Curs 2

Urbanism și dezvoltare urbană

Teoretic, individualizarea spațiului urban este simplă, întrucât există foarte mulţi
indicatori, ce ar permite stabilirea pragurilor de la care o aşezare rurală poate fi considerată ca
îndeplinind atributele necesare unui oraş. Printre aceşti indicatori cei mai folosiţi sunt:
mărimea şi densitatea populaţiei, numărul şi ponderea serviciilor sau profilul populaţiei
ocupate. Cu toate acestea, diferenţierea dintre rural şi urban rămâne descriptivă. Utilizarea
acestor indicatori permite descrierea caracteristicilor, care sunt prezente într-un anumit spaţiu,
dar nu sunt în măsură să identifice şi să definească oraşul propriu-zis. Aceasta deoarece în
nenumărate cazuri statutul de oraş este unul administrativ, care se capătă în baza unei legi.
Selecţia localităţilor rurale capabile de a transla în categoria urbanului este deseori arbitrară,
rămânând la aprecierea decidenţilor politici sau legislativi, care în anumite situaţii se abat de
la realitatea teritorială.
În multe ţări dezvoltate din punct de vedere economic, practic nu mai există deosebiri
de fond între mediul urban şi rural. Tipurile de servicii sunt aceleaşi, ponderea populaţiei
ocupate în servicii este dominantă în ambele situaţii, densitatea populaţiei poate fi de valori
apropiate. Prin urmare, clasificarea în cele două categorii se face pe diferenţierea gradului de
dotare în servicii şi nu după tipul de servicii, care de regulă sunt prezente în totalitate.
Aceasta înseamnă că doar printr-o decizie umană se poate conferi statutul de oraş, decizie,
care să recunoaştem este în fond o opinie umană luată la un moment dat, pe baza unor
informaţii mai mult sau mai puţin complete şi relevante.
Ceea ce frapează la o analiză chiar sumară este variaţia complexităţii definiţiilor şi
apoi modul în care sunt folosite criteriile enunţate prin definiţie. În general se pot distinge
patru tipuri de criterii:
- primul criteriu este reprezentat de populaţie. În definirea oraşului, documentele
ONU, arată o mare variaţie a numărului minim de locuitori de la o ţară la alta, pe un ecart
care se întinde între 200 locuitori (Norvegia, Suedia, Danemarca) şi 50.000 locuitori
(Japonia). Naţiunile Unite au încercat să introducă o standardizare în domeniu şi au cerut
guvernelor să furnizeze date pe baza unor ranguri de mărime comune. În acest sens s-a
propus cifra de 2.000 de locuitori ca prag minim. La acest prag minim se mai adaugă în unele
ţări criteriul densităţii sau/şi al distanţei dintre clădiri (care nu trebuie să depăşească 200 m).
Cele mai multe ţări au ca limită acet prag de 2.000 de locuitori (Franţa, Israel, Argentina,
Germania, Portugalia, Cehia, Guatemala). În alte ţări, în afara criteriului minim demografic
sunt introduse în mod obligatoriu şi alte cerinţe. Spre exemplu în India, pragul minim este de
15.000 locuitori, dar densitatea minimă trebuie să fie mai mare de 390 loc/km 2, pronunţate
caracteristici urbane şi cel puţin 3/4 din populaţia adultă masculină să lucreze în alte domenii
decât agricultură.
În Guatemala şi Panama pragul minim poate fi de 1.500 de locuitori, dacă localitatea
dispune de alimentare cu apă sau, respectiv dacă localitatea prezintă caractere urbane. În
SUA şi Thailanda cifra minimă este de 2.500, iar în Malaysia și Canada numai 1.000
locuitori. Numeroase ţări europene au pragul minim destul de ridicat, depăşind 10.000
locuitori (Grecia, Spania, Elveţia, Ucraina) sau chiar 20.000 (Olanda).
- al doilea criteriu este cel administrativ, care ţine cont de hotărârile legislativului din
fiecare ţară, privind trecerea unei aşezări rurale în categoria oraşelor. Acest criteriu este foarte
răspândit în mai multe ţări: România, Paraguay, Bulgaria, Noua Zeelandă, Republica Sud-
Africană, Sri Lanka etc. În alte ţări din America Latină toate localităţile cu funcţii
administrative devin automat oraşe (Brazilia, Costa Rica, Bolivia, Ecuador, Salvador,
Nicaragua ş.a.).
- al treilea criteriu este reprezentat de ponderea populaţiei ocupate în agricultură. În
unele cazuri aceasta trebuie să nu depăşească 50% (Ucraina, Republica Moldova), în altele
mai mult de 1/3 (Israel), 20% (Olanda) sau 15% (Federaţia Rusă).
- al patrulea criteriu este reprezentat de facilităţile şi funcţiile urbane. Un astfel de
criteriu este foarte clar definit în Cehia, dar destul de vag în cazul altor state, ca de exemplu
Honduras (în afara numărului minim de 2 000 de locuitori, localitatea respectivă trebuie să
aibă în mod „esenţial caracteristici urbane” (Carter H., 1991).
Oraşul de astăzi este pe de o parte o sursă de speranţe, iar pe de altă parte un focar de
ameninţări. În antichitate, când se vorbea de oraş, se înţelegea democraţie şi cultură, pentru ca
revoluţia industrială să-l transforme în purtător de progres tehnic şi dezvoltare economică. A
doua jumătate a secolului XX îi adaugă la moştenirile istorice valori universale.
Schimbările care au avut loc în Europa de Est, precum şi cele din ţările în curs de
dezvoltare transformă oraşul într-o matrice a progresului şi a libertăţii. Fără a-şi fi pierdut
capacitatea productivă, oraşul o multiplică prin resursele de inovaţii, informaţionale şi de
comunicaţie, regăsindu-şi virtuţile iniţiale, reprezentate de activităţile politice şi de cultură, pe
care perioada industrială le estompase. Oraşul redevine un mic univers al valorilor umane
(Burgel G., 1993). De-a lungul întregii istorii a umanităţii s-a dezvoltat o idee de bază: oraşul
este civilizaţie, respectiv sursa bogăţiilor materiale şi culturale ale omenirii.
 Populația urbană

Planurile de urbanism se bazează pe studiul şi punerea în evidenţă a resurselor umane

şi urmăresc conturarea perspectivelor demografice, a numărului de locuitori în perspectivă,
corelarea acestora cu posibilităţile oraşului şi a sistemului de localităţi de a le asigura cazarea,
locurile de muncă şi serviciile solicitate. De aceea, în orice studiu trebuie să se pornească de
la câteva date obligatorii:
- cunoaşterea situaţiei de fapt;
- stabilirea posibilităţilor de dezvoltare prin dinamizarea forţelor proprii;
- evaluarea capacităţii de a răspunde eficient la impulsurile şi cerinţele de nivel
teritorial zonal şi naţional;
- prognoza evoluţiei în perspectiva pe termen lung.
Prin structura populaţiei se înţelege gruparea populaţiei în raport cu o serie de criterii:
social-economice, vârsta şi sexul, preocupările profesionale, veniturile, tipul de familie etc.
Toţi aceşti parametri au un caracter statistic şi sunt obţinuţi fie prin recensăminte periodice,
fie prin alte mijloace specifice şi sunt utilizaţi la întocmirea planurilor de urbanism ale
localităţilor sau a studiilor şi planurilor de modelare la nivel macroteritorial, având ca
obiectiv punerea în evidenţă a resurselor umane, conturarea perspectivelor demografice,
corelarea acestora cu prevederile de dezvoltare social-economică a oraşelor şi a sistemului
general de localităţi. Caracteristicile structurii populaţiei indică sensul posibil al evoluţiei
unei localităţi.
Mobilitatea populaţiei se referă la o complexitate teritorială și anume: migraţia,
navetismul sau deplasările populaţiei, dar şi mobilitatea pe plan socio-profesional (mişcările
survenite prin schimbarea profesiei, prin trecerea dintr-o categorie socială în alta). În
definirea mobilităţii sociale sunt incluse mişcările realizate într-o diversitate de variabile care
definesc poziţia persoanei în societate: gradul de educaţie şi instrucţie şcolară, sexul, starea
civilă, locul de rezidenţă etc.
Mobilitatea teritorială cuprinde totalitatea deplasărilor populaţiei şi a forţei de muncă
în teritoriu, de la o localitate la alta, cu sau fără schimbarea domiciliului stabil. Mobilitatea
poate fi: definitivă, flotantă sau zilnică (navetism).
- mobilitatea definitivă se referă la migrarea unor persoane dintr-o localitate rurală
într-una urbană sau dintr-o localitate urbană în altă localitate urbană sau rurală;
- mobilitatea flotantă este constituită, în principal, din deplasări ale populaţiei pentru
intervale de timp diferite ca durată, în vederea: efectuării de tratamente medicale, urmarea
unei forme de învăţământ, aprovizionarea sau desfacerea de produse agro-industriale,
deplasărilor în interes de serviciu, turistice, vizitării rudelor etc.;
- mobilitatea zilnică defineşte deplasarea cotidiană sau la intervale de timp mici (două
până la şase zile) a forţei de muncă între localitatea de domiciliu şi locul de muncă. Acest tip
de deplasare este urmărit cu atenţie atât pentru implicaţiile sale socio-profesionale, cât şi
pentru rezolvarea amenajărilor şi dotărilor necesare.

Urbanizarea

Este un proces continuu, dinamic ce a apărut prin concentrarea unei populaţii într-un
anumit spaţiu şi s-a extins prin procese de migrare, sporul natural al populaţiei şi prin
transformarea treptată a unor zone rurale în oraşe. În prezent, așezările urbane prezintă funcții
complexe: rezidenţiale, industriale, culturale, administrative, ştiinţifice, de învăţământ,
comerţ, având complexe căi de comunicaţie interne şi externe. Fenomenul prezintă o tendinţă
generală de creştere în prezent, deoarece aduce o serie de facilităţi pentru desfăşurarea mai
comodă a vieţii, printr-un acces mai larg şi calitativ crescut al populaţiei la serviciile publice.
Pe mari regiuni ale planetei, se remarcă diferențe considerabile: regiuni puternic
urbanizate, în care populaţia urbană depășește două treimi din totalul populației (Europa,
America Latină, America de Nord şi Oceania - în ultimele două apropiindu-se de 80 %) și, la
polul opus, regiuni cu o pondere redusă, respectiv mai puţin de o treime din populaţie (Africa,
Asia de Sud, Asia de Est).
Lăsând la o parte unele ministate (Monaco, Singapore, San Marino ș.a.), în care toată,
sau aproape toată, populaţia este concentrata în oraşe, există şi ţări mari sau mijlocii cu o
pondere însemnată a populației urbane, 60-65% pentru Elveția, Austria, Finlanda, 70%
S.U.A., 80-85% pentru Argentina, Chile, Brazilia; Marea Britanie (92,5%). La polul opus
există ţări cu o pondere foarte redusă a populaţiei urbane, chiar sub 10%, mai ales în Africa
(Rwanda, Mauritania, Burundi, Burkina Faso, Etiopia) (Buia Gr., Nimară C, 2018).
Una din trăsăturile actuale ale fenomenului urban o constituie proliferarea oraşelor
mari (tot mai multe fiind milionare sau multimilionare) şi a aglomeraţiilor urbane. Numărul
oraşelor de peste un milion de locuitori depăşeşte în prezent 300, din care jumătate au cel
puţin două milioane de locuitori.
În anumite țări, politica statului poate încuraja aglomerația urbană prin favorizarea
unor orașe în detrimentul altora. Acestea pot fi capitale, cum este cazul orașelor Bangkok,
Seul, Ciudad de Mexico, Jakarta, Paris sau orașe reședință a elitelor naționale, cum este cazul
orașului São Paulo. În țări precum Indonezia, favoritismul politicilor statului poate duce la
restricții pe piețele de capital, piețele de import-export sau licențe pentru producerea de
bunuri de larg consum, în folosul companiilor sau firmelor localizate în capitală.
Această formă de politică face loc birocraților și politicienilor, precum și a factorilor
de decizie în ceea ce privește colectarea taxelor de închiriere și acordarea de licențe, în
defavoarea altora, fără poziție politică. Aceste forme de favoritism disproporționat duce la
apariția fenomenului migratoriu și suprapopularea orașelor capitală.