Tema 1: Finanțele publice

1.Noțiunea de finanțe publice

2.Concepte privind finanțele publice
3.Structura și trăsăturile caracteristice ale finanțelor publice
4.Funcțiile finanțelor publice
5.Activitatea financiară a statului

1. Cuvîntul finanțe provine de la expresiile latinești finis, finare, fiare, care au semnificația de termen de
plată. În sec. XIII se utilizau pe larg noțiunile: finatio, financia sau financia pecuniare, ceea ce însemna
plata în bani a unei obligații legale. În sec. XV, în Franța, se utilizau expresiile financie sau hommes de
finance, care desemnau persoanele care încasau impozite pentru rege. Tot în aceeași perioadă, în
Germania, se foloseau expresiile finanz, cu sensul de plată în bani, și finanță, care-l desemna pe cămătar.
Odată cu trecerea timpului, cuvîntul finanță a căpătat un sens foarte larg, astfel ca, în prezent, să fie
incluse următoarele elemente ca: bugetul statului, venituri publice, cheltuieli publice, impozite, taxe,
împrumutul de stat, operațiuni bancare și de bursă etc. Domeniul public include acele bunuri care au
utilitate publică de care cetățenii se folosesc în general în mod gratuit, aceste bunuri, de regulă, nu aduc
venituri, pe cînd cheltuielile de întreținere a lor sunt destul de mari (de ex., fîntînile arteziene,
monumentele, parcurile, muzeele etc.). Domeniul privat include acele bunuri pe care statul le deține ca
orice proprietar, aceste bunuri fiind aducătoare de venituri (de ex., clădirile etc.). Expresia finanțe publice
este asociată cu statul, cu unitățile administrativ-terioriale sau cu alte subiecte de drept public, în legătură
cu veniturile, cheltuielile, împrumuturile și datoria acestora. Diferit de acestea, finanțele private sunt
asociate cu unitățile economice private, bănci, societăți de asigurare private etc., în legătură cu resursele
financiare ale acestora. În consecință, finanțele publice sunt folosite, în principal, pentru acoperirea
nevoilor generale ale societății, în timp ce scopul utilizării finanțelor private este realizarea de profituri de
către agenții privați. Duvergere mențiomează că finanțele publice este știința care studiază activitatea
statului în calitatea sa de utilizator ale unor tehnici financiare specifice, și anume: cheltuieli, impozite,
taxe, împrumuturi, procedee monetare, buget etc. Lalimiere, urmărind extinderea ariei finanțelor publice,
arată că finanțele publice se ocupă cu studiul mijloacelor prin care statul încearcă să acopere cheltuielile
publice pe seama resurselor publice, să realizeze și intervenții pe plan social și economic. Mulți autori
scot în evidență caracterul politic al științei finanțelor publice, menționînd că majoritatea marilor reforme
sociale și politice au avut cauze financiare, iar cele mai importante probleme financiare, de o importanță
majoră, au fost soluționate avînd la bază cauze politice. Finanțele publice reprezintă totalitatea relațiilor
sociale de natură economică, care apar în procesul realizării și repartizării în formă bănească a tuturor
resurselor necesare statului pentru îndeplinirea sarcinilor și funcțiilor sale.

2.Concepte privind finanțele publice. Concepțiile specialiștilor care au tratat și tratează evoluția
finanțelor publice sunt următoarele:-finanțele publice clasice- este caracteristică perioada sec. XVIII-
începutul sec. XX;-finanțele publice moderne- primele decenii ale sec. XX- pînă în jurul anilor '80 ai sec.
XX;-finanțele publice postmoderne- anii '80 ai sec. XX pînă în prezent. Concepția clasică a finanțelor
publice. Concepția clasică privind finanțele publice reflectă doctrina liberală în dezvoltarea economică a
societății. Statul liberal era neutru în ceea ce privește aspectul economic, rolul său fiind limitat la
îndeplinirea atribuțiilor de bază caracteristice acelei perioade (sex. XVIII- începutul sec. XX)- ordinea
publică, apărarea națională, diplomația și justiția. La baza concepțiilor clasice au stat un șir de principii,
unul fiind caracteristic sec. XX: Guvernul cel mai bun este acel care guvernează cel mai puțin. Alte
principii sunt:-Reducerea la minim a cheltuielilor publice;-Veniturile publice se constituie pe baza
contribuției generale;-Impozitele, împrumuturile, taxele, trebuiau în așa mod stabilite încît să aibă un
caracter neutru, astfel să nu modifice relațiile social-economice deja existente;-Asigurarea și menținerea
echilibrului între veniturile și cheltuielile statului. Statul-activitate economică=0. Finanțele publice
moderne.După Primul Război Mondial se afirmă tot mai mult doctrina de intervenție a statului în sfera
economică, ceea ce a dus la creșterea rolului autorităților publice în viața economică, prevenirea crizelor
economice, iar în cazul de producere a acestor crize- luarea de măsuri pentru lichidarea acestora. Toate
acestea au dus la înființarea unor întreprinderi publice, întreprinderi cu capital mixt (de ex., trust-urile).
Obiectivele economice ale Guvernului, în acea perioadă, au fost să promoveze eficiența, stabilitatea și
echitatea. Astfel, promovarea stabilității economice urmărește înregistrarea unei creșteri economice și de
durată, ocuparea deplină a mînei de lucru, stabilitatea prețului. În scopul promovării echității, Guvernul
urmărește eliminarea inegalităților de venit prin următoarele elemente: impozitarea progresivă; transferuri
din bugetul de stat; subvenționarea categoriilor defavorizate. Unul dintre primii care a încercat să
demonstreze necesitatea intervenției statului a fost britanicul Keynes. Economisirea- scoaterea banilor din
circuitul economic. Perioada finanțelor publice postmoderne. Se împarte în: -neoliberalism- susținători:
M. Thatcher, R. Reegan –neokeynesism. Neoliberalismul nu susține implicarea masivă a statului în
activitatea economică; neokeynesismul- viceversa. Finanțe publice - trebuie sa fie asociate cu statul, cu
UAT sau cu alte instituții de drept public, în legătură cu resursele, cheltuielile, împrumuturile si datoria
acestora, regim de drept public, satisfacerea intereselor generale ale societății, surse specifice (impozite,
taxe, etc.), se constituie si se gestionează printr-un sistem de bugete, si anume: bugetul de stat, bugetele
locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul statului si bugetele instituțiilor publice cu caracter autonom,
în condițiile asigurării echilibrului financiar. Finanțe private - sunt asociate cu întreprinderile, băncile si
societățile de asigurare private, regim juridic de drept privat, puse in slujba realizării de profit în interes
personal, surse specifice (investiții personale, cote de participații, credite, economii personale, etc.), în
țările bazate pe economia de piața, cea mai mare parte a mijloacelor de producție sunt concentrate in
proprietatea privata a diferitor categorii de persoane.

3.Structura și trăsăturile caracteristice ale finanțelor publice. De la apariția formațiunii statale și pînă în
prezent au rămas veniturile publice și cheltuielile publice. Un alt element sunt împrumuturile de stat.
Odată cu obținerea independenței, respectiv odată cu transformările sociale și politice care au avut și au
loc în societatea noastră, sistemul financiar al RM, la etapa actuală, este compus din următoarele
elemente: 1.sistemul bugetar- art. 3 din Legea finanțelor publice și responsabilității bugetar-fiscale nr.
181. Sistemul bugetar este un sistem de bugete reglementate prin lege, format din bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat (BASS), fondurile asigurărilor obligatorii de asistență medicală și
bugetele unităților administrativ-teritoriale (UTA). 2.fondurile de urgenta-art.36,leg.181- Articolul
36. Fondul de rezervă şi fondul de intervenţie ale Guvernului - (1) Prin legea bugetară anuală în cadrul
bugetului de stat pot fi create: a) fondul de rezervă – pentru finanţarea cheltuielilor urgente care survin pe
parcursul anului bugetar şi care nu au fost posibil de anticipat şi, respectiv, de prevăzut în bugetul aprobat;
b) fondul de intervenţie – pentru finanţarea cheltuielilor urgente legate de înlăturarea consecinţelor
calamităţilor naturale, în caz de epidemii, precum şi în alte situaţii excepţionale. (2) Fondul de rezervă şi
fondul de intervenţie se administrează în baza regulamentelor aprobate de Guvern. (3) Pe parcursul anului
bugetar, volumul aprobat al fondului de intervenţie poate fi suplimentat cu donaţii ale persoanelor fizice şi
juridice, oferite pentru scopurile menţionate la alin. (1) lit. b). Articolul 37. Fondul de rezervă al
autorităţii administraţiei publice locale - (1) Prin decizia bugetară anuală în cadrul bugetului local poate fi
creat fondul de rezervă pentru finanţarea cheltuielilor urgente care survin pe parcursul anului bugetar şi
care nu au fost posibil de anticipat şi, respectiv, de prevăzut în bugetul aprobat. (2) Fondul de rezervă al
autorităţii administraţiei publice locale se administrează în baza unui regulament aprobat de consiliul
local. Următorul element structural sunt 3.finanțele sau fondurile întreprinderilor sau instituțiilor
publice. Art. 130 din Constituția RM ne spune că formarea, administrarea, utilizarea și controlul
resurselor financiare ale statului, ale UTA și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege- Articolul
42. Cheltuielile autorităţilor/instituţiilor bugetare - (1) Cheltuielile autorităţilor/instituţiilor bugetare se
finanţează din: a) veniturile colectate de autorităţile/instituţiile bugetare; b) resursele proiectelor finanţate
din surse externe; c) veniturile generale şi sursele de finanţare ale bugetului de la care se finanţează
autoritatea/instituţia bugetară respectivă. (2) Autoritatea/instituţia bugetară se finanţează de la un singur
buget. (3) Cheltuielile autorităţilor/instituţiilor bugetare se aprobă, se execută şi se raportează fără
divizare pe surse de acoperire. Articolul 43. Veniturile colectate de autorităţile/instituţiile bugetare - (1)
Veniturile colectate de autorităţile/instituţiile bugetare se constituie din: a) venituri de la efectuarea
lucrărilor şi prestarea serviciilor contra plată; b) chiria sau darea în arendă a patrimoniului public; c)
donaţii, sponsorizări şi alte mijloace băneşti intrate legal în posesia autorităţilor/instituţiilor bugetare. (2)
Nomenclatorul lucrărilor şi serviciilor contra plată efectuate şi/sau prestate de către autorităţile/instituţiile
bugetare şi mărimea tarifelor la servicii se stabilesc de către Guvern sau, după caz, de către autorităţile
administraţiei publice locale, în funcţie de bugetul de la care se finanţează autoritatea/instituţia
bugetară. (3) Veniturile colectate de către autorităţile/instituţiile bugetare se utilizează, alături de
veniturile generale şi sursele de finanţare, pe măsura încasării lor pentru finanţarea cheltuielilor aprobate
în bugetele acestora, fără a fi condiţionate pentru anumite cheltuieli. (4) Dacă pe parcursul anului bugetar
autorităţile/instituţiile bugetare colectează venituri peste volumul aprobat, veniturile ce depăşesc volumul
aprobat se utilizează pentru finanţarea cheltuielilor în volumul aprobat. (5) Dacă pe parcursul anului
bugetar autorităţile/instituţiile bugetare colectează venituri în volum mai mic decît cel aprobat, acestea
vor efectua cheltuieli în volum diminuat cu suma respectivă a veniturilor neîncasate. (6) Veniturile cu
destinaţie, instituite prin acte legislative cu caracter special (fondurile speciale), se direcţionează integral
către programele corespunzătoare de cheltuieli. Următorul element este 4.asigurarea de stat obligatorie.
Tangențial, și acea asigurare din domeniul privat poate fi inclusă în capitolul respectiv. Legea cu privire
la statutul judecătorului (art. 33)- Articolul 33. Asigurarea de stat şi plăţile de compensare-(1) Viaţa,
sănătatea şi bunurile judecătorului sînt supuse asigurării de stat obligatorii de la bugetul de stat. Viaţa şi
sănătatea judecătorului sînt supuse asigurării de stat obligatorii la o sumă egală cu suma mijloacelor lui
băneşti de întreţinere pe 15 ani la ultimul loc de lucru. (2) Suma de asigurare se plăteşte în caz de: a)
moarte violentă sau deces al judecătorului în exerciţiul funcţiunii, dacă decesul a survenit ca urmare a
unor leziuni corporale sau altei vătămări violente a sănătăţii ori a unui accident de muncă, - succesorilor
lui, sub forma unei indemnizaţii unice egale cu produsul înmulţirii salariului mediu anual al decedatului
la numărul de ani compleţi pe care acesta nu i-a supravieţuit pînă la atingerea plafonului de vîrstă, dar nu
mai puţin de 15 salarii medii anuale; b) mutilare a judecătorului sau de o altă vătămare violentă a sănătăţii
ori mutilare, sau o altă vătămare a sănătăţii judecătorului ca urmare a unui accident de muncă care
exclude posibilitatea de a continua activitatea profesională şi a provocat pierderea capacităţii depline de
muncă - sub forma unei indemnizaţii unice egale cu suma mijloacelor lui băneşti de întreţinere pe 15 ani;
c) cauzare judecătorului în exerciţiul funcţiunii de leziuni corporale sau de o altă vătămare violentă a
sănătăţii ori cauzare de leziuni corporale ca urmare a unui accident de muncă ce nu au provocat pierderea
capacităţii de muncă, dar exclud posibilitatea de a continua activitatea profesională - sub forma unei
indemnizaţii unice egale cu suma mijloacelor lui băneşti de întreţinere pe un an; (5) Prejudiciul material
cauzat în legătură cu activitatea de serviciu a judecătorului prin deteriorarea sau nimicirea bunurilor
acestuia, bunurilor membrilor familiei lui sau ale rudelor apropiate se repară integral de la bugetul de stat.
Legea cu privire la procuratură (art. 72)-Articolul 72. Alte garanţii sociale-(1) În exerciţiul funcţiei,
procurorii beneficiază de asistenţă medicală gratuită din contul bugetului de stat. (2) Procurorii care se
află în demisie sau la pensie, dacă nu sînt angajaţi la altă muncă, beneficiază de asistenţă medicală în
condiţiile alin.(1). (3) Procurorului care demisionează sau care întruneşte condiţiile pensionării i se
plăteşte o indemnizaţie unică egală cu produsul înmulţirii salariului său mediu lunar la numărul de ani
complet lucraţi în funcţia de procuror. Totodată, procurorului care a primit indemnizaţia unică în
condiţiile specificate în prezentul alineat şi fie continuă să activeze, fie este reangajat în funcţia de
procuror i se va acorda indemnizaţie unică la încetarea raporturilor de serviciu, în mărimea cuvenită,
pentru anii compleţi de activitate de după perioada pentru care a fost achitată indemnizaţia unică
anterioară. Legea cu privire la CNA (art. 39-41)-Articolul 39. Asigurarea cu pensii-Pensionarea
angajaţilor Centrului se efectuează în conformitate cu legislaţia în vigoare. Articolul 40. Protecţia
socială-(2) În cazul decesului colaboratorului în exerciţiul funcţiunii, familia lui şi persoanele întreţinute
de el primesc un ajutor unic echivalent cu mijloacele băneşti de întreţinere pe 10 ani ale defunctului în
ultima lui funcţie în organele Centrului. Minorilor care au fost întreţinuţi de cel decedat li se acordă un
ajutor lunar suplimentar echivalent cu suma medie a salariului lunar al acestuia în ultima lui funcţie, pînă
la atingerea vîrstei de 18 ani. (3) Dacă în exerciţiul funcţiunii colaboratorului i se cauzează vătămare a
integrităţii corporale care îl fac incapabil să-şi exercite atribuţiile de serviciu, lui i se acordă un ajutor unic
echivalent cu mijloacele băneşti de întreţinere pe 5 ani în ultima lui funcţie din cadrul Centrului şi i se mai
acordă timp de 10 ani diferenţa dintre salariul mediu lunar din ultima lui funcţie şi cuantumul pensiei.
5.Creditul- 1)creditul bancar 2)imprumutul de stat (extern si intern). Legea cu privire la procuratura
art.62 Alte garanții sociale (1) Procurorii aflați în exercițiul funcției beneficiază de asistență medicală în
conformitate cu Legea nr.1585-XIII din 27 februarie 1998 cu privire la asigurarea obligatorie de asistență
medicală. (2) După încetarea raporturilor de serviciu, procurorul cu o vechime în funcția de procuror de
peste zece ani, în temeiul art. 57 alin. (1) lit. b) și c) sau al art. 58 alin. (1) lit. a) și b), dacă circumstanțele
care determină încetarea raporturilor de muncă nu afectează prestigiul Procuraturii și reputația
procurorilor, beneficiază de o indemnizație unică de concediere egală cu 50% din produsul înmulțirii
ultimului salariu lunar la numărul de ani complet lucrați în funcția de procuror. În cazul procurorului
reîntors în funcție, la calculul indemnizației unice de concediere se ia în considerare timpul de activitate
în funcția de procuror de la data încetării ultimei demisii.(3) Viața și bunurile procurorului sînt supuse
asigurării de stat obligatorii de la bugetul de stat, cheltuielile respective fiind prevăzute în bugetul
Procuraturii. (4) Suma asigurată se plătește în următoarele cazuri: a) moarte violentă sau decesul
procurorului în legătură cu exercitarea funcției, survenit ca urmare a unor leziuni corporale sau a altor
vătămări grave ale sănătății – succesorilor lui sub forma unei indemnizații unice, egale cu produsul
înmulțirii salariului de funcție al decedatului la numărul de ani compleți pe care acesta nu i-a supraviețuit
pînă la atingerea limitei de vîrstă, dar nu mai puțin de 15 salarii de funcție ale decedatului; b) mutilare a
procurorului sau o altă vătămare gravă a sănătății sale în legătură cu exercitarea funcției, ce exclude
posibilitatea de a continua activitatea profesională – sub forma unei compensații lunare egale cu salariul
de funcție pe care l-a avut în funcția de procuror;
c) moarte violentă sau decesul procurorului, survenit ca urmare a unor leziuni corporale sau a altor
vătămări grave ale sănătății, legate de exercitarea funcției – membrilor lui de familie inapți de muncă,
aflați la întreținerea lui, sub forma unei indemnizații lunare egale cu diferența dintre partea ce le revenea
din salariul de funcție al celui decedat și pensia stabilită în legătură cu pierderea întreținătorului, fără a se
lua în calcul indemnizația unică. (5) Dacă, la data eliberării din funcție a procurorului, există o procedură
contravențională în legătură cu exercitarea atribuțiilor sale de serviciu sau o urmărire penală împotriva
acestuia, plata indemnizației prevăzute la alin. (2) se suspendă pînă la soluționarea irevocabilă a cauzei. În
cazul constatării vinovăției procurorului în aceste cauze, indemnizația prevăzută la alin. (2) nu se acordă.
(6) Procurorul beneficiază și de alte garanții sociale în conformitate cu legislația muncii în măsura
în care aceasta nu contravine prezentei legi. (7) Prejudiciul material provocat în legătură cu activitatea de
serviciu a procurorului, prin deteriorarea sau nimicirea bunurilor sale, a bunurilor membrilor familiei sale
sau ale rudelor sale apropiate, se repară integral de la bugetul Procuraturii. Legea cu privire la statutul
militarilor Articolul 20. Asigurarea obligatorie de stat a vieţii şi sănătăţii militarilor
(1) Militarii sînt supuşi asigurării obligatorii de stat în modul stabilit de legislaţia în vigoare. Viaţa
şi sănătatea militarilor sînt asigurate de stat, fiind stabilită o indemnizaţie unică.
(2) În caz de deces al militarului în timpul îndeplinirii obligaţiilor serviciului militar sau în caz de
deces al acestuia înainte de expirarea unui an de la trecerea în rezervă ca urmare a unei traume (schilodire,
rănire, contuzie) suferite în timpul îndeplinirii obligaţiilor serviciului militar, membrii familiei militarului
vor primi, în cote-părţi egale, o indemnizaţie unică:
a) pentru militarul prin contract – echivalentă cu solda lunară, cuvenită în luna decesului sau a
trecerii în rezervă, pentru 10 ani;
b) pentru militarul în termen sau cu termen redus şi rezervistul care, la ziua chemării la concentrări,
nu a fost încadrat în cîmpul muncii – echivalentă cu salariul mediu pe ţară în I trimestru al anului
decesului ori trecerii în rezervă, pentru 10 ani;
c) pentru rezervistul chemat la concentrări militare care, pînă la încadrare, a activat în cîmpul
muncii – echivalentă cu salariul pentru 10 ani, pornind de la salariul mediu de care acesta a beneficiat în I
trimestru al anului decesului sau al încheierii concentrărilor, care însă nu va fi mai mic decît salariul
mediu pe ţară în I trimestru al anului decesului sau al încheierii concentrărilor.
(3) În cazul survenirii unei dizabilităţi a militarului ca urmare a îndeplinirii obligaţiilor serviciului
militar, acesta va beneficia de o indemnizaţie unică în următoarele cuantumuri procentuale de la suma
prevăzută la alin. (2) în caz de deces:
a) 100% – pentru dizabilitate severă;
b) 80% – pentru dizabilitate accentuată;
c) 60 % – pentru dizabilitate medie.
(4) În cazul survenirii incapacităţii temporare de muncă a militarului ca urmare a unei traume
(schilodire, rănire, contuzie) suferite în timpul îndeplinirii obligaţiilor serviciului militar, acesta va
beneficia de o indemnizaţie unică, pornind de la următoarele cuantumuri procentuale de la suma
prevăzută la alin. (2) în caz de deces:
a) 3% – pentru o traumă uşoară;
b) 5% – pentru o traumă accentuată;
c) 7% – pentru o traumă gravă.
(5) Plata indemnizaţiilor unice prevăzute la alin. (2) şi (3) se face luîndu-se în calcul plăţile primite
anterior.
(6) Plata indemnizaţiei unice nu se face în cazurile în care evenimentul asigurat a survenit ca
urmare a:
a) unei activităţi a militarului ce nu ţine de îndeplinirea obligaţiilor serviciului militar;
b) sinuciderii militarului sau a unei tentative de suicid a acestuia, dacă acţiunile respective nu au
fost provocate de o stare patologică sau de acţiuni de constrîngere;
c) consumului benevol de băuturi alcoolice, droguri ori substanţe psihotrope (toxice);
d) aflării militarului, fără permisiunea comandantului (şefului), în afara locului de staţionare a
unităţii militare;
e) vătămării sănătății și integrității corporale a militarului din vina acestuia și care nu a cauzat
incapacitatea temporară de muncă a acestuia;
 f) aflării militarului în afara locului de staţionare a unităţii militare – la odihnă, în învoire sau în
concediu ori ca urmare a aflării acestuia, fără învoire, în afara locului de staţionare a unităţii militare, cu
excepţia cazurilor prevăzute la art. 17 alin. (1) lit. i)–n) din Legea nr. 1245/2002 cu privire la pregătirea
cetăţenilor pentru apărarea Patriei;
g) comiterii unei infracțiuni de către militar sau rezervist.
(7) Cazurile specificate la alin. (6) se consideră accidente produse în afara timpului îndeplinirii
obligaţiilor serviciului militar.
(8) Modul şi condiţiile de plată a indemnizaţiilor unice se stabilesc de către Guvern.
(9) Prevederile alin. (1)–(6) nu se aplică militarilor/rezerviștilor decedaţi ca urmare a unei boli acute
care nu a produs vătămarea, inclusiv violentă, a sănătății și integrității lor corporale. În asemenea cazuri,
membrilor de familie ai militarilor/rezerviștilor decedaţi li se plăteşte o indemnizaţie unică în mărime de
12 salarii de întreţinere (salariul funcţiei şi sporul pentru gradul militar).
(10) Legătura cauzală în cazurile de asigurare prevăzute de prezentul articol se stabileşte de către
Comisia centrală de expertiză medico-militară a Forţelor Armate ale Republicii Moldova, în conformitate
cu prevederile Regulamentului cu privire la expertiza medico-militară în Forţele Armate ale Republicii
Moldova, aprobat de Guvern.

Trăsăturile caracteristice ale finanțelor publice. Finanțele publice, ca relații financiare, se caracterizează
prin următoarele trăsături: sunt relații sau raporturi cu caracter economic, întrucît ele apar în procesul
formării, repartizării și utilizării produsului social; sînt relații ce îmbracă o formă bănească, deoarece apar
în procesul de producție și circulație a mărfurilor, apar în procesul de atribuire lui, apar în raporturile
dintre autoritățile publice, agenți economici și populație; sunt relații fără echivalent, întrucît nu presupun
în mod necesar o contraprestație directă (imediată) din partea subiectului beneficiar al mijloacelor bănești
(agenții economici, statul etc.); mijloacele bănești sub care se prezintă relațiile financiare nu se
rambursează. De ex., mijloacele de formare ale bugetului public național, acele transferuri făcute către
populație sub formă de salarii, pensii, burse, indemnizații, ajutoare etc. Excepții de la regula generală:
Există o categorie de impozite cu caracter de rambursabilitate: TVA, creditul.

4.Funcțiile finanțelor publice. Funcțiile finanțelor publice: 1) de repartiție și 2) de control 1)Funcția

de repartiție cunoaște la rîndul său 2 faze distincte, dar interdependente, și anume: -constituirea
fondurilor bănești; -distribuirea fondurilor bănești. La constituirea fondurilor bănești participă
următoarele subiecte: -întreprinderile (toate), indiferent de forma organizatorico-juridică, forma de
proprietate etc.; -instituțiile publice și unitățile subordonate ale acestora; -persoanele juridice și fizice
rezidente, care se află în străinătate; -populația, persoanele fizice care se află pe teritoriul RM. Toate
aceste subiecte contribuie la formarea fondurilor bănești prin: -impozitul pe venit (pe profit în cazul
agenților economici); -contribuții de asigurări sociale; -contribuții de asigurări medicale; -veniturile din
valorificarea proprietății de stat (privatizarea); -cesionări; -accizele; -amenzile; -penalități; -dobînzi; -
donații etc. Prin distribuirea PIB înțelegem atît distribuirea primară, cît și redistribuirea acestuia.
Distribuirea primară constă în împărțirea acestuia între participanții direcți, nemijlociți la procesul
producției materiale. Distribuirea primară: Salariații- salarii și premii; Statul- impozitul pe venit,
asigurarea medicală, asigurarea socială ș.a.; Bănci- creditele. Din venitul agentului economic se mai
retrag resurse pentru materie primă, energie electrifcă etc. Venitul net al întreprinderii. Prin
redistribuirea PIB cuprinde la rîndul său tot 2 faze: 1.mobilizarea și 2.dirijarea unei părți din produsul
deja distribuit. Mobilizarea cuprinde acele relații social-economice, cu ajutorul cărora, prin mecanismul
economic, financiar și bancar, prin instituțiile financiare și bancare, prin sistemul prețurilor și tarifelor
aplicate bunurilor și serviciilor, se atrage o parte din veniturile agenților economici. Dirijarea prevede că
relațiile bănești, prin intermediul căreia sunt dirijate și folosite aceste fonduri, împoreună cu o parte a
resurselor bănești, mobilizate în procesul distribuirii PNB (produsul național brut) se îndreaptă către sfera
social-culturală, ordinea publică, apărarea națională, precum și către grupurile de populație care nu au
primit sau au primit fonduri insuficiente. 2)Funcția de control a finanțelor publice urmărește modul de
constituire a fondurilor în economie, repartizarea pe destinații și gestionarea lor cu o maximă eficiență
de către agenții economici. Funcția de control se exercită de către stat prin intermediul unor organe de
specialitate (Curtea de Conturi, Mininsterul Finanțelor, BNM, Inspecția Financiară, Serviciul Vamal,
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat etc.). Acestor organe le revine sarcina de a verifica integritatea
patrimoniului public, eficiența utilizării fondurilor, legalitatea, necsitatea și oportunitatea cheltuielilor
efectuate de către instituțiile publice, respectarea obligațiilor contractuale și obligațiilor față de bugetul
public național. Concluzie: Funcția de control este strîns legată cu cea de repartiție, dar are o sferă de
manifestare mult mai largă decît prima, deoarece vizează, pe lîngă constituirea și repartizarea fondurilor,
și modul de cheltuire a acestora.

5.Activitatea financiară a statului.- Articolul 18. Rolul Parlamentului. În domeniul finanţelor publice,
Parlamentul are următoarele competenţe şi responsabilităţi de bază: a) adoptă acte legislative în domeniul
finanţelor publice; b) adoptă, după caz, modificările şi completările la legislaţie ce rezultă din politica
bugetar-fiscală; c) adoptă legile bugetare anuale şi legile privind modificarea bugetelor; d) examinează
raportul semianual privind executarea bugetului public naţional şi a componentelor acestuia; e) aprobă
rapoartele anuale privind executarea bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a
fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală. Articolul 19. Rolul Guvernului.În domeniul
finanţelor publice. Guvernul are următoarele competenţe şi responsabilităţi de bază: a) exercită
conducerea generală a activităţii executive în domeniul gestionării finanţelor publice, în conformitate cu
principiile şi regulile stabilite de prezenta lege; b) asigură durabilitatea programului de guvernare şi a
altor documente de politici din punct de vedere bugetar-fiscal; c) asigură administrarea datoriei de stat şi
monitorizarea datoriei sectorului public; d) aprobă cadrul bugetar pe termen mediu; e) aprobă şi prezintă
Parlamentului proiectele legilor bugetare anuale, precum şi proiectele de legi privind modificarea
bugetelor; f) adoptă hotărîri privind redistribuirea alocaţiilor în condiţiile art.60 alin. (1) lit. a); g) asigură
gestionarea eficientă şi transparentă a fondului de rezervă şi a fondului de intervenţie ale Guvernului; h)
prezintă Parlamentului rapoarte privind executarea bugetului public naţional şi a componentelor acestuia;
i) aprobă regulamentul-cadru de activitate a serviciilor financiare din cadrul autorităţilor publice; j) adoptă
acte normative în scopul implementării prezentei legi. Articolul 20. Rolul Ministerului Finanţelor. (1)
Ministerul Finanţelor este autoritatea publică centrală în domeniul finanţelor publice şi are următoarele
competenţe şi responsabilităţi de bază: a) stabileşte activităţile intermediare ale calendarului bugetar şi
monitorizează implementarea acestuia, precum şi asigură coordonarea generală a procesului bugetar; b)
elaborează şi asigură implementarea politicii bugetar-fiscale în conformitate cu principiile şi regulile
bugetar-fiscale stabilite de prezenta lege; c) elaborează şi prezintă Guvernului spre aprobare cadrul
bugetar pe termen mediu; d) examinează propunerile de buget ale autorităţilor publice centrale,
elaborează şi prezintă Guvernului proiectul legii bugetului de stat pe anul respectiv şi, în caz de
necesitate, proiectele de legi privind modificarea acestuia; e) examinează proiectele legilor anuale ale
bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală şi sintezele
consolidate ale proiectelor bugetelor locale de nivelul întîi și al doilea, precum şi determină transferurile
interbugetare în conformitate cu legislaţia; f) asigură gestionarea mijloacelor financiare ale bugetelor
componente ale bugetului public naţional prin contul unic trezorerial şi prin alte conturi deschise în Banca
Naţională a Moldovei şi în instituţiile financiare, administrează bugetul de stat şi monitorizează
executarea celorlalte bugete componente ale bugetului public naţional; g) organizează şi asigură
funcţionarea sistemului trezorerial; h) participă în Sistemul automatizat de plăţi interbancare; i)
întocmeşte şi publică rapoarte periodice şi anuale privind executarea bugetului de stat, precum şi privind
executarea bugetului public naţional; j) administrează datoria de stat şi garanţiile de stat, precum şi
monitorizează datoria sectorului public; k) efectuează monitoringul financiar al autorităţilor publice la
autogestiune, al întreprinderilor de stat şi al societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de
stat; l) elaborează şi aprobă cadrul metodologic necesar pentru implementarea prezentei legi şi a altor acte
normative în domeniul finanţelor publice, precum şi acordă asistenţă metodologică autorităţilor publice
centrale şi locale în procesul bugetar; m) asigură procesul de dezvoltare continuă a capacităţilor
profesionale ale personalului care activează în domeniul finanţelor publice; n) avizează proiectele de acte
normative cu implicaţii financiare asupra bugetelor, precum şi proiectele de acorduri, memorandumuri,
protocoale sau alte documente cu caracter financiar, încheiate cu alte state sau cu organizaţii
internaţionale; o) exercită alte competenţe şi responsabilităţi prevăzute de legislaţie. (2) Pentru analiza
bugetară şi analiza perspectivelor în domeniul finanţelor publice, Ministerul Finanţelor poate solicita şi
dispune de orice informaţie necesară de la oricare autoritate/instituţie publică. Articolul 21. Rolul
autorităţilor publice centrale. (1) În domeniul finanţelor publice, autorităţile publice centrale au
următoarele competenţe şi responsabilităţi de bază: a) organizează sistemele de planificare, executare,
evidenţă contabilă şi raportare a bugetului în cadrul autorităţii publice respective şi, după caz, în cadrul
instituţiilor bugetare din subordine; b) elaborează, aprobă, asigură implementarea şi raportează strategiile
sectoriale de cheltuieli; c) stabileşte priorităţile de politică sectorială şi asigură conformitatea strategiilor
sectoriale de cheltuieli cu documentele de planificare strategică şi cu limitele de cheltuieli
prognozate/aprobate în buget; d) asigură repartizarea limitei sectoriale de cheltuieli pe bugetele
componente ale bugetului public naţional şi pe autorităţi publice centrale, în cadrul sectorului de care este
responsabil, inclusiv determină transferurile cu destinaţie specială de la bugetul de stat la bugetele locale;
e) prezintă Ministerului Finanţelor propuneri pentru elaborarea cadrului bugetar pe termen mediu şi a
proiectului legii bugetului de stat, rapoarte financiare, rapoarte de performanţă, alte rapoarte şi informaţii
necesare pentru elaborarea rapoartelor prevăzute de prezenta lege, fiind responsabile de prezentarea în
termen şi corectitudinea informaţiilor prezentate; f) participă la argumentarea şi promovarea proiectului
cadrului bugetar pe termen mediu şi a legii anuale a bugetului de stat, precum şi a rapoartelor privind
executarea bugetului de stat, inclusiv privind performanţa în cadrul programelor pe domeniile de
competenţă; g) asigură repartizarea şi aprobă limitele de alocaţii bugetare anuale şi indicatorii de
performanţă pentru instituţiile din subordine şi monitorizează performanţele financiare şi nefinanciare ale
acestora; h) asigură publicarea strategiilor sectoriale de cheltuieli şi a bugetelor anuale pe domeniile de
competenţă, precum şi a rapoartelor privind implementarea acestora; i) asigură gestionarea alocaţiilor
bugetare şi administrarea patrimoniului public, în conformitate cu principiile bunei guvernări; j) asigură
supravegherea activităţii şi eficienţa utilizării patrimoniului instituţiilor publice la autogestiune pentru
care au calitatea de fondator, precum şi a întreprinderilor de stat şi a societăţilor comerciale cu capital
integral sau majoritar de stat care activează în domeniul de competenţă; k) exercită alte competenţe şi
responsabilităţi prevăzute de legislaţie. (2) Pentru realizarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1), organele
centrale de specialitate ale administraţiei publice conlucrează cu alte autorităţi publice centrale şi locale,
care, la rîndul lor, sînt obligate să colaboreze şi să prezinte orice informaţie necesară autorităţii publice de
specialitate. Articolul 22. Rolul autorităţii publice centrale şi a instituţiei publice responsabile pentru
bugetul asigurărilor sociale de stat (1) În domeniul finanţelor publice, autoritatea publică centrală în
domeniul protecţiei sociale are următoarele competenţe şi responsabilităţi de bază: a) elaborează politicile
în domeniul asigurărilor sociale de stat şi asistenţei sociale şi prezintă Ministerului Finanţelor, în baza
propunerilor Casei Naţionale de Asigurări Sociale, prognoze ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi
alte informaţii necesare pentru elaborarea cadrului bugetar pe termen mediu; b) prezintă şi promovează, în
procesul consultărilor cu Ministerul Finanţelor, Guvernul şi cu Parlamentul, proiectul legii bugetului
asigurărilor sociale de stat pe anul respectiv şi, în caz de necesitate, proiecte de legi privind modificarea
bugetului în cauză; c) monitorizează şi analizează executarea bugetului asigurărilor sociale de stat,
precum şi performanţa în cadrul programelor; d) înaintează Guvernului propuneri în vederea asigurării
stabilităţii financiare a sistemului public de asigurări sociale; e) exercită alte competenţe şi
responsabilităţi prevăzute de legislaţie. (2) În domeniul finanţelor publice, Casa Naţională de Asigurări
Sociale are următoarele competenţe şi responsabilităţi de bază: a) elaborează şi prezintă autorităţii publice
centrale în domeniul protecţiei sociale prognoze ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi alte informaţii
necesare pentru elaborarea cadrului bugetar pe termen mediu; b) întocmeşte şi prezintă autorităţii publice
centrale în domeniul protecţiei sociale proiectul legii anuale a bugetului asigurărilor sociale de stat şi, în
caz de necesitate, propuneri de modificare a bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi furnizează
informaţiile necesare pentru fundamentarea acestora; c) participă în procesul de consultare şi promovare a
proiectului legii anuale a bugetului asigurărilor sociale de stat la Ministerul Finanţelor, Guvern şi
Parlament; d) administrează bugetul asigurărilor sociale de stat şi implementează programele în
conformitate cu obiectivele şi indicatorii de performanţă asumaţi; e) asigură gestionarea mijloacelor
bugetului asigurărilor sociale de stat şi administrarea patrimoniului public aflat în gestiune, în
conformitate cu principiile bunei guvernări; f) prezintă Guvernului, autorităţii publice centrale în
domeniul protecţiei sociale şi Ministerului Finanţelor rapoarte privind executarea bugetului asigurărilor
sociale de stat, inclusiv privind performanţa în cadrul programelor, şi asigură publicarea acestora; g)
exercită alte competenţe şi responsabilităţi prevăzute de legislaţie. Articolul 23. Rolul autorităţii publice
centrale şi a instituţiei publice responsabile pentru fondurile asigurării obligatorii de asistenţă
medicală (1) În domeniul finanţelor publice, autoritatea publică centrală în domeniul ocrotirii sănătăţii are
următoarele competenţe şi responsabilităţi de bază: a) elaborează politica în domeniul asigurării
obligatorii de asistenţă medicală şi prezintă Ministerului Finanţelor, în baza propunerilor Companiei
Naţionale de Asigurări în Medicină, prognoze ale fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală şi
alte informaţii necesare pentru elaborarea cadrului bugetar pe termen mediu; b) prezintă şi promovează, în
procesul consultărilor cu Ministerul Finanţelor, Guvernul şi cu Parlamentul, proiectul legii fondurilor
asigurării obligatorii de asistenţă medicală pe anul respectiv şi, în caz de necesitate, proiecte de legi
privind modificarea fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală; c) monitorizează şi analizează
executarea fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală, precum şi performanţa în cadrul
programelor; d) exercită alte competenţe şi responsabilităţi prevăzute de legislaţie. (2) În domeniul
finanţelor publice, Compania Naţională de Asigurări în Medicină are următoarele competenţe şi
responsabilităţi de bază: a) elaborează şi prezintă autorităţii publice centrale în domeniul ocrotirii sănătăţii
prognoze ale fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală şi alte informaţii necesare pentru
elaborarea cadrului bugetar pe termen mediu; b) întocmeşte şi prezintă autorităţii publice centrale în
domeniul ocrotirii sănătăţii proiectul legii anuale a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală
şi, în caz de necesitate, propuneri de modificare a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală,
precum şi furnizează informaţiile necesare pentru fundamentarea acestora; c) participă în procesul de
consultare şi promovare a proiectului legii anuale a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală
la Ministerul Finanţelor, Guvern şi Parlament; d) administrează fondurile asigurării obligatorii de
asistenţă medicală şi implementează programele în conformitate cu obiectivele şi indicatorii de
performanţă asumaţi; e) asigură gestionarea mijloacelor fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă
medicală şi administrarea patrimoniului public aflat în gestiune, în conformitate cu principiile bunei
guvernări; f) prezintă Guvernului, autorităţii publice centrale în domeniul ocrotirii sănătăţii şi Ministerului
Finanţelor rapoarte privind executarea fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală, inclusiv
privind performanţa în cadrul programelor, şi asigură publicarea acestora; g) exercită alte competenţe şi
responsabilităţi prevăzute de legislaţie. Articolul 24. Rolul autorităţilor administraţiei publice locale.
(1) În domeniul finanţelor publice, autorităţile administraţiei publice locale au următoarele competenţe şi
responsabilităţi de bază: a) elaborează, aprobă şi administrează bugetele locale cu respectarea principiilor
şi regulilor stabilite de prezenta lege şi în conformitate cu legislaţia privind finanţele publice locale; b)
elaborează prognoze bugetare şi întreprind, în limitele competenţelor, măsuri pentru creşterea bazei
fiscale şi asigurarea sustenabilităţii bugetelor locale pe termen mediu şi lung; c) înaintează, prin
intermediul asociaţiilor reprezentative ale autorităţilor administraţiei publice locale, propuneri la
elaborarea politicii bugetar-fiscale şi a politicilor sectoriale, precum şi participă la consultările privind
relaţiile interbugetare; d) conlucrează cu autorităţile publice centrale şi implementează la nivel local
programele şi politicile cuprinse în documentele de planificare strategică de nivel naţional; e) publică
bugetele locale şi rapoartele privind executarea acestora, inclusiv privind performanţa în cadrul
programelor la nivel local; f) asigură gestionarea resurselor bugetare şi administrarea patrimoniului
public, în conformitate cu principiile bunei guvernări; g) efectuează monitoringul financiar al instituţiilor
publice la autogestiune, al întreprinderilor municipale şi al societăţilor comerciale în care autorităţile
administraţiei publice locale au calitatea de fondator sau deţin cota majoritară în capital social. (2) Alte
competenţe specifice ale autorităţilor administraţiei publice locale sînt prevăzute de legislaţia privind
finanţele publice locale şi de alte acte normative. Articolul 25. Rolul instituţiilor bugetare. În domeniul
finanţelor publice, instituţiile bugetare au următoarele competenţe şi responsabilităţi de bază: a)
elaborează şi prezintă propuneri de buget; b) repartizează limitele de alocaţii bugetare conform
clasificaţiei bugetare; c) colectează venituri în condiţiile art.43; d) îşi asumă angajamente bugetare şi
efectuează cheltuieli în scopurile şi în limitele alocaţiilor bugetare; e) implementează şi raportează
programele în conformitate cu obiectivele şi indicatorii de performanţă asumaţi; f) asigură gestionarea
alocaţiilor bugetare şi administrarea patrimoniului public, în conformitate cu principiile bunei guvernări;
g) publică bugetele şi rapoartele privind executarea acestora, inclusiv privind performanţa în cadrul
programelor; h) exercită alte competenţe şi responsabilităţi prevăzute de legislaţie. Presedintele – art 95.
Prin activitatea finan. a statului intelegem act. statului pentru formarea si utilizarea mij.fin., care asigura
dez. si indeplinirea functiilor sale. Act.fin. a statului are loc in conditiile colaborarii cu organismele
fin.internationale ( ex- BIP). In conditiile colaborarii economice bilaterale si multilaterale, aceste
colaborari se incheie cu anumite conventii. In act.fin. statul fooseste drept forme: forme j. si forme neju.
Statul isi modeleaza act.fin. cu aparatul org : a)cu o componenta generala(Parlamentul, Guvernul,
Presedintele, org. adm. pub. locale ) b)cu o comp. speciala -1)org.statale care desf.act. financiara pe langa
indeplinirea atributiilor de baza(ministere, servicii, comisii) 2)org.statale a caror act. e de baza( MINF,
BNM, CC).
Finanţele publice constituie o componentă importantă a vieţii social-economice a fiecărei ţări, iar
impactul lor asupra economiei naţionale are conotaţii atât în dimensiunile şi distribuirile Produsului Intern
Brut (P.I.B.), cât şi în modul concret de realizare a acestui proces. Existenţa finanţelor publice este
indisolubil legatã de existenţa statului, care are de îndeplinit funcţii şi sarcini importante în ce priveşte
organizarea şi conducerea activităţii economico-sociale naţionale, apărarea independenţei şi suveranităţii
ţării.
În procesul procurării şi repartizării resurselor financiare necesare statului pentru a-şi îndeplinii
funcţiile şi sarcinile sale, se formează anumite relaţii sociale, de natură economică, care exprimă modul
de repartizare a unei părţi din P.I.B. între diverse categorii sociale. Aceste relaţii se concretizează în
transferuri băneşti de la agenţi economici, instituţii şi persoane fizice la bugetul statului, de la bugetul
de stat către agenţii economici, între instituţii şi chiar în interiorul unor structuri economice, cu prilejul
formării sau utilizării diferitelor fonduri. De aceea, există o deosebire clară între finanţele publice şi cele
particulare, astfel:
• finanţele publice sunt asociate cu resursele, cheltuielile, împrumuturile, datoria statului,
unităţilor administrativ-teritoriale şi altor instituţii de drept public;
• finanţele private cuprind resursele, cheltuielile, împrumuturile, creanţele de încasat şi
obligaţiile de plată ale agenţilor economici, băncilor, societăţilor de asigurare private.

Între finanţele publice şi cele private există unele asemănări, dar şi deosebiri, aşa cum rezultă din
tabelul nr. 1.1.

Tabelul nr. 1.1.

Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi cele private

ASEMĂNĂRI ÎNTRE FINANŢELE PUBLICE ŞI CELE PRIVATE:

Atât finanţele publice, cât şi cele private se confruntă cu probleme de echilibru financiar.
DEOSEBIRI ÎNTRE FINANŢELE PUBLICE ŞI CELE PRIVATE:
FINANŢELE PUBLICE FINANŢELE PRIVATE
Resursele necesare realizării funcţiilor şi Resursele necesare realizării funcţiilor şi
sarcinilor statului se procură de la persoane fizice sarcinilor întreprinderii private se procură de la
şi juridice prin măsuri de constrângere în persoane fizice şi juridice în principal pe baze
principal şi într-o proporţie mai mică pe baze contractuale.
contractuale. Întreprinderile private, pentru completarea
Prelevarea unei părţi din venitul persoanelor resurselor proprii, îşi procură resursele financiare
fizice şi juridice la bugetul statului are caracter de pe piaţă, pe baze contractuale, în condiţiile
obligatoriu, fără contraprestaţie şi este rezultate din confruntarea cererii şi ofertei de
nerambursabilă. capital de împrumut.
Statul poate lua anumite măsuri în legătură cu Întreprinderile private nu pot influenţa în mod
moneda naţională, în care se constituie fondurile legal această monedă pe care şi ele o folosesc.
publice.
Finanţele publice sunt folosite în scopul Finanţele private sunt puse în slujba realizării de
satisfacerii nevoilor generale ale societăţii. profit de către întreprinzătorii individuali.
Gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului Gestiunea financiară a întreprinderilor urmează
public. regulile dreptului comercial.

Concepţiile specialiştilor privind finanţele sunt diferite. Astfel, finanţele sunt considerate1 ca fiind,
după caz:
• fonduri băneşti la dispoziţia statului;
• bani şi bunuri utilizate pentru funcţionarea instituţiilor publice;
• mijloace de intervenţie a statului în economie (impozite, împrumuturi, alocaţii bugetare,
subvenţii şi alte pârghii sau instrumente cu ajutorul cărora statul intervine în viaţa
economică);
• ansamblul activităţii desfăşurate de sectorul public al economiei;
• relaţii sociale, de natură economică, care apar în procesul constituirii şi repartizării
fondurilor publice etc.
În realitate, între resursele băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea satisfacerii nevoilor
sociale, modalităţile concrete prin care se procură şi se distribuie aceste resurse, instrumentele prin care
statul intervine în viaţa economică, metodele de gestionare a resurselor financiare publice şi formele
juridice pe care le îmbracă toate acestea, există legături strânse. Prin urmare, finanţele publice
reprezintă relaţiile apărute în procesul de asigurare şi repartizare a fondurilor necesare statului,
exprimate în formă bănească (valorică).

În vorbirea curentă, ca şi în literatura de specialitate, se utilizează diverse expresii care fac parte din
familia cuvântului finanţe, în sensuri apropiate sau diferite, după caz: finanţe, finanţe publice, finanţe
private ş.a.
Cuvântul finanţe2 provine de la latinescul finare, care înseamnă, în sens general, a termina, a încheia
şi în sens restrâns, a aranja o afacere, a termina un diferend prin mijlocirea banului, o acţiune
judecătorească sau o hotarâre a justiţiei în legătură cu o plată de bani.
În secolele al XIII lea şi al XIV lea s-au folosit expresiile finantio, financias şi financia pecuniria,
cu sensul de plată în bani. În secolul al XV-lea, în Franţa, se foloseau expresiile hommes de finances şi
financiers pentru denumirea arendaşilor de impozite şi a persoanelor care încasau impozitele regelui,
finance pentru suma de bani, venit al statului, financies pentru denumirea întregului patrimoniu al

1. Văcărel I, Finanţe publice, Ed. a IVa, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 31

2
Văcărel I, Finanţe publice, Ed. a IVa, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 32
statului.
În Germania, în secolele al XV lea – al XVII lea, se utilizau termenii finanz, care desemna plată în
bani şi finanzer, care desemna pe cămătar.
În ţara noastră, încă din secolul al XIX lea, s-a folosit noţiunea de fisc, care denumea organul
financiar care încasa impozitele, taxele, amenzile, etc.
De-a lungul anilor, conceptul de finanţe a evoluat continuu. În această evoluţie se conturează două
etape distincte:
- prima corespunde, în linii generale maşinismului, capitalismului ascendent (secolele al XVIII lea
– al XX lea),
- iar ce-a de-a doua corespunde dezvoltării monopolurilor (secolul al XX lea, mai ales după marea
recesiune economică mondială din 1929-1933).
Concepţiile din prima etapă sunt considerate clasice, iar cele din etapa următoare, moderne.
Concepţiile clasice reflectă doctrina liberală predominantă în perioada capitalismului ascendent, potrivit
căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-
passer, urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii din partea autorităţii publice care ar putea perturba
iniţiativa privată, libera concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţei. Statul se limitează la sarcinile
sale tradiţionale vizând menţinerea ordinii sale interne, apărarea ţării şi întreţinerea de relaţii diplomatice
cu alte state, iar cheltuielile publice se restrâng la minimum. În această concepţie sarcina finanţelor
publice consta în asigurarea resurselor necesare întreţinerii instituţiilor publice, funcţionării normale a
acestora; impozitele, împrumuturile şi celelalte metode de procurare a resurselor financiare trebuind
utilizate astfel încât să aibă caracter neutru, să nu modifice relaţiile social-economice existente. Păstrarea
echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată drept o cerinţă fundamentală a bunei
gestiuni, cheia de boltă a finanţelor publice. Apariţia deficitului bugetar generator de inflaţie era
considerată un fenomen nedorit, cu efecte negative asupra funcţionării normale a mecanismului
economic.
În concluzie, principiile formulate de către adepţii doctrinei liberale care au stat la baza finanţelor
publice în concepţia economiştilor clasici pot fi sintetizate3 astfel:
cheltuielile publice, restrânse la minimum, ar trebui să acopere, pe seama contribuţiei generale, numai
costurile serviciilor, instituţiilor şi lucrărilor publice strict necesare societăţii şi pe care piaţa nu le
poate furniza;
dat fiind caracterul neproductiv al armatei, flotei, al muncii prestate de judecători, poliţişti şi alţi
agenţi publici, cheltuielile publice conduc la diminuarea capitalului productiv al ţării;
cheltuielile publice ar trebui finanţate pe seama impozitelor suportate de membrii comunităţii numai
în măsura în care ele se fac în interesul general al societăţii şi nu pot fi integral acoperite de către
beneficiarii direcţi ai serviciilor prestate de instituţiile publice;
impozitele constituie un rău, deoarece influenţează procesul reproducţiei şi afectează acumularea de
capital productiv, dar răul acesta este necesar deoarece asigură colectarea resurselor necesare

3
Văcărel I, Finanţe publice, Ed. a IVa, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 33
 finanţării cheltuielilor publice indispensabile societăţii;
veniturile bugetare curente ar trebui să acopere în fiecare an cheltuielile publice, deoarece deficitul
bugetar obligă statul să apeleze la emisiunea de bani sau să contracteze împrumuturi pentru
scopuri neproductive;
apelul la împrumuturi este nefast deoarece conduce la creşterea datoriei publice care antrenează
cheltuieli bugetare suplimentare cu plata dobânzilor aferente, constituind o povară pentru
generaţiile viitoare.
În această epocă în care prevala doctrina liberalismului economic, preocuparea specialiştilor era
orientată cu precădere spre problemele procurării resurselor necesare statului, utilizării lor cu spirit de
economie, repartizării sarcinilor fiscale pe categorii de plătitori, contractării şi rambursării
împrumuturilor, întocmirii şi executării echilibrate a bugetului, respectării anumitor reguli care ţin de
disciplina financiară şi de buna gestionare a fondurilor, conceptul de finanţe avea un pronunţat
caracter juridic.
După această perioadă, adică spre sfârşitul sec. al XIX lea, începutul sec. al XX lea şi mai ales după
recesiunea din perioada 1929-1933, se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă, potrivit căreia
autoritatea publică este chemată să joace un rol activ în viaţa economică, să influenţeze procesele
economice, să corecteze evoluţia ciclică, să prevină crizele sau cel puţin să le limiteze efectele negative.
Această modificare de poziţie a fost determinată de adâncirea contradicţiilor interne şi externe ale
modului de producţie capitalist şi de necesitatea găsirii de soluţii la problemele complexe cu care era
confruntată economia naţională. Este apreciată şi încurajată intervenţia statului în economie prin măsuri
ca:
acordarea de subvenţii şi de facilităţi întreprinderilor private,
acţiuni pentru combaterea şomajului,
acţiuni pentru restabilirea echilibrului general economic vremelnic perturbat,
acţiuni pentru redresarea economiei stagnante, etc.
Pentru statul modern, finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de asigurare a acoperirii
cheltuielilor sale, ci un mijloc de intervenţie în economie. Preocuparea principală a specialiştilor devine
studierea instrumentelor cu ajutorul cărora statul poate interveni în viaţa economică, a modalităţilor de
influenţare a proceselor economice, a relaţiilor sociale. Obiectul cercetării se deplasează spre analiza
mijloacelor de intervenţie a statului prin intermediul cheltuielilor şi al veniturilor publice.
În ultimele decenii ale secolului al XX-lea s-au afirmat cu tot mai multă vigoare concepţiile
neoliberale, care susţin retragerea statului din economie, renunţarea acestuia la folosirea impozitelor,
taxelor, subvenţiilor de la buget şi a altor instrumente financiare şi monetare de influenţare a activităţii
economice, lăsarea pieţei să se autoregleze prin mijloacele sale specifice.

Conţinutul economic al finanţelor publice

Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor importante fonduri
băneşti la dispoziţia autorităţilor publice. Mobilizarea resurselor băneşti la dispozitia statului are loc pe
seama P.I.B. sau a venitului naţional (V.N.) prin transfer de resurse şi implicit de putere de cumpărare,
de la persoane fizice şi juridice la dispoziţia organelor administraţiei de stat, centrale şi locale. De la
aceste fonduri se efectuează transferuri de putere de cumpărare către diverşi beneficiari – persoane fizice
şi juridice.
Prin urmare, au loc fluxuri de resurse băneşti în dublu sens – către şi de la fondurile publice – ceea
ce generează anumite relaţii sociale între participanţii la acest proces şi anume:
relaţiile care apar între participanţii la procesul de constituie a fondurilor de resurse financiare şi
anume: agenţii economici, indiferent de forma de proprietate, care desfăşoară activitate în scop
lucrativ şi membrii societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni ai statului care realizează
venituri, pe de o parte şi colectivitate, reprezentată prin stat, pe de altă parte;
relaţiile care apar în procesul de distribuire a fondurilor publice între colectivitate, reprezentată prin
stat, pe de o parte şi beneficiarii acestor fonduri: întreprinderi, instituţii publice, membri ai
societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni care încasează pensii, alocaţii pentru copii, ajutoare,
burse şi alte îndemnizaţii, pe de altă parte.
Relaţiile sociale (1 şi 2) apărute în procesul mobilizării şi repartizării fondurilor de resurse băneşti
din economie sunt prin natura lor relaţii economice, legate indisolubil de repartiţia PIB. În condiţiile
existenţei producţiei de mărfuri şi ale acţiunii legii valorii, repartiţia celei mai mari părţi a produsului
creat în economia naţională se face prin intermediul banilor, iar relaţiile economice de mai sus sunt
exprimate în formă banească (valorică), adică sunt relaţii financiare sau pe scurt finanţe.
Finanţele publice reprezintă relaţiile economice exprimate valoric (prin intermediul banilor) care
apar în procesul repartiţiei PIB în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii.
Trebuie precizat că nu toate relaţiile baneşti care apar în procesul repartiţiei şi circulaţiei P.I.B.
sunt, concomitent şi relaţii financiare. Sfera finanţelor este mai îngustă decât cea a relaţiilor băneşti şi
cuprinde numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care reflectă o
schimbare a formelor valorii. Transferul de valoare are caracterul de transfer de putere de
cumpărare şi se efectueazã fără contraprestaţie directă. Un agent economic care a vărsat la bugetul
de stat o sumă de bani cu titlul de impozit pe profit nu are dreptul să solicite statului nici rambursarea
acestuia şi nici o altă prestaţie de valoare egală. Un liber profesionist care a vărsat la buget o sumă de bani
cu titlu de impozit pe venit nu dobândeşte prin aceasta nici un drept de creanţă asupra statului; Sumele
primite de la buget de la persoana în cauză, cu titlu de alocaţie de stat pentru copii, pensie de asigurări
sociale, etc., nu au nici o legatură directă cu impozitul plătit de aceasta.
Transferul de valoare care se realizează prin actul de vânzare-cumpărare a unor bunuri reflectă o
schimbare a formelor valorii, din forma marfă în forma bani sau invers, deci nu reprezintă transfer fără
contraprestaţie de putere de cumpărare. Salarizarea muncii presupune de asemenea un schimb de
echivalente şi nu un transfer de putere de cumpărare fără contraprestaţie. În asemenea cazuri, transferul de
valoare adăugată dă naştere la relaţii băneşti, dar acestea nu constituie relaţii financiare.
Între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti legate de schimbarea formelor valorii există o strânsă
legătură, cele dintâi fiind condiţionate de înfăptuirea celor din urmă. Astfel, plata salariului constituie o
premisă a prelevării la buget a unei părţi din venitul unui muncitor ori funcţionar sub formă de impozit pe
salariu şi contribuţii aferente la diferite fonduri publice.
După modalitatea în care se realizează transferul de valoare, în cadrul relaţiilor financiare se
particularizează:
– relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil
(sunt relaţii financiare clasice care sunt reflectate în bugetul de stat, bugetele locale, bugetul
asigurărilor sociale de stat sau în anumite fonduri publice extrabugetare; finanţele publice);
– relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată,
pentru care se percepe dobândă (acestea sunt relaţii de credit, mijlocite de bănci sau de alte
instituţii specializate);
– relaţiile care exprimă, după caz, un transfer obligatoriu sau facultativ de resurse băneşti, în
schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen aleatoriu (aceste relaţii
apar în procesul constituirii şi repartiţiei fondurilor de asigurări de bunuri, de persoane şi de
răspundere civilă, a fondului pentru ajutor de şomaj etc.);
– relaţiile care apar în procesul mobilizării şi repartizării resurselor băneşti la dispoziţia
unităţilor economice în vederea desfăşurării activităţii economice şi a dezvoltării acestora, pe seama
veniturilor realizate, a creditelor bancare, a vânzării de acţiuni, a emiterii de obligaţiuni sau pe alte căi
(acestea sunt denumite finanţe ale întreprinderii).
În literatura de specialitate, ca şi în vorbirea curentă, noţiunea de finanţe este folosită în dublu sens:
a) în sens larg, ea cuprinde toate categoriile de relaţii arătate mai sus;
b) în sens restrâns, ea cuprinde numai relaţiile financiare având la bază principiile prelevării fără
contraprestaţie la fondurile publice de resurse băneşti şi al alocării acestora cu titlu nerambursabil
către diverşi beneficiari, adică finanţele publice. În această din urmă interpretare, creditul,
asigurările şi finanţele întreprinderilor nu intră în sfera finanţelor publice.
Prin urmare, finanţele intreprinderilor, creditul, asigurările ca şi finanţele publice deservesc procesul
reproducţiei lărgite, contribuind, decisiv, la satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.
În cele ce urmează ne vom ocupa de finanţele publice, care sunt legate de constituirea şi
repartizarea fondurilor de resurse financiare la dispoziţia autorităţilor publice .