Drept Financiar Și Fiscal

Drept financiar și fiscal 2022
CAPITOLUL I
FINANŢELE PUBLICE – NOȚIUNI GENERALE
Cuprins:
1.1 . Evoluţia istorică a finanţelor publice
1.2 . Noţiunea de finanţe publice
1.3 . Structura finanţelor publice
1.4 . Funcţiile finanţelor publice
1.5 . Organele statului implicate în activitatea financiară
§. 1.1. Evoluţia istorică a finanţelor publice
Etimologic, cuvântul „finanţe” provine din latinescul „finis” care înseamnă scadenţă sau termen de
plată .
1
Ulterior, termenul finanţe a evoluat, dobândind diferite sensuri atât sub aspectul conţinutului.
Astfel, termenul „finanţe” este susceptibil de mai multe sensuri2:
✓ relaţii sociale de natură economică ce apar în procesul constituirii resurselor băneşti publice
necesare satisfacerii intereselor generale ale societăţii;
✓ mijloace de intervenţie ale statului prin intermediul cărora este coordonată sau influenţată
activitatea economică;
✓ fonduri băneşti care se pun la dispoziţia statului în scopul îndeplinirii corespunzătoare a funcţiilor şi
sarcinilor sale;
✓ acte juridice, în sensul de acte de autoritate, prin care se preia la dispoziţia statului o parte din
produsul intern brut3.
Dincolo de multitudinea accepţiunilor, de-a lungul vremii şi în toate sistemele socio-economice,

finanţele s-au manifestat și continuă să se manifeste ca relaţii sociale de natură economică4.
Ulterior, a început să se facă distincţie între finanţele „private” şi finanţele „publice”.
În evoluția conceptului de finanțe publice, se pot distinge între două perioade importante:
• perioada finanțelor publice clasice - perioada îndelungată de timp în care statul, ca autoritate publică
supremă (caracterizat ca fiind un stat-jandarm) nu a intervenit în acest vast domeniu decât în măsura în
care s-a considerat că este strict necesar (de obicei pentru a asigura finanțarea acțiunilor statal-militare).
Doctrina dominantă era cea liberală (clasică) care a ridicat la rang de principiu regula conform căreia
activitatea economică trebuie să se desfășoare fără intervenția statului (sau întro măsură strict limitată)
pentru a nu perturba inițiativa privată, libera concurență, acțiunea legilor obiective ale pieței5.
• perioada finanțelor publice moderne - perioada în care preocuparea statului pentru buna desfășurare a
activităților economice și sociale a sporit, așa cum gradual a crescut și implicarea acestuia în vederea
influențării proceselor economico-sociale, inclusiv prin prevenirea crizelor economice (statul devenind
astfel un stat-intervenționist sau stat-providență, respectiv statul bunăstării (welfare state)6).
Prin urmare, în epoca modernă şi contemporană, finanţele publice au ajuns să îndeplinească un rol
complex:
- contribuie la acoperirea cheltuielilor publice care se efectuează în scopul acoperirii nevoilor
generale şi comune ale membrilor societăţii;
- permit statului să intervină în viaţa economică şi să o influenţeze, să o dirijeze şi să o menţină pe
direcţia aflată în acord cu strategia de dezvoltare propusă7.
1
Cosmin Flavius Costaș, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 15.
2
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice, Ed. Accent, Cluj Napoca, 2005, p. 6.
3
DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 380.
4
5
6
7
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 12.
1
§. 1.2. Noţiunea de finanţe publice
Definirea finanţelor publice trebuie făcută atât din perspectivă instituţională, cât şi din una materială8.
Din punct de vedere instituţional, finanţele publice reprezintă cadrul de manifestare a puterii politice în
societate sau, altfel spus, modalitatea de exercitare a puterii financiare publice.
Din punct de vedere material, finanţele publice sunt definite în funcţie de conţinutul lor concret, ele
fiind strâns legate de noţiunea de activitate financiară publică. Astfel, finanţele publice pot fi definite ca fiind
activitatea de formare, administrare, angajare şi utilizare a fondurilor publice ale statului, unităţilor
administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice ale acestora, implicate în procesul bugetar9.
Având în vedere cele două criterii, finanţele publice pot fi definite ca fiind un ansamblu coerent (şi
închegat) de acte şi operaţiuni financiare care conferă specificitate – prin incidenţa pe care o au asupra lor –
raporturilor sociale care apar (se nasc) şi se derulează (se materializează, se modifică şi se sting) în legătură
cu constituirea, repartizarea şi utilizarea resurselor financiare publice necesare asigurării funcţionării şi
dezvoltării generale a societăţii10.
Mai simplu, finanţele publice sunt definite ca relaţii sociale referitoare la formarea şi întrebuinţarea
fondurilor băneşti care se acumulează (se concentrează) în bugetele publice şi se utilizează pentru
satisfacerea nevoilor generale ale societăţii11.
§. 1.3. Trăsăturile caracteristice ale finanțelor publice
Finanţele publice au următoarele trăsături caracteristice12:

1. Finanţele publice sunt relaţii sau raporturi sociale cu un preponderent caracter şi conţinut
economic, întrucât ele apar şi se manifestă în procesul formării, repartizării şi utilizării produsului social.
2. Finanţele publice se prezintă în formă bănească, deoarece se exprimă prin intermediul banilor.
3. Finanţele publice sunt relaţii fără echivalent, adică ele nu presupun – în mod necesar – nici o
contraprestaţie directă din partea celor doi subiecţi de drept ai raportului financiar (contribuabilul/beneficiarul
mijloacele băneşti (alocaţii bugetare) care constituie obiectul acelor relaţii şi statul).
4. Mijloacele băneşti, sub forma cărora se prezintă – la modul concret – finanţele publice, nu se
rambursează, întrucât ele urmează un regim juridic strict potrivit căruia alocarea se face cu titlu definitiv şi nici
nu are caracterul unui împrumut (caracterizat prin rambursabilitate).
§. 1.4. Structura finanţelor publice
În primul rând, structura finanţelor publice presupune, două elemente principale: veniturile publice şi
cheltuielile publice.
În al doilea rând, la aceste elemente principale pot fi adăugate şi altele, nu mai puţin importante şi
necesare, care contribuie la stabilirea şi menţinerea legăturilor necesare sistemului finanţelor publice:
-bugetul statului,
-finanţele locale şi bugetele unităţilor administrativ-teritoriale,
-împrumuturile de stat sau creditul public,
-finanţele organizaţiilor internaţionale13.
Fiecare componentă a finanţelor publice are, pe de o parte, o existenţă de sine stătătoare, iar pe de alta,
reprezintă o parte dintr-un întreg.
În totalitatea lor, elementele componente ale structurii finanţelor publice formează bugetul public
naţional, denumit, în prezent sistem bugetar, în conţinutul căruia se regăsesc toate veniturile publice realizate la
nivelul unui stat şi toate cheltuielile care se efectuează într-un an financiar pentru acoperirea intereselor
generale ale societăţii14.
8
9
A se vedea Emil Bălan, Drept financiar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 5.
10
A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 16.
11
12
Cosmin Flavius Costaș, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, pp. 26-27.
13
A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice, p. 20.
14
Ioan Gliga, Drept financiar, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, pp. 10-12.
2
§. 1.5. Funcţiile finanţelor publice
În procesul formării, repartizării şi utilizării mijloacelor băneşti ale societăţii, finanţele publice
îndeplinesc două funcţii principale: funcţia de repartiţie şi funcţia de control15.
1. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice se realizează în procesul de formare şi repartizare a

mijloacelor băneşti. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice se realizează în două momente distincte: primul
este momentul formării resurselor (prin constituirea fondurilor băneşti), iar cel de-al doilea este acela al
repartizării (distribuirii) fondurilor băneşti.
a. Formarea resurselor publice se realizează prin mobilizarea unei părţi din sumele rezultate în urma
repartiţiei primare a venitului naţional. La constituirea fondurilor băneşti publice participă toate sectoarele
sociale: public, privat, mixt, precum şi populaţia, evident în proporţii diferite, în raport cu puterea lor financiară.
Majoritatea resurselor financiare sunt mobilizate la fondurile publice cu titlu definitiv şi fără vreo
contraprestaţie directă (ele provenind din impozite, taxe, contribuţii etc.); numai o mică parte – de regulă – a
fondurilor publice fiind rambursabile (atunci când acestea provin din împrumuturi publice).
b. Repartizarea fondurilor băneşti se realizează în cadrul sau prin intermediul repartiţiei secundare
(redistribuirea) a venitului naţional, pe categorii de beneficiari. Redistribuirea venitului naţional se înfăptuieşte
preponderent prin sistemul de preţuri şi tarife aplicat bunurilor şi serviciilor. Distribuirea resurselor financiare
publice se face, prin urmare, pe baza dimensionării volumului cheltuielilor publice pe: destinaţii, beneficiari,
obiective şi acţiuni16. Din fondurile băneşti publice constituite se acoperă cheltuielile privind: plata salariilor şi a
altor drepturi de personal, procurarea de materiale şi plata serviciilor, subvenţii acordate instituţiilor publice şi
unor întreprinderi, transferuri către anumite categorii de persoane fizice (beneficiarii pensiilor, alocaţiilor,
burselor, ajutoarelor etc.), investiţii şi rezerve materiale etc. Distribuirea şi redistribuirea venitului naţional
conduc la formarea veniturilor finale ale statului, ale agenţilor economici şi ale persoanelor fizice17.
2. Funcţia de control se concretizează în activitatea de verificare a respectării legalităţii şi creşterii

eficienţei economice printr-o mai bună administrare a banului public. Aceasta presupune supravegherea
continuă a integrităţii avutului public prin verificarea respectării criteriilor pe baza cărora se determină
necesitatea şi oportunitatea cheltuielilor publice, respectarea obligaţiilor faţă de buget, a obligaţiilor
contractuale etc. Totodată, controlul exercitat de finanţe contribuie la realizarea şi menţinerea echilibrului
monetar, valutar şi financiar în economie18.
§. 1.5. Organele financiare ale statului
Activitatea financiară constă într-un complex de acţiuni şi activităţi desfăşurate în principal de

organele de stat, dar şi de către agenţi economici, de alte persoane juridice şi/sau de persoane fizice şi care –
îmbrăcând forma relaţiilor financiare – privesc constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti
publice destinate dezvoltării (acumulării) şi consumului social19.
Activitatea financiară a statului se manifestă sub forma:
1. unei activităţi legislative;
2. unei activităţi executive, constând în executarea actelor normative la cazuri concrete;
3. organizării cadrului necesar efectuării acestei executări.
15
A se vedea, pe larg, asupra funcţiilor finanţelor publice, Cosmin Flavius Costaș, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, pp.
29-32; Iulian Văcărel, Florian Bercea, Gheorghe D. Bistriceanu, Gabriela Anghelache, Maria Bodnar, Tatiana Moşteanu, Florin Georgescu, Finanţe
publice, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992, pp.59-66; Dan Drosu Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p.
18-21; Elena Drăgoescu, Finanţe. Finanţe publice, Ed. Dimitrie Cantemir, Tîrgu-Mureş, 2000, pp.13-15.
16
Cheltuielile publice se defalcă pe următoarele categorii: învăţământ, sănătate, cultură, asigurări sociale şi protecţie socială, dezvoltări colective şi
locuinţe, apărare naţională, ordine publică, contribuţii externe, acţiuni economice sau de altă natură, datorie publică. În funcţie de nivelul de dezvoltare
economică a ţării, aceste cheltuieli vizează cu prioritate acţiunile cu caracter social-cultural sau ele se îndreaptă în principal spre sfera producţiei materiale
(a se vedea şi: Iulian Văcărel, Florian Bercea, Gheorghe D. Bistriceanu, Gabriela Anghelache, Maria Bodnar, Tatiana Moşteanu, Florin Georgescu,
op.cit., p. 60)
17
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., pp. 22-23; Ioan Gliga, Drept financiar, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 14.
18
19
Cosmin Flavius Costaș, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 34; Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin
Flavius Costaş, op.cit., p. 30.
3
Activitatea financiară a statului are la bază următoarele principii20:

➢ Conducerea și orientarea activității de către stat;
➢ Realizarea gestiunii economico-financiare și a autofinanțării;
➢ Participarea agenților economici într-o măsură tot mai mare la constituirea veniturilor publice;
➢ Perfecționarea stimulării materiale, întărirea răspunderii și asigurarea legalității,
➢ Organizarea activității economico-financiare pe baze bugetare;
➢ Perfecționarea controlului financiar.
Totalitatea organelor statului care desfăşoară activităţi în sfera finanţelor publice formează aparatul
financiar al statului şi pot fi împărţite în două mari categorii:
a. organe ale statului cu competenţă generală, dar care au şi importante atribuţii şi în domeniul
finanţelor publice:
- Parlamentul României (în calitate de unică autoritatea legislativă şi de organ reprezentativ suprem,
adoptă legile bugetare, inclusiv cele privind rectificarea bugetară),
- Guvernul României (fiind unul din cel doi şefi ai executivului român şi de organ care asigură
conducerea generală a administraţiei publice din România, elaborează proiectele bugetare, exercită conducerea
generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice),
- Banca Naţională a României,
- consiliile locale şi serviciile publice locale (în calitate de autorităţi deliberative ale unităţilor
administrativ-teritoriale),
- ministerele, celelalte organe centrale şi locale ale administraţiei de stat, precum şi instituţiile publice
de subordonare centrală sau locală21.
b. organe ale statului cu competenţă specială (sau organe de specialitate), care au atribuţii exclusiv în
domeniul finanţelor publice:
- Curtea de Conturi22,
- Corpul de control al Guvernului23,
- Ministerul Finanţelor Publice,
- Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, inclusiv Direcția Generală Antifraudă Fiscală,
- subunităţile organelor centrale de specialitate (Camerele de Conturi judeţene, Direcţiile generale
regionale ale finanţelor publice, administrațiile financiare municipale şi ale sectoarelor capitalei, secţiile din
teritoriu ale Direcției Generale Antifraudă Fiscală etc.).
Organele din aparatul financiar al statului îndeplinesc:

1. Sarcini generale (administrarea finanţelor publice, realizarea şi menţinerea echilibrului financiar,
monetar şi valutar al ţării, asigurarea eficienţei economiei naţionale);
2. Sarcini de strictă specialitate (de exemplu, efectuarea de studii, analize şi prognoze referitoare la
activitatea financiară, monetară şi fiscală, constituirea şi repartizarea resurselor băneşti necesare dezvoltării
economiei naţionale şi satisfacerii trebuinţelor sociale şi culturale; realizarea integrală a drepturilor patrimoniale
ale statului; apărarea integrităţii fondurilor publice; stabilirea clasificaţiei bugetare a veniturilor şi cheltuielilor
publice; întocmirea lucrărilor pregătitoare elaborării proiectului bugetului de stat; organizarea şi urmărirea
încasării veniturilor şi efectuării cheltuielilor bugetare; controlul financiar etc.)24.
Ministerul Finanţelor Publice este organul de specialitate al administraţiei publice centrale, cu

personailitate juridică care funcţionează în subordinea Guvernului25 și care aplica strategia şi Programul de
guvernare în domeniul finanţelor publice.
La baza activităţii acestui minister stau următoarele principii (art. 2 alin. 3 din H.G. nr. 34/200926):
a). coerenţa, stabilitatea şi predictibilitatea cadrului macroeconomic
20
21
A se vedea art. 133-138 din Constituţia României, art. 13-108 din Legea privind administraţia publică locală nr. 215/2001, publicată în M.Of. nr. 204
din 23 aprilie 2001, cu modificările ulterioare, precum şi Legea finanţelor publice nr. 500/2002, publicată în M.Of. nr. 597 din 13 august 2002, cu
modificările ulterioare.
22
A se vedea Dan Drosu Şaguna, op.cit., p. 35; Ioan Gliga, op.cit., p. 38-40.
23
A se vedea O.U.G. nr. 25 din 27 aprilie 2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea Corpului de control al Primului Ministru, publicată în
M.Of. 270 din 23 aprilie 2007.
24
25
A se vedea H.G. nr. 34 din 22 ianuarie 2009, publicată în M.Of. nr. 58 din 28 ianuarie 2009.
26
Hotărârea Guvernului nr. 34 din 22 ianuarie 2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, publicată în M.Of. nr. 52 din 28
ianuarie 2009, cu modificări și completări ulterioare.
4
b). armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene

c). întărirea autorităţii instituţiei
d). perfecţionarea managementului fondurilor publice
e). transparenţa activităţii în toate domeniile sale de activitate
f). satisfacerea cerinţelor partenerilor sociali
g). asigurarea unui mediu de afaceri concurenţial şi predictibil
Ministerul Finanţelor Publice este minister cu rol de sinteză, iar printre funcțiile cele mai importante se
numără:
a) funcția de strategie, prin care se asigură, în conformitate cu politica financiară a Guvernului şi cu
normele Uniunii Europene, elaborarea strategiei în domeniile de activitate specifice ministerului: fiscal,
bugetar, contabilitate publică, reglementări contabile, datorie publică, control financiar public intern, sisteme de
management financiar şi control, coordonarea şi verificarea achiziţiilor publice, domenii reglementate specific;
b) funcția de reglementare şi sinteză, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional
necesar pentru realizarea obiectivelor strategice în domeniul finanţelor publice;
c) funcția de concepţie bugetară şi fiscală;
d) funcția de administrare a veniturilor statului;
e) funcția de administrare a resurselor derulate prin Trezoreria Statului;
f) funcția de administrare a datoriei publice;
g) funcția de implementare a prevederilor Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană
pentru domeniul financiar şi fiscal; etc.
Concret, în realizarea rolului care îi revine, MFP exercită următoarele atribuții (art. 3 din H.G. nr.
34/2009):
▪ propune strategii de dezvoltare pe termen lung şi soluţii de reformă în domeniul finanţelor publice;
▪ elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale şi raportul asupra proiectului bugetului
de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat;
▪ stabileşte echilibrul bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat şi a rectificării acestuia;
▪ stabileşte metodologii pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de
stat, a bugetelor fondurilor speciale şi a proiectelor bugetelor locale;
▪ analizează periodic modul de realizare a prevederilor bugetare, în corelare cu indicatorii
macroeconomici şi prezintă informări Guvernului cu propuneri de îmbunătăţire etc.
În subordinea Ministerului Finanţelor Publice a fost înfiinţată prin art. 6 din vechiul Cod fiscal27,
Comisia fiscală centrală28 ca organism însărcinat cu misiunea de a asigura aplicarea unitară a prevederilor
fiscale și de procedură fiscală şi a actelor normative anterioare în materie.
Atribuţiile Comisiei fiscale centrale sunt: soluţionarea unitară a problemelor de natură fiscală şi a celor
de procedură fiscală, în scopul eliminării confuziilor şi a interpretărilor diferite date legislaţiei fiscale şi
procedural-fiscale (precum şi a legislaţiei conexe); soluţionarea conflictelor de competenţă între organele fiscale
care nu sunt subordonate unui organ fiscal comun (inclusiv conflictele de competenţă care privesc finanţele
publice locale); determinarea cazurilor în care aplicarea scutirii de TVA pentru bunurile şi serviciile finanţate
din fonduri nerambursabile nu se poate realiza conform legii29 (de ex., Decizia nr. 2/2008 privind reverificarea
efectuată de organele fiscale, aprobată prin Ordinul Președintelui ANAF nr.1574/200830).
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) este organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, cu rang de instituţie publică, cu personalitate juridică şi cu buget propriu, orgnizată în subordinea
Ministerului Finanţelor Publice31.
Conform proprieri declarații32, A.N.A.F are misiunea de a asigura resursele pentru cheltuielile publice
ale societăţii prin colectarea şi de a administra eficace şi eficientă a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor
sume datorate bugetului general consolidat, precum şi de a îmbunătăţi starea relaţională instituţie – contribuabil,
27
Legea nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal, publicată în M.Of. nr. 927 din 23 decembrie 2003, republicată și modificată.
28
Ordinul Ministrului Finanțelor Publice privind constituirea și atribuțiile Comisiei Fiscale Centrale nr. 688 din 23 mai 2013, publicat în M.Of. nr. 323
din 4 iunie 2013.
29
30
Publicat în M.Of. nr.864 din 22 decembrie 2008.
31
ANAF a fost înfiinţată la data de 1 octombrie 2003 în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, prin O.G. nr. 86/2003 și reorganizată prin O.U.G. nr.
74/2013, publicată în M.Of. nr. 389 din 29 iunie 2013, cu modificări și completări ulterioare.
32
http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/prezentare/prezentare.htm (vizualizat la data de 05.03.2023).
5
contribuabil – instituţie prin care se răspunde noilor cerinţe ale cetăţeanului în dubla sa ipostază de utilizator şi
beneficiar. În acest scop ANAF se bazează pe respectarea a două principii:
➢ egalitatea contribuabililor în faţa impozitului;
➢ eficienţa colectării veniturilor bugetare.
A.N.A.F îşi îndeplineşte misiunea acţionând în baza a trei orientări prioritare:
• încurajarea conformării voluntare pentru prevenirea fraudei fiscale, prin diversificarea şi creşterea
calităţii serviciilor şi asigurarea unor proceduri simplificate.
• combaterea fraudei prin promovarea unui control fiscal de calitate şi orientat mai mult spre sectoarele
cu risc ridicat de fraudă;
• eficacitate şi eficienţă crescută în activitatea de colectare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor
sociale, pentru a garanta veniturile bugetare necesare.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF)33 are următoarele obiective:

a) colectarea veniturilor bugetului de stat, reprezentând impozite, taxe şi alte venituri ale bugetului de
stat, conform competenţelor, precum şi a veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului asigurărilor
pentru şomaj, bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, reprezentând contribuţia de
asigurări sociale, contribuţia de asigurări pentru şomaj, contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate,
contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, datorate de plătitori, persoane juridice şi
persoane fizice, care au calitatea de angajator sau asimilaţi acestora;
b) aplicarea unitară a prevederilor legislaţiei privind impozitele, taxele, contribuţiile sociale şi alte
venituri bugetare în domeniul său de activitate;
c) exercitarea prerogativelor stabilite de lege prin aplicarea unui tratament echitabil tuturor
contribuabililor.
În realizarea acestor obiective, îndeplineşte o serie de atribuţii stabilite prin acte normative, între care
cele mai importante sunt: propune şi elaborează strategii de dezvoltare, precum şi soluţii de reformă în
domeniul administrării veniturilor bugetare pentru care este competentă potrivit legii; asigură aplicarea corecta,
unitară şi nediscriminatorie a legislaţiei fiscale; elaborează proceduri de administrare a impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor sociale; analizează proiectele de acte normative care conţin prevederi referitoare la administrarea
veniturilor bugetare pentru care este competentă; iniţiază şi desfăşoară acţiuni legale în cazul neconformării
contribuabililor în îndeplinirea obligaţiilor declarative şi de plată; elaborează proceduri privind activitatea de
asistenţă, îndrumare şi informare a contribuabililor; reprezintă statul în faţa instanţelor, ca subiect de drepturi şi
obligaţii privind impozitele, taxele, contribuţiile sociale şi alte activităţi ale Agenţiei Naționale de Administrare
Fiscală34.
În cadrul ANAF sunt organizate şi funcţionează:

1. Direcția Generală Antifraudă Fiscală – cu o atribuție generală de a contribui la realizarea
atribuțiilor de prevenire și combatere a actelor și faptelor de evaziune fiscal și fraudă fiscală (art. 3 alin. 1 din
O.U.G. nr. 74/2013), în concret exercitând atribuții de control antifraud cu privire la (art. 14 din O.U.G. nr.
74/2013):
a) respectarea actelor normative în scopul prevenirii, descoperirii şi combaterii oricăror acte şi fapte de
evaziune fiscală şi fraudă fiscală;
b) respectarea normelor de comerţ, urmărind prevenirea, depistarea şi înlăturarea evaziunii fiscale şi
fraudelor fiscale;
c) modul de producere, depozitare, circulaţie şi valorificare a bonurilor, în toate locurile şi spaţiile în
care se desfăşoară activitatea operatorilor economici;
d) participarea, în colaborare cu organele de specialitate ale altor ministere şi instituţii specializate, la
acţiuni de depistare şi combatere a activităţilor ilicite care generează fenomene de evaziune şi fraudă fiscală.
2. Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabililor - instituţie publică cu

personalitate juridică, cu buget propriu, prin preluarea atribuţiilor şi a activităţii corespunzătoare din
33
Sediu legislativ: O.U.G. nr. 74/2013 privind reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, aprobată prin Legea nr. 144/2014
pentru aprobarea OUG 74/2013; H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală; Ordinul preşedintelui
Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3494/2013 privind aprobarea modelului şi conținutului formularului tipizat "Proces‐verbal de constatare şi
sancționare a contravențiilor", destinat utilizării în activitatea de control a inspectorilor antifraudă din cadrul Direcției Generale Antifraudă Fiscală;
Ordinul preşedintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3721/2013 privind aprobarea modelului şi conținutului formularelor şi documentelor
utilizate în activitatea de control a Direcției Generale Antifraudă Fiscală.
34
A se vedea H.G. nr. 520 din 24 iulie 2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, publicată în M.Of. nr. 473
din 30 iulie 2013.
6
cadrul aparatului propriu al ANAF și are ca obiect de activitate ansamblul activităţilor de

administrare fiscală a marilor contribuabili aflaţi în sfera de competenţă stabilită prin ordin al
preşedintelui Agenţiei (art. 131 din H.G. nr. 520/2013);
3. Direcția Generală a Vămilor (reorganizată35 în Autoritatea Națională a Vămilor, organ de
specialitate al administrației publice centrale în domeniul vamal, instituție publică cu personalitate
juridică, direct în subordinea Ministerului Finanțelor și finanțată de la bugetul de stat prin bugetul
Ministerului Finanțelor, ca efect al reorganizării prin divizare parțială a Agenției Naționale de
Administrare Fiscală) – sfera de activitate fiind aplicarea politicii și legislației vamale, respectiv
fiscale, în domeniul supravegherii produselor accizabile, exercitând în concret atribuțiile de
autoritate vamală și controlul operativ și inopinat privind prevenirea, descoperirea și combaterea
oricăror acte și fapte care au ca efect frauda vamală și fiscală, precum și a altor fapte date prin lege
în competența sa (art. 5 alin. 1 din Legea nr. 268/2021);
4. Direcțiile Generale Regionale ale Finanțelor Publice - instituții publice cu personalitate juridică;
În cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice funcţionează, ca structuri fără
personalitate juridică administraţii judeţene/de sector ale finanţelor publice, care pot avea în
structură servicii/birouri fiscal (art. 13 din H.G. nr. 520/2013).
Trezoreria publică (Trezoreria statului) este un sistem unitar şi integrat prin care statul asigură
efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind fonduri publice, inclusiv cele privind datoria publică,
precum şi a altor operaţiuni ale statului, în condiţii de siguranţă şi în conformitate cu dispoziţiile legale în
vigoare36.
Prin trezoreria statului se derulează operaţiunile de încasări şi plăţi privind fonduri publice, în
principal, următoarele operaţiuni:
a) veniturile şi cheltuielile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale,
bugetului trezoreriei statului.
b) veniturile şi cheltuielile bugetelor fondurilor speciale.
c) veniturile şi cheltuielile bugetelor instituţiilor publice.
d) emiterea certificatelor de trezorerie pentru populaţie, răscumpararea acestora precum şi
transformarea lor în certificate de depozit.
e) datoria publică internă şi externă
f) alte venituri şi cheltuieli privind fondurile publice, reglementate prin dispoziţii legale
Contul curent general al trezoreriei statului – B.N.R. şi este deschis în numele Ministerului Finanţelor
Publice.
Comitetul Naţional pentru Stabilitate Financiară (CNSF)37 este forul (alcătuit din Ministrul Finanţelor
Publice, Guvernatorul Băncii Naţionale a României, PreşedinteleComisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare,
Preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi Preşedintele Comisiei de Supraveghere a Sistemului de
Pensii Private) cu rol de coordonare a sarcinilor legate de stabilitatea financiară şi gestionarea crizelor
financiare în România. A avut ca premisă cerinţele Uniunii Europene referitoare la managementul crizelor
financiare, la care statele membre - prin urmare şi România - trebuie să se alinieze, în vederea întăririi
capacităţii autorităţilor naţionale de a gestiona potenţialele situaţii de criză financiară. La data de 1 iunie 2008 a
intrat în vigoare Acordul de cooperare între autorităţile de supraveghere financiară, băncile centrale şi
ministerele de finanţe din Uniunea Europeană privind stabilitatea financiară transfrontalieră. Obiectivul central
al acestei structuri constă în asigurarea stabilităţii sistemului financiar, prin promovarea unui schimb de
informaţii permanent şi eficient între autorităţile membre, precum şi prin evaluarea, prevenirea şi, după caz,
gestionarea situaţiilor de criză financiară la nivelul instituţiilor financiare individuale, a grupurilor financiare
sau a pieţei financiare în ansamblu.
35
Legea nr. 268 din 9 decembrie 2021, publicată în M.Of. nr. 1077 din 10 noiembrie 2021.
36
A se vedea O. U.G. nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin Trezoreria statului, publicată în M.Of. al României nr.824 din 14
noiembrie 2002, republicată.
37
https://mfinante.gov.ro/prezentare-generala-cnsf (vizualizat la data de 05.03.2023).
7
§. 1.6. Dreptul finanțelor publice – ramură a sistemului de drept public român
Normele juridice care reglementează domeniul finanţelor publice formează „legislaţia finanţelor
publice” sau „dreptul finanţelor publice”38.
Dreptul finanţelor publice este definit ca fiind ansamblul de norme şi reguli care reglementează – în
mod complet şi unitar – relaţiile sau raporturile care se stabilesc pentru (sau în legătură cu) constituirea,
repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti ale statului şi ale colectivităţilor publice locale, în vederea
satisfacerii trebuinţelor generale, cu caracter preponderent social-economice, ale societăţii39.
Din perspectiva specializării pe domenii de activitate din ce în ce mai restrânse, se poate spune că
Dreptul finanțelor publice este alcătuit din câteva sub-ramuri de drept: dreptul financiar, dreptul bugetar, dreptul
fiscal, dreptul vamal, dreptul asigurărilor social-publice.
TEST DE AUTOEVALUARE:
1. Elementele care alcătuiesc structura finanțelor publice sunt:____________________________.

(Răspuns corect: veniturile și cheltuielile publice – a se vedea Cap. I subcap. 1.4)
2. Definiți dreptul finanțelor publice.

(Răspuns corect: a se vedea Cap. I subcap. 1.6)
3. Enumeraţi organele statului cu competenţă generală, implicate în activitatea financiară.

(Răspuns corect: a se vedea Cap. I subcap.1.5 )
4. Sunt caracteristici ale finanțelor publice:

a. sunt relații sau raporturi sociale cu un preponderent caracter economic și se prezintă totdeauna în formă
bănească.
b. sunt relații care presupun totdeauna o contraprestație în favoarea contribuabilul care își achită la termen
obligațiile fiscale.
c. ce prezintă în formă bănească.
d. se rambursează.
(Răspuns corect: a, c)
5. Printre organele statului cu competenţă specială în domeniul finanţelor publice se numără și:
a. Curtea de Conturi.
b. Parlamentul.
c. Guvernul.
(Răspuns corect: a)
6. Funcția de implementare a prevederilor Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană pentru

domeniul financiar şi fiscal revine:
a. ANAF-ului.
b. Guvernului, după caz.
c. Ministerului Finanțelor Publice.
d. primarului sau președintele consiliului județean, după caz.
(Răspuns corect: c)
Cosmin Flavius Costaș, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 54; Ioan Gliga, op.cit., p. 9.
38
39
A se vedea şi Dan Drosu Şaguna, op.cit., p. 28; Ioan Gliga, op.cit., p. 23; Cosmin Flavius Costaș, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic,
București, 2021, p. 63.
8
CAPITOLUL II
DREPTUL FINANCIAR
Cuprins:
2.1. Noţiunea şi obiectul de reglementare al Dreptul financiar
2.2. Izvoarele Dreptului financiar
2.3. Raporturile juridice de Drept financiar
§. 2.1. Noțiunea și obiectul de reglementare al dreptului financiar
Dreptul financiar este format din totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile financiare,
ca relaţii sociale care iau naştere în legătură cu formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor
financiare ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale1.
Dreptul financiar este o ramură de drept public.
Normele dreptului financiar, ca norme de drept public, au, în general, caracter imperativ2, deoarece sunt
norme juridice care privesc administrarea finanțelor publice3.
§. 2.2. Izvoarele dreptului financiar
Ceea ce este de esența acestei ramuri de drept – dreptul financiar - stă în faptul că izvoarele acesteia
sunt numai izvoare scrise.
Izvoarele dreptului financiar sunt acele acte normative care reglementează raporturile juridice
incidente în domeniul financiar4.
Izvoarele dreptului financiar sunt acele acte normative care reglementează raporturile juridice născute
în legătură cu relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor publice şi din activităţile privind
creditul public şi controlul financiar.
1. Constituţia României – sub aspectul reglementărilor privind activitatea financiară a statului (de
exemplu, art. 56 („Contribuții financiare”), art. 65 alin. 2 lit. b) (aprobarea bugetului de stat și a bugetului
asigurărilor sciale de stat în ședință comună a celor două Camere ale Parlamentului), art. 74 alin. 2 (interdicția
exercitării inițiativei legislative de către cetățeni în probleme fiscale), Titlul IV („Economia și finanțele
publice”: art. 137 alin. 1 - definiția sistemului financiar; art. 138 – definiția bugetului public național,
responsabilitatea elaborării și adoptării bugetului, principiul legalității; art. 139 – Impozite, taxe și alte
contribuții; art. 140 – Curtea de Conturi).
2. Legea finanţelor publice nr. 500/20025 - este legea-cadru a finanţelor publice din România şi
stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea
fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar.
3. Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale6 (care a abrogat O.U.G. nr. 45/2003
privind finanţele publice locale) – legea-cadru pentru organizarea şi desfăşurarea activităţilor financiar de la
nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.
4. Legea nr. 69 din 16 aprilie 2010 privind responsabilității fiscal-bugetare7 prin care sunt stabilite
următoarele obiective principale: 1. asigurarea şi menţinerea disciplinei fiscal-bugetare, a transparenţei şi
1 A se vedea Emil Bălan, op.cit., p. 34; Cristina Oneţ, Dreptul finanţelor publice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 13.
2 A se vedea Emil Bălan, op.cit., p. 36.
3 A se vedea Ioana Maria Costea, Drept financiar. Note de curs, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 1.
4 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 48.
5 Legea nr. 500 din 11 iulie 2002 privind finanţele publice, publicată în M.Of. nr. 597 din 13 august 2002 cu modificările și completările
ulterioare.
6 Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale, publicată în M.Of. nr. 618 din 18 iulie 2006 cu modificările și
completările ulterioare.
1
sustenabilităţii pe termen mediu şi lung a finanţelor publice; 2.stabilirea unui cadru de principii şi reguli pe baza
căruia Guvernul să asigure implementarea politicilor fiscal-bugetare care să conducă la o bună gestiune
financiară a resurselor; 3. gestionarea eficientă a finanţelor publice pentru a servi interesul public pe termen
lung, asigurarea prosperităţii economice şi ancorarea politicilor fiscal-bugetare într-un cadru durabil.
4. Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 227/20158.
5. Codul de procedură fiscală adoptat prin Legea nr. 207/20159.
6. Alte acte normative (legi, ordonanţe, hotărâri guvernamentale, ordine ministeriale etc.) prin care sunt
reglementate diferite aspecte din domeniul finanţelor publice – de exemplu, O.U.G. nr. 57/2018 privin Codul
administrativ cu modificări și completări ulterioare10, Legea nr. 94 din 1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii de Conturi a României rep. cu modificări și completări11; O.U.G. nr. 64 din 27 iunie 2007 privind datoria
publică cu modificări și completări ulterioare12; Legea nr. 241 din 15 iulie 2005 privind prevenirea şi
combaterea evaziunii fiscale cu modificări și completări ulterioare13; Ordinului Ministrului Finanţelor Publice
nr. 1753/2003 privind aprobarea Codului Etic al inspectorului de control fiscal etc.
7. acte normative ale autorităţilor administrative locale (comunale, orăşeneşti, judeţene) (de exemplu,
hotărâri privind aprobarea bugetelor locale) prin care sunt reglementate aspecte ale finanţelor publice locale.
8. legislație europeană – este vorba de norme privind gestiunea resurselor publice proprii ale Uniunii
Europene (cele privind, în special, bugetul Uniunii Europene – dispoziții din Tratatul pivind funcționarea
Uniunii Europene, regulamente privind veniturile și cheltuielile specifice) și norme privind aspectele de drept
fiscal cu componentă unională (regulamente și directive privind impunerea persoanelor fizice sau juridice,
dreptul vamal, accizele, TVA-ul etc.)14.
9. jurisprudența națională (a Curții Constituționale a României, a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

României) și europeană (a Curții de Justiție a Uniunii Europene).
§. 2.3. Raporturile juridice de Drept financiar
Raporturile juridice financiare sunt relaţii sociale reglementate de normele dreptului financiar.
În literatura juridică s-a arătat că “raporturile juridice financiare sunt formate de relaţiile sociale care
iau naştere, se modifică şi se sting în procesul constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale
statului şi care sunt reglementate de normele juridice financiare”15.
Raporturile juridice din domeniul finanţelor publice se disting – faţă de celelalte raporturi specifice
altor ramuri de drept – prin unele particularităţi derivând din specificitatea pe care le-o conferă elementele lor
constitutive şi definitorii: subiectele, obiectul şi conţinutul16.
1. Subiectele raportului juridic financiar.

Sunt subiecte ale raportului juridic financiar: pe de o parte, totdeauna statul (având calitatea de subiect
specializat17, fiind reprezentat printr-un organ de specialitate care se comportă ca deţinător al unei fracţiune din
puterea publică), iar pe de altă parte o persoană juridică sau o persoană fizică, respectiv o regie autonomă,
7
Republicată în M.Of. nr. 472 din 4 iunie 2020.
8 Publicată în M.Of. nr. 688 din 10.10.2015 (prin care a fost abrogat vechiul Cod fiscal, adoptat prin Legea nr. 571 din 22 decembrie
2003).
9 Publicată în M.Of. nr. 547 din 23.07.2015 (prin care a fost abrogat vechiul Cod de procedură fiscală, adoptat prin Ordonanţa
Guvernului nr. 92 din 24 decembrie 2003)

10 Publicată în M.Of. nr. 555 din 5 iulie 2019.
11 Publicată în M.Of. nr. 224 din 9 septembrie 1992, republicată în M.Of. nr. 116 din 16 martie 2000, cu ultimele modificări făcute prin
Legea nr. 217 din 24 octombrie 2008, publicată în M.Of. nr. 724 din 24 octombrie 2008.
12 Publicată în M.Of. nr. 439 din 28 iunie 2007.
13 Publicată în M.Of. nr. 672 din 27 iulie 2005.
14 A se vedea Ioana Maria Costea, Drept financiar. Note de curs, p. 5.
15 A se vedea Dan Drosu Şaguna, op.cit., p. 31.
16 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., pp. 57-60.
17 A se vedea Cristina Oneţ, op.cit., p. 23.
2
societate comercială (cu capital de stat, mixt ori privat), o instituţie publică etc. sau orice persoane fizice
(cetăţeni români, cetăţeni străini rezidenţi în România ori cetăţeni străini nerezidenţi).
Ceea ce este particular raportului juridic financiar (ca de altfel tuturor raporturilor juridice de drept
public) este poziţia de subordonare a tuturor celorlalte subiecte participante, faţă de subiectul purtător al
autorităţii de stat18. Datorită raportului de subordonare dintre subiecte, raporturile juridice din domeniul
finanţelor publice se nasc, se modifică şi se sting pe baza manifestării unilaterale de voinţă a statului, exercitată
prin forme şi modalităţi specifice prevăzute de normele juridice financiare.
2. Conţinutul raporturilor juridice financiare.

Conţinutul unui raport juridic financiar este format din drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept ale
raportului. De exemplu: dreptul la alocaţie bugetară al beneficiarului, corelativ cu obligaţia acestuia de a utiliza
banii în concordanţă cu prevederile legale în vigoare; dreptul de a încasa şi de a urmări încasarea veniturilor
bugetare ale statului, obligaţia de a plăti cu titlu de impozit, taxă sau altă contribuţia obligaţiile faţă de buget etc.
3. Obiectul raporturilor juridice financiare.

Obiectul raporturilor juridice financiare este format din conduită specifică subiectelor participante în
cadrul acestor raporturi. Este un obiect specific şi foarte variat datorită sferei complexe a domeniului finanţelor
publice. De exemplu: acţiuni de prognoză şi organizare bugetară, de creditare, de control financiar, de circulaţie
monetară, plata unor sume de bani la care sunt obligate subiectele participante la raporturile juridice bugetare,
de finanţare, fiscale, de asigurări etc.
În funcţie de obiectul concret, raporturile juridice de drept financiar pot fi clasificate în mai multe
categorii: raporturi juridice bugetare, raporturi juridice fiscale, raporturi juridice de creditare, raporturi juridice
de garantare, raporturi juridice bancare, raporturi juridice de organizare a circulaţiei monetare, raporturi juridice
valutare, raporturi juridice de asigurare prin efectul legii, raporturi juridice de control financiar etc.
1. Enumeraţi 3 izvoare ale dreptului financiar.

(Răspuns corect: a se vedea Cap. II subcap. 2.2.)
2. Precizați două prevederi constituționale ce reprezintă izvor de drept financiar.

3. Dați exemple de prevederi normative europene izvor de drept financiar.

4. Enumeraţi subiectele raportului juridic financiar.

5. Specificul raporturilor juridice de drept financiar constă în:

a. natura pecuniară a relațiilor;
b. poziția de egalitate a subiectelor;
c. poziția de subordonare față de subiectul purtător al autorității publice;
d. poziția de subordonare a subiectul purtător al autorității publice
(Răspuns corect: c.)
18 A se vedea Dan Drosu Şaguna op.cit., vol. I, p. 31.

3
CAPITOLUL III
DREPTUL BUGETAR
Cuprins:
3.1. Conceptul şi evoluţia istorică a bugetului
3.2. Natura juridică a bugetului public
3.3. Conţinutul bugetului public
3.4. Clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor publice
3.5. Componentele sistemului bugetar naţional
3.6. Dreptul bugetar şi principiile aplicării lui
3.7. Procesul bugetar
3.8. Aspecte particulare privind Bugetul asigurărilor sociale de stat
3.9. Aspecte particulare privind Bugetele locale
3.10. Răspunderea juridică antrenată de nerespectarea regulilor procedurii bugetare
§. 3.1. Conceptul şi evoluţia istorică a bugetului
Etimologic, cuvântul buget provine din franțuzescul „bougette” care avea sensul de „pungă mică (din
piele) cu bani”1.
Bugetul trebuie privit ca un element distinct şi deosebit de important din structura domeniului finanţelor
publice. Se consideră că bugetul astfel privit a apărut la începutul perioadei istorice contemporane, datorită
apariţiei nevoii de a avea un act decizional al veniturilor şi cheltuielilor anuale ale statului şi un procedeu de
corelare a acestora2.
Ultimele modificări aduse Legii nr. 500/2000 privind finanţele publice au introdus conceptul de sistem
bugetar, prin care se înţelege „sistem unitar de bugete care cuprinde bugetele prevăzute la art. 1 alin. 2 şi
bugetele locale”.
Sintagmele „sistem bugetar” şi, respectiv, „buget public naţional” sunt sinonime, ele cuprinzând
totalitatea bugetelor care se întocmesc şi se înfăptuiesc – într-un an financiar – la nivelul unui stat3.
Sistemul bugetar a mai fost definit şi ca „planul financiar al statului, prin care sunt prevăzute veniturile
şi cheltuielile pentru o perioadă determinată de timp”4.
Conform legislației actuale, sistemul bugetar este format din5:

1. bugetul de stat – este documentul elaborat și administrat de către Guvern, adoptat de către
Parlament prin lege și care cuprine veniturile și cheltuielile aprobate prin legea bugetară anuală, în
conformitate cu obiectivele de dezvoltare economico-socială a statului și a politicii financiare
specifice anului pentru care este aprobat bugetul;
2. bugetul asigurărilor sociale de stat – este documentul întocmit și aprobat distinct prin legea anuală,
fiind administrat de către Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale și Persoanelor Vârstnice și
care cuprinde veniturile constituite pe seama contribuțiilor și altor vărsăminte ale persoanelor fizice
sau juridice și repartizarea acestosta pe destinații specifice;
3. bugetele fondurilor speciale – se întocmesc în vederea finanțării unor obiective și acțiuni speciale,
necesare în perioada considerată, finanțare asigurată prin prelevări obligatorii instituite prin legi
speciale;
4. bugetul trezoreriei statului – documentul în care sunt înscrise veniturile și cheltuielile trezoreriei
aferente desfășutării activității acestei instituții;
1
2 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., pp. 65-69.
3 Cosmin Flavius Costaș, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 76; Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin
Flavius Costaş, op.cit., p. 69.
4 Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept financiar public, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 71.
5 Ioan Lazăr, Dreptul finanțelor publice, vol. I Drept bugetar, p. 112.
1
5. bugetele instituţiilor publice autonome – documente care cuprind veniturile și cheltuielile sau, după
caz, numai cheltuielile anuale ale autorităților publice centrale autonome (Administrația
Prezidențială, Senatul României, Camera Deputaților, Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea
Constituțională, Avocatul Poporului etc.);
6. bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetele asigurărilor
sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz – documente ce includ cheltuielile anuale
ale instituțiilor publice ce funcționează doar pe baza resurselor primite ori în completarea resuselor
proprii, de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele
fondurilor speciale, în funcție de sistemul de finanțare și sunt în subordina instituțiilor publice
autonome;
7. bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii - documente ce includ veniturile
și cheltuielile anuale ale instituțiilor publice aflate în subordina instituțiilor publice autonome ce
funcționează doar pe baza veniturilor proprii ce provin din chirii, organizarea de manifestări
culturale și sportive, concursuri artistice, pulicații, prestații editoriale, studii, proiecte etc.;
8. bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror
rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice - documente ce includ veniturile și
cheltuielile anuale ale crditelor externe contractate sau garantate de stat;
9. bugetul fondurilor externe nerambursabile - documente ce includ veniturile și cheltuielile anuale ale
fondurilor externe care nu trebuie rambursate;
10. bugetele locale – sunt bugetele de venituri și cheltuieli ale unităților administrativ-teritoriale
elaborate autonom.
Trăsăturile bugetului aşa cum pot fi sintetizate din definiţia acestuia sunt:
- bugetul este un act previzional;
- este un act anual (anul financiar corespunzând anului calendaristic);
- este un sistem de fluxuri financiare privind formarea resurselor băneşti publice, gestionarea,
utilizarea şi controlul folosirii acestora;
- este un instrument de politică a statului în domeniul fiscalităţii, bugetul reflectând politica
financiară propriu-zisă a statului6.
Rolul complex al sistemului bugetar în cadrul activităţii statale este construit pe următoarele aspecte:
- participă în mod direct la exercitarea funcţiilor statului;
- asigură autonomia reală a colectivităţilor locale;
- garantează realizarea efectivă a protecţiei sociale a unor categorii importante din rândul populaţiei;
- asigură echilibrul financiar, monetar şi valutar al statului;
- are un important rol stabilizator al economiei naţionale7.
§. 3.2. Natura juridică a bugetului statului
În legătură cu natura juridică a bugetului public s-au formulat mai multe teorii8.
1. Conform unei prime teorii, bugetul public este un act administrativ, deoarece atât veniturile cât şi
cheltuielile bugetare sunt considerate doar evaluări de ordin financiar pe care le realizează – în fapt – agenţii
administrativi. Conform aceastei teorii, bugetul de stat este un act-condiţie pus la dispoziţia agenţilor
administrativi de către legiuitor pentru ca – prin intermediul lui – să se poată realiza actele juridice prin care se
obţin creanţe de la şi în favoarea tezaurului public şi prin care urmează a se efectua plata acestor creanţe9.
2. Conform unei alte teorii, bugetul public este un plan financiar şi anume principalul plan financiar
cu caracter executoriu al statului, sau, altfel spus, principalul plan financiar anual cu caracter operativ al
statului10.
3. Conform unei teorii diferite, bugetul public este o lege propriu-zisă11, un act normativ elaborat și
emis de către puterea legislativă a statului.
6 A se vedea Emil Bălan, op.cit., p. 43.

7 A se vedea Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 72.
8
Pentru detalii, în Cosmin Flavius Costaș, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, pp. 90-93.
9 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 82; Cristina Oneţ, op.cit., p. 40.
10 A se vedea Gheorghe Bistriceanu şi alţii, Finanţele R.S.R., Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 62.
2
4. Conform celei de-a patra opinii, bugetul public este atât o lege, cât şi un act administrativ. Partea
bugetul privind veniturile este o lege deoarece este creatoare de dispoziţii generale, iar partea privind
cheltuielile publice este un act administrativ, dând naştere, prin acte individuale şi concrete a unor efecte
juridice12.
5. Conform unei alte teorii, care are în vedere toate aspectele evidenţiate de celelalte, bugetul public
este principalul plan (document) financiar al statului, care cuprinde indicatorii financiari privind modul de
realizare a veniturilor publice şi de efectuare a cheltuielilor publice centralizate, respectiv înfăptuite de stat. Dar,
din moment ce acest plan dobândeşte anumite trăsături specifice normelor juridice, pentru că el este întotdeauna
adoptat de către puterea legislativă (printr-o lege emisă special în acest scop), în final, natura sa juridică este fie
aceea de lege, fie cel puţin aceea a unui document public care a căpătat forţa juridică a unei legi. Aceasta
rezultă, în principal, din faptul că – odată adoptat de puterea legislativă din stat – bugetul devine obligatoriu, el
căpătând forţa specifică a oricărei norme de drept şi, în consecinţă, el trebuie realizat şi înfăptuit ca atare13.
§. 3.3. Conţinutul bugetului public
Bugetului public, ca document, este format din două părţi: veniturile publice şi cheltuielile publice.
Veniturile publice.
Veniturile publice sunt formate din totalitatea resurselor băneşti ale statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale care alimentează bugetele publice.
Este folosită şi expresia de venit bugetar în sensul de prelevare legală de la persoane fizice sau
juridice sub forma impozitelor, a taxelor, contribuţiilor şi altor surse (amenzi, dobânzi, penalităţi) şi care sunt
menite să alimenteze bugetele publice14.
Veniturile publice pot fi împărţite în două mari categorii:
1. venituri ordinare (sau curente) şi
2. venituri extraordinare.
1. Veniturile publice curente (ordinare) sunt reprezentate, în principal, prin impozite, taxe și
cpntribuții. Ele sunt acele venituri care se încasează cu regularitate la buget, constituind o sursă permanentă a
acestuia15 (reprezentând aproximativ 90% din resursele bugetare16).
În funcţie de sursă, veniturile curente pot fi împărţite în:
a. venituri fiscale:
- impozite (care pot fi directe şi indirecte) şi
- taxe
- contribuții sociale obligatorii
Impozitele directe se stabilesc pe baza unor criterii exterioare şi au ca obiect al impunerii (munca și
capitalul)17, respectiv: terenuri, clădiri, activităţi economice cu caracter neagricol, mişcarea capitalului bănesc,
venitul persoanelor fizice, profitul, diferenţa pozitivă de preţ din valorificarea terenurilor şi clădirilor aflate în
patrimoniul persoanelor fizice şi juridice. Impozitele directe reprezintă, în medie, până la 25-30% din totalul
veniturilor curente.
Impozitele indirecte se realizează sub forma impozitelor pe consum la vânzarea diferitelor mărfuri
sau la prestarea anumitor servicii (de exemplu: taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele vamale şi taxele de
timbru, reprezentând aproximativ, în medie, 35-40%). Aceste cote de impozit sunt percepute fie procentual în
raport de valoarea mărfurilor vândute sau a serviciilor prestate, fie în sume fixe pe unitatea de măsură.
11 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 82; Cristina Oneţ, op.cit., p. 40; Dan Drosu
Şaguna, Dan Şova, op.cit., pp. 72-73.
12
A se vedea Cristina Oneţ, op.cit., p. 40.
15 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 72
16 A se vedea Ioana Maria Costea, Drept financiar. Note de curs, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 24.
17
Cosmin Flavius Costaș, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 779
3
Taxele sunt plăţi achitate de către persoanele fizice şi/sau persoanele juridice pentru anumite acte sau
servicii îndeplinite/prestate – la cererea şi în folosul acestora – de către anumite organe de stat, instituţii publice
sau alte persoane asimilate acestora18. Deși, înregistrează încă o pondere destul de redusă în cadrul veniturilor
bugetare, treptat această pondere crește constant și datorită creșterii numărului acestor taxe19.
Contribuțiile sociale obligatorii reprezintă sume de bani prelevate cu titlu obligatoriu și destinate
finanțării unor sisteme de asigurări sociale. Ponderea acestora crește constant (azi, au o pondere aproximativ, în
medie de 31,1% la nivelul Uniunii Europeme, respectiv de 40,5% în România)20.
b. venituri nefiscale (caracterul nefiscale este dat de faptul că în procesul de realizare a venitului, nu
se produce a schimbare a titularului dreptului de proprietate21): sunt veniturile obţinute de stat de la
întreprinderile şi/sau de pe domeniile sale (veniturile din proprietate sau din vânzări de bunuri și servicii) – sunt
prelevări cu caracter nefiscal, se încasează în etapa repartiţiei primare a venitului naţional. Aceste venituri sunt
realizate de stat în calitatea sa de proprietar şi organizator al activităţii în întreprinderile şi pe domeniile sale,
acestea având – în general – o pondere relativ redusă (sub 6%) la formarea veniturilor bugetului de stat22.
Ex.: parte din profitul regiilor autonome/societăți comerciale/companii naționale, contracte de
exploatare a dreptului de proprietate, din dobânzi, închirieri, dividende etc. din vânzări de bunuri și
servicii: taxe pentru serviciile prestate (taxe consulare, venituri din învîțământ, cursuri de calificare,
din expertize judiciare, amenzi, penalități, confiscări etc).
2. Veniturile publice extraordinare sunt acele venituri la care statul apelează numai în cazuri
excepţionale şi anume în acele situaţii când mijloacele băneşti provenite din resursele curente nu sunt suficiente
pentru a acoperi întegral cheltuielile publice23 (reprezintă mai puțin de 4%).
Pot fi considerate venituri extraordinare24:
- împrumuturile de stat (dar, acestea alimentează datoria publică),
- suplimentarea masei monetare aflate în circulaţie (care se realizează printr-o nouă emisiune
bănească şi care, de obicei, generează sau stimulează inflaţia),
- înstrăinarea unor bunuri din proprietatea privată sau chiar a unei părţi din rezervele de aur ale
statului.
În anumite situaţii deosebite, statul poate recurge şi alte modalităţi de obţinere a unor venituri
extraordinare suplimentare, ca de exemplu:
- mobilizarea la buget a unei părţi din fondul de amortizare a capitalului fix aparţinând
întreprinderilor sale productive;
- se poate apela la disponibilităţile valutare, sau chiar la rezervele sale de aur;
- se poate să restrânge sau chiar să lichida participarea statului cu capital în străinătate (la diverse
activităţi/acţiuni);
- valorificarea unor bunuri mobile sau imobile deţinute peste graniţă;
- utilizarea ca venituri bugetare a unor resurse externe, sub forma împrumuturilor externe25 sau a
fondurilor externe nerambursabile26.
Veniturile proprii ale bugetelor locale se realizează pe seama impozitelor, taxelor, contribuțiilor, alte
vărsăminte, cote defalcate din impozitul pe venit, subvenții primite de la bugetul de stat și de la alte bugete,
donații și sponsorizări27.
18 În legătură cu definirea taxelor, a se vedea şi: Dan Drosu-Şaguna, op.cit., p. 352; Ioan Condor, Impozitele, taxele şi contribuţiile
datorate de persoanele juridice, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1998, p. 269; Jacques Percebois, Jacques Aben, Alain Euzéby,
Dictionnaire de finances publique, Edit. “Armand Colin”, Paris, 1995, p. 181.
În practică (şi în legislaţie) se utilizează adesea termenul de “taxă” pentru a se desemna un “impozit”; cel mai cunoscut caz, în acest sens,
este denumirea – incorectă – impozitului indirect care este “taxa pe valoare adăugată”.
19
20
22
23
24
Cosmin Flavius Costaș, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, pp. 81-82.
25 A se vedea, în acest sens Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 74.
4
Cheltuielile publice
Cheltuielile publice bugetare reprezintă modalităţile de repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti
bugetare, în vederea desfăşurării activităţilor necesare satisfacerii intereselor publice ale societăţii, constând
într-o sună de bani alocată de la un buget public conform destinaţiei stabilită prin acel buget28.
Cheltuielile bugetare se împart în două mari categorii29:

1. cheltuieli curente, alcătuite din două grupe:
a. cheltuieli de personal30: salarii, impozit pe salarii, contribuţii pentru asigurări sociale de
stat, pentru constituirea fondului bănesc destinat plăţii ajutorului de şomaj, pentru
deplasări, detaşări şi transferări) şi,
b. cheltuieli materiale pentru servicii: pentru întreţinere şi gospodărire, pentru materiale şi
prestări de servicii cu caracter funcţional, pentru obiecte de inventar de mică valoare sau
scurtă durată, pentru cărţi şi publicaţii etc.;
2. cheltuieli de capital - pot avea destinaţii diferite şi, în consecinţă, se subîmpart în:
a. cheltuieli de investiţii, şi
b. cheltuieli pentru rezerva de stat.
Pentru o mai bună gestionare, cheltuielile sunt repartizate de la bugetul, în funcţie de importanţa şi
urgenţa lor, astfel poate fi avută în vedere şi o altă clasificare:
1. cheltuieli pentru apărare naţională (de exemplu: cheltuieli militare, pentru ordine publică, pentru
siguranţa naţională),
2. cheltuieli pentru întreţinerea aparatului de stat (de exemplu: cheltuieli pentru funcţionarea
autorităţilor statului centrale şi locale),
3. cheltuieli pentru plata datoriei publice (de exemplu, cheltuieli privind dobânzi, comisioane
aferente împrumuturilor publice),
4. cheltuieli privind acordarea de subvenţii sub diferite forme sectorului economic (de exemplu,
prime de export, subvenţii pentru încurajarea dezvoltării unor sectoare de activitate),
5. cheltuieli privind diferite acţiuni sau activităţi economice (de exemplu, pe domenii de activitate)
6. cheltuieli privind acoperirea nevoilor social-culturale (de exemplu, pentru învăţământ, sănătate,
asistenţă şi protecţie socială etc.),
7. cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare ştiinţifică.
Ceea ce caracterizează, în epoca contemporană, sfera cheltuielilor publice este dinamica ascendentă a
acestora. Printre factorii care determină creşterea cheltuielilor bugetare se numără:
- sporul demografic şi creşterea pretenţiilor populaţiei vis-a-vis de societate;
- sporirea cheltuielilor militare, a celor privind securitatea în general;
- creşterea numerică şi complexitatea aparatului de stat;
- extinderea şi dezvoltarea sectorului de stat, prin construirea de noi unităţi economice din fondurile
băneşti ale statului, prin participarea acestuia la societăţile mixte, prin acordarea de subvenţii în
vederea stimulării producţiei şi a exportului;
- dezvoltarea reţelei de instituţii publice (de învăţământ, sănătate şi cultură), organizarea şi dezvoltarea
sistemului de asigurări, asistenţă socială şi protecţie socială;
- dezvoltarea infrastructurii (prin construirea de străzi, autostrăzi, porturi, aeroporturi, modernizarea
mijloacelor de transport etc.), dezvoltarea gospodăririi locale, sistematizarea teritoriului şi protecţia
mediului înconjurător etc31.
28 Cosmin Flavius Costaș, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 83; Cristina Oneţ, op.cit., p. 44.
29
30 Cheltuielile de personal reprezintă totalul cheltuielilor suportate din bugetul general consolidat pentru personalul din sectorul bugetar,
pe parcursul unui exerciţiu bugetar, respectiv cheltuielile cu salariile de bază, soldele funcţiilor de bază şi indemnizaţiile lunare de
încadrare, sporurile, indemnizaţiile, premiile, stimulentele şi alte drepturi de natură salarială, în bani sau natură, stabilite conform legii,
precum şi contribuţiile sociale ce revin în sarcina angajatorului aferente acestora (art. 3 p.16 din Legea nr. 69/2010 privind
resposabilitatea fiscal-bugetară).
31 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaș, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, pp.
83-84.
5
Cheltuielile publice sunt prevăzute în buget, în sume brute, pe categorii principale, sume care ulterior
sunt defalcate pe ordonator și obiectiv de activitate în credite bugetare32.
Ex.: Partea „Servicii socio-culturale”, Cap. „Sănătate”, Grupa 01 „Cheltuieli curente”, Titlul II
„Bunuri și servicii” (în cadrul căreia – suma de .... – pentru achiziționarea de ...).
La nivel macroeconomic, bugetul de stat încorporează aproximativ 50% din resursele publice, bugetele
locale – 20%, iar bugetul asigurărilor sociale – 20%.
§. 3.4. Clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor publice
Veniturile şi cheltuielile bugetare ale statului sunt prevăzute în buget cu respectarea unor anumite
reguli, ansamblul acestora formând aşa numita clasificaţie bugetară a veniturilor şi cheltuielilor33.
Clasificaţie bugetară reprezintă operaţiunea de grupare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o
ordine obligatorie şi după criterii unitare (art. 2 alin. 9 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice).
Conform art. 29 alin. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, veniturile publice sunt
structurate pe capitole şi subcapitole de venituri curente şi venituri de capital, de venituri fiscale, nefiscale şi
diverse, fiecare cu impozitele directe (pe profit, pe veniturile persoanelor fizice etc.), indirecte (taxa pe valoare
adăugată, accize etc.), precum şi a celor nefiscale.
Cheltuielile sunt structurate după o clasificaţie mai complexă pe părţi, capitole, subcapitole, grupe,
titluri, articole, precum şi alineate, după caz. Cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi
limitată. Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol bugetar, în conformitate cu creditele de angajament
şi duratele de realizare a investiţiilor.
Clasificația bugetară pe categorii obligatorii de venituri și cheltuieli34
Clasificația bugetară pe categorii obligatorii de venituri:
A. Venituri curente
A.1. Venituri fiscale:
Impozit pe venit, impozit pe profit, câștiguri din capital – inclusiv impozitul pe venitul
microîntreprinderilor, impozitul pe dividende
Impozit pe salarii
Impozite și taxe pe proprietate – taxe judiciare de timbru, taxe notariale
Impozite și taxe pe bunuri și servicii – TVA, accize, taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării
de bunuri sau desfășurării de activități
Impozit pe comerțul exterior și tranzacțiile internaționale – venituri încadrate în resursele proprii ale
Uniunii Europene – taxe vamale și contribuții în sectorul zahărului35
Alte impozite și taxe fiscale – taxe pe activități specifice
A.2. Contribuții de asigurări
A.3. Venituri nefiscale
Venituri din proprietate – parte din veniturile regiilor autonome, venituri din concesiuni și
închirieri, dividende, dobânzi
Vânzări de bunuri și servicii – taxe consulare, taxe vamale, venituri din învățământ, cursuri de
calificare, cercetare, amenzi, penalități, confiscări

33 Potrivit art. 29 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, veniturile şi cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei
bugetare.
34
Clasificaţia finanţelor publice în vigoare pentru anul 2014, aprobată prin Ordinul nr.1954/16.12.2005 cu modificările şi completările
ulterioare - http://www.mfinante.ro/clasificatii.html?pagina=domenii (vizualizat la data de 28.03.2014).
35 Administrarea contribuţiilor aferente cotelor de zahăr şi izoglucoză, alocate României sunt gestionate prin intermediul Agenţiei de
Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură. Contribuţiile pe zahăr şi izoglucoză sunt prevăzute în contextul organizării comune a pieţei
zahărului şi reprezintă taxa pe producţie şi taxa pe excedent ca şi contribuţie a producătorilor de zahăr şi de izoglucoză la sprijinirea
pieţei zahărului şi la formarea de rezerve. Aceste sume finanţează sistemul repartizării echitabile a cheltuielilor efectuate cu restituţiile la
export, astfel încât să se asigure o desfacere normală a zahărului – Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, Direcţia Audit
Intern, „Ghid de audit intern privind procesul de administrare a contribuţiilor aferente cotelor de zahăr şi izoglucoză, ca venituri la
bugetul Uniunii Europene” (http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/audit/ghid_apia.PDF - vizulaizat la data de 28.03.2014).
6
B. Venituri din capital – venituri din valorificarea unor bunuri – vânzarea unor bunuri din domeniul
privat
C. Operațiuni financiare – încasări din rambursarea împrumuturilor acordate sume plătite de la
Uniunea Europeană sau alți donatori în contul plăților efectuate și prefinanțări
Clasificația bugetară pe categorii obligatorii de cheltuieli:
A. Cheltuieli curente
Titlul I – Cheltuieli de personal
Titlul II – Bunuri și servicii
Titlul III – Dobânzi
Titlul IV – Subvenții
Titlul V – Fonduri de rezervă
Titlul VI – Transferuri între unități ale administrației publice
Titlul VII –Alte transferuri
Titlul VIII – Proiecte cu finanțare din fonduri externe nerambursabile (FEN) postaderare
Titlul IX – Asistență socială
Titlul X – Alte cheltuieli
Titlul XI – Cheltuieli aferente programelor cu finamțare rambursabilă
B. Cheltuieli de capital
Titlul XII – Active nefinanciare
Titlul XIII – Fondul național de dezvoltare
C. Cheltuieli financiare
Titlul XIV – Împrumuturi
Titlul XV – Rambursări de credite
§. 3.5. Componentele sistemului bugetar naţional
Conform legislaţiei în vigoare, domeniul finanţelor publice se organizează în jurul sistemul bugetar
naţional. Acesta reprezintă un sistem unitar de bugete care cuprinde bugetele prevăzute la art. 1 alin. 2 din
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi bugetele locale. Este un sistem bugetar specific unui stat de tip
unitar.
Art. 1 alin. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice enumeră elementele componente ale
bugetului general consolidat (ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate
pentru a forma un întreg):
a) bugetului de stat;
b) bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) bugetelor fondurilor speciale;
d) bugetului trezoreriei statului;
e) bugetelor instituţiilor publice autonome;
f) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
g) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror
rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
i) bugetului fondurilor externe nerambursabile.
La acestea se adaugă bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, care au personalitate
juridică. Conform împărţirii administrativ-teritoriale, în ţara noastră fiecare comună, oraş, municipiu (sector al
capitalei) şi judeţ (respectiv municipiul Bucureşti) întocmeşte un buget propriu, în condiţii de autonomie36.
36Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale, publicată în M.Of. nr. 618 din 18 iulie 2006, modificată prin O.U.G.
nr. 46 din 23 mai 2007 (publicată în M.Of. nr. 374 din 1 iunie 2007); O.U.G. nr. 64 din 27 iunie 2007 (publicată în M.Of. nr. 439 din 28
iunie 2007) şi O.U.G. nr. 28 din 19 martie 2008 (publicată în M.Of. nr. 217 din 21 martie 2008, aprobată prin Legea nr. 206 din 24
octombrie 2008, publicată în M.Of. nr. 734 din 20 octombrie 2008) (care a abrogat O.U.G. nr. 45/2003 privind finanţele publice locale,
publicată în M.Of. nr.431 din 19 iunie 2003).
7
Astfel, bugetul nu se mai prezintă sub forma unui document unic, ci sub forma unui ansamblu coerent
de bugete, care alcătuiesc sistemul bugetar.
În cadrul Bugetului de stat sunt prevăzute distinct şi bugetele camerei Deputaţilor şi al senatului,
bugetul Administraţiei Prezidenţiale, bugetul Guvernului şi bugetele altor instituţii fundamentale ale statului (de
exemplu, Curtea Constituţională).
§. 3.6. Dreptul bugetar şi principiile aplicării lui
Dreptul bugetar este parte componentă (subramură) a dreptului financiar şi constă într-un ansamblu de
norme juridice care reglementează cuprinsul bugetului public naţional, precum şi procedura bugetară
(respectiv elaborarea, aprobarea, executarea şi încheierea fiecărui buget anual)37.
În literatura de specialitate, Dreptul bugetar este definit ca fiind ansamblul normelor juridice care
reglementează competențele și procedurile din cadrul procesului de elaborare, aprobare, execuție și încheiere
a exercițiului bugetar central, local, a fondurilor speciale și a exercițiunlui bugetar european38.
Având astfel un obiect de reglementare precis şi restrâns, dreptul bugetar nu se suprapune

reglementărilor referitoare la impozite şi taxe (care constituie venituri bugetare) şi nici acelora privind
împrumuturile de stat, dar reglementările sale sunt în strânsă legătură cu acestea, aflându-se chiar în
interdependenţă, întrucât executarea bugetului public naţional anual presupune perceperea impozitelor şi taxelor
în principal, dar – uneori, în funcţie de necesităţi – şi împrumuturi de stat pentru completarea veniturilor
realizate din impozite şi taxe39.
Dreptul bugetar are la bază a serie de principii fundamentale, unele dobândind chiar o reglementare
legislativă, alte fiind rezultatul practicii sau al doctrinei de specialitate.
Astfel, conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, la baza constituirii bugetului stau
următoarele principii şi reguli:
1. principiul universalităţii
2. principiul publicităţii
3. principiul unităţii
4. principiul anualităţii
5. principiul specializării bugetare
6. principiul unităţii monetare
7. reguli privind cheltuielile bugetare
8. limite privind micşorarea veniturilor şi creşterea cheltuielilor bugetare.
Iar doctrina mai adaugă şi:

9. principiul echilibrului,
10. principiul realităţii bugetare.
Principii specifice sunt prevăzute pentru bugetele locale: principiul solidarității, principiul autonomiei
financiare, principiul proporționalității și principiul consultării.
1. Principiul universalităţii – conform acestui principiu, în buget, veniturile şi cheltuielile se înscriu

în totalitate, în sume brute (art. 8 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice), în fiecare an bugetar.
Mai mult, veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi
sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte.
În doctrină au fost evidenţiate două reguli de bază, fără de care aplicarea acestui principiu ar fi lipsită
de relevanţă:
- regula necompensării cheltuielilor proprii cu veniturile proprii,
- regula neafectării unor venituri pentru cheltuielile necesare întreţinerii instituţiilor publice sau pentru
desfăşurarea unor activităţi care se finanţează de la bugetul de stat40.
37
40 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaș, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p.
96.
8
2. Principiul publicităţii – conform căruia sistemul bugetar este deschis şi transparent, acestea
realizându-se prin:
a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
b) dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul aprobării acestora;
c) publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a bugetelor şi
conturilor anuale de execuţie a acestora;
d) utilizarea mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege (art. 9 din Legea nr.
500/2002 privind finanţele publice).
3. Principiul unităţii – conform căruia veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur
document, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice (art. 10 alin. 1 din Legea
nr. 500/2002 privind finanţele publice).
În condiţiile reglementărilor legislative de astăzi, aplicarea principiul unităţii bugetare se face cu
anumite particularităţi, raportat la fiecare din bugetele componente ale sistemului bugetar naţional.
4. Principiul anualităţii – conform căruia veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe
o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar (art. 11 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 privind
finanţele publice). Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget
aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv (art. 11 alin. 2 din Legea nr. 500/2002
privind finanţele publice).
Dar, datorită faptului că principiul anualităţii este expres reglementat prin legislaţie, previziunile şi
programările plurianuale pot fi făcute, dar numai cu titlul de excepţie de la regulă41, fiind totuși necesar
instituirea cadrului pentru acțini multianuale.
5. Principiul specializării bugetare – conform acestui principiu, veniturile şi cheltuielile bugetare se

înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura
lor economică şi destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare (art. 12 din Legea nr. 500/2002 privind
finanţele publice).
6. Principiul unităţii monetare – conform principiului prevăzut de art. 13 din Legea nr. 500/2002
privind finanţele publice, toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.
7. Principiul echilibrului – conform acestui principiu, bugetul trebuie conceput în aşa fel încât cele
două părţi ale acestuia (venituri şi cheltuieli) să se afle în echilibru, să fie corelate numeric, cu preconizarea unei
excedent numeric al veniturilor faţă de suma cheltuielilor.
Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul Uniunii Europene și Monetare42 a
instituit pentru statele membre obligația elaborării și aprobării unor bugete naționale cu un defincit bugetar
global de 3%.
8. Principiul realităţii bugetare – presupune regula fundamentală conform căreia, la întocmirea

bugetului trebuie avute în vedere variantele cele mai apropiate de realitate, respectiv a variantelor celor mai
prudente în realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor43.
9. Reguli privind cheltuielile bugetare – art. 14 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice (sau
regula bunei gestiuni) stabileşte că
- Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările conţinute în
legi specifice şi în legile bugetare anuale
- Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată, dacă nu există bază legală
pentru respectiva cheltuială.
- Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţă şi plătită dacă nu este aprobată
potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.
42 România a ratificat Tratatul, numit și Pactul Fiscal, prin Legea nr. 83/2012, publicată în M.Of. nr. 410 din 20 iunie 2012.
43 A se vedea Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 302: Cosmin Flavius Costaș, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București,
2021, p. 97.
9
10. Limite privind micşorarea veniturilor şi creşterea cheltuielilor bugetare - sunt prevăzute de art.
15 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice:
- În cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte normative a căror aplicare
atrage micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, iniţiatorii au obligaţia să prevadă
şi mijloacele necesare pentru acoperirea minusului de venituri sau creşterea cheltuielilor (alin. 1).
- După depunerea proiectului legii bugetare anuale la Parlament pot fi aprobate acte normative numai în
condiţiile prevederilor alin. 1, dar cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării
cheltuielilor bugetare, aferente exerciţiului bugetar pentru care s-a elaborat bugetul.
§. 3.7. Procedura bugetară
Prin procedură bugetară (proces bugetar) se înţelege un ansamblu de acte şi operaţiuni privind
realizarea proiectului de buget, aprobarea acestuia, executarea bugetului, încheierea şi aprobarea contului
general de execuţie bugetară, precum şi controlul execuţiei bugetare44, ceea ce presupune parcurgerea a tot
atâtea etape. O procedură bugetară completă se intinde pe parcursul a 3 ani calendaristici (în primul an se
întocmește și aprobă proiectul de buget pentru anul financiar următor, în al doilea an se execută bugetul aprobat
pentru anul financiar respectiv, iar în al treilea an se efectuează controlul execuției bugetare pentru anul
financiar anterior).
Procedura bugetară presupune implicarea și aportul unui număr mare de instituții (Parlament, Guvern,
Ministerul Finanțelor Publice) și persoane (ordonatorii de credite).
Un rol deosebit de important în derularea procesului bugetar revine ordonatorilor de credite.
Ordonatorii de credite sunt acele persoane fizice investite cu dreptul de a dispune – în condiţiile legii – asupra
creditelor bugetare, în virtutea funcţiei pe care o deţine în conducerea unei instituţii publice sau a unui
organ de stat45. Conform legii, există trei categorii de ordonatorii de credite: principali, secundari şi terţiari.
Ordonatorii principali de credite sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi conducătorii instituţiilor publice
autonome. Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi
pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari
de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
Ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică şi
buget propriu, aflate în raport de subordonare ierarhică faţă de ordonatorii principali de credite. Ordonatorii
secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele
instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile
acestora, potrivit legii.
Ordonatorii terţiari de credite bugetare sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică
şi buget propriu, din subordinea ordonatorilor principali sau secundari şi care au numai dreptul de a aproba
efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare pe care le primesc, după caz, fie de la ordonatorii principali, fie de
la ordonatorii secundari. Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate
numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în
condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.
Conform art. 22 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, ordonatorii de credite au
obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate,
pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor
externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor externe nerambursabile, se aprobă prin lege.
Bugetele instituţiilor publice autonome se aprobă de către organele abilitate în acest scop prin legi
speciale.
Bugetele instituţiilor publice finanţate parţial din Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor
externe nerambursabile se aprobă prin lege, ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite.
44
45 A se vedea Ioan Gliga, op.cit., p. 47.
10
Bugetele instituţiilor publice finanţate integral Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor
externe nerambursabile se aprobă de către ordonatorul de credite ierarhic superior al acestora.
Bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii se aprobă de către organul
de conducere al instituţiei publice şi cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior. Bugetul trezoreriei
statului se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Bugetele locale se aprobă prin hotărâre de către consiliile locale (comunale, orăşeneşti, municipale şi
judeţene).
Etapa I - Elaborarea proiectului de buget46

Conform art. 28 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice47, proiectele legilor bugetare anuale şi
ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În cadrul Guvernului, Ministerul Finanţelor Publice răspunde de elaborarea proiectului bugetului de
stat, iar Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale coordonează activitatea de întocmire a proiectului bugetului
asigurărilor sociale de stat.
➢ Până la data de 31 martie a anului curent, vor fi elabora indicatorii economici şi sociali,
pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, de către
organele competente, pe baza cărora se vor elabora proiectele de buget.
➢ Până la data de 1 mai a anului curent, Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului,
obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi
următorii 3 ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite, urmând ca acesta
să le aprobe până la data de 15 mai şi să informeze comisiile pentru buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului
asupra principalelor orientări ale politicii sale macroeconomice şi ale finanţelor publice.
➢ Până la data de 1 august a fiecărui an, Ministrul Finanţelor Publice va transmite ordonatorilor
principali de credite o scrisoare-cadru în care va specifica contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi
întocmite proiectele de buget, precum şi metodologiile de elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli
aprobate de Guvern.
➢ Până la data de 1 septembrie a fiecărui an, ordonatorii principali de credite au obligaţia să
depună la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul
bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, însoţite de
documentaţii şi fundamentări detaliate.
Camera Deputaţilor şi Senatul și celelalte instituții autonome, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă
bugetele proprii şi le înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat.
Autorităţile administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de transferuri
consolidate şi de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat.
Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii
principali de credite asupra acestora. În caz de divergenţă va hotărî Guvernul.
➢ Până la data de 1 noiembrie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice, depune la Guvern,
proiectele legilor bugetare şi proiectele bugetelor finalizate, întocmite pe baza proiectelor de buget ale
ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu. Proiectul legii bugetului de stat este însoţit de un
raport privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi
proiecţia acesteia în următorii 3 ani. Acest raport va cuprinde un rezumat al politicilor macroeconomice în
contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget, precum şi strategia Guvernului în domeniul investiţiilor
publice. Raportul şi proiectele legilor bugetare anuale vor exprima politica fiscal-bugetară a Guvernului,
precum şi alte informaţii relevante în domeniu.
După depunerea proiectelor bugetare şi a proiectelor legilor bugetare anuale la Guvern, acesta vor
fi “însuşirea” de către acesta.
➢ După însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget, acesta le supune
spre adoptare Parlamentului cel mai târziu până la data de 15 noiembrie a fiecărui an.
Proiectul de buget care se trimite Parlamentului trebuie să fie însoţit de două documente anexă: 1.
raportul privind situaţia macroeconomică a ţării pentru anul următor şi proiecţia acesteia în următorii trei ani şi,
respectiv, 2. proiectul legii bugetare anuale.
46
Pe larg, Cosmin Flavius Costaș, Drept financiar, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, pp. 106-115.
47
Publicată în M.Of. nr. 597 din 13 august 2002, cu modificări și completări (ultima modificare prin O.G. nr. 187 din 28
decembrie 2022, publicată în M.Of. nr. )
11
Forul legislativ suprem, fiind investit cu dreptul de a aproba bugetul, urmează să procedeze la
verificarea pe ansamblu a bugetului, apoi la analizarea şi dezbaterea acestuia de o manieră detaliată şi, în final,
la adoptarea bugetului de stat, printr-o lege special consacrată acestuia.
Etapa II - Aprobarea bugetului şi adoptarea Legii bugetare anuale

Autoritatea competentă să aprobe bugetele este Parlamentul României. Bugetele se aprobă de
Parlament, în şedinţă comună, pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate,
după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi creditele de angajament pentru
acţiuni multianuale.
Deși Legea nr. 500/2002 nu prevede expres un termen până la care autoritatea legiuitore trebuie să
adopte bugetul, regula conform căreia bugetul statului se aprobă de Parlament până cel mai târziu cu 3 zile
înainte de expirarea exerciţiului bugetar (sfârşitul anului) este aplicabilă, prin prisma faptului că art. 37 din
Legea nr. 500/2002 prevede faptul că dacă legile bugetare nu au fost adoptate înainte de expirarea exerciţiului
bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, limitele lunare de cheltuieli
neputând depăşi de regulă 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite,
temeinic justificate de către ordonatorii principali de credite, sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul
de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent (conform art. 37 alin. 1 din
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice).
Parlamentul adoptă legile bugetare anuale şi legile de rectificare, elaborate de Guvern în contextul
strategiei macroeconomice asumate de acesta.
În timpul dezbaterilor nu pot fi aprobate amendamente la legile bugetare anuale, care determină
majorarea nivelului deficitului bugetar.
Etapa III - Execuţia bugetară (executarea bugetului)

Execuţia bugetară sau executarea bugetului este cea de-a treia şi cea mai amplă etapă a procedurii
bugetare şi constă în realizarea integrală şi la termen a veniturilor prevăzute şi efectuarea cheltuielilor bugetare.
Se derulează pe toată durata unui an financiar, de 1 ianuarie până la 31 decembrie.
Efectuarea execuţiei bugetare presupune un ansamblu de acte şi operaţiuni privind încasarea,
păstrarea şi eliberarea fondurilor băneşti, respectiv operaţiuni de încasări şi plăţi, urmându-se o anumită
succesiune de faze:
1. repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare – se face în funcţie de
termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestre se asigură de către Ministerul Finanţelor Publice, pe capitole de venituri şi cheltuieli,
la propunerea ordonatorilor principali de credite şi de către ordonatorii principali de credite pentru bugetele de
venituri şi cheltuieli proprii şi ale unităţilor subordonate. Creditele astfel aprobate pot fi folosite la cererea
ordonatorului principal de credite numai după deschiderea de credite sau alimentarea cu fonduri de către
Ministerul Finanţelor Publice a conturilor bancare;
2. executarea de casă a bugetului (sau operaţiunile de trezorerie) – se realizează prin trezoreria
statului şi constă în operaţiuni de încasare a veniturilor, de efectuare a plăţilor, de efectuare a altor operaţiuni
financiare pe seama autorităţilor administraţiei publice; de păstrare a disponibilităţilor;
3. realizarea veniturilor bugetare - în realizarea veniturilor bugetare sunt avute în vedere o serie de
principii:
a. nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi încasate dacă nu au fost
stabilite de lege;
b. lista tuturor impozitelor şi taxelor, precum şi a cotelor acestora trebuie să fie aprobate prin legea
bugetară anuală;
c. este inadmisibilă perceperea, sub orice titlu sau sub orice denumire, a unor contribuţii – directe
sau indirecte – în afara celor stabilite de puterea legislativă.
Operaţiunile de realizare a veniturile constau în: identificarea veniturilor şi a bunurilor impozabile şi
taxabile şi stabilirea obligaţiilor faţă de stat; încasarea veniturilor bugetare ca urmare a efectuării plăţii;
urmărirea realizării veniturilor bugetare.
4. efectuarea cheltuielilor bugetare – se realizează printr-un ansamblu de acte şi operaţiuni
vizând:
a. solicitarea şi punerea la dispoziţia ordonatorilor de credite a fondurilor bugetare alocate;
b. repartizarea fondurilor bugetare pe seama instituţiilor publice, a regiilor autonome şi, respectiv
societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat;
12
c. transferuri pentru unităţile administrativ-teritoriale, în cazurile în care acestea nu îşi pot acoperi
cheltuielile din veniturile proprii, stabilite în condiţiile legii;
d. utilizarea efectivă a fondurilor băneşti de către beneficiari.
Efectuarea cheltuielilor bugetare este supusă unor reguli prevăzute expres de Legea nr. 500/2002
privind finanţele publice:
- cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările conţinute în
legi specifice şi în legile bugetare anuale.
- nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată din acest buget, dacă nu
există bază legală pentru respectiva cheltuială.
- nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţă şi plătită dacă nu este aprobată
potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.
Efectuarea cheltuielilor bugetare se face prin intermediul creditelor (alocaţiile) bugetare.

Prin credit bugetar se înţelege suma de bani aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până
la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul
exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare pentru acţiuni multianuale, respectiv se pot angaja,
ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru celelalte acţiuni (conform art. 2 din Legea nr. 500/2002 privind
finanţele publice).
Finanţarea de la bugetul statului prin intermediul creditelor bugetare prezintă următoarele trăsături
caracteristice48:
- beneficiarii de credite sau alocaţii bugetare pot fi numai instituţiile publice, organele de stat şi unele
unităţi economice;
- scopul pentru care sunt alocate fonduri bugetare trebuie să fie bine precizat prin lege;
- fondurile bugetare se acordă beneficiarilor cu titlu gratuit (fără echivalent);
- creditele acordate de la bugetul de stat nu se rambursează (beneficiarii nu sunt obligaţi să le
restituie).
Procedura creditelor bugetare presupune parcurgerea mai multe etape49:

1. deschiderea creditelor bugetare - aparţine Ministerului Economiei şi Finanţelor, care, la începutul
exerciţiului bugetar şi a fiecărui trimestru dispune transmiterea – prin unităţile de trezorerie – a sumelor de bani
corespunzătoare creditelor bugetare cuvenite ordonatorilor principali de credite. Din creditele bugetare astfel
deschise, ordonatorii principali repartizează şi transmit – prin dispoziţii bugetare – creditele bugetare cuvenite
ordonatorilor secundari, respectiv terţiari.
2. angajarea creditelor bugetare - se poate face numai în limita creditelor bugetare aprobate.
3. constatarea lichidităţii creditelor bugetare – presupune verificarea cuantumurilor băneşti ale

fiecărei cheltuieli bugetare, spre a se stabili cu certitudine dacă acestea sunt reale, certe şi exigibile, deoarece
numai întrunind aceste condiţii sumele de bani pot trece în folosul subiectelor de drept cărora le sunt destinate.
4. ordonanţarea creditelor bugetare - reprezintă actul administrativ-financiar prin care se dispune

plata sumelor de bani către beneficiarul fiecărei cheltuieli.
5. utilizarea sau plata creditelor bugetare - constă în remiterea sumelor de bani în folosul
beneficiarului legal al alocaţiei bugetare şi în folosirea efectivă a acesteia; plata reprezintă modalitatea de
stingere a obligaţiei statului în raport cu subiectul de drept titular al creditului bugetar(plata cheltuielilor este
asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil în limita fondurilor disponibile – art. 52 alin. 4 din Legea
nr. 500/2002 privind finanţele publice). În cazul neplăţii sumelor de bani datorate de stat beneficiarilor legali, în
cadrul procedurii utilizării creditelor bugetare este posibilă iniţierea unor acţiuni recuperatorii din partea
titularilor creditelor îndreptăţiţi să primească respectivele sume de bani.
Utilizarea creditelor bugetare este subordonată, potrivit dispoziţiilor Legii finanţelor publice,
principiul “afectaţiunii speciale” a creditelor bugetare. Aplicarea conformă a acestui principiu impune
respectarea următoarelor reguli:
13
a. creditele bugetare aprobate unui ordonator principal nu fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui
ordonator;
b. cheltuielile aprobate pentru acoperirea unui capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol de
cheltuieli;
c. creditele aprobate prin legea bugetară anuală pentru cheltuielile unui exerciţiu bugetar nu pot fi
utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui exerciţiu financiar.
În practica execuţiei bugetare se utilizează – de regulă – următoarele mijloace excepţionale de

modificare a destinaţiei iniţiale a creditelor bugetare (şi care reprezintă excepţii de la principiul “afectaţiunii
speciale”)50:
A. Virările de credite bugetare constau în trecerea sumelor bugetare de la subdiviziunile clasificaţiei
bugetare unde sunt ele se dovedesc disponibile la subdiviziunile unde se constată că sunt insuficiente.
B. Transferarea creditelor bugetare este specifică acelor situaţii în care – pe parcursul exerciţiului
bugetar – au loc treceri de unităţi, acţiuni sau sarcini de la un ordonator principal de credite la altul, când
Ministerul Finanţelor Publice este îndreptăţit să modifice structura bugetului de stat, aprobând – la cerere –
transferarea unor sume reprezentând alocaţii bugetare de la un ordonator la altul, fără afectarea echilibrului
bugetar şi a Fondului de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului.
C. Suplimentarea creditelor bugetare se poate face de către Guvern, la propunerea Ministerului
Economiei şi Finanţelor, pe baza cererilor temeinic justificate formulate de ordonatorii principali de credite
(care se găsesc în situaţia de a nu-şi putea acoperi altfel cheltuielile). Suplimentarea creditelor bugetare se
realizează din fondul de rezervă aflat la dispoziţia Guvernului. Potrivit legii, suplimentarea creditelor bugetare
de către Guvern trebuie supusă aprobării Parlamentului, întrucât aceasta reprezintă – practic – o modificare a
prevederilor legii bugetare anuale.
D. Anticiparea creditelor bugetare este modalitatea specifică pentru finanţarea unor acţiuni social-
culturale şi acoperirea unor cheltuieli economice de interes local. Astfel, organele de decizie ale unităţilor
administrativ-teritoriale pot încuviinţa utilizarea unor fonduri de până la 30% din sumele încasate din venituri
proprii ale bugetelor locale respective peste cele aprobate.
E. Blocarea creditelor bugetare este prevăzută pentru fondurile băneşti aprobate prin legea bugetară
anuală şi rămase neutilizate la sfârşitul fiecărui trimestru. Creditele bugetare rămase nefolosite la sfârşitul
fiecărui trimestru pot fi trecute fie la fondul de rezervă destinat unor cheltuieli noi, fie utilizate pentru
cheltuielile trimestrului următor al aceluiaşi an (prin deblocarea acestora de către Ministerul Finanţelor Publice,
la cererea justificată a ordonatorilor principali de credite).
F. Anularea creditelor bugetare rămase neutilizate în timpul execuţiei bugetare se face la cererea
ordonatorilor principali de credite bugetare sau a Ministerului Economiei şi Finanţelor. Pentru cheltuielile
bugetare neefectuate până la 31 decembrie, deci până la încheierea execuţiei bugetare, Legea finanţelor publice
dispune că aceste credite sunt anulate de drept.
Etapa IV- Încheierea exerciţiului financiar şi controlul execuţiei bugetare
Încheierea exerciţiului bugetar

Execuţia bugetară se încheie la 31 decembrie a fiecărui an. Orice venit neîncasat, respectiv orice
cheltuială neplătită până la această dată se va încasa ori se va plăti, după caz, în contul bugetului pe anul
următor (art. 61 alin. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice). Creditele bugetare neutilizate până la
închiderea anului sunt anulate de drept (art. 61 alin. 3 Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice).
Încheierea exerciţiului bugetar anual presupune, în esenţă, elaborarea şi aprobarea contului general
anual de execuţie bugetară.
Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi al
bugetelor fondurilor speciale este elaborat de către Ministerul Finanţelor Publice. Acest lucru se realizează pe
baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite bugetare, a conturilor privind execuţia
de casă a bugetului statului, precum şi în urma verificărilor şi analizelor făcute de către Ministerul Finanţelor
Publice. Conturile de execuţie a bugetului este prezentat Guvernului, care, depune la spre aprobare
Parlamentului, până la data de 1 iulie a anului următor.
Contul anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi
anuale de execuţie se aprobă prin lege după verificarea acestora de către Curtea de Conturi (art. 56 alin. 5 din
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice).
14
Conturile anuale de execuţie a bugetului statului, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor
fondurilor speciale şi ale ordonatorilor de credite trebuie să cuprindă, fiecare în parte – în momentul în care
este înaintat Parlamentului:
-la venituri: prevederile bugetare iniţiale, prevederile bugetare definitive şi încasările realizate,
-iar la cheltuieli: creditele bugetare iniţiale, creditele bugetare definitive şi plăţile efectuate.
Controlul execuţiei bugetare

Execuţia bugetului public naţional se realizează sub controlul unor organe de stat, cărora le revin –
prin lege – răspunderi specifice în legătură cu activitatea bugetară. Aceste organe cu atribuţii de control a
execuţiei bugetare sunt:
- Ministerul Finanţelor Publice, care exercită un control administrativ specializat.
- Curtea de Conturi, care exercită un control de specialitate – financiar, denumit control ulterior e
xtern, asupra modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale
statului şi ale sectorului public.
- Parlamentul - care exercită un control politic. Controlul Parlamentului asupra bugetului se
realizează în două momente: prima dată atunci când se aprobă bugetul şi se adoptă legea bugetară
anuală (ocazie cu care se verifică corectitudinea, oportunitatea şi necesitatea prevederilor
estimative cuprinse în proiectul de buget) şi a doua oară atunci când se aprobă contul general anual
de execuţie (prilej cu care se analizează modul în care au fost puse în aplicare prevederile legii
bugetare anuale). Aprobarea – de către Parlament – a contului general anual privind execuţia
bugetară are semnificaţia “descărcării de gestiune” pentru Guvern (care, până la acea dată, purta
răspunderea pentru modul în care a fost executat bugetul)51.
§. 3.8. Aspecte particulare privind Bugetul asigurărilor sociale de stat
Bugetul asigurărilor sociale de stat este bugetul prin care se prevăd şi se aprobă veniturile şi
cheltuielile sistemului public de asigurări sociale.
Procedura bugetară. Procedura bugetară privind elaborarea, adoptarea, executarea şi încheierea
executării bugetului asigurărilor sociale de stat se face conform procedurii bugetare generale (prezentate
anterior), cu respectarea termenelor, şi cu unele particularităţi.
Elaborarea proiectului anual al bugetului asigurărilor sociale de stat se face de către Guvern, prin
intermediul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale (ordonatorul principal de credite pentru acest buget), pe
baza propunerilor şi a documentaţiei Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS).
Veniturile bugetul asigurărilor sociale de stat sunt formate din: contribuţiile angajatorilor şi
angajaţilor, numite contribuţii sociale obligatorii. Sunt contribuţii sociale obligatorii „orice contribuţii care
trebuie plătite, în conformitate cu legislaţia în vigoare, pentru protecţia şomerilor, asigurări de sănătate sau
asigurări sociale” (art. 7 pct. 10 din Codul fiscal), respectiv:
- contribuţia pentru asigurările sociale de stat
- contribuţia pentru asigurările de accidente de muncă şi boli profesionale52.
- contribuţii parţiale ale salariaţilor şi pensionarilor pentru obţinerea biletelor de tratament, din dobânzi şi
penalităţi de întârziere, din alte surse.
De la 1 ianuarie 2005, contribuţia pentru asigurările de accidente de muncă şi boli profesionale este
datorată de angajatori pentru persoanele fizice angajate.
Cheltuielile care se efectuează din bugetul asigurărilor sociale de stat sunt prevăzute în principal
următoarele:
- diferitele categorii de pensii de asigurări sociale (pensii pentru limită de vârstă, pensii anticipate,
pensii anticipate parţiale, pensii de invaliditate, pensii de urmaş);
- concedii şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă din cauză de boală obişnuită sau
accident în afara muncii;
- concedii şi indemnizaţii pentru maternitate şi de îngrijire a copiilor;
- ajutoare acordate asiguraţilor pentru proteze şi decese;
51A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 139.
52A se vedea Legea nr. 512/2004 privind bugetul asigurărilor sociale de stat pe anul 2005, publicată în M.Of. nr. 1128 din 30 noiembrie
2004, cu modificările aduse de O.U.G. nr. 139/2004, publicată în M.Of. nr. 1280 din 30 decembrie 2004.
15
§. 3.9. Aspecte particulare privind Bugetele locale
Bugetele locale sunt definite ca fiind documentele în care sunt prevăzute şi aprobate, în fiecare an,
veniturile şi cheltuielile publice ale unităţilor administrativ-teritoriale. Bugetele locale sunt bugetele comunelor,
oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, judeţelor şi municipiului Bucureşti.
În materia principiilor care guvernează existenţa bugetelor locale, regăsim principiile enunţate de
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice pentru bugetul de stat, la care se adaugă şi(art. 13, 15-18 Legea nr.
273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale53):
- principiul echilibrului, potrivit căruia cheltuielile unui buget se acoperă integral din veniturile
bugetului respectiv,
- principiul solidarităţii,
- principiul autonomiei locale financiare,
- principiul proporţionalităţii,
- principiul consultării.
Cu privire la bugetele locale au calitatea de ordonatori principali de credite ai bugetelor locale

preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti şi ceilalţi primari; au calitatea de
ordonatori secundari sau terţiari de credite conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică, cărora li se
alocă fonduri de la bugetele locale, bugetele împrumuturilor externe şi interne sau bugetele fondurilor externe
nerambursabile.
Procedura bugetară presupune ca pe baza scrisorii-cadru a Ministerului Finanţelor Publice şi a

informaţiilor provenite de la ordonatorii de credite care au obligaţia de a efectua transferuri către bugetele locale
în anul următor (informaţii cu privire la cuantumul acestor transferuri), ordonatorii principali de credite
întocmesc proiectele bugetelor locale, pe care le transmit direcţiilor generale ale finanţelor publice (şi mai
departe, Ministerului Finanţelor Publice).
Proiectele bugetelor locale trebuiesc definitivate în termen de 15 zile de la data publicării legii
bugetului de stat în Monitorul Oficial, ţinând cont de veniturile şi transferurile consolidabile provenite din
bugetul de stat.
Proiectele bugetelor locale astfel întocmite se aduc la cunoştinţa publică a locuitorilor din unitatea
administrativ-teritorială respectivă, prin publicare în presa locală sau prin afişare la sediul consiliului local.
Locuitorii au la dispoziţie un termen de 15 zile pentru a formula contestaţii privind proiectul de buget.
Proiectul bugetului local şi eventualele contestaţii se supun dezbaterii Consiliului local, Consiliului
judeţean sau Consiliului General al municipiului Bucureşti, după caz. Bugetele locale se aprobă, prin hotărâre
de către Consiliului local54, Consiliului judeţean sau Consiliului General al municipiului Bucureşti, cu
majoritate absolută de voturi.
Creditele bugetare anulate neutilizate se fac venituri la fondul de rezervă bugetară aflat la dispoziţia
consiliului local, consiliului judeţean sau Consiliului General al municipiului Bucureşti.
Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale se supun controlului efectuat de către: Direcţiile generale
ale finanţelor publice judeţene, Camerele de conturi judeţene şi de Consiliile locale judeţene (respectiv
Consiliul general al municipiului Bucureşti).
Autorităţile deliberative de la nivel local pot să stabilească cuantumul impozitelor şi a taxelor care se
constituie venit la bugetele locale potrivit propriilor necesităţi, precum şi să stabilească şi alte taxe locale, în
domenii limitate55, dar şi să instituie anumite taxe speciale, pentru funcţionarea unor servicii publice locale
create în interesul persoanelor fizice şi juridice (art. 282 Cod fiscal56).
53 Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale, publicată în M.Of. nr. 618 din 18 iulie 2006, modificată prin O.U.G.
nr. 46 din 23 mai 2007 (publicată în M.Of. nr. 374 din 1 iunie 2007); O.U.G. nr. 64 din 27 iunie 2007 (publicată în M.Of. nr. 439 din 28
iunie 2007); O.U.G. nr. 28 din 19 martie 2008 (publicată în M.Of. nr. 217 din 21 martie 2008, aprobată prin Legea nr. 206 din 24
octombrie 2008, publicată în M.Of. nr. 734 din 20 octombrie 2008).
54
De exemplu, Hotărârea Consiliului local municipal Tîrgu-Mureș nr. 15 din 30 ianuarie 2014 privind adoptarea bugetului local al
Municipiului Tîrgu-Mureș pentru anul 2014 - http://www.tirgumures.ro/buget2014/hclm15.pdf (vizualizat la data de 06.04.2014).
55 Se pot stabili taxe pentru utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor
istorice de arhitectură şi arheologice şi altele asemenea; taxe pentru deţinerea sau utilizarea echipamentelor şi utilajelor destinate
obţinerii de venituri care folosesc infrastructura publică locală, pe raza localităţii unde acestea sunt utilizate; taxe pentru activităţile cu
impact asupra mediului înconjurător.
56 Art 282 din Cod.fisc. – „Taxe speciale:
(1) Pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice şi juridice, consiliile locale, judeţene şi Consiliul
General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot adopta taxe speciale.
16
O altă categorie de venituri a bugetelor locale o reprezintă cotele defalcate din impozitul pe venit
plătit la bugetul de stat la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale. Astfel, în fiecare lună, în termen de 5
zile de la încheierea lunii în care s-a plătit impozitul pe venit, se alocă bugetelor locale:
- o cotă de 47% la bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, pe teritoriul cărora îşi
desfăşoară activitatea plătitorii de impozite;
- o cotă de 13% la bugetul propriu al judeţului;
- o cotă de 22% într-un cont distinct, deschis pe seama consiliului judeţean pentru echilibrarea
bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţului (art. 32 din Legea nr. 273 din 29 iunie 2006
privind finanţele publice locale).
Printre veniturile bugetelor locale se numără:
1. Impozitele şi taxele locale sunt după cum urmează (conform art. 454 din Codul fiscal):
a) impozitul pe clădiri și taxa pe clădiri;
b) impozitul pe teren și taxa pe teren;
c) impozitul pe mijloacele de transport;
d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;
e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;
f) impozitul pe spectacole;
g) taxe speciale;
h) alte taxe locale.
2. venituri din alte taxe locale sau din taxele speciale stabilite de consiliile judeţene sau locale;
3. venituri din taxe pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare;
4. venituri din impozitul pe profit încasat de la regiile autonome şi societăţile comerciale de sub
autoritatea consiliilor judeţene sau a celor locale;
5. vărsăminte din profitul net al regiilor autonome de sub autoritatea consiliilor judeţene sau locale;
6. venituri din concesionarea şi închirierea bunurilor care fac parte din domeniul public sau privat al
judeţelor sau localităţilor;
7. venituri din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat al judeţelor sau localităţilor;
8. venituri din valorificarea bunurilor confiscate, din amenzi şi alte sancţiuni;
9. cote defalcate din impozitul pe venit;
10. cote defalcate din alte venituri ale bugetului de stat;
11. subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete;
12. sponsorizări şi donaţii acceptate potrivit legii.
13. venituri din taxe judiciare de timbru, taxe de timbru şi taxe extrajudiciare de timbru (numai pentru
cele locale)
Categorii de cheltuieli acoperite din bugetele locale:
a) Cheltuielile cuprinse în bugetul judeţului, defalcate astfel:

- cheltuieli pentru învăţământul primar şi gimnazial şi pentru învăţământul special;
- cheltuieli pentru finanţarea unor instituţii şi acţiuni sanitare;
- cheltuieli pentru finanţarea bibliotecilor publice judeţene;
- cheltuieli destinate asistenţei sociale (asistenţa socială în caz de invalidităţi, susţinerea serviciilor
publice specializate pentru protecţia copilului etc.);
- cheltuieli pentru agricultură şi silvicultură;
- cheltuieli pentru prevenirea inundaţiilor;
- cheltuieli pentru drumuri judeţene şi susţinerea aviaţiei civile;
(2) Domeniile în care consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot adopta taxe speciale pentru
serviciile publice locale, precum şi cuantumul acestora se stabilesc în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 45/2003 privind finanţele
publice locale.
(3) Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile oferite de instituţia/serviciul
public de interes local, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare a acesteia/acestuia, sau de la cele care sunt obligate, potrivit
legii, să efectueze prestaţii ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu.
(4) Consiliile locale, judeţene sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, nu pot institui taxe speciale concesionarilor din
sectorul utilităţilor publice (gaze naturale, apă, energie electrică), pentru existenţa pe domeniul public/privat al unităţilor administrativ-
teritoriale a reţelelor de apă, de transport şi distribuţie a energiei electrice şi a gazelor naturale.
17
- cheltuieli pentru susţinerea programelor de dezvoltare regională etc.
b) Cheltuielile cuprinse în bugetele comunelor, oraşelor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi în

bugetul municipiului Bucureşti, care sunt împărţite după cum urmează:
- cheltuieli pentru învăţământul preşcolar, liceal, profesional, postliceal, pentru internate, cămine şi
cantine pentru elevi;
- cheltuieli pentru finanţarea creşelor, a altor instituţii şi acţiuni sanitare;
- cheltuieli pentru finanţarea caselor de cultură şi a căminelor culturale;
- cheltuieli destinate asistenţei sociale (centre de îngrijire şi asistenţă, cantine de ajutor social, centre de
recuperare şi reabilitare pentru minori cu handicap, diverse tipuri de ajutoare sociale);
- cheltuieli pentru servicii publice, dezvoltare publică şi locuinţe (întreţinerea şi repararea străzilor,
iluminat, salubritate, întreţinere parcuri publice, construcţie de locuinţe, electrificări rurale etc.);
- cheltuieli pentru susţinerea programelor de dezvoltare regională şi pentru contribuţia la Fondul Român
de Dezvoltare Socială etc.
Majorarea impozitelor şi taxelor locale de consiliile locale sau judeţene

Conform art. 489 din Legea nr. 227/2015 (Codul fiscal), autoritatea deliberativă a administrației publice
locale (consiliul local, respectiv consiliul județean), la propunerea autorității executive, poate stabili cote
adiționale la impozitele și taxele locale prevăzute Codul fiscal, în funcție de următoarele criterii: economice,
sociale, geografice, precum și de necesitățile bugetare locale, cu excepția taxelor prevăzute la 494 alin. 10 lit. b)
(taxele de timbru prevăzute de lege) și c) (taxele extrajudiciare de timbru prevăzute de lege, exclusiv
contravaloarea cheltuielilor efectuate cu difuzarea timbrelor fiscale). Cotele adiționale stabilite nu pot fi mai
mari de 50% față de nivelurile maxime stabilite prin CF.
Conform art. 491 CF, hotărârile consiliilor locale şi judeţene privind impozitele şi taxele locale se
adoptă pentru anul fiscal următor și pot fi indexate anual, ținând cont de rata inflației pentru anul fiscal anterior,
comunicată pe site-urile oficiale ale Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului Dezvoltării Regionale și
Administrației Publice. Primarii, primarul general şi preşedinţii consiliilor judeţene asigură publicarea
corespunzătoare a oricărei hotărâri în materie de impozite şi taxe locale adoptate de autorităţile deliberative
respective.
§. 3.10. Răspunderea juridică antrenată de nerespectarea regulilor procedurii bugetare
Procedura bugetară trebuie să se desfăşoare conform unui set de reguli şi principii stabilite de
legislaţie, cunoscută sub denumirea de „disciplină bugetară”.
Disciplina bugetară pretinde – pe de o parte – conformitatea cuprinsului bugetelor de venituri şi
cheltuieli al organelor de stat, instituţiilor publice şi a regiilor autonome aflate în relaţii financiare cu statul şi –
pe de altă parte – o severă disciplină atât în ceea ce priveşte realizarea veniturilor bugetare, cât şi efectuarea
cheltuielilor publice finanţate de la bugetul public naţional57.
Încălcarea disciplinei bugetare atrage, potrivit legislaţiei financiare în vigoare, răspunderea juridică
(răspunderea administrativ-contravenţională, răspunderea disciplinară şi materială, răspunderea civilă ori chiar
răspunderea penală.) a tuturor subiectelor de drept care se fac vinovate de nerespectarea întocmai a prevederilor
legale în materie, indiferent dacă aceştia sunt cetăţeni, funcţionari publici sau persoane juridice direct sau
indirect implicate în activitatea bugetară a statului58.
Răspunderea administrativă contravenţională este reglementată pentru încălcarea – de regulă, de

către ordonatorii de credite bugetare – a normelor privind stabilirea veniturilor bugetare şi a condiţiilor de
stabilire şi efectuare a cheltuielilor publice. Astfel, relativ la stabilirea veniturilor bugetare, în cadrul etapei de
elaborare a proiectului bugetului de stat, pentru asigurarea veniturilor ministerelor, altor organe centrale de stat,
instituţii publice sau unităţi subordonate este interzisă perceperea cu orice titlu şi sub orice denumire a unor
impozite, taxe sau alte contribuţii băneşti care nu au fost prevăzute în clasificaţia bugetară a veniturilor;
săvârşirea unei astfel de fapte este calificată drept contravenţie şi sancţionată ca atare.
Exemple contravenţii:
-nereguli privind întocmirea şi existenţa conformă a actelor justificative pentru stabilirea oricărora
dintre cheltuielile admise de clasificaţia bugetară;
18
-întocmirea completă şi conformă a documentaţiei tehnico-economice privind obiectivele de investiţii;

-îndeplinirea de către ordonatorii de credite bugetare a îndatoririlor de a urmări realizarea veniturilor,
utilizarea eficientă a fondurilor băneşti bugetare, întocmirea corespunzătoare a documentelor de
evidenţă contabilă etc.
Asemenea încălcări ale normelor legale care alcătuiesc dreptul bugetar sunt calificate şi sancţionate
contravenţional numai dacă ele reprezintă fapte care au fost săvârşite în condiţii ce nu determină întrunirea
elementelor constitutive ale infracţiunii, întrucât altfel este antrenată răspunderea penală cu specificul şi rigorile
sale.
Răspunderea disciplinară. Săvârşirea unor fapte contrare normelor legale şi – uneori – chiar
independent de aceasta pot fi comise fapte care atrag răspunderea disciplinară59, ori de câte ori acestea
reprezintă abateri de la disciplina muncii; de regulă, abaterile disciplinare au drept consecinţă antrenarea
răspunderii patrimoniale60, atunci când salariaţii au adus – prin săvârşirea faptei considerată abatere disciplinară
– prejudicii unităţii la care sunt angajaţi sau unor terţe persoane fizice sau juridice.
Răspunderea penală.
Atunci când actele sau faptele săvârșite de contribuabil în legătură cu obligații fiscale întrunesc
elementele constitutive ale unor infracțiuni, este atrasă răspunderea penală, în condițiile legii penale și ale
Codului de procedură penală.
Răspunderea patrimonială. Dacă prin faptele de încălcare a normelor legale din domeniul bugetar
(indiferent dacă acestea sunt calificate drept contravenţii, infracţiuni sau pur şi simplu fapte prejudiciabile) s-au
produs daune patrimoniale, la cererea celui păgubit poate fi antrenată răspunderea civilă, patrimonială, menită a
asigura indemnizarea victimei până la concurenţa întregului prejudiciu produs61.
Evaziunea fiscală62
Evaziunea fiscală este definită – sintetic – ca fiind sustragerea, în tot sau în parte, de la impunere a
materiei impozabile63.
Sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor financiar-bugetare se poate realiza fie prin interpretarea
normelor juridice fiscale în favoarea contribuabilului, fie prin disimularea obiectului impozabil constând în
subevaluarea cuantumului acestuia, făcându-se astfel diferenţiere între evaziunea fiscală „legală” şi evaziunea
fiscală frauduloasă (sau frauda fiscală).
Evaziunea fiscală „legală” este modalitatea prin care contribuabilul încearcă să se plaseze într-o
poziţie cât mai favorabilă, pentru a putea beneficia într-o cât mai mare măsură de avantajele oferite de
reglementările fiscale în vigoare. Altfel spus, într-un cadru legal, dar uzând de „portiţele” lăsate deschise de
legiuitor, un contribuabil poate profita de pe urma anumitor procedee legale, beneficiind de un regim fiscal mai
avantajos. În principiu, se poate vorbi de evaziune fiscală „legală” ori de câte ori o parte din veniturile sau
averea unor persoane sau categorii sociale pot fi sustrase de la impunere datorită modului în care este
reglementată stabilirea cuantumului obiectului impozabil. Astfel de situaţii „favorizante” se creează atunci când
venitul impozabil se stabileşte în funcţie de anumite criterii exterioare sau după norme medii, care permit
subevaluarea materiei supusă impunerii. Evaziunea fiscală „legală” este forma tolerată (admisă), în sensul că –
în lipsa unor norme juridice exprese care să o incrimineze – ea nu poate fi sancţionată.
Evaziunea fiscală frauduloasă constă în disimularea obiectului impozabil, în subevaluarea
cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului datorat. Potrivit
legislaţiei noastre în vigoare, evaziunea fiscală frauduloasă este definită ca fiind sustragerea prin orice mijloace,
în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume, datorate bugetului de
stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale de către persoane
fizice şi juridice române sau străine (contribuabili.)
59 Conform art. 263-264 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003 publicată în M.Of. nr. 72 din 5 februarie 2003. Pentru
funcţionarii publici, răspunderea se angajează în condiţiile Statutului funcţionarilor publici (aprobat prin Legea nr. 188/1999,
republicată).
60 Potrivit art. 269-275 din Codul muncii.
61 A se vedea şi Vasile Pătulea, Formele răspunderii juridice în legătură cu execuţia bugetară, în revista “Dreptul” nr. 3, 1999, p. 35-44.
63 A se vedea Nicolae Hoanţă, Evaziunea fiscală, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1997; Dorin Clocotici, Gheorghe Gheorghiu,
Dolul, frauda şi evaziunea fiscală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, capitolul V.
19
Ţinând seama de modul de săvârşirea şi de implicaţiile economico-financiare, frauda fiscală poate fi

calificată drept contravenţie sau infracţiune, iar sancţiunea aplicabilă este amenda contravenţională, respectiv
amenda penală sau închisoarea.
Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă fapte precum:
- nedeclararea, în termenele prevăzute de lege, de către contribuabili a veniturilor şi bunurilor supuse
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor,
- calcularea eronată a impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor, cu consecinţa diminuării valorii creanţei
fiscale cuvenită statului;
- neprezentarea de către contribuabili, la cererea organului de control, a documentelor justificative şi
contabile referitoare la modul în care au fost îndeplinite obligaţiile fiscale;
- neaducerea la îndeplinire, la termen, a dispoziţiilor date prin actul de control încheiat de organele
financiar-fiscale, ş.a.m.d.
Sunt prevăzute ca infracţiuni, fapte precum:

- refuzul de a prezenta organelor de control, documentele justificative şi actele de evidenţă contabilă,
sau bunurile mobile supuse impozitelor, taxelor şi contribuţiilor la fondurile publice,
- neîntocmirea, întocmirea incompletă sau necorespunzătoare a documentelor primare ori acceptarea
de astfel de documente în scopul împiedicării verificărilor sau surselor impozabile;
- sustragerea de la plata obligaţilor fiscale prin neînregistrarea unor activităţi,
- sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin nedeclararea veniturilor impozabile etc.
BIBLIOGRAFIE CAP. III
Emil Bălan, Drept financiar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007

Gheorghe Bistriceanu şi alţii, Finanţele R.S.R., Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
Dorin Clocotici, Gheorghe Gheorghiu, Dolul, frauda şi evaziunea fiscală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996
Ioana Maria Costea, Drept financiar. Note de curs, Ed. Hamangiu, București, 2013
Ioan Condor, Impozitele, taxele şi contribuţiile datorate de persoanele juridice, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti, 1998
Dan Drosu Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000
Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept financiar public, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
Ioan Gliga, Drept financiar, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998
Ioan Gliga, Gheorghe Gilescu, Paul Olcescu, Drept financiar, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
Nicolae Hoanţă, Evaziunea fiscală, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1997
Ioan Lazăr, Dreptul finanțelor publice, vol. I Drept bugetar, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice, Ed. Accent, Cluj
Napoca, 2005
Cristina Oneţ, Dreptul finanţelor publice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005
Vasile Pătulea, Formele răspunderii juridice în legătură cu execuţia bugetară, în revista “Dreptul” nr. 3, 1999
Jacques Percebois, Jacques Aben, Alain Euzéby, Dictionnaire de finances publique, Edit. “Armand Colin”,
Paris, 1995
Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 227/2015, cu modificările și completările ulterioare.
Codul de procedură fiscală adoptat prin Legea nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare.
Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale, publicată în M.Of. nr. 618 din 18 iulie 2006,
cu modificările și completările ulterioare.
1. Enumeraţi componentele ale sistemului bugetar consolidat.

(Răspuns corect: a se vedea Cap. III subcap. 3.1)
2. Definiţi bugetul de stat.

20
3. Definiţi dreptul bugetar.

4. Enumeraţi 3 principii ale legii bugetare anuale.

5. Enumeraţi etapele procesului bugetar.

6. Cine are responsabilitatea aprobării bugetului şi adoptării legii bugetare anuale?

7. Care din următoarele definiții este corectă:

a. bugetul de stat este documentul elaborat și administrat de către Guvern, adoptat de către Parlament prin
lege și care cuprinde veniturile și cheltuielile aprobate prin legea bugetară anuală, în conformitate cu
obiectivele de dezvoltare economico-socială a statului și a politicii financiare specifice anului pentru
care este aprobat bugetul
b. bugetul de stat este planul elaborat și administrat de către Ministerul Finanțelor Publice, adoptat de
către Guvern și care cuprinde veniturile și cheltuielile aprobate prin legea bugetară anuală, în
conformitate cu obiectivele de dezvoltare economico-socială a statului și a politicii financiare specifice
anului pentru care este aprobat bugetul
c. bugetul de stat este documentul complex elaborat și administrat de către Guvern, incluzând și bugetele
locale, adoptat de către Parlament prin lege și care cuprinde veniturile și cheltuielile aprobate prin legea
bugetară anuală, în conformitate cu programul de guvernare al Guvernului
8. Cine are responsabilitatea elaborării proiectului bugetului de stat?

a. primarul sau președintele consiliului județean, după caz
b. Ministerul Finanțelor Publice
c. Guvernul
d. Consiliul județean sau local, după caz
9. Bugetul se aprobă de:

a. Guvern.
b. Parlament.
c. Ministerul Finanțelor Publice.
(Răspuns corect: b)
10. Face parte din categoria veniturilor extraordinare ale bugetului statului:
a. impozitul pe venit realizat de reprezentanțele de pe teritoriul României a unor societăți
comerciale străine.
b. înstrăinarea unor bunuri din proprietatea publică sau chiar a unei părţi din rezervele de aur ale
statului.
c. amenzi.
11. Cotele defalcate reprezintă:

a. o cotă parte din impozitul pe venit plătit la bugetul de stat la nivelul fiecărei unităţi administrativ-
teritoriale;
b. o categorie de venit la bugetul local al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţului;
c. o cotă parte din TVA plătit la bugetul de stat, dar direcționat către bugetele locale ale comunelor,
oraşelor, municipiilor şi judeţului.
(Răspuns corect: a, b)
12. Majorarea impozitelor şi taxelor locale de consiliile locale sau consiliile judeţene se poate face:
21
a. în limita cotele adiționale stabilite care nu pot fi mai mari de 50% față de nivelurile maxime stabilite în
Codul fiscal:
b. oricum, în baza principiului autonomiei locale și financiare;
c. în limita cotele adiționale stabilite care nu pot fi mai mari de 50% față de nivelurile aprobate de către
Parlament.
13. După modul de săvârşire şi după implicaţiile economico-financiare, frauda fiscală poate fi calificată
drept:
a.
b.
14. Constituie infracțiune fapte precum:

a. sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin nedeclararea veniturilor impozabile;
b. nedeclararea, în termenele prevăzute de lege, de către contribuabili a veniturilor şi bunurilor supuse
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor;
c. neprezentarea de către contribuabili, la cererea organului de control, a documentelor justificative şi
contabile referitoare la modul în care au fost îndeplinite obligaţiile fiscale.
(Răspuns corect: a).
15. Nu sunt considerate veniturile salariale şi, prin urmare, nu sunt impozitate, venituri precum: ________ .
(R: diferite ajutoare (de înmormântare, pentru naștere; costul prestațiilor pentru tratamente și odihnă etc.),
cadouri, drepturi de hrană etc.)
22
Drept financiar și fiscal 2022-2023
CAPITOLUL IV
CONTROLUL FINANCIAR. CONTROLUL FISCAL. AUDITUL FINANCIAR
Cuprins:
4.1. Noţiuni introductive. Definiţia controlului financiar
4.2. Funcţiile controlului financiar
4.3. Controlul financiar în România – scurt istoric
4.4. Obiectivele şi formele şi controlului financiar
4.4.1. Controlul financiar preventiv
4.4.2. Controlul financiar intern
4.4.4. Controlul financiar operativ
4.4.5. Controlul financiar postoperativ
4.5. Procedura de control financiar şi finalizarea acţiunilor de control financiar
Bibliografie Cap. IV
Test de autoevaluare
§.4.1. Noţiuni introductive. Definiţia controlului financiar
Forme concrete de manifestare ale controlului în sfera finanțelor publice pot fi urmărite pe trei planuri:
➢ controlul (financiar-contabil) efectuat de către instituţiile special create de stat (de exemplu,
Curtea de Conturi, Direcția Generală Antifraudă Fiscală, Ministerul Finanţelor Publice etc.)
➢ propriul control efectuat de către agenţii economici sau alte structuri organizatorice
➢ controlul efectuat la cererea entității (clientului) de către specialişti (auditor financiar) din cadrul
cabinetelor de audit financiar (consultanţă)
➢ controlul fiscal.
Controlul financiar este definit şi ca fiind acea activitatea de verificare a actelor şi operaţiunilor
referitoare la modul de formare, administrare şi întrebuinţare a banului public ce aparţine atât statului, cât şi
unităţilor administrativ-teritoriale în scopul realizării unei eficientizări a vieţii economico-sociale şi a restabilirii
ordinii de drept încălcate1.
Controlul financiar face parte din sfera mai largă a controlului economic, dar este strâns corelat și cu
controlul fiscal propriu-zis.
Controlul financiar urmărește și verifică modul în care sunt gestionate fondurile publice și patrominiul
public, activitatea încredințată Curții de Conturi, controlorilor financiari și se exercită în special în temeiul O.G.
nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv2.
În completare, controlul fiscal urmărește și verifică bazele de impunere și modul de înplinire a obligațiilor
fiscale de către contribuabili, se exercită prin intermendiul organelor fiscale din cadrul ANAF, ANV sau organele
fiscale ale unităților administrativ-teritoriale, în temeiul Codului de procedură fiscală.

2
Ordonanța Guvernului nr. 119 din 31 august 1999, republicată în M.Of. nr. 799 din 12 noiembrie 2003, cu modificări și completări ulterioare.
1
§.4.2. Funcţiile controlului financiar3
Funcţia de evaluare – presupune îndeplinirea unor operaţiuni de estimare a situaţiei existente la un

moment dat, a rezultatelor obţinute de persoana controlată şi a îndeplinirii obligaţiilor la sfârşitul unei perioade,
a modului de desfăşurare a activităţii în fapt cu stare de drept4
Funcţia preventivă – se realizează prin măsurile luate de organele de control în vederea evitării şi
eliminării unor erori şi fraude înainte de a se produce efectele negative ale acestora, prin identificarea şi
anihilarea cauzelor care le generează sau le favorizează. Controlul financiar are sarcina:
- de a opri actele şi operaţiunile ilegale, de a urmări oportunitatea, necesitatea şi economicitatea
cheltuielilor şi acţiunilor întreprinse de cei controlaţi;
- de a orienta cheltuielile, atenţia şi acţiunile spre obiective majore şi într-o ordine raţională, care să
prevină şi să înlăture risipa de efort uman şi de mijloace materiale şi să asigure eficienţa economică
a cheltuielilor5.
Funcţia educativă – derivă din caracterul formativ şi din aptitudinea de valorificare şi generalizare a
experienţei pozitive. Astfel, controlul ajută la ridicarea nivelului de pregătire a cadrelor, la rezolvarea de către
agenţii executivi în condiţii satisfăcătoare şi în mod profesional a atribuţiilor ce le revin conform legii6.
Funcţia de documentare – asigură cunoaşterea cantitativă şi calitativă a problemelor care fac obiectul
dezvoltării economio-sociale. Controlul participă nemijlocit la actul de conducere, furnizând conducerii date şi
informaţii necesare fundamentării deciziilor manageriale7.
Funcţia de recuperare (represivă) – constă în descoperirea şi recuperarea pagubelor şi luarea de măsuri

sancţionatorii faţă de cei care se fac vinovaţi de producerea acestor pagube8.
§.4.3. Controlul financiar în România – scurt istoric
Controlul financiar are o tradiţie destul de veche în România, primele atestări documentare fiind
localizate în anul 1652, când la dispoziţia domnitorului Matei Basarab s-au întocmit „Samile vistieriei”, sau ceea
ce noi numim astăzi, controlul costurilor de execuţie bugetară.
Pentru a lungă perioadă de timp, sarcinile de control reveneau de obicei unuia din marii dregători
(vistiernicul), apropiat al domnitorului. De obicei, vistiernicul avea atribuţii legate de strângerea dărilor,
asigurarea mijloacelor necesare pentru întreţinerea curţii domneşti şi a armatei, păstra catastifele vistieriei,
judeca procesele cu privire la stabilirea şi perceperea dărilor, iar după instaurarea dominaţiei otomane a fost
responsabil şi de strângerea haraciului (tributul către turci).
Începând cu secolul al XVIII-lea, vistieria publică (a statului) a fost separată de „cămara domnească”.
Regulamentele Organice conţineau o serie de reglementări privind domeniul finanţelor publice şi ale
controlului. Prin Legea din 24 ianuarie 1864 promulgată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a fost înfiinţată
3 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., pp. 217-218; Ioan Lazăr, Dreptul finanțelor publice, vol. I Drept bugetar,
Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 276-277.
5 A se vedea Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 266. Conform art. 47 (3) din Regulamentul financiar nr. 2343/2002 al Comisiei prevede “Fiecare
operațiune face obiectul cel putin al unei verificari ex-ante.” - Manualul de control financiar preventiv –
http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/control_prev/manuale/manual_contr_prev.pdf (vizualizat - 06.04.2014).
8
A se vedea Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 266.
2
Înalta Curte de Conturi a României. Înalta Curte de Conturi a funcţionat ca organism independent de jurisdicţie
şi ca organ auxiliar al Reprezentanţei Naţionale, având ca principal rol atribuţia de a pregăti lucrările controlului
autorităţii legislative asupra finanţelor publice. Urmare a mai multor modificări succesive ale legislaţiei în
materie, competenţa Înaltei Curţi de Conturi a României a ajuns să includă atribuţii de control preventiv şi
ulterior, atribuţii jurisdicţionale, atribuţii administrative şi atribuţii consultative.
Înalta Curte de Conturi înfiinţată de Alexandru Ioan Cuza a funcţionat până la sfârşitul anului 1948, când
a fost desfiinţată sub auspiciile regimului comunist, fiind reînfiinţată efectiv în 1992. În perioada comunistă, într-
o primă perioadă, controlul financiar a făcut parte din atribuţiile Ministerului de Finanţe şi ale Băncii Naţionale,
iar din 1973 a revenit Curţii Superioare de Control Financiar.
Prin Constituţia României din 1991 a fost reînfiinţata Curtea de Conturi, ca autoritate administrativă
autonomă, care exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public, dotată şi cu atribuţii jurisdicţionale.
Ulterior, în afara Curţii de Conturi, au fost reglementate şi alte structuri şi procedee de control financiar.
§.4.4. Obiectivele şi formele şi controlului financiar
Obiectivele controlului financiar vizează:

➢ conducerea corectă şi la zi a contabilităţii;
➢ întocmirea documentelor justificative pentru operaţiunile patrimoniale;
➢ constituirea şi evaluarea capitalului social şi a patrimoniului;
➢ exactitatea şi realitatea înregistrărilor contabile;
➢ stabilirea şi îndeplinirea obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat;
➢ întocmirea balanţelor de verificare, a bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierderi:
Din punct de vedere la conţinutului, controlul documentelor urmăreşte:
legalitatea – respectarea prevederilor tuturor actelor normative aplicabile în materie.
realitatea (sau exactitatea) – efectuarea operaţiunilor s-a făcut cu respectarea limitelor, a condiţiilor
şi a locului indicat în documente .
eficienţa – presupune necesitatea (determinarea gradului de utilitate a operaţiunilor, a consumurilor
sau a cheltuielilor), economicitatea şi oportunitatea (momentul şi locul ale pentru desfăşurarea operaţiunii să
corespundă în cel mai mare grad).
Formele controlului financiar

Controlul financiar se poate clasifica, în funcţie de o multitudine de criterii9. Astfel, de exemplu:
După criteriul structurilor care îl exercită, pot fi avute în vedere: controlul financiar intern/managerial10
(organizat în cadrul entității publice) sau extern (exercitat de către structuri specializate, organizate în acest
scop).
După termenul în care se efectuează: control permanent sau control periodic.
După criteriul intereselor economico-financiare protejate, controlul financiar este organizat sub trei
forme:
10
Denumire introdusă prin Legea nr. 234/2010, publicată în M.Of. nr. 831 din 13 decembrie 2010.
3
1. controlul financiar propriu al instituţiilor şi agenţilor economici – exercitat prin intermediul

departamentului financiar-contabil sau al compartimentului special de control financiar de gestiune.
2. controlul financiar al statului organizat în subordinea statului şi exercitat pe linia Ministerului Economiei
şi Finanţelor.
3. controlul financiar suprem – exercitat de către Curtea de Conturi a României.
După procedurile de control utilizate, pot fi avute în vedere:

- controlul prin sondaj – constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor şi operaţiunilor
semnificative în care este reflectată activitatea economico-financiară.
- controlul inopinat – constă în activitatea de verificare faptică şi documentară, în principal ca urmare
a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei fiscal-financiare.
- controlul încrucişat – constă în verificare documentelor şi a operaţiunilor unei unităţi în corelaţie cu
cele ale unei alte unităţi.
După criteriul cronologic, raportat la momentul desfăşurării sau efectuării activităţilor care se supun
controlului, acesta este de trei feluri:
- control financiar preventiv (sau anticipat): control financiar preventiv propriu și control financiar
preventiv delegat;
- control financiar operativ (sau concomitent, inopinat);
- control financiar postoperativ (sau ulterior);
- auditul public intern11.
§.4.4.1. Controlul financiar preventiv (anticipat)

Controlul financiar preventiv (anticipat)12 constă în activitatea prin care se verifică legalitatea şi
regularitatea operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, activitatea
desfăşurată înainte de aprobarea operaţiunilor respective (se exercită pe seama propunerilor sau a proiectelor
operaţiunilor respective).
Controlul financiar preventiv urmăreşte să preîntâmpine încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare şi
producerea de pagube.
Controlul financiar preventiv se organizează şi se exercită sub două forme (art. 8 din O.G. nr. 119/1999
republicată)13:
1. control financiar preventiv propriu – este acea formă a controlului financiar preventiv organizat de către
instituţiile publice şi cu privire la activitatea financiară a acestora. Se exercită de regulă, de către
conducătorul entităţii publice sau de către conducătorul compartimentului financiar contabil (director
economic, contabil şef etc.) ori de persoane special împuternicite în acest scop
2. control financiar preventiv delegat - este acea formă de control financiar preventiv exercitat de către
Ministerul Finanţelor Publice, prin intermediul controlorilor delegaţi. Ministerul Finanţelor Publice
numeşte unul sau mai mulţi controlori delegaţi pentru fiecare autoritate publice în care se exercită
funcţia de ordonator principal de credite al Bugetului de stat, al Bugetului asigurărilor sociale de stat şi al
bugetului oricărui fond special, al Fondului Naţional şi la agenţiile de implementare a fondurilor
comunitare, la alte entităţi publice cu risc ridicat, precum şi pentru operaţiunile derulate prin bugetul
Trezoreriei statului, pentru operaţiuni privind datoria publică şi alte operaţiuni specifice MFP (art. 12 din
O.G. nr. 119/1999 republicată).
11 Denumire introdusă prin Legea nr. 84/2003, publicată în M.Of. nr. 195 din 26 martie 2003.
12 A se vedea O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv, publicată în M.Of. nr. 430 din 31 august 1999, republicată în M.Of.
nr. 799 din 12 noiembrie 2003.
13
A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., pp. 227-232.
4
Controlul financiar preventiv se exercită prin acordarea vizei de control financiar preventiv (propriu sau
delegat) (art. 9 alin. 5 din O.G. nr. 119/1999 republicată). Acordarea vizei de control financiar preventiv (propriu
sau delegat) se efectuează prin aplicarea semnăturii şi a sigiliul persoanei învestite cu această calitate, pe
documentele controlate (art. 10 alin. 2 din O.G. nr. 119/1999 republicată).
Nu se pot supune aprobării ordonatorului principal de credite proiectele de operaţiuni care nu poartă
viza de control financiar, deoarece semnificaţia acestei vize este de garant al respectării tuturor cerinţelor de
legalitate, regularitate şi de încadrare în limitele creditelor bugetare sau a celor de angajament.
Sacă persoana învestită să aplice viza, constată, în urma verificărilor, nu sunt îndeplinite toate cerinţele,
are dreptul şi obligaţia de a refuza aplicarea vizei de control financiar preventiv. Refuzul se face în scris şi trebuie
motivat. Într-o asemenea situaţie, conducătorul unităţii poate dispune pe propria răspundere, efectuarea unei
asemenea operaţiuni.
Operaţiunile şi documentele refuzate la viză nu se înregistrează în contabilitate, dar pentru ele se ţine o
evidenţă specială.
Calitatea de controlor financiar
Persoanele în drept să exercite controlul financiar preventiv propriu răspund, în raport de culpa lor,
pentru legalitatea, regularitatea şi încadrarea în limitele creditelor bugetare sau a creditelor de angajament
aprobate, după caz, în privinţa operaţiunilor pentru care au acordat viza de control financiar preventiv propriu.
Şi controlorii delegaţi au calitatea de funcţionari publici, în structura Ministerul Finanţelor Publice (art.
15 din O.G. nr. 119/1999 republicată).
Printre atribuţiile controlorilor delegaţi se numără (art. 17 din O.G. nr. 119/1999 republicată):
• exercitarea controlului financiar preventiv delegat asupra proiectelor de operaţiuni ale ordonatorului
principal de credite,
• supravegherea organizării, ţinerii, actualizării şi raportării evidenţei angajamentelor,
• întocmirea rapoartelor lunare, cu privire la situaţi curentă a angajamentelor, la vizele acordate şi situaţiilor
de refuz de viză, comunicate Ministerului Economiei şi Finanţelor, ordonatorului principal de credite şi
controlorului financiar şef,
• emiterea de avize consultative, la solicitarea ordonatorului principal de credite sau din iniţiativă proprie,
cu privire la conformitatea, oportunitatea, eficienţa sau eficacitatea unor operaţiuni sau proiecte de acte
normative,
• elaborarea de propuneri şi proiecte privind perfecţionarea controlului financiar preventiv,
• alte atribuţii stabilite prin ordin al Ministrului Finanţelor Publice.
§.4.4.2. Controlul financiar intern/managerial14

Conform legii, controlul intern constă în ansamblul formelor de control exercitate la nivelul entităţii
publice, inclusiv auditul intern, stabilite de conducere în concordanţă cu obiectivele acesteia şi cu reglementările
legale, în vederea asigurării administrării fondurilor în mod economic, eficient şi eficace.
Controlul financiar intern este parte componentă a controlului financiar propriu instituţiilor publice.
Persoanelor care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public le revine obligaţia de a realiza o
bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în
utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public.
Conducătorul unităţii este cel care are obligaţia de a asigura elaborarea, aprobarea, aplicarea şi
perfecţionarea structurilor organizatorice, a reglementărilor metodologice, a procedurilor şi criteriilor de
evaluare lunare, pentru satisfacerea cerinţelor generale şi specifice.
14
A se vedea Viorel Roş, Drept financiar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 383-385; Cristina Oneţ, op.cit., pp. 280-282.
5
Controlul financiar intern/managerial poate fi concomitent sau ulterior şi se exercită, de regulă, de către
conducător compartimentului financiar-contabil.
Controlul financiar intern/managerial se realizează în cadrul general oferit de organizarea activităţii de
contabilitate proprie, această obligaţie revenind atât instituţiilor publice, cât şi entităţilor private.
O.G. nr. 119/1999 republicată instituie și o serie de măsuri operative, în art. 22 și care vizează în special
efectuarea unor inspecții, pe linia Ministerului Finanțelor Publice, ori de câte ori există indicii ale unor abateri de
la legalitate sau regularitate în efectuarea de operaţiuni, în toate cazurile în care este sesizat de către un contabil-
şef în legătură cu efectuarea de operaţiuni pe propria răspundere a ordonatorului de credite fără viză de control
financiar preventiv; în toate instituţiile publice atunci când este sesizat de şeful structurii de audit public intern
al acestora în legătură cu efectuarea de operaţiuni nelegale care au viză de control financiar preventiv delegat,
situaţie rezultată în urma efectuării unei misiuni de audit public intern.
Organizarea inspecţiilor şi stabilirea atribuţiilor generale în efectuarea acestora este aprobă prin H.G. nr.
1.257/2012 privind organizarea inspecţiilor şi stabilirea atribuţiilor generale în efectuarea acestora, în vederea
aplicării O.G. nr. 119/1999 privind audul intern şi controlul financiar preventive15 cu modificările și completările
ulterioare.
În cazul în care în urma inspecţiei efectuate se constată abateri de la legalitate care au produs pagube
pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, se va întocmi un proces-verbal de inspecţie. Împotriva
procesului-verbal de inspecţie se poate formula contestaţie în termen de 15 zile lucrătoare de la data comunicării
acestuia. Contestaţia se va depune la structura care a efectuat inspecţia. Contestaţiile vor fi soluţionate prin
decizie motivată, în termen de 30 de zile lucrătoare de la data înregistrării. Decizia este definitivă. Dacă prin
soluţionare contestaţia a fost respinsă, procesul-verbal de inspecţie devine titlu executoriu şi va fi transmis spre
executare organului fiscal în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul contestatorul.
Împotriva deciziei se poate formula acţiune în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicarea acesteia,
conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.
În situaţiile în care s-a constatat săvârşirea unor fapte calificate de lege ca fiind contravenţii se va întocmi
proces-verbal de contravenţie.
Auditul financiar şi auditul public intern

Prin audit financiar16 (art. 2 din O.U.G. nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar17) se înţelege
activitatea de examinare, în vederea exprimării de către auditorii financiari, a unei opinii asupra situaţiilor
financiare, în conformitate cu standardele de audit, armonizate cu standardele internaţionale de audit şi
adoptate de Camera Auditorilor Financiar din România.
Auditorii financiari sunt persoane fizice sau juridice care îşi desfăşoară activitatea liber, pe baza
principiilor de independenţă, obiectivitatea şi integritate profesională.
Auditul intern constă în examinarea obiectivă a ansamblului activităţilor desfăşurate de către o entitate
economică în scopul furnizării unei evaluări independente a managementului riscului, controlului şi proceselor de
conducere a acestuia (art. 21 din O.U.G. nr. 75/1999).
Entităţile economice ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse, potrivit legii, auditului financiar
(regii autonome, companii şi societăţi naţionale, entităţi economice cu capital majoritar de stat) sunt obligate să
15 Publicată în M.Of. nr. 430 din 31.08.1999, a abrogat, la data intrării în vigoare, H.G. nr. 362/2000.
16 Pentru prezentare detaliată – a se vedea Cristina Oneţ, op.cit., pp. 282-283, precum şi Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit.,
pp. 223-225.
17 Publicată în M.Of. nr. 256 din 4 iunie 1999, republicată în M.Of. nr. 598 din 22 august 2003. Modificată prin Legea nr. 149/2013 pentru aprobarea O.G.
23/2012 pentru modificarea şi completarea O.U.G. 90/2008 privind auditul statutar al situaţiilor financiare anuale şi al situaţiilor financiare anuale
consolidate şi a O.G.nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi şi pentru modificarea altor acte normative.
6
organizeze şi să asigure exercitarea activităţilor profesionale de audit intern, care în acest caz se numeşte audit
public intern.
Prin audit public intern18 se înţelege activitatea funcţional independentă şi obiectivă, care dă asigurări şi
consiliere conducerii entităţii publice pentru buna administrare veniturilor şi cheltuielilor publice, perfecţionând
astfel activităţile acesteia19.
Auditul public intern nu reprezintă altceva decât o supraveghere a sistemului propriu de control. Este o
activitate independentă, desfăşurată în cadrul structurii unei instituţii publice şi sub directa subordonare a
conducătorului acesteia, care constă în efectuarea de verificări, analize şi inspecţii ale sistemului propriu de
control intern, în scopul evaluării obiective a măsurii în care acesta asigură îndeplinirea obiectivelor instituţiei
publice şi utilizarea resurselor în mod economic, eficace şi eficient20.
Spre deosebire de controlul intern, auditul public intern are o sferă de cuprindere mai mică, practic
făcând parte din controlul intern.
Procedura auditului public intern reprezintă ansamblul actelor şi a operaţiunilor întreprinse într-o ordine
logică şi cronologică:
➢ elaborarea proiectului planului de audit public intern de către compartimentul de audit public intern;
➢ aprobarea planului anual de audit public intern de către conducător entităţii publice;
➢ elaborarea şi emiterea ordinelor de serviciu (în scris) pe baza cărora auditorii interni îşi vor desfăşura
activitatea; ordinul va cuprinde obligatoriu scopul, obiectivele, tipul şi durata auditului, componenţa
echipei de auditare;
➢ notificarea structurii organizatorice care va fi auditată (cu 15 zile înainte de efectuarea auditului);
➢ desfăşurarea efectivă a activităţii de auditare la faţa locului. Auditorii interni trebuie să aibă acces la
toate datele şi informaţiile pe care le consideră relevante pentru scopul şi obiectivele controlului
(menţionate în notificare);
➢ fiecare misiune de audit se finalizează cu elaborarea unui proiect de raport de audit public intern
care trebuie să reflecte cadrul general, obiectivele, constatările, concluziile şi recomandările, însoţit
de documente justificative;
➢ proiectul raportului de audit public intern se comunică entităţii auditate care, în termen de 15 zile,
îşi poate exprima propriile puncte de vedere, care trebuie examinate de către auditorii interni;
➢ dacă este cazul, în termen de 10 zile de la primirea respectivelor puncte de vedere, compartimentul
de audit public intern va organiza o reuniune de conciliere cu entitatea auditată, în cadrul căreia se
analizează constatările şi concluziile raportului, în vederea acceptării recomandările făcute;
➢ raportul de audit public intern finalizat, împreuna cu rezultatele concilierii este trimis, de către şeful
compartimentului de audit public intern, conducătorului autorităţii publice care a dispus auditarea,
pentru analiză şi avizare. După avizarea recomandărilor cuprinse în raport, acesta este transmis
entităţii auditate, în vederea implementării acestor recomandări;
➢ compartimentul de audit public intern are obligaţia de a verifica şi raporta UCAAPI sau organului
ierarhic superior asupra modului de respectare şi implementare a recomandărilor formulate în urma
auditului;
Auditorii interni
- sunt formaţi din două categorii: cei care au calitatea de funcţionari publici şi cei care nu au această
calitate
18 A se vedea Cristina Oneţ, op.cit., pp. 283-293.

19 Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, publicată în M.Of. nr. 953 din 24 decembrie 2002, modificată prin Legea nr. 191/2011, publicată în
M.Of. nr. 780 din 3 noiembrie 2011 și republicată în M.Of. nr. 856 din 5 decembrie 2011.
20
A se vedea Emil Bălan, Drept financiar, ediţia a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 302.
7
- auditorii interni care sunt funcţionari publici sunt numişi sau destituiţi din funcţie de către conducătorul
autorităţii publice, cu avizul conducătorului compartimentului de audit public intern. Cariera, selecţia, drepturile
şi obligaţiile acestora sunt reglementate de statutul funcţionarului public;
- pentru auditorii interni care nu au statutul de funcţionari publici, numirea sau revocarea, drepturile şi
obligaţiile sunt stabilite prin regulamentele proprii de funcţionare ale entităţilor economice din care fac parte;
- au obligaţia de a respecta secretul profesional şi sunt responsabili de protecţia documentelor
referitoare la auditul public;
§.4.4.4. Controlul financiar operativ (simultan, concomitent)

Controlul financiar operativ (concomitent) asigură cunoaşterea operativă a modului în care se
desfăşoară activitatea şi se gestionează patrimoniul. Se exercită sistematic, zi de zi şi trebuie să surprindă
procesele economice şi financiare în curs de desfăşurare, pentru a permite astfel intervenţia operativă în scopul
asigurării desfăşurării acestora la parametrii stabiliţi.
Se exercită inopinat, prin verificări faptice, pe bază de documente, de obicei prin sondaj, de către consiliul
de administraţie, cenzori, inspectori sau alte categorii de persoane21.
§.4.4.5. Controlul financiar postoperativ (ulterior)

Este acea formă de control desfăşurată după efectuarea actelor sau a operaţiunilor economico-
financiare şi are ca principale obiective existenţa şi utilizarea raţională a patrimoniului şi a resurselor financiare,
respectarea legislaţiei cu caracter financiar, efectuarea cheltuielilor şi realizarea veniturilor, analiza situaţiei
pagubelor. Este cel mai eficient control, întrucât se efectuează temeinic, cu amănunţime, având şi un caracter
preventiv22.
Controlul financiar de stat (controlul fiscal) organizat şi efectuat de Ministerul Finanţelor Publice (MEF)
Ministerul Finanţelor Publice se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, în subordinea Guvernului, care aplica strategia şi Programul de guvernare în domeniul
economiei şi finanţelor publice.
Aparatul de control din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor acţionează operativ pentru
prevenirea şi combaterea fraudelor, a faptelor care reprezintă contravenţii şi infracţiuni la regimul fiscale, vamal
şi de preţuri, putând dispune luarea unor măsuri în condiţiile legii.
Aparatul de control financiar din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor este format din două
componente: Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), în subordinea căreia este organizată Direcția
Generală Antifraudă Fiscală (fosta Gardă Financiară).
Controlul exercitat de Ministerul Finanţelor Publice are următoarele obiective:

➢ colectarea resurselor financiare ale statului;
➢ administrarea şi utilizarea fondurilor acordate de la buget pentru cheltuieli de funcţionare şi
întreţinere ale organelor centrale sau locale ale administraţiei de stat şi a unităţilor finanţate de
stat;
➢ utilizarea fondurilor acordate de stat pentru realizarea de investiţii de interes general,
subvenţionarea unor activităţi şi produse şi pentru alte destinaţii prevăzute de lege;
➢ folosirea mijloacelor şi fondurilor din dotare şi respectarea reglementărilor financiar-contabile
în activitatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital integral sau parţial de stat;
21 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş,, op.cit., p. 232.
22
A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş,, op.cit., p. 233.
8
➢ exactitatea şi realitatea înregistrărilor în evidenţe şi actele de constituire a societăţilor

comerciale şi a celorlalţi agenţi economici, urmărind stabilirea corectă şi îndeplinirea integrală şi
la termen a tuturor obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat etc.
➢ prevenirea şi combaterea fraudelor, a contravenţiilor şi a infracţiunilor la regimul fiscal, vamal şi
de preţuri, respectiv privind aplicarea şi executarea legilor fiscale şi a reglementărilor vamale,
urmărind împiedicarea oricărei sustrageri sau eschivări de la plata impozitelor şi taxelor,
respectarea normelor de comerţ, urmărind să împiedice activitatea de contrabandă şi orice
procedee interzise de lege etc.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) a fost înfiinţată la data de 1 octombrie 2003 în
subordinea Ministerului Finanţelor Publice, prin Ordonanţa Guvernului nr. 86/2003 (secțiunea a 4-a)23, ca organ
de specialitate al administraţiei publice centrală. Începând cu ianuarie 2004 a devenit operaţională, dobândind
calitatea de instituţie cu personalitate juridică proprie, prin desprinderea direcţiilor cu atribuţii în administrarea
veniturilor statului din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.
Începând cu anul 2013, Agenția Națională de Administrare Fiscală, s-a reorganizat ca urmare a fuziunii
prin absorbție şi preluarea activității Autorității Naționale a Vămilor şi prin preluarea activității Gărzii Financiare,
instituție publică care s-a desființat.
Astfel în cadrul ANAF se organizează şi funcţionează, și Direcțiile Regionale a Finanțelor Publice, Direcția
Generală Antifraudă Fiscală, Direcția Generală a Vămilor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor
Contribuabili.
Conform art. 6 din O.U.G. nr. 74/2013, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, personalul din cadrul ANAF
care ocupă funcții publice de inspector antifraudă este învestit cu exercițiul autorității publice și beneficiază de
protecție, potrivit legii. În îndeplinirea atribuțiilor ce le revin, inspectorii antifraudă, au ca principale atribuții:
- să efectueze controale în toate spațiile în care se produc, se depozitează sau se comercializează bunuri
și servicii ori se desfățoară activități care cad sub incidența actelor normative naționale, inclusiv transpuse din
legislația comunitară, în vigoare cu privire la prevenirea, descoperirea și combaterea oricăror acte și fapte care
sunt interzise de acestea;
- să verifice, în condițiile legii, respectarea reglementărilor legale privind circulația mărfurilor pe orice fel
de drumurile publice sau spații de transport (stații, gări, porturi etc.), în interiorul zonelor libere, etc., precum și
în alte locuri în care se desfășoară activități economice;
- să verifice legalitatea activităților desfățurate, existența și autenticitatea documentelor justificative în
activitățile de producție și prestări de servicii ori pe timpul transportului, depozitării și comercializării bunurilor
și să aplice sigilii pentru asigurarea integrității bunurilor;
- să dispună măsuri, în condițiile legislației fiscale, cu privire la confiscarea bunurilor a căror fabricație,
depozitare, transport sau desfacere este ilicită, precum și a veniturilor realizate din activități comerciale ori
prestări de servicii nelegale și să ridice documentele financiar-contabile și de altă natură care pot servi la
dovedirea contravențiilor sau, după caz, a infracțiunilor; cu privire la luarea măsurilor asigurătorii; să sesizeze
organele de urmărire penală;
- să constate contravențiile și să aplice sancțiunile corespunzătoare, potrivit competențelor prevăzute de
lege;
- să aplice măsurile prevazute de normele legale, să verifice din punct de vedere fiscal, să documenteze,
să întocmească acte de control operativ planificat sau inopinat privind rezultatele verificărilor, să aplice măsurile
prevazute de normele legale și să sesizeze organele competente în vederea valorificării constatărilor;
23O.G. nr. 86 din 28 august 2003 privind reglementarea unor măsuri în materie financiar-fiscală, publicată în M.Of. nr. 624 din 31 august 2003 și modificată
de mai multe ori, ultima modificare fiind făcută prin O.U.G. nr.74 din 26 iunie 2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în M.Of. nr. 389 din 29 iunie 2013.
A fost adoptată și H.G. nr. 520 din 24 iulie 2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, publicată în M.Of. nr. 473
din 30 iulie 2013.
9
- să oprească mijloacele de transport, în condițiile legii, pentru verificarea documentelor de însoțire a

bunurilor și persoanelor transportate;
- să efectueze verificări necesare prevenirii și descoperirii faptelor de fraudă și evaziune fiscală și vamală;
- să efectueze operațiuni de control tematic.
Conform art. 15 din O.U.G. nr. 74/2013, în exercitarea atribuțiilor proprii, ANAF încheie, ca urmare a
controalelor efectuate, procese verbale de control/acte de control pentru stabilirea stării de fapt fiscale, pentru
constatarea și sancționarea contravențiilor, precum și pentru constatarea împrejurărilor privind săvârșirea unor
fapte prevăzute de legea penală.
Atribuțiile fostei Direcţii Generale de Control Financiar au fost preluate de către inspecția economico-
financiară (art. 5 din O.U.G nr. 94/2011).
Inspecția economico-financiară reprezintă o formă de control financiar public24 (control fiscal) extern
reglementat prin O.U.G nr. 94 din 2 noiembrie 2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico-
financiare la operatorii economici25 și Hotărârea Guvernului nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare26.
Ministerul Finanțelor Publice efectuează inspecția economico-financiară la operatorii economici cu
privire la (art. 2 din O.U.G nr. 94/2011):
a) măsurile de realizare a veniturilor, de reducere a cheltuielilor și de diminuare a arieratelor;
b) respectarea reglementărilor economico-financiare și contabile;
c) fundamentarea și justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru
subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități;
d) obligațiile către bugetul general consolidat, cu excepția celor fiscale, conform competențelor legale.
Prin inspecție economico-financiară se înțelege activitatea de control prin care se verifică modul de
implementare a măsurilor de creștere a veniturilor, de reducere a cheltuielilor și de diminuare a arieratelor,
respectarea reglementărilor economico-financiare și contabile, precum și fundamentarea și justificarea sumelor
acordate de la bugetul general consolidat pentru subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități,
stabilind erori și deficiențe în activitatea economico-financiară pentru a le remedia și a le evita în viitor, precum
și stabilirea obligațiilor către bugetul general consolidat, cu excepția celor fiscale (art. 3 pct. 4 din O.U.G. nr.
94/2011).
Activitatea de inspecție economico-financiară se desfășoară în baza unor programe anuale, trimestriale
și lunare. Inspecția economico-financiară la operatorii economici de regulă precede inspecția fiscală.
Organul de inspecție economico-financiară are obligația să înștiințeze operatorul economic în legatură
cu acțiunea care urmează să se desfășoare, înainte de începerea inspecției, prin transmiterea avizului de
inspecție economico-financiară. Operatorul economic poate solicita o singură dată, pentru motive justificate,
amânarea datei de începere a inspecției economico-financiare, în termen de 5 zile de la primirea avizului de
inspecție economico-financiară. Amânarea se aprobă sau se respinge de către organul de inspecție economico-
financiară și se comunică operatorului economic, în termen de 5 zile de la primirea solicitării.
Sunt operatorilor economici ce intră sub incidența O.U.G. nr. 94/2011:
a) regiile autonome, înființate de stat sau de o unitate administrativ-teritorială;
b) companiile și societățile naționale, precum și societățile comerciale la care statul sau o unitate
administrativ-teritorială este acționar unic;
24 A se vedea Ioan Lazăr, Dreptul finanțelor publice, vol. I Dreptul bugetar, p. 288.
25 Publicată în M.Of. nr. 799 din 11 noiembrie 2011, cu modificări și completări ulterioare.
26
Publicată în M.Of. nr. 148 din 6 martie 2012.
10
c) societățile comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială deține o participație

majoritară;
d) societățile comerciale și regiile autonome la care persoanele juridice de la lit. a)-c) dețin direct sau
indirect o participație majoritară;
e) institutele naționale de cercetare-dezvoltare, altele decât cele care functionează ca instituții publice;
f) alți operatori economici, indiferent de forma de proprietate, pentru fundamentarea și justificarea
sumelor acordate de la bugetul general consolidat.
Nu sunt incluse în categoria operatorilor economici societățile financiar-bancare, societățile de asigurări
și Societatea Comercială „Fondul Proprietatea S.A.
Inspecția economico-financiară este înființată și funcționează în cadrul Ministerului Finanțelor Publice,

prin preluarea activității și a personalului Direcției generale de control financiar din cadrul Agenției Naționale de
Administrare Fiscală și se exercită prin structura de specialitate, la nivel central și teritorial.
Conform art. 7 din O.U.G. nr. 94/2011, inspectia economico-financiară se exercită la sediul operatorilor
economici sau al organului de inspecție economico-financiară, separat sau combinat, sub următoarele forme:
a) controlul ex-ante, care constă în verificarea fundamentării bugetelor de venituri și cheltuieli ale
operatorilor economici, a fundamentării sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru susținerea
unor activități, precum și în verificările cu privire la constituirea și asigurarea surselor de plată a finanțărilor
rambursabile garantate sau subîmprumutate de stat;
b) controlul operativ, care constă în verificarea unor activități sau operațiuni economico-financiare
desfășurate în cursul exercițiului financiar curent;
c) controlul ex-post (ulterior), care constă în verificarea activității operatorilor economici, aferente
exercițiilor financiare încheiate. Controlul financiar ex-post se desfășoară la solicitarea autorităților publice cu
atribuții de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale
statului și ale sectorului public.
Rezultatul inspecției economico-financiare se consemnează, în scris, într-un raport de inspecție
economico-financiară în care se prezintă constatările inspecției economico-financiare din punct de vedere faptic
și legal (art. 21 alin. 1 din O.U.G. nr. 94/2011).
Sumele cuvenite bugetului general consolidat, stabilite prin rapoartele de inspecție economico-
financiară și înscrise în dispoziția obligatorie, constituie creanțe bugetare. Dispoziția obligatorie constituie titlu
de creanță.
Împotriva dispoziției obligatorii se poate formula plângere prealabilă în temeiul Legii contenciosului
administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Soluționarea plângerilor prealabile
formulate împotriva dispoziției obligatorii se face de către Ministerul Finanțelor Publice, dar plângerea prealabilă
nu suspendă executarea dispoziției obligatorii (art. 23 din O.U.G. nr. 94/2011).
Direcția Generală Antifraudă Fiscală (fosta Gardă financiară a României27)

Direcția Generală Antifraudă Fiscală28 este o structură fără personalitate juridică, cu atribuţii de
prevenire, descoperire şi combatere a actelor şi faptelor de evaziune fiscală şi fraudă fiscală şi vamală.
În cadrul structurii centrale a Direcției generale antifraudă fiscală funcționează
- structurile de prevenire şi control,
- Direcția de combatere a fraudelor, care acordă suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea
urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracțiuni economico‐financiare. În acest scop inspectorii antifraudă
27 A fost reglementată prin O.U.G. nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii financiare, abrogată prin O.U.G. nr.74 din 26 iunie 2013 privind unele măsuri
pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte
normative, publicată în M.Of. nr. 389 din 29 iunie 2013.
28 Reglementată prin O.U.G. nr.74/2013 și H.G. nr. 520 din 24 iulie 2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală,
publicată în M.Of. nr. 473 din 30 iulie 2013.
11
din cadrul acestei direcții sunt detaşați în cadrul parchetelor, în condițiile legii, pe posturi de specialişti. În
exercitarea atribuțiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor
efectuează, din dispoziția procurorului: a) constatări tehnico‐ştiințifice, care constituie mijloace de probă, în
condițiile legii; b) investigații financiare în vederea indisponibilizării de bunuri; c) orice alte verificări în materie
fiscală dispuse de procuror.
În teritoriu, în cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală funcţionează direcţii regionale antifraudă
fiscală, conduse de inspectori generali adjuncţi antifraudă.
Conform art. 18 din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală29, inspectorii antifraudă (cu excepţia celor din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor),
execută:
a) operaţiuni de control curent. Controlul curent se execută operativ şi inopinat, pe baza legitimaţiei de
control, a insignei şi a ordinului de serviciu permanent.
b) operaţiuni de control tematic. Controlul tematic se execută de către inspectorii antifraudă în baza
legitimaţiei de control, a insignei şi a ordinului de control tematic prin care se stabilesc obiectivele de verificat,
entităţile supuse controlului, perioada asupra căreia se efectuează verificarea, durata şi momentul declanşării
controlului.
La orice acţiune participă minimum 2 inspectori antifraudă.
Controlul financiar extern ulterior exercitat de către Curtea de Conturi a României

Curtea de Conturi a României este instituţia de control financiar ulterior extern (iar până în 2003, deţinea
şi atribuţii jurisdicţionale legate de soluţionarea într-o primă fază a litigiilor rezultate din activitatea organelor de
control ale Curţii de Conturi).
Este considerată autoritate administrativă autonomă, a cărei activitate este reglementată de către
Constituţie şi legea sa organică de funcţionare30 (art. 1 alin. 3 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și
funcționarea Curții de Conturi a României, republicată).
Potrivit Constituţiei, Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare
şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, precum şi asupra modului de
gestionare a patrimoniului public şi privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale (art. 140 alin. 1
din Constituția României republică).
Ca urmare a activității de control efectuate, Curtea de Conturi furnizează Parlamentului şi unităţilor
administrativ-teritoriale, rapoarte privind utilizarea şi administrarea resurselor financiare ale statului şi ale
sectorului public, în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii.
Principalele activităţi specifice ale Curţii de Conturi sunt cele de control şi de audit public extern.
Auditul public extern cuprinde auditul financiar şi auditul performanţei. Acestea se exercită potrivit programului
de activitate31.
Acţiunile de control, audit financiar şi audit al performanţei se iniţiază din oficiu şi nu pot fi oprite decât
de Parlament şi aceasta numai în cazul depăşirii competenţelor stabilite prin lege pentru Curtea de Conturi (art.
3 alin. 1 și 2 din Legea nr. 94/1992 republicată).
Curtea de Conturi este compusă din (art. 8 din Legea nr. 94/1992 republicată):
➢ Plenul Curții de Conturi – formată din 18 consilieri de conturi numiți, în condițiile legii, de către
Parlament;
29 H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, publicată în M.Of. nr. 473 din 30.07.2013, cu modificări
și completări ulterioare.
30 Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în M. Of. al României nr. 238 din 3 aprilir 2014, cu modificări și
completări ulterioare.
31
http://www.curteadeconturi.ro/sites/ccr/RO/Control%20si%20Audit/Pagini/Prezentare.aspx (vizualizat la data de 26 aprilie 2014).
12
➢ departamente
➢ Camerele de conturi judeţene – organizate la nivelul unităților administrativ-teritoriale, sunt
structuri fără personalitate juridică, formate din consilieri financiari, organizată în cadrul direcţiei
de control financiar ulterior, organizată în servicii şi birouri de specialitate,
➢ Secretaritul general.
Personalul de control financiar încadrat la Curtea de Conturi are calitatea de auditor public extern.
Atribuţiile Curţii de Conturi se axează pe verificare următoarelor aspecte (art. 22 din Legea nr. 94/1992
republicată):
- formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale
bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi mişcarea fondurilor între aceste bugete;
- constituirea, utilizarea şi gestionarea fondurilor speciale şi a fondurilor de tezaur;
- formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite
interne şi externe;
- utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi transferurilor şi a altor forme de
sprijin financiar din partea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale;
- constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice de către autorităţile administrative
autonome şi de către instituţiile publice înfiinţate prin lege, precum şi de organismele autonome
de asigurări sociale ale statului;
- situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale de către instituţiile publice, regiile autonome, companiile şi
societăţile naţionale, precum şi concesionarea sau închirierea de bunuri care fac parte din
proprietatea publică;
- constituirea, utilizarea şi gestionarea resurselor financiare privind protecţia mediului,
îmbunătăţirea calităţii condiţiilor de viaţă şi de muncă;
- utilizarea fondurilor puse la dispoziţia României de către UE sau provenite din alte surse de
finanţare internaţională.
Entităţile supuse controlului efectuat de către Curtea de Conturi (art. 23 și 24 din Legea nr. 94/1992
republicată):
➢ statul şi unităţile administrativ-teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept public, cu
serviciile şi instituţiile lor publice, autonome sau neautonome;
➢ BNR;
➢ regiile autonome;
➢ societăţile comerciale la care statul sau unităţile administrativ-teritoriale, instituţiile publice sau
regiile autonome deţin, singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul
social;
➢ organisme autonome de asigurări sociale sau de altă natură, care gestionează bunuri, valori sau
fonduri, într-un regim legal obligatoriu, în condiţiile în care prin lege sau prin statutul propriu se
prevede acest lucru;
➢ alte categorii de persoane juridice dacă:
- beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau de alte forme de sprijin
din partea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a instituţiilor publice
- administrează, în baza unui contract de concesiune sau închiriere, bunuri aparţinând domeniul
public sau privat al statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale
- sunt societăţi de investiţii financiare, asociaţii sau fundaţii care utilizează fonduri publice (iar
controlul va viza doar aceste fonduri).
13
Ca urmare a efectuării controlului, Curtea de Conturi poate decide:

• suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor legale din domeniul financiar,
contabil şi fiscal;
• blocarea fondurilor bugetare sau speciale
• înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă controlată.
Alte atribuţii ale Curţii de Conturi:

✓ de raportare – este obligată să prezinte anual în faţa Parlamentului României un raport public
asupra activităţii desfăşurate
✓ de avizare: a proiectului bugetului de stat şi a proiectelor de legi financiare (la solicitarea Senatului
sau a Camerei Deputaţilor); privind înfiinţarea de către Guvern sau de către ministere a unor
organe de specialitate în subordinea lor
✓ alte atribuţii: evaluarea activităţii de control propriu desfăşurate de entităţile controlate; de a
solicita rapoarte de la celelalte organe cu atribuţii de control financiar.
§.4.5. Procedura de control financiar şi finalizarea acţiunilor de control financiar
În literatura de specialitate, procedura de control financiar a fost definită ca fiind un ansamblu de acte şi
operaţiuni privind organizarea, desfăşurarea şi valorificarea rezultatelor acţiunii de control32.
Procedura de control presupune parcurgerea a mai multor etape:
1. selectarea unităţii care urmează să fie controlată şi selectarea activităţii care urmează a fi supusă
controlului
2. pregătirea echipei de control financiar
3. prezentarea la unitatea supusă controlului şi organizarea activităţii de control
4. desfăşurarea propriu-zisă a activităţii de control financiar
5. redactarea şi întocmirea actelor de control financiar
6. valorificarea rezultatelor de control.
După efectuarea controlului financiar, conducătorii unităţilor controlate au obligaţia să ia măsuri

corespunzătoare care se concretizează în:
▪ înregistrarea în contabilitate a rezultatelor controlului;
▪ declanşarea procedurilor specifice şi emiterea actelor legale pentru recuperarea eventualului
prejudiciu;
▪ determinarea oricăror altor măsuri pentru remedierea deficienţelor şi a abaterilor constatate şi
tragerea la răspundere a celor vinovaţi.
O acţiune de control se poate finaliza prin constatarea unor pagube materiale, abateri de la normele
legale, neîndeplinirea obligaţiilor către bugete şi fonduri speciale, sustrageri de valori materiale şi băneşti,
conducerea şi organizarea defectuoasă a evidenţei financiar contabile etc.
Una din cele mai frecvent utilizate modalităţi de finalizarea a controlului financiar se referă la stabilirea
răspunderii juridice a persoanelor care se fac vinovate de deficienţele sau abaterile constatate. Răspunderea
poate îmbrăca forma răspunderii disciplinare, a răspunderii contravenţionale, civile delictuale, penale, materiale.
32
A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., pp. 234-235; Cristina Oneţ, op.cit., pp. 271-272.
14
Actele de control financiar

Actele de control financiar sunt documentele întocmite de organele de control financiar în care se
consemnează rezultatele controlului financiar.
Actele de control financiar sunt33:
1. procesul-verbal de control financiar – este un act bilateral care se semnează de către organul de control
financiar şi de reprezentantul legal al agentului economic. În procesul-verbal de control financiar se vor
consemna: neregulile constatate, cu precizarea concretă a actelor normative încălcate şi cu
determinarea exactă a influenţelor financiare, bugetare şi gestionare nefavorabile; persoanele care au
săvârşit încălcările, calitatea acestora; măsurile luate în timpul controlului sau cele dispune în sarcina
agentului economic pentru fiecare neregulă consemnată, termenul de îndeplinire a acestora. Procesul-
verbal de control financiar se comunica entităţii supuse controlului, data comunicării fiind data
înregistrării la agentul economic. Entitatea supusă controlului are obligaţia de a îndeplinii măsurile
dispuse prin procesul-verbal de control financiar, în termenele şi în condiţiile stabilite, în caz contrar
aplicându-se sancţiunile stabilite prin lege.
2. procesul-verbal interimar – este un act bilateral care se semnează de către organul de control financiar
şi de reprezentantul legal al agentului economic şi se întocmeşte pentru unităţile subordonate entităţii.
Este anexă la procesul-verbal de control financiar care se întocmeşte pentru entitatea principală.
3. procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor – se încheie pentru acele fapte constatate
şi sancţionate care sunt stabilite în competenţa organului de control financiar, în condiţiile legii şi ale
regimului juridic al contravenţiilor.
4. notă de constatare – se întocmeşte atunci când, în cursul efectuării controlului se fac constatări a căror
reconstituire nu mai este posibilă ulterior sau în alte situaţii apreciate de către organul de control
financiar. Se semnează de către organul de control financiar, de către reprezentantul legal al entităţii
supuse controlului şi de către persoanele la care se referă constatarea, precum şi de martori, după caz.
Este anexă la procesul-verbal de control financiar.
5. notă unilaterală – este documentul care se întocmeşte atunci când, în urma desfăşurării controlului
financiar, nu s-au constatat nici o încălcare sau abatere de la legislaţia financiar-fiscală sau eventualele
constatări nu prezintă nici un grad de pericol şi astfel nu este justificată întocmirea unui proces-verbal
de control financiar.
6. notă de prezentare
7. raport de inspecţie fiscală.
BIBLIOGRAFIE CAP. IV
Emil Bălan, Drept financiar, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept financiar public, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
Ioan Lazăr, Dreptul finanțelor publice, vol. I Drept bugetar, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice, Ed. Accent, Cluj Napoca,
2005
Cristina Oneţ, Dreptul finanţelor publice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005
Viorel Roş, Drept financiar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
33Ordinul Ministrului Economiei şi Finanţelor nr. 889 din 24 iunie 2005 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aparatul de control financiar al
statului din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor, publicat în M.Of. nr. 604 din 13 iulie 2005, abrogat prin H.G. nr. 101 din 28 februarie 2012 pentru
aprobarea Normelor metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare, publicată în M.Of. nr. 148 din 6 martie
2012; Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., pp. 235-236.
15
Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în M. Of. al României nr. 238
din 3 aprilir 2014.
Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, publicată în M.Of. nr. 953 din 24 decembrie 2002, modificată
prin Legea nr. 191/2011, publicată în M.Of. nr. 780 din 3 noiembrie 2011 și republicată în M.Of. nr. 856 din 5
decembrie 2011.
O.U.G. nr.74 din 26 iunie 2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată
în M.Of. nr. 389 din 29 iunie 2013.
O.G. nr. 86 din 28 august 2003 privind reglementarea unor măsuri în materie financiar-fiscală, publicată în M.Of.
nr. 624 din 31 august 2003 și modificată ulterior de mai multe ori.
1. Enumerați funcțiile controlului financiar.
(Răspuns corect: a se vedea Cap. IV secț. 4.2.)
2. Explicați ce este viza de control financiar preventiv.

(Răspuns corect: a se vedea Cap. IV secț. 4.4.1.)
3. Definiți inspecția economico-financiară.

(Răspuns corect: a se vedea Cap. IV secț. 4.4.5.)
4. Viza de control financiar preventiv se aplică:

a. prin semnătura şi sigiliul controlorului financiar din cadrul Curții de Conturi, aplicate pe
documentele controlate
b. prin semnătura şi sigiliul ordonatorului de credite, aplicate pe documentele controlate
c. prin semnătura şi sigiliul persoanei învestite cu această calitate, aplicate pe documentele
controlate
5. Pot fi supuse controlului efectuat de către Curtea de Conturi:

a. orice persoană juridică
b. orice agent economic care realizează profit
c. statul şi UAT-urile
6. Pot fi supuse controlului efectuat de către Curtea de Conturi:

a. statul şi unităţile administrativ-teritoriale;
b. BNR;
c. societăţile comerciale.
7. Finalizarea unei acţiuni de control presupune și constatarea următoarelelor aspecte:

a. existența unor pagube materiale;
b. conducerea şi organizarea defectuoasă a evidenţei financiar contabile;
c. săvârșirea unor contravenții;
d. săvârșirea unor infracțiuni.
16
(Răspuns corect: a, b, c, d)
8. Nota unilaterală se întocmește atunci când:

a. subiectul controlat refuză să semneze raportul de inspecție fiscală / procesul-verbal de control;
b. se constată săvârșirea unei fapte care ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni,
urmând să se înceapa urmărirea penală;
c. nu se constată nici o încălcare sau abatere de la legislaţia financiar-fiscală sau eventualele constatări
nu prezintă nici un grad de pericol;
d. nu este necesară întocmirea unui proces-verbal de control.
(Răspuns corect: c, d)
9. Inspecţia fiscală se efectuează prin:

a. ANAF
b. Corpul de control al Guvernului
c. Curtea de Conturi
d. ordonatorii de credite
10. Finalizarea unei acţiuni de control financiar presupune și posibilitatea de constatare a unor aspecte
precum:
a. săvârșirea unor contravenții
b. declararea stării de faliment
c. existența oricărui de tip de infracțiune
d. existența unor pagube materiale
e. management defectuos.
(Răspuns corect: a, d)
17
CAPITOLUL V
CONTROLUL FINANCIAR ŞI AUDITUL FINANCIAR
DREPTUL FISCAL
Cuprins:
5.1. Aspecte generale privind dreptul fiscal
5.2. Izvoarele dreptului fiscal
5.3. Raportul juridic fiscal
§. 5. 1. Aspecte generale privind dreptul fiscal
Dreptul fiscal este o ramură de drept public şi poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice care
reglementează raporturile juridice de drept fiscal, respectiv cele privind modalităţile de realizare – la buget –
a veniturilor publice, prin intermediul impozitelor, a taxelor, contribuţiilor şi altor prelevări.
Principiile dreptului fiscal sunt prevăzute de către art. 3 din Codul Fiscal1 al României, sub denumirea
de principiile fiscalităţii şi acestea sunt:
a) neutralitatea impunerii – vizează neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de
contribuabili, asigurând condiţii egale între aceştia;
b) certitudinea impunerii – conform căruia, fiscalitatea se bazează pe norme juridice clare, care să nu
conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare
plătitor;
c) principiul echităţii fiscale - echitatea fiscală este asigurată la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea
diferită a veniturilor, în funcţie de mărimea acestora;
d) principiul eficienţei impunerii - presupune asigurarea stabilităţii pe termen lung a legislaţiei fiscale,
astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile.
§. 5.2. Izvoarele dreptului fiscal
Izvoarele dreptului fiscal sunt acele acte normative care reglementează raporturile juridice fiscale
rezultate din impunerea şi realizarea veniturilor publice.
Izvoarele dreptului financiar sunt:
1. Constituţia României – sub aspectul reglementărilor privind fiscalitatea. De exemplu:
- art. 56 care reglementează: obligaţia fundamentală de a contribui, prin impozite şi prin taxe, la
cheltuielile publice; principiul nullum impositum sine lege – “orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor
stabilite prin lege, în situaţii excepţionale” (principiu reiterat de art. 139 din Constituţie 2); principiul echităţii -
sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
- art. 139 - impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în
condiţiile legii; sumele reprezentând contribuţiile la constituirea unor fonduri se folosesc, în condiţiile legii, numai
potrivit destinaţiei acestora.
2. Legea finanţelor publice nr. 500/2002 - este legea cadru a finanţelor publice din România şi stabileşte
principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor
publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar.
1
Codul fiscal al României a fost adoptat prin Legea nr. 571 din 22 decembrie 2003, publicată în M. Of. nr. 927 din 23 decembrie 2003, modificat şi
completat succesiv de mai multe ori, ultimele: O.U.G nr.102 din 14 noiembrie 2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul
fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale (publicată în 703 din 15 noiembrie 2013); O.U.G. nr.111 din 18 decembrie 2013 pentru reglementarea
unor măsuri fiscale şi pentru modificarea unor acte normative (publicată în M.Of. nr. 809 din 19 decembrie 2013); O.UG. nr. 14/2014 pentru completarea
art. 176 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în M.Of. nr. 241 din 4 aprilie 2014. Ulterior Legea nr. 571/2003 a fost abrogată prin Legea
nr. 227/2015 prin care a fost adoptat actualul Cod fiscal.
2
„Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege”.
1
3. Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale (care a abrogat O.U.G. nr. 45/2003
privind finanţele publice locale) – legea-cadru pentru organizarea şi desfăşurarea activităţilor financiar de la
nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.
5. Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 227/2015 - reprezintă un ansamblu coerent de principii şi
reglementări privind fiscalitatea.
6. Codul de procedură fiscală adoptat prin Legea nr. 207/2015 - reprezintă ansamblul reglementărilor
privind procedura fiscală (înregistrarea contribuabililor, declararea impozitelor şi a taxelor, stabilirea, verificarea
şi colectarea impozitelor şi a taxelor, soluţionarea contestaţiilor formulate de către contribuabili împotriva actelor
de administrare fiscală).
7. alte acte normative prin care sunt reglementate diferite aspecte din domeniul fiscal – de exemplu,
normele, instrucţiunile şi regulamentele de aplicare a legislaţiei fiscale aprobate prin hotărâri de guvern sau ordine
ministeriale, decizii ale Comisiei fiscale centrale şi ale Comisiei de proceduri fiscale.
8. acte normative ale autorităţilor administrative locale (comunale, orăşeneşti, judeţene) (de exemplu,
hotărâri privind aprobarea bugetelor locale) prin care sunt reglementate aspecte ale finanţelor publice locale.
§. 5.3. Raportul juridic fiscal
Raporturile juridice fiscale sunt relaţii sociale reglementate prin norme juridice fiscale, născute în legătură
cu modalităţile de realizare a veniturilor publice.
Raporturile juridice fiscale sunt de două categorii:
1. raporturi juridice fiscale de drept material – sunt cele născute din stabilirea şi perceperea veniturilor
și cuprind totalitatea drepturilor și obligațiilor care apar în legătură cu creanțele fiscale (art. 16 alin.
2 CPF).
2. raporturi juridice fiscale de drept procesual fiscal – sunt cele născute pe baza acţiunilor
administrative, administrativ-jurisdicţionale şi procesual civile referitoare la activitatea de
administrare a impozitelor şi taxelor3 și cuprind totalitatea drepturilor și obligațiilor care apar în
legătură cu administrarea creanțelor fiscale (art. 16 alin. 3 CPF).
Raporturile juridice fiscale prezintă cele trei elemente specifice oricărui raport juridic: subiecte, conţinut
şi obiect.
Subiectele raportului juridic fiscal sunt statul / UAT şi contribuabilul / plătitorul.
Conţinutul raportului juridic fiscal este format din drepturile (numite şi creanţe fiscale) şi obligaţiile
specifice (numite obligaţii fiscale) care revin fiecărui subiect al raportului.
Creanţe fiscale sunt definite ca fiind „drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de
drept material fiscal”. De exemplu: dreptul de a percepe impozite şi a taxe, perceperea penalităţilor şi a dobânzilor
de întârziere, dreptul la restituirea impozitelor şi a taxelor percepute, dreptul la rambursarea TVA-ului.
Obligaţii fiscale: obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile; obligaţia de a plăti la termenele
stabilite; obligația de înregistrare fiscală; obligația de a conduce evidențele contabile.
Conform art. 21 alin. 1 Cod.proc.fisc., dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia
fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează
sau în momentul la care contribuabilul/plătitorul este îndreptățit, potrivit legii, să ceară restituirea.
Obiectul raportului juridic fiscal constă în acţiunile şi prestaţiile concrete a subiectelor, respectiv
stabilirea şi încasarea la buget a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a celorlalte prelevări datorate de către
contribuabili.
BIBLIOGRAFIE CAP. V:
Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
3
A se vedea Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 5.
2
1. Enumerați principiile dreptului fiscal.
(Răspuns corect: a se vedea Cap. V secț. 5.1.)
2. Dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc:

a. în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează;
b. în momentul la care contribuabilul/plătitorul este îndreptățit, potrivit legii, să ceară restituirea;
c. în momentul emiterii decizie de impunere.
3
CAPITOLUL VI
INSTRUMENTELE DE REALIZARE A VENITURILOR PUBLICE
Cuprins:
6.1. Noţiunea de fiscalitate şi noţiunea de politică fiscală
6.2. Dreptul statului de a impune. Principiile impunerii
6.3. Contribuabilii
Bibliografie Cap. VI
§. 6.1. Noţiunea de fiscalitate şi noţiunea de politică fiscală
În literatura economică, fiscalitatea este definită ca fiind un sistem de constituire a veniturilor statului
prin redistribuirea venitului naţional, cu ajutorul impozitelor şi taxelor, reglementate prin norme juridice4
(denumit şi sistem fiscal).
Politica fiscală a fost definită ca fiind ansamblul instrumentelor de intervenţie a statului, generate de
procese specific financiar-fiscale: formarea prin impozite şi taxe a veniturilor fiscale, alocarea cheltuielilor
bugetare, asigurarea echilibrului fiscal5.
Politica fiscală se află la graniţa dintre politica bugetară (pe baza căreia se iau decizii privind amploarea
cheltuielilor publice şi se stabilesc proporţiile în care acestea urmează să fie acoperite din impozite) şi tehnica
fiscală (care constă în stabilirea şi aplicarea modalităţilor de aşezare a impozitelor)6.
Politica fiscală, ca instrument de intervenţie a statul, poate acţiona în atingerea unor obiective precum:
- stimularea agenţilor economici în vederea realizării unor investiţii în diferite domenii de activitate;
- creşterea calităţii şi competitivităţii produselor şi serviciilor;
- stimularea exporturilor;
- protejarea mediului înconjurător etc7.
§. 6.2. Dreptul statului de a impune. Principiile impunerii
Dreptul statului de a impune obligaţii fiscale pe seama cărora să-şi asigure în mod corespunzător
cuantumul veniturilor publice necesare îndeplinirii funcţiilor sale poate fi fundamentat pe diferite aspecte, fiind
elaborate mai multe teorii în acest sens.
Teoria organică – conform căreia dreptul de a institui sistemul de impunere reprezintă un produs necesar
al dezvoltării istorice a popoarelor, întrucât statul însuşi s-a născut din natura omenească. Aşa fiind, dreptul de
impunere se justifică prin necesitatea organizării vieţii de stat care presupune constituirea fondurilor băneşti
necesare susţinerii respectivei activităţi de interes general, comun8.
Teoria sociologică - conform căreia statul este stăpânul absolut (rezultat din frământările organizărilor
sociale) şi reprezintă forţa brutală a minorităţilor organizate în vederea impunerii împotriva majorităţii stăpânite;
conform acestei teorii, voinţa deţinătorilor puterii echivalează cu dreptul deoarece aceasta emană de la ei şi – prin
urmare – voinţa suveranului determină normele de conduită socială. Pentru exercitarea puterii în interesul întregii
4
A se vedea G. Marin, A. Puiu, Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Edit. „Enciclopedică”, Bucureşti, 1993, p. 278.
5
6
A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 253; Cosmin Flavius Costaș, Drept fiscal, ed.a III-a, Ed. Universul
Juridic, București, 2021, p. 14.
7
8
A se vedea Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 29; Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 254.
4
societăţi este necesară instituirea unui sistem de impunere care să asigure mijloacele băneşti acoperitoare ale
nevoilor de funcţionare şi întreţinere a aparatului de stat9.
Teoria contractului social – susţine că statul s-a născut în baza unui contract, încheiat între oameni şi
autoritatea statală, scopul acestei înţelegeri fiind acela de a se asigura şi apăra de o manieră unitară interesele
individuale; în asemenea condiţii, dreptul de institui un sistem de impunere la nivelul societăţii reprezintă
rezultatul înţelegerii dintre stat şi contribuabili10.
Teoriei echivalenţei impozitele justifică dreptul de impunere al statului, prin realizarea unei echivalenţe
între serviciile realizate şi garantate de stat şi cotele de impunere stabilite.
Teoria sacrificiului susţine că raţiunea impozitului este justificată de însăşi natura statului, în sensul că
acesta este un produs necesar al dezvoltării istorice; aşa fiind, necesitatea recunoaşterii unei organizări statale
determină şi recunoaşterea dreptului la impunere. Dreptul statului de a stabili şi percepe impozite reprezintă
consecinţa directă a obligaţiilor sale de a îndeplini funcţii şi sarcini de stat (adică publice)11.
Principiile impunerii sunt:

- maxima justiţiei – potrivit căreia cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la cheltuielile publice atât
cât le permit facultăţile proprii (în principiu, în raport cu mărimea veniturilor pe care le realizează sub protecţia
statului);
- maxima certitudinii – conform căreia obligaţia fiecărui cetăţean trebuie să fie corect prestabilită şi nu
arbitrară;
- maxima comodităţii – impune ca toate contribuţiile să fie pretinse şi încasate la termene, urmându-se
procedeul care este mai convenabil contribuabilului;
- maxima economiei – pretinde ca toate contribuţiile să fie stabilite de o manieră care să determine
scoaterea din buzunarul cetăţeanului a cât mai puţin posibil faţă de ceea ce urmează să intre în trezoreria statului.
§. 6.3. Contribuabilul
Prin contribuabil (subiect plătitor) se înţelege persoana fizică sau juridică care datorează, în temeiul
legii, sume de bani la buget12.
Definiția legală o găsim în art. 1 pct. 4 Cod.proc.fisc, conform căruia contribuabil este „orice persoană
fizică, juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează, conform legii, impozite, taxe și
contribuții sociale”.
Contribuabililor le sunt stabilite prin lege obligaţii fiscale diferite, în raport cu cuantumul veniturilor
realizate într-o perioadă determinată de timp, cu mărimea averii deţinute (respectiv cu volumul bunurilor şi
serviciilor dobândite, înstrăinate ori folosite/consumate) sau în funcţie de tipul de activitate desfăşurată ori de
gama de acte sau servicii (îndeplinite de autorităţile publice ori de către persoane asimilate) de care au beneficiat.
Contribuabilii pot fi grupaţi pe două mari categorii: contribuabili persoane juridice şi contribuabili
persoane fizice.
Contribuabilii persoane juridice

Contribuabilii persoane juridice sunt entităţile colective legal constituite care – acţionând în nume
propriu sau în numele altor persoane – intră sub incidenţa legii fiscale, devenind debitori ai bugetului (întrucât
realizează venituri, deţin sau dobândesc bunuri, prestează servicii sau execută lucrări, deţin ori tranzacţionează
valori, toate din categoria celor impuse). Contribuabil, persoană juridică română este orice persoană juridică care
a fost înfiinţată în conformitate cu legislaţia României sau care are locul de exercitare a conducerii efective în
România. Contribuabil, persoană juridică străină este orice persoană juridică care nu este persoană juridică
română.
Contribuabilii persoane juridice pot fi grupaţi, din punct de vedere fiscal, în următoarele categorii:
- persoane juridice române, care la rândul lor se subîmpart în persoane juridice propriu-zise (care, având
personalitate juridică proprie, au calitatea de subiect de drept distinct) şi unităţi economice fără personalitate
juridică.
9
10
A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 255; Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 29.
11
A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 255; Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 30.
12
5
- persoane juridice străine13 care – desfăşurând activităţi economice sau economico-sociale pe teritoriul
ţării noastre – intră sub incidenţa legislaţiei fiscale.
Contribuabilii persoane fizice

Orice persoană fizică – rezidentă sau nerezidentă în România – dobândeşte calitatea de contribuabil din
momentul în care (şi pe toată perioada de timp în care) realizează venituri, deţine şi tranzacţionează bunuri sau
valori, din categoria celor impuse, pe teritoriul ţării noastre.
Persoană fizică rezidentă este orice persoană fizică ce îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele
condiţii (art. 7 pct. 28 Cod fisc.):
a) are domiciliul în România;
b) centrul intereselor vitale ale persoanei este amplasat în România;
c) este prezentă în România pentru o perioadă sau mai multe perioade ce depăşesc în total 183 de zile, pe
parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive, care se încheie în anul calendaristic vizat;
d) este cetăţean român care lucrează în străinătate, ca funcţionar sau angajat al României într-un stat
străin.
Persoană fizică nerezidentă este orice persoană fizică care nu este persoană fizică rezidentă (art. 7 pct. 27
CF).
Prin excepţie, nu este persoană fizică rezidentă un cetăţean străin cu statut diplomatic sau consular în
România, un cetăţean străin care este funcţionar ori angajat al unui organism internaţional şi interguvernamental
înregistrat în România, un cetăţean străin care este funcţionar sau angajat al unui stat străin în România şi nici
membrii familiilor acestora.
În principiu, rezidenţii datorează impozite pentru toate veniturile realizate într-un an fiscal, oricare ar fi
locul de provenienţă a acestora („venitul mondial”), în timp ce nerezidenţii sunt obligaţi a plăti impozite numai
pentru veniturile obţinute pe teritoriului statului a cărui suveranitate fiscală se exercită14.
Cazierul fiscal
În scopul asigurării unei administrări eficace a impozitelor şi taxelor datorate la buget, precum şi pentru
întărirea măsurilor de combatere a evaziunii fiscale, în ţara noastră s-a organizat un sistem de evidenţă şi urmărire
a respectării disciplinei financiare, contabile și financiare de către contribuabili, numit cazier fiscal (art. 1 din
O.G. nr. 39/2015)15.
Cazierul fiscal este organizat de Agenția Națională de Administrare Fiscală şi este gestionat atât la nivel
central (cazierul fiscal naţional), cât şi la nivelul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi a
municipiului Bucureşti (cazierul local).
În cazierul fiscal se ţine evidenţa tuturor contribuabililor (persoane fizice şi juridice, asociaţi, acţionari,
reprezentanţi legali ai unor persoane juridice etc.) care au săvârşit fapte sancţionate prin legislaţia financiar-
fiscală. Sistemul de evidenţă cuprinde date privind, pe de o parte, sancţiunile aplicate contribuabililor pentru
săvârşirea faptelor prevăzute de lege şi, pe de altă parte, măsurile de executare silită aplicate contribuabililor în
legătură cu faptele păgubitoare comise, rămase definitive şi irevocabile.
Contribuabilii care figurează în evidenţa cazierului fiscal pot cere rectificarea datelor înscrise, dacă
acestea nu corespund situaţiei reale ori înregistrarea lor nu s-a făcut cu respectarea prevederilor legale, urmându-
se o procedură specială reglementată de lege16.
Datele cuprinse în cazierul fiscal pot fi prezentate sintetic într-un certificat de cazier fiscal.
Certificatul de cazier fiscal trebuie prezentat – în mod obligatoriu – la înfiinţarea societăţilor comerciale,
la solicitarea înscrierii – în registrul special – a asociaţiilor şi fundaţiilor, precum şi pentru autorizarea exercitării
unor activităţi independente17.
BIBLIOGRAFIE CAP. VI
Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept financiar public, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
13
Societăţi comerciale, holdinguri sau trusturi străine ori filiale ale acestora.
14
Cosmin Flavius Costaș, Drept fiscal, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 91; Mihai Giugaru, „Principiul no-discriminării între
contribuabili. Arta discriminării fiscale”, în Curierul judiciar, nr.9/2003, pp. 96 – 104.
15
Cazierul fiscal este reglementat în România prin O.G. nr. 39 din 26 august 2015 privind cazierul fiscal, publicată în M. Of. nr. 655 din 31 august 2015.
16
A se vedea O.G. nr. 39/2015 cit. supra.
17
Certificatul de cazier fiscal – care se eliberează la cerere şi este scutit de la plata vreunei taxe de timbru – este valabil 30 zile de la data emiterii şi numai
în scopul pentru care a fost eliberat (conform art. 9 alin. 7 din O.G. nr. 39/2015).
6
Mihai Giugaru, „Principiul no-discriminării între contribuabili. Arta discriminării fiscale”, în Curierul judiciar,
nr.9/2003.
G. Marin, A. Puiu, Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Ed. „Enciclopedică”, Bucureşti, 1993.
Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice, Ed. Accent, Cluj
Napoca, 2005.
O.G. nr. 39/2015 privind cazierul fiscal, publicată în M. Of. nr. 655 din 31 august 2015.
1. Enumerați principiile impunerii.

(Răspuns corect: a se vedea Cap. VI secț. 6.2.)
2. Care din următoarele definiții este corectă?

a. contribuabilul reprezintă orice orice persoană fizică, juridică sau orice altă entitate fără personalitate
juridică ce datorează, conform legii, impozite, taxe și contribuții sociale;
b. contribuabilul reprezintă persoana fizică sau orice altă entitate cu personalitate juridică ce datorează
impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat, în condiţiile legii;
c. contribuabilul reprezintă orice persoană fizică ori juridică, chiar lipsită de capacitate de exercițiu ce
datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat, în condiţiile legii, dacă
realizează venituri impozabile sau deține bunuri impozabile.
(Răspuns corect: a.)
3. Care sunt condițiile care trebuie îndeplinite de o persoană pentru a avea statutul de persoană fizică
rezidentă în România?
4. Definiți cazierul fiscal.

7
CAPITOLUL VII
VENITURILE PUBLICE
Cuprins:
7.1. Noţiuni generale despre impozite directe, indirecte şi taxe
7. 2. Evitarea dublei impuneri
7.3. Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale impozitului
7.4. Reglementarea actuală a impozitelor directe
7.4.1. Impozitul pe profit
7.4.2. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor
7.4.3. Impozitul pe dividende
7.4.4. Impunerea veniturilor realizate de către persoanele fizice
7.4.5. Impozitul pe construcții
7.5. Reglementarea actuală a impozitelor indirecte
7.5.1. Taxele vamale
7.5.2. Accizele
7.5.3. Taxa pe valoarea adăugată
Bibliografie Cap. VII

§. 7.1. Noţiuni generale despre impozite directe, indirecte şi taxe
Veniturile bugetare realizate de la persoanele juridice (agenţi economici şi instituţii publice) şi persoanele
fizice se grupează în două mari categorii: venituri fiscale şi venituri nefiscale.
Veniturile fiscale provin din18:
a. impozite directe (impozitul pe profit, impozitul pe salarii, taxe pentru folosirea terenurilor ce
formează proprietatea publică, impozitul pe veniturile liber-profesioniştilor, meseriaşilor şi altor
persoane fizice, impozitul pe venitul agricol, impozitele şi taxele pentru clădiri, terenuri şi mijloace
de transport, precum şi alte venituri din impozite directe);
b. impozite indirecte (impozitul asupra producţiei şi circulaţiei mărfurilor, taxe vamale, taxe de timbru,
impozitul pe spectacole, penalităţi şi majorări pentru venituri nevărsate la termen, precum şi alte
încasări din impozite indirecte);
c. contrinuții sociale obligatorii (pentru asigurări sociale, asigurări de sănătate).
Veniturile nefiscale se prezintă sub o diversitate de forme19:

- vărsăminte din veniturile instituţiilor publice sau din profitul net al regiilor autonome,
- dividende pentru participarea statului la capitalul social al societăţilor comerciale,
- taxe de brevete, de invenţii şi de înregistrarea mărcilor,
- taxe de metrologie,
- taxe pentru folosirea drumurilor,
- taxe şi alte venituri în legătură cu protecţia mediului înconjurător,
- alte venituri diverse.
18
Cosmin Flavius Costaș, Drept fiscal, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 95.
19
8
Elementele componente comune şi definitorii ale veniturilor bugetare

Elementele componente comune ale venituri bugetare sunt următoarele:
a. denumirea venitului bugetar,
b. subiectul sau debitorul impunerii,
c. faptul juridic generator al impunerii,
d. obiectul sau materia impozabilă,
e. unitatea de evaluare,
f. unitatea de impunere,
g. asieta sau modul de aşezare al venitului,
h. perceperea venitului bugetar,
i. termenul de plată,
j. înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor,
k. răspunderea debitorilor,
l. calificarea venitului bugetar.
a. Denumirea venitului bugetar – fiecărui venit bugetar îi este atribuită – pe de o parte – o denumire
generică în raport cu natura sa economico-financiară şi juridică, denumire prin care se face deosebirea între
diferitele categorii de venituri bugetare; astfel, veniturile bugetare se numesc: impozite, taxe, contribuţii,
prelevări, vărsăminte, etc. Pe de altă parte, fiecărui venit bugetar dintr-o anumită categorie îi este atribuită o
denumire specifică (proprie), prin care este individualizat fiecare fel de venit în raport cu alte venituri din aceeaşi
categorie (de exemplu: impozit pe profit, impozit pe venitul agricol etc.; taxă vamală, taxă de timbru, taxă
consulară etc.; contribuţie pentru asigurări sociale de stat etc.).
b. Subiectul impunerii (sau debitorul) – este acea persoană fizică şi/sau juridică care datorează, potrivit
legii, un impozit, o taxă ori este obligată la efectuarea unei anumite prelevări la bugetul public naţional (sau, mai
concret, în contul bugetului de stat, a bugetul asigurărilor sociale de stat, etc.).
c. Faptul juridic generator al impunerii20 - reprezintă evenimentul stabilit de lege care intervine în
patrimoniul unei persoane și determina apariția obligației fiscale patrimoniale. De exemplu: realizarea unui venit
(pe baza unui contract de muncă, contract de vânzare etc.); efectuarea unui act de consum (achiziționarea unui
bun sau serviciu); deținerea unui bun.
d. Obiectul (sau materia/masa impozabilă) – reprezintă elementul (veniturile sau bunurile impozabile
sau taxabile) asupra căruia se aplică impunerea.
Venitul impozabil se poate constitui sub diferite forme: beneficiul sau profitul agenţilor economici sau
veniturile persoanelor fizice etc.
Bunurile impozabile sau taxabile pot fi: terenuri, clădiri, mijloace de transport etc.
De asemenea, pot constitui obiect al impunerii actele sau serviciile înfăptuite/realizate de organele statului
ori alte persoane abilitate, pentru care se datorează taxe de timbru: eliberarea, respectiv obţinerea unor autorizaţii,
certificate sau atestate, soluţionarea litigiilor de către instanţele judecătoreşti, dezbateri succesorale, autentificări
de acte, legalizări de copii de pe acte originale etc.
Pentru a se aplica legea română obiectului impunerii, este necesară existența unei legături de teritorialitate
cu România: venitul este realizat în România, locul executării este în România, bunul este situat în România21.
e. Unitatea de evaluare (sau cota de impunere) – reprezintă elementul care exprimă cuantumul unitar al
venitului bugetar în raport cu baza sa de calcul. Acest cuantum unitar se poate stabili sub diferite forme. În funcţie
de posibilităţile tehnice determinate, de obiectul şi de natura venitului cuantumul unitar al venitului se stabileşte
fie într-o cotă fixă, fie într-o cotă procentuală, fie prin aplicarea ambelor cote (de exemplu, în cazul accizelor).
Cota fixă este modalitatea de exprimare a cuantumului venitului care se foloseşte atunci când baza de
calcul o formează anumite obiecte, fapte sau acte juridice: suprafaţa de teren, capacitatea cilindrică a
autovehiculelor, obţinerea unei autorizaţii, eliberarea unui act, etc.
20
A se vedea Ioana Maria Costea, Drept financiar – note de curs, pp. 89-91.
21
A se vedea Ioana Maria Costea, Drept financiar – note de curs, p. 91.
9
Cota procentuală este modalitatea de exprimare a cuantumului venitului care se foloseşte în cazurile când
obiectul impozitului îl constituie valoarea bunului deţinut sau venitului realizat de debitor.
Cota procentuală poate fi progresivă, proporţională sau regresivă, după cum ea rămâne aceeaşi sau suferă
modificări determinate de schimbările intervenite în baza de calcul.
Cota procentuală proporţională se caracterizează prin aceea că rămâne tot timpul neschimbată, indiferent
de modificările intervenite în baza de calcul (ex.: impozitul pe venit).
Cota procentuală progresivă se caracterizează prin aceea că ea creşte odată cu creşterea bazei de calcul,
care de cele mai multe ori este un anumit venit realizat de contribuabili (ex.:taxa judiciară de timbru).
Cota procentuală regresivă se caracterizează prin aceea că pe măsura ce baza de calcul sporeşte, ea scade.
f. Unitatea de impunere – reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă, adică:
leul în cazul veniturilor, metrul pătrat în cazul suprafeţelor construite sau hectarul în cazul terenurilor etc.
g. Asieta – reprezintă modalitatea de aşezare a venitului bugetar după obiectul sau materia impozabilă.
Ea presupune identificarea subiectului şi materiei impozabile, evaluarea acesteia şi stabilirea cuantumului de
plată.
În practica financiar-bugetară se folosesc mai multe metode de aşezare a venitului bugetar:
- metoda directă, bazată pe administrarea de probe (declaraţia contribuabilului sau a unor terţe persoane,
coroborate cu acte doveditoare aflate în posesia agentului fiscal);
- metoda indirectă, care presupune identificarea şi evaluarea venitului bugetar în mod exclusiv prin
raportare la aspectul exterior al obiectului impozabil;
- metoda aşezării pe baze forfetare a venitului bugetar, potrivit căreia agentul de impunere stabileşte,
împreună şi de comun acord cu plătitorul, mărimea aproximativă a materiei impozabile;
- metoda administrativă, după care evaluarea se face de către agentul fiscal pe baza datelor pe care le
deţine la sediul organului financiar.
h. Perceperea (încasarea/colectarea) venitului bugetar reprezintă realizarea efectivă a sumei de bani pe

care acesta o reprezintă. Pentru încasarea veniturilor bugetare se folosesc, în principiu, următoarele metode:
– metoda plăţii directe, utilizată de regulă pentru veniturile provenite de la persoanele juridice, care în
calitatea lor de debitori stabilesc în condiţiile legii suma datorată, pe care au obligaţia să o verse din proprie
iniţiativă, la termenele stabilite, în contul bugetului de stat.
– metoda reţinerii şi vărsării este folosită în cazul veniturilor impozabile realizate de către persoane fizice
prin sau de la unităţile specializate (oameni de litere, ştiinţă, colaboratori externi). Unităţile în cauză sunt obligate
să calculeze, să reţină şi să verse în contul bugetului de stat sumele datorate de debitori, eliberându-le numai
veniturile nete.
– metoda aplicării de timbre fiscale este folosită în cazul unor taxe cuvenite bugetului de stat pentru
servicii prestate de instituţiile sale (autentificări de acte, soluționarea unor cereri, eliberarea de documente etc.).
În vederea asigurării unei colectări eficiente, legislația reglementează procedura executării silite.
i. Termenul de plată – reprezintă data la care sau până la care un anumit venit trebuie vărsat la buget.
Obligaţia plătitorului se naşte de regulă în momentul când acesta producerii faptul juridic generator al
impunerii (s-a intrat în posesia obiectului impozabil), iar stingerea are loc la expirarea termenul de plată (la
scadența obligației fiscale22).
Conform art. 22 Cod proc.fisc., creanţele fiscale se sting prin plată (încasare), compensare, executare
silită, scutire, anulare, prescripţie, dare în plată şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.
j. Înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor – sunt elemente prevăzute prin actele normative care
instituie venituri bugetare, de care se ţine seama la evaluarea bazei de calcul, în determinarea cuantumului
venitului bugetar, precum şi la încasarea acestuia.
Înlesnirile sunt stabilite – de cele mai multe ori – sub formă de reduceri sau scutiri şi au în vedere anumite
situaţii deosebite, de excepţie, în care anumiţi plătitori realizează obiectul sau materia impozabilă.
22
10
k. Răspunderea debitorilor – în toate cazurile când contribuabilii nu îşi îndeplinesc obligaţiile care le
revin potrivit legii, este antrenată răspunderea juridică a acestora care poate îmbrăca formele răspunderii
administrative (fiscală, contravențională), civile sau penale, după caz.
În cazul neexecutării de bunăvoie sau la termen a obligațiilor fiscale, statul-creditor, prin organul fiscal
competent, poate dispune executarea din oficiu prin stabilirea obligației fiscale printr-o decizie de impunere (pe
baza informațiilor obținute de organul fiscal sau pe bază de extimare), aplicarea de majorări de întârziere,
executarea silită a creanțelor fiscale23.
Răspunderea contravențională este atrasă de constatarea unor contravenții, așa cum sunt reglementate de
legislația aplicabilă în domeniu, sancționând, de regulă, un comportament omisiv al contribuabilului
(nedepunerea la termen a declarațiilor, evidența contabilă greșit condusă etc.) 24. În cazul constatării săvârșire
unor fapte susceptibile de a atrage consecințe penale, sunt sesizate organele de urmărire penale în vederea
declansării răspunderii penale.
l. Calificarea venitului bugetar – reprezintă stabilirea caracterului local sau central al venitului, precum
şi atribuirea lui prin lege spre diferitele componente al sistemului bugetar naţional.
La ora actuală, veniturile publice se realizează pe seama impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale așa
cum sunt prevăzute în art. 2 Cod fisc.:
1. Impozitele şi taxele reglementate prin Codul fisc. (art. 2 alin. 1):
a) impozitul pe profit;
b) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
c) impozitul pe venit;
d) impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi;
e) impozitul pe reprezentanţe;
f) taxa pe valoarea adăugată;
g) accizele;
h) impozitele şi taxele locale;
i) impozitul pe construcţii.
2. Contribuțiile sociale reglementate prin Codul fisc. (art. 2 alin. 2):

a) contribuțiile de asigurări sociale, datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;
b) contribuția de asigurări sociale de sănătate, datorată bugetului Fondului național unic de asigurări
sociale de sănătate;
c) contribuția asiguratorie pentru muncă, datorată bugetului general consolidat25.
§. 7.2. Evitarea dublei impuneri
Pentru a se evita o impozitare excesivă s-a recurs la încheierea unor convenţii26 – de regulă, bilaterale –
între statele interesate, prin care este delimitată şi recunoscută, de comun acord (pentru fiecare categorie de venit
sau de avere), competenţa statelor relativ la stabilirea şi perceperea impozitelor27.
23
24
25
Anterior datei de 1 ianurie 2018, Codul fiscal reglementa următoarele categorii:
a) contribuțiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;
b) contribuțiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;
c) contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de
sănătate;
d) contribuțiile asigurărilor pentru șomaj datorate bugetului asigurărilor pentru șomaj;
e) contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată de angajator bugetului asigurărilor sociale de stat;
f) contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, datorată de persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator potrivit art. 4 din
Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, cu modificările ulterioare.
26
A se vedea, în legătură cu convenţiile pentru evitarea dublei impuneri şi: Iulian Văcărel, op.cit., pp.33-54; Mircea Ştefan Minea, Dreptul finanţelor
publice, 1999, pp.105-107; I. Băjenar, “Particularităţile convenţiilor de evitare a dublei impuneri”, în Revista de Drept Comercial nr. 2, 1997, p. 98-100;
S. Dumitrache, “Impozitarea prin reţinerea la sursă a redevenţelor, dobânzilor şi dividendelor, în lumina convenţiilor de evitare a dublei impuneri”, în
Revista de Drept Comercial nr.12/2000, pp.152-159.
27
Primul model de convenţie bilaterală pentru evitarea dublei impuneri a fost elaborat, sub patronajul Ligii Naţiunilor, în anul 1928 (a se vedea Dan Drosu-
Şaguna, op.cit., p. 121; Ioan Condor, op.cit., p. 313-318). În prezent, convenţiile pentru evitarea dublei impuneri se fac după modelul OCDE (a se vedea,
în acest sens – www.oecd.org)
11
Principii evitării dublei impuneri28:

a. Principiului nediscriminării fiscale - statele semnatare ale convenţiei pentru evitarea dublei impuneri
se angajează să nu aplice faţă de rezidenţii celuilalt stat contractant, în materie de impozitare, dispoziţii normative
mai împovărătoare decât cele aplicabile propriilor lor contribuabili, aflaţi în aceeaşi situaţie29.
b. Principiului impunerii - statul de origine calculează impozitul pornind de la suma totală a veniturilor
subiectului impozabil, inclusiv asupra celor care provin din statul de reşedinţă şi care, potrivit convenţiei sunt
impozabile în acest din urmă stat; din impozitul care este astfel stabilit se deduce apoi suma care a fost plătită în
celălalt stat, diferenţa reprezentând obligaţia de plată a contribuabilului faţă de statul al cărui resortisant este;
c. Principiului scutirii de impozit - statul de reşedinţă impune numai acele venituri care, potrivit
convenţiei, sunt obţinute şi impozabile în acel stat, scutind de impunere veniturile (sau parte din acestea) realizate
şi impozabile în statul de origine al plătitorului.
Impozitele române care cad sub incidenţa convenţiilor încheiate privesc în principal: impozitul pe venitul
din salarii, opere literare, artistice şi ştiinţifice, din expertize şi din alte surse; impozitul pe veniturile societăţilor
comerciale constituite cu participare română şi străină; impozitul pe veniturile realizate de către persoane fizice
şi juridice nerezidente; impozitul pe veniturile din închirieri de terenuri şi clădiri; impozitul pe veniturile din
activităţi lucrative, meserii, profesii libere; impozitul asupra venitului realizat din activităţi agricole.
Pentru aplicarea prevederilor convenţiilor de evitare a dublei impuneri pe teritoriul statului român
beneficiarul venitului va prezenta organelor fiscale din România certificatul de rezidenţa fiscală, în original,
eliberat de organul fiscal din ţara de rezidenţă, prin care să se ateste că este rezident al statului respectiv şi că îi
sunt aplicabile prevederile convenţiei de evitare a dublei impuneri30.
În măsura în care România nu are încheiate convenţii de evitare a dublei impuneri cu statele ai căror
resortisanţi obţin venituri în ţara noastră se aplică legislaţia română, respectiv aceste venituri se impun în
România, conform prevederilor Codului fiscal31.
Venitul este considerat ca fiind obţinut din România, potrivit reglementărilor privind impunerea
veniturilor persoanelor fizice dacă locul de provenienţa a veniturilor persoanei fizice sau al exercitării activităţii
ori locul de unde aceasta obţine venit se afla pe teritoriul României, indiferent dacă este plătit în România sau
din/în străinătate32.
§.7.3. Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale impozitului
Impozitul reprezintă acea contribuţie bănească, obligatorie şi cu titlu nerambursabil, care este
datorată, în temeiul legii, la buget de către persoanele fizice şi/sau juridice pentru veniturile pe care le obţin,
pentru bunurile pe care le posedă, respectiv pentru mărfurile pe care le produc şi/sau distribuie ori pentru
serviciile şi lucrările pe care le prestează sau execută33.
Trăsăturile caracteristice ale impozitului:

1. impozitul este, în principiu, o contribuţie bănească (pecuniară). Impozitele se percep numai în această
formă (bănească) deoarece şi cheltuielile publice se efectuează în bani.
2. impozitul reprezintă o contribuţie obligatorie - întrucât toate persoanele fizice şi juridice care
beneficiază, într-o formă sau alta, de acţiunile şi obiectivele finanţate din fondurile generale ale societăţii
trebuie să participe, în raport cu veniturile realizate sau cu averea deţinută, la formarea acestor fonduri.
28
Cosmin Flavius Costaș, Drept fiscal, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, pp. 114-115.
29
A se vedea DanDrosu-Şaguna, op.cit., p. 122; Mircea Ştefan Minea, op.cit., p.117-118.
30
A se vedea art. 51 alin. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 7 din 19 iulie 2001privind impozitul pe venit publicată în M.Of. nr. 435 din 3 august 2001, în
prezent abrogată. În conformitate cu prevederile Codului fiscal – în prezent în vigoare – dacă un contribuabil este rezident al unei ţări cu care România a
încheiat o convenţie pentru evitarea dublei impuneri (cu privire la impozitele pe venit şi capital), cota de impozit care se aplică venitului impozabil obţinut
de către acel contribuabil din România nu poate depăşi cota de impozit, prevăzută în convenţie, care se aplică asupra acelui venit. În situaţia în care cotele
de impozitare din legislaţia internă sunt mai favorabile decât cele din convenţiile de evitarea dublei impuneri se vor aplica acele cote de impozit care sunt
mai favorabile (art.118).
31
A se vedea art. 113-124 din Codul fiscal.
32
A se vedea art. 12 din Codul fiscal.
33
A se vedea şi Dan Drosu-Şaguna, op.cit., ed. 1997, p. 330, precum şi autori români şi străini acolo citaţi; Aurel Giurgiu şi alţii, op.cit., p. 143; Jacques
Percebois, Jacques Aben, Alain Euzéby, Dictionnaire de finances publique, Edit. “Armand Colin”, Paris, 1995, p. 115. În legătură cu apariţia şi evoluţia
impozitelor, a se vedea: Ioan Gliga, op.cit., p. 111-114; Dan Drosu-Şaguna, op.cit., p. 332-336; precum și autorii străini acolo citați: Raymond Muzellec,
op.cit., p. 432-433; Luis Trotabas, Jean M. Cotteret, Droit fiscal, 7e édition, Edit. Précis-Dalloz, Paris, 1992.
12
3. impozitul este o prelevare cu titlu nerambursabil, în sensul că sumele achitate de către contribuabili nu
au un echivalent direct şi imediat în folosul plătitorilor de impozite, ele contribuind la formarea fondurilor
generale ale societăţii, fonduri utilizate pentru acoperirea unor cheltuieli ce urmează a se efectua în
beneficiul tuturor membrilor societăţii. Prin urmare, impozitul este o prelevare fără un echivalent direct,
dar el este, în principiu, caracterizat prin reversibilitate, întrucât sumele concentrate de stat prin încasarea
impozitelor (de la toate categoriile de contribuabili) se întorc sub forma unor acţiuni, servicii, gratuităţi
de care beneficiază, sau ar trebui să beneficieze, toţi indivizii.
4. impozitul este legal, adică este datorat la buget în conformitate cu dispoziţiile legal, în sensul că orice
impozit poate fi stabilit şi perceput numai în temeiul legii, conform principiului “nullum impositum sine
lege”, altfel spus, impozitul are un pronunţat caracter juridic, ceea ce imprimă acestei forme de prelevare
stabilitate, autoritate, unitate şi finalitatea de “scop de utilitate publică”34.
5. în sfârşit, impozitul se datorează numai pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute, respectiv pentru
mărfurile pe care le produc şi/sau distribuie ori pentru serviciile şi lucrările pe care le prestează sau
execută, ceea ce înseamnă că subiectele impozabile (contribuabilii) datorează contribuţia numai în cazul
când realizează veniturile prevăzute de lege ca impozabile, precum şi atunci când dobândesc, deţin ori
produc bunuri sau prestează/execută servicii/lucrări care, conform prevederilor legale sunt impozabile35.
Clasificarea impozitelor
După modul lor de percepere, distingem două categorii principale de impozit:
1. impozite directe, acele prelevări cu caracter fiscal care se stabilesc şi se percep în mod nemijlocit de la
contribuabilii care realizează venituri sau deţin bunuri impozabile, fiind suportate de către aceştia (de
exemplu: impozitul pe profit etc.);
2. impozite indirecte, cele care se stabilesc asupra vânzării de bunuri, prestărilor de servicii sau executărilor
de lucrări şi care – incluzându-se în preţ – sunt datorate şi achitate de către comercianţi sau prestatori,
dar sunt suportate de consumatorii finali ai bunurilor ori serviciilor (de pildă: taxa pe valoarea adăugată,
taxa vamală, acciza etc.).
Impozitele directe sunt, la rândul lor, de două feluri:

- impozite reale sau obiective (cele care – fiind stabilite asupra unor obiecte materiale: terenuri, produse
etc., nu ţin seamă de situaţia personală a contribuabilului),
- impozite personale sau subiective (acelea care au – primordial – în vedere persoana contribuabilului: de
exemplu: impozitul pe salarii).
Impozitele indirecte pot îmbrăca şi ele diferite forme:

- taxe generale de consumaţie, acelea care sunt percepute asupra cvasitotalităţii produselor şi/sau
serviciilor, fie prin cuprinderea, fie prin adăugarea lor în/la preţul de vânzare (de exemplu, taxa pe valoarea
adăugată),
- taxe speciale de consumaţie, cele care se instituie numai asupra unor categorii de bunuri sau servicii,
cum sunt: monopoluri fiscale (acele impozite stabilite discreţionar de către stat asupra produselor realizate în
regim de exclusivitate), accizele (care privesc doar anumite categorii de bunuri şi/sau servicii, limitativ stabilite
prin lege), taxe vamale, taxe de timbru etc.
După obiectul sau materia impozabilă, impozitele pot fi:

1. impozite pe avere, precum: impozitul pe clădiri, pe terenuri, taxa asupra mijloacelor de transport etc.;
2. impozite pe venit, ca de pildă: impozitul pe profit, impozitul pe veniturile persoanelor fizice etc.;
3. impozite pe cheltuieli sau pe fapte de consum, cum este, de exemplu, impozitul suplimentar pentru
depăşirea fondului total destinat plăţii salariilor, taxa pe valoarea adăugată etc.
După locul sau nivelul la care se acumulează, pot exista:

1. impozite centrale (federale, ale statelor componente ale federaţiei, în cazul statelor de tip federal şi
respectiv impozitele care – în statele de tip unitar – se concentrează la bugetul central, general al statului),
34
Potrivit Constituţiei “Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.
Impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii” (art.139 alin.1 şi 2).
35
A se vedea, pe larg, în acest sens: Ioan Gliga, op.cit., p. 114-118; Dan Drosu-Şaguna, op.cit., p. 331-332.
13
2. impozite locale (cele care se fac venit la bugetele locale)36.
Din punct de vedere juridic, clasificarea cea mai importantă este cea care grupează impozitele în: directe şi
indirecte, întrucât fiecăreia dintre aceste categorii îi este conferit prin legislaţia fiscală (şi deci îi corespunde) un
regim juridic distinct.
7.4. Reglementarea actuală a impozitelor directe
Impozitarea directă reprezintă forma legală de prelevare la buget a unor sume de bani, colectate – în
momentul distribuirii/redistribuirii venitului naţional – în mod direct şi în raport cu mărimea veniturilor
realizate şi a bunurilor sau altor valori deţinute, într-o perioadă de timp determinată, de către contribuabilii
determinaţi şi desemnaţi prin legislaţia fiscală37.
Impozitele directe sunt acele venituri bugetare caracterizate prin faptul că sunt datorate, plătite şi
suportate de către una şi aceeaşi persoană – contribuabilul.
Impozitele directe se împart – în principal – în două mari categorii:

a. impozite pe venit - sunt diferit reglementate în funcţie de subiectul impunerii: astfel, regimul juridic al
impozitării veniturilor realizate de către persoanele fizice diferă de acela aplicabil în cazul persoanelor juridice
pentru veniturile pe care acestea le obţin.
b. impozite pe avere - constituie acea sursă a veniturilor bugetare care este strâns legată de dreptul de
proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile. Se practică perceperea impozitului propriu-zis asupra averii,
impozitul asupra circulaţiei averii şi impozitul asupra creşterii averii (sau impozitul pe sporul de avere).
§.7.4.1. Impozitul pe profit
Reglementat prin Titlul II art. 13-46 Cod fisc.
Profitul reprezintă beneficiul obţinut ca rezultat al investirii de capital, respectiv diferenţa dintre veniturile
obţinute şi cheltuielile efectuate.
Prin profit se înţelege soldul (diferenţa) rămas(ă) după deducerea cheltuielilor efectuate de către un agent
economic din veniturile astfel obţinute.
Impozitul pe profit este unul din cele mai importante venituri bugetare obţinute sub forma impozitelor
directe38.
Baza de impunere, respectiv suma asupra căreia urmează a se aplica cota legală în vederea stabilirii
impozitului datorat de contribuabil o reprezintă profitul anual impozabil. Profitul impozabil se calculează ca
diferenţă între veniturile obţinute din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării veniturilor 39, dintr-
un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile40 şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile41.
36
A se vedea, pentru detalii în legătură cu clasificarea impozitelor, şi: Ioan Condor, op.cit., p. 158-161; Dan Drosu-Şaguna, op.cit., ediţia 1997, vol. II, p.
113 şi urm.
37
În legătură cu problemele fiscalităţii directe, a se vedea Dan Tudor Lazăr, Adrian Mihai Inceu, op.cit., pp.189 -194.
38
A se vedea şi Ioan Condor, Impozitele, taxele şi contribuţiile datorate de persoanele juridice, Editor: Tribuna Economică, Bucureşti, 1998, p. 19-21.
39
Cheltuielile efectuate în scopul realizării veniturilor impozabile sunt enumerate limitativ în art. 21 alin. 1 şi 2 din Codul fiscal.
40
Sunt considerate – potrivit disp. art. 20 din Codul fiscal – venituri neimpozabile: dividendele primite de la o persoană juridică română; diferenţele
favorabile de valoare a titlurilor de participare, înregistrate ca urmare a încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele juridice
la care se deţin titluri de participare; veniturile din anularea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile din reducerea sau anularea
provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, precum şi veniturile din recuperarea cheltuielilor nedeductibile; alte venituri neimpozabile, stabilite
expres prin acorduri şi memorandumuri aprobate prin acte normative.
41
Cheltuielile nedeductibile sunt enumerate limitativ în art.21 alin.4 din Codul fiscal, iar cheltuielile cu deductibilitate limitată sunt enumerate în art.21.
alin. 3 din Codul fiscal.
14
Codul fiscal stabiliște categorii de contribuabilii ai impozitului pe profit sunt (art. 13 alin. 1 Cod fisc.42),
precum și entitățile scutite la la plata acestui tip de impozit (art. 13 alin. 2 Cod fisc.43).
Cotele de impunere (art. 17 CF):

- cotă procentuală proporţională de 16%44.
- impozitul minim de 5% (art. 18 din Cod fisc.) – revine contribuabililor care desfăşoară activităţi de
natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv
persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, şi în cazul cărora impozitul
pe profit datorat pentru activităţile prevăzute în acest articol este mai mic decât 5% din veniturile respective sunt
obligaţi la plata unui impozit de 5% aplicat acestor venituri înregistrate.
Comparativ: cota de impunere în Germania este de 30%, Italia 27,8%, Franța 26,5%, Grecia 24%, Spania
și Belgia 25%, Bulgaria 10%, Irlanda 12,5%, Ungaria 9% etc.
Calculul, reţinerea şi vărsarea impozitului pe profit

Impozitul pe profit se calculează prin aplicarea cotei de impunere asupra bazei impozabile. Sarcina
calculării, reţinerii şi vărsării sumei de bani reprezentând impozitul pe profit revine contribuabilului care
(realizând profit) îl datorează.
Impozitul pe profit constituie – în principiu – venit la bugetul de stat, cu o excepţie expres prevăzută de
lege: impozitul pe profit, dobânzile/majorările de întârziere şi amenzile datorate de regiile autonome din
subordinea consiliilor locale şi consiliilor judeţene, precum şi cele datorate de societăţile comerciale în care
consiliile locale şi/sau judeţene sunt acţionari majoritari se fac venit la bugetele locale respective.
Plata impozitului pe profit se face, în principiu, trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni din
trimestrul următor aceluia pentru care se face plata (art. 41 CF), daca legea nu dispune altfel.
§.7.4.2. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor
Reglementat prin Titlul III art. 47-57 Cod fisc.
Microîntreprinderile sunt acele persoane juridice române care îndeplinesc cumulativ – la sfârşitul anului
fiscal precedent – următoarele condiţii (art. 47 Cod fisc.):
42
a) persoanele juridice române (conform Normelor Metodologice, fac parte din această categorie: companiile naţionale, societăţile naţionale, regiile
autonome, indiferent de subordonare, societăţile comerciale, indiferent de forma juridică de organizare şi de forma de proprietate, inclusiv cele cu participare
cu capital străin sau cu capital integral străin, societăţile agricole şi alte forme de asociere agricolă cu personalitate juridică, organizaţiile cooperatiste,
instituţiile financiare şi instituţiile de credit, fundaţiile, asociaţiile, organizaţiile, precum şi orice altă entitate care are statutul legal de persoană juridică
constituită potrivit legislaţiei române. În cazul persoanelor juridice române care deţin participaţii în capitalul altor societăţi comerciale şi care întocmesc
situaţii financiare consolidate, calculul şi plata impozitului pe profit se fac la nivelul fiecărei persoane juridice din grup).
b) persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu/mai multor sedii permanente în România (conform Normelor
Metodologice sunt: companiile, fundaţiile, asociaţiile, organizaţiile şi orice entităţi similare, înfiinţate şi organizate în conformitate cu legislaţia unei alte
ţări, devin subiect al impunerii atunci când îşi desfăşoară activitatea, integral sau parţial, prin intermediul unui sediu permanent în România, aşa cum este
definit acesta în Codul fiscal, de la începutul activităţii sediului.);
c) persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activitate în România într-o asociere cu sau fără personalitate juridică;
d) persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor
de participare deţinute la o persoană juridică română;
e) persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile realizate atât în România cât şi în străinătate din asocieri fără
personalitate juridică; în acest caz, impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se varsă de către persoana juridică română.
f) persoanele juridice cu sediul social în România, înfiinţate potrivit legislaţiei europene.
43
a) Trezoreria statului;
b) instituţiile publice, pentru fondurile publice, inclusiv pentru veniturile proprii şi disponibilităţile realizate şi utilizate potrivit Legii nr. 500/2002 privind
finanţele publice şi Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, dacă legea nu prevede altfel;
c) persoanele juridice române care plătesc impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, în conformitate cu prevederile cuprinse în titlul IV1;
d) fundaţiile române constituite ca urmare a unui legat;
e) cultele religioase;
f) instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate,
g) asociaţiile de proprietari constituite ca persoane juridice şi asociaţiile de locatari recunoscute ca asociaţii de proprietari,
h) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, constituit potrivit legii;
i) Fondul de compensare a investitorilor, înfiinţat potrivit legii;
j) Banca Naţională a României;
k) Fondul de garantare a pensiilor private, înfiinţat potrivit legii,
l) organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale pentru anumite tipuri de venituri.
44
În România, cota de impozit de 16% este aplicată din 2005 (până atunci a fost de 25%) și reprezintă una din cele mai mici cote de impunere din Europa
– a se vedea Radu Bufan, Mircea Ștefan Minea, Codul fiscal comentat, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008, p. 217.
15
a) realizează venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a 1.000.000 euro;

b) capitalul social al acesteia este deţinut de persoane, altele decât statul şi autorităţile locale.
c) nu se află în dizolvare cu lichidare, înregistrată în registrul comerţului sau la instanţele judecătoreşti,
potrivit legii.
La momentul înființării, persoana juridică română care îndeplinește condițiile prevăzute pentru
microîntreprinderi poate opta pentru acest sistem de impunere.
Baza de impunere (art. 53 CF), adică suma veniturilor asupra cărora urmează a se aplica cota legală în
vederea stabilirii impozitului datorat de contribuabili este venitul brut anual, format din totalitatea veniturilor -
indiferent din ce sursă provin – care sunt înscrise în contul de profit şi pierderi.
Cotele de impozitare sunt (art. 51 CF):
- de 1% pentru microîntreprinderile care au unul sau mai mulți salariați.
- de 3% pentru microîntreprinderile care nu au salariați.
Perioada impozabilă este de un an şi coincide cu anul calendaristic (art. 50 CF), dar impozitul se stabileşte
şi se plăteşte trimestrial. Plata impozitului pe veniturile realizate de către microîntreprinderi se face, trimestrial,
până la data de 25 a primei luni din trimestrul următor (art. 56 CF).
Toate sumele reprezentând impozit pe veniturile realizate de microîntreprinderi constituie venituri
publice ale bugetului de stat.
§.7.4.3. Impozitul pe dividende
Este reglementat de Titlul 2, cap. 6, art. 43 Cod fisc. pentru persoane juridice și în Titlul III, Cap. V, art. 91
și 97 Cod fisc. pentru persoane fizice.
Prin divident se înțelege, conform art. 7 alin. 1 pct. 11 din Codul fisc., o distribuire în bani sau în natură,
efectuată de o persoană juridică unui participant la persoana juridică, drept consecinţă a deţinerii unor titluri
de participare la acea persoană juridică (cu excepțiile prevăzute expres45).
Se consideră dividend din punct de vedere fiscal şi se supune aceluiaşi regim fiscal ca veniturile din dividende
și:
- suma plătită de o persoană juridică pentru bunurile sau serviciile achiziţionate de la un participant la
persoana juridică peste preţul pieţei pentru astfel de bunuri şi/sau servicii, dacă suma respectivă nu a făcut obiectul
impunerii la primitor cu impozitul pe venit sau pe profit;
- suma plătită de o persoană juridică pentru bunurile sau serviciile furnizate în favoarea unui participant la
persoana juridică, dacă plata este făcută de către persoana juridică în folosul personal al acestuia.
Pentru persoana juridică, impozitul pe dividende se stabileşte prin aplicarea unei cote de impozit de 5%
asupra dividendului brut distribuit/plătit unei persoane juridice române, precum și asupra sumelor
distribuite/plătite fondurilor deschise de investiţii, încadrate astfel, potrivit reglementărilor privind piaţa de capital
(conform art. 43 Cod fisc., cu excepțiile prevăzute46).
45
Nu constituie divident:
a) o distribuire de titluri de participare noi sau majorarea valorii nominale a titlurilor de participare existente, ca urmare a unei operațiuni de majorare a
capitalului social, potrivit legii;
b) o distribuire efectuată în legătură cu dobândirea/răscumpărarea titlurilor de participare proprii de către persoana juridică;
c) o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legătură cu lichidarea unei persoane juridice;
d) o distribuire în bani sau în natură, efectuată cu ocazia reducerii capitalului social, potrivit legii;
e) o distribuire de prime de emisiune, proporțional cu partea ce îi revine fiecărui participant;
f) o distribuire de titluri de participare în legătură cu operațiuni de reorganizare, prevăzute la art. 32 și 33.
46
Nu sunt supuse impozitării prin aplicarea cote de 16%:
- dividendele plătite de o persoană juridică română unei alte persoane juridice române, dacă beneficiarul dividendelor deţine, la data plăţii dividendelor,
minimum 10% din titlurile de participare ale celeilalte persoane juridice, pe o perioadă neîntreruptă de un an împlinit până la data plăţii acestora inclusiv
(se aplică pentru dividendele înregistrate de persoana juridică română/sediul permanent din România al persoanei juridice străine distribuite de o filială
situată într-un stat membru, respectiv pentru dividendele plătite de o persoană juridică română unei alte persoane juridice română, după data intrării în
vigoare a O.U.G. nr. 102/2013.);
- dividendele distribuite/plătite de o persoană juridică română fondurilor de pensii facultative, respectiv fondurilor de pensii administrate privat; organelor
administraţiei publice care exercită, prin lege, drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de acţionar al statului la acele persoane juridice române.
16
Impozitul pe dividende se declară şi se plăteşte la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
celei în care se distribuie/plăteşte dividendul, dacă legea nu prevede altfel.
Pentru persoana fizică, dividendele sunt considerate venituri din investiții și se supun impozitării, conform
art. 91 lit. a) Cod fisc.
Conform art. 97 alin. 7 Cod fisc., veniturile sub formă de dividende, inclusiv sumele primite ca urmare a
deţinerii de titluri de participare la fondurile închise de investiţii, se impun cu o cotă de 5% din suma acestora.
Obligaţia calculării şi reţinerii impozitului pe veniturile sub formă de dividende revine persoanelor juridice,
odată cu plata dividendelor către acţionari sau asociaţi. Termenul de virare a impozitului este până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei în care se face plata.
Regimul fiscal aplicabil veniturilor din dividende se aplică şi pentru veniturile considerate dividende,
reprezentând sume plătite de o persoană juridică pentru bunurile sau serviciile furnizate în favoarea unui
participant la persoana juridică, dacă plata este făcută de către persoana juridică în folosul personal al acestuia.
Comparativ: cota de impunere în Germania este de 29,94%, Italia 24%, Franța 32,02%, Grecia 24%,
Spania și Belgia 25%, Bulgaria 5%, Irlanda 12,5%, Ungaria 9% etc.
§.7.4.4. Impunerea veniturilor realizate de către persoanele fizice
Sediul materiei: Titlul IV art. 58-134 CF.

Au calitatea de contribuabili, potrivit noului Cod fiscal şi, deci, datorează impozit pe venit (art. 58 CF):
a) persoanele fizice rezidente;
b) persoanele fizice nerezidente care desfășoară o activitate independentă prin intermediul unui sediu
permanent în România;
c) persoanele fizice nerezidente care desfășoară activități dependente în România;
d) persoanele fizice nerezidente care obțin venituri prevăzute la art. 129 CF.
Conform art. 59 alin. 1 CF, impozit pe venit, se aplică următoarelor venituri:

a) În cazul persoanelor fizice rezidente române, cu domiciliul în România, veniturilor obținute din orice sursă,
atât din România, cât și din afara României;
b) În cazul persoanelor fizice rezidente, altele decât cele prevăzute la lit. a), veniturilor obținute din orice
sursă, atât din România, cât și din afara României, începând cu data de la care acestea devin rezidenți în România;
c) În cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfășoară activitate independentă prin intermediul unui sediu
permanent în România, venitului net atribuibil sediului permanent;
d) În cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfășoară activitate dependentă în România, venitului salarial
net din această activitate dependentă;
e) În cazul persoanelor fizice nerezidente, care obțin veniturile prevăzute la art. 58 lit. d), venitului determinat
conform regulilor prevăzute în prezentul titlu, ce corespund categoriei respective de venit.
Categoriile de venituri care se supun impozitului pe venit sunt grupate – potrivit legii – astfel (art. 61 NCF):
a. venituri din activităţi independente – care cuprind: veniturile comerciale, veniturile din profesii libere şi
veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere,
inclusiv din activităţi adiacente;
b. venituri din salarii – care includ toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce
desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege,
indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv
indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă;
c. venituri din cedarea folosinţei unor bunuri – sunt veniturile, în bani şi/sau în natură, provenind din cedarea
folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal, altele decât
veniturile din activităţi independente;
d. venituri din investiţii – care reunesc: dividendele; veniturile impozabile din dobânzi; câştigurile din
transferul titlurilor de valoare; veniturile din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de
17
contract, precum şi orice alte operaţiuni similare; veniturile din lichidarea/dizolvarea fără lichidare a unei
persoane juridice47;
e. venituri din pensii – sunt sumele primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din contribuţiile sociale
obligatorii, făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din schemele facultative de pensii
ocupaţionale, şi cele finanţate de la bugetul de stat;
f. venituri din activităţi agricole – sunt cele care provin din următoarele activităţi: cultivarea şi valorificarea
florilor, legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi solarii special destinate acestor scopuri şi/sau în sistem irigat;
g. venituri din premii şi din jocuri de noroc – care cuprind veniturile provenind din concursuri sau din
participări la jocuri de noroc, altele decât cele realizate la jocuri de tip cazino şi maşini electronice cu câştiguri;
h. venituri din alte surse – în care se includ: primele de asigurări suportate de o persoană fizică independentă
sau de orice altă entitate, în cadrul unei activităţi pentru o persoană fizică în legătură cu care suportatorul nu are
o relaţie generatoare de venituri din salarii; câştigurile primite de la societăţile de asigurare, ca urmare a
contractului de asigurare încheiat între părţi cu ocazia tragerilor de amortizare; veniturile primite de persoanele
fizice având calitatea de pensionari (sub forma diferenţelor de preţ pentru anumite bunuri, servicii şi alte drepturi),
foşti salariaţi, potrivit clauzelor contractului de muncă sau în baza unor legi speciale; veniturile primite de
persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea de arbitraj comercial.
Nu sunt considerate venituri impozabile şi, prin urmare, nu se impozitează anumite categorii devenituri,
limitativ enumerate prin lege în art. 62 CF (de exmplu: ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu
destinaţie specială; sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri, sume asigurate; sumele
primite ca urmare a exproprierii pentru cauză de utilitate publică; pensiile pentru invalizii de război, orfanii,
văduvele/văduvii de război, sumele sau bunurile primite sub formă de sponsorizare sau mecenat etc.)
Cota de impozitare este de 10% – cotă unică aplicată asupra venitului impozabil corespunzător fiecărei surse
din categoria respectivă (activităţi independente; drepturi de proprietate intelectuală; salariiși asimilate salariilor;
cedarea folosinţei bunurilor; investiţii; pensii; activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură; premii; alte surse).
Există câteva excepţii (alte cote prevăzute expres):
- veniturile din jocuri de noroc se impun prin reținere la sursă. Impozitul datorat se determină la fiecare plată,
prin aplicarea unui barem de impunere (de ex.: pentru sume brute de până la 66.750 lei – 1%; pentru venituri
brute cuprinse între 66.751 și 445.000 lei - 667,5 lei + 16% pentru ceea ce depășește suma de 66.750 lei) asupra
fiecărui venit brut primit de un participant, de la un organizator sau plătitor de venituri din jocuri de noroc (art.
110 CF),
- pentru câștiguri obținute din transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia, prin acte
juridice între vii asupra construcțiilor de orice fel și a terenurilor aferente acestora, precum și asupra terenurilor
de orice fel fără construcții, contribuabilii datorează un impozit care se calculează prin aplicarea cotei de 3%
asupra venitului impozabil. Venitul impozabil se stabilește prin deducerea din valoarea tranzacției a sumei
neimpozabile de 450.000 lei (art. 111 alin. 1 CF).
Comparativ: cota de impunere în Germania – barem progresiv: 14-42% și impozit de solidaritate suplimentar
de 5,5%; Italia - barem progresiv: 23-43%, Franța - barem progresiv: 5,5 - 49%, Grecia - barem progresiv: 13 -
42%, Spania - barem progresiv: max 45%; Belgia - barem progresiv: 15 - 50%; Bulgaria – cotă unică 10%, Irlanda
- barem progresiv: 20 - 41%; Ungaria – cotă unică 16% etc.
Perioada impozabilă, aceasta este, de regulă, anul calendaristic. Prin excepţie, perioada impozabilă este mai
mică decât anul calendaristic atunci când, în cursul anului, survine decesul contribuabilului (art. 65 Cod fisc.).
Reguli speciale privind impozitarea veniturilor din salarii (art. 76-82 Cod fisc.)
În categoria veniturilor din salarii se includ toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană
fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, a unui raport
de serviciu, act de detașare sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de
denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară
de muncă acordate persoanelor care obțin venituri din salarii și asimilate salariilor (art. 76 alin. 1 Cod fisc.).
47
Sunt considerate ca reprezentând titluri de valoare orice valori mobiliare, titluri de participare la un fond deschis de investiţii sau alt instrument financiar
calificat astfel de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, precum şi părţile sociale (conform disp.art.65 din Codul fiscal).
18
Sunt asimilate salariilor (art. 76 alin. 2 Cod fisc.48), în vederea impunerii şi alte categorii de venituri:
indemnizații; solda; remunerații; orice alte sume sau avantaje în bani ori în natură.
Nu sunt incluse în veniturile salariale şi, prin urmare, nu sunt impozitate, venituri precum (art. 76 alin. 4
Cod fisc.): diferite ajutoare (de înmormântare, pentru naștere; costul prestațiilor pentru tratamente și odihnă etc.),
cadouri, drepturi de hrană etc.
Conform art. 77 alin. 1 Cod fisc., persoanele fizice au dreptul la deducerea din venitul net lunar din salarii a
unei sume sub formă de deducere personală, acordată pentru fiecare lună a perioadei impozabile numai pentru
veniturile din salarii la locul unde se află funcţia de bază.
Determinarea impozitului pe venitul din salarii se face respectându-se următoarele reguli:

- impozitul pe veniturile salariale (care este un impozit final) se datorează lunar, fiind calculat şi reţinut la
sursă de către plătitorii de venituri;
- impozitul lunar datorat se determină prin aplicarea cotei de 10% asupra bazei de calcul stabilită ca diferenţă
între venitul brut lunar obţinut şi contribuţiile obligatorii pe fiecare loc de realizare;
- plătitorul salariilor este obligat să determine valoarea totală a impozitului anual pe veniturile din salarii,
pentru fiecare contribuabil în parte;
48
a) indemnizațiile din activități desfășurate ca urmare a unei funcții de demnitate publică, stabilite potrivit legii;
b) indemnizațiile din activități desfășurate ca urmare a unei funcții alese în cadrul persoanelor juridice fără scop patrimonial;
c) solda lunară acordată potrivit legii;
d) sumele din profitul net cuvenite administratorilor societăților, potrivit legii sau actului constitutiv, după caz, precum și participarea la profitul unității
pentru managerii cu contract de management, potrivit legii;
e) sume reprezentând participarea salariaților la profit, potrivit legii;
f) remunerația obținută de directorii cu contract de mandat și de membrii directoratului de la societățile administrate în sistem dualist și ai consiliului de
supraveghere, potrivit legii, precum și drepturile cuvenite managerilor, în baza contractului de management prevăzut de lege;
g) remunerația primită de președintele asociației de proprietari sau de alte persoane, în baza contractului de mandat, potrivit Legii nr. 230/2007 privind
înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, cu modificările și completările ulterioare;
h) sumele primite de membrii fondatori ai societăților constituite prin subscripție publică;
i) sumele primite de membrii comisiei de cenzori sau comitetului de audit, după caz, precum și sumele primite pentru participarea în consilii, comisii,
comitete și altele asemenea;
j) sumele primite de reprezentanții în organisme tripartite, potrivit legii;
k) indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, altele decât cele acordate pentru acoperirea cheltuielilor de transport și cazare, primite de salariați,
potrivit legii, pe perioada delegării/detașării, după caz, în altă localitate, în țară și în străinătate, în interesul serviciului, pentru partea care depășește plafonul
neimpozabil stabilit astfel:
(i) în țară, 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru indemnizație, prin hotărâre a Guvernului pentru personalul autorităților și instituțiilor publice;
(ii) străinătate, 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru diurnă prin hotărâre a Guvernului pentru personalul român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor
misiuni cu caracter temporar;
l) indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, altele decât cele acordate pentru acoperirea cheltuielilor de transport și cazare, primite de salariații
care au stabilite raporturi de muncă cu angajatori nerezidenți, pe perioada delegării/detașării, după caz, în România, în interesul serviciului, pentru partea
care depășește plafonul neimpozabil stabilit la nivelul legal pentru diurna acordată personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni
cu caracter temporar, prin hotărâre a Guvernului, corespunzător țării de rezidență a angajatorului nerezident de care ar beneficia personalul din instituțiile
publice din România dacă s-ar deplasa în țara respectivă;
m) indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, altele decât cele acordate pentru acoperirea cheltuielilor de transport și cazare primite pe perioada
deplasării, în altă localitate, în țară și în străinătate, în interesul desfășurării activității, astfel cum este prevăzut în raportul juridic, de către administratorii
stabiliți potrivit actului constitutiv, contractului de administrare/mandat, de către directorii care își desfășoară activitatea în baza contractului de mandat
potrivit legii, de către membrii directoratului de la societățile administrate în sistem dualist și ai consiliului de supraveghere, potrivit legii, precum și de
către manageri, în baza contractului de management prevăzut de lege, pentru partea care depășește plafonul neimpozabil stabilit astfel:
(i) în țară, 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru indemnizație, prin hotărâre a Guvernului pentru personalul autorităților și instituțiilor publice;
(ii) în străinătate, 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru diurnă prin hotărâre a Guvernului pentru personalul român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor
misiuni cu caracter temporar;
n) indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, altele decât cele acordate pentru acoperirea cheltuielilor de transport și cazare, primite pe perioada
deplasării în România, în interesul desfășurării activității, de către administratori sau directori, care au raporturi juridice stabilite cu entități nerezidente,
astfel cum este prevăzut în raporturile juridice respective, pentru partea care depășește plafonul neimpozabil stabilit la nivelul legal pentru diurna acordată
personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, prin hotărâre a Guvernului, corespunzător țării de rezidență
a entității nerezidente de care ar beneficia personalul din instituțiile publice din România dacă s-ar deplasa în țara respectivă;
o) remunerația administratorilor societăților, companiilor/societăților naționale și regiilor autonome, desemnați/numiți în condițiile legii, precum și sumele
primite de reprezentanții în adunarea generală a acționarilor și în consiliul de administrație;
p) sume reprezentând salarii/solde, diferențe de salarii/solde, dobânzi acordate în legătură cu acestea, precum și actualizarea lor cu indicele de inflație,
stabilite în baza unor hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile/hotărâri judecătorești definitive și executorii;
q) indemnizațiile lunare plătite conform legii de angajatori pe perioada de neconcurență, stabilite conform contractului individual de muncă;
r) remunerația brută primită pentru activitatea prestată de zilieri, potrivit legii;
r1) veniturile obținute de către persoanele fizice care desfășoară activități în cadrul misiunilor diplomatice, oficiilor consulare și institutelor culturale
românești din străinătate, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din cap. IV secțiunea a 3-a al anexei nr. IV la Legea-cadru nr. 153/2017 privind
salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
s) orice alte sume sau avantaje în bani ori în natură.
19
- contribuabilii pot dispune asupra destinaţiei unei sume reprezentând până la 2% din impozitul stabilit,
pentru susţinerea entităţilor nonprofit care se înfiinţează şi funcţionează în condiţiile legii, unităţilor de cult,
precum şi pentru acordarea de burse private, conform legii.
Plătitorii de salarii şi/sau de alte venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine impozitul
aferent veniturilor fiecărei luni, la data efectuării plăţii veniturilor respective, precum şi de a-l vira la bugetul de
stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri.
Venitul net anual impozabil

Conform art. 118 Cod fisc., pentru persoane fizice se calculează venitul net anual impozabil pentru fiecare
din următoarele categorii de venituri: veniturile din activităţi independente, venituri din cedarea folosinţei unor
bunuri și venituri din activităţi agricole.
Venitul net anual impozabil raportat la aceste categorii de venituri se calculează prin deducerea din venitul
net anual a pierderilor fiscale reportate.
Pierderea fiscală anuală înregistrată pe fiecare sursă din activităţi independente, cedarea folosinţei bunurilor
şi din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură se reportează şi se compensează cu venituri obţinute din
aceeaşi sursă de venit din următorii 7 ani fiscali. Pierderile din categoriile de venituri menţionate mai sus
provenind din străinătate se reportează şi se compensează cu veniturile de aceeaşi natură şi sursă, realizate în
străinătate, pe fiecare ţară, înregistrate în următorii 7 ani fiscali.
Contribuabilii sunt supuşi unor obligaţii declarative49.

Astfel, contribuabilii – persoane fizice rezidente române cu domiciliul în România, precum şi persoanele
fizice care îndeplinesc condiţiile de rezidenţă prevăzute de legea română sunt obligaţi să depună o declaraţie unică
privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice, pentru venitul estimat a se realiza
în fiecare an fiscal, indiferent dacă în anul fiscal anterior au înregistrat pierderi, până la data de 15 martie inclusiv
a fiecărui an. Fac excepție contribuabilii care realizează venituri pentru care impozitul se reține la sursă (art. 120
alin. 1 CF). Plata se efectuează la bugetul de stat, până la data de 15 martie inclusiv a anului următor celui de
realizare a venitului (art. 1201 alin. 2 CF).
7.4.5. Impozitul pe construcții
Conform art. 496 noul Cod fisc., este instituit un alt impozit direct, venit la bugetul de stat, respectiv impozitul
pe construcții.
Contribuabili
Au obligația de plăti impozitul pe construcții (art. 496 NCF):
a) persoanele juridice române, cu excepţia instituţiilor publice, institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare,
asociaţiilor, fundaţiilor şi a celorlalte persoane juridice fără scop patrimonial, potrivit legilor de organizare şi
funcţionare;
b) persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu permanent în România;
c) persoanele juridice cu sediu social în România înfiinţate potrivit legislaţiei europene.
Reprezintă construcție, conform art. 497 Cod fisc., construcţiile prevăzute în grupa 1 din Catalogul privind
clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.
2.139/200450, cu modificările ulterioare (Construcții: 1.1. Constructii industriale; 1.2. Constructii agricole; 1.3.
Constructii pentru transporturi poșta și telecomunicații; 1.4. Constructii hidrotehnice; 1.5. Constructii pentru
afaceri, comert, depozitare; 1.6. Constructii de locuinte si social-culturale; 1.7. Constructii pentru transportul
energiei electrice; 1.8. Constructii pentru alimentare cu apa, canalizare si îmbunatatiri funciare; 1.9. Constructii
49
A se vedea V. Pătulea, “Unele explicaţii pe care le considerăm necesare în legătură cu obligaţiile declarative ale contribuabililor privind impozitul pe
venitul global”, în “Dreptul” nr.8/2001, pp.72-80.
50
Hotărârea nr. 2139/2004 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe, publicată în M.Of. nr. 46
din 13 inaurie 2004, cu modificările și completările ulterioare.
20
pentru transportul si distributia petrolului, gazelor, lichidelor industriale, aerului comprimat si pentru termoficare;
1.10.Alte constructii neregasite în cadrul grupei 1.).
Cota de impozitare şi baza impozabilă

Conform art. 498 Cod fisc., impozitul pe construcţii se calculează prin aplicarea unei cote de 1% asupra
valorii construcţiilor existente în patrimoniul contribuabililor la data de 31 decembrie a anului anterior,
evidenţiată contabil în soldul debitor al conturilor corespunzătoare construcţiilor, din care se scad anumite valori.
Plata impozitului
Conform art. 499 CF, contribuabilii sunt obligaţi să calculeze şi să declare impozitul pe construcţii, până la
data de 25 mai, inclusiv, a anului pentru care se datorează impozitul.
Impozitul pe construcţii se plăteşte în două rate egale, până la datele de 25 mai şi 25 septembrie, inclusiv.
Impozitul pe construcţii se constituie venit la bugetului de stat.
7.5. Reglementarea actuală a impozitelor indirecte
Impozitele indirecte sunt acele surse ale veniturilor bugetare care se realizează, în principal, sub forma
impunerii asupra consumului, percepându-se în momentul vânzării unor mărfuri, al prestării anumitor servicii,
respectiv al executării unor lucrări. Ele se percep, deci, în principiu, de la toţi cei care produc ori distribuie bunuri
sau prestează servicii din categoria celor impuse, dar de fapt, pvara fiscală este suprtată de către o altă persoană,
de consumatorul final albunurilor sau serviciilor respective. Din acest motiv, impozitele indirecte se mai numesc,
generic, şi taxe de consumaţie51.
Reprezentând un sistem de impozitare generalizat (în sensul cuprinderii unei largi categorii de contribuabili),
taxele de consumaţie (impozitele pe consum) se prezintă sub diferite forme: astfel, ele pot fi taxe de consumaţie
generale, cele care cuprind toate mărfurile, indiferent dacă acestea reprezintă bunuri de consum sau mijloace de
producţie (taxa pe valoarea adăugată), sau taxe de consumaţie speciale, adică acelea care se aşează numai asupra
anumitor mărfuri sau servicii (monopolurile fiscale şi accizele).
§.7.5.1. Taxele vamale
Activitatea în domeniul taxelor vamale este reglementată, în principal prin, Legea privind Codul vamal al
Romaniei52, Legea privind tariful vamal integrat român53 și alte acte normative, naționale și comunitare/europene.
Taxele vamale reprezintă acea categorie de impozite indirecte, incluse în categoria „taxelor speciale de
consumaţie”, care se percep asupra mărfurilor care trec frontiera vamală a unui stat54.
Sunt impozite indirecte întrucât sunt plătite de persoanele fizice sau juridice care, în cadrul tranzacţiilor
comerciale, importă sau exportă bunuri sau tranzitează cu acestea frontiera vamală a unui stat. În schimb, aceste
impozite sunt suportate de consumatorul final, cuantumul lor regăsindu-se în preţul de piaţă al produselor care
constituie sau conţin bunuri pentru care s-au plătit taxe vamale.
Apar reglementate de legislația actuală prin denuririle de55:

1. drepturi de import:
a) taxele vamale și taxele cu efect echivalent cu al taxelor vamale de plătit la importul de mărfuri;
b) taxele agricole și alte taxe la import introduse prin reglementările privind politica agricolă sau prin
reglementările specifice aplicabile anumitor mărfuri rezultate din transformarea produselor agricole, dacă este
cazul);
51
A se vedea, în acest sens şi: Ioan Gliga, op. cit., ediţia 1998, p. 144; Mircea Ştefan Minea, op.cit., p. 119; Pierre Beltrame, La fiscalite en france, Edit.
Hachette, Paris, l998, p.18.
52
Legea nr. 86 din din 10 aprilie 2006 privind Codul vamal al României, publicată în M.Of. nr. 350 din 19 aprilie 2006, cu modificări și completări
ulterioare.
53
Lege nr.159 din 27 mai 2005 privind Tariful vamal integrat român, publicată în M.Of. nr. 463 din 31 mai 2005.
54
Mircea Ştefan Minea, Dreptul finanţelor publice, 1999, p.172
55
http://www.dce.gov.ro/poli_com/Regim_import.htm (vizualizat la data de 01.05.2014).
21
Se plătesc de către importatori o dată cu depunerea documentelor ce atesta efectuarea tranzacției. Această
taxă vamală se adaugă la prețul de cumpărare, sporind astfel prețul la care se vor vinde produsele respectiv pe
teritoriul vamal al țării importatoare.
2. drepturi de export:
(a) taxele vamale și taxele cu efect echivalent cu al taxelor vamale de plătit la exportul mărfurilor;
b) taxele agricole și alte taxe la export introduse prin reglementările privind politica agricolă sau prin
reglementările specifice aplicabile anumitor mărfuri rezultate din transformarea produselor agricole, dacă este
cazul).
Sunt mai rare deoarece sunt reglemenatate în funcție de interesele economico-fiscale ale statului, respectiv
în funcție de interesul statului în a încurajara / descuraja, exporturile de o anumită natură.
Pot fi avute în vedere și taxele vamale de tranzit - sunt introduse doar cu scop fiscal, deoarece nu afectează
nici producția, nici consumul. Sunt practicate în cazuri foarte rare deoarece statele sunt interesate în general în
tranzitarea teritoriului lor, obținând diverse beneficii de pe urma acestui lucru.
De la 1 ianuarie 2007, ca stat membru al Uniunii Europene, România aplică Tariful Vamal Comun al UE.
Tariful Vamal Comun a fost instituit în 1968, o dată cu încheierea procesului de eliminare a taxelor vamale între
ţările membre UE şi cu formarea uniunii vamale. Tariful Vamal Comun cuprinde lista taxelor vamale aplicate pe
fiecare linie tarifară importurilor din ţări terţe, de către toate Statele Membre ale UE, în regimul clauzei naţiunii
celei mai favorizate. Taxele vamale sunt identice în oricare punct de intrare a mărfurilor în teritoriul vamal
constituit al UE, ceea ce asigură condiţii de concurenţă loială în Piaţa Internă Unică56.
§.7.5.2. Accizele
Sediul materiei: Titlul VIII art. 335-452 CF.
Accizele sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru consumul (producţia,
importul şi desfacerea) anumitor categorii de produse, precum: alcool şi băuturi alcoolice; tutun prelucrat;
produse energetice şi electricitate (art. 335 CF.).
Reprezentând cote fixe sau procentuale57, prestabilite prin lege, care se adaugă şi se cuprind în preţurile de
livrare/vânzare sau de import ale anumitor bunuri, accizele preced taxa pe valoarea adăugată (în sensul că ele se
stabilesc şi se cuprind în preţul produselor înainte de a se calcula TVA) şi deci se includ în baza de impozitare a
TVA.
Conform reglementării lor actuale din ţara noastră, accizele se pot grupa pe două categorii:
- accize armonizate – acele taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru unele
produse provenind din producţia internă sau din import58. Faptul generator al impozitului se naşte în momentul
producerii mărfurilor accizabile în România sau la momentul importului lor în ţară. Accizele se fac venit la
bugetul de stat. Termenul de plată al acestor impozite este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în
care acciza a devenit exigibilă. În cazul importului unor produse accizabile (care nu este plasat într-un regim
suspensiv sau într-un regim vamal de import cu exceptarea de la plata tuturor sumelor aferente drepturilor de
import, data plăţii accizelor coincide cu momentul înregistrării declaraţiei vamale de import.
- alte produse accizabile – categorie care cuprinde mărfuri precum :

a) cafea verde, cafea prăjită (inclusiv cafea cu înlocuitori), cafea solubilă (inclusiv amestecuri cu cafea
solubilă)
b) berea/baza de bere din amestecul cu băuturi nealcoolice;
c) băuturile fermentate, altele decât bere şi vinuri;
d) bijuterii din aur şi/sau din platină;
56
http://www.dce.gov.ro/poli_com/Regim_import.htm (vizualizat la data de 01.05.2014).
57
Nivelul accizelor armonizate este cel prevăzut în Anexa nr. 1, parte integrantă din Titlu VII din Codul fiscal.
58
Noţiunea de „accize armonizate” a fost adoptată datorită faptului că sunt incluse în această categorie acele accize care de la 1 ianuarie 1993 sunt armonizate
în interiorul Uniunii Europene (băuturile alcoolice, tutunul manufacturat şi uleiurile minerale).
22
e) confecţii din blănuri naturale;

f) iahturi şi alte nave şi ambarcaţiuni cu sau fără motor pentru agrement, cu excepţia celor destinate
utilizării în sportul de performanţă;
g) autoturisme şi autoturisme de teren, inclusiv cele importate sau achiziţionate intracomunitar, noi sau
rulate, a căror capacitate cilindrică este mai mare sau egală cu 3.000 cm3, cu excepţia celor încadrate în categoria
vehiculelor istorice definite conform prevederilor O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, cu modificările
şi completările ulterioare;
h) arme de vânătoare şi arme de uz personal, altele decât cele de uz militar sau de uz sportiv; cartuşe cu
glonţ şi alte tipuri de muniţie pentru aceste arme;
i) motoare cu puterea de peste 100 CP, destinate iahturilor şi altor nave şi ambarcaţiuni pentru agrement.
Conform art. 395 Cod fisc., produsele accizabile sunt scutite de plata accizelor dacă sunt destinate
utilizării:
a) în contextul relaţiilor diplomatice sau consulare;
b) de către organizaţiile internaţionale recunoscute ca atare de autorităţile publice din România şi de către
membrii acestor organizaţii, în limitele şi în condiţiile stabilite prin convenţiile internaţionale privind instituirea
acestor organizaţii sau prin acordurile de sediu;
c) de către forţele armate ale oricărui stat parte la Tratatul Atlanticului de Nord, altul decât România,
pentru uzul forţelor armate în cauză, pentru personalul civil însoţitor sau pentru aprovizionarea popotelor ori a
cantinelor acestora;
d) de către forţele armate ale Regatului Unit staţionate în Cipru în temeiul Tratatului de instituire a
Republicii Cipru din 16 august 1960, pentru uzul forţelor armate în cauză, pentru personalul civil însoţitor sau
pentru aprovizionarea popotelor ori a cantinelor acestora;
e) pentru consum în cadrul unui acord încheiat cu ţări terţe sau cu organizaţii internaţionale, cu condiţia
ca acordul în cauză să fie permis ori autorizat în ceea ce priveşte scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată.
De asemenea, conform art. 396 Cod fisc., sunt scutite de la plata accizelor și produsele accizabile
furnizate de magazinele duty-free; produsele transportate în bagajul personal al călătorilor care se deplasează pe
cale aeriană sau maritimă către un teritoriu terţ ori către o ţară terţă; produsele furnizate la bordul unei aeronave
sau al unei nave pe parcursul călătoriei pe cale aeriană ori maritimă către un teritoriu terţ sau către o ţară terţă;
alcoolul etilic și şi alte produse alcoolice în condițiile art. 397 Cod fisc.; produse energetice şi energie electrică,
în condițiile art. 20659 Cod fisc.).
Plătitorii de accize sunt – de regulă – agenţii economici (sau alte entităţi asimilate acestora) care produc
sau importă bunuri din categoria celor impuse, dar și persoanele fizice care achiziționează din spațiul comunitar
sau importă produsele supuse accizării.
Conform art. 338 CF, produsele accizabile sunt supuse regimului accizelor la momentul:
a) producerii acestora, inclusiv, acolo unde este cazul, la momentul extracției acestora, pe teritoriul
Uniunii Europene;
b) importului acestora pe teritoriul Uniunii Europene.
Accizele la produsele fabricate în ţară se plătesc la bugetul de stat fie până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei în care acciza devine exigibilă, fie la data exigibilității, iar pentru bunurile provenite din import,
plata se face la momentul înregistrării declaraţiei vamale de import.
§.7.5.3. Taxa pe valoarea adăugată
Taxa pe valoarea adăugată (TVA) este reglementată la nivel național prin Codul fiscal, Titlul VII, art. 265-
334 CF.
Taxa pe valoarea adăugată este definită – în literatura de specialitate59 – ca fiind acel impozit indirect care
se aplică pe fiecare stadiu al circuitului economic (ciclului de fabricaţie şi distribuţie) al unui produs finit,
59
A se vedea Philippe Bonafoux, Antoine Rodarie, LAMY FISCAL, TVA et taxes indirectes, Edit. “Lamy S.A.”, Paris, 1990, p. 3; Raymond Muzellec,
op.cit., p. 474; Ioan Gliga, op.cit., ediţia 1994, p. 208; Dan Drosu-Şaguna, op.cit., ediţia 1997, vol. II, p. 253; Ioan Condor, op.cit., ediţia 1996, p. 269;
Mircea Ştefan Minea, op.cit., p. 112; Iulian Văcărel şi alţii, op.cit., p. 252.
23
asupra valorii adăugate realizate (obţinute) în fiecare etapă de către toţi cei care contribuie la producerea şi
desfacerea acelui produs, până când el ajunge la consumatorul final.
Conform art. 265 Cod fisc., TVA este este un impozit indirect datorat la bugetul statului şi care este colectat
conform prevederilor legale (cuprinse în Titlu VII al Codului fiscal).
Se supun impozitării TVA, următoarele operațiuni (art. 268 Cod fisc.):

1. operaţiuni impozabile în România care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) operaţiunile care, în sensul art. 270-274 Cod fisc., constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri
sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată;
b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România, în conformitate
cu prevederile art. 275 şi 278 Cod fisc.;
c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este
definită la art. 269 alin. (1) Cod fisc., acţionând ca atare;
d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute
la art. 279 alin. (2) Cod fisc.;
2. importul de bunuri efectuat în România de orice persoană, dacă locul importului este în România, potrivit
art. 277 Cod fisc.;
3. şi următoarele operaţiuni efectuate cu plată, pentru care locul este considerat a fi în România, potrivit art.
276 Cod fisc.:
a) o achiziţie intracomunitară de bunuri, altele decât mijloace de transport noi sau produse accizabile,
efectuată de o persoană impozabilă ce acţionează ca atare sau de o persoană juridică neimpozabilă, care nu
beneficiază de derogarea prevăzută la alin. (4), care urmează unei livrări intracomunitare efectuate în afara
României de către o persoană impozabilă ce acţionează ca atare şi care nu este considerată întreprindere mică în
statul său membru, şi căreia nu i se aplică prevederile art. 275 alin. (1) lit. b) cu privire la livrările de bunuri care
fac obiectul unei instalări sau unui montaj sau ale art. 275 alin. 2) cu privire la vânzările la distanţă. Nu sunt
considerate totuși operaţiuni impozabile în România achiziţiile intracomunitare de bunuri care îndeplinesc
următoarele condiţii: sunt efectuate de o persoană impozabilă care efectuează numai livrări de bunuri sau prestări
de servicii pentru care taxa nu este deductibilă sau de o persoană juridică neimpozabilă; valoarea totală a acestor
achiziţii intracomunitare nu depăşeşte pe parcursul anului calendaristic curent sau nu a depăşit pe parcursul anului
calendaristic anterior plafonul de 10.000 euro, al cărui echivalent în lei este stabilit prin norme.
b) o achiziţie intracomunitară de mijloace de transport noi, efectuată de orice persoană;
c) o achiziţie intracomunitară de produse accizabile, efectuată de o persoană impozabilă, care acţionează
ca atare, sau de o persoană juridică neimpozabilă.
Nu sunt considerate operaţiuni impozabile în România:

a) achiziţiile intracomunitare de bunuri a căror livrare în România ar fi scutită conform art. 298 alin. (1) lit.
h) - m) Cod fisc.;
b) achiziţia intracomunitară de bunuri, efectuată în cadrul unei operaţiuni triunghiulare, pentru care locul este
în România în conformitate cu prevederile art. 276 alin. (1) Cod fisc., atunci când sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
1. achiziţia de bunuri este efectuată de către o persoană impozabilă, denumită cumpărător revânzător,
care nu este stabilită în România, dar este înregistrată în scopuri de TVA în alt stat membru;
2. achiziţia de bunuri este efectuată în scopul unei livrări ulterioare a bunurilor respective, în România,
de către cumpărătorul revânzător prevăzut la pct. 1;
3. bunurile astfel achiziţionate de către cumpărătorul revânzător prevăzut la pct. 1 sunt expediate sau
transportate direct în România, dintr-un alt stat membru decât cel în care cumpărătorul revânzător este înregistrat
în scopuri de TVA, către persoana căreia urmează să îi efectueze livrarea ulterioară, denumită beneficiarul livrării
ulterioare;
4. beneficiarul livrării ulterioare este o altă persoană impozabilă sau o persoană juridică neimpozabilă,
înregistrată în scopuri de TVA în România;
5. beneficiarul livrării ulterioare a fost desemnat în conformitate cu art. 307 alin. (4) Cod fisc. ca persoană
obligată la plata taxei pentru livrarea efectuată de cumpărătorul revânzător prevăzut la pct. 1;
c) achiziţiile intracomunitare de bunuri second-hand, opere de artă, obiecte de colecţie şi de antichităţi, în
sensul prevederilor art. 312 Cod fisc., atunci când vânzătorul este o persoană impozabilă revânzătoare, care
acţionează în această calitate, iar bunurile au fost taxate în statul membru de unde sunt furnizate, conform
24
regimului special pentru intermediarii persoane impozabile, în sensul art. 313 şi 326 din Directiva 11260, sau
vânzătorul este organizator de vânzări prin licitaţie publică, care acţionează în această calitate, iar bunurile au fost
taxate în statul membru furnizor, conform regimului special, în sensul art. 333 din Directiva 112;
d) achiziţia intracomunitară de bunuri care urmează unei livrări de bunuri aflate în regim vamal suspensiv
sau sub o procedură de tranzit intern, dacă pe teritoriul României se încheie aceste regimuri sau această procedură
pentru respectivele bunuri.
Este considerată persoană impozabilă, conform art. 269 Cod fisc., orice persoană care desfășoară, de o
manieră independentă și indiferent de loc, activități economice (activităţile producătorilor, comercianţilor sau
prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate
acestora, exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de
continuitate.), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.
Mecanismul: pe parcursul întregului proces de fabricaţie şi distribuţie, fiecare agent economic achită taxă pe
valoarea adăugată furnizorilor săi (odată cu preţul pe care îl plăteşte pentru materiile prime, materiale, energie
etc. cu care se aprovizionează în scopul realizării producţiei de bunuri), încasează apoi TVA (de la cumpărătorul
bunurilor sale, care plăteşte taxa odată cu preţul), scade întreaga TVA aferentă materialelor aprovizionate şi
serviciilor ce i-au fost prestate, iar soldul îl varsă la bugetul de stat. Suma reprezentând TVA adăugată la preţul
de vânzare este evidenţiată în contabilitate separat, în fiecare stadiu al circuitului economic, exceptând vânzarea
către consumatorul final61.
TVA este, în esenţă, un impozit care afectează consumul, fiind suportat de către cel care achiziţionează şi
foloseşte pentru sine bunul sau serviciul în preţul căruia este încorporat şi impozitul.
Baza de impozitare şi cotele de TVA (art. 291 Cod fisc.)

Cotele de impunere în cazul taxei pe valoarea adăugată sunt în prezent următoarele:
- cota standard de 19% (începând cu 1 ianurie 2017) - se aplică asupra bazei de impozitare pentru orice
operaţiune impozabilă care nu este scutită de TVA sau care nu este supusă cotei reduse a taxei pe valoarea
adăugată;
- cota redusă de 9%, se aplică asupra bazei de impozitare pentru anumite categorii de produse și servicii
prevăzute expres62;
- cota redusă de 5%, se aplică asupra bazei de impozitare pentru anumite categorii de prestări de servicii
şi/sau livrări de bunuri (de exemplu, livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate
exclusiv sau în principal publicităţii; livrarea locuinţelor ca parte a politicii sociale).
Comparativ: cota de impunere în Germania este de 19%, Italia 22%, Franța 20%, Grecia 24%, Spania și
Belgia 21%, Bulgaria 20%, Irlanda 23%, Ungaria 27% etc.
Conform Directivei 2000/112 – cota standard - max. 15%; cotă redusă max. 5%.
Cota de TVA aplicabilă este – în principiu – cea în vigoare la momentul când intervine faptul generator al
taxei pe valoarea adăugată. Excepţie face situaţiile când exigibilitatea TVA este anterioară faptului generator (art.
291 alin. 4 CF raportat la art. 282 alin. 2 CF). Cota aplicabilă pentru importul de bunuri este cota aplicabilă pe
teritoriul României pentru livrarea aceluiaşi bun, iar pentru achiziţii intracomunitare de bunuri este cota aplicată
60
Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, publicată în Jurnalul
Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 347 din 11 decembrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.
61
62
Art. 291 alin. 2 CF: a) livrarea de proteze și accesorii ale acestora, definite prin normele metodologice conform legislației specifice, cu excepția protezelor
dentare scutite de taxă conform art. 292 alin. (1) lit. b);
b) livrarea de produse ortopedice;
c) livrarea de medicamente de uz uman și veterinar;
d) cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcție similară, inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping;
e) livrarea următoarelor bunuri: alimente, inclusiv băuturi, cu excepția băuturilor alcoolice, destinate consumului uman și animal, animale și păsări vii din
specii domestice, semințe, plante și ingrediente utilizate în prepararea alimentelor, produse utilizate pentru a completa sau înlocui alimentele. Prin normele
metodologice se stabilesc codurile NC corespunzătoare acestor bunuri;
f) serviciile de restaurant și de catering, cu excepția băuturilor alcoolice, altele decât berea care se încadrează la codul NC 22 03 00 10;
g) livrarea apei potabile și a apei pentru irigații în agricultură.
h) livrarea de îngrășăminte și de pesticide utilizate în agricultură, semințe și alte produse agricole destinate însămânțării sau plantării, precum și prestările
de servicii de tipul celor specifice utilizate în sectorul agricol, prevăzute prin ordin comun al ministrului finanțelor publice și al ministrului agriculturii și
dezvoltării rurale.
25
pe teritoriul României pentru livrarea aceluiaşi bun şi care este în vigoare la data la care intervine exigibilitatea
taxei.
Sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată o serie de operaţiuni de interes general (art. 292-296 NCF),
efectuate în ţară, precum: spitalizarea şi îngrijirile medicale (inclusiv veterinare) şi operaţiunile strâns legate de
acestea; livrările de organe, de sânge şi de lapte (de provenienţă umană); activitatea de învăţământ desfăşurată în
condiţiile legii etc.
Sunt, de asemenea, scutite de TVA următoarele bunuri provenind din import: bunurile a căror livrare în
România este în orice situaţie scutită de taxa pe valoarea adăugată; unele bunuri introduse în ţară de călători (în
condiţiile stabilite de lege); mărfurile importate şi comercializate în regim duty-free etc.
Conform art. 297 alin. 2 Cod fisc., orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor,
dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul anumitor operaţiuni prevăzute expres în CF63.
Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească anumite
condiţii prevăzute în art. 299 CF.
BIBLIOGRAFIE CAP. VII
I. Băjenar, „Particularităţile convenţiilor de evitare a dublei impuneri”, în Revista de Drept Comercial nr.
2/1997.
Radu Bufan, Mircea Ștefan Minea, Codul fiscal comentat, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008.
Ioana Maria Costea, Drept financiar – note de curs, Ed. Hamangiu, București, 2013.
Ioan Condor, Impozitele, taxele şi contribuţiile datorate de persoanele juridice, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti, 1998.
Dan Drosu-Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, ediţia 1997, vol. II.
S. Dumitrache, „Impozitarea prin reţinerea la sursă a redevenţelor, dobânzilor şi dividendelor, în lumina
convenţiilor de evitare a dublei impuneri”, în Revista de Drept Comercial, nr.12/2000.
Ioan Gliga, Drept financiar, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.
V. Pătulea, “Unele explicaţii pe care le considerăm necesare în legătură cu obligaţiile declarative ale
contribuabililor privind impozitul pe venitul global”, în revista „Dreptul” nr.8/2001.
Mircea Ştefan Minea, Dreptul finanţelor publice, 1999.
Iulian Văcărel, Florian Bercea, Gheorghe D. Bistriceanu, Gabriela Anghelache, Maria Bodnar, Tatiana Moşteanu,
Florin Georgescu, Finanţe publice, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992.
Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei
pe valoarea adăugată, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 347 din 11 decembrie
2006, cu modificările şi completările ulterioare.
Legea nr. 86 din din 10 aprilie 2006 privind Codul vamal al României, publicată în M.Of. nr. 350 din 19 aprilie
2006, cu modificări și completări ulterioare.
Lege nr.159 din 27 mai 2005 privind Tariful vamal integrat român, publicată în M.Of. nr. 463 din 31 mai 2005.
http://www.dce.gov.ro/poli_com/Regim_import.htm
63
Art. 297 alin. 2 CF:
a) operaţiuni taxabile;
b) operaţiuni rezultate din activităţi economice pentru care locul livrării/prestării se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în
care aceste operaţiuni ar fi fost realizate în România;
c) operaţiuni scutite de taxă, conform art. 294-296 CF.;
d) operaţiuni scutite de taxă, conform art. 292 alin. (2) lit. a) pct. 1 - 5 și lit. b) CF, în cazul în care cumpărătorul ori clientul este stabilit în afara Comunităţii
sau în cazul în care aceste operaţiuni sunt în legătură directă cu bunuri care vor fi exportate într-un stat din afara Comunităţii, precum şi în cazul operaţiunilor
efectuate de intermediari care acţionează în numele şi în contul altei persoane, atunci când aceştia intervin în derularea unor astfel de operaţiuni;
e) operaţiunile prevăzute la art. 270 alin. 7 și la art. 271 alin. 6 CF, dacă taxa s-ar fi aplicat transferului respectiv.
26
1. În România se practică următoarele categorii de cote de impunere (unitate de

evaluare):__________________________.
(Răspuns corect: a se vedea Cap. VII secț. 7.1.)
2. Definiți asieta.
3. Legătura de teritorialitate dintre România și obiectul impunerii se manifestă prin:

_________________________________________________________________________________.
4. Definiţi impozitul.
5. Enumeraţi trăsăturile impozitului.

6. Clasificaţi impozitele după modul de percepere.

7. Enumeraţi impozitele indirecte.

8. Enumeraţi categorii de venituri realizate de persoane fizice care se supun impozitului (minim 4).
a.
b.
c.
d.
(Răspuns corect: a se vedea Cap. VII secț. 7.4.4)
9. Care sunt cotele de TVA?

a.
b.
c.
10. Este considerată persoană impozabilă raportat la TVA:______________________.

11. Se supun impozitării ca venituri realizate de persoana fizică:

a. drepturi de hrană
b. venituri din cedarea folosinţei unor bunuri
c. venituri obținute din construcții
12. Clasificaţi impozitele după locul sau nivelul la care se acumulează:

a. impozite centrale și impozite locale
b. impozite directe și impozite indirecte
c. impozite pe avere și impozite pe venit.
13. Sunt impozite directe:
27
a. acele venituri bugetare caracterizate prin faptul că sunt datorate, plătite şi suportate de către una şi aceeaşi
persoană – contribuabilul
b. contribuția asiguratorie pentru muncă, datorată bugetului general consolidat
c. acele care se stabilesc asupra vânzării de bunuri, prestărilor de servicii sau executărilor de lucrări şi care
– incluzându-se în preţ – sunt datorate şi achitate de către comercianţi sau prestatori, dar sunt suportate de
consumatorii finali ai bunurilor ori serviciilor
14. Veniturile din activităţi independente sunt sursă de venit la:

a. bugetul local
b. bugetul asigurărilor sociale de stat
c. bugetul de stat
d. sunt scutite de la impozitare
15. Sunt veniturile nefiscale:

a. dividende acordate persoanelor fizice
b. vărsăminte din veniturile instituţiilor publice sau din profitul net al regiilor autonome
c. taxe judiciare de timbru
28
CAPITOLUL VIII
IMPOZITELE ȘI VIII
CAPITOLUL TAXELE LOCALE
Cuprins:
8.1. Categorii de impozite locale
8.1.1. Impozitul pe clădiri
8.1.2. Impozitul pe teren
8.1.3. Impozitul pe mijloacele de transport
8.1.4. Impozitul pe spectacole
8.2. Categorii de taxele locale
8.2.1. Definiţia, trăsăturile caracteristice ale taxelor. Taxe locale reglementate de Codul
fiscal
8.2.2. Taxele de timbru
Bibliografie Cap. VIII

§.8.1. Categorii de impozite locale
Conform art. 454 Cod fisc., intră în categoria impozitelor şi taxelor locale:
a) impozitul pe clădiri și taxa pe clădiri;
b) impozitul pe teren și taxa pe teren;
c) impozit pe mijloacele de transport;
d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;
e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;
f) impozitul pe spectacole;
g) taxe speciale;
h) alte taxe locale64.
Impozitele și taxele locale instituite prin art. 454 Cod fisc., constituie integral venituri proprii ale
bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti sau judeţelor,
alături de:
- amenzile şi penalităţile aferente impozitelor şi taxelor locale prevăzute la art. 248 Cod fisc.;
- dobânzile pentru plata cu întârziere a impozitelor şi taxelor locale prevăzute la art. 248 Cod fisc.;
- impozitele şi taxele instituite prin:
a) O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru65;
b) impozitul stabilit în condiţiile art. 111 alin. (1) şi (3) se distribuie în cotă de 50% la bugetul unităţilor
administrativ-teritoriale pe teritoriul cărora se află bunurile imobile ce au făcut obiectul înstrăinării;
c) Legea nr. 117/1999 privind taxele extrajudiciare de timbru66 (de ex.: taxe pentru eliberarea sau
preschimbarea actelor de identitate şi înscrierea mențiunilor în acestea, precum şi pentru eliberarea
permiselor de vânătoare şi de pescuit; taxe pentru examinarea conducătorilor de autovehicule în vederea
64
De exemplu impozitul specific (Legea nr. 170/2016)
65
Publicată în M.Of. nr. 392 din 29 iunie 2013.
66
Publicată în M.Of. nr. 321 din 6 iulie 1999, cu modificările ulterioare.
29
obținerii permiselor de conducere; taxe de înmatriculare a autovehiculelor şi remorcilor, autorizare

provizorie de circulație şi autorizare de circulație pentru probe etc.).
La stabilirea impozitelor şi taxelor locale se va avea în vedere respectarea următoarelor principii (art.
454 Cod fisc., cu Norme metodologice67):
a) principiul transparenţei – conform căruia autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să
îşi desfăşoare activitatea într-o manieră deschisă faţă de public;
b) principiul aplicării unitare – conform căruia autorităţile administraţiei publice locale asigură
organizarea executării şi executarea în concret, în mod unitar, a prevederilor titlului IX („Impozite și taxe
locale”) din Codul fiscal şi ale norme metodologice, fiindu-le interzisă instituirea altor impozite sau taxe
locale în afara celor prevăzute de titlul IX din Codul fiscal; taxele speciale, instituite pentru funcţionarea
unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice şi juridice, se încasează numai de la
acestea, potrivit regulamentului aprobat de consiliile locale, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti
sau de consiliile judeţene, după caz, în condiţiile Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale;
c) principiul autonomiei locale – conform căruia, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului
Bucureşti şi consiliile judeţene stabilesc impozitele şi taxele locale între limitele şi în condiţiile titlului IX
din Codul fiscal şi ale norme metodologice. Acest principiu corespunde Cartei europene a autonomiei
locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, ratificată prin Legea nr. 199/199768.
Stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a amenzilor şi penalizărilor

aferente revine competenței autorităţilor administraţiei publice locale şi organele speciale ale acestora (art.
490 Cod fisc.).
Conform art. 491 Cod fisc., în cazul oricărui impozit sau oricărei taxe locale, care constă într-o anumită
sumă în lei sau care este stabilită pe baza unei anumite sume în lei, sumele respective se indexează anual,
ţinând cont de evoluţia ratei inflaţiei pentru anul fiscal anterior. Sumele indexate se aprobă prin hotărâre a
consiliului local / Consiliul General al Municipiului București, emisă până la data de 30 aprilie, inclusiv, a
fiecărui an.
Conform art. 489 Cod fisc., autoritățile deliberative locale, la propunerea autorității executive, pot
stabili cote adiționale la impozitele și taxele locale prevăzute în Titlu IX Cod fisc., în funcție de anumite
criterii (economice, sociale, geografice), precum și de necesitățile bugetare locale, cu excepția taxelor
prevăzute la 494 alin. 10 lit. c) și d) Cod fisc. Cotele adiționale astfel stabilite nu pot fi mai mari de 50%
față de nivelurile aprobate prin hotărâre a Guvernului potrivit 491 Cod fisc.
§.8.1.1. Impozitul și taxa pe clădiri
Sediul legislativ: art. 455-462 Cod fisc.

Impozitul pe clădiri este datorat – în principiu – de orice persoană (fizică şi/sau juridică) care deţine în
proprietate clădiri situate în România.
Impozitul este anual şi se plăteşte în contul bugetului local al localităţii unde este amplasată clădirea69.
În cazul clădirilor proprietate publică şi privată a statului sau a unităţilor administrativ – teritoriale,
concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, impozitul este datorat şi să plăteşte
de către persoanele care au efectiv în posesie clădirile (concesionarii, locatarii etc.) sub denumirea de taxă
pe clădire (art. 455 alin. 2 Cod fisc.).
67
H.G. nr. 44/2004 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în M.Of. nr. 112 din
6 februarie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, ultima prin H.G. nr. 77 din 05 februarie 2014, publicată în M.Of. nr. 108 din 12 februarie
2014.
68
Publicată în M.Of. nr. 331 din 26 noiembrie 1997.
69
În sensul legii, este considerată clădire orice construcţie care serveşte la adăpostirea oamenilor, animalelor, obiectelor sau produselor, materialelor
instalaţiilor etc. (art.249 alin.5 Cod fiscal).
30
În cazul clădirilor aflate în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare dintre
proprietarii comuni datorează impozit pentru spaţiile situate în partea din clădire aflată în proprietatea sa.
Dacă nu este posibilă stabilirea părţilor individuale ale coproprietarilor, atunci fiecare dintre proprietari va
plăti o parte egală din impozitul datorat pentru clădirea respectivă.
Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru anumite categorii de clădiri (art. 456 Cod fisc.) (de exemplu:
1. clădirile proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a oricăror instituţii publice, cu
excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice, altele decât cele desfăşurate în relaţie cu
persoane juridice de drept public; 2. clădirile care, potrivit legii, sunt clasate ca monumente istorice, de
arhitectură sau arheologice, muzee ori case memoriale, indiferent de titularul dreptului de proprietate sau
de administrare, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice; 3. clădirile care, prin
destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial în România şi
componentelor locale ale acestora, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;
etc.)
Cote de impozitare
Conform art. 457 Cod fisc., în cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea
cotei de impozitare între 0,08% și 0,2% la valoarea impozabilă a clădirii.
Conform art. 460 Cod fisc., în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin
aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. Cota de impozit se stabileşte prin
hotărâre a consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi este diferită în funcție de
destinația clădirii:
-între 0,08% şi 0,2% pentru clădiri cu caracter rezidențial;
-între 0,2% şi 1,3% pentru clădiri nerezidențial;
-0,4% pentru clădiri nerezidențiale folosite pentru activități agricole.
Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în
contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare.
Plata impozitului
Conform art. 462 CPP, impozitul/taxa pe clădiri se plăteşte anual, în două rate egale, până la datele de
31 martie şi 30 septembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de către contribuabili,
până la data de 31 martie a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre
a consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
§.8.1.2 Impozitul pe teren și taxa pe teren

Impozitul pe teren este datorat – în principiu – de orice persoană (fizică şi/sau juridică) care are în
proprietate teren situat în România.
Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale,
concesionate, închiriate, date în administrare etc., impozitul, sub denumirea de taxa pe teren, este datorat
de către persoanele care au efectiv în posesie terenul respectiv (concesionarii, locatari, titulari ai dreptului
de administrare etc.)
Impozitul pe teren se datorează bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale unde este situat
terenul.
31
Contribuabili, în cazul impozitului pe teren, sunt proprietarii terenurilor, oriunde ar fi situate acestea
în România şi indiferent de categoria de folosinţă a lor, atât pentru cele din intravilan, cât şi pentru cele din
extravilan.
Impozitul pe teren nu se datorează pentru anumite categorii de terenuri, prevăzute de art. 464 CF (de
exemplu, a) terenul aferent unei clădiri, pentru suprafaţa de teren care este acoperită de o clădire; b) orice
teren al unui cult religios recunoscut de lege şi al unei unităţi locale a acestuia, cu personalitate juridică; c)
orice teren al unui cimitir, crematoriu; d) orice teren al unei instituţii de învăţământ preuniversitar şi
universitar, autorizată provizoriu sau acreditată; etc.)
Calcului impozitului/taxei pe teren

Ca regulă generală, conform art. 465 alin. 1 Cod fisc., impozitul pe teren se stabileşte luând în calcul
numărul de metri pătraţi de teren, rangul localităţii în care este amplasat terenul şi zona şi/sau categoria de
folosinţă a terenului, conform încadrării făcute de consiliul local. Se au în vedere apoi, nivelurilor şi a
coeficienţilor de corecţie prevăzuţi la art. 465 alin. (2), (4) şi (5) Cod fisc., stabiliți și actualizați constant
prin H.G.
Conform art. 466 alin. 1 CF, impozitul pe teren se datorează, pentru întregul an fiscal, de persoana care
are în proprietate terenul la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.
În cazul înstrănării unui teren in cursul anului fiscal, cumpărătorul va datora impozit pe teren începând
cu 1 ianuarie a anului fiscal următor celui în care a dobândit terenul (art. 466 alin. 3 CF).
Plata impozitului/taxei pe teren

Impozitul/taxe pe teren se plătește în două rate egale, până la datele de 31 martie şi 30 septembrie
inclusiv. Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe teren, datorat pentru întregul an de către contribuabili,
până la data de 31 martie inclusiv, a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin
hotărâre a consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
§.8.1.3. Impozitul pe mijloacele de transport

Orice persoană (fizică şi/sau juridică) care deţine în proprietate un mijloc de transport (care trebuie
înmatriculat/înregistrat în România) datorează un impozit anual, care se plăteşte la bugetul local al localităţii
în care contribuabilul îşi are domiciliul, respectiv sediul sau punctul de lucru. Impozitul pe mijloacele de
transport se datorează pe perioada cât mijlocul de transport este înmatriculat sau înregistrat în România
Art. 469 CF reglementează o serie de scutiri de la plata impozitului pe mijlocul de transport (de
exemplu, a) autoturismele, motocicletele cu ataş şi mototriciclurile care aparţin persoanelor cu handicap
locomotor şi care sunt adaptate handicapului acestora; b) navele fluviale de pasageri, bărcile şi luntrele
folosite pentru transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula
Balta Ialomiţei; etc.)
Calculul taxei
La calculul impozitului pe mijloacele de transport este avut în vedere tipul mijlocului de transport
(respectiv de capacitatea cilindrică a acestuia, prin înmulţirea fiecărei grupe de 200 cmc sau fracţiune din
aceasta cu sumele corespunzătoare prevăzute în tabelul din art. 470 alin. 2 Cod fisc.).
Plata taxei
Se plăteşte anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie şi 30 septembrie inclusiv.
32
Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe mijlocul de transport, datorat pentru întregul an de către
contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv inclusiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%
inclusiv, stabilită prin hotărâre a consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
În cazul dobândirii unui mijloc de transport, proprietarul are obligația de a depune o declarație în
termen de 30 de zile de la data dobândirii. Împozitul se calculează începând cu 1 ianuarie a anului următor
înmatriculării / înregistrării mjlocului de transport (art. 471 alin. 2 CF).
§.8.1.4. Impozitul pe spectacole

Impozitul pe spectacole este datorat de către orice persoană care organizează o manifestare artistică, o
competiţie sportivă sau altă activitate distractivă în România.
Conform art. 482 Cod fisc., impozitul pe spectacole nu se aplică spectacolelor organizate în scopuri
umanitare.
Cote de impozitare
Obiectul impozabil îl constituie sumele de bani încasate din vânzarea biletelor de intrare sau a
abonamentelor ori suprafaţa incintelor unde se desfăşoară anumite activităţi.
În cazul unui spectacol sau altă manifestare muzicală, prezentarea unui film la cinematograf, un
spectacol de circ sau orice competiţie sportivă internă sau internaţională, cota de impozit este până la 2%.
În cazul altor manifestări artistice, cota de impozit este până la 5%.
Plata impozitului
Impozitul pe spectacole se plăteşte lunar până la data de 10, inclusiv, a lunii următoare celei în care a
avut loc spectacolul.
Orice persoană care datorează impozitul pe spectacole are obligaţia de a depune o declaraţie la
compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale, până la data stabilită pentru
fiecare plată a impozitului pe spectacole.
Persoanele care datorează impozitul pe spectacole răspund pentru calculul corect al impozitului,
depunerea la timp a declaraţiei şi plata la timp a impozitului.
§.8.2. Categorii de taxele locale
§.8.2.1. Definiţia, trăsăturile caracteristice ale taxelor. Taxe locale reglementate de

Codul fiscal
Taxele sunt plăţi achitate de către persoanele fizice şi/sau persoanele juridice pentru anumite acte
sau servicii îndeplinite/prestate – la cererea şi în folosul acestora – de către anumite organe de stat,
instituţii publice sau alte persoane asimilate acestora70.
Trăsături caracteristice ale taxelor:

1. subiectul plătitor al taxei este întotdeauna precis determinat doar din momentul când acesta
solicită îndeplinirea unui act, prestarea unui serviciu ori efectuarea unei lucrări din partea unui
organ de stat sau a unei instituţii publice.
70
În legătură cu definirea taxelor, a se vedea şi: Dan Drosu-Şaguna, op.cit., p. 352; Ioan Condor, op.cit., loc. cit. Supra; Jacques Percebois,
Jacques Aben, Alain Euzéby, op.cit., p. 181.
În practică (şi în legislaţie) se utilizează adesea termenul de “taxă” pentru a se desemna un “impozit”; cel mai cunoscut caz, în acest sens, este
denumirea – incorectă – impozitului indirect care este “taxa pe valoare adăugată”.
33
2. taxa reprezintă o plată neechivalentă pentru actele, serviciile sau lucrările prestate/efectuate de
organe de stat sau instituţii publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează
servicii sau rezolvă alte interese legitime ale diferitelor persoane fizice şi/sau juridice. Plata
serviciilor sau lucrărilor este – în principiu – neechivalentă, deoarece aceasta poate fi – potrivit
legii – mai mare sau mai mică în raport cu valoarea efectivă a prestaţiilor efectuate; cuantumul
taxelor este stabilit – în principal – avându-se în vedere alte criterii (politico-economice) decât
valoarea în sine a prestaţiei organului de stat.
3. taxa reprezintă o contribuţie stabilită în sarcina contribuabilului cu scopul de a se asigura astfel
acoperirea în parte a cheltuielilor efectuate de către organele de stat şi/sau de către instituţiile
publice cu îndeplinirea/prestarea actelor, respectiv serviciilor solicitate de diferite persoane (fizice
şi/sau juridice).
4. taxa este anticipativă, ea datorându-se şi trebuind să fie achită în momentul solicitării actului,
serviciului sau lucrării ce urmează a fi îndeplinit/efectuat de către organul de stat sau instituţia
publică competentă.
5. taxa trebuie să fie unică, în sensul că pentru unul şi acelaşi act sau serviciu îndeplinit/prestat unei
persoane, aceasta datorează taxa o singură dată.
6. actele care nu au fost legal taxate sunt lovite de nulitate71.
7. răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxelor revine primordial persoanei
încadrată la organul de stat sau instituţia publică prestatoare a serviciului sau lucrării (care avea
obligaţia să pretindă şi să perceapă taxa) şi nu contribuabilului.
Clasificarea taxelor
Taxele pot fi grupate pe mai multe categorii, având în vedere diferite criterii.
După criteriul teritorialităţii sau ţinând seamă de sfera lor de acoperire în teritoriu există:
1. taxe centrale (generale)
2. taxe locale (specifice).
În funcţie de caracterul lor, taxele pot fi:

1. taxe judiciare
2. taxe extrajudiciare.
În funcţie de scopul pentru care se plătesc, taxele pot fi:

1. taxe pentru eliberarea unor acte,
2. taxe pentru aprobarea desfăşurării unor activităţi,
3. taxe pentru admiterea intrării pe teritoriul unui stat,
4. taxe pentru utilizarea unor drumuri naţionale etc.
Codul fiscal reglementează următoarele categorii de taxe locale:

- taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;
- taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;
- taxe speciale;
- alte taxe locale.
1. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor

Conform art. 473 Cod fisc., orice persoană care trebuie să obţină un certificat, aviz sau altă autorizaţie
prevăzută expres trebuie să plătească o taxă instituită în acest scop, la compartimentul de specialitate al
autorităţii administraţiei publice locale înainte de a i se elibera certificatul, avizul sau autorizaţia necesară.
Sunt avute în vedere:
71
A se vedea Dan Drosu-Şaguna, op.cit., p. 353.
34
- taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism, în mediul urban sau rural,

- taxa pentru eliberarea unei autorizaţii (de construire pentru o clădire care urmează a fi folosită ca
locuinţă sau anexă la locuinţă; de foraje sau excavări necesară studiilor geotehnice, ridicărilor topografice,
exploatărilor de carieră, balastierelor, sondelor de gaze şi petrol, etc.);
- taxa pentru prelungirea unui certificat de urbanism sau a unei autorizaţii de construire;
- taxa pentru eliberarea unei autorizaţii privind lucrările de racorduri şi branşamente la reţele publice
de apă, canalizare, gaze, termice, energie electrică, telefonie şi televiziune prin cablu;
- taxa pentru avizarea certificatului de urbanism de către comisia de urbanism şi amenajarea teritoriului,
de către primari sau de structurile de specialitate din cadrul consiliului judeţean;
- taxa pentru eliberarea certificatului de nomenclatură stradală şi adresă;
- taxa pentru eliberarea unei autorizaţii pentru desfăşurarea unei activităţi economice şi a altor
autorizaţii similar (autorizare sanitară, certificate de producător, autorizație pentru desfășurare activitate de
alimentație publică).
Se stabileşte în cote fixe sau procentuale, diferenţiat în funcţie de valoarea construcţiilor sau
instalaţiilor, de suprafaţa terenurilor sau de natura serviciilor prestate. Se stabileşte de către consiliile locale,
în limitele prevăzute de lege, pe baza declaraţiei solicitantului formulată în cererea pentru eliberarea
autorizaţiei.
Constituie venituri ale bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale. Pentru eliberarea
certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor de construire de către preşedinţii consiliilor judeţene, cu avizul
primarilor comunelor, taxele datorate constituie venit în proporţie de 50% la bugetul local al comunelor şi
de 50% la bugetul local al judeţului (art. 494 alin. 6 Cod fisc.).
2. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate

Conform art. 477 alin. 1 Cod fisc., orice persoană, care beneficiază de servicii de reclamă şi publicitate
în România în baza unui contract sau a unui alt fel de înţelegere încheiată cu altă persoană, datorează plata
taxei pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate.
Iar, conform art. 478 alin. 1 Cod fisc., orice persoană care utilizează un panou, afișaj sau o structură de
afișaj pentru reclamă și publicitate (cu excepția celei care intră sub incidența art. 477 Cod fisc.) datorează
plata taxei anuale pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate către bugetul local al comunei, al orașului
sau al municipiului, după caz, în raza căreia/căruia este amplasat panoul, afișajul sau structura de afișaj
respectivă.
Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate se stabilește prin hotărâre a consiliului local
şi pot fi cuprinsă între 1% şi 3% din valoarea serviciilor de reclamă şi publicitate. Se plătește lunar, până la
data de 10 a lunii următoare celei în care a intrat în vigoare contractul de prestări de servicii de reclamă şi
publicitate.
Taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate se stabilește prin înmulţirea numărului de metri
pătraţi sau a fracţiunii de metru pătrat a suprafeţei afişajului pentru reclamă sau publicitate cu suma stabilită
de consiliul local. Se plătește anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30 septembrie inclusiv,
la bugetul unităţii teritorial administrative, în a cărei rază se realizează serviciul.
3. Taxe speciale
Conform art. 484 Cod fisc., pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul
persoanelor fizice şi juridice, pentru promovarea turistică a localității, consiliile locale, judeţene şi Consiliul
General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot adopta taxe speciale.
Domeniile în care se pot adopta taxe speciale pentru serviciile publice locale, precum şi cuantumul
acestora se stabilesc în conformitate cu prevederile Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale și a
regulamentelor aprobate de autoritățile deliberative locale.
35
Conform art. 30 alin. 2 din Legea nr. 273/2006, cuantumul taxelor speciale se stabileşte anual, iar
veniturile obţinute din acestea se utilizează integral pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru
înfiinţarea serviciilor publice de interes local, precum şi pentru finanţarea cheltuielilor curente de întreţinere
şi funcţionare a acestor servicii.
Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile
oferite de instituţia/serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare a
acesteia/acestuia, sau de la cele care sunt obligate, potrivit legii, să efectueze prestaţii ce intră în sfera de
activitate a acestui tip de serviciu.
Consiliile locale, judeţene sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, nu pot institui
taxe speciale concesionarilor din sectorul utilităţilor publice (gaze naturale, apă, energie electrică), pentru
existenţa pe domeniul public/privat al unităţilor administrativ-teritoriale a reţelelor de apă, de transport şi
distribuţie a energiei electrice şi a gazelor naturale.
4. Alte taxe locale

Conform art. 486 Cod fisc., consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau consiliile
judeţene, după caz, pot institui și alte taxe locale, precum:
- taxe pentru utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale,
monumentelor istorice de arhitectură şi arheologice şi altele asemenea;
- taxe pentru deţinerea sau utilizarea echipamentelor şi utilajelor destinate obţinerii de venituri care
folosesc infrastructura publică locală, pe raza localităţii unde acestea sunt utilizate, precum şi taxe pentru
activităţile cu impact asupra mediului înconjurător;
- taxă pentru îndeplinirea procedurii de divorţ pe cale administrativă (în cuantum de 500 lei şi poate fi
majorată prin hotărâre a consiliului local, fără ca majorarea să poată depăşi 20% din această valoare. Taxa
se face venit la bugetul local);
- taxa pentru reabilitare termică a blocurilor de locuinţe şi locuinţelor unifamiliale, pentru care s-au
alocat sume aferente cotei de contribuţie a proprietarilor, în condiţiile O.U.G. nr. 18/2009 privind creşterea
performanţei energetice a blocurilor de locuinţe72.
§.8.2.2. Taxele de timbru
Taxele de timbru reprezintă plata serviciilor prestate ori a lucrărilor efectuate de către diferite organe
sau instituţii de stat care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează diferite servicii ori
rezolvă anumite interese legitime ale părţilor73.
Categorii:
1. taxele judiciare de timbru - reprezintă acea categorie de venituri ale bugetelor locale74 care se percep
cu ocazia introducerii (sau formulării) unor cereri sau acţiuni la instanţele judecătoreşti (de orice grad), ori
care sunt adresate Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie75.Taxele judiciare de timbru sunt datorate de către toate persoanele fizice și juridice și reprezintă
plata serviciilor prestate de către instanțele judecătoresși, precum și de către Ministerul Justiției și Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În cazurile anume prevăzute de lege, acțiunile și cererile sunt
scutite de la plata taxelor judiciare de timbru. Taxele judiciare de timbru se stabilesc în mod diferențiat,
după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani, cu exceptiile prevăzute de lege.
72
Publicată în M.Of. nr. 155 din 12 martie 2009, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 158/2011 (publicată în M.Of. nr. 503 din 14
iulie 2011), cu modificările şi completările ulterioare.
73
A se vedea Instrucţiunile Ministerului Finanţelor nr. 1711/1960, în Legislaţia Notarială Uzuală, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1979, p. 234 şi urm.
74
Potrivit disp.art. 295 alin. 11 Cod fiscal, taxele judiciare de timbru – ca, de altfel, şi celelalte categorii de taxe de timbru – se constituie în venituri
ale bugetelor locale.
75
A se vedea O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în M.Of. nr. 392, din 29 iunie 2013.
36
2. taxele de timbru pentru activitatea notarială – se plătesc de către persoanele fizice şi persoanele
juridice care solicită îndeplinirea unor acte sau servicii notariale.
3.taxele de timbru extrajudiciare - se datorează – potrivit legii76 – pentru eliberarea certificatelor de

orice fel77 (altele decât cele eliberate de instanţele judecătoreşti, Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de notarii publici), eliberarea sau preschimbarea actelor de identitate,
eliberarea permiselor de vânătoare şi de pescuit, examinarea conducătorilor de autovehicule în vederea
obţinerii permisului de conducere, înmatricularea autovehiculelor şi a remorcilor, precum şi pentru alte
servicii prestate de unele instituţii publice.
1. Enumeraţi 3 impozite locale:

(Răspuns corect: a se vedea Cap. VIII, secț. 8.1.)
2. Enumerați 3 categorii de clădiri care sunt scutite de la plata impozitului pe clădire:

(Răspuns corect: a se vedea Cap. VIII, secț. 8.1.1.)
3. Definiţi taxele.
4. Când se determină subiectul plătitor al taxelor?

5. Enumerați categoriile de taxe locale prevăzute de Codul fiscal:

6. Taxele judiciare de timbru sunt venit la:

a. bugetul local;
b. bugetul de stat;
c. bugetul Ministerului Justiției.
(Răspuns corect: a.)
7. Sunt venituri ale bugetului local:

a. TVA-ul colectat de la agenții economici din UAT-ul respectiv
b. impozitul pe dividende
c. taxa pe clădiri
d. accizele colectate la nivel local
(Răspuns corect: c.)
8. Stabiliti asemănări și deosebiri între taxele judiciare de timbru și taxele extrajudiciare.

76
A se vedea dispoziţiile Legii nr. 117/1999 privind taxele extrajudiciare de timbru, publicată în M. Of. nr. 321 din 6 iulie 1999, cu completăriel și
modificăriel ulterioare.
77
Certificate, adeverințe și alte înscrisuri prin care se atestă un fapt sau o situație – naștere, deces, căsătorie. Pentru înregistrarea, la cerere, în actele
de stare civilă a schimbării numelui și sexului, a desfacerii căsătoriei etc.
37
CAPITOLUL IX
PROCEDURA FISCALĂ
Cuprins:
9.1. Consideraţii generale
9.2. Colectarea creanţelor fiscale
9.3. Procedura soluţionării contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale
§.9.1. Consideraţii generale
Prin stabilirea unei proceduri fiscale se creează cadrul de manifestare, urmărit de legiuitor, pentru
ca toţi subiecţii implicaţi (în cadrul unui raport juridic de drept fiscal) să îşi exercite drepturile şi obligaţiile
privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului general consolidat, prevăzute în Codul
fiscal, precum și administrarea drepturilor vamale, administrarea creanţelor provenind din contribuţii,
amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care
prin lege nu se prevede altfel (art. 1 alin. 1 și 2 Cod.proc.fisc.).
Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general
consolidat se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în legătură cu înregistrarea
fiscală; declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume
datorate bugetului general consolidat și ssoluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative
fiscale (art. 1 alin. 3 Cod.proc.fisc.).
Practic, acest cod stabileşte procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, iar acolo unde nu dispune expres, se
vor aplica prevederile Codului de procedură civilă (art. 2 alin. 2 și 3 Cod.proc.fisc.).
Interpretarea reglementărilor fiscale se va face cu respectarea voinţei legiuitorului, așa cum este
exprimată prin lege (art. 13 Cod.proc.fisc.).
Principii generale de conduită în administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume

datorate bugetului general consolidat1:
1. Principiul legalității (art. 4 CPF) – conform căruia creanțele fiscale și obligațiile corespunzătoare
ale contribuabilului/plătitorului sunt cele prevăzute de lege. Procedura de administrare a creanțelor
fiscale se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii. Organul fiscal are obligația de a asigura
respectarea dispozițiilor legale privind realizarea drepturilor și obligațiilor contribuabilului/plătitorului sau
ale altor persoane implicate în procedură.
1Pentru analiza principiilor, a se vedea şi Mihai Brăgaru, „Principiile fundamentale de administrare a impozitelor şi taxelor în noul Cod de
procedură fiscală”, Revista de Drept Comercial nr.5/2004, pp.147-160
1
2. Aplicarea unitară a legislaţiei (art. 5 Cod.proc.fisc.) – principiu conform căruia, organul fiscal
este obligat să aplice unitar prevederile legislaţiei fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea
corectă a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.
2. Exercitarea dreptului de apreciere (art. 6 Cod.proc.fisc.) – conform căruia organul fiscal este
îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale
şi să adopte soluţia admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor
edificatoare în cauză.
3. Rolul activ al organului fiscal (art. 7 Cod.proc.fisc.) – principiu conform căruia organului fiscal îi
revin anumite drepturi și obligații:
- de a înştiinţa contribuabilul cu privire la drepturilor şi obligaţiilor ce îi revin în desfăşurarea
procedurii potrivit legii fiscale;
- de a îndruma contribuabilul pentru depunerea declaraţiilor şi a altor documente, pentru
corectarea declaraţiilor sau a documentelor, ori de câte ori este cazul;
- de a îndruma contribuabilul în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale;
- de a examina, din oficiu, starea de fapt, de a obţine și utiliza toate informaţiile şi documentele
necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului;
- de a examina în mod obiectiv starea de fapt;
- de a decide asupra felului şi volumului examinărilor, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în
parte şi de limitele prevăzute de lege.
4. Limba oficială în administraţia fiscală este limba română (art. 8 Cod.proc.fisc.).
5. Dreptul de a fi ascultat (art. 9 Cod.proc.fisc.) – conform acestui principiu, înaintea luării deciziei,
organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu
privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei, cu excepția situțiilor prevăzute expres când
nu subzistă o asemenea obligație2.
6. Obligaţia de cooperare (art. 10 Cod.proc.fisc.) – principiu conform căruia, contribuabilul este

obligat să coopereze cu organele fiscale în vederea determinării stării de fapt fiscale, prin prezentarea
faptelor cunoscute de către acesta, în întregime, conform realităţii, şi prin indicarea mijloacelor
doveditoare care îi sunt cunoscute. Contribuabilul este obligat să întreprindă măsurile în vederea
procurării mijloacelor doveditoare necesare, prin utilizarea tuturor posibilităţilor juridice şi efective ce îi
stau la dispoziţie.
7. Secretul fiscal (art. 11 Cod.proc.fisc.) – principiu conform căruia, funcţionarii publici din cadrul
organului fiscal, inclusiv persoanele care nu mai deţin această calitate, sunt obligaţi, în condiţiile legii, să
păstreze secretul asupra informaţiilor pe care le deţin ca urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu, cu
excepțiile și limitările prevăzute expres3.
2 Organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când:

a) întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situaţiei fiscale reale privind executarea obligaţiilor contribuabilului sau
pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege;
b) situaţia de fapt prezentată urmează să se modifice nesemnificativ cu privire la cuantumul creanţelor fiscale;
c) se acceptă informaţiile prezentate de contribuabil, pe care acesta le-a dat într-o declaraţie sau într-o cerere;
d)urmează să se ia măsuri de executare silită.
3 Conform art. 11 Cod.proc.fisc., informaţiile referitoare la impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat pot fi
transmise numai: a) autorităţilor publice, în scopul îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de lege; b) autorităţilor fiscale ale altor ţări, în condiţii de
2
8. Buna-credinţă (art. 12 Cod.proc.fisc.) – conform căruia, relaţiile dintre contribuabili şi organele

fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii.
Organele fiscale au o competenţă generală în ceea ce priveşte administrarea, exercitarea

controlului şi emiterea normelor de aplicare cu privire la creanţele fiscale ce se cuvin bugetului general
consolidat, care, potrivit legii, sunt date în competenţa lor de administrare (art. 32 alin. 1 Cod.proc.fisc.).
Actele emise de organele fiscale

Actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuțiilor de
administrare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, pentru stabilirea unei situații individuale și
în scopul de a produce efecte juridice față de cel căruia îi este adresat (art. 1 pct. 1 CPF.).
Exemple de acte administrative fiscale4: declarația fiscală, decizia de impunere, decizia de

restituire, decizia privind măsurile de îndeplinit, decizia de soluționare a unei contestații, declarația de
înregistrare fiscală, somația, proces-verbal de sechestru, decizia de anulare din oficiu a înregistrării în
scopuri de TVA, certificatul de înregistrare, certificatul de cazier fiscal, notă de compensare, notă de
scădere, etc.
Nu sunt considerate acte administrative fiscale (au natura juridică de acte premergătoare sau
operațiuni tehnico-materiale): raportul de inspecție fiscală, procesul-verbal de control5, adrese de
înștiințare etc.
Forma procedurală de emitere a actului administrativ-fiscal este întotdeauna cea scrisă (pe hârtie
sau în format electronic) (art. 46 alin. 1 Cod.proc.fisc.)6, condiție cerută ad validitatem.
Actul administrativ-fiscal trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele elemente (art. 46
alin. 2 Cod.proc.fisc.):
a) denumirea organului fiscal emitent;
b) data la care a fost emis și data de la care își produce efectele;
c) datele de identificare a contribuabilului/plătitorului și, dacă este cazul, datele de identificare a
persoanei împuternicite de contribuabil/plătitor;
d) obiectul actului administrativ fiscal;
e) motivele de fapt;
f) temeiul de drept;
g) numele și calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
h) semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, precum și ștampila
organului fiscal emitent;
i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și organul fiscal la care se
depune contestația;
j) mențiuni privind audierea contribuabilului/plătitorului.
reciprocitate în baza unor convenţii; c) autorităţilor judiciare competente, potrivit legii; d) în alte cazuri prevăzute de lege. Autoritatea care
primeşte informaţii fiscale este obligată să păstreze secretul asupra informaţiilor primite. Nerespectarea obligaţiei de păstrare a secretului fiscal
atrage răspunderea potrivit legii.
4
Ioana Maria Costea, Drept financiar. Note de curs, 2013, p. 267.
5 Atâta timp cât nu stabilisec un raport obligațional între contribuabil (cel supus controlului) și stat – a se vedea Decizia nr. 2760 din 19.09.2015 a
ÎCCJ, secț. cont. adm.

6 Forma scrisă asigură: a) cunoaşterea manifestării de voinţă a organului fiscal; b) posibilitatea verificării şi respectării temeiurilor legale în baza
cărora a fost emis actul administrativ- fiscal; c) posibilitatea verificării regulilor de procedură pentru elaborarea actului; d) excluderea oricărei
confuzii cu privire la efectele juridice produse; e) eficienţa controlului de legalitate, a actului administrativ (a se vedea Lucian Chiriac, op.cit.,
p.131).
3
Actul administrativ fiscal emis prin intermediul mijloacelor informatice (prin intermediul unui
centru de imprimare masivă – art. 46 alin. 3 Cod.proc.fisc.) este perfect valabil chiar dacă nu poartă
semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal şi ştampila organului emitent, dacă îndeplineşte
condiţiile legale cerute pentru transmiterea unor acte prin astfel de mijloace. Dar, astfel de acte pot fi
valabile numai dacă intră în categoriile stabilite prin ordin de ministrul finanţelor publice.
Și actele administrativ fiscale trebuie să fie emise cu respectarea tuturor condiţiilor de formă
procedurale prealabile, concomitente sau posterioare7.
Formele procedurale de comunicare sunt (art. 47 Cod.proc.fisc.):

a). personal contribuabilului la sediul organului emitent;
b). prin persoanele împuternicite ale organului fiscal;
c). prin poştă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de
primire, prin fax, e-mail (cu asigurarea transmiterii şi confirmării primirii);
d) prin publicitate, în cazul în care comunicarea prin mijloacele precizate mai sus nu a fost posibilă.
Comunicarea prin publicitate se face prin afişarea, concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi pe
pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, a unui anunţ în care se menţionează că a
fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului.
Comunicarea actului administrativ fiscal contribuabilului determină, de la data comunicării sau de

la data ulterioară stabilită în act (art. 47 alin. 1 și art. 48 Cod.proc.fisc.), producerea efectelor juridice, dar
şi curgerea termenului stabilit de lege pentru promovarea căilor de atac.
Legalitatea actului administrativ fiscal este controlată de organul administrativ-fiscal desemnat

pentru soluţionarea contestaţiilor în cadrul unei proceduri prealabile și eventual ulterior, de către instanţa
de contencios administrativ.
Conform art. 49 CPF, actul administrativ fiscal este nul în oricare din următoarele situații:
a) este emis cu încălcarea prevederilor legale privind competența;
b) nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele și calitatea
persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea
contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a
organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 46 alin. 6 CPF (tipărit prin intermediul unui centru de
imprimare masivă), precum și organul fiscal emitent;
c) este afectat de o gravă și evidentă eroare. Actul administrativ fiscal este afectat de o gravă și
evidentă eroare atunci când cauzele care au stat la baza emiterii acestuia sunt atât de viciate încât, dacă
acestea ar fi fost înlăturate anterior sau concomitent emiterii actului, ar fi determinat neemiterea sa.
Constatarea nulităţii se face la cerere sau din oficiu de organul competent în cadrul procedurii
prealabile sau de către instanţa de contencios administrativ care va proceda la anularea actului
administrativ fiscal (art. 49 alin. 2 Cod.proc.fisc.).
Actele administrative fiscale prin care sunt încălcate alte prevederi legale decât cele prevăzute la
art. 49 alin. 1 CPF sunt anulabile.
Conform art. 50 CPF, actul administrativ fiscal poate fi anulat, desființat sau modificat de către
organul fiscal competent în condițiile CPF. Anularea ori desființarea totală sau parțială, cu titlu definitiv,
7 A se vedea Lucian Chiriac, op.cit., p.133
4
potrivit legii, a actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale principale atrage
anularea, desființarea sau modificarea, totală sau parțială, atât a actelor administrative fiscale prin care
s-au stabilit creanțe fiscale accesorii aferente creanțelor fiscale principale individualizate în actele
administrative fiscale anulate, desființate ori modificate, cât și a actelor administrative fiscale subsecvente
emise în baza actelor administrative fiscale anulate, desființate sau modificate, chiar dacă actele
administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii sau actele administrative fiscale
subsecvente au rămas definitive în sistemul căilor administrative de atac sau judiciare ori nu au fost
contestate. în acest caz, organul fiscal emitent, din oficiu sau la cererea contribuabilului/plătitorului, emite
un nou act administrativ fiscal, prin care desființează sau modifică în mod corespunzător actele
administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii sau actele administrative fiscale
subsecvente.
Conform art. 51 CPF, ori de câte ori se anulează un act administrativ fiscal, organul fiscal
competent emite un alt act administrativ fiscal, dacă acest lucru este posibil în condițiile legii. Emiterea
unui alt act administrativ fiscal nu mai este posibilă în situații cum sunt:
a) s-a împlinit termenul de prescripție prevăzut de lege;
b) viciile care au condus la anularea actului administrativ fiscal privesc fondul actului.
Termene
Conform art. 75 Cod.proc.fisc., termenele de orice fel privind exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Codul de procedură fiscală, precum şi de alte dispoziţii legale
aplicabile în materie, dacă legea fiscală nu dispune altfel, se calculează potrivit dispoziţiilor Codului de
procedură civilă rep.
Conform art. 77 alin. 1 Cod.proc.fisc., termenul de soluţionare a cererilor contribuabililor de către
organul fiscal este de 45 de zile de la înregistrare. În situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt
necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu
perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate.
Ex.:
- termenul de 15 zile de la data afişării anunţului în care actul administrativ fiscal se
consideră comunicat, în cazul în care actul administrativ fiscal se comunică prin
publicitate (art. 47 alin. 7 Cod.proc.fisc.).
- termenul de 5 zile în care persoana vizată de un act de control are dreptul să își prezinte
în scris punctul de vedere (art. 26 alin. 2 Cod.proc.fisc).
- termenul de 30 de zile de depunere a declariilor fiscale (art. 82 alin. 6 Cod.proc.fisc.)
Etapele procedurii fiscale

1. Înregistrarea fiscală şi evidenţa contabilă şi fiscală – conform art. 81 alin. 1 Cod.proc.fisc., orice
persoană sau entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal se înregistrează fiscal primind un cod
de identificare fiscală. Se face prin declaraţia de înregistrare fiscală (se completează pe un formular pus
la dispoziţie de organele fiscale) sau pe bază de cerere. Pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală sau, după
caz, a cererii, organul fiscal eliberează certificatul de înregistrare fiscală, în termen de 10 zile de la data
depunerii declarației sau a cererii (care va conține și codul de identificare fiscală).
2. Declaraţia fiscală – este documentul8 prin care se declară impozitele, taxele şi contribuţiile
datorate.
8 A se vedea art.78.1 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr.1050/2004.
5
Se depune de către toate persoanele şi entităţile care au această obligaţie potrivit Codului fiscal,
în termenele prevăzute de acesta.
Nedepunerea declaraţiei fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a
impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat. Stabilirea din
oficiu a obligaţiilor fiscale nu se poate face înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înştiinţarea
contribuabilului privind depăşirea termenului legal de depunere a declaraţiei fiscale (art. 81-82
Cod.proc.fisc.).
3. Stabilirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general

consolidat - se face fie prin declaraţie fiscală (de impunere, în condițiile art. 95 alin. 4 și art. 102 alin. 2
CPF) fie, în celelalte cazuri, prin decizie emisă de organul fiscal (decizie de impunere) (art. 93
Cod.proc.fisc.).
Conform art. 95 Cod.proc.fisc., decizia de impunere se emite de organul fiscal competent. Organul
fiscal emite decizie de impunere ori de câte ori acesta modifică baza de impunere, ca urmare a unor
constatări prealabile ale organului fiscal sau în baza unei inspecții fiscale. Decizia de impunere şi decizia
referitoare la obligaţiile de plată accesorii constituie şi înştiinţări de plată, de la data comunicării acestora,
în condiţiile în care se stabilesc sume de plată.
Conform art. 98 Cod.proc.fisc., sunt asimilate deciziilor de impunere şi următoarele acte
administrative fiscale:
a) deciziile privind rambursări de taxă pe valoarea adăugată şi deciziile privind restituiri de
impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat;
b) deciziile referitoare la bazele de impunere;
c) deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii;
d) deciziile privind nemodificarea bazei de impunere.
Conform art. 110 alin. 1 Cod.proc.fisc., dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se
prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.
Termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru se
datorează creanţa fiscală potrivit art. 110 alin. 2 Cod.proc.fisc., dacă legea nu dispune altfel.
Dreptul de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă
din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Acest termen curge de la data săvârşirii faptei ce
constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
4. Inspecţia fiscală - poate fi definită ca activitatea specializată desfăşurată având ca obiect

verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor
de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea,
după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente
acestora (art. 113 alin. 1 Cod.proc.fisc.).
Rezultă din definiția legală că inspecția fiscală este procedeul de bază de verificare a modului în
care contribuabilii își îndeplinesc obligațiile fiscale față de stat.
Din prevederile alin. 2 și 3 ale art. 113 Cod proc. fisc. rezultă că inspecția fiscală este o modalitate
complexă de control, putând fi avute în vedere atât informații furnizate direct de către contribuanil (prin
intermediul declarațiilor fiscale completate și a documentelor contabile, fiscale sau a oricăror alte
evidenţe relevante pentru impunere ori folosindu-se metode de estimare în conformitate cu prevederile
6
art. 73 din Cod. proc. fisc.9), cât și informații obținute de organul de control din surse proprii sau chiar alte
surse.
Este o activitate compleză deoarece, prin inspecție fiscală nu numai că se verifică conformitatea
și corectitudinea informațiilor, a actelor și activităților controbuabilului (legate de această calitate), dar
poate duce la stabilirea sau recalcularea și impunerea bazelor de impunere, stabilirea de diferenţe de
obligaţii fiscale de plată, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente acestora, dispunerea măsurilor
asigurătorii în condiţiile legii și evident, aplicarea de sancțiuni.
Inspecţia fiscală se exercită asupra tuturor persoanelor, indiferent de forma lor de organizare,
care au obligaţii de stabilire, reţinere şi plată a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate
bugetului general consolidat, prevăzute de lege (art. 114 Cod.proc.fisc.).
Inspecţia fiscală poate fi efectuată sub cele două forme reglementate de lege:
a) inspecţia fiscală generală (activitatea de verificare a tuturor obligaţiilor fiscale ale unui
contribuabil, pentru o perioadă de timp determinată;
b) inspecţia fiscală parţială (activitatea de verificare a uneia sau mai multor obligaţii fiscale,
pentru o perioadă de timp determinată.
În condițiile legii, inspecţia fiscală poate fi extinsă asupra tuturor raporturilor relevante pentru
impozitare, dacă acestea prezintă interes pentru aplicarea legii fiscale. Organul de inspecție fiscală decide
ce fel de control va fi efectuat (general sau parțial), precum și cu privire la extindere, capacitate
fundamentată pe baza dreptului de apreciere și a rolului activ conferit tocmai de lege (art. 6 și 7 Cod. proc.
fisc.).
Procedurile și metodele de control (fiscal)

În realizarea atribuţiilor, inspecţia fiscală poate aplica următoarele metode de control (art. 116
alin. 1 Cod. proc. fisc.):
a) controlul inopinat - constă în activitatea de verificare faptică şi documentară, în principal, ca
urmare a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei fiscale, fără anunţarea în
prealabil a contribuabilului;
b) controlul încrucişat - constă în verificarea documentelor şi operaţiunilor impozabile ale
contribuabilului, în corelaţie cu cele deţinute de alte persoane; controlul încrucişat poate fi şi inopinat.
Metode de control utilizate sunt (at. 116 alin. 3 Cod. proc. fisc.):
a) controlul prin sondaj - constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor şi
operaţiunilor semnificative, în care sunt reflectate modul de calcul, de evidenţiere şi de plată a obligaţiilor
fiscale datorate bugetului general consolidat;
b) controlul electronic - constă în activitatea de verificare a contabilităţii şi a surselor acesteia,
prelucrate în mediu electronic, utilizând metode de analiză, evaluare şi testare asistate de instrumente
informatice specializate.
Perioada supusă inspecţiei fiscale (art. 117 Cod. proc. fisc.)

Inspecția fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili creanțe
fiscale. Selectarea perioadelor care vor fi supuse inspecţiei fiscale se efectuează de organul fiscal în funcţie
de riscul fiscal identificat.
9 Art. 73 Cod. proc. fisc.: „Sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale: alin. (1) Contribuabilul/Plătitorul are sarcina de a dovedi actele şi
faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal. Alin. 1 (2) Organul fiscal are sarcina de a motiva decizia
de impunere pe bază de probe sau constatări proprii”. (subl.n.).
7
Inspecţia fiscală se poate extinde, cu respectarea termenului de prescripție şi asupra celorlalte

perioade fiscale neverificate.
Inspecţia fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit prin Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei
publice locale, conform dispoziţiilor Cod.proc.fisc. ori de alte autorităţi care sunt competente, potrivit
legii, să administreze impozite, taxe, contribuţii sau alte sume datorate bugetului general consolidat (art.
99 alin. 1 Cod.proc.fisc.).
Etape (art. 120-126 Cod. proc. fisc.):

- selectarea contribuabililor ce urmează a fi supuşi inspecţiei fiscale este efectuată de către
organul de inspecţie fiscală competent, în funcţie de nivelul riscului stabilit ca urmare a
analizei de risc10; Procedura de selcție nu poate fi contestată de către contribuabil.
- emiterea avizului de inspecție fiscală11;
- înștiințarea contribuabilul în legătură cu acțiunea care urmează să se desfășoare, prin
transmiterea avizului de inspecție fiscală (conform procedurii stabilite de art. 102 Cod. proc.
fisc.12). Contribuabilul poate solicita, o singură dată, pentru motive justificate, amânarea
datei de începere a inspecției fiscale. Amânarea se aprobă sau se respinge de către organul
fiscal prin decizie.
- desfășurarea inspecției fiscale. Data începerii inspecției fiscale se menționează în în registrul
unic de control, respectiv într-un proces-verbal de constatare (doar în cazul contribuabililor
care nu dețin sau nu prezintă organelor de inspecție fiscală registrul unic de control). Durata
efectuării inspecției fiscale nu poate fi mai mare de 3 luni, respectiv de 6 luni (în cazul marilor
contribuabili sau al celor care au sedii secundare), fără a include însă perioada sau perioadele
de suspendare.
- finalizarea inspecției fiscale și declaraţia scrisă, pe propria răspundere, a contribuabilul din
care să rezulte că au fost puse la dispoziţie toate documentele şi informaţiile solicitate pentru
inspecţia fiscală;
- prezentarea proiectului de raport contribuabiliului și posibilitatea acestuia de a-și exprima în
scris punctul de vedere cu privire la constatările inspecției fiscale, în termen de 3 zile
lucrătoare de la data încheierii inspecției fiscale.
- discuția finală cu contribuabilul (data programată pentru discuția finala reprezintă și data
încheierii inspecției fiscale sau poate fi data notificării de către contribuabil că renunță la
acest drept).
- întocmirea Raportului de inspecție fiscală (RIF).
10
Analiza de risc reprezintă activitatea efectuată în scopul de a identifica riscurile de nedeclarare a creanţelor fiscale, de a le evalua, de a le
gestiona, precum şi de a le utiliza în vederea selectării contribuabililor ce urmează a fi supuşi inspecţiei fiscale (art. 100 alin. 2 Cod. proc. fisc.)
11 Conform art. 101 alin. 3 Cod. proc. fisc., avizul de inspecție fiscală cuprinde: a) temeiul juridic al inspecției fiscale; b) data de începere a inspecției
fiscale; c) obligațiile fiscale și perioadele ce urmează a fi supuse inspecției fiscale; d) posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a
inspecției fiscale.
12 Conform art. 102 Cod. proc. fisc.: Avizul de inspecție fiscală se comunică contribuabilului, în scris, înainte de începerea inspecției fiscale cu 30
de zile pentru marii contribuabili, respectiv cu 15 zile pentru ceilalți contribuabili. Avizul de inspecție fiscală se comunică la începerea inspecției
fiscale în următoarele situații: a) în cazul efectuării unei inspecții fiscale la un contribuabil aflat în procedura de insolvență; b) în cazul în care, ca
urmare a unui control inopinat sau încrucișat, se impune începerea imediată a inspecției fiscale; c) pentru extinderea inspecției fiscale la perioade,
impozite, taxe și contribuții, altele decât cele cuprinse în avizul de inspecție fiscală. Cu tilul de excepție, se prevede și că emiterea avizului de
inspecție fiscală nu este necesară: a) în cazul controlului inopinat și al controlului încrucișat; b) în cazul unor acțiuni îndeplinite ca urmare a
solicitării unor autorități, potrivit legii; c) în cazul refacerii inspecției fiscale ca urmare a unei decizii de soluționare a contestației; d)pentru
soluționarea unor cereri ale contribuabilului.
8
Conform art. 131 Cod.proc.fisc., rezultatul inspecției fiscale se consemnează, în scris, într-un
raport de inspecție fiscală, în care se prezintă constatările inspecției fiscale din punct de vedere faptic și
legal. În baza unui asemenea raport de inspecție fiscală vor fi emise (în termen de 25 de zile lucrătoare de
la întomirea RIF-ului):
- decizii de impunere, pentru diferențe de obligații fiscale aferente perioadelor verificate;
- decizii de nemodificare a bazei de impunere, dacă nu se constată diferențe de obligații fiscale;
- decizii de modificare a bazelor de impozitare dacă se constată diferențe ale bazelor de
impozitare, dar fără stabilirea de diferențe de obligații fiscale principale.
Măsuri asigurătorii
Sediul legislativ: art. 213 – 214 Cod. proc. fisc.

Sunt măsuri asigurătorii care pot fi instituite și de către organul fiscal (alături de instanţele
judecătoreşti ori de alte organe competente):
- poprirea şi
- sechestrul asigurătoriu
Măsurile asigurătorii pot viza: bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum
şi asupra veniturilor acestuia.
Motivul instituire: existența unui pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi
risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
!! Pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau
al antrenării răspunderii solidare.
O dată instituite, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada
executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. După individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la
scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.
Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent, motivată şi
semnată de către conducătorul organului fiscal competent. În decizie organul fiscal va preciza debitorului
că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii
vor fi ridicate.
Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa fiscală a bugetului
general consolidat, măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de către debitor în
proprietate comună cu terţe persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.
Împotriva actelor prin care se dispun şi se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat
poate face contestaţie în conformitate cu prevederile art. 172 Cod. proc. fisc.(contestație la executare).
Măsurile asigurătorii instituite se ridică, prin decizie motivată, de către creditorii fiscali, când au
încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garanţiei prevăzute la art. 127 Cod. proc.
fisc. după caz.
§.9.2. Colectarea creanţelor fiscale (art. 152-267 Cod. proc. fisc.)
Totalitatea acţiunilor care au drept scop stingerea creanţelor fiscale se numeşte colectare (art. 152
alin. 1 Cod.proc.fisc.).
Colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă sau al unui titlu executoriu
(art. 152 alin. 2 Cod.proc.fisc.).
9
Titlul de creanţă este actul prin care se stabileşte şi se individualizează obligaţia de plată privind
creanţele fiscale, întocmit de organele competente sau de alte persoane îndreptăţite13. Asemenea titluri
pot fi:
a) decizia de impunere;
b) declarația fiscală;
c) decizia referitoare la obligații de plată accesorii;
d) declarația vamală;
e) decizia prin care se stabilesc și se individualizează datoria vamală, impozitele, taxele și alte sume
care se datorează în vamă, potrivit legii, inclusiv accesoriile;
f) procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției, întocmit de organul prevăzut de
lege, pentru obligațiile privind plata amenzilor contravenționale;
g) decizia de atragere a răspunderii solidare emisă potrivit art. 28 Cod.proc.fisc.;
h) ordonanța procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanței judecătorești ori un
extras certificat întocmit în baza acestor acte, în cazul creanțelor fiscale stabilite, potrivit legii, de procuror
sau de instanța judecătorească.
Creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi
care le reglementează (art. 154 alin. 1 Cod.proc.fisc).
Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale cât şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, termenul
de plată este stabilit în Codul fiscal în funcţie de data comunicării acestora.
În cazul în care debitorului nu achită la termenul de scadenţă obligaţia de plată, acesta datorează
dobânzi14 şi penalităţi de întârziere15. Dobânzile şi penalităţile de întârziere se fac venit la bugetul căruia
îi aparţine creanţa principală (art. 1119 Cod.proc.fisc.).
Înlesniri la plata obligaţiilor fiscale

Conform art. 125 Cod.proc.fisc., la cererea temeinic justificată a contribuabililor, organul fiscal
competent poate acorda pentru obligaţiile fiscale restante, atât înaintea începerii executării silite, cât şi
în timpul efectuării acesteia, înlesniri la plată, în condiţiile legii.
La cererea temeinic justificată a debitorilor, persoane fizice sau juridice, creditorii bugetari locali,
prin autorităţile administraţiei publice locale care administrează aceste bugete, pot acorda, pentru
obligaţiile bugetare restante pe care le administrează, următoarele înlesniri la plată:
a) eşalonări la plata impozitelor, taxelor, chiriilor, redevenţelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii la
bugetul local;
b) amânări la plata impozitelor, taxelor, chiriilor, contribuţiilor şi a altor obligaţii la bugetul local;
c) eşalonări la plata majorărilor de întârziere de orice fel, cu excepţia majorărilor de întârziere
datorate pe perioada de eşalonare;
13 În legătură cu titlurile de creanţă a se vedea Voicu Bara, „Condiţiile legale ale titlului de creanţă financiar-bugetară” în revista Analele
Universităţii din Oradea – seria Drept nr.1/1997, pp.107-118; Octav Dănilă „Particularităţile titlului de creanţă fiscală în sfera impozitelor
indirecte”, în revista Studii de drept a Universităţii de Vest Timişoara, nr.1/1995, p.119.128; Aurelia Cotuţiu, „Contestaţiile împotriva titlurilor de
creanţe bugetare”, în Dreptul nr.9/1997, pp.53-58.
14 Dobânzile reprezintă echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei fiscale ca urmare a neachitării de către debitor a obligaţiilor de plată la
scadenţă şi se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei
datorate inclusiv (art. 120 alin. 1 Cod.proc.fisc.).
15
Penalităţile de întârziere reprezintă sancţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată la scadenţă şi se calculează pentru fiecare zi de
întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Nivelul penalităţii de
întârziere este de 0,03% pentru fiecare zi de întârziere. Penalitatea de întârziere nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor (art. 1201 Cod.proc.fisc.
modificat prin O.U.G. nr. 8/2014 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi alte măsuri fiscal-bugetare, publicată în M.Of. nr. 151
din 28 februarie 2014). Prin excepţie, nivelul dobânzii pentru obligaţiile fiscale eşalonate la plată conform prevederilor O.U.G. nr. 29/2011, pentru
care contribuabilul constituie întreaga garanţie sub forma scrisorii de garanţie bancară şi/sau mijloace băneşti la o unitate a Trezoreriei Statului,
este de 0,02%.
10
d) amânări şi/sau scutiri ori amânări şi/sau reduceri de majorări de întârziere, cu excepţia
majorărilor de întârziere datorate pe perioada de amânare;
e) scutiri sau reduceri de impozite şi taxe locale, în condiţiile legii.
Pentru acordarea înlesnirilor la plată creditorii bugetari locali vor cere debitorilor constituirea de
garanţii.
Stingerea creanţelor fiscale

Conform art. 22 Cod proc.fisc., creanţele fiscale se sting prin plată, compensare, executare silită,
scutire, anulare, prescripţie, dare în plată şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.
Stingerea creanţelor fiscale prin plată – este modalitatea obişnuită (comună) de stingere a
obligaţiilor fiscale este plata. Aceasta se poate realiza benevol sau silit (pe calea executării silite).
Conform art. 163 Cod.proc.fisc., plăţile către organele fiscale se efectuează prin intermediul
băncilor, trezoreriilor şi al altor instituţii autorizate să deruleze operaţiuni de plată. Debitorii vor efectua
plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, într-un cont
unic, prin utilizarea unui ordin de plată pentru Trezoreria Statului pentru obligaţiile datorate bugetului de
stat şi a unui ordin de plată pentru Trezoreria Statului pentru celelalte obligaţii de plată.
În cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, momentul plăţii este:
a) în cazul plăţilor în numerar, data înscrisă în documentul de plată eliberat de organele sau
persoanele abilitate de organul fiscal;
b) în cazul plăţilor efectuate prin mandat poştal, data poştei, înscrisă pe mandatul poştal;
c) în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, data la care băncile debitează contul
plătitorului pe baza instrumentelor de decontare specifice, astfel cum această informaţie este transmisă
prin mesajul electronic de plată de către instituţia bancară iniţiatoare; în cazul plăţilor efectuate prin
intermediul cardurilor bancare, data la care a fost efectuată tranzacţia, astfel cum este confirmată prin
procedura de autorizare a acesteia;
d) pentru obligaţiile fiscale care se sting prin anulare de timbre fiscale mobile, data înregistrării la
organul competent a documentului sau a actului pentru care s-au depus şi anulat timbrele datorate
potrivit legii.
Stingerea obligaţiilor fiscale prin compensare

Compensarea constituie o modalitate de stingere a creanţelor statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte sume
datorate bugetului general consolidat cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat, de
restituit sau de plată de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc
reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, cu condiţia ca respectivele creanţe să fie
administrate de aceeaşi autoritate publică (art. 167 alin. 1 Cod.proc.fisc.).
Stingerea obligaţiilor fiscale prin restituire

Restituirea de sume se fac la cererea debitorului sau din oficiu.
La cererea debitorului se restituie următoarele sume (art. 168 alin. 1 Cod.proc.fisc.):
a) cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;
b) cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală;
c) cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;
d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;
e) cele de rambursat de la bugetul de stat;
11
f) cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii;
g) cele rămase după efectuarea distribuirii prevăzute la art. 170 Cod.proc.fisc.;
h) cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin poprire, după caz,
în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care se dispune desfiinţarea executării silite.
Din oficiu, restituirea sumelor se face în cazul diferenţelor de impozite rezultate din regularizarea
anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice, în termen de 60 de zile de la data comunicării
deciziei de impunere (art. 168 alin. 4 Cod.proc.fisc.).
Stingerea obligaţiilor fiscale prin prescripție

Prescripţia intervine atunci când termenul prevăzut de lege pentru stabilirea obligaţiilor fiscale,
fie pentru încasarea creanţelor fiscale prin plata benevolă sau prin executare silită a expirat şi obligaţia
devine naturală (creditorul nu îl mai poate constrânge pe debitor în nici un fel să plătească).
Prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale se împlineşte în termen de 5 ani
(cu excepția cazului în care legea dispune altfel) şi începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor
celui pentru care se datorează obligația fiscală, dacă legea nu dispune altfel (art. 110 alin. 1 și 2 Cod proc.
fisc.).
Dreptul de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă
din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Acest termen curge de la data săvârşirii faptei ce
constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă (art. 110 alin. 3 și 4
Cod proc. fisc.).
Dacă organul fiscal constată că s-a împlinit termenul de prescripție a dreptului de stabilire a
creanței fiscale, procedează la încetarea procedurii de emitere a titlului de creanță fiscală (art. 112 Cod.
proc. fisc.).
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită şi a dreptului de a cere compensarea sau
restituirea este de 5 ani, de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept
(art. 215 și 216 Cod.proc.fisc.)16.
Acest termen se aplică şi creanţelor provenind din amenzi contravenţionale.
Termen de prescripţie este supus suspendării17 şi întreruperii18, dar în condiţiile stabilite prin
Codul de procedură fiscală.
Împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor fiscale,
duce la încetarea oricăror măsuri de executare precum şi la scăderea acestora din evidenţa analitică pe
plătitor (art. 218 alin. 1 CPF).
Cu toate acestea, sumele achitate de debitor, după împlinirea termenului de prescripţie, nu se
mai restituie (art. 218 alin. 2 Cod.proc.fisc.).
Stingerea creanţelor fiscale prin alte modalităţi prevăzute de lege:

- darea în plată – art. 263 Cod. proc. fisc. - creanţele fiscale administrate de organul fiscal central, cu
excepţia celor cu reţinere la sursă şi a accesoriilor aferente acestora, a drepturilor vamale şi a altor creanţe
transmise spre colectare organului fiscal central, precum şi creanţele fiscale administrate de organul fiscal
local pot fi stinse, la cererea debitorului, oricând, cu acordul creditorului fiscal, prin trecerea în
proprietatea publică a statului sau, după caz, a unităţii administrativ-teritoriale a bunurilor imobile
reprezentând construcţie şi teren aferent, precum şi terenuri fără construcţii, după caz, chiar dacă acestea
16 A se vedea Ioan Condor, Silvia Condor Cristea, „Prescripţia extinctivă în dreptul comun şi în domeniul fiscal”, în Revista de Drept Comercial nr.7-
8/2001, pp.51-63.
17 A se vedea art.132 C.proc.fisc.
18 A se vedea art.133 C.proc.fisc.
12
sunt supuse executării silite de către organul fiscal competent. În cazul creanţelor fiscale stinse prin dare
în plată, data stingerii este data procesului-verbal de trecere în proprietatea publică a bunului imobil;
- conversia în acţiuni a obligaţiilor fiscale – art. 264 Cod. proc. fisc. - la contribuabilii/plătitorii la care
statul este acţionar integral sau majoritar se poate aproba, în condiţiile legii şi cu respectarea procedurilor
privind ajutorul de stat, conversia în acţiuni a obligaţiilor fiscale principale administrate de organul fiscal
central reprezentând impozite, taxe, contribuţii sociale obligatorii şi alte sume datorate bugetului general
consolidat, inclusiv amenzile de orice fel care se fac venit la bugetul de stat, precum şi obligaţiile fiscale
accesorii, datorate şi neachitate, cu excepţia obligaţiilor fiscale principale cu reţinere la sursă şi a
accesoriilor aferente acestora şi obligaţiile fiscale către fondul de risc ca urmare a împrumuturilor externe
garantate de stat;
- insolvabilitatea - când debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile sau veniturile sau bunurile
urmăribile au o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată când debitorul a dispărut sau a decedat
fără să lase avere, când debitorul persoană juridică îşi încetează existenţa şi au rămas neachitate obligaţii
fiscale, etc. (art. 265 Cod.proc.fisc.). Astfel se poate dispune scoaterea creanţei din evidenţa curentă şi
trecerea ei într-o evidenţă separată, iar dacă această stare de lucruri persistă până la împlinirea
termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, se va proceda la radierea debitului, care
are drept efect stingerea obligaţiei fiscale pentru cauză de insolvabilitate19
- deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau faliment – se cere instanţelor judecătoreşti
competente;
- anularea creanţelor fiscale (art. 265 Cod.proc.fisc.) - constituie un mod excepţional de stingere a
creanţelor fiscale, dar sub condiţia existenţei unor motive temeinice20. Anularea este dispusă în situațiile
în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poștă, sunt mai mari decât
creanțele fiscale supuse executării silite. Conducătorul organului de executare poate aproba anularea
debitelor respective. Cheltuielile generate de comunicarea somației și a adresei de înființare a popririi
sunt suportate de organul fiscal. Creanțele fiscale restante aflate în sold la data de 31 decembrie a anului,
mai mici de 40 lei, se anulează. Plafonul se aplică totalului creanțelor fiscale datorate și neachitate de
debitori. În cazul creanţelor fiscale datorate bugetelor locale, suma de 40 lei reprezintă limita maximă
până la care, prin hotărâre, autorităţile deliberative pot stabili plafonul creanţelor fiscale care pot fi
anulate.
Stingerea creanţelor fiscale prin executare silită (art. 220-255 Cod proc. fisc.)
Executarea silită este un mijloc subsidiar de realizare a creanţelor fiscale.
Reprezintă o cale excepţională de recuperare a creanţelor fiscale.
Conform art. 220 alin. 1 Cod proc.fisc., în cazul în care debitorul nu îşi plătește de bunăvoie
obligaţiile fiscale datorate, organele fiscale competente, pentru stingerea acestora, procedează la acţiuni
de executare silită, cu excepţia cazului în care există o cerere de restituire/rambursare în curs de
soluţionare, iar cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât creanța fiscală datorată de
debitor.
Executarea silită a sumelor reprezentând venituri ale sistemului public naţional, este pornită şi se
desfăşoară de către organele fiscale care administrează creanţe fiscale. Astfel, acestea sunt abilitate să
ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită (art. 220 alin. 2
19A se vedea Mircea Ştefan Minea ş.a., op.cit., p.274.

20În Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr.92/2003 nu se mai aminteşte de amnistia fiscală, care se constituie într-o formă a anulării –
a se vedea Mircea Ştefan Minea, op.cit., p.274.
13
Cod.proc.fisc.), fără încuviinţarea altor organe de stat, în temeiul faptului că titlurile de creanţe fiscale
sunt titluri executorii21.
Pentru efectuarea procedurii de executare silită este competent organul de executare în a cărui
rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile, coordonarea întregii executări revenind organului de
executare în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul sau organul de executare competent,
după caz. În cazul în care executarea silită se face prin poprire, aplicarea măsurii de executare silită se face
de către organul de executare coordonator (art. 220-221 5 Cod.proc.fisc.).
Executarea silită se face de organul de executare competent prin intermediul executorilor fiscali.
Aceştia trebuie să deţină o legitimaţie de serviciu pe care trebuie să o prezinte în exercitarea activităţii.
Executorul fiscal este împuternicit în faţa debitorului şi a terţilor prin legitimaţia de executor fiscal şi
delegaţie emisă de organul de executare silită (art. 223 Cod. proc. fisc.).
Executarea silită a creanţelor fiscale se poate face numai în baza titlului executoriu emis potrivit
Cod.proc.fisc. de către organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal
debitorul sau a unui alt înscris, care potrivit legii, constituie titlu executoriu (art. 226 alin. 1
Cod.proc.fisc.).
Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea
termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege.
Modificarea titlului de creanţă atrage modificarea titlului executoriu în mod corespunzător (art. 226
Cod.proc.fisc.).
Executarea silită se poate întinde asupra veniturilor şi bunurilor proprietate a debitorului,
urmăribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru
realizarea creanţelor fiscale şi a cheltuielilor de executare. Executarea silită a bunurilor proprietate a
debitorului, urmăribile potrivit legii, se efectuează, de regulă, în limita a 150% din valoarea creanţelor
fiscale, inclusiv a cheltuielilor de executare.
Conform art. 230 CPF, primul act de începere a executării silite este somaţia. Somaţia se comunică
însoţită de titlul executoriu, dată de la care debitorul are un termen de 15 zile, pentru a plăti suma stabilită
ca datorată. Dacă în termenul de 15 zile de la comunicarea somației nu se stinge debitul, organul de
executare va trece la aplicarea uneia dintre modalităţile de executare silită. În cazurile prevăzute de Codul
de procedură fiscală, executarea silită poate fi suspendată, întreruptă sau să înceteze (art. 233-235
Cod.proc.fisc.).
Modalităţile sau procedeele prin care se realizează efectiv executarea silită a creanţelor fiscale
sunt: poprirea, executarea silită a bunurilor mobile, executarea silită a bunurilor imobile, executarea silită
a altor bunuri.
În cadrul procedurii de executare silită se pot folosi succesiv sau concomitent oricare dintre
modalităţile de executare silită (art. 142 alin. 2 Cod.proc.fisc.).
1. Executarea silită prin poprire (art. 236-237 Cod.proc.fisc.).

Sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile reprezentând venituri şi
disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute
şi/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau
deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
21A se vedea şi Vasile. Pătulea „O nouă reglementare privind executarea creanţelor bugetare”, în Dreptul nr.5/1996, pp.12-25; Ioan Gliga,
„Doctrină şi reglementări juridice privind executarea creanţelor bugetare”, în revista Fit Justiţia nr.1/1997, pp.45-46.
14
Se înfiinţează de către organul de executare printr-o adresă care va fi trimisă prin scrisoare
recomandată, cu dovada de primire, terţului poprit, împreună cu o copie certificată de pe titlul executoriu.
O dată cu înştiinţarea terţului poprit, se va comunica înfiinţarea popririi şi debitorului.
Conform art. 236 Cod proc.fisc., pentru stingerea creanţelor fiscale, debitorii titulari de conturi
bancare pot fi urmăriţi prin poprire asupra sumelor din conturile bancare. În acest caz, prin excepţie de la
art. 145 alin. 1 Cod.proc.fisc. (care instituie termenul de 15 zile de la care poate începe executarea silită,
calculat din momentul comunicării somației), poprirea conturilor bancare pentru stingerea creanţelor
fiscale poate fi înfiinţată înainte de împlinirea unui termen de 3 zile de la data comunicării somaţiei către
instituția bancară.
Dacă terţul poprit înştiinţează organul de executare că nu datorează vreo sumă de bani debitorului
urmărit, precum şi în cazul în care se invocă alte neregularităţi privind înfiinţarea popririi, instanţa
judecătorească în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul terţului poprit, la cererea organului
de executare ori a altei părţi interesate, pe baza probelor administrate, va pronunţa menţinerea sau
desfiinţarea popririi. Pe baza hotărârii de menţinere a popririi, care constituie titlu executoriu, organul de
executare poate începe executarea silită a terţului poprit, în condiţiile Cod.proc.fisc.
2. Executarea silită a bunurilor mobile (art. 238-241 Cod.proc.fisc.).

Sunt supuse executării silite în vederea recuperării creanţelor fiscale şi orice bunuri mobile ale
debitorului, cu excepţiile prevăzute de lege.
Urmărirea bunurilor mobile ale persoanelor fizice debitoare se poate face de regulă, însă sunt şi
unele bunuri care sunt exceptate, cum ar fi, cele necesare vieţii şi muncii debitorului, precum şi familiei
sale (bunuri mobile care servesc la continuarea studiilor şi la formarea profesională, bunurile strict
necesare uzului personal sau casnic etc.).
Procedura urmăririi silite a bunurilor mobile în vederea recuperării creanţelor fiscale restante
cuprinde: somaţia de plată, identificarea bunurilor urmăribile, aplicarea sechestrului (instituit prin proces-
verbal), verificarea bunurilor mobile sechestrate22 şi recuperarea creanţelor fiscale pentru care s-a pornit
executarea silită (chiar dacă se află la un terț)23.
Competenţa popririi şi desfăşurării executării silite asupra bunurilor mobile ale debitorului
creanţei fiscale revine organului fiscal local în raza căruia domiciliază subiectul impozabil şi în evidenţa
căruia este înscrisă creanţa de recuperat. În aceleaşi condiţii, ca şi în cazul executării silite prin poprire, şi
în cazul urmăririi bunurilor mobile se poate formula contestaţie la executare.
3. Executarea silită a bunurilor imobile (art. 242-244 Cod.proc.fisc.)

Pot fi supuse acestei modalităţi de executare silită orice bunuri imobile, inclusiv împreună cu
bunurile accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul civil, cu excepţia spaţiului minim locuit de debitor şi
familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare (excepţia este înlăturată când executarea
silită se face pentru stingerea creanţei fiscale rezultate din săvârşirea unei infracţiuni).
Procedura urmăririi silite asupra bunurilor imobile cuprinde: somaţia de plată, identificarea
bunurilor urmăribile, aplicarea sechestrului (care se constituie în ipotecă legală), prin procesul-verbal de
sechestru, valorificarea bunurilor imobile sechestrate24 şi recuperarea creanţelor restante.
Conform art. 244 Cod.proc.fisc., după primirea procesului-verbal de sechestru, debitorul poate
solicita organului de executare, în termen de 15 zile de la comunicare, să îi aprobe ca plata integrală a
22 Valorificarea se face prin: înţelegerea părţilor, vânzarea în regim de consignaţie a bunurilor mobile, vânzarea directă, vânzarea la licitaţie, alte
modalităţi admise de lege – a se vedea art.154 alin lit. e C.proc.fisc.
23 A se vedea Mircea Ştefan Minea, op.cit., p.280.
24 Valorificarea se poate face: prin înţelegerea părţilor, vânzarea directă, vânzarea la licitaţie, alte modalităţi admise de lege – a se vedea art.154
alin.3 C.proc.fisc..
15
creanţelor fiscale să se facă din veniturile bunului imobil urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de
cel mult 6 luni. De la data aprobării cererii debitorului, executarea silită începută asupra bunului imobil se
suspendă. Pentru motive temeinice organul de executare poate relua executarea silită imobiliară înainte
de expirarea termenului de 6 luni.
4. Executarea silită a altor bunuri (art. 245-246 Cod.proc.fisc.)

În vederea stingerii obligațiilor fiscale, pot fi executate silit și fructele neculese şi a recoltele prinse
în rădăcini care sunt ale debitorului și se efectuează potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură fiscală
privind bunurile imobile. Este o formă de executare silită indirectă.
Pentru recoltele şi fructele culese se aplică procedura privind executarea silită a bunurilor mobile.
Valorificarea bunurilor sechestrate (art. 247-255 Cod. proc. fisc.)

Conform art. 247 Cod.proc.fisc., pentru a realiza executarea silită cu rezultate cât mai avantajoase,
ţinând seama atât de interesul legitim şi imediat al creditorului, cât şi de drepturile şi obligaţiile debitorului
urmărit, organul de executare va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate în una dintre modalităţile
prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare şi care, faţă de datele concrete ale cauzei, se dovedeşte a fi mai
eficientă. Sunt modalități de valorificare a bunurilor sechestrate:
a) înţelegerea părţilor;
b) vânzare în regim de consignaţie a bunurilor mobile;
c) vânzare directă;
d) vânzare la licitaţie;
e) alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de licitaţii, agenţii
imobiliare sau societăţi de brokeraj, după caz.
Dacă au fost sechestrate bunuri perisabile sau supuse degradării, acestea pot fi vândute în regim
de urgenţă. Evaluarea şi valorificarea acestor bunuri se vor face de către organele fiscale, la preţul pieţei.
Procedura de evaluare şi valorificare se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice, la propunerea
preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
Contestaţia la executare silită (art. 260-262 Cod.proc.fisc.)

Codul de procedură fiscală stabileşte că orice persoană interesată (oricine demonstrează că are
un interes) poate face contestaţie împotriva oricărui act de executare, precum şi în cazul în care aceste
organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii, sau împotriva titlurilor executorii
(art. 260 alin. 1 Cod.proc.fisc.)25.
Contestaţia la executare silită poate fi:
1. o contestaţie la executare propriu-zisă (se contestă orice act de executare sau chiar executarea
silită în întregime), o contestaţie la titlu (prin care se contestă chiar titlul executoriu în temeiul căruia a
fost pornită executarea)26
2. o contestaţie împotriva refuzului organului de executare de a îndeplini un act de executare în
condiţiile legii27.
25 Pentru consideraţii privind contestaţia la executare silită în materie fiscală, a se vedea Dan Şova, „Contestaţia la executare silită în materie
fiscală” (Partea I), în Revista Română de Drept al Afacerilor nr.5-6/2004, pp.8-15; Diana-Persida Popa, Cristin Nicolae Popa, „Contestaţia la
executare silită în lumina Codului de procedură fiscală”, Dreptul nr.4/2004, pp.8-12
26 Contestaţia la titlu poate fi promovată numai dacă titlul nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional
şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege – art.172 alin. 3 Cod.proc.fisc.
27 A se vedea Savelly Zilberstein, Viorel Mihai Ciobanu, op.cit.,p.258.
16
Procedura contestaţiei la executare silită.

Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă de către debitorul urmărit,
creditorul urmăritor, terţul poprit, în cazul popririi sau orice alt terţ vătămat prin aplicarea acestei
proceduri, şi se judecă în procedură de urgenţă.
Termenul în care se poate introduce contestaţia este un termen de decădere şi este de 15 zile şi
curge de la data de la care: contestatorul a luat la cunoştinţă de executarea ori de actul de executare
(somaţia); contestatorul a luat la cunoştinţă de refuzul organului de executare de a îndeplini un act de
executare; cel interesat a luat la cunoştinţă de eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le contestă.
Instanţa poate admite sau respinge contestaţia la executare. Dacă admite contestaţia la
executare, poate dispune anularea sau îndreptarea actului de executare, anularea sau lămurirea titlului
executoriu ori efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată. În baza admiterii
contestaţiei instanţa mai poate dispune restituirea către cel îndreptăţit, a sumei ce i se cuvine din
valorificarea bunurilor sau din reţinerile din proprire, respectiv a cauţiunii atunci când este cazul.
În situaţia în care instanţa respinge contestaţia la executare, contestatorul poate fi obligat, la
cererea organului de executare la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării. Mai
mult, dacă instanţa constată că cererea a fost introdusă cu rea-credinţă – de exemplu, pentru a tergiversa
executarea silită – contestatorul poate fi obligat la plata unei amenzi judiciare de la 50 lei la 1000 lei.
§.9.3. Procedura soluţionării contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale28
La modul general, verificarea legalității actelor administrative fiscale se face utilizând mai multe
căi, în funcție de specificul actului atacat. Astfel, procedura de contestare poate fi diferită în funcție de
actul atacat: contestarea actelor administrative fiscale (art. 268-288 Cod.proc.fisc modificat29); contestația
la executare (art. 260-262 Cod.proc.fisc.); contestarea sancțiunilor contravenționale (art. 339 Cod. proc.
fisc., prevederi completate cu cele ale O.G. nr. 2/2001 privind regimul contravențiilor).
Contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale

Controlul de legalitate a actelor administrative fiscale presupune parcurgerea a două etape:
- soluţionării contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale (etapa
obligatorie a contestării administrative30)
- - acțiunea în fața instanțelor judecătorești competente.
Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ-fiscale competente31, persoana care

se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ fiscal sau
prin lipsa acestuia, poate formula o contestaţie (scrisă,) în cadrul unei proceduri prealabile, care se
depune la organul fiscal, respectiv vamal, al cărui act este atacat.
Contestaţia se poate îndrepta împotriva titlului de creanţă şi împotriva altor acte administrative
fiscale, precum deciziile de impunere, acte asimilate deciziilor de impunere, dar şi deciziile de impunere
28 Pentru consideraţii în materie, a se vedea: Adrian Fanu-Moca, „Dezvoltarea instituţiei contenciosului administrativ-fiscal în România. Aspecte
cronologice”, în Revista de Drept Comercial nr.5/2003, pp.149-170 (partea I) şi nr.6/2003, pp.115-129 (partea a II-a); Adrian Fanu-Moca,
„Reglementarea instituţiei contenciosului administrativ-fiscal în lumina Codului de procedură fiscală” nr.7-8/2004, pp.279-299 (partea I),
nr.9/2004, pp.221-245 (partea a II-a) şi nr.10/2004, pp.172-190 (partea a III-a); Rodica-Marilena Manea, „Procedura administrativă fiscală a
contestaţiilor reglementată de Codul de procedură fiscală – aspecte teoretice şi practice”, în Revista de Drept Comercial, nr.12/2004, pp.64-75
29 O.U.G. nr. 8/2014 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi alte măsuri fiscal-bugetare, publicată în M.Of. nr. 151 din 28
februarie 2014.
30 Ioana Maria Costea, Drept financiar. Note de curs, 2013, p. 268.
31 A se vedea art. 10 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ publicată în M.Of. nr.1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările
și completările ulterioare.
17
prin care nu sunt stabilite impozite, taxe, contribuţii sau alte sume datorate bugetului general consolidat
(art. 268 Cod.proc.fisc.). Contestația poate viza, în esența, un act care produce efecte juridice, repectiv dă
naștere, modifică sau stinge raporturi juridice fiscale. De exemplu, poate fi vorba și de fapte săvârșite de
organul fiscal, precum derularea unei inspecții fiscale, reținerea unor bunuri sau înscrisuri32.
Obiectul contestaţiei îl constituie numai sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul fiscal în
titlul de creanţă sau în actul administrativ fiscal atacat, cu excepţia contestaţiei împotriva refuzului
nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal (art. 268 Cod.proc.fisc.).
Simplele declarații ale contribuabilului nu pot face obiectul unei asemenea contestații33.
Contestaţia se depune în termenul de 45 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal,
dată la care se naşte dreptul la plângere, sub sancțiunea decăderii (art. 270 alin. 1 Cod.proc.fisc.).
Termenul curge de la data comunicării actului juridic producator de efecte juridice în plan fiscal (de
exemplu, comunicarea decizie de impunere sau a procesului-verbal de control) și nu a unor eventuale
anexe.
Cu titlu de excepție, contestaţia poate fi depusă, în termen de 3 luni de la data comunicării actului
administrativ fiscal, la organul fiscal emitent, dar numai în situație în care actul administrativ fiscal nu
conţine informațiile privind posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul
fiscal la care se depune contestaţia (elementele prevăzute la art. 43 alin. (2) lit. i) Cod. proc. fisc.).
Contestaţia poate fi și retrasă de contestator până la soluţionarea acesteia. Într-o asemenea
situație, organul de soluţionare competent lua act de renunţarea la contestaţie, prin deciie comunicată
contestatorului. Însă, prin retragerea contestaţiei nu se pierde dreptul de a se înainta o nouă contestaţie,
cu condiția ca această a doua contestație să fie formulată în interiorul termenului general de depunere
(art. 208 Cod. proc. fisc.).
Conform art. 269 alin. 1 Cod. proc. fisc., contestaţia trebuie să cuprindă:
a) datele de identificare a contestatorului;
b) obiectul contestaţiei;
c) motivele de fapt şi de drept;
d) dovezile pe care se întemeiază;
e) semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia, precum şi ştampila în cazul
persoanelor juridice. Dovada calităţii de împuternicit al contestatorului, persoană fizică sau juridică, se
face potrivit legii.
Practica judiciară a sancționat lipsa unor elemente din cele prevăzute de art. 269 alin. 1 Cod proc.
pen., prin respingerea acțiunii, inclusiv lipsa motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază contestația
formulată pe considerentul că singurul contetatarul este în măsură să le indice34.
Competenţa de soluţionare a contestaţiilor

Conform art. 272 Cod proc.fisc. modificat35, contestaţiile formulate împotriva deciziilor de
impunere, a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, deciziilor pentru regularizarea
situaţiei emise în conformitate cu legislaţia în materie vamală, a măsurii de diminuare a pierderii fiscale
stabilite prin dispoziţie de măsuri, precum şi împotriva deciziei de reverificare se soluţionează de către:
a) structura specializată de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale regionale ale
finanţelor publice (DGRFP) sau a municipiului Bucureşti, după caz, în a căror rază teritorială îşi au domiciliul
fiscal contestatarii, pentru contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală,
32 Ioana Maria Costea, Drept financiar. Note de curs, 2013, pp. 270-271.
35 O.U.G. nr. 8/2014 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi alte măsuri fiscal-bugetare, publicată în M.Of. nr. 151 din 28
februarie 2014.
18
accesorii ale acestora, măsura de diminuare a pierderii fiscale, în cuantum de până la 3 milioane lei,
precum şi pentru contestaţiile îndreptate împotriva deciziilor de reverificare, cu excepţia celor emise de
organele centrale cu atribuţii de inspecţie fiscală;
b) structura specializată de soluționare a contestațiilor din cadrul Direcției Generale de
Administrare a Marilor Contribuabili este competentă să soluționeze contestațiile formulate de marii
contribuabili ce au ca obiect:
a) creanțe fiscale în cuantum de până la 3 milioane lei, cu excepția celor emise în conformitate cu
legislația în materie vamală pentru care competența de soluționare aparține direcției generale prevăzute
la alin. (5);
b) măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de până la 3 milion lei.
c) Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare

Fiscală (ANAF), pentru contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală,
accesoriile acestora, precum şi măsura de diminuare a pierderii fiscale, în cuantum de 3 milioane lei sau
mai mare, pentru contestaţiile formulate împotriva actelor emise de organele fiscale din aparatul central
al ANAF;
d) organele fiscale emitente pentru contestaţiile formulate împotriva altor acte administrative
fiscale;
e) organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită un anumit act prentu contestaţiile
formulate de cei care se consideră lezaţi de refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal.
e) atunci când actele administrative fiscale sunt emise de autorităţile administraţiei publice locale
şi de alte autorităţi publice care, potrivit legii, administrează creanţe fiscale, contestaţiile vor fi soluţionate
de acestea.
Procedura de soluţionare a contestaţiilor

Procedura administrativă prealabilă.
Procedura administrativ-prealabilă presupune verificarea motivelor de fapt şi de drept care au
stat la baza emiterii actului administrativ fiscal atacat, solicitarea punctului de vedere al direcţiilor de
specialitate din minister sau al altor instituţii şi autorităţi, administrarea de probe noi36.
Soluționarea contestației de către organul competent se se face prin pronunțarea unei decizii.
Decizia emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac și este
obligatorie pentru organul fiscal emitent al actelor administrative fiscale contestate (art. 273 CPF). Decizia
de soluționare a contestației se emite în formă scrisă și cuprinde: preambulul, considerentele și
dispozitivul (art. 274 alin. 1 CPF).
Prin soluționarea contestației nu se poate crea o situație mai grea contestatorului în propria cale
de atac (art. 276 alin. 3 CPF)
Organul de soluționare competent se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra
celor de fond, iar, când se constată că acestea sunt întemeiate, nu se mai procedează la analiza pe fond a
cauzei (art. 276 alin. 6 CPF).
Contestațiile astfel formulate se soluționează în termenul prevăzut la art. 77 CPF – 45 de zile (art.
276 alin. 7 CPF).
36A se vedea, Mădălin Niculeasa, Ioana Niculeasa „Aspecte teoretice şi practice privind procedura de soluţionare a contestaţiilor formulate
împotriva actelor administrative fiscale”, în Revista Curierul judiciar nr.11-12/2004, pp.187-205.
19
Introducerea altor persoane în procedura de soluţionare (art. 227 Cod proc. fisc.)
În soluţionarea contestaţiei, organul de soluţionare competent poate introduce, din oficiu sau la
cerere, după caz, după consultatea contestatorului, și alte persoane ale căror interese juridice de natură
fiscală sunt afectate în urma emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei. De exemplu, întră în această
categorie persoanele care participă la realizarea venitului37 în sensul art. 268 Cod proc. fisc. şi nu au
înaintat contestaţie (vor fi introduse din oficiu).
Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă (art. 277 Cod proc.
fisc.)
Soluţionarea unei contestații formulate în baza art. 268 Cod. proc. fisc. poate fi suspendată de
către organul de soluţionare competent, prin decizie motivată, din oficiu sau la cerere.
Suspendarea din oficiu se dispune în următoarele situații .
a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa
indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce
urmează să fie dată în procedură administrativă;
b) soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care
face obiectul unei alte judecăţi.
Suspendarea la cerere, se poate dispune dacă sunt motive întemeiate. La aprobarea suspendării,
organul de soluţionare competent va stabili şi termenul până la care se suspendă procedura. Suspendarea
poate fi solicitată o singură dată.
Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau,
după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluţionare competent indiferent dacă motivul
care a determinat suspendarea a încetat sau nu.
Hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă
organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a
constituit parte civilă.
Suspendarea executării actului administrativ fiscal (art. 278 Cod proc. fisc.)
Regula generală este aceea că introducerea unei contestaţii pe calea administrativă de atac nu
suspendă ope legis executarea actului administrativ fiscal atacat.
Dar, cu prevederile art. 278 alin. 1 Cod proc. fisc. nu pot totuși aduce atingere dreptului
contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, o asemenea suspendare
poate fi cerută în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ din România. Instanţa
competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune38. În cazul suspendării executării
actului administrativ fiscal, dispusă de instanţele de judecată în baza prevederilor Legii nr. 554/2004, toate
efectele actului administrativ fiscal sunt suspendate până la încetarea acesteia.
37 Conform art. 89 Cod. proc. fisc., bazele de impunere se stabilesc separat, prin decizie referitoare la bazele de impunere, în următoarele situaţii:
a) când venitul impozabil este realizat de mai multe persoane. Decizia va cuprinde şi repartizarea venitului impozabil pe fiecare persoană care a
participat la realizarea venitului; b) când sursa venitului impozabil se află pe raza altui organ fiscal decât cel competent teritorial. În acest caz
competenţa de a stabili baza de impunere o deţine organul fiscal pe raza căruia se află sursa venitului.
38 Prevederea a făcut obiectul unei recente excepții de neconstituționalitate (invocându-se îngrădirea accesul liber la justiție prin condiționarea
suspendării actului administrativ fiscal de depunerea unei cauțiuni), respinsă de Curtea Constituțională (Decizia nr. 426 din 9 iunie 2015, publicată
în M.Of. nr. 601 din 10.08.2015) ca neîntemeiată considerând că „instituirea obligației de plată a cauțiunii ca o condiție a suspendării executării
actului administrativ fiscal nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiție, contrară prevederilor art.21 din Constituție,
întrucât plata cauțiunii nu constituie o condiție de admisibilitate a contestației formulate împotriva actului administrativ fiscal, ci cauțiunea a
fost instituită de legiuitor exclusiv pentru a se putea solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal”. (subl.n.)
20
Soluţiile în contestaţie şi căile de atac (art. 279-281 Cod proc. fisc.)

Organul competent va soluţiona contestaţia prin decizie (art. 279 Cod. proc. fisc.).
Decizia are caracter definitiv în cadrul procedurii administrativ-fiscale. Prin urmare, în continuare,
aceasta poate fi atacată numai în faţa instanţelor de contencios administrativ-fiscale în baza Legii nr.
554/2004 privind contenciosul administrativ.
Prin decizie contestaţia poate fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă, fără a se crea
contestatorului o situaţie mai grea, în propria cale de atac (art. 279 Cod. proc. fisc.).
În cazul admiterii contestaţiei, se va dispune anularea totală sau parţială sau desfiinţarea totală
sau parţială (în această situaţie se va încheia un nou act administrativ fiscal, care va fi emis pe baza
considerentelor din decizie), repectiv obligarea organului fiscal la emiterea unui act administrativ fiscal.
Soluţia de desfiinţare este pusă în executare în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei
în cazul contribuabililor mari şi mijlocii şi în termen de 30 zile în cazul celorlalţi contribuabili, iar noul act
administrativ fiscal emis vizează strict aceeaşi perioadă şi acelaşi obiect al contestaţiei pentru care s-a
pronunţat soluţia de desfiinţare. Dacă contestația a vizat emiterea unui act administrativ, acesta va fi emis
în termen de 45 de zile (art. 279 alin. 4 CPF).
Contribuabilul poate cere și obligarea organului fiscal la plata de despăgubiri pentru repararea
prejudiciului cauzat de executarea actului administrativ fiscal sau a cheltuielilor avansate39.
Contestaţia va fi respinsă fără a se proceda la analiza pe fond a cauzei dacă a fost formulată cu
nerespectarea unei condiţii procedurale, neputând totuși fi respinsă doar pe motivul că a fost intitulată
greşit. De asemenea, contestația poate fi respinsă și pe motiv de netemeinicie.
Decizia se comunică contestatarului, persoanelor introduse în cauză şi organului emitent.
Termenul de soluționare a contestației este de 45 de zile de la înregistrare, conform art. 77 Cod.
proc. fisc. Un aspect deosebit în prezintă situația în care contestația formulată nu este soluționată în
termenul de 45 de zile, astfel încât s-a pus întrebarea dacă contribuabilul se poate adresa direct instanței
de judecată, la expirarea celor 45 de zile. În practică, unele instanțe judecătorești au considerat că o
asemenea variantă este corectă și au admis asemenea acțiuni. Dar, ulterior s-a conturat un alt punct de
vedere (confirmat și de către Curtea Constituțională a României40) conform căruia, „o atare situaţie se
circumscrie nesoluţionării în termenul legal a cererii de către organul fiscal” astfel încât contribuabilul
trebuie să se adreseze instanţei de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune în obligarea de a face41,
respectiv să ceară judecătorului obligarea organului fiscal de a emite decizia de soluţionare a contestaţiei.
Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către
persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei (potrivit art. 212 Cod. proc. fisc.), la
instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii (este vorba de Legea
nr. 554/2004 a contencisului administrativ), având în vedere natura lor de acte administrative și nu de
acte de jurisdicție42 (art. 281 CPF).
Pot fi atacate conform procedurii reglementate de Legea nr. 554/2004 inclusiv deciziile de
suspendare a soluționării pe cale administrativă a contestațiilor depuse43.
Astfel, în termen de 6 luni de la comunicarea deciziei sau dispoziţiei de soluționare a contestației
(conform art. 11 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 554/2004), instanţele de contencios administrativ pot fi

40
Decizia Curții Constituționale nr. 50 din 12 februarie 2013, publicată în M.Of. nr. 165 din 27 martie 2013.
42 Decizia nr.50 din 12 februarie 2013, publicată în M.Of. nr.165 din 27 martie 2013.
43 Decizia nr.617 din 6 mai 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 218 alin.2 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul
de procedură fiscală, publicată în M.Of. nr.390 din 14 iunie 2010, prin care Curtea a statuat că „nu se poate susține existența unei îngrădiri a
dreptului de acces liber la justiție, textul de lege menționat oferindu-i contestatorului posibilitatea de a supune controlului instanței judecătorești
inclusiv decizia de suspendare a soluționării contestației pe cale administrativă”. (subl.n.)
21
sesizate, pentru verificarea legalităţii acestora. Termenul de 6 luni este un termen de prescripţie, dar
pentru motive temeinice, cererea poate fi introdusă şi peste acest termen, dar nu mai târziu de un an de
la data emiterii actului, acesta din urmă fiind un termen de decădere (art. 7 din Legea nr. 554/2004).
În soluționarea cererii, instanța de contencios administrativ este competentă, potrivit art.18 alin.
2 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, să se pronunțe și asupra legalității operațiunilor
administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății44.
Litigiile privind actele administrative se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-

fiscale (cele cu un obiect de până la 3 milioane lei) sau de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel (cele cu un obiect de peste 3 milioane lei), dacă legea specială nu prevede altfel, iar
recursurile45, după caz, vor fi de competenţa Curţilor de Apel sau a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art.
10 din Legea nr. 554/200446).
Acțiunile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care au ca obiect
sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se
soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Curților de apel.
Titularul acțiunii în contencios administrativ-fiscal (reclamantul) se poate adresa instanței de la
domiciliul sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul
pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.
Calea judiciară de atac ordinară împotriva sentințelor pronunțate în primă instanță (în fond) este
recursul. Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicare și este un termen de decădere.
Recursul împotriva sentințelor pronunțate în primă instanță de către tribunale este de
competența Curților de Apel. Recursul împotriva sentințelor pronunțate în primă instanță de curți de apel
este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție (art. 10 alin. 2 Legea nr. 554/2004).
În situaţia atacării la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă a deciziei

prin care s-a dispus desfiinţarea, încheierea noului act administrativ fiscal ca urmare a soluţiei de
desfiinţare emise în procedura de soluţionare a contestaţiei se face în termen de 60 de zile în cazul
contribuabililor mari şi mijlocii şi în termen de 30 zile în cazul celorlalţi contribuabili, de la data aducerii la
cunoştinţa organului fiscal a deciziei de desfiinţare (art. 281 alin. 3 Cod. proc. fisc.)
În baza fie a art. 14 din Legea nr. 554/2004 (prin acțiune principală), fie a art. 15 din Legea nr.
554/2004 (prin cerere accesorie cererii de anulare) poate fi solicitată instanței de judecată suspendarea
executării actului administrativ atacat, trebuind să fie dovedite cauza justificată și iminența producerii
unei pagube.
1. Enumerați etapele procedurii fiscale.
2. Definiţi actul administrativ fiscal.
44 Decizia Curții Constituționale nr. 214 din 31 martie 2015, publicată în M.Of. nr. 338 din 18 mai 2015.
45 Cale de atac menținută prin prevederile Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
46 Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ din România, publicată în M.Of. nr. 1154 din 07 decembrie 2004, cu completările și
modificările ulterioare.
22
3. Nerespectarea condiţiilor de formă prevăzute de lege la întocmirea actului administrativ fiscal se

sancţionează cu _________________________ .
4. Formele de comunicare ale actului administrativ fisca prevăzute de Codul fiscal sunt:_____.
5.Termenul de prescripţie pentru stabilirea obligaţiilor fiscale este de _________________.
6. Enumeraţi modalitățile de stingere a creanţelor fiscale.
7. Primul act de executare silită a creanțelor fiscale este ____________ .
8. Competența de soluționare a contestațiilor depuse împotriva deciziilor impunere aparține:____
9. Acțiunile formulate împotriva modului de soluționare a contestațiilor în procedura fiscală sunt de

competența: _________________________ .
10. Modalitățile de valorificare a bunurilor sechestrate prevăzute de Codul de procedură fiscală sunt:
________________________________________.
11.Se poate trece la poprire în termen de _____________ de la comunicarea __________ .
12. Contestația împotriva deciziilor de impunere, precum și a actelor administrative fiscale asimilate
deciziilor de impunere se poate face în termen de:
a. 10 zile;
b. 30 de zile;
c. 45 de zile;
13. Calea de atac împotriva deciziei sau dispoziției prin care este soluționată contestația formulată în
cadrul procedurii administrativ-fiscal prealabile este:
a. recurs în faţa instanţei de contencios administrativ-fiscal superioare;
b. nu este supusă nici unei căi de atac;
c. apel în faţa instanţei de contencios administrativ-fiscal superioare;
d. acțiune în faţa instanţelor de contencios administrativ-fiscal.
(Răspuns corect: d)
14. Contestația la executare se poate face:

a. la instanța judecătorească competentă în termen de 15 zile;
b. la instanța judecătorească competentă în termen de 45 zile;
c. la instanța de constencios administrativ și fiscal competentă în termen de 15 de zile;
d. nu este supusă nici unei căi de atac.
15. Termenul de prescripție pentru stabilirea obligațiilor fiscale în cazul în care sunt rezultatul săvârșirii
unei infracțiuni este de:
a. 3 ani;
23
b. 5 ani;
c. 10 ani;
d. 15 ani;
16. În urmă efectuării unei inspecții fiscale la S.C. ABC S.R.L., pe perioada de verificare 2012-2019, a fost
întocmit un Proces-verbal de control în care organul de control a constatat anumite neregularități
privind calculul și plata obligațiilor fiscale aferente activităților de comercializare a unui număr de 5
autoutilitare, calcul care nu a fost considerat corect. Organul fiscal a apreciat că impozitul pe profit și
TVA-ul achitat este mult redus față de cuantumul corect al obligațiilor fiscale aferente. După invitarea
reprezentantului SC „ABC” SRL la discutii cu privire la rezultatele controlului și exprimarea în scris a
unui punct de vedere al acestuia, autoritatea fiscală a întocmit Raportul de inspecție fiscală și Decizia
de impunere în data de 14.06.2020 prin care s-a stabilit în sarcina agentului economic obligații fiscale
de achitat în plus către stat în valoare 46.500 lei.
a. Perioada pentru care se pot stabili obligații fiscale este începând cu anul 2014, deoarece termenul
de prescripție a dreptului statului de a impune obligații fiscale este de 5 ani și începe să curgă de
la 1 iulie a anului 2015.
b. Perioada care poate fi supusă legal unul control fiscal este doar începând cu anul 2014, deoarece
termenul de prescripție a dreptului statului de a impune obligații fiscale este de 5 ani și începe să
curgă de la 1 iulie a anului 2015.
c. S.C. ABC S.R.L. poate ataca Decizia de impunere direct la instanța de contencios administrativ și
fiscal deoarece cuantumul obligațiilor fiscale stabilite în plus este sub plafonul legal.
d. S.C. ABC S.R.L. nu mai poate ataca Decizia de impunere dacă a acceptat rezultatele controlului și
a menționat că dorește să le plătească.
17. Forma procedurală de emitere a actului administrativ-fiscal este întotdeauna ____forma scrisă (pe
hârtie sau în format electronic), considerată ______condiție ad validitatem.
24

Drept Financiar Și Fiscal

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Financiar Și Fiscal

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept financiar și fiscal 2022

FINANŢELE PUBLICE – NOȚIUNI GENERALE

§. 1.1. Evoluţia istorică a finanţelor publice

Dincolo de multitudinea accepţiunilor, de-a lungul vremii şi în toate sistemele socio-economice,

§. 1.2. Noţiunea de finanţe publice

§. 1.3. Trăsăturile caracteristice ale finanțelor publice

Finanţele publice au următoarele trăsături caracteristice12:

§. 1.4. Structura finanţelor publice

§. 1.5. Funcţiile finanţelor publice

1. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice se realizează în procesul de formare şi repartizare a

2. Funcţia de control se concretizează în activitatea de verificare a respectării legalităţii şi creşterii

§. 1.5. Organele financiare ale statului

Activitatea financiară constă într-un complex de acţiuni şi activităţi desfăşurate în principal de

Activitatea financiară a statului are la bază următoarele principii20:

Organele din aparatul financiar al statului îndeplinesc:

Ministerul Finanţelor Publice este organul de specialitate al administraţiei publice centrale, cu

b). armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF)33 are următoarele obiective:

În cadrul ANAF sunt organizate şi funcţionează:

2. Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabililor - instituţie publică cu

cadrul aparatului propriu al ANAF și are ca obiect de activitate ansamblul activităţilor de

§. 1.6. Dreptul finanțelor publice – ramură a sistemului de drept public român

1. Elementele care alcătuiesc structura finanțelor publice sunt:____________________________.

2. Definiți dreptul finanțelor publice.

3. Enumeraţi organele statului cu competenţă generală, implicate în activitatea financiară.

4. Sunt caracteristici ale finanțelor publice:

6. Funcția de implementare a prevederilor Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană pentru

§. 2.1. Noțiunea și obiectul de reglementare al dreptului financiar

§. 2.2. Izvoarele dreptului financiar

4. Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 227/20158.

5. Codul de procedură fiscală adoptat prin Legea nr. 207/20159.

9. jurisprudența națională (a Curții Constituționale a României, a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

§. 2.3. Raporturile juridice de Drept financiar

1. Subiectele raportului juridic financiar.

Guvernului nr. 92 din 24 decembrie 2003)

2. Conţinutul raporturilor juridice financiare.

3. Obiectul raporturilor juridice financiare.

1. Enumeraţi 3 izvoare ale dreptului financiar.

2. Precizați două prevederi constituționale ce reprezintă izvor de drept financiar.

3. Dați exemple de prevederi normative europene izvor de drept financiar.

4. Enumeraţi subiectele raportului juridic financiar.

5. Specificul raporturilor juridice de drept financiar constă în:

18 A se vedea Dan Drosu Şaguna op.cit., vol. I, p. 31.

§. 3.1. Conceptul şi evoluţia istorică a bugetului

Conform legislației actuale, sistemul bugetar este format din5:

§. 3.2. Natura juridică a bugetului statului

6 A se vedea Emil Bălan, op.cit., p. 43.

§. 3.3. Conţinutul bugetului public

În funcţie de sursă, veniturile curente pot fi împărţite în:

Cheltuielile bugetare se împart în două mari categorii29:

§. 3.4. Clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor publice

Clasificația bugetară pe categorii obligatorii de venituri și cheltuieli34

Clasificația bugetară pe categorii obligatorii de venituri:

32 A se vedea Ioana Maria Costea, Drept financiar. Note de curs, p. 29.

Clasificația bugetară pe categorii obligatorii de cheltuieli:

§. 3.5. Componentele sistemului bugetar naţional

§. 3.6. Dreptul bugetar şi principiile aplicării lui

Având astfel un obiect de reglementare precis şi restrâns, dreptul bugetar nu se suprapune

Iar doctrina mai adaugă şi:

1. Principiul universalităţii – conform acestui principiu, în buget, veniturile şi cheltuielile se înscriu

5. Principiul specializării bugetare – conform acestui principiu, veniturile şi cheltuielile bugetare se

8. Principiul realităţii bugetare – presupune regula fundamentală conform căreia, la întocmirea

§. 3.7. Procedura bugetară