Cap. 1.

Finanţe publice – concept, conţinut economic,

funcţii

1.1. Finanţe – concept, evoluţie,

conţinut

Cuvântul „finanţe” îşi are originea în limba

latină, unde în secolul XIII-XIV se foloseau expresii
precum financias, financia pecuniaria, care au înţelesul de bani sau plăţi efectuate cu ajutorul
banilor. Francezii consideră însă că noţiunea de finanţe este strâns legată de verbul finir care
are semnificaţia de finalizare a unei operaţiuni patrimoniale prin achitarea sumei datorate
beneficiarului, precum şi cu substantivul finis care înseamnă termen de plată, scadenţă
(momentul în care o plată devine exigibilă, trebuie efectuată). În Franţa, în secolul XV se
utilizau expresiile hommes de finances şi financiers pentru denumirea arendaşilor de impozite
şi a persoanelor care încasau impozitele regelui sau finance şi les finances care semnifică sumă
de bani şi, respectiv, patrimoniul statului.
Finanţele, încă de la apariţia cuvântului, au avut şi continuă să aibă legătură cu banii şi
cu statul, dar nu este vorba de bani pur şi simplu şi nici măcar de orice fel de plăţi efectuate cu
ajutorul banilor. Finanţele vizează veniturile şi cheltuielile statului, fiind strâns legate de istoria
statului şi dreptului. Primele elemente de finanţe apar pe o anumită treaptă de dezvoltare a
societăţii, la confluenţa dintre comunitatea gentilică (comuna primitivă, prima formaţiune
socio-economică) şi orânduirea sclavagistă (prima formaţiune socială împărţită pe clase
antagoniste)1.
Factorii care au generat apariţia finanţelor au fost:
 existenţa statului şi a nevoilor legate de funcţionarea lui;
 existenţa şi folosirea banilor.
Multă vreme însă statul sclavagist şi apoi cel feudal a folosit, în primul rând şi în cea mai
mare parte, nu banii ci dările în natură şi prestaţiile obligatorii în muncă. Statul îşi procura pe
această cale resursele necesare funcţionării sale. Statul se ocupa de construcţia unor edificii
publice, drumuri, organizarea de spectacole, ducerea de războaie etc. Toate acestea puteau fi
realizate prin apelarea la dări în natură şi la prestaţii obligatorii în muncă.

1În istoria dezvoltării societăţii există diverse tipuri de relaţii de producţie: unele, bazate pe stăpânirea în comun a mijloacelor
de producţie şi a rezultatelor muncii, relaţii de colaborare gentilică, altele, bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de
producţie, relaţii de exploatare, caracteristice orânduirilor sclavagistă, feudală şi capitalistă, altele, în sfârşit, bazate pe
proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie, relaţii de colaborare, caracteristice orânduirii socialiste.

1
 Cu timpul, activitatea statului se diversifică, statul începe
să desfăşoare şi activităţi economice, se dezvoltă sectorul public.
Treptat statul îşi completează resursele natural-materiale cu surse
băneşti, astfel încât apar primele elemente de finanţe sub forma
dărilor, impozitelor în bani şi a plăţilor silite stabilite de stat în
seama supuşilor săi. Aceste elemente de finanţe, completate apoi
cu împrumuturi în bani şi primele forme de impozite indirecte
(taxele vamale) au coexistat cu impozitul în natură şi prestaţiile obligatorii în muncă.
Când statul îşi amplifică activitatea şi resursele natural-materiale nu mai permit
susţinerea gamei de acţiuni publice, statul preferă o formă mai comodă de atragere de resurse,
şi anume venituri în formă bănească sub principala sa formă care este impozitul. O astfel de
preferinţă se transformă în necesitate, iar forma bănească, mai puţin utilizată în condiţiile
economiei naturale închise, începe să câştige teren. În aceste condiţii, resursele natural-
materiale sunt abandonate, rămânând doar ca excepţii. Asistăm, de fapt, la transformarea
elementelor de finanţe în finanţe propriu-zise la începutul capitalismului (secolul XV-XVI).
Cu timpul, finanţele îşi diversifică structura,
îşi lărgesc sfera de cuprindere. Pe lângă
finanţele publice, care vizează
constituirea de resurse pentru susţinerea
acţiunilor publice şi realizarea interesului
public, apar şi finanţele private care
asigură resursele necesare derulării afacerii
cu scopul de a obţine profit şi maximizarea
profitului şi realizarea interesului privat.
Unii autori consideră conceptul de finanţe
publice ca fiind sinonim cu finanţele statului,
însă majoritatea autorilor delimitează cele două noţiuni, din punct de vedere al sferei de
cuprindere. Finanţele publice sunt mai cuprinzătoare deoarece includ, pe lângă finanţele
administraţiei centrale (care desemnează, de fapt, finanţele statului), şi finanţele comunităţilor
locale, finanţele instituţiilor publice, finanţele persoanelor private în măsura în care sunt
subvenţionate de stat.

1.2. Accepţiunea clasică şi modernă a

finanţelor publice

De-a lungul timpului, cuvântul finanţe a

căpătat un sens foarte larg incluzând bugetul
statului, creditul, operaţiile bancare şi de bursă,
relaţiile cambiale ş.a. adică resursele, relaţiile şi operaţiile băneşti. Concepţiile specialiştilor însă
despre finanţe sunt diferite şi pun accentul pe un anumit aspect al finanţelor. Concepţiile despre
finanţe au evoluat de-a lungul timpului, evidenţiindu-se drept concepţii distincte, specifice
celor două etape de dezvoltare din istoria societarii omeneşti între secolele XVIII şi XX.
2
 1. concepţia clasică – caracteristici:
 conceptul de finanţe publice are un caracter juridic;
 specific epocii "statului jandarm", adică a unui stat protector
al bunurilor şi persoanelor contra agresiunii vecinilor;
 finanţele clasice apar ca finanţele statului consumator;
 reflectă doctrina liberală predominantă în perioada capitalismului ascendent,
bazată pe principiul: „laissez-faire, laissez-passer”; urmărea evitarea oricărei
intervenţii din partea autorităţii publice în economie care ar putea perturba
iniţiativa privată, liberă concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţei;
 specific capitalismului liberal care s-a afirmat în sec. XVIII-XIX;
 reprezentanţii şcolii clasice susţin echilibrul bugetar pe care-l consideră „cheia
de boltă” a finanţelor, văzând în deficitul bugetar un dublu pericol, cel al
bancrutei şi cel al inflaţiei;
 statul redistribuie un volum redus de resurse (aproximativ 3% din PIB*).

2. concepţia modernă – caracteristici:

 conceptul de finanţe publice are un caracter
economic şi sociologic;
 specific epocii "statului providenţă" (statului
bunăstării pentru toţi); statul intervine pentru a ajuta
anumite categorii sociale: săraci, bătrâni, şomeri,
văduve, copii, imigranţi, tineri, cei fără locuinţă etc.;
de aceea, statul a sporit numărul degrevărilor fiscale şi
al metodelor de impozitare, a organizat, a generalizat
şi a făcut obligatorii sistemele de asistenţă socială, de pensii complementare şi de alocaţii
pentru copii;
 finanţele moderne apar ca finanţele statului intervenţionist;
 şcoala modernă agreează intervenţia statului prin metode şi pârghii economice, îndeosebi
financiar-monetare, apte să influenţeze favorabil activităţile economice şi sociale;
autoritatea publică este chemată să joace un rol activ în viaţa economică, să influenţeze
procesele economice, să prevină crizele sau puţin să le limiteze efectele negative;
 specific neocapitalismului manifestat în secolul XX, îndeosebi după marea recesiune
economică mondială (1929-1933);
 şcoala modernă consideră că şcoala clasică a exagerat pericolul deficitului bugetar, pe care
îl consideră mai degrabă un impas decât un pericol şi acceptă ideea sacrificării echilibrului
bugetar pentru a se asigura echilibrul general al economiei;
 rolul redistribuitor al statului creşte (aproximativ 40% din PIB).

*Produsul intern brut este un indicator macroeconomic care reflectă suma valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor
destinate consumului final, produse în toate ramurile economiei în interiorul unei ţări în decurs de un an.
3
1.3. Funcţiile finanţelor publice

Finanţele publice există pentru a servi la realizarea unor

obiective precis determinate, la îndeplinirea anumitor
sarcini care nu ar putea fi înfăptuite pe altă cale sau cu alte
mijloace. Misiunea socială a finanţelor publice este
îndeplinită prin funcţiile pe care le exercită, şi anume:
funcţia de repartiţie şi funcţia de control.

1. Funcţia de repartiţie cuprinde 2 faze distincte,

respectiv:

f
a. aza de constituire a fondurilor publice la care participă întreprinderile, indiferent de
forma de proprietate asupra capitalului social şi de forma juridică de organizare; instituţiile
publice şi unităţile din subordinea acestora;
populaţia, persoane juridice şi fizice rezidente în
străinătate.
Participarea la constituirea fondurilor publice de
resurse financiare îmbracă diverse forme şi
anume:
 impozite şi taxe;
 contribuţii pentru asigurările sociale;
 amenzi şi penalităţi;
 vărsăminte din veniturile instituţiilor publice;
 redevenţe şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte
bunuri proprietate de stat;
 împrumuturi de stat primite de la persoane fizice sau juridice;
 venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a unor bunuri fără stăpân;
 dobânzi aferente împrumuturilor acordate,
donaţii, ajutoare şi alte transferuri primite;
 alte venituri.
Faza de constituire a resurselor financiare
publice are un caracter obiectiv deoarece necesitatea
constituirii unor fonduri de resurse financiare la
dispoziţia statului se resimte în toate ţările, indiferent
de gradul lor de dezvoltare economică, de structura de
ramură, de orânduirea socială sau de alţi factori.

f
b. aza de redistribuire a resurselor publice către
beneficiarii acestora, persoane fizice şi juridice. Această repartiţie este precedată de
inventarierea nevoilor sociale existente în perioada de referinţă, cuantificarea lor în expresie

4
bănească şi ierarhizarea în funcţie de acuitatea şi importanţa pe care
o prezintă. Deoarece nevoile sociale, care exprimă cererea de resurse
financiare sunt mult mai mari decât resursele posibile de procurat pe
plan naţional, adică oferta de resurse financiare este necesar ca
autorităţile publice competente să trieze şi să ierarhizeze cererile
formulate de organele centrale şi locale abilitate în funcţie de
anumite criterii.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt dimensionarea volumului
cheltuielilor publice pe destinaţii, şi anume:
 învăţământ, sănătate, cultură;
 asigurări sociale şi protecţia socială;
 servicii publice generale;
 apărare şi siguranţă naţională, ordine publică;
 acţiuni economice, protecţia mediului, cercetare-dezvoltare;
 servicii de dezvoltare publică;
 datorie publică şi alte acţiuni.
Faza de distribuire a resurselor financiare publice are un caracter
subiectiv deoarece depinde de capacitatea organelor decizionale
de a percepe şi de a răspunde corect nevoilor sociale, de gradul
de dezvoltare economico-socială a ţării, de opţiunea forţelor
politice aflate la putere. Toate acestea influenţează volumul
resurselor financiare ce poate fi mobilizat la fondurile publice şi
cererea de resurse pentru satisfacerea nevoilor sociale.

2. Funcţia de control este strâns legată de funcţia de repartiţie,

dar are o sferă de manifestare mai largă decât aceasta deoarece
vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor, şi modul
de utilizarea a acestora. Necesitatea funcţiei de control decurge
din faptul că fondurile de resurse financiare constituite la dispoziţia
statului aparţin întregii societăţi şi materializează o parte însemnată
din PIB.
Controlul financiar constituie o manifestare a funcţiei de
control a finanţelor publice şi se exercită în toate fazele economiei, şi anume:
a). în faza de producţie, controlul financiar urmăreşte toate elementele: mijloacele de muncă,
obiectele muncii şi forţa de muncă şi se efectuează asupra întregului circuit al fondurilor de la
aprovizionare până la desfacere şi încasarea contravalorii produselor finite;
b). în faza de repartiţie, urmăreşte nivelul la care se constituie aceste fonduri; titlul cu care se
mobilizează şi se repartizează către beneficiari; dimensiunea fondurilor în raport cu PIB; gradul
de redistribuire a fondurilor între sferele de activitate, sectoarele sociale, membrii societăţii şi
diversele regiuni şi zone geografice; modul de asigurare a echilibrului între necesarul de resurse
financiare şi posibilităţile de procurare a acestora;

5
c) în faza de schimb, controlul urmăreşte dacă produsele obţinute în unităţile
economice cu capital de stat se realizează cu mărfuri, dacă oferta corespunde
cererii şi dacă preţurile mărfurilor stabilite prin mecanismele pieţei acoperă
cheltuielile de producţie şi de circulaţie şi permit obţinerea unui profit;
d) în faza de consum, controlul vizează consumul productiv al unităţilor
economice cu capital de stat (gradul de valorificare a materiilor prime,
rentabilitatea produselor etc.), precum şi consumul final al instituţiilor
publice (cheltuieli pentru învăţământ, sănătate, cultură, apărare).
În ţara noastră, controlul financiar se exercită de organele Curţii de Conturi, ale
Ministerului Finanţelor Publice, organe specializate ale ministerelor, departamentelor,
întreprinderilor de stat şi instituţiilor publice, direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene
şi ale controlului financiar, Direcţia Generală Antifraudă Fiscală* etc. Atribuţii de control în
domeniul finanţelor publice au şi parlamentul şi guvernul ţării, precum şi alte organe.

Bibliografie recomandată:
1. Anghelache G., Beclean P., Finanţele publice ale României,
Editura Economică, Ediţia a II-a, Bucureşti, 2007
2. Dascălu Elena Doina, Savu Cosmina Silviana - Finanţe publice –
Studii de caz, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2016
3. Drigă I., Răscolean I., Stanciu A., Finanţe publice, Note de curs,
Centrul de multiplicare al Universităţii din Petroşani, 2012
4. Florescu D., Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti,
2013
5. Franţ F., Finanţe publice, Editura Economică, Bucureşti, 2013
6. Mara E.R., Finanţele publice între competiţie și armonizare fiscală, Editura Risporint, Cluj-
Napoca, 2017
7. Marinescu R.T., Finanţe publice: modele de analiză și studii de caz, Editura Economică,
Ediţia a II-a, Bucureşti, 2021
8. Moşteanu N.R., Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2011
9. Stoica C., Marinoiu A.M., Penu D., Busu C., Finanţe publice. Eficienţa actului de guvernare
prin finanţe publice, Ediţia a IV-a, Editura Pro Universitaria, București, 2015
10. Teodorescu C.D., Finanţe, Editura Pro Universitaria, București, 2015
11. Ungureanu M.A., Nedelescu M.D., Ungureanu M.D., Finanţe, Editura Universitară,
București, 2018
12. Văcărel I. (coord.), Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Ediţia a VI-a, Bucureşti,
2007

 Curtea de Conturi, înfiinţată prin Legea din 24 ianuarie 1864, exercită controlul asupra modului de formare, de administrare
şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
*din cardul ANAF (Agenţia Naţională de Administrare Fiscală) care s-a înfiinţat în noiembrie 2013, cu atribuţii de prevenire
și combatere a actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscal și vamală