Dezvoltare Regională şi

Locală

Cursul 4
Dimensiunile dezvoltării
regionale şi locale
DRL se bazează pe identificarea metodelor eficiente de
utilizare a resurselor existente la nivel local şi regional, în
vederea sporirii capacităţii de utilizare a factorilor de producţie
şi asigurării unui standard de viaţă cât mai ridicat al locuitorilor
din arealul respectiv.
Pornind de la această definiţie, ne-am format propria concepţie
în ceea ce priveşte dimensiunile DRL, pe care le apreciem ca
fiind următoarele şapte:
dimensiunea economică, care grupează activităţile
economice productive, serviciile productive şi elementele de
infrastructură (drumuri – naţionale, judeţene, locale - poduri, căi
ferate, alimentare cu apă, cu gaze, canalizare, reţele de
energie electrică, cele de telecomunicaţii);
dimensiunea socială, care include activităţile care privesc
ocuparea forţei de muncă, acordarea ajutorului de şomaj,
precum şi cele destinate pentru protecţia copilului şi asistenţă
maternală;
Dimensiunile dezvoltării
regionale şi locale
urbanismul şi amenajarea teritoriului, care cuprind
activităţile de planificare şi sistematizare urbană,
precum şi de îmbunătăţiri funciare (irigaţii,
combaterea eroziunii solului, drenaje, lucrări silvo-
pastorale, lucrări stuficole etc.) ;
serviciile publice, care includ activităţile de
învăţământ, sănătate, asistenţă socială, transport
public, comunicaţii publice ;
dimensiunea turistică, care cuprinde zonele şi
complexele turistice pentru practicarea sporturilor de
iarnă, staţiunile balneoclimaterice, turismul litoral,
turismul ecologic (biosfera Delta Dunării),
agroturismul, turismul de agrement (vânătoare şi
pescuit) ;
Dimensiunile dezvoltării
regionale şi locale
dimensiunea ecologică, care cuprinde
activităţile de gestiune a problemelor de
mediu ce pot afecta volumul resurselor
naturale, condiţiile de refacere naturală, de
viaţă în regiunea sau localitatea respectivă;
dimensiunea culturală, artistică şi
sportivă, care cuprinde fondul cultural
(monumente, muzee memoriale, castele şi
conace, situri şi mânăstiri etc.), profilurile
etno – folclorice, manifestările artistice şi
sărbătorile populare tradiţionale, activităţile
sportive.
Dimensiunea economică

Dezvoltarea activităţilor economice este stimulată de factorii

decizionali ce activează la nivel local şi regional şi care îşi
arată preocuparea pentru dezvoltarea mediului de afaceri în
regiunile cu probleme.
Dimensiunea economică a DRL include trei elemente pe
care le-am menţionat deja - activitatea economică
productivă, serviciile productive şi infrastructura. În cadrul
fiecărui element avem în vedere atât contribuţia marilor
întreprinderi la dezvoltarea regională şi locală, precum şi pe
cea a IMM-urilor.
IMM-urile au avut un impact favorabil asupra potenţialului
de adaptare a structurilor de producţie la dinamica mediului
economic la nivel naţional şi în profil teritorial, contribuind
astfel la întărirea potenţialului de dezvoltare pe termen lung.
Dimensiunea economică
Dezvoltarea comunităţii locale, precum şi dezvoltarea
regională presupune evaluarea impactului pe care îl au
transformările structurale operate la nivel macroeconomic
asupra nivelului microeconomic.
Acest lucru necesită utilizarea anumitor instrumente de
lucru, dintre care menţionăm facilităţile financiare acordate
regiunilor – problemă în scopul stimulării investiţiilor
productive, în acest sens făcându-se apel la:
împrumuturi;
subvenţii acordate pentru investiţii sau pentru dobânzile la
creditele angajate în acest scop;
reduceri şi scutiri de impozite;
facilităţi pentru amortizarea capitalului fix;
subvenţii pentru utilizarea şi angajarea forţei de muncă etc.
La nivelul Uniunii Europene, se manifestă
tendinţa de direcţionare a ajutoarelor
comunitare în sensul sprijinirii întreprinderilor,
pentru ca acestea să devină competitori activi,
aducând totodată numeroase beneficii întregii
societăţi.
În România, asistenţa acordată în acest
domeniu este canalizată pe promovarea şi
atragerea investiţiilor în regiunea sau zona
respectivă.
Dimensiunea socială
Modernizarea structurală a activităţii economice,
dezvoltarea performanţelor şi a capacităţii competitive a
acesteia nu pot fi realizate fără ridicarea considerabilă a
nivelului de calificare a populaţiei (ca forţă de muncă) şi
dezvoltarea atitudinii sale în favoarea înclinaţiei
întreprenoriale, a abilităţii de adaptare la economia de
piaţă.
Sistemul de protecţie socială are ca obiectiv susţinerea
persoanelor, grupurilor sau comunităţilor care se află în
situaţii dificile şi care datorită lipsei resurselor proprii nu
pot avea o viaţă la nivelul unor condiţii minime de viaţă
care să le asigure o funcţionare normală în contextul
social şi cultural dat.
Dimensiunea socială

Serviciile de asistenţă socială au ca obiectiv

refacerea şi dezvoltarea capacităţilor
persoanelor, familiilor, colectivităţilor de a
conştientiza natura problemelor cu care se
confruntă, cauzele determinante ale acestora,
de a identifica soluţii optime pentru rezolvarea
situaţiilor problematice. Serviciile de asistenţă
socială pot îmbrăca două forme: asistenţa în
mediul natural de viaţă (familie, şcoală, loc de
muncă) şi servicii în instituţii de asistenţă
socială (cămine pentru bătrâni, case pentru
copii abandonaţi, instituţii pentru persoane cu
dezabilităţi severe).
În termeni generali, asistenţa socială presupune o intervenţie
specializată în sensul ameliorării sau eliminării deficitelor atât
financiare, cât şi de capacitate şi poate acţiona la nivel
individual, la nivel de grup şi chiar la nivel comunitar.
Pornind de la premisa că resursele umane constituie
principala categorie de resurse care trebuie exploatată la
nivelul continentului european, în cadrul Consiliului
European de la Lisabona din martie 2000, guvernele Statelor
Membre ale UE au formulat strategia globală destinată
perfecţionării modelului social european. Domeniile incluse
sunt diverse: de la educaţie şi formare profesională până la
ocuparea forţei de muncă, de la asigurarea unui nivel mai
ridicat de trai şi protecţia socială până la dialogul între
sindicate şi conducerea întreprinderii, de la sănătate şi
securitate la locul de muncă până la lupta împotriva
discriminării şi rasismului.
Dimensiunea socială
Modalităţile actuale prin care statul susţine persoanele
defavorizate sunt orientate către ameliorarea efectelor
sărăciei şi nu către identificarea şi/sau eliminarea cauzelor
care o determină. Situaţia economico-socială actuală
stimulează dependenţa cetăţeanului faţă de ajutorul material
oferit de stat şi, într-o mai mică măsură, implicarea activă în
rezolvarea propriei situaţii şi în viaţa comunităţii. În aceste
condiţii, starea de precaritate socială ce caracterizează o
mare parte a populaţiei va fi prelungită şi chiar se va agrava
prin lipsa măsurilor concrete orientate în regim de urgenţă
către cauzele problemelor sociale.
Tratarea dimensiunii sociale a DRL trebuie efectuată deci în
mod conjugat cu cea a dimensiunii economice, în primul
rând, dar şi a celorlalte dimensiuni menţionate, întrucât
materializarea acestora este condiţionată, în măsură
determinantă, de calitatea forţei de muncă şi de modul în
care aceasta este gestionată.
Urbanismul şi amenajarea
teritoriului
În prezent, urbanismul se confruntă tot mai mult cu probleme
globale de structurare a oraşelor. Asemenea probleme se
dovedesc deosebit de complexe, în special când este vorba de
definirea ariei geografice de extindere a localităţilor, de
remodelarea sau accentuarea rolului indispensabilului centru
urban, de renovarea cartierelor istorice ori de realizarea
descongestionărilor necesare îndeplinirii corespunzătoare a
funcţiilor oraşelor.
Dacă pentru realizarea activităţii de amenajare a oraşelor în
unele perioade istorice a fost necesară respectarea unor
imperative religioase sau politice, urbanismul contemporan se
doreşte a fi în serviciul locuitorilor urbei. Oraşul nu mai este
privit ca o simplă împreunare de case şi străzi, ca un
monument, ci este conceput ca un ansamblu de fiinţe umane, a
căror existenţă şi dezvoltare este asigurată de satisfacerea
nevoilor lor : de locuit, de muncă, de mişcare, de petrecere a
timpului liber etc.
Urbanismul şi amenajarea
teritoriului
Amenajarea teritoriului este arta sau tehnica de a aşeza într-o zonă,
regiune sau ţară, respectând o anumită ordine, oamenii şi activităţile
desfăşurate de aceştia, echipamentele şi mijloacele de comunicare
utilizate, luându-se în considerare constrângerile naturale, umane,
economice, dar şi strategice.
Amenajarea teritoriului acoperă o întreagă paletă de probleme, cum
ar fi:
definirea, evoluţia şi, eventual, întărirea armăturii urbane;
amenajarea, dezvoltarea şi protejarea zonelor rurale;
planificarea dezvoltării reţelelor de infrastructură (autostrăzi, căi
ferate, porturi, aeroporturi, reţele de telefonie), precum şi a
infrastructurilor imateriale (reţele de telecomunicaţii, informatice
etc.);
consolidarea terenurilor expuse alunecărilor, îndiguiri etc.;
amenajarea regiunilor turistice, în special a zonelor montane şi de
litoral, inclusiv definirea unei politici de dezvoltare economică locală,
exploatarea resurselor turistice şi protejarea spaţiului turistic.
La nivelul Statelor Membre ale UE, elaborarea
şi aplicarea politicilor în domeniul amenajării
teritoriului şi urbanismului a necesitat crearea
unui cadru instituţional specific, responsabil
pentru punerea în practică a politicilor
respective. În acest sens, a fost nevoie, pe de
o parte, de adaptarea structurilor
administrative tradiţionale la particularităţile
urbanismului şi ale amenajării teritoriului, iar pe
de altă parte, de crearea şi afirmarea unor
instituţii specifice noi.
Spre deosebire de situaţia din alte părţi ale Europei, viaţa
urbană şi reglementările juridice aferente acesteia s-au
manifestat cu întârziere în spaţiul românesc. Conform Legii nr.
350/6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul,
scopul de bază al amenajării teritoriului îl constituie
„armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice,
sociale, ecologice şi culturale, stabilite la nivel naţional şi local
pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale
ţării, urmărindu-se creşterea coeziunii şi eficienţei relaţiilor
economice şi sociale dintre acestea”. Prin urbanism se
urmăreşte stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, pe baza
realizării strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi
lung.
În zonele în care dezvoltarea urbanizării a condus la
constituirea de regiuni urbane s-a constatat întrepătrunderea
spaţiilor urbane şi a celor rurale. În aceste zone, amenajarea
unităţilor urbane nu poate fi concepută izolat. Pentru aceasta, o
schemă de amenajare a spaţiului regional se dovedeşte absolut
necesară.
Serviciile publice
Existenţa şi dezvoltarea unei colectivităţi umane este
condiţionată de satisfacerea cerinţelor membrilor acesteia
(hrană, locuinţă, transport, sănătate, educaţie, cultură).
Pentru aceasta au fost înfiinţate mai multe organisme care
desfăşoară activităţi sociale, denumite servicii publice.
Cartea Albă asupra guvernării Europei, lansată în cadrul
reuniunii Parlamentului European din 15 februarie 2000, a
introdus noul concept de parteneriat democratic între
diferitele niveluri de guvernare în Europa şi tratează
problematica serviciilor publice de interes economic general,
considerându-le de o importanţă deosebită pentru
menţinerea coeziunii sociale, ridicarea calităţii vieţii pe
continentul european şi asigurarea dezvoltării durabile.
Serviciile publice
Confruntată cu o serie de probleme cu privire la viitorul serviciilor
publice, piaţa europeană a serviciilor este marcată de două
tendinţe majore, respectiv:
globalizarea serviciilor publice şi deschiderea pieţei, manifestată
prin apariţia şi dezvoltarea unor companii mari transnaţionale.
Dacă nu este bine stăpânit, acest proces conduce la
transformarea vechilor monopoluri de stat în monopoluri private;
- menţinerea acestor servicii sub autoritatea statului sau a
autorităţilor publice locale, tendinţă dezbătută pe larg în ţările
U.E. şi foarte controversată.
În ultimii 15 ani, sectorul serviciilor publice din ţara noastră a
suferit transformări majore din punct de vedere organizatoric,
tehnic şi administrativ. Nu se poate afirma însă că aceste
transformări s-au produs în urma unor acţiuni planificate sau în
baza unei strategii sectoriale adoptate de Guvern sau de o altă
autoritate, ele având, cu precădere, un caracter aleator şi
conjunctural.
Reglementările existente în prezent în ţara
noastră în domeniul serviciilor publice, precum
şi cele ce vor urma au ca scop crearea unui
cadru legislativ coerent, care să permită
dezvoltarea sectorului în concordanţă cu
prevederile directivelor europene, având ca
finalitate oferirea unor servicii de calitate
consumatorilor la preţuri accesibile, cu
respectarea principiilor dezvoltării durabile, a
economisirii resurselor şi a protecţiei mediului.
Dimensiunea turistică
Poziţia geografică, frumuseţile naturale,
monumentele istorice de valoare naţională şi
internaţională pe care le posedă, oferă oricărei
ţări posibilitatea practicării diferitelor forme de
turism şi creează premisele obţinerii unui
important aport economic: de la turismul
montan, litoral sau de agrement până la
turismul balnear, turismul ecologic şi, nu în
ultimul rând, agroturismul.
Dimensiunea turistică
Programele derulate la nivelul Statelor Membre ale UE sunt
destinate susţinerii turismului regional şi local şi urmăresc, pe
de o parte, dezvoltarea infrastructurii turistice în domeniul
balnear, termal, montan, precum şi în cel al turismului rural,
prin întreprinderea de acţiuni de protecţie a patrimoniului
natural, a parcurilor naturale şi a ariilor protejate, iar pe de altă
parte, dezvoltarea şi promovarea ofertei turistice prin crearea
de parteneriate regionale şi promovarea turismului regional,
prin distribuirea de materiale promoţionale şi întreprinderea de
acţiuni cu caracter promoţional, prin integrarea tehnologiei
informaţiilor şi a comunicaţiilor în turism, prin măsuri destinate
dezvoltării resurselor umane în turism.
În cazul, de exemplu, al României, Guvernul a fixat drept
principale obiective în domeniul turismului:
intensificarea circulaţiei turistice pe teritoriul ţării noastre;
diversificarea ofertei şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor turistice.
Principalele măsuri avute în vedere pentru valorificarea potenţialului turistic naţional
privesc următoarele aspecte:
definirea şi promovarea unui brand turistic naţional pentru individualizarea,
personificarea şi asigurarea atractivităţii specifice a ofertei naţionale, atât pentru
consumatorii finali, cât şi pentru investitori;
stabilirea priorităţilor în dezvoltarea infrastructurii de sprijinire a turismului în corelaţie
cu dezvoltarea infrastructurii generale;
cooperarea organismelor guvernamentale cu sectorul privat pentru promovarea
investiţiilor transfrontaliere, îmbunătăţirea procesului de instruire şi protejarea
mediului natural;
funcţionarea organismelor de consultare dintre industria turistică şi administraţia
publică la nivel central şi local;
transferarea către sectorul privat, în conformitate cu practica internaţională, a
activităţilor de marketing şi promovare, licenţiere, brevetare şi clasificare în turism;
utilizarea unei cote părţi din fondurile pentru conversia profesională a persoanelor
aflate în şomaj, pentru şcolarizarea şi pregătirea acestora în meserii şi ocupaţii
specifice turismului;
îmbunătăţirea şi finanţarea formelor educaţionale de profil (licee de turism şi facultăţi
de profil);
informatizarea acţiunii de promovare a turismului.
 Dimensiunea ecologică
În ultimul secol, problemelor generate de poluarea industrială
(contaminarea unei părţi importante a surselor naturale de
alimentare cu apă, poluarea solului, fumul sau depozitarea
deşeurilor în locuri neamenajate) li s-au adăugat şi altele, cel puţin
la fel de dăunătoare, cum sunt: încălzirea globală, contaminarea
cu produse chimice – care are consecinţe negative asupra
organismului uman, îndeosebi asupra sistemului endocrin -,
existenţa unor particule ultrafine în aer care determină formarea
ploilor acide etc.
Pentru a face faţă acestor probleme, este necesară mobilizarea
întregii societăţi în sensul adoptării de către consumatori, respectiv
producători, a unui comportament prin care să se promoveze
inovarea în afaceri, angajarea comunităţilor în planificarea
schimbului, a producţiei şi a consumului astfel încât să se asigure
protejarea condiţiilor de mediu, în paralel cu asigurarea pentru
fiecare, a celei mai bune calităţi a vieţii.
Dimensiunea ecologică
Problemele de mediu cu care se confruntă statele lumii ne
îndreptăţeşte să afirmăm că dimensiunea ecologică a DRL este
strâns legată atât de domeniul economic, cât şi de cel social.
Societatea în ansamblu nu va putea găsi rezolvarea unor
probleme majore cum sunt schimbarea climei, transportul,
energia şi sănătatea numai prin căutarea unor soluţii care să
amelioreze mediul. În asemenea condiţii considerăm necesară
elaborarea unor strategii de protecţie a mediului în cadrul
cărora să fie abordate şi implicaţiile de ordin economic şi social.
Politica de mediu a Uniunii Europene a fost elaborată în
contextul acordurilor de la Cardiff şi Lisabona, pe baza celui de-
al 6-lea Program de acţiune ecologică şi a strategiei UE de
dezvoltare pe termen lung.
Agenţia Europeană de Mediu (AEM) reprezintă instituţia care
se ocupă cu implementarea politicii de mediu la nivelul fiecărui
Stat Membru al Uniunii.
În cazul României, dimensiunea ecologică a dezvoltării
regionale şi locale necesită conformarea cu cerinţele de
mediu ale UE, iar acest lucru presupune continuarea
procesului de creare a cadrului de reglementare, dar şi a
celui instituţional.
Deoarece costurile implicate de alinierea ţării noastre la
standardele de mediu ale UE sunt considerabile, asistenţa
comunitară oferită în contextul strategiei de pre-aderare în
domeniul mediului a fost suplimentată substanţial începând
cu anul 2000, prin intermediul instrumentului structural de
pre-aderare (ISPA) orientat spre mediu şi transporturi.
Dimensiunea culturală, artistică
şi sportivă
Dezvoltarea regională şi locală în domeniul cultural, artistic şi
sportiv are ca principale obiective:
- protejarea, conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a
patrimoniului cultural naţional;
- asigurarea bazei de documentare şi informare pentru cetăţenii
regiunii şi ai localităţii;
- dezvoltarea şi modernizarea bazei materiale a educaţiei fizice
şi sportului, existentă în zonă;
- promovarea sportului de performanţă şi a sportului pentru toţi;
revigorarea şi popularizarea tradiţiilor folclorice, culturale,
religioase existente în zonă;
organizarea manifestărilor artistice şi culturale, precum şi a
sărbătorilor populare tradiţionale, care să asigure punerea în
valoare şi popularizarea particularităţilor etno - folclorice ale
zonei, a tradiţiilor, obiceiurilor etc., adică ale tuturor formelor de
afirmare a „personalităţii” regiunii, zonei sau localităţii.
CADRUL INSTITUŢIONAL
DIN ROMÂNIA

Cursul 5
Prevederi legale
În România, cadrul instituţional de desfăşurare al DRL este asigurat, în principal, de Legea
nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională, care stabileşte obiectivele, cadrul legal,
competenţele şi instrumentele specifice pentru realizarea politicii de dezvoltare regională,
precum şi a creării mecanismelor specifice în vederea implementării în ţara noastră a
acquis-ului comunitar.
Cadrul legislativ necesar realizării unei dezvoltări regionale armonioase a fost completat cu
următoarele acte normative, pe care le vom enumera în ordinea cronologică a adoptării lor:
Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, care a fost abrogată în 2004;
H.G. nr. 634/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 151/1998
şi a Regulamentului – cadru de organizare şi funcţionare a Consiliilor pentru dezvoltare
regională;
O.U.G. nr. 63/1999 cu privire la gestionarea fondurilor nerambursabile alocate României de
către Comisia Europeană, precum şi a fondurilor de co-finanţare aferente acestora;
O.U.G. nr. 268/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 151/1998 şi care a fost
abrogată în 2004;
Legea nr. 226/2001 (abrogată în 2004) pentru aprobarea O.U.G. nr. 268/2000;
O.G. nr. 6/2002 privind modificarea şi completarea O.U.G. nr. 63/1999 cu privire la
gestionarea fondurilor nerambursabile alocate României de către Comunitatea Europeană,
precum şi a fondurilor de co-finanţare aferente acestora;
O.G. nr. 27/2003 (abrogată în 2004) pentru modificarea şi completarea Legii nr. 151/1998;
Legea nr. 256/2003 (abrogată în 2004) pentru aprobarea O.G. nr. 27/2003;
Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România;
H.G. nr. 1256/2004 privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a
consiliilor pentru dezvoltare regională.
Prevederi legale
Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România
prevedea faptul că reducerea disparităţilor regionale şi
adaptarea cadrului instituţional la condiţiile de eligibilitate
necesare alocării de fonduri comunitare constituie principalul
obiectiv al dezvoltării regionale din România (art. 2). În 2000, a
fost înfiinţat Ministerul Dezvoltării şi Prognozei (MDP), care a
fost însărcinat cu pregătirea şi realizarea de programe şi
proiecte de dezvoltare regională. Acest Minister a înlocuit
Agenţia Naţională de Dezvoltare Regională (ANDR) care a
funcţionat până la acel moment, preluând totodată şi Direcţia
generală de prognoză care se afla în subordinea Ministerului de
finanţe. Ministerul a administrat Fondul Naţional de Dezvoltare
Regională (FNDR). În 2002, în urma unor restructurări la nivel
guvernamental, MDP s-a desfiinţat, iar atribuţiile sale în materie
de dezvoltare regională au fost preluate de Ministerul Integrării
Europene.
În baza aceleiaşi legi nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională, a fost
înfiinţat Consiliul Naţional al Dezvoltării Regionale (CNDR), prezidat de
primul ministru, şi a cărui misiune se referea, în principal, la adoptarea
Planului Naţional de Dezvoltare Regională (PNDR), la stabilirea criteriilor de
alocare a fondurilor şi de control al îndeplinirii obiectivelor dezvoltării
regionale.
Comparând conţinutul celor două legi privind dezvoltarea regională în
ţara noastră – legea abrogată, nr. 151/1998, şi noua lege, nr. 315/2004,
constatăm că în cea de a doua lege s-a asigurat sistematizarea şi
actualizarea priorităţilor politicii de dezvoltare regională a României, în
concordanţă cu cerinţele U.E. privind dezvoltarea capacităţilor pentru
implementarea şi operarea eficientă a Fondurilor Structurale şi a Fondului
de Coeziune ale U.E.
Noua lege a dezvoltării regionale, promulgată în 2004 defineşte politica de
dezvoltare regională astfel: „ansamblul politicilor elaborat de Guvern prin
organele administraţiei publice centrale, de autorităţile administraţiei publice
locale şi organismele regionale specializate, cu consultarea partenerilor
socio-economici implicaţi în scopul asigurării creşterii economice şi a
dezvoltării sociale echilibrate şi durabile ale unor arii geografice constituite
în regiuni de dezvoltare, al îmbunătăţirii competitivităţii internaţionale a
României şi al reducerii decalajelor economice şi sociale existente între ţara
noastră şi statele membre UE”.
Cu toate că principiile care stau la baza dezvoltării regionale
sunt prevăzute de Legea nr. 315/2004, în practică ele nu se
aplică. Astfel, principiul cel mai controversat este cel al
descentralizării care, chiar dacă este invocat atât la nivelul tuturor
structurilor europene, precum şi al celor naţionale, în ţara noastră
acesta nu se aplică. La nivelul administraţiilor locale şi regionale,
acest principiu se limitează doar la descentralizarea deciziei de
conducere a unităţilor administrative, fără a avea pârghiile financiare
necesare realizării descentralizării propriu-zise. De asemenea,
principiul parteneriatului, invocat de Legea nr. 315/2004, nu
funcţionează. Cadrul legislativ care reglementează parteneriatul
public-privat există – prin O.G. nr. 16/24 ianuarie 2002 privind
contractele de parteneriat public-privat, publicată în Monitorul oficial,
Partea I, nr. 94/2 februarie 2002 – , însă procedurile sunt complicate
(în acest sens putem da drept exemplu durata de realizare a unui
parteneriat public-privat care, în conformitate cu prevederile
legislative actuale, este de cel puţin 7 luni).
 Conform legislaţiei, obiectivele generale ale politicii de
dezvoltare regională se referă la diminuarea dezechilibrelor
regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate a regiunilor,
revitalizarea zonelor defavorizate, prevenirea producerii de noi
dezechilibre, stimularea cooperării interregionale interne şi
internaţionale care contribuie la progresul economic şi social.
În realitate, regiunile de dezvoltare create nu corespund
necesităţilor României de astăzi. În perioada care a trecut de
la înfiinţarea lor nu s-a realizat diminuarea dezechilibrelor de
ordin economico-social existente, dimpotrivă în unele regiuni
acestea s-au accentuat. Astfel, în unele judeţe, accesarea
fondurilor europene nu s-a putut realiza la nivelul
necesităţilor, iar acest lucru s-a întâmplat din cauza
neasigurării co-finanţării (este cazul acelor localităţi care nu au
dispus de venituri proprii suficiente pentru a asigura co-
finanţarea).
Cadrul instituţional
Din punct de vedere instituţional, DRL este
organizat în entităţile prezentate în continuare.
Consiliul Naţional pentru Dezvoltare
Regională (CNDR)
Agenţiile pentru Dezvoltare Regională
(ADR)
Consiliul pentru Dezvoltare Regională
(CDR)
Fondul pentru Dezvoltare Regională (FDR)
Consiliul Naţional pentru
Dezvoltare Regională (CNDR)
Unitatea naţională de tip partenerial responsabilă pentru elaborarea
strategiei naţionale şi implementarea politicii de dezvoltare regională
este Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională (CNDR),
subordonat Guvernului României. Dintre atribuţiile acestuia
menţionăm următoarele:
avizează politicile şi strategia naţională pentru dezvoltare regională,
precum şi Planul naţional de dezvoltare, care conţine priorităţile şi
măsurile multianuale de finanţare a obiectivelor naţionale ale
coeziunii economice şi sociale;
aprobă criteriile şi priorităţile privind utilizarea Fondului naţional
pentru dezvoltare regională;
analizează utilizarea fondurilor alocate agenţiilor pentru dezvoltare
regională din Fondul naţional pentru dezvoltare regională, pe baza
rapoartelor de monitorizare elaborate şi transmise de către consiliile
pentru dezvoltare regională;
urmăreşte realizarea obiectivelor dezvoltării regionale, inclusiv în
cadrul activităţilor de cooperare externă a regiunilor de dezvoltare, de
tip transfrontalier, interregional, la nivelul euroregiunilor;
Consiliul Naţional pentru
Dezvoltare Regională (CNDR)
avizează proiectele propuse de agenţiile de dezvoltare
regională şi aprobate de consiliul pentru dezvoltare regională
pentru finanţarea acestora din programele de dezvoltare
regională, în cazul licitaţiilor de proiecte organizate la nivel
regional;
aprobă proiectele propuse de agenţiile pentru dezvoltare
regională şi aprobate de consiliul pentru dezvoltare regională,
pentru finanţarea acestora din programele de dezvoltare
regională, în cazul licitaţiilor de proiecte organizate la nivel
naţional;
analizează şi aprobă rapoartele de activitate prezentate de
către Comitetul Naţional de Coordonare a Programelor Phare –
componenta de coeziune economică şi socială, constituit în
baza prevederilor Memorandumului de finanţare Phare, precum
şi propunerile înaintate de acest comitet.
În practică, Planul Naţional de Dezvoltare (PND) conţine
priorităţile şi măsurile multianuale de finanţare a obiectivelor
naţionale ale coeziunii economice şi sociale şi este întocmit de
către instituţiile guvernamentale abilitate pe baza ofertei politice
a formaţiunilor aflate la putere.
PND ar trebui să conţină programele de dezvoltare regională şi
locală, care la rândul lor să fie întocmite pe baza strategiilor de
dezvoltare a domeniilor DRL.
CNDR reprezintă interfaţa dintre Guvernul României şi
Agenţiile de Dezvoltare Regională. Atribuţiile CNDR trebuie să
fie îndeplinite prin negocieri cu regiunile direct implicate şi care
să aibă în vedere conţinutul programelor de dezvoltare
regională care le vizează în mod direct, dar şi cu ministerele şi
organizaţiile non-guvernamentale implicate. La nivel
operaţional, CNDR are autoritatea de a decide distribuirea
FNDR către fondurile regionale FDR şi ADR (Agenţiile de
Dezvoltare Regională).
Prin alcătuire şi funcţionare, CNDR se constituie într-un
organism inter-ministerial, responsabil de strategia şi
aplicarea politicii de dezvoltare regională.
Principalul punct slab al CNDR este acela că, prin
reaprobarea proiectelor de investiţii care au primit deja
acordul CDR, acest organism nu face decât să contribuie
la nerespectarea principiului descentralizării prin
imixtiunea MIE (care, de altfel deţine preşedinţia CNDR)
în procesul de aprobare a proiectelor regionale. Se trece
peste faptul că regiunile sunt cele care îşi cunosc cel mai
bine propriile nevoi şi tot ele, prin organismele
competente ar trebui să fie singurele care selectează şi
aprobă proiectele.
Agenţiile pentru Dezvoltare
Regională (ADR)
Agenţiile pentru Dezvoltare Regională sunt constituite, la
nivel local, sub forma unui organism neguvernamental,
nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică,
care funcţionează în domeniul dezvoltării regionale şi în
acord cu principiile stabilite de CNDR, ca parte a
Programului Naţional de Dezvoltare Regională. Aceasta
constituie condiţia eligibilităţii lor pentru acordarea
sprijinului financiar (distribuirea FNDR). Documentul
oficial pe baza căruia se face aprobarea cererii de
finanţare a ADR trebuie să definească obiectivele,
sarcinile, responsabilităţile şi împuternicirile acordate
ADR, structura şi criteriile de bază ale funcţionării lor. În
ţara noastră, organizarea ADR prezintă avantaje şi
dezavantaje.
Avantaje: mărimea regiunii - un criteriu pentru
dezvoltarea unei politici coerente şi eficiente, conform
standardelor Uniunii Europene; buna reprezentare a
regiunilor în CNDR; eficientizarea dialogului dintre cele 8
regiuni şi CNDR.
Dezavantaje: regiunile nu există sub forma unităţilor
administrative, delimitarea lor necesitând un anumit
interval de timp; cooperarea, al cărei cadru depăşeşte
limitele de judeţ, necesită timp, dar şi un oarecare risc
privind repartizarea echitabilă a fondurilor.
Agenţiile pentru Dezvoltare
Regională (ADR)
ADR-urile sunt responsabile de coordonarea intra-regională a programelor
de dezvoltare. ADR urmăresc îndeplinirea următoarelor obiective principale:
diminuarea dezechilibrelor existente prin stimularea dezvoltării echilibrate a
regiunii de dezvoltare;
recuperarea accelerată a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate;
preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre în cadrul regiunii;
stimularea iniţiativelor şi valorificarea resurselor locale şi regionale în scopul
dezvoltării durabile a regiunii;
dezvoltarea culturală a regiunii;
promovarea cooperării în interiorul regiunii şi cu celelalte regiuni de
dezvoltare, precum şi promovarea cooperării transfrontaliere;
sporirea atractivităţii regiunii de dezvoltare în vederea atragerii investiţiilor;
promovarea sectorului IMM;
pregătirea regiunii în vederea accesului la Fondurile structurale şi la Fondul
de coeziune al UE;
asistenţă acordată consiliilor judeţene şi locale în vederea realizării unor
programe şi proiecte de dezvoltare locală.
Organizarea structurală a unei ADR cuprinde următoarele
departamente:
departamentul de informatică, colectare şi procesare a datelor –
care are ca principal obiectiv realizarea unei reţele de comunicaţii ;
departamentul de elaborare a politicilor de dezvoltare, a
proiectelor regionale şi a programelor – se ocupă de elaborarea
planului de dezvoltare regională; are în subordine un birou de
parteneriat regional şi local;
departamentul pentru monitorizare, evaluare şi control a
politicilor, instrumentelor, proiectelor şi programelor de
dezvoltare - care se ocupă de gestionarea fondurilor de la UE şi a
altor fonduri;
departamentul de zone asistate – a cărui activitate constă în
asigurarea legăturii cu investitorii din zonele defavorizate şi care are în
subordine directă un birou pentru investiţii străine;
departamentul economic, juridic şi administrativ ;
filialele – există câte o filială în fiecare judeţ al regiunii .
În cadrul fiecărei agenţii pentru dezvoltare regională se
constituie câte o unitate de audit intern, subordonată
directorului agenţiei şi al cărei scop constă în:
a) asigurarea obiectivă şi consilierea, destinate să
îmbunătăţească sistemele şi activităţile agenţiei;
b) sprijinirea îndeplinirii obiectivelor agenţiei printr-o abordare
sistematică şi metodică, prin care se evaluează şi se
îmbunătăţeşte eficacitatea sistemului de conducere bazat pe
gestiunea riscului, a controlului şi a proceselor de administrare.
ADR-urile sunt responsabile de punerea în practică a politicii de
dezvoltare regională în ariile teritoriale respective. Scopul
principal este promovarea dezvoltării socio-economice a
regiunii respective, în acord cu principiile definite la nivel
naţional prin politica de dezvoltare regională.
ADR sunt responsabile de negocierea cu CNDR a
fondurilor Programului de Dezvoltare Regională (PDR),
inclusiv a clauzelor prevăzute în contractele de finanţare.
Totodată, ADR sunt responsabile atât de relaţiile cu
administraţia centrală (CNDR), cât şi de cele cu
administraţia locală (judeţe şi comunităţi locale).
Cu toate că ADR-urile depun eforturi pentru a obţine
independenţa de care au nevoie pentru a gestiona
fondurile în mod eficient, dincolo de constrângerile
birocratice ale unei veritabile instituţii publice, ele sunt
ONG-uri de utilitate publică, a căror organizare
instituţională tinde mai mult către o structură a
administraţiei.
La nivelul fiecărei ADR este organizat şi funcţionează câte un
Consiliu ADR. Componenţa Consiliului ADR poate varia,
funcţie de mărimea respectivei regiuni, iar aceasta include
reprezentanţii următoarelor organizaţii şi instituţii:
Consiliile Judeţene;
principalele oraşe din regiune;
asociaţiile inter-comunale;
prefecturile;
Camera de Comerţ si Industrie;
organizaţiile oamenilor de afaceri;
asociaţiile fermierilor;
reprezentanţii organizaţiilor sindicale regionale;
reprezentanţii instituţiilor academice, ai sectorului cercetării
ştiinţifice;
alţi reprezentanţi ai organizaţiilor regionale (agenţii, fonduri de
proprietate, etc.) sau ai unor asociaţii non-guvernamentale
Consiliul ADR include, de asemenea, reprezentanţi ai CNDR în calitate de
observatori, şi nu de membri cu drept de vot. Tot în calitate de observatori
vor participa şi reprezentanţii unora dintre instituţiile şi organizaţiile
menţionate anterior.
Preşedintele ADR este ales dintre şi de către membrii Consiliului ADR.
Consiliul ADR funcţionează în baza propriului organism executiv şi
operaţional. Funcţiile sale sunt, pe de o parte, legate de activităţile de
secretariat, iar pe de altă parte, de implementarea politicii de dezvoltare
regională (cu sau fără cooperarea cu alte instituţii). CNDR este
împuternicit să exercite controlul financiar-contabil asupra ADR, pentru a
se asigura de utilizarea corespunzătoare a fondurilor alocate.
Consiliul trebuie să prezinte şi să publice un raport anual al activităţii sale,
incluzându-se în acesta cheltuielile şi veniturile anuale. Raportul este
prezentat în cadrul unei conferinţe anuale cu participare deschisă.
Programul Naţional pentru Dezvoltare Regională (PNDR) defineşte
destinatarii fondurilor programelor regionale şi metodele permise în
activitatea de finanţare. Se recomandă ca definirea iniţială să fie limitată la
activităţile de finanţare, centrate pe dezvoltarea economică a regiunii -
dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, a proiectelor de turism,
dezvoltarea sectorului agricol, incluzând în aceasta şi turismul rural şi
meşteşugurile, circulaţia informaţiilor, managementul regional, schemele
de finanţare, schemele de pregătire a personalului etc.
C5 Consiliul pentru Dezvoltare
Regională (CDR)
Consiliul pentru Dezvoltare Regională este organismul regional
deliberativ, fără personalitate juridică, care este constituit şi
funcţionează pe principii parteneriale la nivelul fiecărei regiuni de
dezvoltare, în scopul coordonării activităţilor de elaborare şi
monitorizare ce decurg din politicile de dezvoltare regională, ale
cărui atribuţii principale sunt sintetizate în continuare:
analizează, aprobă strategia şi programele de dezvoltare regională
şi sprijină elaborarea în parteneriat a Planului Naţional de
Dezvoltare;
aprobă proiectele de dezvoltare regională, selecţionate la nivel
regional, în concordanţă cu criteriile, priorităţile şi metodologia
elaborate de instituţia naţională cu atribuţii în domeniul dezvoltării
regionale, împreună cu organismele regionale specializate;
transmite Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională spre
aprobarea finanţării, portofoliul propus de proiecte pentru care se
aplică o procedura de selecţie la nivel naţional;
aprobă criteriile, priorităţile, alocarea şi destinaţiile resurselor
Fondului pentru dezvoltare regională;
Consiliul pentru Dezvoltare
Regională (CDR)
prezintă Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională propuneri
privind alocarea de resurse la Fondul pentru dezvoltare regională;
urmăreşte utilizarea fondurilor alocate din Fondul naţional pentru
dezvoltare regională;
propune Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională cuantumul
contribuţiilor anuale, în limita sumelor aprobate prin bugetele judeţelor,
respectiv al municipiului Bucureşti, după caz, alocate pentru Fondul de
dezvoltare regională, pentru finanţarea obiectivelor politicilor regionale,
precum şi destinaţia şi eşalonările de plată ale acestora;
atrage alte contribuţii financiare, locale şi regionale, în vederea realizării
obiectivelor regionale; sursele atrase se constituie ca venituri la Fondul
de dezvoltare regională;
coordonează şi sprijină dezvoltarea parteneriatelor regionale;
coordonează activităţile de mediatizare la nivel regional a politicilor şi
obiectivelor de dezvoltare regională, a programelor regionale finanţate de
Uniunea Europeană, precum şi pe cele privind utilizarea, la nivelul
regiunii, a fondurilor, asigurând transparenţa şi informarea corectă, rapidă
şi în timp util a cetăţenilor, în special a întreprinzătorilor.
CDR are în componenţă preşedinţii consiliilor judeţene şi
câte un reprezentant al fiecărei categorii de consilii locale
municipale, orăşeneşti şi comunale din fiecare judeţ al
regiunii. Pentru regiunea de dezvoltare Bucureşti - Ilfov,
CDR este alcătuit din preşedintele Consiliului judeţean
Ilfov, primarul general al municipiului Bucureşti, din câte
un reprezentant al fiecărui consiliu local de sector şi din
reprezentanţi ai consiliilor locale din judeţul Ilfov, la
paritate cu reprezentanţii sectoarelor municipiului
Bucureşti. Managementul este asigurat de un preşedinte
şi un vicepreşedinte, aleşi pentru un mandat de un an.
CDR aprobă proiectele selectate în cadrul programului de
dezvoltare regională în baza priorităţilor fiecărei regiuni.
Programul de dezvoltare regională este elaborat şi
aprobat şi trebuie să fie parte componentă a PND. Toate
aceste proiecte necesită avizul CNDR, nu şi aprobarea
sa, deoarece se încalcă principiul autonomiei locale.
În practică, CNDR aprobă proiectele deja aprobate de
CDR, iar atunci când este vorba despre finanţarea ADR,
aceasta este lăsată în sarcina CDR. În acest context,
putem afirma că sarcinile sunt lăsate la nivelul CDR, iar
decizia la nivelul CNDR.
Fondul pentru Dezvoltare
Regională (FDR)
Conform prevederilor Legii nr. 315/2004, există Fondul Naţional
de Dezvoltare Regională (FNDR) din care sunt finanţate
programele prioritare pentru dezvoltarea regională şi sunt
asigurate fondurile pentru funcţionarea ADR-urilor.
În realitate, FNDR nu funcţionează, desfăşurarea activităţii
ADR-urilor fiind asigurată prin contribuţia lunară a Consiliilor
Judeţene aflate în componenţa regiunii, fapt ce contravine
principiilor prevăzute de legea dezvoltării regionale.
Legislaţia prevede că toate resursele gestionate de ADR se
constituie în FDR şi sunt reprezentate de:
subvenţii din Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională;
contribuţii din bugetele proprii ale judeţelor sau al municipiului
Bucureşti, după caz, în limita sumelor aprobate cu această
destinaţie prin bugetele respective;
alte resurse financiare atrase din sectorul privat, bancar,
investitori străini, Uniunea Europeană, fonduri internaţionale.
Fondul pentru Dezvoltare
Regională (FDR)
În realitate, FDR este realizat numai din contribuţia
consiliilor judeţene aflate în componenţa regiunilor.
Finanţarea programelor de dezvoltare regională, precum
şi îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor delegate de
instituţia naţională cu atribuţii în acest domeniu se
realizează în baza unor contracte negociate şi încheiate
pentru managementul tehnic şi financiar al programelor
de dezvoltare regională.
Finanţarea programelor naţionale prin agenţiile pentru
dezvoltare regională şi/sau îndeplinirea unor atribuţii
delegate acestora de instituţiile naţionale se realizează în
baza unor contracte negociate şi încheiate cu instituţiile
respective pentru implementarea programelor naţionale.
În ceea ce priveşte proiectele inter-
regionale, acestea ar trebui finanţate din
FNDR, iar o parte din proiectele
regionale, de asemenea şi funcţionarea
ADR ar trebui finanţată din FDR.
La formarea FDR, Uniunea Europeană a
contribuit în proporţie de 75%, iar
bugetul central al României cu restul de
25%.