Spatiul urban

Cu toţii avem opinii despre ceea ce reprezintă un oraş, însă părerile diferă
atât de la un caz la altul, cât şi în ceea ce priveşte percepţia asupra
propriului nostru oraş. Oraşul poate fi văzut diferit de către rezidenţi, turişti,
muncitori, persoane vârstnice, şomeri, femei, copii etc. De asemenea,
evoluţia oraşelor şi spaţiilor urbane aferente acestora au generat un
adevărat fenomen urban care constituie, fără îndoială, una dintre trăsăturile
cele mai pregnante ale civilizaţiei contemporane. “Însăşi expresia de
fenomen, care înseamnă o apariţie surprinzătoare, dovedeşte cât de
paradoxală poate fi dezvoltarea oraşelor” afirmau Jacqueline Beaujeu-
Garnier şi Georges Chabot în lucrarea Geografia Urbană, în încercarea de
a arăta cât de importantă este evoluţia şi dinamica spaţiilor urbane.

Dacă în anumite perioade amenajarea oraşelor a fost realizată din raţiuni

religioase sau politice, urbanismul modern porneşte de la asigurarea
bunăstării locuitorilor, a unor condiţii civilizate de viaţă şi, nu în ultimul rând,
a unui confort vizual şi a unei armonii între natură şi spaţiul construit.
Importanţa oraşelor a crescut în mod semnificativ, iar creşterea
dramatică a populaţiei urbane din prezent este văzută ca o dezvoltare
critică pentru evoluţia Terrei. Dezvoltarea aşezărilor rurale şi a vieţii din
aceste spaţii către “civilizaţia” urbană are impact atât asupra mediului
geografic, cât şi asupra societăţii. Creşterea populaţiei urbane şi a
industriilor asociate acesteia, au determinat restructurarea spaţiului urban,
precum şi o serie de noi fenomene sociale. De exemplu, în anul 1800,
Londra era singurul oraş din lume cu o populaţie de peste un milion de
locuitori, asta în timp ce primele 100 cele mai mari oraşe din lume aveau
împreună doar 20 de milioane de locuitori. Începând cu anul 1900, cele mai
mari 100 de oraşe ale lumii înregistrau împreună o populaţie de 540 de
milioane de locuitori, din care peste 220 de milioane de locuitori trăiau în
cele 20 de oraşe ca mărime, funcţie de numărul populaţiei.
Spaţiul (urban, social, economic, epistemologic) nu poate genera forme,
sens sau finalitate. De foarte multe ori observăm spaţiul drept o regulă, o
normă, sau o formă superioară provenită din consensul intelectualilor şi
devenit ulterior un fel de “corpus” pentru ştiinţă. Spaţiul reprezintă un mijloc,
un mediu, un instrument sau un itermediar, este mai mult sau mai puţin
apropiat de ceea ce poate reprezenta un element favorabil (în analiza
geografică – n.a.); spaţiul nu există ca atare, el făcând referire de fiecare
dată la altceva . Spaţiul poate evoca două stări de fapt în acelaşi timp, spre
exemplu se poate face referire atât la spaţiul geografic în care este situat
un oraş, cât şi la spaţiul urban aferent oraşului în cauză. De pildă, spaţiului i
se poate atribui atât un caracter subiectiv, cât şi unul obiectiv. Spaţiul poate
reprezenta un fapt sau un obiect, deoarece el este un “bun” suprem pentru
locuire, în care comunităţile umane pot trăi mai bine sau mai rău.

Spaţiul urban poate fi privit din trei unghiuri de vedere: dimensional, calitativ
şi sistemic. Astfel, criteriul dimensional are la bază componente
cuantificabile precum: mărimea, densitatea şi distribuţia populaţiei, valoarea
populaţiei active neagricole, densitatea locuintelor etc., care definesc oraşul
drept mediul geografic şi social format printr-o reuniune organică şi relativ
considerabilă de construcţii şi unde cea mai mare parte a locuitorilor săi
muncesc în interiorul aglomeraţiei, în comerţ, în industrie sau în
administraţie. Simplificând oarecum cele afirmate anterior, spaţiul urban
evidenţiază trei dimensiuni:
1. dimensiunea spaţială – concentrarea într-un spaţiu relativ mic, a
unui număr mare de construcţii;
2. dimensiunea temporală – noul spaţiu geografic crează
oportunităţi sporite pentru locuitori;
3. dimensiunea economică – activitatea economică generată de cererea
şi oferta de bunuri şi servicii din interiorul spaţiului urban.
 Punctul de vedere calitativ a apărut ca urmare a faptului că toate criteriile
cuantificabile s-au dovedit neadecvate pentru a defini oraşul. Cu toate
acestea, un oraş analizat prin prisma calitaţii elementelor componente nu
reprezintă altceva decât “proiecţia pe o fracţiune din spaţiu a condiţiilor
naturale, moştenirilor istorice, jocului economic, progresului tehnic,
creativităţii arhitecturale, constrângerilor administrative, obiceiurilor de zi cu
zi ca aspiraţii conştiente sau inconştiente ale locuitorilor” (Dalmasso
Étienne, 1989).

Potrivit sociologului şi filozofului francez Henri Lefebvre, înainte de a

analiza spaţiul urban ar trebui să mentionăm cele trei perioade/etape de
evoluţie, care au stat la baza dezvoltării oraşelor şi anume:
• Perioada/etapă rurală;
• Perioada/etapă industrială;
• Perioada/etapă urbană.
Trecerea de la rural la urban nu a însemnat un simplu fenomen social
şi tehnico-edilitar, ci chiar unul foarte bine sesizat şi perceput în timp.
Perioada rurală a fost marcată de o slabă calitate a vieţii şi de accentul pus
pe agricultură. Situaţia se modifică simţitor atunci când se trece la etapa
industrială, deoarece acum apare maşinismul şi folosirea pe scară largă a
mecanizării, care modifică atât stilul de viaţă al populaţiei, cât şi calitatea
vieţii. În acelaşi timp spaţiul geografic se adaptează conform noilor orientări
dinamice, iar morfologia aşezărilor capătă o configuraţie nouă. Însă, odată
cu apariţia marilor oraşe sau, mai bine spus, a etapei urbane, problema
spaţiului urban si a planificării acestuia devine una foarte importantă.
Spaţiul urban se exinde foarte mult, fenomenele sociale se accentuează, iar
inderdependanţa dintre spaţiu – infrastructură – economie şi societate
apare ca element primordiar în funcţionarea oraşului.

Zaharia Stefan

Clasa a X –a D