Evolutia Satului Romanesc

4
Mutaţii în mediul
rural
contemporan
4.1 Spaţiul rural − o lume în schimbare
„Spaţiul rural” (sau ruralitatea) este definit diferit de la ţară la ţară. În

plus, indicatorii folosiţi pentru identificarea şi cunoaşterea acestuia s-au schimbat
de la etapă la etapă, în funcţie de aspectele considerate prioritare în adoptarea
politicilor rurale. De altfel, cu toate încercările unor organisme internaţionale (ONU,
OCDE, Uniunea Europeană etc.), nu a fost posibilă identificarea caracteristicilor
esenţiale comensurabile care să conducă la găsirea unor elemente unanim
acceptabile, pe baza cărora o zonă să fie încadrată în „spaţiul rural". Sunt state care
nu au nici o definiţie oficială a ruralului (exemplu Marea Britanic, Belgia), implicit
nici statistici adecvate. Olanda a utilizat până de curând indicatori din domeniul
agricol, pentru evidenţierea statistică a ruralităţii. Definiţia statistică a spaţiului rural a
fost folosită începând cu 1853, în Franţa, în această categorie încadrându-se
localităţile care aveau maximum 2000 de locuitori în arealul lor
administrativ.
În lumea de astăzi, chiar existenţa spaţiului rural poate fi pusă sub
semnul întrebării. El este perceput, uneori, ca un parc peisagistic
Sociologie economică
(countryside-ul britanic), zonă agrară conservatoare (sensul peiorativ pare a fi chiar

cel mai frecvent în Spania sau Portugalia), o dihotomie "complex de inferioritate -
armonie, virtute" (în Franţa) etc.
Majoritatea statelor europene au adoptat criteriul populaţiei
rezidente în comunităţi sau densitatea demografică, în consecinţă, şi politicile
rurale au fost, mai ales, politici pentru zone cu o densitate a populaţiei mai redusă,
şi, mai puţin, pentru o dezvoltare sectorială a agriculturii1.
Conceptul socio-spaţial de "rural" include trei elemente definitorii: este
o categorie statistică (ce reflectă o formă de administrare teritorială); are o dimensiune
morfologică şi "naturală" (prin raportare la urban), în consecinţă este uşor de făcut
o diferenţiere între sistemele agrare (producţie cerealieră, creşterea animalelor
etc.); are, de asemenea, o dimensiune istorică şi social-politică (ruralul exprimă
şi relaţia constituită istoric între populaţie şi teritoriul pe care aceasta îl ocupă).
Spaţiul rural este un concept care presupune omogenitatea
teritoriilor luate în considerare, lucru, de altfel, valabil şi pentru noţiunea de
„urban". Cu toate acetea, diferenţierea rural/urban este dificilă, mai ales dacă
se iau în considerare următorii factori:
a) Dacă pentru urban, evaluările se fac pe baza unor elemente relativ uşor
comensurabile, pentru rural s-a acceptat cu uşurinţă ideea că acesta reprezintă o
sursă de populaţie (componenta demografică fiind prima luată în considerare) şi
de resurse agricole - un continuum urban- rural, conceput pe principiul vaselor
comunicante, în care direcţia de mişcare avea un singur sens, de la rural la urban,
în analizele de specialitate mai apare uneori şi un vector de susţinere a relaţiei
zonelor adiacente rurale şi urbane, respectiv teritoriile periurbane sau semirurale.
b) O a doua problemă vizează prezenţa activităţilor agricole, în epoca
pre-industrială populaţia trăia predominant din activităţi agricole sau conexe
acesteia, în consecinţă, ponderea activităţilor agricole în economia zonei era un
indicator corect al ruralităţii. Însă, pe măsură ce activităţile agricole îşi reduc
ponderea relativă, indicatorul nu mai identifică exact spaţiul rural. Aceasta întrucât
el face să coincidă o categorie teritorială (ruralul) cu un sector economic
(agricultura), ambele opuse urbanului, de asemenea o categorie teritorială, care ar
coincide cu două sectoare economice (industria şi serviciile). Apare o simplificare
excesivă care se suprapune pe cazuri particulare, dar care poate fi, în acelaşi timp,
combătută cu suficiente argumente, mai ales pe măsură ce gradul de dezvoltare
economico-socială creşte.
În plus, calificându-se drept rurale toate zonele extra - urbane, apar
probleme legate de calitatea factorilor de mediu, situarea la munte, deal sau şes,
specializarea pe anumite sectoare de producţie etc. Această
1
Agenda 2000
Mutaiii în mediul rural
eterogenitate de factori de influenţă se accentuează pe măsura dezvoltării societăţii.

Drept urmare, apare necesitatea ca, alături de criteriile clasice de evaluare, să fie
adoptate concepte noi, menite să conducă la aprecieri mai exacte asupra spaţiului
rural.
Evoluţia societăţii, diferenţierea spaţială a zonelor neomogene, efectele
mondializării şi metropolizării asupra economiilor tuturor statelor pun în discuţie
chiar dihotomia urban/rural.
În această privinţă părerile specialiştilor variază pe o paletă largă, între
două puncte de vedere extreme: unul care consideră spaţiul rural definitiv mort,
sub efectul victoriei urbanizării generalizate şi al mondializării2, şi un altul care pleacă
de la ideea „renaşterii rurale"3, sub efectul crizei societăţii urbane care poate conduce
inclusiv la un transfer de populaţie invers celui anterior, de această dată de la oraş la
sat.
Spaţiul rural a străbătut, cronologic, trei etape, direct legate de
evoluţia economică a societăţii.
a) În prima etapă, până la jumătatea secolului trecut, spaţiul rural era
identificat cu zona preponderenţei activităţilor agricole, respectiv a producţiei de
bunuri alimentare, bazată pe exploatarea resursei naturale esenţiale-solul. Spaţiul
urban concentra activităţile comerciale şi industriale, în acea perioadă diferenţierea
sat/oraş era clară. De altfel, încă de la mijlocul secolului al XlX-lea au
început să apară definiţii statistice ale spatului rural. Acestea luau în considerare
mai ales teritoriul, în interiorul spaţiului rural, diferenţierile se făceau după
sistemul agrar preponderent (producţia de cereale, creşterea animalelor, cultura
plantelor industriale etc.).
Societatea rurală din prima fază a industrializării este marcată de
tradiţionalism, rezistenţă relativ ridicată la schimbare, imobilitate socială.
Caracteristica esenţială a acelei perioade a constituit-o exodul rural, urmare firească
a dezvoltării industriei, creşterii capacităţii de atracţie a oraşelor, deschiderii
socio-culturale a mediului urban etc.
Tot mai mult ruralul era perceput ca o relaţie istorică între populaţie şi
teritoriul pe care-l ocupa, în timp ce, urbanul determina schimbările sociale şi
economice.
b) Etapa a doua, numită a „urbanizării satelor", se derulează
începând cu ultima parte a secolului trecut (după al doilea război mondial). Este etapa
de industrializare a agriculturii (mecanizarea lucrărilor, chimizarea, introducerea
pe scară largă a descoperirilor genetice etc.). Practic, se pune capăt opoziţiei
radicale sat/oraş. Caracteristicile esenţiale ale acestei etape sunt:
 disocierea locului de muncă de cel de reşedinţă;
 dezvoltarea accentuată a infrastructurii, ceea ce face ca
2
Ibid.
3
Ibid.
posibilităţile de transport rapid să atenueze diferenţierile dintre diferite

zone rurale, cauzate de distanţa faţă de marile aglomerări urbane;
 diminuarea exodului rural, iar în ultimul timp, în anumite zone, chiar
inversarea sensului unor fluxuri migraţioniste (de la oraş la sat);
 scăderea numărului persoanelor ocupate direct cu agricultura, care tind
să devină minoritare în spaţiul rural, ponderea majoritară
deţinând-o, în multe cazuri, noii rezidenţi şi cei care desfăşoară
activităţi neagricole;
 îmbunătăţirea infrastructurii de toate felurile şi dezvoltarea
telecomunicaţiilor; acest lucru diminuează tot mai mult izolarea
zonelor rurale şi favorizează apariţia unor noi activităţi, unele fără nici o
legătură cu agricultura clasică;
 apariţia de noi funcţii ale spaţiului rural - unele productive, altele
turistice sau rezidenţiale.
Toate acestea conduc însă şi la o diferenţiere mai pregnantă între zonele

rurale, inclusiv în interiorul aceluiaşi stat. Acest fenomen derivă, nu atât din
schimbările pe care le înregistrează evoluţia agriculturii, cât mai ales din
influenţa zonelor urbane adiacente (satul devine, în mare măsură, reflectarea
evoluţiei oraşului din apropiere), dezvoltarea agro - turismului, dinamica
industriei şi serviciilor etc.
Mutaţiile înregistrate în zonele rurale determină trecerea agricultorilor
într-o categorie socio-profesională ca oricare alta, ei devenind minoritari inclusiv în
localităţile de reşedinţă. Treptat îşi pierd modul de viaţă specific şi îl adoptă pe cel
orăşenesc. Agricultura se detaşează tot mai mult de rural o dată cu industrializarea, iar
ruralul este din ce în ce mai puţin agricol. Totodată, dispare ruralitatea clasică,
caracterizată prin dispersia economică şi demografică. Are loc un proces de
constituire a unei noi forme de viaţă, ce implică înglobarea funcţională a
spaţiilor agricole, rezidenţiale, industriale sau de servicii. Dezvoltarea acelor ani
era totuşi orientată spre dezvoltarea agrară, fiind impregnată de o viziune sectorială şi
productivistă.
În 1992, în încercarea de a evidenţia cât mai exact diferenţierile urban-
rural, în Franţa a fost adoptat un indicator statistic, ZPIU (oraş, periferie şi
zona periurbană), menit să evidenţieze schimbările socio- spaţiale ale mediului
luat în considerare. Conform acestui indicator, care făcea doar distincţia
statistică "rural profund - urban", 96% din populaţia Franţei ar fi locuit în zonele
urbane sau asimilabile acestora. După patru ani de experiment, s-a renunţat la
indicatorul menţionat, adoptându-se altul, mai complex; de această dată, s-au luat în
considerare şi mobilitatea persoanelor, precum şi numărul de locuri de muncă, în
prezent, spaţiul rural se defineşte prin criterii demografice şi economice.
c) A treia etapă poate fi caracterizată drept reactivarea ruralului prin

mediu, respectiv trecerea de la „ruralul agricol" la „ruralul verde", în condiţiile în
care, atât numărul exploataţiilor agricole, cât şi cel al persoanelor ocupate
cu agricultura continuă să scadă, în societăţile dezvoltate, indicatorii de referinţă
care caracterizează acest mediu suferă şi ei schimbări. Criteriile adoptate să
caracterizeze ruralul sunt mobilitatea şi numărul de persoane ocupate. Altfel spus,
spaţiul rural este definit de criterii demografice şi economice, fără referiri
obligatorii la componenta agricolă.
Identificarea spaţiului rural se face şi prin deducţie. După definirea şi
identificarea spaţiilor urbane şi periurbane (acestea fiind, la rândul lor,
polarizate şi multipolarizate), ceea ce rămâne este considerat ca fiind spaţiu rural.
Cu toate că şi aceasta este o formă de identificare prin raportarea ruralului la
urban, se utilizează totuşi criterii statistice, economice, demografice etc. unitare.
Conform metodologiei statistice franceze, o localitate poate fi considerată urbană dacă
are 5.000 de locuri de muncă şi periurbană dacă cel puţin 40% din populaţia activă
migrează cotidian spre zona urbană.
Prin raportare la urban, o localitate rurală trebuie să aibă mai puţin de
5.000 de locuri de muncă. De asemenea, preponderent aceste localităţi constituie
zonele de reşedinţă ale lucrătorilor din sectorul agricol, în localităţile rurale
din Europa Occidentală locuiesc circa 80% dintre agricultori. Ruralul este
însă tot mai mult asimilat mediului natural. Unii ecologişti îl consideră chiar
"rezervaţie naturală".
Reformele în mediul rural au caracteristici distincte de cele din mediul
urban, iar acest lucru este evidenţiat de următoarele elemente semnificative:
1. Pământul nu este un bun asemănător bunurilor comune. El are

caracteristici diferite. Nu se poate distruge un spaţiu şi nici nu poate fi mutat dintr-un
loc în altul. Aşa încât proprietatea asupra pământului nu poate fi asimilată proprietăţii
unui bun obişnuit. Pământul poate conţine şi alte resurse (atât la suprafaţă, cât
şi în sol), „bunuri" care nu sunt produsul activităţii omului, deci nu au muncă
încorporată. Fertilitatea sa este diferită de la zonă la zonă. Piaţa pământului nu
poate avea acelaşi caracter ca piaţa bunurilor, în general.
În consecinţă, pământul este, în mare măsură, definit de o relaţie socială.
De altfel, toate şcolile economice îl consideră o categorie fundamentală a modului de
producţie.
2. Atunci când este vorba de proprietatea asupra pământului, nu poate fi

ignorat faptul că aceasta este un produs al istoriei. Evident, relaţia omului cu
pământul se referă, în primul rând, la o dimensiune spaţială, dar nu trebuie
eliminată nici dimensiunea temporală, istorică. Practic, în
întreaga lumea, de-a lungul timpului au avut loc numeroase "reforme agrare", toate
menite să refacă, administrativ, relaţii considerate alterate.
3. Există situaţii când relaţiile referitoare la pământ se pot schimba chiar în

cursul aceluiaşi an. Spre exemplu, în anumite comunităţi rurale, pe unele terenuri
pot avea acces liber animalele, după eliberarea solului de culturile de bază,
indiferent de forma de proprietate.
4. "Dreptul de proprietate" asupra pământului este de fapt "proprietatea

unor drepturi", întotdeauna există limitări posibile ale proprietăţii asupra
pământului. Acest lucru înseamnă, de exemplu, interzicerea cultivării anumitor
plante, a tăierii arborilor, a construirii unor edificii care pot afecta zona înconjurătoare
sau vecinii etc. Practic, se poate vorbi aici de drepturi suprapuse şi multiple (dreptul
de a accede la parcelă, de a extrage anumite bunuri din subsol, exploatarea unor
resurse - apa, de exemplu, interzicerea distrugerii unor construcţii funciare etc.).
În Asia, Africa şi America Latină sunt cazuri când producătorul nu are
dreptul să înstrăineze fructul muncii sale decât cu acordul comunităţii, care are
prioritate în preluarea acestuia. De asemenea, există situaţii, recunoscute
juridic, în care proprietarii unor arbori pot să fie alţii decât proprietarii solului.
Evoluţia ruralului este abordată în literatura de specialitate prin
dinamica şi profunzimea transformărilor pe care acesta îl înregistrează, mai ales în
ultimul timp. Aprecierile considerate esenţiale se referă la „şocul demografic"
care caracterizează ruralul contemporan4, la „arhipelagul ţărănesc"5, respectiv
înregistrarea unor mutaţii specifice, uneori chiar diferite de celelalte
componente ale vieţii social-economice. Se vorbeşte, de asemenea, de „noile
ruralităţi", respectiv ruralităţile care suferă transformări profunde, datorită
impactului globalizării tehnologiei, restricţiilor de natură ambientală, evoluţiilor
economice şi valorilor culturale.
Mutaţiile pe care le înregistrează ruralul agricol conduc şi la
pierderea influenţei socio-politice a lumii satelor. Dacă obiectivele
modernizării şi echităţii în politicile de sprijinire a mediului rural erau
priorităţi în etapa a doua, în prezent capătă o importanţă sporită protejarea mediului
ambiant, securitatea alimentară şi susţinerea ocupaţiilor adiacente agriculturii.
Premisa de la care se pleacă, în susţinerea dezvoltării ruralului, este, că proiectarea
acestuia în viitor este marcată de factori contradictorii: pe de o parte, are loc o
deregularizare comercială accelerată, inclusiv pentru produsele agricole (mai ales sub
impactul avansului negocierilor în cadrul OMC), iar pe de altă parte, devine tot mai
clară transformarea
4
Ibid.
5
Ibid.
socială a comunităţii rurale, supusă unei presiuni accentuate de

omogenizare şi integrare internaţională.
Factorii care diferenţiază "ruralul" de "noul rural"6 sunt prezentaţi
sintetic în tabelul de mai jos:
Tabelul 4.1
Criteriul RURALUL NOUL RURAL
Caracteristica Agrarul Dimensiunile peisagistică, culturală,
primordială ecologică, productivă etc.
Sectorul Agricultura Diversificarea productivă
predominant
Modelul Productivismul Post - productivismul:

de producţie - regularizare ambientală;
- specializare flexibilă;
- noi destinaţii pentru natură şi
spaţiul rural.
Focalizarea Un mai mare Presiunea forţelor externe
controlului control intern
Rolul Producător de Producător de alimente de calitate,

"agricultorului" alimente protector al mediului ambiant, al
peisajului etc.
Mutaţiile care afectează spaţiul rural se regăsesc şi în raporturile cu alte

componente adiacente activităţilor agricole. Astfel, conflictele dintre agricultori
şi ecologişti sunt tot mai mult de aceeaşi natură cu cele dintre
„verzi" şi industriaşi (agricultorii sunt acuzaţi că utilizează produse chimice în
exces, pentru mărirea producţiei şi scăderea costurilor unitare).
Şi totuşi, toate acestea nu înseamnă nicidecum dispariţia totală a
ruralului. Are loc un proces de transformare şi de adaptare la noile realităţi. El este
denumit fie „noua ruralitate", fie „ruralul postindustrial". Acest nou spaţiu se
caracterizează prin existenţa unui patrimoniu cultural şi a un peisaj care trebuie
păstrate, un loc de petrecere a timpului liber într-un habitat esenţialmente rural,
complementar, dar indisociabil de mediul urban. Ruralul devine o parte a
patrimoniului societăţii. Nu întâmplător numeroase mici localităţi devin sate-
muzeu, obiective turistice, zone de biodiversitate speciale etc.
Totodată, dezvoltarea mediului rural se face esenţialmente sub forma
activităţilor iniţiate de o logică de piaţă, adică fără a mai lua în
6
Ibid.
considerare vechiul sistem de valori al comunităţii în momentul deciziei de a

stabili, spre exemplu, destinul spaţiului sau teritoriului. Agricultorii
constituie doar potenţiali producători, sau clienţi ca oricare alţii, cu care se stabilesc
relaţii de piaţă.
Dacă mai adăugăm la aceasta şi „pluriactivitatea” locuitorilor din mediul
rural (în afara ocupaţiei agricole, unii dintre ei mai desfăşoară şi alte activităţi
economice) sau „externalizarea" lucrărilor agricole (folosirea pentru unele
lucrări agricole a forţei de muncă sezoniere, inclusiv provenind din alte state),
constatăm că populaţia agrară are cu totul alte valori de referinţă decât cea de
acum 50 sau 100 de ani. Conform statisticilor ONU, în prezent populaţia rurală
reprezintă, la scară planetară, 53% din totalul populaţiei, în următorii 20 de ani,
acelaşi indicator urmează să scadă la 43%. Diferenţele sunt însă foarte mari, de
la ţară la ţară, în funcţie de nivelul de dezvoltare a fiecăreia.
Astfel, se estimează că în statele dezvoltate în mediul aşa-zis rural trăieşte
aproximativ un sfert din populaţie şi îşi desfăşoară activitatea cam a cincea parte
din aceasta, cu unele diferenţieri de la zonă la zonă (la nivelul UE, numărul
celor ocupaţi în agricultură în totalul forţei de muncă reprezenta 5% din totalul
forţei de muncă, în 1997, cu un ritm mediu anual de scădere de 2-3%), iar
contribuţia la formarea PIB este tot mai modestă (2% în UE, în 1998).
Schimbări importante apar şi în domeniul cultural.

Pe de o parte, avansul aşa-numitelor valori postmateriale 7, care a făcut ca
sectoare tot mai largi ale populaţiei să se preocupe de aspecte care nu se
relaţionează direct cu satisfacerea trebuinţelor materiale (între acestea,
satisfacerea necesităţilor alimentare), a determinat creşterea preocupărilor
pentru aspecte situate în spectrul calităţii vieţii (degradarea mediului înconjurător,
securitatea şi calitatea alimentelor ş.a.).
Pe de altă parte, apare ca element caracteristic tot mai evident recuperarea
„localului", a unor forme materiale sau de tradiţie arhaice, specifice fiecărei
zone. Deşi, poate părea contrapus fenomenului mondializării, acest proces este
doar parţial determinat de impactul globalizării. El este şi o căutare a
rădăcinilor şi a referinţelor tangibile la trecut, pe care o „piaţă pură" le poate
sacrifica total.
Fenomenul este însă perceput diferit în Europa, în comparaţie cu SUA.
Europa susţine proiecte de dezvoltare locală care valorizează resursele
endogene (atât materiale, cât şi socio-culturale), în timp ce SUA au optat pentru o
regularizare determinată în mod hotărâtor de piaţă. De altfel, Mike Cantor, fost
Secretar de Stat pentru Comerţ al SUA (ţară care nu are un Minister al Culturii)
declara în perioada negocierilor pentru formarea Organizaţiei Mondiale a
Comerţului că, pentru nord-americani, "cultura este o marfa ca oricare alta, şi aşa şi
trebuie tratată".
7
Ibid.
Politicile europene susţin dezvoltarea unui nou context cultural în

societăţile rurale, menit să recupereze legăturile cu zonele de origine. Reacţia
Europei se doreşte a fi un răspuns preventiv la o criză rurală posibilă: de
identitate şi de noi oportunităţi. Aceasta cu atât mai mult cu cât sunt deja
evidente unele mutaţii ireversibile, în raport cu trecutul. Bertrand Hervieu
identifică cinci mari „rupturi" cu trecutul, care fac din rural o lume
nouă8. Acestea sunt:
1. Ruptura determinată de schimbarea de ordin demografic, ale cărei
principale caracteristici sunt drastica diminuare a populaţiei agricole, paralel cu
îmbătrânirea acesteia, transformând agricultorii într-o minoritate oarecare. Dar, în
timp ce, pentru alte grupuri sociale a fi minoritar într-o societate dezvoltată nu
reprezintă nici o traumă (fiind vorba de o condiţie de cele mai multe ori
perpetuată de-a lungul timpului, asumată fără probleme), pentru cea mai mare
parte a agricultorilor actuala lor situaţie este trăită ca o pierdere a influenţei, chiar
şi pe plan local, ca şi (pe un plan mai general) ieşirea din istorie a unei clase sociale.
2. Ruptura cu modelul agricol familial, din cauza faptului că multe
exploataţii agricole nu mai funcţionează practic în forma clasică
(agricultura familială). Actualmente are loc un amplu proces de extindere a
pluriactivităţii, veniturile agricultorilor nu mai depind exclusiv de activităţile
agricole, iar în tot mai frecvente situaţii cel puţin unul din membrii familiei este
ocupat în activităţi conexe agriculturii (mai ales în industria alimentară, transporturi,
servicii, turism).
3. Ruptura dintre agricultură şi teritoriu, ca urmare a concentrării
activităţii agrare în zone cu acces mai uşor spre punctele de consum, precum şi
a specializării pe produse (pentru a reuşi menţinerea pe piaţă). Deşi, întâmpină o
oarecare rezistenţă din partea agricultorilor europeni, procesul de specializare
zonală este, practic, inevitabil.
4. Ruptura între agricultură şi alimentaţie, determinată de atingerea
unei productivităţi tot mai ridicate, paralel cu liberalizarea pieţei mondiale a
produselor alimentare, în acest context, societatea nu mai percepe agricultorul
prin funcţia sa de producător de alimente, ci printr-o funcţie oarecare din lanţul
economic obişnuit, de care, dacă este cazul, se poate dispensa fără probleme. De
altfel, cea mai mare parte a alimentelor consumate astăzi nu mai provin direct din
agricultură, ci din industria alimentară, unde suferă alterări, uneori, semnificative.
5. Ruptura dintre agricultură şi mediul înconjurător, determinată de
extinderea modelului de dezvoltare economică bazat pe input-uri masive de produse
chimice sintetizate, inclusiv în domeniul agricol, ceea ce face ca o mare parte a opiniei
publice să considere activitatea agrară (în forma practicată în prezent) ca fiind
contaminantă.
8
Ibid.
În afara trăsăturilor identificate de Hervieu, mai pot fi avute în vedere şi

următoarele caracteristici:
Ruptura între tradiţie, care-i făcea pe agricultori conştienţi de
apartenenţa la un sistem comun de valori, şi contemporaneitate, care-i
omogenizează în societate, angrenându-i în sistemul de piaţă ca pe oricare
participant la acest proces. Pe măsură ce sprijinul public acordat activităţilor agrare
scade are loc şi o diferenţiere socială a agricultorilor, rezultat firesc al
diferenţierilor în capacitatea de a se adapta condiţiilor tot mai restrictive ale
pieţei. Uneori, necesitatea de a respecta hotărâri ale unor organisme ale căror
decizii au efecte transnaţionale (OMC, UE, Mercosur etc.) este interpretată de
agricultori ca o ingerinţă externă într-un sector special; politica victimismului este,
conjunctural, susţinută şi de forţe politice, dar, din punct de vedere economic,
caracteristica esenţială o constituie transformarea, tot mai mult, activităţii
agricole într-o variantă a muncii industriale, cu toate consecinţele ce decurg de
aici.
O altă ruptură, evidentă în majoritatea statelor dezvoltate, este aceea
între vechea revendicare istorică a proletariatului agricol în privinţa
repartizării terenurilor şi reforma agrară. Are loc un transfer al intereselor către
stabilitatea locurilor de muncă sau menţinerea protecţiei sociale. Proletariatul
agricol preferă să negocieze asupra condiţiilor de muncă, salarii etc., şi nu
realizarea vreunei reforme a proprietăţii asupra trenurilor. În fond, este vorba de o
criză de identitate a agricultorilor (prin raportare la trecut), deveniţi salariaţi de tip
industrial. Ei au fost surprinşi nepregătiţi de accelerarea schimbărilor în
agricultură, devenind membri ai comunităţilor rurale, cu activitate salariată
asemănătoare muncitorilor industriali.
Reacţia agricultorilor la mutaţiile impuse prin politicile de tip neo-
liberal se manifestă diferenţiat, în funcţie de mulţi factori externi mediului
agricol, uneori chiar mediului rural. Distingem, în această privinţă, două forme
generale de răspuns: la nivel individual şi la nivel colectiv (cooperativă, sindicat etc.).
La nivelul acţiunilor individuale, răspunsurile sunt, fireşte, diverse: cei
care au reuşit realizarea unui echilibru al veniturilor, graţie existenţei mai
multor surse - venituri directe, subvenţii din fonduri publice, activităţi colaterale
desfăşurate de unii membri ai familiei, alte ajutoare de la stat (pensii, asistenţă
socială etc.) - au o percepţie, mai degrabă favorabilă, întrucât schimbările nu
sunt traumatice, iar influenţa agriculturii în economia generală a familiei este,
relativ, mai redusă şi are tendinţă de scădere.
În schimb, agricultorii cu ferme medii şi mari sunt tentaţi să adopte o poziţie
conservatoare la schimbări, întrucât se simt direct ameninţaţi. Principalele
probleme care-i preocupă sunt liberalizarea pieţelor agricole şi diminuarea
subvenţiilor directe din surse publice. De fapt, ei se simt nepregătiţi pentru
mutaţii majore în lumea rurală. Reacţia generală este aceea de a se grupa în
forme corporativiste şi de a încerca prin presiuni
politice amânarea unor reforme de fond, reclamând protecţionismul statal. Totuşi,

mai ales sub presiunea reformelor impuse de stat, unii agricultori încearcă o
reorientare a profilului exploataţiilor lor spre cultivarea de plante bioenergetice,
industriale, farmaceutice, produse ecologice pentru consum bazate pe o nouă „etică
ambientală"9. Deocamdată, reorientările de acest tip sunt mai mult de ordin
individual, dar tendinţa de a găsi soluţii alternative la sfidările noii
agriculturi („capitalismul verde”) se face simţită din ce în ce mai mult.
La nivel colectiv, sunt de reţinut următoarele forme de asociere şi de
reacţie la schimbare:
a) Cooperativismul agricol. Caracteristica esenţială o constituie
profesionalizarea activităţii şi introducerea criteriilor şi formelor de
gestionare bazate pe eficienţă economică şi creşterea competitivităţii. Modelele
economice practicate permit flexibilizarea raporturilor cu piaţa, atuurile pe care
încearcă să le exploateze fiind debirocratizarea şi presiunea asupra legiuitorului pentru
a facilita activitatea asociativă. Vechile obiective urmărite de cooperativismul agricol,
şi care vizau, mai ales, schimbări de natură socială şi contracararea efectelor
pieţei, au fost înlocuite cu ţeluri „mai prozaice", respectiv diversificarea
activităţii şi cucerirea de noi pieţe de desfacere, cale mult mai sigură de a
răspunde pozitiv dorinţelor esenţiale ale agricultorilor.
b) Sindicalismul agrar. Se află într-o perioadă de frământări interne, mai
ales în Europa comunitară, din cauza impactului politicii agrare reformatoare,
adoptată în cadrul Agendei 2000. Sindicalismul agrar este dispersat şi influenţat încă
de afinităţi politice. Cum şi suportul politic se află într-o oarecare criză, inevitabil se
produce o delegitimare a funcţionalităţii sindicalismului agricol, în forma sa
clasică. El este perceput, mai ales când au loc dezbateri asupra repartizării fondurilor
nerambursabile din surse ale Uniunii Europene, ca o componentă participativă
formată din organisme cu atitudine obstrucţionistă. Situaţia este vizibilă, în
principal, în statele sud-europene, confruntate cu perspectiva de a pierde parte din
fondurile comunitare (ca urmare a reorientării acestora spre statele est-europene
candidate la aderarea la UE).
Sindicalismul agricol susţine varianta politicilor autonome agrare, care
n-ar trebui să fie dependente de politicile de dezvoltare rurală. Prin urmare, politicile
agrare ar trebui să se ghideze în continuare după logica producţiei, aplicându-se
programe care să favorizeze agricultorii în îmbunătăţirea structurii de
producţie, integrarea în reţele comerciale mai mari (în general, politica anilor '60,
din Europa de Vest).
În afara acestor forme de acţiune, în ultimul timp se manifestă tot mai
activ organizaţii ale micilor agricultori, care avansează varianta unei
9
Ibid.
evoluţii neo - rurale10. Aceasta are la bază valorile lumii rurale renovate social
şi cultural, în care agricultura de tip familial ar trebui să ocupe un loc central, ea
fiind totodată şi elementul dinamizator. Recunoscându-i-se rolul fundamental pe care
îl are în dinamismul zonelor rurale, agricultura ar trebui apreciată, mai întâi, prin
gradul de sustenabilitate socială, pentru a evita marginalizarea micilor
producători, şi, abia apoi, prin criterii de competitivitate strict economică. Este mai
des întâlnită în societăţile în care micii producători au încă o pondere semnificativă
(mai ales zona mediteraneană).
În ceea ce priveşte sindicalismul muncitorilor agricoli, acesta a devenit din
ce în ce mai puţin influent, caracteristica sa esenţială fiind criza - incapacitatea
de a se adapta mutaţiilor rapide şi profunde din societatea rurală dezvoltată.
4.2 Schimbări economice Ia nivel

mondial care afectează societatea
rurală
Dezbaterile asupra perspectivelor mediului rural, şi, mai ales, ale agriculturii,
sunt dominate de o viziune neo - liberală, cu unele diferenţieri pe zone geografice.
Astfel, UE se pronunţă pentru susţinerea spaţiului rural în totalitatea sa, Japonia
preferă, în numele securităţii sale alimentare, o deschidere controlată faţă de
importurile de alimente (mai ales de orez), SUA au o politică foarte clară,
tradiţională (piaţa este regulatorul tuturor opţiunilor de dezvoltare, inclusiv rurală),
iar statele est-europene fac eforturi pentru a identifica politicile cele mai adecvate
care să le permită racordarea la evoluţia vest-europeană. În toate cazurile un impact
major îl au politicile OMC, ale FMI şi ale altor instituţii importante în
determinarea strategiilor economice generale ale statelor respective.
Deschiderea pieţelor interne (uneori şi în urma unor presiuni
externe sau în contra-partidă cu raporturi profitabile în alte sectoare - finanţe, comerţ
etc.) a condus la creşterea competitivităţii unor subramuri, dar, totodată, a contribuit
şi la fragilizarea altora sau la falimentarea multor mici producători, în perioada 1986-
1994, au avut loc negocierile GATT (Runda Uruguay), în prezent OMC. Pentru prima
dată în negocieri la acest nivel schimbul de produse agricole a fost inclus printre
obiectivele de negociere între statele semnatare, în paralel cu negocierile GATT, s-au
manifestat şi iniţiative de constituire sau de întărire a unor zone de liber
schimb sau de integrare regională (UE, MERCOSUR, ALENA etc.). Cam în aceeaşi
perioadă a luat amploare şi preocuparea pentru mediul înconjurător (problemă strâns
legată de evoluţia mediului rural), punctul de plecare constituindu-l Conferinţa de la
Rio de Janeiro, din 1992.
10
Ibid.
Scăderea preţurilor produselor agricole, supraproducţia vandabilă, războiul

comercial în acest domeniu între SUA şi UE, precum şi între acestea, pe de o parte,
şi statele OCDE sau cu o dezvoltare medie, dar mari producătoare agricole, pe de
altă parte, au impus găsirea unor formule care să evite, fie şi măcar pe termen scurt,
posibile crize în relaţiile externe. Soluţia cea mai la îndemână a fost reducerea
barierelor tarifare sau netarifare, diminuarea relativă a subsidiilor şi acceptarea unui
sporit rol al pieţei în regularizarea raportului cerere-ofertă, la nivel global.
Consecinţele pe termen lung ale unei astfel de politici nu sunt uşor de întrezărit.
Adepţii liberalismului accentuat consideră că impactul asupra preţurilor şi volumului
ofertei nu poate fi decât pozitiv, pe ansamblu. Perdanţi vor fi însă
producătorii cu exploataţii mici sau mijlocii, care nu vor putea face faţă, decât
cu mare greutate, concurenţei internaţionale. Sigur că agricultura cu două viteze, pe
zone în general denumite Nord şi Sud, reflectă şi o evoluţie de ansamblu a economiei
statelor respective. Sudul rămâne, în plus, vulnerabil şi crizelor periodice.
Politicile rurale constituie compromisuri instituţionale între diverse
grupuri sociale: agricultori, consumatori industriali, comercianţi şi
administraţie. În ultima perioadă, este tot mai evidentă creşterea funcţiilor ne-
economice şi ne-agricole ale agricultorilor. Funcţii locale altădată
nesemnificative capătă un rol din ce în ce mai însemnat: cultivatori de peisaje,
apărători ai mediului ambiant, animatori ai dezvoltării locale ne-agricole etc. Statele
cel mai sensibile la susţinerea unor astfel de funcţiuni sunt cele dezvoltate şi
care nu au nevoie de agricultură pentru a-şi echilibra balanţa comercială (Japonia,
Germania, Elveţia etc.). în unele state a început să funcţioneze aşa-zisa
„agricultura duală", în care coabitează agriculturi competitive cu agriculturi cu
funcţie socială. Acestea din urmă implică alte instrumente de politici agricole, cum
sunt condiţionarea ajutoarelor în funcţie de metodele de lucru sau de modelele de
gestiune aplicate, controlul ofertei etc. Devenite un amestec de natură şi memorie,
spaţiile rurale sunt tot mai mult ajutate să se apere faţă de poluarea de toate
felurile pe care modernitatea de tip urban o impune. Peisajul rămâne „un patrimoniu
natural şi cultural", iar agricultorii trebuie să fie „grădinarii naturii"11.
În acest fel, dimensiunea socială, directă sau indirectă, a spaţiului rural
este în creştere.
11
Declaraţia de la Cork (Irlanda), 1996
4.3 Dezvoltarea rurală
Conceptul de „dezvoltare rurală”, abordat încă din anii '80 în literatura de

specialitate, a început să fie utilizat în documentele oficiale ale organismelor
internaţionale de profil după Declaraţia de la Cork (Irlanda), din 1996. El
defineşte „disciplina, esenţialmente socio-economică, al cărei obiectiv îl constituie
menţinerea societăţilor rurale printr-o diversificare ocupaţională care să permită
îmbunătăţirea calităţi vieţii şi să evite exodul rural. Totodată, urmăreşte utilizarea
resurselor naturale cu posibilităţi de a fi folosite în alte sectoare economice"12.
Obiectivele dezvoltării rurale, conform Declaraţiei menţionate,
(intitulată „Un mediu rural viu"), sunt: frânarea exodului populaţiei tinere din
zonele rurale, susţinerea locurilor de muncă (atât prin diversificare, cât şi prin
pregătirea de specialitate), îmbunătăţirea calităţii vieţii (educaţie, sănătate şi
infrastructură), protejarea mediului înconjurător, menţinerea sectorului agrar
(alimente+cultură+peisaj+mediu ambiant), organizarea teritoriului, adoptarea de
politici flexibile care să se adapteze particularităţilor fiecărei zone.
Utilizarea acestui concept a determinat şi necesitatea găsirii unor indicatori
care să reflecte cât mai exact „dezvoltarea rurală”, în acest sens, OCDE şi UE au
constituit un grup interdisciplinar de specialişti care au sarcina să găsească formele şi
metodele adecvate de măsurare a dezvoltării rurale. Concluziile desprinse din studiile
elaborate până în prezent13 converg către ideea că se impune o diversificare a
indicatorilor de referinţă, atât în ceea priveşte reflectarea internă a fenomenului
ruralităţii, cât şi în privinţa relaţiilor acestuia cu celelalte componente ale societăţii.
Politica de dezvoltare rurală trebuie să se bazeze pe două principii: păstrarea
identităţii şi a valorilor culturale ale comunităţii rurale; orientarea politicii rurale
în sensul îmbunătăţirii calităţii vieţii (prioritare fiind dezvoltarea
infrastructurii de toate felurile, formarea şi calificarea profesională, susţinerea prin
măsuri economice a firmelor din mediul rural, mai ales a întreprinderilor mici şi
mijlocii, protecţia mediului ambiant, politici speciale pentru tineri, femei şi copii).
Şi pe acest plan există diferenţe majore între Europa şi SUA. Se poate
afirma chiar că „SUA nu au o politică rurală”14. Acest lucru nu înseamnă că nu există
şi o Americă rurală. Conform statisticilor oficiale, circa un sfert din populaţia
SUA are fie reşedinţa principală, fie cea secundară în mediul rural. De asemenea,
se află în derulare numeroase proiecte concrete de dezvoltare rurală. Lipseşte însă
cadrul politic general în care aceste acţiuni să se articuleze. Există, totuşi, mai multe
iniţiative de coagulare a factorilor implicaţi în derularea unor programe
destinate
12
Sudiile elaborate de OCDE şi UE, 2003
13
Ibid
14
Ibid
mediului rural, între acestea, cea mai influentă este State Rural Development
Councils - SRDC (Consiliul de Stat pentru Dezvoltare Rurală), care funcţionează
din 1990, şi care a reuşit să grupeze instituţiile promotoare ale programelor sociale
rurale, în 40 de state. Pe această bază s-a constituit National Rural
Development Partenership (Asociaţia Naţională de Dezvoltare Rurală).
SRDC consideră că mediul rural nord-american se caracterizează prin
următoarele aspecte semnificative:
 lumea rurală americană este mult mai mult decât agricultura. Din cei 25%
dintre americani care au o rezidenţă în mediul rural, doar 6% locuiesc
într-o fermă şi pentru 2% agricultura este prima activitate pe care o
desfăşoară;
 majoritatea problemelor rurale sunt încă tratate independent. Situaţia este
într-o anumită măsură similară celei din Europa, cu deosebirea că
mutaţiile profunde în lumea nord-americană par a fi mai greu
asimilabile, societatea nefiind pregătită în acest sens;
 soluţiile la problemele lumii rurale americane implică prea multe
instituţii (serviciile de sănătate publică ale statului, camerele de
comerţ locale, instituţiile de supraveghere a mediului ambiant
etc.);
 diferenţele regionale continuă să fie relativ mari, existând chiar
tendinţa de a se accentua (spre exemplu, între câmpiile destinate
culturilor agricole şi teritoriile atractive montane, de coastă sau împădurite,
unde se manifestă o puternică presiune imobiliară).
Oricum, este probabilă şi o schimbare de optică asupra politicii rurale în

SUA, în sensul apropierii de modelele europene, chiar dacă aceasta nu va însemna,
în mod cert, renunţarea la influenţa determinantă a pieţei asupra oricărui aspect
semnificativ privind agricultura.
O încercare mai concretă de a „americaniza” modelul european de dezvoltare
rurală se înregistrează în zona Quebec (Canada), în 1991, a fost creată o
organizaţie, „Solidarite rurale du Quebec”, cu scopul de-a garanta ca statul să
urmeze o politică rurală menită să revitalizeze localităţile mici şi să evite declinul
zonelor agricole. Organizaţia include peste 20 de instituţii naţionale canadiene şi
militează pentru politică rurală de inspiraţie europeană. Deocamdată, a reuşit ca,
în 2000, guvernul Canadei să adopte prima sa politică de dezvoltare rurală. Este
însă clar că în Canada nu poate fi gândită o politică rurală din punctul de vedere al
identităţii, modului de viaţă sau raporturilor cu trecutul într-o manieră
europeană. Chiar şi ocupaţiile sunt, de multe ori diferite. De exemplu, în
Quebec există, inclusiv în mediul rural, trei tipuri de civilizaţie −
amerindiană, europeană şi americană − situaţie inexistentă în Europa; peste 200
de localităţi, relativ concentrate, trăiesc doar din prelucrarea lemnului ş.a.
Cu toate acestea, în doar câţiva ani de când a început să fie

promovată o altă viziune asupra politicii rurale, s-a reuşit sensibilizarea opiniei
publice canadiene cu privire la dezvoltarea rurală. În prezent, lumea rurală
canadiană nu mai poate fi caracterizată doar prin referiri la agricultură. Inclusiv în
documentele oficiale, politica rurală vizează şi aspecte de natură socială,
demografică, culturală etc.
S-ar putea spune că, deşi Europa pare perdantă în negocierile din cadrul
OMC, ea a reuşit să ridice probleme care nu mai pot fi ignorate nici chiar de cei mai
mari producători mondiali neeuropeni (SUA, Canada, Japonia, Australia etc.).
Un caz special este cel al Japoniei. În Japonia, circa 6% din populaţie
trăieşte din agricultură, dar aproape jumătate din aceasta are peste 65 de ani.
Problema s-a acutizat într-atât încât în 1999 a fost nevoie de adoptarea unei legi
speciale în acest sens. Este vorba de "Legea Fundamentală asupra alimentaţiei,
agriculturii şi zonelor rurale". Este o tentativă de a stopa declinul demografic
şi îmbătrânirea populaţiei din mediul rural. Legea introduce numeroase concepte
noi, referindu-se pentru prima dată la rolul multifuncţional al agriculturii, precum
şi la necesitatea unei politici de dezvoltare rurală, complementară politicilor
agricole. Ea a fost adoptată pornindu-se de la premisa că piaţa nu este criteriu
absolut de evaluare a agriculturii. Trebuie luate în considerare, de asemenea,
protecţia resurselor naturale, susţinerea unor necesităţi culturale, precum şi o mai
strânsă legătură între agricultori şi consumatori.
În Japonia funcţionează numeroase cooperative implicate în activităţi
de educaţie asupra consumului şi asigurare a securităţii alimentare. Prin
legea menţionată, aceste organizaţii au căpătat un sprijin sporit, inclusiv din partea
instituţiilor publice.
Alimentul care interesează, aproape în exclusivitate pe japonezi, din punctul
de vedere al unei politici rurale coerente, este orezul. Exploataţiie continuă să fie
pe suprafeţe mici, însă au o eficienţă relativ ridicată, în aceste condiţii, politica
rurală japoneză pleacă de la necesitatea reducerii autosuficienţei alimentare (care
a scăzut de la 79% în 1979, la 41% în 1998, din punct de vedere al
caloriilor). Deciziile autorităţilor nipone pe această linie sunt determinate şi de
obligaţiile pe care Japonia şi le-a asumat în cadrul OMC, care vor conduce
inevitabil şi la diminuarea barierelor vamale la importul de produse alimentare,
inclusiv la orez.
O altă regiune importantă în ceea ce priveşte producţia agricolă mondială
este America de Sud. Ea a deţinut, în anii '90, circa 36% din exporturile
mondiale, cu 3% mai mult decât în deceniul precedent. Cum acest lucru s-a
întâmplat într-o perioadă de înăsprire a concurenţei pe pieţele externe, rezultă
că sectorul agroalimentar în statele latino- americane a evoluat pe o dinamică
ascendentă, lucru de altfel sesizabil şi dacă se ia în considerare volumul investiţiilor,
nu numai în agricultură, ci şi
în domeniile conexe (mai ales în industria producătoare de maşini agricole, în cea

alimentară şi în domeniul producţiei de îngrăşăminte chimice).
Cu toate acestea, mediul rural sud-american suferă, în general, de lipsa unor
instituţii publice şi private care să poată susţine o reformă radicală în
agricultură. Sigur că există şi excepţii, dar caracteristica dominantă o
constituie amplitudinea diferenţelor între regiuni, precum şi între state. Din 27
de state luate în considerare, doar în zece populaţia locuieşte în majoritate în
mediul rural, iar agricultura participă cu procente relativ reduse la constituirea PIB.
Practic, în America de Sud nu există doar o agricultură, ci mai degrabă
mai multe, diferenţiate prin structura producţiei, gradul de tehnologizare a
operaţiilor, nivelul de pregătire a lucrătorilor. Continentul latino-american
rămâne unul al contrastelor, inclusiv în ceea ce priveşte mediul rural.
Sfidările pentru perioada următoare în America de Sud sunt implementarea
unui proces participativ care să permită redefinirea strategiei de urmat, nu numai
vizând agricultura propriu-zisă, ci şi mediul rural în general. În tot acest proces nu
poate fi ignorat, însă, faptul că pieţele internaţionale de produse agricole sunt
puternic influenţate de numărul mic de firme transnaţionale care
controlează reţelele agro - alimentare şi care urmează politicile statelor puternic
dezvoltate. Drept urmare, America de Sud nu poate urma altă politică rurală decât o
variantă adaptată, inspirată de opţiunile statelor dezvoltate (fie în varianta nord-
americană - cea mai probabilă, şi ca urmare a unei cooperări deja existente în
producţia de fructe, cultura unor plante tehnice specifice etc., fie în varianta
europeană).
În varianta preconizată de europeni, dezvoltarea rurală are următoarele
caracteristici;
1. Este un tip de evoluţie integrată şi cu caracter vertical. Ea implică politici
adoptate în funcţie de necesităţi particulare, dar beneficiind de un tratament
globalizant.
2. Este o dezvoltare sustenabilă. Ea trebuie să găsească un punct de
echilibru între echitate şi eficienţă, plecând de la obiectivul diminuării
dezechilibrelor teritoriale.
3. Este un tip de dezvoltare endogenă, întrucât potenţează propriile resurse
fizice şi umane.
4. Este un tip de dezvoltare participativă. Ea stimulează populaţia să-şi
asume rolul de protagonist principal al evoluţiei mediului rural.
Scopul final urmărit nu poate fi altul decât dinamizarea socială şi culturală a
comunităţilor rurale.
Aceasta nu înseamnă că nu există şi divergenţe la nivelul factorilor de
decizie europeni. Astfel, cancelarul Germaniei, partizan al federalismului
parlamentar, este adeptul „subsidiarităţii”, respectiv al transferului de
competenţe dinspre UE spre state şi regiuni, mai ales, în ceea ce priveşte PAC. În
schimb, premierul francez nu agreează ceea ce el numeşte
„re-naţionalizarea” PAC, preferând varianta federaţiei de state-naţiuni şi,
implicit, aceeaşi manieră de abordare a problemelor rurale. Sunt evidente două
viziuni asupra susţinerii mediului rural: una preconizând o politică unitară
pentru toate zonele rurale ale unui stat (cazul Franţei şi Marii Britanii), alta
considerând mai eficientă varianta integrării politicilor rurale în cadrul mai amplu al
politicilor regionale (cazul Germaniei sau al Austriei). Diferenţa de fond între cele
două viziuni derivă din faptul că, în timp ce în primul caz este vorba de o
atitudine nediscriminatorie a statului faţă de zonele rurale, în cel de-al doilea
caz este vorba de politici de dezvoltare integrată şi nu neapărat de susţinere socială.
Soluţia de compromis, din punctul de vedere al Comisiei Europene, este
descentralizarea gestionării subsidiilor agricole, pe fondul adâncirii PAC, UE este
presată în acest sens şi de negocierile din cadrul OMC, de unde şi necesitatea unei
politici comerciale clare, mai ales în perspectiva reducerii barierelor de acces al
produselor alimentare pe piaţa europeană.
4.4 Politica agricolă comună
La nivelul Uniunii Europene, Politica Agricolă Comună (PAC) a început

practic din 1957, când s-a semnat Tratatul de la Roma, embrionul viitoarei UE La
vremea respectivă, PAC şi-a stabilit două obiective: garantarea securităţii alimentare
(apropierea temporală de al doilea război mondial încă producea efecte) şi
asigurarea unui nivel de viaţă pentru populaţia rurală.
Obiectivele PAC, conform celor stabilite în articolul 33 al Tratatului CE,
sunt următoarele:
� creşterea producţiei agricole, pe seama progresului tehnic,
asigurându-se o dezvoltare raţională a producţiei agricole, ca şi
utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special, a forţei de
muncă;
� garantarea nivelului de viaţă a populaţiei agricole, în special prin
intermediul veniturilor individuale a celor care lucrează în agricultură;
� garantarea securităţii depozitării produselor agricole;
� asigurarea aprovizionării populaţiei la preţuri rezonabile.
Pentru atingerea acestor obiective, se prevede crearea Organizaţiei Comune
a Pieţelor Agricole (OCM), care, în funcţie de produse, va adopta una din
următoarele forme:
 norme comune de competenţă;
 o coordonare obligatorie a diferitelor organizaţii naţionale de piaţă;
 o organizare europeană a pieţei.
Piaţa agricolă comună este definită de trei principii fundamentale:

 existenţa unei pieţe unificate, ceea ce determină libera circulaţie a
produselor agricole pe întreg teritoriul organizaţiei şi o piaţă
organizată unitar;
 preferinţa comunitară, respectiv preferinţa pentru produsele
agricole din statele membre ale UE Are loc o protecţie a
produselor autohtone faţă de cele provenite din terţe state,
concomitent cu o estompare a fluctuaţiilor de pe piaţa mondială;
 solidaritatea financiară, ceea ce implică existenţa ca suport
esenţial al PAC a unui capitol special în bugetul comunitar.
Pentru atingerea acestor obiective, s-au creat mai multe fonduri: FEOGA
(Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă), destinat dezvoltării
politicii de preţuri şi îmbunătăţirii structurilor agricole, FEDER (Fondul
European de Dezvoltare Regională), pentru îmbunătăţirea infrastructurii
comunitare, şi FSE (Fondul Social European), care susţine ridicarea nivelului de
calificare profesională.
FEOGA constituie sursa principală de finanţare a PAC. Acest fond a fost
creat în 1962, iar din 1964 are două secţiuni: una de "Orientare" (a fondurilor
structurale), care susţine reformele agricole de structură şi dezvoltarea
zonelor rurale (în principal prin investiţii în echipamente şi tehnologie); altă
secţiune de „Garantare”, care finanţează cheltuielile comune de piaţă (de
exemplu, cumpărarea sau depozitarea excedentelor de produse agricole).
Secţiunea „Garanţie” este cea mai importantă şi este parte integrantă a cheltuielilor
obligatorii, în bugetul comunitar.
În 1993, s-a creat Fondul de Coeziune, pentru a finanţa
infrastructuri şi îmbunătăţirea mediului ambiant în patru state: Spania,
Portugalia, Irlanda şi Grecia.
Problemele principale cu care s-a confruntat agricultura comunitară au fost
supraproducţia de cereale şi plante tehnice, precum şi distribuţia neuniformă a
ajutoarelor bugetare (80% din ajutoarele agrare sunt distribuite la doar aproximativ
20% dintre agricultori).
Un moment important cu impact direct în mediul rural îl constituie adoptarea,
în 1992, a Reformei PAC (aşa-numita Reformă McSharry). Este vorba, de fapt, de
transformarea PAC în PARC (Politica Agrară Rurală Comună, în practică, aceasta
înseamnă trecerea de la o politică de protecţie a preţurilor şi a „frontierei agricole"
la o politică având drept obiectiv „dezvoltarea rurală", înţeleasă în cel mai
amplu sens al său. Transformarea PAC în PARC este considerată un proces de
globalizare (deocamdată doar pe anumite componente), care se va accelera în
perioada următoare. Între factorii care au determinat o astfel de evoluţie un rol
major îl are decizia de extindere a UE spre Est, unde potenţialul agrar este foarte
ridicat, chiar dacă deocamdată statele din această zonă nu pot face faţă decât parţial
concurenţei comunitare. De asemenea, acordurile
intervenite în cadrul OMC vor determina o scădere a nivelului subvenţiilor

publice pe unitatea de produs agricol, paralel cu susţinerea financiară a unor
programe agro - ambientale şi de protecţie ecologică.
Pentru a-şi pune în practică politica rurală, UE a adoptat mai multe Programe.
Cel mai important, în acest domeniu, este Programul LEADER. Început în 1991, el a
parcurs deja două etape (1991-1995, LEADER I, şi 1996-2000, LEADER II). Pentru
perioada 2000-2006, este prevăzută aplicarea unui al treilea program de dezvoltare
rurală comunitară, şi anume LEADER+. Acest program prevede menţinerea
aceloraşi linii de finanţare a proiectelor din domeniile prioritare, respectiv
turismul rural, potenţarea sectorului agricol şi mediul înconjurător.
Cum îi spune şi numele (LEADER Stad och Land - Hand in Hand),
elementul esenţial al acestui program îl constituie sinergia oraş-câmp. Franz
Fischler (Comisarul european pentru agricultură şi dezvoltare), prezentând acest
Program, se referă15 la „teritorii rurale europene", înţelegând prin aceasta nu numai
multitudinea de spaţii naturale, ci şi locurile unde se desfăşoară diverse activităţi,
respectiv „spaţii economice şi sociale în care agricultura,, pădurea, artizanatul şi
întreprinderile de toate dimensiunile produc şi vând, în care se prestează servicii la
scară locală şi internaţională. Bineînţeles că este simplistă argumentaţia că
schimbările care au afectat zonele rurale europene s-au datorat PAC. Perioada de
derulare a PAC s-a suprapus pe una de schimbări majore în tehnologie, de mutaţii în
stilul de viaţă şi în mentalitatea lumii occidentale, în reorientări ale obişnuinţelor de
consum (inclusiv alimentar) etc. Este clar că impactul programelor LEADER
este apreciat esenţialmente pozitiv, edificator în acest sens fiind şi faptul că
au apărut mulţi adepţi ai acestei filozofii de dezvoltare rurală inclusiv în afara
spaţiului comunitar (chiar şi în Japonia şi SUA, la nivelul dezbaterilor pe marginea
evoluţiei mediului rural, aprecierile sunt în cea mai mare parte pozitive).
Cuvântul-cheie de caracterizare a programului LEADER+ este
„diversitatea”16. Principiul de la care pleacă programul este că „dezvoltarea rurală
prelungeşte dialogul ancestral între oameni şi natură. Reflectă maniera în care au
fost depăşite dificultăţile naturale şi au fost exploatate bogăţiile, în anii '90, zonele
rurale au produs europenilor şi conducătorilor bătrânului continent o frumoasă
surpriză, afirmându-se ca un spaţiu dinamic şi inovator, atractiv pentru
cetăţeni şi întreprinderi”. Sigur că prezentarea oficială are tentaţia supraevaluării
laturilor pozitive, totuşi este evident că diminuarea exodului tinerilor,
echilibrarea nivelului de viaţă la scara societăţii ş.a. demonstrează că mediul
rural poate constitui o alternativă viabilă pentru oricare dintre locuitorii satului.
15
Programul LEADER+
16
Ibid
LEADER+ este o iniţiativă care introduce schimbări semnificative, în raport

cu LEADER II, în domeniile obiectivelor urmărite, al zonelor de aplicare şi al
beneficiarilor.
Obiectivele LEADER+ sunt: promovarea iniţiativelor multisectoriale
(aceasta însemnând nu numai din domeniul strict agrar) şi integrate, precum şi
difuzarea lor la nivelul UE; promovarea acţiunilor inovatoare, demonstrative;
menţinerea caracterului experimental al strategiei de dezvoltare teritorială,
însă cu particularităţi precise (proiecte de calitate, efecte pe termen lung şi strategii
construite plecând de la ideea difuzării lor şi la nivelul altor zone europene, crearea
de locuri de muncă în mediul rural).
Zonele pentru care se aplică programul LEADER+ trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe: 10% din credit să fie alocat zonelor limitrofe; teritoriile de
aplicare a proiectelor preconizate să aibă minimum
10.0 şi maximum 100.000 de locuitori; să existe o masă critică suficientă, în privinţa
resurselor umane şi financiare; statele membre ale UE pot promova proiecte
pentru oricare zone rurale pe care le consideră prioritare. Orice zonă comunitară este
practic eligibilă pentru a beneficia de avantajele LEADER+.
În ceea ce priveşte beneficiarii, nu există restricţii deosebite, putând
beneficia de fonduri în cadrul programului LEADER+ atât parteneri publici, cât
şi privaţi. Ei trebuie să contribuie însă cu minimum 50% din fondurile
necesare.
Proiectele din cadrul programului LEADER+ trebuie să includă patru măsuri
principale:
🞛 utilizarea unui nivel ridicat al participării profesionale, asistenţă
tehnică adecvată etc.;
🞛 includerea unor programe de inovare rurală;
🞛 cooperarea transnaţională (de preferinţă incluzând cel puţin două state
membre ale UE);
🞛 integrarea într-o reţea (în aceste condiţii, au prioritate proiectele care
prevăd cooperarea cu organizaţii ale grupurilor sprijinite prioritar
prin politicile comunitare, ca de exemplu, organizaţii de femei, ale
tinerilor etc.);
Politica de dezvoltare rurală este reflexul unui context istoric şi social.

Din această perspectivă şi mutaţiile la nivelul Europei sunt diferite, de la zonă la
zonă. Astfel, statele care au rezolvat mai demult problemele sociale din mediul
rural (în sensul că au deja un nivel care este comparabil cu cel din mediul urban),
cum sunt Germania, Danemarca, Austria, Suedia sau Marea Britanic, utilizează
deja strategii regionale pentru a pune în valoare resurse locale încă neutilizate. Spre
exemplu, în Austria se aplică, din 1979, „Programul de dezvoltare a zonelor
muntoase”, în Italia se derulează încă din anii '80 „Programe integrate
mediteraneene” etc. Alte
ţări (Spania, Portugalia, Grecia) încă se confruntă cu exodul populaţiei din zonele
mai sărace spre mediul urban, mai ales cel industrializat.
Variantele posibile pentru susţinerea mediului rural prin intermediul PAC
sunt: utilizarea unor instrumente contractuale (aşa-zisă strategie introvertită),
ceea ce presupune o orientare centrată pe calitatea vieţii, formarea populaţiei,
susţinerea programelor de eliminare a şomajului (situaţie frecventă în Franţa,
Suedia sau Danemarca); „importul de modernitate" (aşa-zisa strategie
extravertită), respectiv susţinerea acelor programe care să influenţeze în primul
rând mentalitatea locuitorilor din mediul rural (cazul Spaniei, Italiei sau Finlandei).
Celelalte componente semnificative care pot influenţa pozitiv populaţia din zonele
rurale (sistemul contractelor pe termen lung, dezvoltarea turismului, a producţiei
artizanale etc.) sunt mai uşor de aplicat, aceasta şi ca urmare a beneficilor imediate
pe care programele respective le generează.
La reuniunea miniştrilor de externe din statele membre ale UE, din
7−8.02.2002, de la Câceres (Spania), dezvoltarea rurală a fost unanim apreciată drept
"un instrument de restructurare a agriculturii, inclusiv în viitoarele state membre ale
organizaţiei", în măsura în care politicile ce vor fi aplicate în acest domeniu vor avea
un grad de flexibilitate acceptabil, în funcţie de particularităţile fiecărei ţări candidate
la aderare. S-a accentuat propunerea Comisiei Europene de a se efectua treptat
plăţile către statele membre, pe perioada de tranziţie stabilită în cadrul PAC. Plăţile
directe se ridică în prezent circa 27% din procentul bugetar comunitar acceptat pentru
agricultură (compensarea directă a pierderilor generate de reformele PAC), faţă de
52% cât reprezintă fondurile de dezvoltare rurală, în perspectivă însă, după 2006,
plăţile directe se vor reduce. Va intra în vigoare noul aquis în domeniu şi, drept
urmare, se vor diminua stimulentele pentru creşterea producţiei. Va fi susţinută doar
restructurarea domeniului agricol.
Se pune problema care este reacţia europenilor cu privire la modul de
derulare a PAC. În perspectiva dezbaterii, în 2002, la nivelul instituţiilor
europene a PAC (faza intermediară, de etapă), s-au lansat deja câteva idei, cea mai
importantă fiind aceea că „este imperios necesară îmbunătăţirea activităţii de
informare". Astfel, până în 2000, doar jumătate dintre europeni a auzit de PAC, deşi
92% dintre aceştia consideră că „agricultura este o temă importantă". Prezentându-li-
se obiectivele PAC, între 79 şi 97% le consideră importante. Pentru 59% dintre
agricultori şi 46% din populaţie în general, bugetul destinat agriculturii ar trebui
sporit. Totuşi, diferenţele când este vorba să fie susţinută o atare idee sunt
foarte mari: 13% în Danemarca, faţă de 76% în Grecia.
Persistă, în continuare, discrepanţe mari ale răspunsurilor, în funcţie de
vârstă, sex, tipul de educaţie. Până la adoptarea unor noi măsuri, vor continua
sondajele de opinie, şi, în general, estimările asupra percepţiei PAC, domeniul
rural fiind unul de interes nu numai pentru aspectele intracomunitare (ca, de
exemplu, problemele de sănătate pe care le
implică creşterea animalelor, importurile de produse alimentare la care s-au folosit

stimulanţi biologici de creştere etc.) şi în raport cu alte entităţi (OMC, SUA, OECD
etc.).
Un rol important în aplicarea unor programe de dezvoltare rurală revine
autorităţilor locale. Implicarea administraţiei locale permite gestionarea
corespunzătoare a raporturilor cu entităţile superioare, întrucât dispune de
instrumentele juridice, umane şi logistice necesare, uneori şi de cele financiare.
Oarecum paradoxal, aceste entităţi au căpătat un rol sporit o dată cu
accentuarea fenomenelor de globalizare economică. Totuşi, în acest sens, trebui
ţinut cont de corelaţia directă "cost politico-electoral realizarea proiectului local sau
regional". Oricum, pentru ca un proiect de acest tip să poată fi realizat este
necesară îndeplinirea câtorva cerinţe, între acestea lucrul în reţele inter -
organizaţionale (asociaţii ale patronatelor, sindicate, entităţi independente aflate
în căutarea unei imagini publice favorabile, instituţii bancare etc.). Pe această
bază se obţin rezultate superioare, fiecare agent implicat („agentul” este
denumirea uzuală a factorului implicat în derularea diferitelor proiecte de
dezvoltare socio-culturală, economică etc.) aducând cu el experienţa în
domeniu, acumularea de cunoştinţe specifice, chiar şi relaţii informale utile. Are
loc un proces de coordonare instituţională şi de concertare intersectorială. Deja
există firme (inclusiv mici şi mijlocii) specializate în întocmirea de proiecte de
dezvoltare locală, pentru care se obţin surse de finanţare publice sau private.
Comunităţile rurale sunt destul de mici pentru a înfrunta singure restructurări
masive, fără un sprijin administrativ adecvat şi fără a beneficia de consultanţă
de specialitate.
Chiar dacă nu există o metodologie unică, proiectele de dezvoltare rurală se
întocmesc, în general, după un modelul asemănător celui prezentat mai jos:
Tabelul 4.2
FAZELE ESENŢIALE ACTIVITĂŢILE DEZVOLTATE
1. Culegerea datelor, analiza Se obţin informaţii care permit cunoaşterea
şi diagnosticul capacităţii de dezvoltare, oportunităţile ivite, ca şi
resursele disponibile
2. Definirea strategiei Se fixează obiectivele generale şi se decide unde
şi cum se doreşte să se ajungă
3. Întocmirea unui plan proiect Are loc pre - evaluarea proiectelor, fiecare în parte,
pentru fiecare acţiune determinarea structurii lor şi estimarea viabilităţii acestora
4. Selecţia şi gestionarea proiectelor Se definesc şi se selecţionează proiectele de

dezvoltare
5. Realizarea Proiectele acceptate se transformă în acţiuni practice
6. Evaluarea Se evaluează impactului acţiunilor preconizate

Există două forme de a susţine dezvoltarea rurală; "de sus în jos" (top-
down) şi "de jos în sus" (bottom-up).
Modelul "de sus în jos" constituie o viziune tradiţionalistă,
predominantă până în anii '70. Caracteristica principală a acestuia este primatul
criteriilor de eficienţă directă în agricultură, apreciată cu indicatorii producţiei de tip
industrial.
Începând cu anii '80, câştigă teren o nouă viziune asupra dezvoltării rurale,
care ia în considerare variante integratoare de evoluţie, respectiv în afara
criteriilor pur economice sunt susţinute modele care nu ignoră
componentele ecologică, protejarea mediului ambiant, formarea şi perfecţionarea
forţei de muncă locale, integrarea regională, afirmarea identităţii proprii
localităţii sau zonei, asimilarea unor noi funcţiuni ale spaţiului rural etc.
În ceea ce priveşte obţinerea de fonduri din surse comunitare, Comisia
Europeană a introdus criterii noi de apreciere, în 1978 a fost definită "zona
defavorizată" (cea care avea venitul per capita inferior unui nivel de 75% din media
comunitară). Adoptarea unei noi viziuni asupra dezvoltării rurale a necesitat, însă,
introducerea şi a altor criterii, suplimentare faţă de cel iniţial (al venitului mediu pe
locuitor). Acestea sunt:
� un nivel scăzut al randamentului agricol, exprimat prin valoarea
adăugată pe unitatea de muncă în acest domeniu;
� un nivel ridicat al populaţiei agricole în totalul populaţiei ocupate;
� o densitate a populaţiei redusă, cu tendinţă de diminuare în
continuare.
Este vorba, în esenţă, de combinarea matematică a unor criterii
neomogene. Ele reflectă mai exact situaţia complexă din mediul rural, în cadrul
UE Prin urmare, se poate aprecia că identificarea ruralului care trebuie sprijinit din
fonduri comunitare va continua să sufere alterări, în funcţie de etapa de dezvoltare,
politicile de ansamblu ale organizaţiei şi impactul globalizării asupra agriculturii
europene.
4.5 Căi de atingere a reformei în agricultură
Agenda 2000 este un document de studiu asupra implicaţiilor

adeziunii statelor est-europene la UE. Acest document, finalizat la reuniunea
Consiliului European de la Berlin (martie 1999), include următoarele puncte:
 o balanţă a acţiunilor realizate, în conformitate cu politicile
comunitare;
 obiectivele imediat următoare, pe sectoare economice distincte;
 cadrul financiar pentru perioada 2000-2006.
Între altele, Agenda 2000 prevede măsuri vizând creşterea competitivităţii
produselor agricole europene, creşterea nivelului de viaţă al agricultorilor, crearea
unor locuri de muncă alternative pentru locuitorii
din mediul rural, integrarea în politicile agricole a unor programe medio-ambientale,

îmbunătăţirea calităţii şi securităţii alimentare, simplificarea legislaţiei
agricole.
În ceea ce priveşte PAC, Agenda 2000 semnalează căile ce trebuie urmate
pentru atingerea obiectivelor Reformei începute în 1992. Liniile concrete de
acţiune identificate pentru perioada 2000 2006 sunt: aprofundarea
procesului de liberalizare a comerţului cu produse alimentare, concomitent cu
reducerea ajutoarelor acordate pieţei (cresc, în schimb, ajutoarele directe);
dezvoltarea unei PARC care să ia în considerare şi alte elemente, în afara sectoarelor
agricole şi de creştere a animalelor; simplificarea mecanismelor birocratice şi
instituţionale.
Aceste documente se aprobă prin majoritate, însă ele sunt supuse şi
criticilor unor beneficiari. Amintim, în acest sens, mai ales modul de distribuire a
ajutoarelor (permanent subiect de discuţii), neincluderea conservării
resurselor naturale (mai ales cele forestiere) în cadrul PARC, chiar dacă declarativ
se acceptă "marea sa importanţă în cadrul dezvoltării rurale" ş.a.
Repartizarea fondurilor pentru zonele rurale se face pe baza unui
Regulament, document care încearcă să elimine neajunsurile rezultate din politica de
ajutoare practicate de UE, până în anii '90. Noul Regulament pleacă de la premisa
că, în următorii ani, vor avea loc schimbări majore în domeniul agrar, care îi vor
afecta direct pe producători (creşterea gradului de specializare a producţiei,
formarea profesională la un nivel competitiv, adoptarea unor restricţii de ordin
ambiental etc.). În plus, diversitatea zonelor rurale în spaţiu UE face necesar
un proces de descentralizare a PAC.
Un element cu impact major în acest sens, este conservarea
spaţiilor naturale în cadrul UE Directiva Habitat, adoptată în 1992,
stabileşte necesitatea de creare a unor Zone Speciale de Conservare, denumite
Reţeaua 2000. Directiva va fi obligatorie, probabil începând cu 2004. Se are în
vedere crearea unui „nou sistem de ajutorare a exploataţiilor care nu se
ocupă de producţia agricolă şi sunt orientate spre promovarea mediului
ambiant, a locului de muncă neagricol şi a calităţii vieţii”.
În tot acest proces, nu trebuie ignorată influenţa inevitabilă a pieţei
mondiale. Comisarul european Franz Fischler consideră că „diferenţa între preţurile
europene şi cele mondiale va exercita o presiune asupra preţurilor
europene şi asupra eficienţei agricultorilor şi structurilor agricole, iar
rezultatul va fi colapsul modelului agricol familial, precum şi abandonul
activităţilor în regiunile mai puţin favorizate. Ca să nu mai vorbim de
consecinţele asupra mediului ambiant, deşertificare etc.”
De aceea, politica UE încearcă să contracareze influenţele
defavorabile generate de liberalizarea impusă în cadrul acordurilor OMC. Comisia
Europeană doreşte rezolvarea acestor probleme pornind de la
premisa că scăderea preţurilor principalelor produse agricole poate fi

compensată parţial de susţinerea eforturilor de promovare a acestora la export
către state extracomunitare. În plus, va continua politica de introducere a unor
restricţii legate de calitatea ecologică a produselor.
Politica agricolă dezvoltată plecând de la ideea maximizării exporturilor
(pivot de susţinere a agriculturii comunitare) este criticată de "Grupul de la
Bruges"17. Se invocă lipsa moralităţii în comerţul cu produse agricole, întrucât
acestea fiind subvenţionate se vând la preţuri care distorsionează valoarea lor
reală; efectul negativ cel mai puternic va fi evident în state cu o agricultură slab
dezvoltată, deci incapabile să reziste concurenţei. Grupul de la Bruges
sugerează susţinerea agriculturii ecologice şi a activităţilor conexe acesteia,
inclusiv "din considerente de justiţie socială".
Parţial în concordanţă cu propunerile "Grupului de la Bruges",
orientarea principală a politicilor comunitare vizează trecerea de la faza cantitativă
la cea calitativă, în susţinerea producţiei agricole. Noţiunea de calitate apare din
ce în ce mai frecvent în documentele comunitare, în legătură cu toate fazele
parcurse de la producere până la consumul final. Este adevărat că au fost şi câţiva
factori care au impulsionat aceste orientări (psihoza "vacii nebune", efectele
unor produse alimentare la crearea cărora s-au utilizat hormoni etc.).
Sensibilitatea opiniei publice la problemele sanitare a devenit tot mai accentuată,
iar consumatorii nu mai ignoră aspectele legate de calităţile gustative,
nutritive sau chiar de prezentare ale produselor. Totodată, noţiunea de calitate
nu se aplică doar asupra produsului în sine, ci vizează şi procesul de fabricaţie,
precum şi factorii care concură la obţinerea acestuia (sol, apă etc.).
4.6 Susţinerea modelului rural european

în cadrul organismelor internaţionale
Tendinţele semnificative care se manifestă la nivelul economiei
mondiale îşi pun amprenta şi asupra evoluţiei spaţiului rural18; în acest sens sunt
identificabile următoarele caracteristici:
a) Constituirea unui cadru macroeconomic, la scară mondială şi
naţională, mai stabil este propice creşterii determină şi un
comportament al lumii rurale favorabil activităţilor
agroindustriale şi agroalimentare.
b) Creşterea integrării economice mondiale şi globalizare pot genera
avantaje deosebite pentru zonele cu abundenţă a resurselor
naturale şi a condiţiilor ambientale propice producţiei.
c) Revoluţia tehnologică, centrată pe creşterea gradului de
cunoaştere şi a productivităţii, conduce la extinderea zonelor cu o
agricultură intensivă şi la restructurarea ofertei pe piaţa mondială.
17
Grupul de la Bruges
18
Ibid
d) Nivelul de calificare şi capacitatea de autoperfecţionare a forţei de

muncă din mediul rural devin din ce în ce mai mult un factor preponderent
care determină diferenţierea existentă între zonele şi regiunile agricole.
e) Exigenţele de dezvoltare nu pot face abstracţie de scopul
eliminării sărăciei, acolo unde ea mai există.
f) O dată cu „globalizarea consumului”, mediul rural poate fi şi un factor
promotor al orientărilor de consum alimentar, inclusiv pentru
populaţia din mediul urban, precum şi pentru evitarea unor abuzuri care
pot afecta sănătatea.
La 27 septembrie 1999 (în concluziile sale asupra „Rundei Mileniului"),
Consiliul miniştrilor agriculturii (din UE) a evidenţiat faptul că modelul agricol
propus era „de o importanţă fundamentală pentru Uniunea Europeană,
ţinând cont de caracterul multifuncţional al agriculturii europene şi de rolul
pe care-l are în economie şi în societate, în ansamblul său”. Apărarea
modelului agricol european, ca obiectiv primordial în negocierile comerciale
multilaterale, constituie o afirmare politică puternică a specificităţii şi importanţei
pe care UE o acordă susţinerii modelului rural european. De altfel, un expert
european în acest domeniu (Doriane Givord19) susţinând poziţia UE, afirma:
„trebuie recunoscut faptul că dezbaterea asupra politicilor agricole şi
rurale nu poate să se concentreze exclusiv pe aspectele tehnice. Ea
semnifică, totodată, şi promovarea modelului agricol şi rural european la
scară internaţională; este un model care reflectă istoria, culturile şi
opţiunile particulare ale societăţii europene, şi prin urmare nu este
negociabil”.
Modelul agricol promovat de U.E. se doreşte a fi unul complementar
modelului rural. Concluzia este reliefată de faptul că, din punct de vedere politic,
Agenda 2000 a suprimat orice ambiguitate, transformând dezvoltarea rurală în cel
de-al doilea pilon al PAC. Această integrare, consacrată la nivel politic şi
juridic, valorizează şi conceptul de
„multifuncţionalitate în agricultură". Termenul a constituit obiectul de lucru şi de
dezbateri în instituţii specializate ale ONU (în special Programul
Naţiunilor Unite pentru Mediul înconjurător, în particular lucrările Comisiei
asupra Dezvoltării Sustenabile şi Agendei 21, precum şi în cadrul FAO). De
asemenea, el a fost adoptat oficial şi la conferinţa miniştrilor agriculturii din statele
membre ale OECD (Paris, martie 1998). S-a format chiar şi un grup informal - ţările
membre ale UE, Japonia, Norvegia şi Elveţia -, intitulat
„Prietenii multifuncţionalităţii”. Ulterior, acestui grup i s-au adăugat şi alte state.
Ele recunosc faptul că agricultura are şi alte roluri, în afara producţiei de bunuri
agricole şi alimentare. Prin specificul său, agricultura trebuie să se bucure de un
tratament particular în cadrul negocierilor comerciale
19
Doriane Givord, Concluziile asupra „Rundei Mileniului", 1999
internaţionale, pentru a-şi menţine rolul în privinţa mediului ambiant, al

peisajului rural, precum şi pentru dezvoltarea rurală, în general. La o reuniune a
„Prietenilor multifuncţionalităţii”, din Norvegia (iulie 2000), au participat
reprezentanţi a circa 40 de state, peste 30 dintre acestea fiind mediu dezvoltate.
„Prietenii multifuncţionalităţii” sunt de acord la nivelul principiilor.
Când însă este nevoie de luarea unor măsuri de aplicare a acestui concept, apar
nuanţe de opinii, dacă nu chiar dezacorduri. Statele mai puţin dezvoltate se
simt afectate de politicile agrare ale marilor producători, însă chiar şi între marii
producători apar divergenţe.
Astfel, SUA şi „grupul de la Cairns”20 pun la îndoială intenţiile
declarate ale susţinătorilor acestui concept, înţelegându-l mai mult ca o
modalitate de a introduce bariere protecţioniste care-i vizează direct pe nord-
americani. SUA şi "grupul de la Cairns" văd multifuncţionalitatea în forma
promovată de europeni mai degrabă ca un refugiu al incapacităţii acestora de a
face faţă concurenţei pe piaţa mondială a produselor agricole.
Europenii insistă, însă, pe faptul că, în afară de bunurile agricole şi
agroalimentare, activitatea agricolă are şi alte funcţii. Doar 44% din
suprafaţa Europei este ocupată de terenuri agricole. Acesteia i se adaugă pădurile,
rezervaţiile naturale, suprafeţele acoperite cu diferite construcţii, precum şi
infrastructura. În consecinţă, relaţia agricultură-mediu rural- teritoriu determină,
în mod evident, şi alt tip de relaţii decât cele legate direct de producţia şi
transformarea bunurilor agricole. Aceasta cu atât mai mult cu cât asistăm la o
expansiune a activităţilor pe care omul le desfăşoară în natură (preponderent de
tip recreativ).
Din aceste considerente, UE s-a dotat treptat cu un arsenal juridic care
astăzi asigură practic protecţia mediului ambiant la un nivel rezonabil şi care tinde
să se înăsprească în perspectivă. Acest tip de politică nu este incompatibil cu
promovarea unei agriculturi necompetitive. Diferenţa esenţială faţă de varianta
nord-americană este aceea că modelul rural european vizează integrarea
diverselor activităţi care se desfăşoară în zonele rurale, integrarea componentelor
economice, sociale şi culturale, precum şi transformarea comunităţilor locale în
entităţi dinamice pe toate planurile.
Paradoxul cu care se confruntă UE este că în timp ce ea devine o putere
agricolă şi agroindustrială tot mai puternică, în aceeaşi măsură încetează să mai fie o
civilizaţie agrară, teritoriile sale devenind facultative pentru agricultură. Mai mult,
ea se confruntă şi cu o concentrare a producţiei în stil industrial, în anumite
state (cu o zonă de maximă expansiune agrară între Pirinei şi Marea Nordului).
20
Grupul de la Cairns
4.7 Efectele politice ale noului model rural european
Măsurile luate pentru realizarea mutaţiilor preconizate în mediul rural

comunitar au, inevitabil, şi efecte la nivelul politicului. Cele mai importante dintre
acestea sunt:
1. Liberalizarea comerţului cu produse agricole va limita, inevitabil,
marja de manevră a guvernelor de continuare a măsurilor protecţioniste în
domeniul agrar. Trecerea la o altă formă de sprijinire a agricultorilor se va face
gradat, dar procesul este inevitabil. El a început practic la reuniunea GATT de la
Marraquech (Maroc), din aprilie 1992 (efectele au început deja să se manifeste
pentru cereale şi plante oleaginoase), şi se accentuează o dată cu avansul negocierilor
de la Geneva, din cadrul OMC. Efectele liberalizării agricole se manifestă nu
numai în plan economic, ci şi în cel cultural. Aceasta întrucât noul context al
activităţilor în mediul rural impune şi "o nouă definiţie în strategiile individuale
şi colective şi face necesare schimbări importante în formarea capitalului
uman şi în mentalitatea întreprinzătorilor agricoli." 21
2. Construcţia europeană, marcată, pe de o parte, de reforma
instituţională internă, iar pe de altă parte, de extinderea UE, reprezintă o opţiune
politică importantă. Deciziile privind agricultura viitoarei UE (extinsă) nu pot
să nu aibă şi o însemnată încărcătură politică, mai ales că Estul european este un spaţiu
propice agriculturii, însă mediul rural este lipsit de o infrastructură adecvată, de
mijloace de comunicare suficiente şi de un nivel al pregătirii forţei de muncă, în
mare măsură, inadaptată unor condiţii concurenţiale puternice. Costurile eliminării
acestor neajunsuri vor fi, fără îndoială, ridicate, şi doar o decizie politică poate să
conducă la eliminarea lor treptată. Acesta este, probabil, domeniul unde se poate
pierde cel mai uşor coeziunea internă a organizaţiei.
3. Poziţia strategică şi geopolitică a Europei, în contextul relaţiilor Nord-
Sud, induce, de asemenea, un important factor politic. Este vorba de raporturile cu
Nordul african şi cu Estul european extrem, principalii poli generatori de imigraţie.
Pe acest plan intervin două aspecte: pe de o parte, este vorba de deschiderea
pieţei europene pentru produsele agricole din zonele adiacente "bătrânului
continent" (urmare şi a amplificării relaţiilor, pe un plan mai larg, inclusiv încheierea
de acorduri de asociere), iar pe de altă parte, de cooperarea în materie de
combatere a imigraţiei ilegale (care a atins cote deja alarmante şi se combină cu
activităţi de crimă organizată).
4. Revederea politicilor publice, în ansamblu (urmare a obligativităţii
diminuării deficitului public în "spaţiul euro", combaterii şomajului,
suplimentării unor cheltuieli determinate de obligativitatea asigurării securităţii
alimentare la cote ridicate etc.) va determina şi măsuri politice adecvate.
21
Concluziile reuniuni GATT de la Marraquech (Maroc), din aprilie 1992
În dezbaterile pe marginea evoluţiei mediului rural în Europa s-a luat

în considerare şi varianta unei strategii care să facă o legătură directă între mediul rural şi
agricultură, respectiv între ceea ce produce efectiv şi concret mediul rural şi ceea ce
primeşte de la societate în ansamblu. Ceea ce s-a reuşit, însă, a fost doar acceptarea
propunerilor privind activizarea pârghiilor care să determine şi o evoluţie profundă a
locuitorilor din mediul rural. Altfel spus, locuitorii din mediul rural trebuie să
conştientizeze faptul că ajutorul extern este important, dar determinant rămâne doar
efortul propriu de adaptare la noile realităţi.
4.8 Organizaţii neguvernamentale (ONG)
implicate în dezvoltarea ruralului
ONG-urile au un rol consultativ important în adoptarea unor politici care

afectează lumea rurală. Caracteristica este valabilă mai ales în cazul Europei. Astfel,
începând cu 1986, Consiliul Europei apelează la Asociaţia Internaţională RED
(Dezvoltare Economică Rurală). Acest organism coordonează Mişcarea Europeană
a Ruralităţii (MER) şi prezidează Centrul European pentru Interes Rural şi
Medioambiental (CEIRE). Asociaţia Internaţională RED se implică în
identificarea politicilor de dezvoltare rurală care să integreze în acelaşi
spaţiu conceptele de economie, cultură şi mediu ambiant. De asemenea, acordă
asistenţă şi sprijin zonelor rurale care beneficiază de programe de dezvoltare
comunitare.
RED are o funcţie asociativă (susţine formarea şi extinderea unei reţele
europene de dezvoltare rurală, coordonează platformele ONG-urilor membre şi
publică dosare tematice) şi una operativă (realizează efectiv studii şi cercetări
aplicative).
Mişcarea Europeană a Ruralităţii este o platformă a mai multor ONG-
uri, unite prin interese comune: promovarea unor politici rurale integrate şi
susţinerea dialogului cu instituţii internaţionale, pentru protejarea mediului
rural.
CEIRE grupează mai mult de 40 de ONG-uri şi lucrează activ cu Consiliul
Europei. Reuniunile sale au loc la Strasbourg, coincizând cu sesiunile Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei (APCE). Domeniile în care colaborează cu
APCE sunt:
 Strategia paneuropeană asupra diversităţii biologice şi
peisagistice;
 Campania "Europa, un patrimoniu comun";
 Conferinţa europeană miniştrilor responsabili cu planificarea
regională;
 Pregătirea documentelor Comisiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală
a APCE.
În afara acestora, CEIRE este implicată în derularea multor programe
legate de dezvoltarea mediului rural în Europa.

Evolutia Satului Romanesc

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Evolutia Satului Romanesc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

4

„Spaţiul rural” (sau ruralitatea) este definit diferit de la ţară la ţară. În

(countryside-ul britanic), zonă agrară conservatoare (sensul peiorativ pare a fi chiar

eterogenitate de factori de influenţă se accentuează pe măsura dezvoltării societăţii.

posibilităţile de transport rapid să atenueze diferenţierile dintre diferite

Toate acestea conduc însă şi la o diferenţiere mai pregnantă între zonele

c) A treia etapă poate fi caracterizată drept reactivarea ruralului prin

1. Pământul nu este un bun asemănător bunurilor comune. El are

2. Atunci când este vorba de proprietatea asupra pământului, nu poate fi

3. Există situaţii când relaţiile referitoare la pământ se pot schimba chiar în

4. "Dreptul de proprietate" asupra pământului este de fapt "proprietatea

socială a comunităţii rurale, supusă unei presiuni accentuate de

Modelul Productivismul Post - productivismul:

Rolul Producător de Producător de alimente de calitate,

Mutaţiile care afectează spaţiul rural se regăsesc şi în raporturile cu alte

considerare vechiul sistem de valori al comunităţii în momentul deciziei de a

Schimbări importante apar şi în domeniul cultural.

Politicile europene susţin dezvoltarea unui nou context cultural în

În afara trăsăturilor identificate de Hervieu, mai pot fi avute în vedere şi

politice amânarea unor reforme de fond, reclamând protecţionismul statal. Totuşi,

4.2 Schimbări economice Ia nivel

Scăderea preţurilor produselor agricole, supraproducţia vandabilă, războiul

4.3 Dezvoltarea rurală

Conceptul de „dezvoltare rurală”, abordat încă din anii '80 în literatura de

Oricum, este probabilă şi o schimbare de optică asupra politicii rurale în

Cu toate acestea, în doar câţiva ani de când a început să fie

în domeniile conexe (mai ales în industria producătoare de maşini agricole, în cea

4.4 Politica agricolă comună

La nivelul Uniunii Europene, Politica Agricolă Comună (PAC) a început

Piaţa agricolă comună este definită de trei principii fundamentale:

intervenite în cadrul OMC vor determina o scădere a nivelului subvenţiilor

LEADER+ este o iniţiativă care introduce schimbări semnificative, în raport

Politica de dezvoltare rurală este reflexul unui context istoric şi social.

implică creşterea animalelor, importurile de produse alimentare la care s-au folosit

4. Selecţia şi gestionarea proiectelor Se definesc şi se selecţionează proiectele de

6. Evaluarea Se evaluează impactului acţiunilor preconizate

4.5 Căi de atingere a reformei în agricultură

Agenda 2000 este un document de studiu asupra implicaţiilor

din mediul rural, integrarea în politicile agricole a unor programe medio-ambientale,

premisa că scăderea preţurilor principalelor produse agricole poate fi

4.6 Susţinerea modelului rural european

d) Nivelul de calificare şi capacitatea de autoperfecţionare a forţei de

internaţionale, pentru a-şi menţine rolul în privinţa mediului ambiant, al

4.7 Efectele politice ale noului model rural european

Măsurile luate pentru realizarea mutaţiilor preconizate în mediul rural

În dezbaterile pe marginea evoluţiei mediului rural în Europa s-a luat

ONG-urile au un rol consultativ important în adoptarea unor politici care

S-ar putea să vă placă și