serviciile). Apare o simplificare excesivă care se suprapune pe cazuri
particulare, dar care poate fi, în acelaşi timp, combătută cu suficiente
argumente, mai ales pe măsură ce gradul de dezvoltare economico-socială
creşte.
În plus, calificându-se drept rurale toate zonele extra - urbane, apar
probleme legate de calitatea factorilor de mediu, situarea la munte, deal sau
şes, specializarea pe anumite sectoare de producţie etc. Această
1
Agenda 2000
Mutaţii în mediul rural contemporan
eterogenitate de factori de influenţă se accentuează pe măsura dezvoltării

societăţii. Drept urmare, apare necesitatea ca, alături de criteriile clasice de
evaluare, să fie adoptate concepte noi, menite să conducă la aprecieri mai
exacte asupra spaţiului rural.
Evoluţia societăţii, diferenţierea spaţială a zonelor neomogene,
efectele mondializării şi metropolizării asupra economiilor tuturor statelor
pun în discuţie chiar dihotomia urban/rural.
În această privinţă părerile specialiştilor variază pe o paletă largă,
între două puncte de vedere extreme: unul care consideră spaţiul rural
definitiv mort, sub efectul victoriei urbanizării generalizate şi al
mondializării2, şi un altul care pleacă de la ideea „renaşterii rurale"3, sub
efectul crizei societăţii urbane care poate conduce inclusiv la un transfer de
populaţie invers celui anterior, de această dată de la oraş la sat.
Spaţiul rural a străbătut, cronologic, trei etape, direct legate de
evoluţia economică a societăţii.
a) În prima etapă, până la jumătatea secolului trecut, spaţiul rural
era identificat cu zona preponderenţei activităţilor agricole, respectiv a
producţiei de bunuri alimentare, bazată pe exploatarea resursei naturale
esenţiale-solul. Spaţiul urban concentra activităţile comerciale şi industriale,
în acea perioadă diferenţierea sat/oraş era clară. De altfel, încă de la
mijlocul secolului al XlX-lea au început să apară definiţii statistice ale
spatului rural. Acestea luau în considerare mai ales teritoriul, în interiorul
spaţiului rural, diferenţierile se făceau după sistemul agrar preponderent
(producţia de cereale, creşterea animalelor, cultura plantelor industriale
etc).
Societatea rurală din prima fază a industrializării este marcată de
tradiţionalism, rezistenţă relativ ridicată la schimbare, imobilitate socială.
Caracteristica esenţială a acelei perioade a constituit-o exodul rural, urmare
firească a dezvoltării industriei, creşterii capacităţii de atracţie a oraşelor,
deschiderii socio-culturale a mediului urban etc.
Tot mai mult ruralul era perceput ca o relaţie istorică între populaţie
şi teritoriul pe care-l ocupa, în timp ce, urbanul determina schimbările
sociale şi economice.
b) Etapa a doua, numită a „urbanizării satelor", se derulează
începând cu ultima parte a secolului trecut (după al doilea război mondial).
Este etapa de industrializare a agriculturii (mecanizarea lucrărilor,
chimizarea, introducerea pe scară largă a descoperirilor genetice etc).
Practic, se pune capăt opoziţiei radicale sat/oraş. Caracteristicile esenţiale
ale acestei etape sunt:
> disocierea locului de muncă de cel de reşedinţă;
> dezvoltarea accentuată a infrastructurii, ceea ce face ca
23
posibilităţile de transport rapid să atenueze diferenţierile dintre

diferite zone rurale, cauzate de distanţa faţă de marile aglomerări
urbane;
> diminuarea exodului rural, iar în ultimul timp, în anumite zone,
chiar inversarea sensului unor fluxuri migraţioniste (de la oraş la
sat);
> scăderea numărului persoanelor ocupate direct cu agricultura,
care tind să devină minoritare în spaţiul rural, ponderea
majoritară deţinând-o, în multe cazuri, noii rezidenţi şi cei care
desfăşoară activităţi neagricole;
> îmbunătăţirea infrastructurii de toate felurile şi dezvoltarea
telecomunicaţiilor; acest lucru diminuează tot mai mult izolarea
zonelor rurale şi favorizează apariţia unor noi activităţi, unele fără
nici o legătură cu agricultura clasică;
> apariţia de noi funcţii ale spaţiului rural - unele productive, altele
turistice sau rezidenţiale.
Toate acestea conduc însă şi la o diferenţiere mai pregnantă între

zonele rurale, inclusiv în interiorul aceluiaşi stat. Acest fenomen derivă, nu
atât din schimbările pe care le înregistrează evoluţia agriculturii, cât mai
ales din influenţa zonelor urbane adiacente (satul devine, în mare măsură,
reflectarea evoluţiei oraşului din apropiere), dezvoltarea agro - turismului,
dinamica industriei şi serviciilor etc.
Mutaţiile înregistrate în zonele rurale determină trecerea agricultorilor
într-o categorie socio-profesională ca oricare alta, ei devenind minoritari
inclusiv în localităţile de reşedinţă. Treptat îşi pierd modul de viaţă specific
şi îl adoptă pe cel orăşenesc. Agricultura se detaşează tot mai mult de
rural o dată cu industrializarea, iar ruralul este din ce în ce mai puţin
agricol. Totodată, dispare ruralitatea clasică, caracterizată prin dispersia
economică şi demografică. Are loc un proces de constituire a unei noi
forme de viaţă, ce implică înglobarea funcţională a spaţiilor agricole,
rezidenţiale, industriale sau de servicii. Dezvoltarea acelor ani era totuşi
orientată spre dezvoltarea agrară, fiind impregnată de o viziune sectorială şi
productivistă.
În 1992, în încercarea de a evidenţia cât mai exact diferenţierile
urban-rural, în Franţa a fost adoptat un indicator statistic, ZPIU (oraş,
periferie şi zona periurbană), menit să evidenţieze schimbările socio-
spaţiale ale mediului luat în considerare. Conform acestui indicator, care
făcea doar distincţia statistică "rural profund - urban", 96% din populaţia
Franţei ar fi locuit în zonele urbane sau asimilabile acestora. După patru ani
de experiment, s-a renunţat la indicatorul menţionat, adoptându-se altul,
mai complex; de această dată, s-au luat în considerare şi mobilitatea
persoanelor, precum şi numărul de locuri de muncă, în prezent, spaţiul
rural se defineşte prin criterii demografice şi economice.
c) A treia etapă poate fi caracterizată drept reactivarea ruralului

prin mediu, respectiv trecerea de la „ruralul agricol" la „ruralul verde", în
condiţiile în care, atât numărul exploataţiilor agricole, cât şi cel al
persoanelor ocupate cu agricultura continuă să scadă, în societăţile
dezvoltate, indicatorii de referinţă care caracterizează acest mediu suferă şi
ei schimbări. Criteriile adoptate să caracterizeze ruralul sunt mobilitatea şi
numărul de persoane ocupate. Altfel spus, spaţiul rural este definit de
criterii demografice şi economice, fără referiri obligatorii la componenta
agricolă.
Identificarea spaţiului rural se face şi prin deducţie. După definirea
şi identificarea spaţiilor urbane şi periurbane (acestea fiind, la rândul lor,
polarizate şi multipolarizate), ceea ce rămâne este considerat ca fiind
spaţiu rural. Cu toate că şi aceasta este o formă de identificare prin
raportarea ruralului la urban, se utilizează totuşi criterii statistice,
economice, demografice etc. unitare. Conform metodologiei statistice
franceze, o localitate poate fi considerată urbană dacă are 5.000 de locuri
de muncă şi periurbană dacă cel puţin 40% din populaţia activă migrează
cotidian spre zona urbană.
Prin raportare la urban, o localitate rurală trebuie să aibă mai puţin
de 5.000 de locuri de muncă. De asemenea, preponderent aceste localităţi
constituie zonele de reşedinţă ale lucrătorilor din sectorul agricol, în
localităţile rurale din Europa Occidentală locuiesc circa 80% dintre
agricultori. Ruralul este însă tot mai mult asimilat mediului natural. Unii
ecologişti îl consideră chiar "rezervaţie naturală".
Reformele în mediul rural au caracteristici distincte de cele din
mediul urban, iar acest lucru este evidenţiat de următoarele elemente
semnificative:
1. Pământul nu este un bun asemănător bunurilor comune. El are

caracteristici diferite. Nu se poate distruge un spaţiu şi nici nu poate fi mutat
dintr-un loc în altul. Aşa încât proprietatea asupra pământului nu poate fi
asimilată proprietăţii unui bun obişnuit. Pământul poate conţine şi alte
resurse (atât la suprafaţă, cât şi în sol), „bunuri" care nu sunt produsul
activităţii omului, deci nu au muncă încorporată. Fertilitatea sa este diferită
de la zonă la zonă. Piaţa pământului nu poate avea acelaşi caracter ca
piaţa bunurilor, în general.
În consecinţă, pământul este, în mare măsură, definit de o relaţie
socială. De altfel, toate şcolile economice îl consideră o categorie
fundamentală a modului de producţie.
2. Atunci când este vorba de proprietatea asupra pământului, nu

poate fi ignorat faptul că aceasta este un produs al istoriei. Evident, relaţia
omului cu pământul se referă, în primul rând, la o dimensiune spaţială,
dar
nu trebuie eliminată nici dimensiunea temporală, istorică. Practic, în
întreaga lumea, de-a lungul timpului au avut loc numeroase "reforme agrare",
toate menite să refacă, administrativ, relaţii considerate alterate.
3. Există situaţii când relaţiile referitoare la pământ se pot schimba

chiar în cursul aceluiaşi an. Spre exemplu, în anumite comunităţi rurale, pe
unele terenuri pot avea acces liber animalele, după eliberarea solului de
culturile de bază, indiferent de forma de proprietate.
4. "Dreptul de proprietate" asupra pământului este de fapt

"proprietatea unor drepturi", întotdeauna există limitări posibile ale
proprietăţii asupra pământului. Acest lucru înseamnă, de exemplu,
interzicerea cultivării anumitor plante, a tăierii arborilor, a construirii unor
edificii care pot afecta zona înconjurătoare sau vecinii etc. Practic, se poate
vorbi aici de drepturi suprapuse şi multiple (dreptul de a accede la parcelă,
de a extrage anumite bunuri din subsol, exploatarea unor resurse - apa, de
exemplu, interzicerea distrugerii unor construcţii funciare etc.).
În Asia, Africa şi America Latină sunt cazuri când producătorul nu are
dreptul să înstrăineze fructul muncii sale decât cu acordul comunităţii, care
are prioritate în preluarea acestuia. De asemenea, există situaţii, recunoscute
juridic, în care proprietarii unor arbori pot să fie alţii decât proprietarii solului.
Evoluţia ruralului este abordată în literatura de specialitate prin
dinamica şi profunzimea transformărilor pe care acesta îl înregistrează, mai
ales în ultimul timp. Aprecierile considerate esenţiale se referă la „şocul
demografic" care caracterizează ruralul contemporan4, la „arhipelagul
ţărănesc"5, respectiv înregistrarea unor mutaţii specifice, uneori chiar diferite
de celelalte componente ale vieţii social-economice. Se vorbeşte, de
asemenea, de „noile ruralităţi", respectiv ruralităţile care suferă transformări
profunde, datorită impactului globalizării tehnologiei, restricţiilor de natură
ambientală, evoluţiilor economice şi valorilor culturale.
Mutaţiile pe care le înregistrează ruralul agricol conduc şi la pierderea
influenţei socio-politice a lumii satelor. Dacă obiectivele modernizării şi
echităţii în politicile de sprijinire a mediului rural erau priorităţi în etapa a doua,
în prezent capătă o importanţă sporită protejarea mediului ambiant,
securitatea alimentară şi susţinerea ocupaţiilor adiacente agriculturii. Premisa
de la care se pleacă, în susţinerea dezvoltării ruralului, este, că proiectarea
acestuia în viitor este marcată de factori contradictorii: pe de o parte, are loc o
deregularizare comercială accelerată, inclusiv pentru produsele agricole (mai
ales sub impactul avansului negocierilor în cadrul OMC), iar pe de altă parte,
devine tot mai clară transformarea
45
socială a comunităţii rurale, supusă unei presiuni accentuate de

omogenizare şi integrare internaţională.
Factorii care diferenţiază "ruralul" de "noul rural"6 sunt prezentaţi
sintetic în tabelul de mai jos:
Tabelul 4.1
Criteriul RURALUL NOUL RURAL
Caracteristica Agrarul Dimensiunile peisagistică, culturală,
primordială ecologică, productivă etc.
Sectorul Agricultura Diversificarea productivă
predominant
Modelul de Productivismul Post - productivismul:

producţie - regularizare ambientală;
- specializare flexibilă;
- noi destinaţii pentru natură
şi spaţiul rural.
Focalizarea Un mai mare Presiunea forţelor externe
controlului control intern
Rolul Producător de Producător de alimente de calitate,

"agricultorului" alimente protector al mediului ambiant, al
peisajului etc.
Mutaţiile care afectează spaţiul rural se regăsesc şi în raporturile cu

alte componente adiacente activităţilor agricole. Astfel, conflictele dintre
agricultori şi ecologişti sunt tot mai mult de aceeaşi natură cu cele dintre
„verzi" şi industriaşi (agricultorii sunt acuzaţi că utilizează produse chimice în
exces, pentru mărirea producţiei şi scăderea costurilor unitare).
Şi totuşi, toate acestea nu înseamnă nicidecum dispariţia totală a
ruralului. Are loc un proces de transformare şi de adaptare la noile realităţi. El
este denumit fie „noua ruralitate", fie „ruralul postindustrial". Acest nou spaţiu
se caracterizează prin existenţa unui patrimoniu cultural şi a un peisaj care
trebuie păstrate, un loc de petrecere a timpului liber într-un habitat
esenţialmente rural, complementar, dar indisociabil de mediul urban. Ruralul
devine o parte a patrimoniului societăţii. Nu întâmplător numeroase mici
localităţi devin sate-muzeu, obiective turistice, zone de biodiversitate speciale
etc.
Totodată, dezvoltarea mediului rural se face esenţialmente sub forma
activităţilor iniţiate de o logică de piaţă, adică fără a mai lua în
Ibid.
considerare vechiul sistem de valori al comunităţii în momentul deciziei de a

stabili, spre exemplu, destinul spaţiului sau teritoriului. Agricultorii constituie
doar potenţiali producători, sau clienţi ca oricare alţii, cu care se stabilesc
relaţii de piaţă.
Dacă mai adăugăm la aceasta şi „pluriactivitatea” locuitorilor din
mediul rural (în afara ocupaţiei agricole, unii dintre ei mai desfăşoară şi alte
activităţi economice) sau „externalizarea" lucrărilor agricole (folosirea pentru
unele lucrări agricole a forţei de muncă sezoniere, inclusiv provenind din alte
state), constatăm că populaţia agrară are cu totul alte valori de referinţă decât
cea de acum 50 sau 100 de ani. Conform statisticilor ONU, în prezent
populaţia rurală reprezintă, la scară planetară, 53% din totalul populaţiei, în
următorii 20 de ani, acelaşi indicator urmează să scadă la 43%. Diferenţele
sunt însă foarte mari, de la ţară la ţară, în funcţie de nivelul de dezvoltare a
fiecăreia.
Astfel, se estimează că în statele dezvoltate în mediul aşa-zis rural
trăieşte aproximativ un sfert din populaţie şi îşi desfăşoară activitatea cam a
cincea parte din aceasta, cu unele diferenţieri de la zonă la zonă (la nivelul
UE, numărul celor ocupaţi în agricultură în totalul forţei de muncă reprezenta
5% din totalul forţei de muncă, în 1997, cu un ritm mediu anual de scădere de
2-3%), iar contribuţia la formarea PIB este tot mai modestă (2% în UE, în
1998).
Schimbări importante apar şi în domeniul cultural.
Pe de o parte, avansul aşa-numitelor valori postmateriale7, care a
făcut ca sectoare tot mai largi ale populaţiei să se preocupe de aspecte care
nu se relaţionează direct cu satisfacerea trebuinţelor materiale (între acestea,
satisfacerea necesităţilor alimentare), a determinat creşterea preocupărilor
pentru aspecte situate în spectrul calităţii vieţii (degradarea mediului
înconjurător, securitatea şi calitatea alimentelor ş.a.).
Pe de altă parte, apare ca element caracteristic tot mai evident
recuperarea „localului", a unor forme materiale sau de tradiţie arhaice,
specifice fiecărei zone. Deşi, poate părea contrapus fenomenului
mondializării, acest proces este doar parţial determinat de impactul
globalizării. El este şi o căutare a rădăcinilor şi a referinţelor tangibile la trecut,
pe care o „piaţă pură" le poate sacrifica total.
Fenomenul este însă perceput diferit în Europa, în comparaţie cu
SUA. Europa susţine proiecte de dezvoltare locală care valorizează resursele
endogene (atât materiale, cât şi socio-culturale), în timp ce SUA au optat
pentru o regularizare determinată în mod hotărâtor de piaţă. De altfel, Mike
Cantor, fost Secretar de Stat pentru Comerţ al SUA (ţară care nu are un
Minister al Culturii) declara în perioada negocierilor pentru formarea
Organizaţiei Mondiale a Comerţului că, pentru nord-americani, "cultura este o
marfa ca oricare alta, şi aşa şi trebuie tratată".
7
Politicile europene susţin dezvoltarea unui nou context cultural în

societăţile rurale, menit să recupereze legăturile cu zonele de origine. Reacţia
Europei se doreşte a fi un răspuns preventiv la o criză rurală posibilă: de
identitate şi de noi oportunităţi. Aceasta cu atât mai mult cu cât sunt deja
evidente unele mutaţii ireversibile, în raport cu trecutul. Bertrand Hervieu
identifică cinci mari „rupturi" cu trecutul, care fac din rural o lume nouă8.
Acestea sunt:
1. Ruptura determinată de schimbarea de ordin demografic, ale cărei
principale caracteristici sunt drastica diminuare a populaţiei agricole, paralel
cu îmbătrânirea acesteia, transformând agricultorii într-o minoritate oarecare.
Dar, în timp ce, pentru alte grupuri sociale a fi minoritar într-o societate
dezvoltată nu reprezintă nici o traumă (fiind vorba de o condiţie de cele mai
multe ori perpetuată de-a lungul timpului, asumată fără probleme), pentru cea
mai mare parte a agricultorilor actuala lor situaţie este trăită ca o pierdere a
influenţei, chiar şi pe plan local, ca şi (pe un plan mai general) ieşirea din
istorie a unei clase sociale.
2. Ruptura cu modelul agricol familial, din cauza faptului că multe
exploataţii agricole nu mai funcţionează practic în forma clasică (agricultura
familială). Actualmente are loc un amplu proces de extindere a pluriactivităţii,
veniturile agricultorilor nu mai depind exclusiv de activităţile agricole, iar în tot
mai frecvente situaţii cel puţin unul din membrii familiei este ocupat în activităţi
conexe agriculturii (mai ales în industria alimentară, transporturi, servicii,
turism).
3. Ruptura dintre agricultură şi teritoriu, ca urmare a concentrării
activităţii agrare în zone cu acces mai uşor spre punctele de consum, precum
şi a specializării pe produse (pentru a reuşi menţinerea pe piaţă). Deşi,
întâmpină o oarecare rezistenţă din partea agricultorilor europeni, procesul de
specializare zonală este, practic, inevitabil.
4. Ruptura între agricultură şi alimentaţie, determinată de atingerea
unei productivităţi tot mai ridicate, paralel cu liberalizarea pieţei mondiale a
produselor alimentare, în acest context, societatea nu mai percepe
agricultorul prin funcţia sa de producător de alimente, ci printr-o funcţie
oarecare din lanţul economic obişnuit, de care, dacă este cazul, se poate
dispensa fără probleme. De altfel, cea mai mare parte a alimentelor
consumate astăzi nu mai provin direct din agricultură, ci din industria
alimentară, unde suferă alterări, uneori, semnificative.
5. Ruptura dintre agricultură şi mediul înconjurător, determinată de
extinderea modelului de dezvoltare economică bazat pe input-uri masive de
produse chimice sintetizate, inclusiv în domeniul agricol, ceea ce face ca o
mare parte a opiniei publice să considere activitatea agrară (în forma
practicată în prezent) ca fiind contaminantă.
8
În afara trăsăturilor identificate de Hervieu, mai pot fi avute în vedere

şi următoarele caracteristici:
Ruptura între tradiţie, care-i făcea pe agricultori conştienţi de
apartenenţa la un sistem comun de valori, şi contemporaneitate, care-i
omogenizează în societate, angrenându-i în sistemul de piaţă ca pe oricare
participant la acest proces. Pe măsură ce sprijinul public acordat activităţilor
agrare scade are loc şi o diferenţiere socială a agricultorilor, rezultat firesc al
diferenţierilor în capacitatea de a se adapta condiţiilor tot mai restrictive ale
pieţei. Uneori, necesitatea de a respecta hotărâri ale unor organisme ale căror
decizii au efecte transnaţionale (OMC, UE, Mercosur etc.) este interpretată de
agricultori ca o ingerinţă externă într-un sector special; politica victimismului
este, conjunctural, susţinută şi de forţe politice, dar, din punct de vedere
economic, caracteristica esenţială o constituie transformarea, tot mai mult,
activităţii agricole într-o variantă a muncii industriale, cu toate consecinţele ce
decurg de aici.
O altă ruptură, evidentă în majoritatea statelor dezvoltate, este aceea
între vechea revendicare istorică a proletariatului agricol în privinţa repartizării
terenurilor şi reforma agrară. Are loc un transfer al intereselor către
stabilitatea locurilor de muncă sau menţinerea protecţiei sociale. Proletariatul
agricol preferă să negocieze asupra condiţiilor de muncă, salarii etc., şi nu
realizarea vreunei reforme a proprietăţii asupra trenurilor. În fond, este vorba
de o criză de identitate a agricultorilor (prin raportare la trecut), deveniţi
salariaţi de tip industrial. Ei au fost surprinşi nepregătiţi de accelerarea
schimbărilor în agricultură, devenind membri ai comunităţilor rurale, cu
activitate salariată asemănătoare muncitorilor industriali.
Reacţia agricultorilor la mutaţiile impuse prin politicile de tip neo-liberal
se manifestă diferenţiat, în funcţie de mulţi factori externi mediului agricol,
uneori chiar mediului rural. Distingem, în această privinţă, două forme
generale de răspuns: la nivel individual şi la nivel colectiv (cooperativă,
sindicat etc.).
La nivelul acţiunilor individuale, răspunsurile sunt, fireşte, diverse:
cei care au reuşit realizarea unui echilibru al veniturilor, graţie existenţei mai
multor surse - venituri directe, subvenţii din fonduri publice, activităţi colaterale
desfăşurate de unii membri ai familiei, alte ajutoare de la stat (pensii,
asistenţă socială etc.) - au o percepţie, mai degrabă favorabilă, întrucât
schimbările nu sunt traumatice, iar influenţa agriculturii în economia generală
a familiei este, relativ, mai redusă şi are tendinţă de scădere.
În schimb, agricultorii cu ferme medii şi mari sunt tentaţi să adopte o
poziţie conservatoare la schimbări, întrucât se simt direct ameninţaţi.
Principalele probleme care-i preocupă sunt liberalizarea pieţelor agricole şi
diminuarea subvenţiilor directe din surse publice. De fapt, ei se simt
nepregătiţi pentru mutaţii majore în lumea rurală. Reacţia generală este aceea
de a se grupa în forme corporativiste şi de a încerca prin presiuni
politice amânarea unor reforme de fond, reclamând protecţionismul statal.

Totuşi, mai ales sub presiunea reformelor impuse de stat, unii agricultori
încearcă o reorientare a profilului exploataţiilor lor spre cultivarea de plante
bioenergetice, industriale, farmaceutice, produse ecologice pentru consum
bazate pe o nouă „etică ambientală"9. Deocamdată, reorientările de acest tip
sunt mai mult de ordin individual, dar tendinţa de a găsi soluţii alternative la
sfidările noii agriculturi („capitalismul verde”) se face simţită din ce în ce mai
mult.
La nivel colectiv, sunt de reţinut următoarele forme de asociere şi de
reacţie la schimbare:
a) Cooperativismul agricol. Caracteristica esenţială o constituie
profesionalizarea activităţii şi introducerea criteriilor şi formelor de
gestionare bazate pe eficienţă economică şi creşterea competitivităţii.
Modelele economice practicate permit flexibilizarea raporturilor cu piaţa,
atuurile pe care încearcă să le exploateze fiind debirocratizarea şi
presiunea asupra legiuitorului pentru a facilita activitatea asociativă. Vechile
obiective urmărite de cooperativismul agricol, şi care vizau, mai ales,
schimbări de natură socială şi contracararea efectelor pieţei, au fost
înlocuite cu ţeluri „mai prozaice", respectiv diversificarea activităţii şi
cucerirea de noi pieţe de desfacere, cale mult mai sigură de a răspunde
pozitiv dorinţelor esenţiale ale agricultorilor.
b) Sindicalismul agrar. Se află într-o perioadă de frământări interne,
mai ales în Europa comunitară, din cauza impactului politicii agrare
reformatoare, adoptată în cadrul Agendei 2000. Sindicalismul agrar este
dispersat şi influenţat încă de afinităţi politice. Cum şi suportul politic se află
într-o oarecare criză, inevitabil se produce o delegitimare a funcţionalităţii
sindicalismului agricol, în forma sa clasică. El este perceput, mai ales când
au loc dezbateri asupra repartizării fondurilor nerambursabile din surse ale
Uniunii Europene, ca o componentă participativă formată din organisme cu
atitudine obstrucţionistă. Situaţia este vizibilă, în principal, în statele
sud-europene, confruntate cu perspectiva de a pierde parte din fondurile
comunitare (ca urmare a reorientării acestora spre statele est-europene
candidate la aderarea la UE).
Sindicalismul agricol susţine varianta politicilor autonome agrare, care
n-ar trebui să fie dependente de politicile de dezvoltare rurală. Prin urmare,
politicile agrare ar trebui să se ghideze în continuare după logica producţiei,
aplicându-se programe care să favorizeze agricultorii în îmbunătăţirea
structurii de producţie, integrarea în reţele comerciale mai mari (în general,
politica anilor '60, din Europa de Vest).
În afara acestor forme de acţiune, în ultimul timp se manifestă tot mai
activ organizaţii ale micilor agricultori, care avansează varianta unei
9
evoluţii neo - rurale10. Aceasta are la bază valorile lumii rurale renovate social
şi cultural, în care agricultura de tip familial ar trebui să ocupe un loc central,
ea fiind totodată şi elementul dinamizator. Recunoscându-i-se rolul
fundamental pe care îl are în dinamismul zonelor rurale, agricultura ar trebui
apreciată, mai întâi, prin gradul de sustenabilitate socială, pentru a evita
marginalizarea micilor producători, şi, abia apoi, prin criterii de competitivitate
strict economică. Este mai des întâlnită în societăţile în care micii producători
au încă o pondere semnificativă (mai ales zona mediteraneană).
În ceea ce priveşte sindicalismul muncitorilor agricoli, acesta a devenit
din ce în ce mai puţin influent, caracteristica sa esenţială fiind criza -
incapacitatea de a se adapta mutaţiilor rapide şi profunde din societatea
rurală dezvoltată.
4.2 Schimbări economice Ia nivel mondial

care afectează societatea rurală
Dezbaterile asupra perspectivelor mediului rural, şi, mai ales, ale
agriculturii, sunt dominate de o viziune neo - liberală, cu unele diferenţieri pe
zone geografice. Astfel, UE se pronunţă pentru susţinerea spaţiului rural în
totalitatea sa, Japonia preferă, în numele securităţii sale alimentare, o
deschidere controlată faţă de importurile de alimente (mai ales de orez), SUA
au o politică foarte clară, tradiţională (piaţa este regulatorul tuturor opţiunilor
de dezvoltare, inclusiv rurală), iar statele est-europene fac eforturi pentru a
identifica politicile cele mai adecvate care să le permită racordarea la evoluţia
vest-europeană. În toate cazurile un impact major îl au politicile OMC, ale FMI
şi ale altor instituţii importante în determinarea strategiilor economice generale
ale statelor respective.
Deschiderea pieţelor interne (uneori şi în urma unor presiuni externe
sau în contra-partidă cu raporturi profitabile în alte sectoare -finanţe, comerţ
etc.) a condus la creşterea competitivităţii unor subramuri, dar, totodată, a
contribuit şi la fragilizarea altora sau la falimentarea multor mici producători, în
perioada 1986-1994, au avut loc negocierile GATT (Runda Uruguay), în
prezent OMC. Pentru prima dată în negocieri la acest nivel schimbul de
produse agricole a fost inclus printre obiectivele de negociere între statele
semnatare, în paralel cu negocierile GATT, s-au manifestat şi iniţiative de
constituire sau de întărire a unor zone de liber schimb sau de integrare
regională (UE, MERCOSUR, ALENA etc.). Cam în aceeaşi perioadă a luat
amploare şi preocuparea pentru mediul înconjurător (problemă strâns legată
de evoluţia mediului rural), punctul de plecare constituindu-l Conferinţa de la
Rio de Janeiro, din 1992.
10
Scăderea preţurilor produselor agricole, supraproducţia vandabilă,

războiul comercial în acest domeniu între SUA şi UE, precum şi între acestea,
pe de o parte, şi statele OCDE sau cu o dezvoltare medie, dar mari
producătoare agricole, pe de altă parte, au impus găsirea unor formule care
să evite, fie şi măcar pe termen scurt, posibile crize în relaţiile externe. Soluţia
cea mai la îndemână a fost reducerea barierelor tarifare sau netarifare,
diminuarea relativă a subsidiilor şi acceptarea unui sporit rol al pieţei în
regularizarea raportului cerere-ofertă, la nivel global. Consecinţele pe termen
lung ale unei astfel de politici nu sunt uşor de întrezărit. Adepţii liberalismului
accentuat consideră că impactul asupra preţurilor şi volumului ofertei nu poate
fi decât pozitiv, pe ansamblu. Perdanţi vor fi însă producătorii cu exploataţii
mici sau mijlocii, care nu vor putea face faţă, decât cu mare greutate,
concurenţei internaţionale. Sigur că agricultura cu două viteze, pe zone în
general denumite Nord şi Sud, reflectă şi o evoluţie de ansamblu a economiei
statelor respective. Sudul rămâne, în plus, vulnerabil şi crizelor periodice.
Politicile rurale constituie compromisuri instituţionale între diverse
grupuri sociale: agricultori, consumatori industriali, comercianţi şi
administraţie. În ultima perioadă, este tot mai evidentă creşterea funcţiilor ne-
economice şi ne-agricole ale agricultorilor. Funcţii locale altădată
nesemnificative capătă un rol din ce în ce mai însemnat: cultivatori de peisaje,
apărători ai mediului ambiant, animatori ai dezvoltării locale ne-agricole etc.
Statele cel mai sensibile la susţinerea unor astfel de funcţiuni sunt cele
dezvoltate şi care nu au nevoie de agricultură pentru a-şi echilibra balanţa
comercială (Japonia, Germania, Elveţia etc.). în unele state a început să
funcţioneze aşa-zisa „agricultura duală", în care coabitează agriculturi
competitive cu agriculturi cu funcţie socială. Acestea din urmă implică alte
instrumente de politici agricole, cum sunt condiţionarea ajutoarelor în funcţie
de metodele de lucru sau de modelele de gestiune aplicate, controlul ofertei
etc. Devenite un amestec de natură şi memorie, spaţiile rurale sunt tot mai
mult ajutate să se apere faţă de poluarea de toate felurile pe care
modernitatea de tip urban o impune. Peisajul rămâne „un patrimoniu natural şi
cultural", iar agricultorii trebuie să fie „grădinarii naturii"11.
În acest fel, dimensiunea socială, directă sau indirectă, a spaţiului
rural este în creştere.
11
Declaraţia de la Cork (Irlanda), 1996
4.3 Dezvoltarea rurală

Conceptul de „dezvoltare rurală”, abordat încă din anii '80 în
literatura de specialitate, a început să fie utilizat în documentele oficiale ale
organismelor internaţionale de profil după Declaraţia de la Cork (Irlanda), din
1996. El defineşte „disciplina, esenţialmente socio-economică, al cărei
obiectiv îl constituie menţinerea societăţilor rurale printr-o diversificare
ocupaţională care să permită îmbunătăţirea calităţi vieţii şi să evite exodul
rural. Totodată, urmăreşte utilizarea resurselor naturale cu posibilităţi de a fi
folosite în alte sectoare economice"12.
Obiectivele dezvoltării rurale, conform Declaraţiei menţionate,
(intitulată „Un mediu rural viu"), sunt: frânarea exodului populaţiei tinere din
zonele rurale, susţinerea locurilor de muncă (atât prin diversificare, cât şi prin
pregătirea de specialitate), îmbunătăţirea calităţii vieţii (educaţie, sănătate şi
infrastructură), protejarea mediului înconjurător, menţinerea sectorului agrar
(alimente+cultură+peisaj+mediu ambiant), organizarea teritoriului, adoptarea
de politici flexibile care să se adapteze particularităţilor fiecărei zone.
Utilizarea acestui concept a determinat şi necesitatea găsirii unor
indicatori care să reflecte cât mai exact „dezvoltarea rurală”, în acest sens,
OCDE şi UE au constituit un grup interdisciplinar de specialişti care au sarcina
să găsească formele şi metodele adecvate de măsurare a dezvoltării rurale.
Concluziile desprinse din studiile elaborate până în prezent13 converg către
ideea că se impune o diversificare a indicatorilor de referinţă, atât în ceea
priveşte reflectarea internă a fenomenului ruralităţii, cât şi în privinţa relaţiilor
acestuia cu celelalte componente ale societăţii.
Politica de dezvoltare rurală trebuie să se bazeze pe două principii:
păstrarea identităţii şi a valorilor culturale ale comunităţii rurale; orientarea
politicii rurale în sensul îmbunătăţirii calităţii vieţii (prioritare fiind dezvoltarea
infrastructurii de toate felurile, formarea şi calificarea profesională, susţinerea
prin măsuri economice a firmelor din mediul rural, mai ales a întreprinderilor
mici şi mijlocii, protecţia mediului ambiant, politici speciale pentru tineri, femei
şi copii).
Şi pe acest plan există diferenţe majore între Europa şi SUA. Se poate
afirma chiar că „SUA nu au o politică rurală”14. Acest lucru nu înseamnă că nu
există şi o Americă rurală. Conform statisticilor oficiale, circa un sfert din
populaţia SUA are fie reşedinţa principală, fie cea secundară în mediul rural.
De asemenea, se află în derulare numeroase proiecte concrete de dezvoltare
rurală. Lipseşte însă cadrul politic general în care aceste acţiuni să se
articuleze. Există, totuşi, mai multe iniţiative de coagulare a factorilor
implicaţi în derularea unor programe destinate
12
Sudiile elaborate de OCDE şi UE, 2003
13
Ibid
14
mediului rural, între acestea, cea mai influentă este State Rural
Development Councils - SRDC (Consiliul de Stat pentru Dezvoltare
Rurală), care funcţionează din 1990, şi care a reuşit să grupeze instituţiile
promotoare ale programelor sociale rurale, în 40 de state. Pe această bază
s-a constituit National Rural Development Partenership (Asociaţia
Naţională de Dezvoltare Rurală).
SRDC consideră că mediul rural nord-american se caracterizează
prin următoarele aspecte semnificative:
♦ lumea rurală americană este mult mai mult decât agricultura. Din
cei 25% dintre americani care au o rezidenţă în mediul rural, doar
6% locuiesc într-o fermă şi pentru 2% agricultura este prima
activitate pe care o desfăşoară;
♦ majoritatea problemelor rurale sunt încă tratate independent.
Situaţia este într-o anumită măsură similară celei din Europa, cu
deosebirea că mutaţiile profunde în lumea nord-americană par
a fi mai greu asimilabile, societatea nefiind pregătită în acest
sens;
♦ soluţiile la problemele lumii rurale americane implică prea multe
instituţii (serviciile de sănătate publică ale statului, camerele
de comerţ locale, instituţiile de supraveghere a mediului
ambiant etc);
♦ diferenţele regionale continuă să fie relativ mari, existând chiar
tendinţa de a se accentua (spre exemplu, între câmpiile destinate
culturilor agricole şi teritoriile atractive montane, de coastă sau
împădurite, unde se manifestă o puternică presiune imobiliară).
Oricum, este probabilă şi o schimbare de optică asupra politicii

rurale în SUA, în sensul apropierii de modelele europene, chiar dacă
aceasta nu va însemna, în mod cert, renunţarea la influenţa determinantă a
pieţei asupra oricărui aspect semnificativ privind agricultura.
O încercare mai concretă de a „americaniza” modelul european de
dezvoltare rurală se înregistrează în zona Quebec (Canada), în 1991, a
fost creată o organizaţie, „Solidarite rurale du Quebec”, cu scopul de-a
garanta ca statul să urmeze o politică rurală menită să revitalizeze
localităţile mici şi să evite declinul zonelor agricole. Organizaţia include
peste 20 de instituţii naţionale canadiene şi militează pentru politică rurală
de inspiraţie europeană. Deocamdată, a reuşit ca, în 2000, guvernul
Canadei să adopte prima sa politică de dezvoltare rurală. Este însă clar că
în Canada nu poate fi gândită o politică rurală din punctul de vedere al
identităţii, modului de viaţă sau raporturilor cu trecutul într-o manieră
europeană. Chiar şi ocupaţiile sunt, de multe ori diferite. De exemplu, în
Quebec există, inclusiv în mediul rural, trei tipuri de civilizaţie
-amerindiană, europeană şi americană - situaţie inexistentă în Europa;
peste 200 de localităţi, relativ concentrate, trăiesc doar din prelucrarea
lemnului ş.a.
Cu toate acestea, în doar câţiva ani de când a început să fie

promovată o altă viziune asupra politicii rurale, s-a reuşit sensibilizarea opiniei
publice canadiene cu privire la dezvoltarea rurală. În prezent, lumea rurală
canadiană nu mai poate fi caracterizată doar prin referiri la agricultură.
Inclusiv în documentele oficiale, politica rurală vizează şi aspecte de natură
socială, demografică, culturală etc.
S-ar putea spune că, deşi Europa pare perdantă în negocierile din
cadrul OMC, ea a reuşit să ridice probleme care nu mai pot fi ignorate nici
chiar de cei mai mari producători mondiali neeuropeni (SUA, Canada,
Japonia, Australia etc.).
Un caz special este cel al Japoniei. În Japonia, circa 6% din populaţie
trăieşte din agricultură, dar aproape jumătate din aceasta are peste 65 de ani.
Problema s-a acutizat într-atât încât în 1999 a fost nevoie de adoptarea unei
legi speciale în acest sens. Este vorba de "Legea Fundamentală asupra
alimentaţiei, agriculturii şi zonelor rurale". Este o tentativă de a stopa declinul
demografic şi îmbătrânirea populaţiei din mediul rural. Legea introduce
numeroase concepte noi, referindu-se pentru prima dată la rolul
multifuncţional al agriculturii, precum şi la necesitatea unei politici de
dezvoltare rurală, complementară politicilor agricole. Ea a fost adoptată
pornindu-se de la premisa că piaţa nu este criteriu absolut de evaluare a
agriculturii. Trebuie luate în considerare, de asemenea, protecţia resurselor
naturale, susţinerea unor necesităţi culturale, precum şi o mai strânsă
legătură între agricultori şi consumatori.
În Japonia funcţionează numeroase cooperative implicate în activităţi
de educaţie asupra consumului şi asigurare a securităţii alimentare. Prin
legea menţionată, aceste organizaţii au căpătat un sprijin sporit, inclusiv din
partea instituţiilor publice.
Alimentul care interesează, aproape în exclusivitate pe japonezi, din
punctul de vedere al unei politici rurale coerente, este orezul. Exploataţiie
continuă să fie pe suprafeţe mici, însă au o eficienţă relativ ridicată, în aceste
condiţii, politica rurală japoneză pleacă de la necesitatea reducerii
autosuficienţei alimentare (care a scăzut de la 79% în 1979, la 41% în 1998,
din punct de vedere al caloriilor). Deciziile autorităţilor nipone pe această linie
sunt determinate şi de obligaţiile pe care Japonia şi le-a asumat în cadrul
OMC, care vor conduce inevitabil şi la diminuarea barierelor vamale la
importul de produse alimentare, inclusiv la orez.
O altă regiune importantă în ceea ce priveşte producţia agricolă
mondială este America de Sud. Ea a deţinut, în anii '90, circa 36% din
exporturile mondiale, cu 3% mai mult decât în deceniul precedent. Cum acest
lucru s-a întâmplat într-o perioadă de înăsprire a concurenţei pe pieţele
externe, rezultă că sectorul agroalimentar în statele latino-americane a
evoluat pe o dinamică ascendentă, lucru de altfel sesizabil şi dacă se ia în
considerare volumul investiţiilor, nu numai în agricultură, ci şi
în domeniile conexe (mai ales în industria producătoare de maşini agricole,

în cea alimentară şi în domeniul producţiei de îngrăşăminte chimice).
Cu toate acestea, mediul rural sud-american suferă, în general, de
lipsa unor instituţii publice şi private care să poată susţine o reformă
radicală în agricultură. Sigur că există şi excepţii, dar caracteristica
dominantă o constituie amplitudinea diferenţelor între regiuni, precum şi
între state. Din 27 de state luate în considerare, doar în zece populaţia
locuieşte în majoritate în mediul rural, iar agricultura participă cu procente
relativ reduse la constituirea PIB.
Practic, în America de Sud nu există doar o agricultură, ci mai
degrabă mai multe, diferenţiate prin structura producţiei, gradul de
tehnologizare a operaţiilor, nivelul de pregătire a lucrătorilor. Continentul
latino-american rămâne unul al contrastelor, inclusiv în ceea ce priveşte
mediul rural.
Sfidările pentru perioada următoare în America de Sud sunt
implementarea unui proces participativ care să permită redefinirea
strategiei de urmat, nu numai vizând agricultura propriu-zisă, ci şi mediul
rural în general. În tot acest proces nu poate fi ignorat, însă, faptul că
pieţele internaţionale de produse agricole sunt puternic influenţate de
numărul mic de firme transnaţionale care controlează reţelele agro -
alimentare şi care urmează politicile statelor puternic dezvoltate. Drept
urmare, America de Sud nu poate urma altă politică rurală decât o variantă
adaptată, inspirată de opţiunile statelor dezvoltate (fie în varianta nord-
americană - cea mai probabilă, şi ca urmare a unei cooperări deja
existente în producţia de fructe, cultura unor plante tehnice specifice etc,
fie în varianta europeană).
În varianta preconizată de europeni, dezvoltarea rurală are
următoarele caracteristici;
1. Este un tip de evoluţie integrată şi cu caracter vertical. Ea implică
politici adoptate în funcţie de necesităţi particulare, dar beneficiind de un
tratament globalizant.
2. Este o dezvoltare sustenabilă. Ea trebuie să găsească un punct
de echilibru între echitate şi eficienţă, plecând de la obiectivul diminuării
dezechilibrelor teritoriale.
3. Este un tip de dezvoltare endogenă, întrucât potenţează propriile
resurse fizice şi umane.
4. Este un tip de dezvoltare participativă. Ea stimulează populaţia
să-şi asume rolul de protagonist principal al evoluţiei mediului rural.
Scopul final urmărit nu poate fi altul decât dinamizarea socială şi
culturală a comunităţilor rurale.
Aceasta nu înseamnă că nu există şi divergenţe la nivelul factorilor
de decizie europeni. Astfel, cancelarul Germaniei, partizan al federalismului
parlamentar, este adeptul „subsidiarităţii”, respectiv al transferului de
competenţe dinspre UE spre state şi regiuni, mai ales, în ceea ce priveşte

PAC. În schimb, premierul francez nu agreează ceea ce el numeşte „re-
naţionalizarea” PAC, preferând varianta federaţiei de state-naţiuni şi,
implicit, aceeaşi manieră de abordare a problemelor rurale. Sunt
evidente două viziuni asupra susţinerii mediului rural: una preconizând o
politică unitară pentru toate zonele rurale ale unui stat (cazul Franţei şi
Marii Britanii), alta considerând mai eficientă varianta integrării politicilor
rurale în cadrul mai amplu al politicilor regionale (cazul Germaniei sau al
Austriei). Diferenţa de fond între cele două viziuni derivă din faptul că, în
timp ce în primul caz este vorba de o atitudine nediscriminatorie a statului
faţă de zonele rurale, în cel de-al doilea caz este vorba de politici de
dezvoltare integrată şi nu neapărat de susţinere socială.
Soluţia de compromis, din punctul de vedere al Comisiei Europene,
este descentralizarea gestionării subsidiilor agricole, pe fondul adâncirii
PAC, UE este presată în acest sens şi de negocierile din cadrul OMC, de
unde şi necesitatea unei politici comerciale clare, mai ales în perspectiva
reducerii barierelor de acces al produselor alimentare pe piaţa europeană.
4.4 Politica agricolă comună

La nivelul Uniunii Europene, Politica Agricolă Comună (PAC) a
început practic din 1957, când s-a semnat Tratatul de la Roma, embrionul
viitoarei UE La vremea respectivă, PAC şi-a stabilit două obiective:
garantarea securităţii alimentare (apropierea temporală de al doilea război
mondial încă producea efecte) şi asigurarea unui nivel de viaţă pentru
populaţia rurală.
Obiectivele PAC, conform celor stabilite în articolul 33 al Tratatului
CE, sunt următoarele:
► creşterea producţiei agricole, pe seama progresului tehnic,
asigurându-se o dezvoltare raţională a producţiei agricole, ca şi
utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special, a forţei de
muncă;
► garantarea nivelului de viaţă a populaţiei agricole, în special prin
intermediul veniturilor individuale a celor care lucrează în
agricultură;
► garantarea securităţii depozitării produselor agricole;
► asigurarea aprovizionării populaţiei la preţuri rezonabile.
Pentru atingerea acestor obiective, se prevede crearea Organizaţiei
Comune a Pieţelor Agricole (OCM), care, în funcţie de produse, va adopta
una din următoarele forme:
► norme comune de competenţă;
► o coordonare obligatorie a diferitelor organizaţii naţionale de
piaţă;
► o organizare europeană a pieţei.
Piaţa agricolă comună este definită de trei principii fundamentale:

♦ existenţa unei pieţe unificate, ceea ce determină libera
circulaţie a produselor agricole pe întreg teritoriul organizaţiei şi
o piaţă organizată unitar;
♦ preferinţa comunitară, respectiv preferinţa pentru produsele
agricole din statele membre ale UE Are loc o protecţie a
produselor autohtone faţă de cele provenite din terţe state,
concomitent cu o estompare a fluctuaţiilor de pe piaţa mondială;
♦ solidaritatea financiară, ceea ce implică existenţa ca suport
esenţial al PAC a unui capitol special în bugetul comunitar.
Pentru atingerea acestor obiective, s-au creat mai multe fonduri:

FEOGA (Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă), destinat
dezvoltării politicii de preţuri şi îmbunătăţirii structurilor agricole, FEDER
(Fondul European de Dezvoltare Regională), pentru îmbunătăţirea
infrastructurii comunitare, şi FSE (Fondul Social European), care susţine
ridicarea nivelului de calificare profesională.
FEOGA constituie sursa principală de finanţare a PAC. Acest fond a
fost creat în 1962, iar din 1964 are două secţiuni: una de "Orientare" (a
fondurilor structurale), care susţine reformele agricole de structură şi
dezvoltarea zonelor rurale (în principal prin investiţii în echipamente şi
tehnologie); altă secţiune de „Garantare”, care finanţează cheltuielile
comune de piaţă (de exemplu, cumpărarea sau depozitarea excedentelor
de produse agricole). Secţiunea „Garanţie” este cea mai importantă şi este
parte integrantă a cheltuielilor obligatorii, în bugetul comunitar.
În 1993, s-a creat Fondul de Coeziune, pentru a finanţa
infrastructuri şi îmbunătăţirea mediului ambiant în patru state: Spania,
Portugalia, Irlanda şi Grecia.
Problemele principale cu care s-a confruntat agricultura comunitară
au fost supraproducţia de cereale şi plante tehnice, precum şi distribuţia
neuniformă a ajutoarelor bugetare (80% din ajutoarele agrare sunt
distribuite la doar aproximativ 20% dintre agricultori).
Un moment important cu impact direct în mediul rural îl constituie
adoptarea, în 1992, a Reformei PAC (aşa-numita Reformă McSharry). Este
vorba, de fapt, de transformarea PAC în PARC (Politica Agrară Rurală
Comună, în practică, aceasta înseamnă trecerea de la o politică de
protecţie a preţurilor şi a „frontierei agricole" la o politică având drept
obiectiv „dezvoltarea rurală", înţeleasă în cel mai amplu sens al său.
Transformarea PAC în PARC este considerată un proces de globalizare
(deocamdată doar pe anumite componente), care se va accelera în
perioada următoare. Între factorii care au determinat o astfel de evoluţie un
rol major îl are decizia de extindere a UE spre Est, unde potenţialul agrar
este foarte ridicat, chiar dacă deocamdată statele din această zonă nu pot
face faţă decât parţial concurenţei comunitare. De asemenea, acordurile
intervenite în cadrul OMC vor determina o scădere a nivelului subvenţiilor

publice pe unitatea de produs agricol, paralel cu susţinerea financiară a unor
programe agro - ambientale şi de protecţie ecologică.
Pentru a-şi pune în practică politica rurală, UE a adoptat mai multe
Programe. Cel mai important, în acest domeniu, este Programul LEADER.
Început în 1991, el a parcurs deja două etape (1991-1995, LEADER I, şi
1996-2000, LEADER II). Pentru perioada 2000-2006, este prevăzută
aplicarea unui al treilea program de dezvoltare rurală comunitară, şi anume
LEADER+. Acest program prevede menţinerea aceloraşi linii de finanţare a
proiectelor din domeniile prioritare, respectiv turismul rural, potenţarea
sectorului agricol şi mediul înconjurător.
Cum îi spune şi numele (LEADER Stad och Land - Hand in Hand),
elementul esenţial al acestui program îl constituie sinergia oraş-câmp. Franz
Fischler (Comisarul european pentru agricultură şi dezvoltare), prezentând
acest Program, se referă15 la „teritorii rurale europene", înţelegând prin
aceasta nu numai multitudinea de spaţii naturale, ci şi locurile unde se
desfăşoară diverse activităţi, respectiv „spaţii economice şi sociale în care
agricultura,, pădurea, artizanatul şi întreprinderile de toate dimensiunile
produc şi vând, în care se prestează servicii la scară locală şi internaţională.
Bineînţeles că este simplistă argumentaţia că schimbările care au afectat
zonele rurale europene s-au datorat PAC. Perioada de derulare a PAC s-a
suprapus pe una de schimbări majore în tehnologie, de mutaţii în stilul de
viaţă şi în mentalitatea lumii occidentale, în reorientări ale obişnuinţelor de
consum (inclusiv alimentar) etc. Este clar că impactul programelor LEADER
este apreciat esenţialmente pozitiv, edificator în acest sens fiind şi faptul că
au apărut mulţi adepţi ai acestei filozofii de dezvoltare rurală inclusiv în afara
spaţiului comunitar (chiar şi în Japonia şi SUA, la nivelul dezbaterilor pe
marginea evoluţiei mediului rural, aprecierile sunt în cea mai mare parte
pozitive).
Cuvântul-cheie de caracterizare a programului LEADER+ este
„diversitatea”16. Principiul de la care pleacă programul este că „dezvoltarea
rurală prelungeşte dialogul ancestral între oameni şi natură. Reflectă maniera
în care au fost depăşite dificultăţile naturale şi au fost exploatate bogăţiile, în
anii '90, zonele rurale au produs europenilor şi conducătorilor bătrânului
continent o frumoasă surpriză, afirmându-se ca un spaţiu dinamic şi inovator,
atractiv pentru cetăţeni şi întreprinderi”. Sigur că prezentarea oficială are
tentaţia supraevaluării laturilor pozitive, totuşi este evident că diminuarea
exodului tinerilor, echilibrarea nivelului de viaţă la scara societăţii ş.a.
demonstrează că mediul rural poate constitui o alternativă viabilă pentru
oricare dintre locuitorii satului.
15
Programul LEADER+
16
LEADER+ este o iniţiativă care introduce schimbări semnificative, în

raport cu LEADER II, în domeniile obiectivelor urmărite, al zonelor de
aplicare şi al beneficiarilor.
Obiectivele LEADER+ sunt: promovarea iniţiativelor multisectoriale
(aceasta însemnând nu numai din domeniul strict agrar) şi integrate,
precum şi difuzarea lor la nivelul UE; promovarea acţiunilor inovatoare,
demonstrative; menţinerea caracterului experimental al strategiei de
dezvoltare teritorială, însă cu particularităţi precise (proiecte de calitate,
efecte pe termen lung şi strategii construite plecând de la ideea difuzării
lor şi la nivelul altor zone europene, crearea de locuri de muncă în
mediul rural).
Zonele pentru care se aplică programul LEADER+ trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe: 10% din credit să fie alocat zonelor
limitrofe; teritoriile de aplicare a proiectelor preconizate să aibă minimum
10.000 şi maximum 100.000 de locuitori; să existe o masă critică suficientă,
în privinţa resurselor umane şi financiare; statele membre ale UE pot
promova proiecte pentru oricare zone rurale pe care le consideră prioritare.
Orice zonă comunitară este practic eligibilă pentru a beneficia de
avantajele LEADER+.
În ceea ce priveşte beneficiarii, nu există restricţii deosebite, putând
beneficia de fonduri în cadrul programului LEADER+ atât parteneri publici,
cât şi privaţi. Ei trebuie să contribuie însă cu minimum 50% din fondurile
necesare.
Proiectele din cadrul programului LEADER+ trebuie să includă patru
măsuri principale:
<$> utilizarea unui nivel ridicat al participării profesionale, asistenţă
tehnică adecvată etc;
<$> includerea unor programe de inovare rurală;
<$> cooperarea transnaţională (de preferinţă incluzând cel puţin două
state membre ale UE);
<$> integrarea într-o reţea (în aceste condiţii, au prioritate proiectele
care prevăd cooperarea cu organizaţii ale grupurilor sprijinite
prioritar prin politicile comunitare, ca de exemplu, organizaţii de
femei, ale tinerilor etc);
Politica de dezvoltare rurală este reflexul unui context istoric şi

social. Din această perspectivă şi mutaţiile la nivelul Europei sunt diferite,
de la zonă la zonă. Astfel, statele care au rezolvat mai demult problemele
sociale din mediul rural (în sensul că au deja un nivel care este comparabil
cu cel din mediul urban), cum sunt Germania, Danemarca, Austria, Suedia
sau Marea Britanic, utilizează deja strategii regionale pentru a pune în
valoare resurse locale încă neutilizate. Spre exemplu, în Austria se aplică,
din 1979, „Programul de dezvoltare a zonelor muntoase”, în Italia se
derulează încă din anii '80 „Programe integrate mediteraneene” etc. Alte
ţări (Spania, Portugalia, Grecia) încă se confruntă cu exodul populaţiei din

zonele mai sărace spre mediul urban, mai ales cel industrializat.
Variantele posibile pentru susţinerea mediului rural prin intermediul
PAC sunt: utilizarea unor instrumente contractuale (aşa-zisă strategie
introvertită), ceea ce presupune o orientare centrată pe calitatea vieţii,
formarea populaţiei, susţinerea programelor de eliminare a şomajului (situaţie
frecventă în Franţa, Suedia sau Danemarca); „importul de modernitate" (aşa-
zisa strategie extravertită), respectiv susţinerea acelor programe care să
influenţeze în primul rând mentalitatea locuitorilor din mediul rural (cazul
Spaniei, Italiei sau Finlandei). Celelalte componente semnificative care pot
influenţa pozitiv populaţia din zonele rurale (sistemul contractelor pe termen
lung, dezvoltarea turismului, a producţiei artizanale etc.) sunt mai uşor de
aplicat, aceasta şi ca urmare a beneficilor imediate pe care programele
respective le generează.
La reuniunea miniştrilor de externe din statele membre ale UE, din 7-
8.02.2002, de la Câceres (Spania), dezvoltarea rurală a fost unanim apreciată
drept "un instrument de restructurare a agriculturii, inclusiv în viitoarele state
membre ale organizaţiei", în măsura în care politicile ce vor fi aplicate în acest
domeniu vor avea un grad de flexibilitate acceptabil, în funcţie de
particularităţile fiecărei ţări candidate la aderare. S-a accentuat propunerea
Comisiei Europene de a se efectua treptat plăţile către statele membre, pe
perioada de tranziţie stabilită în cadrul PAC. Plăţile directe se ridică în prezent
circa 27% din procentul bugetar comunitar acceptat pentru agricultură
(compensarea directă a pierderilor generate de reformele PAC), faţă de 52%
cât reprezintă fondurile de dezvoltare rurală, în perspectivă însă, după 2006,
plăţile directe se vor reduce. Va intra în vigoare noul aquis în domeniu şi,
drept urmare, se vor diminua stimulentele pentru creşterea producţiei. Va fi
susţinută doar restructurarea domeniului agricol.
Se pune problema care este reacţia europenilor cu privire la modul de
derulare a PAC. În perspectiva dezbaterii, în 2002, la nivelul instituţiilor
europene a PAC (faza intermediară, de etapă), s-au lansat deja câteva idei,
cea mai importantă fiind aceea că „este imperios necesară îmbunătăţirea
activităţii de informare". Astfel, până în 2000, doar jumătate dintre europeni a
auzit de PAC, deşi 92% dintre aceştia consideră că „agricultura este o temă
importantă". Prezentându-li-se obiectivele PAC, între 79 şi 97% le consideră
importante. Pentru 59% dintre agricultori şi 46% din populaţie în general,
bugetul destinat agriculturii ar trebui sporit. Totuşi, diferenţele când este vorba
să fie susţinută o atare idee sunt foarte mari: 13% în Danemarca, faţă de 76%
în Grecia.
Persistă, în continuare, discrepanţe mari ale răspunsurilor, în funcţie
de vârstă, sex, tipul de educaţie. Până la adoptarea unor noi măsuri, vor
continua sondajele de opinie, şi, în general, estimările asupra percepţiei PAC,
domeniul rural fiind unul de interes nu numai pentru aspectele intracomunitare
(ca, de exemplu, problemele de sănătate pe care le
implică creşterea animalelor, importurile de produse alimentare la care s-au

folosit stimulanţi biologici de creştere etc.) şi în raport cu alte entităţi (OMC,
SUA, OECD etc.).
Un rol important în aplicarea unor programe de dezvoltare rurală
revine autorităţilor locale. Implicarea administraţiei locale permite gestionarea
corespunzătoare a raporturilor cu entităţile superioare, întrucât dispune de
instrumentele juridice, umane şi logistice necesare, uneori şi de cele
financiare.
Oarecum paradoxal, aceste entităţi au căpătat un rol sporit o dată cu
accentuarea fenomenelor de globalizare economică. Totuşi, în acest sens,
trebui ţinut cont de corelaţia directă "cost politico-electoral realizarea
proiectului local sau regional". Oricum, pentru ca un proiect de acest tip să
poată fi realizat este necesară îndeplinirea câtorva cerinţe, între acestea lucrul
în reţele inter - organizaţionale (asociaţii ale patronatelor, sindicate, entităţi
independente aflate în căutarea unei imagini publice favorabile, instituţii
bancare etc.). Pe această bază se obţin rezultate superioare, fiecare agent
implicat („agentul” este denumirea uzuală a factorului implicat în derularea
diferitelor proiecte de dezvoltare socio-culturală, economică etc.) aducând cu
el experienţa în domeniu, acumularea de cunoştinţe specifice, chiar şi relaţii
informale utile. Are loc un proces de coordonare instituţională şi de concertare
intersectorială. Deja există firme (inclusiv mici şi mijlocii) specializate în
întocmirea de proiecte de dezvoltare locală, pentru care se obţin surse de
finanţare publice sau private. Comunităţile rurale sunt destul de mici pentru a
înfrunta singure restructurări masive, fără un sprijin administrativ adecvat şi
fără a beneficia de consultanţă de specialitate.
Chiar dacă nu există o metodologie unică, proiectele de dezvoltare
rurală se întocmesc, în general, după un modelul asemănător celui prezentat
mai jos:
FAZELE ESENŢIALE Tabelul 4.2
1. Culegerea datelor, analiza ACTIVITĂŢILE DEZVOLTATE
şi diagnosticul Se obţin informaţii care permit cunoaşterea capacităţii
2. Definirea strategiei de dezvoltare, oportunităţile ivite, ca şi resursele
disponibile
Se fixează obiectivele generale şi se decide unde şi
cum se doreşte să se ajungă
3. Întocmirea unui plan proiect Are loc pre - evaluarea proiectelor, fiecare în parte,
pentru fiecare acţiune determinarea structurii lor şi estimarea viabilităţii
acestora
4. Selecţia şi gestionarea proiectelor Se definesc şi se selecţionează proiectele de
dezvoltare
5. Realizarea Proiectele acceptate se transformă în acţiuni
practice
6. Evaluarea Se evaluează impactului acţiunilor preconizate
Tabelul
4.2
FAZELE ESENŢIALE ACTIVITĂŢILE DEZVOLTATE
Se obţin informaţii care permit cunoaşterea
capacităţii de dezvoltare, oportunităţile ivite,
ca şi resursele disponibile
Există două forme de a susţine dezvoltarea rurală; "de sus în jos"

(top-down) şi "de jos în sus" (bottom-up).
Modelul "de sus în jos" constituie o viziune tradiţionalistă,
predominantă până în anii 70. Caracteristica principală a acestuia este
primatul criteriilor de eficienţă directă în agricultură, apreciată cu indicatorii
producţiei de tip industrial.
Începând cu anii '80, câştigă teren o nouă viziune asupra dezvoltării
rurale, care ia în considerare variante integratoare de evoluţie, respectiv în
afara criteriilor pur economice sunt susţinute modele care nu ignoră
componentele ecologică, protejarea mediului ambiant, formarea şi
perfecţionarea forţei de muncă locale, integrarea regională, afirmarea
identităţii proprii localităţii sau zonei, asimilarea unor noi funcţiuni ale
spaţiului rural etc.
În ceea ce priveşte obţinerea de fonduri din surse comunitare,
Comisia Europeană a introdus criterii noi de apreciere, în 1978 a fost
definită "zona defavorizată" (cea care avea venitul per capita inferior unui
nivel de 75% din media comunitară). Adoptarea unei noi viziuni asupra
dezvoltării rurale a necesitat, însă, introducerea şi a altor criterii,
suplimentare faţă de cel iniţial (al venitului mediu pe locuitor). Acestea sunt:
► un nivel scăzut al randamentului agricol, exprimat prin valoarea
adăugată pe unitatea de muncă în acest domeniu;
► un nivel ridicat al populaţiei agricole în totalul populaţiei ocupate;
► o densitate a populaţiei redusă, cu tendinţă de diminuare în
continuare.
Este vorba, în esenţă, de combinarea matematică a unor criterii
neomogene. Ele reflectă mai exact situaţia complexă din mediul rural, în
cadrul UE Prin urmare, se poate aprecia că identificarea ruralului care
trebuie sprijinit din fonduri comunitare va continua să sufere alterări, în
funcţie de etapa de dezvoltare, politicile de ansamblu ale organizaţiei şi
impactul globalizării asupra agriculturii europene.
4.5 Căi de atingere a reformei în agricultură

Agenda 2000 este un document de studiu asupra implicaţiilor
adeziunii statelor est-europene la UE. Acest document, finalizat la
reuniunea Consiliului European de la Berlin (martie 1999), include
următoarele puncte:
♦ o balanţă a acţiunilor realizate, în conformitate cu politicile
comunitare;
♦ obiectivele imediat următoare, pe sectoare economice distincte;
♦ cadrul financiar pentru perioada 2000-2006.
Între altele, Agenda 2000 prevede măsuri vizând creşterea
competitivităţii produselor agricole europene, creşterea nivelului de viaţă al
agricultorilor, crearea unor locuri de muncă alternative pentru locuitorii
din mediul rural, integrarea în politicile agricole a unor programe medio-

ambientale, îmbunătăţirea calităţii şi securităţii alimentare, simplificarea
legislaţiei agricole.
În ceea ce priveşte PAC, Agenda 2000 semnalează căile ce trebuie
urmate pentru atingerea obiectivelor Reformei începute în 1992. Liniile
concrete de acţiune identificate pentru perioada 2000 2006 sunt:
aprofundarea procesului de liberalizare a comerţului cu produse alimentare,
concomitent cu reducerea ajutoarelor acordate pieţei (cresc, în schimb,
ajutoarele directe); dezvoltarea unei PARC care să ia în considerare şi alte
elemente, în afara sectoarelor agricole şi de creştere a animalelor;
simplificarea mecanismelor birocratice şi instituţionale.
Aceste documente se aprobă prin majoritate, însă ele sunt supuse şi
criticilor unor beneficiari. Amintim, în acest sens, mai ales modul de distribuire
a ajutoarelor (permanent subiect de discuţii), neincluderea conservării
resurselor naturale (mai ales cele forestiere) în cadrul PARC, chiar dacă
declarativ se acceptă "marea sa importanţă în cadrul dezvoltării rurale" ş.a.
Repartizarea fondurilor pentru zonele rurale se face pe baza unui
Regulament, document care încearcă să elimine neajunsurile rezultate din
politica de ajutoare practicate de UE, până în anii '90. Noul Regulament
pleacă de la premisa că, în următorii ani, vor avea loc schimbări majore în
domeniul agrar, care îi vor afecta direct pe producători (creşterea gradului de
specializare a producţiei, formarea profesională la un nivel competitiv,
adoptarea unor restricţii de ordin ambiental etc.). În plus, diversitatea zonelor
rurale în spaţiu UE face necesar un proces de descentralizare a PAC.
Un element cu impact major în acest sens, este conservarea spaţiilor
naturale în cadrul UE Directiva Habitat, adoptată în 1992, stabileşte
necesitatea de creare a unor Zone Speciale de Conservare, denumite
Reţeaua 2000. Directiva va fi obligatorie, probabil începând cu 2004. Se are
în vedere crearea unui „nou sistem de ajutorare a exploataţiilor care nu se
ocupă de producţia agricolă şi sunt orientate spre promovarea mediului
ambiant, a locului de muncă neagricol şi a calităţii vieţii”.
În tot acest proces, nu trebuie ignorată influenţa inevitabilă a pieţei
mondiale. Comisarul european Franz Fischler consideră că „diferenţa între
preţurile europene şi cele mondiale va exercita o presiune asupra preţurilor
europene şi asupra eficienţei agricultorilor şi structurilor agricole, iar rezultatul
va fi colapsul modelului agricol familial, precum şi abandonul activităţilor în
regiunile mai puţin favorizate. Ca să nu mai vorbim de consecinţele asupra
mediului ambiant, deşertificare etc.”
De aceea, politica UE încearcă să contracareze influenţele
defavorabile generate de liberalizarea impusă în cadrul acordurilor OMC.
Comisia Europeană doreşte rezolvarea acestor probleme pornind de la
premisa că scăderea preţurilor principalelor produse agricole poate fi

compensată parţial de susţinerea eforturilor de promovare a acestora la
export către state extracomunitare. În plus, va continua politica de introducere
a unor restricţii legate de calitatea ecologică a produselor.
Politica agricolă dezvoltată plecând de la ideea maximizării
exporturilor (pivot de susţinere a agriculturii comunitare) este criticată de
"Grupul de la Bruges"17. Se invocă lipsa moralităţii în comerţul cu produse
agricole, întrucât acestea fiind subvenţionate se vând la preţuri care
distorsionează valoarea lor reală; efectul negativ cel mai puternic va fi evident
în state cu o agricultură slab dezvoltată, deci incapabile să reziste
concurenţei. Grupul de la Bruges sugerează susţinerea agriculturii ecologice
şi a activităţilor conexe acesteia, inclusiv "din considerente de justiţie socială".
Parţial în concordanţă cu propunerile "Grupului de la Bruges",
orientarea principală a politicilor comunitare vizează trecerea de la faza
cantitativă la cea calitativă, în susţinerea producţiei agricole. Noţiunea de
calitate apare din ce în ce mai frecvent în documentele comunitare, în
legătură cu toate fazele parcurse de la producere până la consumul final. Este
adevărat că au fost şi câţiva factori care au impulsionat aceste orientări
(psihoza "vacii nebune", efectele unor produse alimentare la crearea cărora s-
au utilizat hormoni etc.). Sensibilitatea opiniei publice la problemele sanitare a
devenit tot mai accentuată, iar consumatorii nu mai ignoră aspectele legate de
calităţile gustative, nutritive sau chiar de prezentare ale produselor. Totodată,
noţiunea de calitate nu se aplică doar asupra produsului în sine, ci vizează şi
procesul de fabricaţie, precum şi factorii care concură la obţinerea acestuia
(sol, apă etc.).
4.6 Susţinerea modelului rural european în
cadrul organismelor internaţionale
Tendinţele semnificative care se manifestă la nivelul economiei
mondiale îşi pun amprenta şi asupra evoluţiei spaţiului rural18; în acest sens
sunt identificabile următoarele caracteristici:
a) Constituirea unui cadru macroeconomic, la scară mondială şi
naţională, mai stabil este propice creşterii determină şi un
comportament al lumii rurale favorabil activităţilor agroindustriale şi
agroalimentare.
b) Creşterea integrării economice mondiale şi globalizare pot genera
avantaje deosebite pentru zonele cu abundenţă a resurselor
naturale şi a condiţiilor ambientale propice producţiei.
c) Revoluţia tehnologică, centrată pe creşterea gradului de
cunoaştere şi a productivităţii, conduce la extinderea zonelor cu o
agricultură intensivă şi la restructurarea ofertei pe piaţa mondială.
17
Grupul de la Bruges
18
d) Nivelul de calificare şi capacitatea de autoperfecţionare a forţei de

muncă din mediul rural devin din ce în ce mai mult un factor
preponderent care determină diferenţierea existentă între zonele şi
regiunile agricole.
e) Exigenţele de dezvoltare nu pot face abstracţie de scopul eliminării
sărăciei, acolo unde ea mai există.
f) O dată cu „globalizarea consumului”, mediul rural poate fi şi un
factor promotor al orientărilor de consum alimentar, inclusiv pentru
populaţia din mediul urban, precum şi pentru evitarea unor abuzuri
care pot afecta sănătatea.
La 27 septembrie 1999 (în concluziile sale asupra „Rundei Mileniului"),
Consiliul miniştrilor agriculturii (din UE) a evidenţiat faptul că modelul agricol
propus era „de o importanţă fundamentală pentru Uniunea Europeană, ţinând
cont de caracterul multifuncţional al agriculturii europene şi de rolul pe care-l
are în economie şi în societate, în ansamblul său”. Apărarea modelului agricol
european, ca obiectiv primordial în negocierile comerciale multilaterale,
constituie o afirmare politică puternică a specificităţii şi importanţei pe care UE
o acordă susţinerii modelului rural european. De altfel, un expert european în
acest domeniu (Doriane Givord19) susţinând poziţia UE, afirma: „trebuie
recunoscut faptul că dezbaterea asupra politicilor agricole şi rurale nu poate
să se concentreze exclusiv pe aspectele tehnice. Ea semnifică, totodată, şi
promovarea modelului agricol şi rural european la scară internaţională; este
un model care reflectă istoria, culturile şi opţiunile particulare ale societăţii
europene, şi prin urmare nu este negociabil”.
Modelul agricol promovat de U.E. se doreşte a fi unul complementar
modelului rural. Concluzia este reliefată de faptul că, din punct de vedere
politic, Agenda 2000 a suprimat orice ambiguitate, transformând dezvoltarea
rurală în cel de-al doilea pilon al PAC. Această integrare, consacrată la nivel
politic şi juridic, valorizează şi conceptul de „multifuncţionalitate în
agricultură". Termenul a constituit obiectul de lucru şi de dezbateri în instituţii
specializate ale ONU (în special Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul
înconjurător, în particular lucrările Comisiei asupra Dezvoltării Sustenabile şi
Agendei 21, precum şi în cadrul FAO). De asemenea, el a fost adoptat oficial
şi la conferinţa miniştrilor agriculturii din statele membre ale OECD (Paris,
martie 1998). S-a format chiar şi un grup informal - ţările membre ale UE,
Japonia, Norvegia şi Elveţia -, intitulat „Prietenii multifuncţionalităţii”. Ulterior,
acestui grup i s-au adăugat şi alte state. Ele recunosc faptul că agricultura are
şi alte roluri, în afara producţiei de bunuri agricole şi alimentare. Prin specificul
său, agricultura trebuie să se bucure de un tratament particular în cadrul
negocierilor comerciale
19
Doriane Givord, Concluziile asupra „Rundei Mileniului", 1999
internaţionale, pentru a-şi menţine rolul în privinţa mediului ambiant, al

peisajului rural, precum şi pentru dezvoltarea rurală, în general. La o reuniune
a „Prietenilor multifuncţionalităţii”, din Norvegia (iulie 2000), au participat
reprezentanţi a circa 40 de state, peste 30 dintre acestea fiind mediu
dezvoltate.
„Prietenii multifuncţionalităţii” sunt de acord la nivelul principiilor. Când
însă este nevoie de luarea unor măsuri de aplicare a acestui concept, apar
nuanţe de opinii, dacă nu chiar dezacorduri. Statele mai puţin dezvoltate se
simt afectate de politicile agrare ale marilor producători, însă chiar şi între
marii producători apar divergenţe.
Astfel, SUA şi „grupul de la Cairns”20 pun la îndoială intenţiile declarate
ale susţinătorilor acestui concept, înţelegându-l mai mult ca o modalitate de a
introduce bariere protecţioniste care-i vizează direct pe nord-americani. SUA
şi "grupul de la Cairns" văd multifuncţionalitatea în forma promovată de
europeni mai degrabă ca un refugiu al incapacităţii acestora de a face faţă
concurenţei pe piaţa mondială a produselor agricole.
Europenii insistă, însă, pe faptul că, în afară de bunurile agricole şi
agroalimentare, activitatea agricolă are şi alte funcţii. Doar 44% din suprafaţa
Europei este ocupată de terenuri agricole. Acesteia i se adaugă pădurile,
rezervaţiile naturale, suprafeţele acoperite cu diferite construcţii, precum şi
infrastructura. În consecinţă, relaţia agricultură-mediu rural-teritoriu determină,
în mod evident, şi alt tip de relaţii decât cele legate direct de producţia şi
transformarea bunurilor agricole. Aceasta cu atât mai mult cu cât asistăm la o
expansiune a activităţilor pe care omul le desfăşoară în natură (preponderent
de tip recreativ).
Din aceste considerente, UE s-a dotat treptat cu un arsenal juridic
care astăzi asigură practic protecţia mediului ambiant la un nivel rezonabil şi
care tinde să se înăsprească în perspectivă. Acest tip de politică nu este
incompatibil cu promovarea unei agriculturi necompetitive. Diferenţa esenţială
faţă de varianta nord-americană este aceea că modelul rural european
vizează integrarea diverselor activităţi care se desfăşoară în zonele rurale,
integrarea componentelor economice, sociale şi culturale, precum şi
transformarea comunităţilor locale în entităţi dinamice pe toate planurile.
Paradoxul cu care se confruntă UE este că în timp ce ea devine o
putere agricolă şi agroindustrială tot mai puternică, în aceeaşi măsură
încetează să mai fie o civilizaţie agrară, teritoriile sale devenind facultative
pentru agricultură. Mai mult, ea se confruntă şi cu o concentrare a producţiei
în stil industrial, în anumite state (cu o zonă de maximă expansiune agrară
între Pirinei şi Marea Nordului).
20
Grupul de la Cairns
4.7 Efectele politice ale noului model rural european
Măsurile luate pentru realizarea mutaţiilor preconizate în mediul rural

comunitar au, inevitabil, şi efecte la nivelul politicului. Cele mai importante
dintre acestea sunt:
1. Liberalizarea comerţului cu produse agricole va limita, inevitabil,
marja de manevră a guvernelor de continuare a măsurilor protecţioniste în
domeniul agrar. Trecerea la o altă formă de sprijinire a agricultorilor se va face
gradat, dar procesul este inevitabil. El a început practic la reuniunea GATT de
la Marraquech (Maroc), din aprilie 1992 (efectele au început deja să se
manifeste pentru cereale şi plante oleaginoase), şi se accentuează o dată cu
avansul negocierilor de la Geneva, din cadrul OMC. Efectele liberalizării
agricole se manifestă nu numai în plan economic, ci şi în cel cultural. Aceasta
întrucât noul context al activităţilor în mediul rural impune şi "o nouă definiţie
în strategiile individuale şi colective şi face necesare schimbări importante în
formarea capitalului uman şi în mentalitatea întreprinzătorilor agricoli." 21
2. Construcţia europeană, marcată, pe de o parte, de reforma
instituţională internă, iar pe de altă parte, de extinderea UE, reprezintă o
opţiune politică importantă. Deciziile privind agricultura viitoarei UE (extinsă)
nu pot să nu aibă şi o însemnată încărcătură politică, mai ales că Estul
european este un spaţiu propice agriculturii, însă mediul rural este lipsit de o
infrastructură adecvată, de mijloace de comunicare suficiente şi de un nivel al
pregătirii forţei de muncă, în mare măsură, inadaptată unor condiţii
concurenţiale puternice. Costurile eliminării acestor neajunsuri vor fi, fără
îndoială, ridicate, şi doar o decizie politică poate să conducă la eliminarea lor
treptată. Acesta este, probabil, domeniul unde se poate pierde cel mai uşor
coeziunea internă a organizaţiei.
3. Poziţia strategică şi geopolitică a Europei, în contextul relaţiilor
Nord-Sud, induce, de asemenea, un important factor politic. Este vorba de
raporturile cu Nordul african şi cu Estul european extrem, principalii poli
generatori de imigraţie. Pe acest plan intervin două aspecte: pe de o parte,
este vorba de deschiderea pieţei europene pentru produsele agricole din
zonele adiacente "bătrânului continent" (urmare şi a amplificării relaţiilor, pe
un plan mai larg, inclusiv încheierea de acorduri de asociere), iar pe de altă
parte, de cooperarea în materie de combatere a imigraţiei ilegale (care a atins
cote deja alarmante şi se combină cu activităţi de crimă organizată).
4. Revederea politicilor publice, în ansamblu (urmare a obligativităţii
diminuării deficitului public în "spaţiul euro", combaterii şomajului,
suplimentării unor cheltuieli determinate de obligativitatea asigurării securităţii
alimentare la cote ridicate etc.) va determina şi măsuri politice adecvate.
21
Concluziile reuniuni GATT de la Marraquech (Maroc), din aprilie 1992
În dezbaterile pe marginea evoluţiei mediului rural în Europa s-a luat

în considerare şi varianta unei strategii care să facă o legătură directă între
mediul rural şi agricultură, respectiv între ceea ce produce efectiv şi concret
mediul rural şi ceea ce primeşte de la societate în ansamblu. Ceea ce s-a
reuşit, însă, a fost doar acceptarea propunerilor privind activizarea pârghiilor
care să determine şi o evoluţie profundă a locuitorilor din mediul rural. Altfel
spus, locuitorii din mediul rural trebuie să conştientizeze faptul că ajutorul
extern este important, dar determinant rămâne doar efortul propriu de
adaptare la noile realităţi.
4.8 Organizaţii neguvernamentale (ONG)
implicate în dezvoltarea ruralului
ONG-urile au un rol consultativ important în adoptarea unor politici
care afectează lumea rurală. Caracteristica este valabilă mai ales în cazul
Europei. Astfel, începând cu 1986, Consiliul Europei apelează la Asociaţia
Internaţională RED (Dezvoltare Economică Rurală). Acest organism
coordonează Mişcarea Europeană a Ruralităţii (MER) şi prezidează Centrul
European pentru Interes Rural şi Medioambiental (CEIRE). Asociaţia
Internaţională RED se implică în identificarea politicilor de dezvoltare rurală
care să integreze în acelaşi spaţiu conceptele de economie, cultură şi mediu
ambiant. De asemenea, acordă asistenţă şi sprijin zonelor rurale care
beneficiază de programe de dezvoltare comunitare.
RED are o funcţie asociativă (susţine formarea şi extinderea unei
reţele europene de dezvoltare rurală, coordonează platformele ONG-urilor
membre şi publică dosare tematice) şi una operativă (realizează efectiv studii
şi cercetări aplicative).
Mişcarea Europeană a Ruralităţii este o platformă a mai multor
ONG-uri, unite prin interese comune: promovarea unor politici rurale integrate
şi susţinerea dialogului cu instituţii internaţionale, pentru protejarea mediului
rural.
CEIRE grupează mai mult de 40 de ONG-uri şi lucrează activ cu
Consiliul Europei. Reuniunile sale au loc la Strasbourg, coincizând cu
sesiunile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE). Domeniile în
care colaborează cu APCE sunt:
- Strategia paneuropeană asupra diversităţii biologice şi
peisagistice;
- Campania "Europa, un patrimoniu comun";
- Conferinţa europeană miniştrilor responsabili cu planificarea
regională;
- Pregătirea documentelor Comisiei pentru Agricultură şi
Dezvoltare Rurală a APCE.
În afara acestora, CEIRE este implicată în derularea multor programe
legate de dezvoltarea mediului rural în Europa.

Mutatii in Mediul Rural Contemporan

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mutatii in Mediul Rural Contemporan

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mutaţii în mediul rural

„Spaţiul rural” (sau ruralitatea) este definit diferit de la ţară la

(countryside-ul britanic), zonă agrară conservatoare (sensul peiorativ pare

eterogenitate de factori de influenţă se accentuează pe măsura dezvoltării

posibilităţile de transport rapid să atenueze diferenţierile dintre

Toate acestea conduc însă şi la o diferenţiere mai pregnantă între

c) A treia etapă poate fi caracterizată drept reactivarea ruralului

1. Pământul nu este un bun asemănător bunurilor comune. El are

2. Atunci când este vorba de proprietatea asupra pământului, nu

3. Există situaţii când relaţiile referitoare la pământ se pot schimba

4. "Dreptul de proprietate" asupra pământului este de fapt

socială a comunităţii rurale, supusă unei presiuni accentuate de

Modelul de Productivismul Post - productivismul:

Rolul Producător de Producător de alimente de calitate,

Mutaţiile care afectează spaţiul rural se regăsesc şi în raporturile cu

considerare vechiul sistem de valori al comunităţii în momentul deciziei de a

Politicile europene susţin dezvoltarea unui nou context cultural în

În afara trăsăturilor identificate de Hervieu, mai pot fi avute în vedere

politice amânarea unor reforme de fond, reclamând protecţionismul statal.

4.2 Schimbări economice Ia nivel mondial

Scăderea preţurilor produselor agricole, supraproducţia vandabilă,

4.3 Dezvoltarea rurală

Oricum, este probabilă şi o schimbare de optică asupra politicii

Cu toate acestea, în doar câţiva ani de când a început să fie

în domeniile conexe (mai ales în industria producătoare de maşini agricole,

competenţe dinspre UE spre state şi regiuni, mai ales, în ceea ce priveşte

4.4 Politica agricolă comună

Piaţa agricolă comună este definită de trei principii fundamentale:

Pentru atingerea acestor obiective, s-au creat mai multe fonduri:

intervenite în cadrul OMC vor determina o scădere a nivelului subvenţiilor

LEADER+ este o iniţiativă care introduce schimbări semnificative, în

Politica de dezvoltare rurală este reflexul unui context istoric şi

ţări (Spania, Portugalia, Grecia) încă se confruntă cu exodul populaţiei din

implică creşterea animalelor, importurile de produse alimentare la care s-au

Există două forme de a susţine dezvoltarea rurală; "de sus în jos"

4.5 Căi de atingere a reformei în agricultură

din mediul rural, integrarea în politicile agricole a unor programe medio-

premisa că scăderea preţurilor principalelor produse agricole poate fi

d) Nivelul de calificare şi capacitatea de autoperfecţionare a forţei de

internaţionale, pentru a-şi menţine rolul în privinţa mediului ambiant, al

4.7 Efectele politice ale noului model rural european

Măsurile luate pentru realizarea mutaţiilor preconizate în mediul rural

În dezbaterile pe marginea evoluţiei mediului rural în Europa s-a luat

S-ar putea să vă placă și