link de ajutor argumentare

https://atbac.wordpress.com/2012/04/25/ultima-noapte-de-dra
goste-intaia-noapte-de-razboi-de-camil-petrescu/

Acțiunea romanului se desfășoară în timpul primului Război Mondial, la

București, Câmpulung și pe frontul din Ardeal vizând două planuri
temporale: unul obiectiv, cronologic și altul subiectiv, psihologic.Tabloul
inițial care îl ilustrează pe Ștefan Gheorghidiu, la popota regimentului, “La
Piatra Craiului, în munte” reprezintă prezentul narațiunii, următoarele
paragrafe ale romanului, referindu-se la momente anterioare, la primăvara
lui 1916, când Gheorghidiu participase la fortificarea Văii Prahovei, astfel
romanul adâncindu-se treptat în trecut.
Conflictul specific romanului de analiză psihologică, interior, în conștiința
eroului și se stabilește între idealul spre care tinde Gheorghidiu și realitate.
În dragoste, protagonistul caută absolutul, femeia perfectă, dar Ela se
dovedește a fi o femeie comună, incapabilă să se ridice la înălțimea
idealului său.Acesta caută perfecțiunea și în relațiile umane, în general,
aplicând principii severe și judecând aspru pe cei din jur.Conflictul îl
conduce pe erou la o prăbușire abisală, el este un învins, pentru că
realitatea este imperfectă.Conflictul exterior pune in evidenta relatia
personajului cu societatea, accentuand acelasi orgoliu al respingerii si
plasandu-l in categoria inadaptatului social.
Reperele temporale și spațiale proiectează acțiunea în imaginar, pe doua
coordonate:în plan exterior , dar mai ales în cel interior, al conștiinței
personajului principal.Perspectiva temporală prezintă timpul subiectiv al
rememorării poveștii de iubire, inserat în prezentul acțiunii de pe front,
fixată la începutul secolului 20.Astfel, romanul se abate de la prezentarea
cronologică a faptelor, acțiunea bazându-se pe alternanța planurilor
narative.Spațiul real, obiectiv , delimitat prin indici specifici cum ar fi
Câmpulung, Dâmbovicioara, Valea Prahovei, București se împletește cu
cel subiectiv al frământărilor sufletești.
Incipitul romanului îl surprinde pe naratorul personaj ca sublocotenent,
luptând pe front în Primul Război Mondial.El conține indici temporali și
spațiali: “în primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată
concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la
fortificarea Văii Prahovei, între Bușteni și Predeal.”Relatări la persoana I ,
reprezentată de mărci gramaticale specifice, acesta prezintă în mod ironic,
superficialitatea cu care sunt amenanjate fortificațiile românești , care
arătau “niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă, acoperite și colo cu
ramuri și frunziși, ferite cu pământ ca de un laț de mână” și pe care cu toții
le numeau “tranșee”, deși ele ar fi putut să fie făcute cu ușurință și într-un
timp foarte scurt de “10 porci tiganești cu boturi puternice”.Un fapt divers
apărut în presă declansează întruna de zile o discuție aprinsă între
superiorii strânși la popotă:" din acea zi sau societate bună și a ucis
nevasta necredincioasă și a fost absolvit de vină de către judecătorii lui".
Opiniile exprimate sunt variate chiar contradictorii relevând artistic
multitudinea perspective lor subiective asupra aceluiași subiect.
Căpitanul Dimiu susține că " nevasta nu trebuie să își facă de cap", în timp
ce Corabu este intrigat de faptul că soțul înșelat ales sa pedeapsa capitală
dispunând de viața celei care nu îl mai iubește, pe când Floroiu este un
apărător înverșunat al dreptului fiecăruia la fericire individuală, căci"
dreptul la dragoste e sfânt" și nu trebuie condamnată femeia, care își caută
împlinirea sufletească.
Pentru că părerea generală tinde să analizeze sentimentul complex al
iubirii, Stefan Gheorghidiu simte nevoia prima propria concepție în
legătură cu mobilul discuției și intervine vehement și pătimaș:" trebuie să
se știe că și iubirea are riscurile ei. Că cei care se iubesc ai drept de viață și
de moarte unul asupra celuilalt." El formulează, de asemenea, o viziune
particulară asupra iubirii, o cale de cunoaștere a absolutului:" o iubire mare
e mai curând un proces de autosugestie(...)Orice iubire e ca un
monoideism voluntar la început, patologic pe urmă".
Finalul
Daca incipitul este construit in maniera realista, cu detalii de timp si
spatiu, finalul deschis lasa loc interpretarilor multiple, asa cum se
intampla in general in proza de analiza psihologica. Astfel, Gheorghidiu,
obosit sa mai caute certitudini si sa se mai indoiasca, se simte detasat de
tot ceea de il legase de Ela, hotaraste sa o paraseasca si sa ii lase „tot
trecutul”.
Tehnici narative
Tehnica memoriei involuntare
Prin intermediul memoriei, Gheorghidiu exteriorizează involuntar
frământarile sufletești latente(ascunse), concretizate prin datele esențiale
ale unicei sale iubiri pentru Ela.Readucerea în prezent a faptelor care
aparțin trecutului este de fapt un proces de căutare a “timpului pierdut”în
vederea regăsirii sinelui.El reface monografic povestea de iubire,
prezentând minuțios toate etapele acesteia.
Tehnica narativă a confesiunii
Confesiunea debutează sub semnul incertidudinii: “eram însurat de doi ani
și jumate cu o colegă de la universitate și bănuiam că mă
înșeală”.Sentimentul se naște din orgoliu, căci naratorul mărturisește când
simțea “măgulit” de atenția acordată de “mai frumoasă studentă” de la
Litere.
Portretul Elei prezentat prin intermediul caracterizării directe
zugrăvește prototipul femeii ideale : “cu ochii mari, albaștrii, vii Ca niște
întrebări de cleștar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit
umedă și fragedă, cu inteligență care irumpea(a iesi la iveală), izvorâtă tot
atât de multe din inimă cât de sub frunte, era, de altfel, un spectacol
minunat.Izbutea să fie adorată de camarazi, băieți și fete deopotrivă,căci
înfrumuseța toată viața studențească”.
Începutul relației dintre ei stă sub semnul fericirii originare,căci cei doi se
completează unul pe celalalt pentru un mod unic, precum membrii
cuplului adamic, trăind străină starea de grație a fericirii, care pare eternă:
“simțeam eu că femeia aceea era a mea în exemplar unic : așa că eul meu,
ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii (...) și aveam să
pierim la fel amândoi ”.
Instanțele comunicării narative și Perspectiva narativă
Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a
personajului principal, Ștefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe
fundamentale: iubirea și războiul.
Narațiunea la persoana întâi, cu focalizare exclusiv internă/ viziunea
“împreună cu”, presupune existența unui narator implicat (identitatea între
planul naratorului și al personajului).Punctul de vedere unic și subiectiv, al
personajului-narator care mediază între cititor și celelalte personaje, face
ca cititorul să cunoască despre ele atât cât știe și personajul principal.Însă
situarea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele
și personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate,
analizate.
Reprezentarea epică neutra a unor evenimente exterioare(în romanul
tradițional) face loc reprezentării unei proiecții subiective în planul
conștiinței naratorului (în romanul moder ,psihologic, de tip subiectiv).
Registre stilistice
Registul stilistic al romanului se caracterizează prin claritate, sobrietate,
frază scurtă și nervoasă, este analitic și intelectualizat.Stilul este
anticalofil, iar autorul consideră că într-o operă literară relatarea
subiectului trebuie să fie precisă și concisă, “ca într-un proces
verbal”.Originalitatea romanului e dată de subtilitatea analitică a propriei
conștiințe, de declanșarea prin memorie involuntară a dramei suferite din
iubire, de identificarea deplină a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de
faptul că scriitorul este în același timp personaj și narator.Principalele
modalități de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu în roman
constituie tehnici specifice creațiilor literare psihologice, pe care le îmbină,
cu măiestrie și talent: monologul interior, dialogul, introspecția conștiinței
și a sufletului, retrospecția, autoanaliza și autointrospecția, care scot în
evidență zbuciumul interior al personajului , cauzat de aspirația spre
absolut