UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE ȘI MEDICINĂ

VETERINARĂ BUCUREȘTI
FACULTATEA DE MANAGEMENT, INGINERIE ECONOMICĂ
ÎN AGRICULTURĂ ȘI DEZVOLTARE RURALĂ
MASTER MANAGEMENT SI DEZVOLTARE RURALA

SUPORT DE CURS

GESTIUNEA SPAȚIULUI RURAL

S.L.dr. APOSTOL CRISTINA

ELENA

1
 CUPRINS

Capitolul 1 Spațiul rural 3

1.1. Spaţiul rural: definire, caracteristici 3
1.2. Funcţiile spaţiului rural 6
1.3. Efectele industrializării asupra spaţiului rural 9

Capitolul 2 Dezvoltarea rurală durabilă 11

2.1.Dezvoltarea rurală durabilă a României în contextul integrării europene 11

2.2. Strategia de dezvoltare rurală a României 2014-2020 16
Capitolul 3 Conceptul de amenajare a teritoriului 18
3.1. Amenajarea teritoriului in context european 18

3.2. Amenajarea teritoriului in context național 19

Capitolul 4 Carta europeană a amenajării teritoriului 22

Capitolul 5 Politica de mediu: principii generale și cadrul de bază 33

5.1.Origini și evoluție 33

5.2.Principii generale 33

5.3. Cadrul de bază 34

5.4. Rolul Parlamentului European 37

Bibliografie 39

2
CAPITOLUL 1

SPAŢIUL RURAL

1.1. Spaţiul rural: definire, caracteristici

Spaţiul rural este un concept deosebit de complex fapt ce a generat o mare diversitate de
păreri privind definirea, sfera de cuprindere şi componentele sale. Pentru a înţelege complexitatea
acestui concept este necesară definirea, chiar şi sumară a principalelor noţiuni specifice şi
componentele sale, cum ar fi:

- Ruralul cuprinde toate activităţile care se desfăşoară în afara urbanului şi cuprinde trei
componente esenţiale: comunităţile administrative constituite din membrii relativ puţin numeroşi şi
care au relaţii mutuale; dispensarea pronunţată a populaţiei şi a serviciilor colective; rolul economic
deosebit al agriculturii şi silviculturii.

Cu toate că, din punct de vedere economic, agricultura şi silvicultura deţin un loc important,
sensul cuvântului “rural” este mai larg decât al celui agricol sau silvic, aici fiind cuprinse şi alte
activităţi cum sunt: industria specifică ruralului; artizanatul, serviciile productive privind producţia
agricolă şi neproductive care privesc populaţia rurală.

- Spaţiul rural este noţiune care, prin complexitatea sa a generat numeroase păreri, care
diferă de la un autor la altul, dar în esenţă se ajunge aproape la aceleaşi concluzii.

După anumite păreri, se consideră că “spaţiul rural” poate fi definit în funcţie de noţiunile
care îl caracterizează, el cuprinzând tot ceea ce nu este urban. Această definire generală creează,
adesea, confuzii între noţiunea de rural şi noţiunea de agricol, ceea ce nu corespunde realităţii.

Spaţiul rural nu este un spaţiu concret şi eterogen. Eterogenitatea poate fi privită sub două
aspecte: primul se referă la teren – topografie, subsol, sol şi microclimat; al doilea aspect se referă
la demografie – densitate, polarizare de la mici aşezăminte la mari aglomerări urbane.

O definire mai completă a spaţiului rural apare prin luarea în considerare a următoarelor
criterii de ordin: morfologic (număr de locuitori, densitate, tip de mediu), structural şi funcţional
(tip de activităţi şi de relaţii).

Din această definiţie a spaţiului rural sunt evidenţiate cel puţin următoarele elemente: spaţiul
rural se caracterizează printr-o slabă densitate a populaţiei;

3
  formele de stabilire umană sunt satele şi comunele, caracterizându-se prin individualitatea şi
discontinuitatea spaţiului construit;
 activitatea productivă este predominant agricolă şi silvică dar nu exclude industria de
procesare şi comerţul rural;
 relaţiile dintre oameni se bazează, în principal, pe cunoaşterea reciprocă din toate punctele
de vedere;
 mediul înconjurător este mult mai puţin poluat decât în mediul urban etc.

- Sistematizarea (amenajarea) rurală reprezintă o componentă importantă a ansamblului

acţiunilor de organizare complexă a teritoriului şi are ca obiectiv principal corelarea diferitelor
funcţiuni economice şi sociale ce se manifestă pe acelaşi teritoriu, precum şi cele de producţie, de
locuire, de comunicaţii, hidroameliorative etc. vizând dezvoltarea echilibrată a teritoriului şi
aşezărilor.

Sistematizarea rurală este o activitate deosebit de complexă cu efecte semnificative asupra

activităţii şi vieţii umane de pe un anumit teritoriu. Are obiective precise, metode de cercetare
adecvate şi se bazează pe principii specifice bine conturate, ea poate să constituie o disciplină de
studiu deosebit de interesantă şi utilă. Ne limităm numai la aceste aprecieri generale necesare
înţelegerii necesităţii dezvoltării complexe a spaţiului rural.

Prin componentele sale, spaţiul rural se deosebeşte de toate celelalte spaţii existente pe un
anumit teritoriu. Cele mai semnificative deosebiri între spaţiul rural şi celelalte spaţii pot fi
semnalate în următoarele domenii: structura economică; densitatea populaţiei; profesiile de bază
dominante; cultură şi edificii culturale; viaţa spirituală; relaţiile interumane; cutumele etc.

Delimitările dintre spaţiul rural şi celelalte forme de spaţii au permis formularea unor
caracteristici specifice:

1. Din punct de vedere al structurii economice, în spaţiul rural activităţile agricole deţin
ponderea cea mai mare din teritoriul rural. Aceasta nu exclude existenţa şi a altor activităţi,
dimpotrivă, silvicultura şi industria forestieră în zonele montane şi colinare, au un rol esenţial în
economia spaţiului rural, la care se adaugă turismul şi agroturismul de agrement, serviciile pentru
populaţie etc. Cu toate acestea, economia spaţiului rural rămâne preponderent agricolă.

Ponderea superioară a agriculturii în economia spaţiului rural devine din ce în ce mai

discutabilă pentru că tendinţa de “implementare” în spaţiul rural a unor elemente specifice
urbanului (industria de procesare a produselor agricole; dezvoltarea infrastructurii, extinderea
activităţilor culturale etc.), determină scăderea ponderii agriculturii din punct de vedere al locului pe
4
care-l ocupă în totalul populaţiei ocupate, în produsul brut şi în valoarea adăugată etc. Tendinţele de
scădere a ponderii activităţilor agricole în economia spaţiului rural este accentuată de reducerea
terenului arabil în favoarea altor categorii de terenuri: cum ar fi pentru plantaţii forestiere, şosele,
drumuri, spaţii pentru alte construcţii cu scopuri turistice şi de agrement.

2. Din punct de vedere ocupaţional, spaţiul rural este preponderent un spaţiu de producţie
în care activităţile sectoarelor primare deţin o pondere ridicată în economia acestuia. Alături de
agricultură, procesarea produselor, silvicultura cu exploatarea pădurilor, industria lemnului,
industria casnică, producţia artizanală etc. vin să completeze economia spaţiului rural. Serviciile
productive legate de activitatea agricolă şi silvică încep să prindă contur şi să-şi aducă un aport în
acest domeniu, la care se adaugă dezvoltarea industriilor conexe agriculturii.

Cu privire la profesiunile practicate în spaţiul rural, acestea sunt practice, manuale, unele
necesitând un grad de calificare şi chiar policalificare profesională.
Populaţia ocupată în servicii neproductive, activităţi social – culturale deţine o pondere
redusă în numărul locuitorilor din comunităţile rurale. De asemenea, în decursul unui an o bună
parte din populaţia care lucrează în activităţi neagricole cu contract de muncă nelimitat desfăşoară
activităţi agricole ajutându-şi membrii familiei sau completându-şi veniturile cu cele provenite din
muncile agricole prestate la terţi. Se poate afirma că este o caracteristică a muncii în spaţiul rural ca
o persoană să presteze munci neagricole şi agricole. Această pluriactivitate are consecinţe multiple
asupra stării de spirit a lumii rurale în ceea ce priveşte autoconsumul alimentar.

3. În ceea ce priveşte forma de proprietate, cea privată este predominantă. În zonele rurale
proprietatea publică şi privată a statului este mult mai redusă, ea fiind constituită din păşuni,
izlazuri, parcuri şi terenuri cu destinaţii speciale (rezervaţii, parcuri naţionale etc.).

4. O caracteristică importantă a spaţiului rural constă în densitatea redusă a populaţiei şi a

mărimii aşezămintelor bine aerisite şi umane. Comunităţile umane din spaţiul rural au unele
caracteristici specifice şi anume, raporturile interumane sunt mai bune şi întrajutorarea este mai
frecventă. Locuitorii se cunosc între ei din toate punctele de vedere şi ierarhizarea lor se face ţinând
seama de comportamentul în familie şi societate.

5. Din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală, prin flora şi
fauna sa, este incomparabil mai frumos şi mai apreciat de mai mulţi locuitori. Aerul mai curat,
liniştea etc., guvernează majoritatea aşezămintelor rurale.

6. Viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este aşezată pe o serie
de norme emanate din experienţa de viaţă, din tradiţii, obiceiurile şi cultura locală. Viaţa socială şi
5
culturală, caracteristicile ruralului, reprezintă un patrimoniu de neegalat al umanităţii, element care
alături de economie şi ecologie dă adevărata dimensiune a spaţiului rural.

7. Activităţile neagricole, în special cele industriale şi de servicii se bazează pe

complementaritate faţă de agricultură dar aceasta nu exclude posibilitatea de înfiinţare a
întreprinderilor mici şi mijlocii din alte domenii. Şi în acest caz, faptul că furnizează forţa de muncă
disponibilă vine în complementarea economiei spaţiului rural.

8. Se apreciază că nu se poate pune semnul egalităţii între rural şi rustic, pentru că şi în

domeniul rural acţionează legile progresului care impun o evoluţie în viaţa oamenilor din spaţiul
rural. Este greu să afirmăm că, involuţiile, în anumite perioade, pot avea efecte atât de
grave încât să se ajungă la rusticizarea spaţiului rural.

1.2. Funcţiile spaţiului rural

Spaţiul rural, poate fi apreciat, ca fiind mediul natural în care se instalează activităţile
umane, cu condiţia ca acestea să nu fie agresive şi să promoveze degradarea lui. Revenirea
populaţiei spre activităţi agricole şi neagricole în spaţiul rural poate fi apreciat ca un factor de
reechilibru biologic, pentru că se întoarce într-un mediu lipsit de toate aspectele nocive oferite de
spaţiul urban.

Multiplele activităţi economice, sociale, culturale etc., care se desfăşoară în spaţiul rural pot
fi sintetizate în trei funcţii principale: economică, ecologică şi socio-culturală.

- Funcţia economică a spaţiului rural este considerată funcţia de bază, primară, care are ca
obiectiv principal obţinerea produselor agricole şi a altor bunuri materiale realizate de ramurile
productive din amonte şi din aval de agricultură, precum şi silvicultura, industria forestieră,
artizanatul etc. Obţinerea acestor produse ar trebui să asigure oamenilor din spaţiul

rural condiţii de viaţă satisfăcătoare.

Ţările semnatare ale Cartei europene a spaţiului rural se angajează să garanteze un sistem
de producţie menit să asigure:
 necesarul de alimente al populaţiei; garantarea unui nivel al veniturilor pentru agricultori şi
familiilor lor apropiate şi comparabile cu a celorlalte profesiuni, cu un nivel de
responsabilitate comparabil, asigurând o sursă de venit (profit) fundamental pentru populaţia
rurală;

6
  protejarea mediului înconjurător şi asigurarea regenerării mijloacelor de producţie, cum ar fi
solul şi apa freatică, pentru generaţiile viitoare în spiritul unei dezvoltări durabile;
 producerea de materii prime reciclabile destinate industriei şi producţiei de energie;
 toate nevoile întreprinderilor mici şi mijlocii agricole, artizanale sau comerciale şi de
prestări servicii;
 bază pentru recreaţie şi turism;
 conservarea resurselor genetice ca bază a agriculturii şi biotehnologiei.

Din cele de mai sus rezultă că funcţia economică este o funcţie complexă care cuprinde un
număr mare de activităţi, în sensul că, spaţiul rural nu mai este conceput ca o zonă eminamente
agricolă, ci ca o structură economică diversificată cu implicaţii sociale complexe care se referă, în
principal la: posibilităţi de plasare a forţei de muncă în activităţi agricole, stabilitatea populaţiei şi,
în special, menţinerea tineretului în spaţiul rural prin oferta de activităţi neagricole dar conexe
acesteia, garantând în acest mod surse de venituri suplimentare pentru populaţia rurală; folosirea
mai complexă a timpului de muncă secundar (parţial) al salariaţilor în exploataţiile agricole.

- Funcţia ecologică a spaţiului rural

Industrializarea generală, excesivă în unele zone rurale, exploatarea rapace a unor terenuri
miniere, intensificarea şi industrializarea zootehniei, comasarea acestora în mari aglomeraţii de
animale pe spaţii agricole foarte reduse etc. au determinat apariţia şi intensificarea unuia dintre cele
mai grave fenomene, şi anume “poluarea spaţiului rural” (sol, aer, apă),deteriorarea peisajului
agricol şi silvic, reducerea alarmantă a florei şi faunei şi producerea unui dezechilibru ecologic în
foarte multe ecosisteme ale spaţiului rural.

Acest impact agresiv, dăunător asupra mediului natural a impus adoptarea unor măsuri care
au menirea să limiteze şi să înlăture efectele negative ale factorilor poluanţi asupra spaţiului rural.

În acest context sunt formulate măsuri şi de Carta europeană, susţinută de o legislaţie

adaptată la condiţiile concrete ale fiecărei ţări să protejeze mediul natural. Prevederile acestui
document se referă la următoarele aspecte:

 eforturile susţinute în exploatarea raţională şi durabilitatea resurselor naturale şi de a se

prezerva spaţiile de viaţă şi biodiversitatea;
 protejarea peisajului, deoarece acesta reprezintă interesul primordial inclusiv în cazul
peisajelor seminaturale sau amenajate de om;
 protejarea frumuseţii şi a particularităţilor spaţiului rural, renovând satele şi construcţiile,
remediind pe cât posibil degradările naturii şi ale peisajului;
7
  înregistrarea locurilor unde există specii vechi sau rase de animale de crescătorie, peisaje
rurale tradiţionale, tehnici tradiţionale în agricultură etc.;
 de a veghea ca dispoziţiile juridice naţionale şi internaţionale asupra protecţiei mediului să
fie respectate cu stricteţe etc.
Aceste precizări impun o anumită politică de protecţie a mediului natural. Ea trebuie să
cuprindă proiecte de amenajare a spaţiului rural menite să asigure protecţia şi gestionarea solului,
aerului şi pentru conservarea florei, faunei şi a habitatului lor.

De asemenea, nu sunt lipsite de interes măsurile politice cu privire la delimitarea zonelor în

care construcţiile, echipamentele, circulaţia sau alte activităţi care sunt dăunătoare mediului să fie
limitate la strictul necesar, iar cele cu o agresivitate puternică asupra mediului să fie interzise.

Abordarea globală a acestei probleme presupune stabilirea unei cooperări internaţionale

ştiinţifice, tehnice şi politice pentru asigurarea gestionării mediului rural continental.

- Funcţia social-culturală.

Prin natura activităţilor umane, a relaţiilor din interiorul comunităţilor şi celor

intercomunitare spaţiul rural are un caracter social.
Aşa cum s-a mai precizat, dimensiunile relativ reduse ale localităţilor, instituirea unor
raporturi specifice între membrii comunităţilor, cunoaşterea reciprocă şi ierarhizarea socială sunt
caracteristici ale relaţiilor din mediul rural. Spre deosebire de marile aglomeraţii urbane, unde este
specific anonimatul omului, în spaţiul rural toţi oamenii se cunosc între ei din aproape toate
punctele de vedere. În acest cadru social, comportamentul omului – identitate a activităţii rurale,
este total diferit de comportamentul omului – anonim din colectivităţile urbane. Acesta înseamnă că
există diferenţe şi în ceea ce priveşte comportamentul între cele două comunităţi (rurală-urbană).

Responsabilitatea actelor comportamentale este cu mult mai puternică în cazul

colectivităţilor rurale. În comunitate toţi oamenii se cunosc între ei de generaţii, cei care nu respectă
normele de instruire din generaţie în generaţie se “autoelimină”, îngroşând, de regulă, rândurile din
alte spaţii sociale. În acelaşi timp, “asimilarea” celor noi veniţi în colectivităţile rurale se produce
relativ greoi şi numai după o anumită perioadă de timp.

Viaţa socială a localităţilor este intim legată de viaţa spirituală, culturală.

Cultura tradiţională, obiceiurile constituie un patrimoniu inconfundabil al fiecărei localităţi,
zone sau regiuni rurale. S-a constat că, dacă unele tradiţii au dispărut ca efect al “modernizării, al
producţiei de serie mare”, totuşi în spaţiul rural se menţin încă tezaure de etnografie şi folclor,
meşteşuguri care constituie o mare bogăţie.
8
 Se depun eforturi mari din mai multe puncte de vedere pentru a se reabilita preocupările
tradiţionale în domeniul alimentar, meşteşugar etc.

Apreciem cu valoare prevederile din Carta europeană cu privire la dezvoltarea şi protejarea

culturii în spaţiul rural, care are ca obiectiv esenţial, menţinerea, apărarea diversităţii şi bogăţia
patrimoniului arheologic din zonele rurale şi să promoveze o cultură dinamică, acţionându-se în
următoarele direcţii:

 inventarierea, punerea în valoare şi promovarea patrimoniului istoric şi cultural, inclusiv

abilităţile vieţii rurale;
 proiectarea şi dezvoltarea tradiţiilor şi a formelor de expresie culturală ca şi dialectele
locale;
 întărirea identităţii culturale regionale a populaţiilor rurale şi promovarea vieţii asociative;
 promovarea patrimoniului gastronomic rural şi local.

1.3. Efectele industrializării asupra spaţiului rural

Este cunoscut faptul că majoritatea ţărilor dezvoltate au avut o economie predominant

agricolă cu caracteristicile sale specifice.
Dezvoltarea industriei, a serviciilor, a comerţului au condus la formarea unor aglomerări
urbane, influenţând într-un anumit mod spaţiul rural.
Industrializarea, dezvoltarea serviciilor şi a comerţului au influenţat raporturile demografice
dintre sat şi urban, (în favoarea urbanului) dar, în acelaşi timp, spaţiul rural şi-a adus contribuţie la
dezvoltarea industriei şi a serviciilor.
Efectele industrializării asupra echilibrului geografic şi demografic sunt semnificative mai
cu seamă dacă avem în vedere faptul că, dezvoltarea industriei se caracterizează printr-o
concentrare puternică a activităţii economice şi a populaţiei mărind dotarea edilitară a
aglomeraţiilor umane.
Nevoia de forţă de muncă, câştigurile mai mari şi relativ mai sigure, confortul oferit de oraş
a determinat o migrare puternică a populaţiei rurale spre urban având drept consecinţă depopularea
localităţilor rurale.
Dezvoltarea industriei prin însăşi modul său de realizare are în vedere cel puţin următoarele
elemente: alegerea zonelor de amplasare a noilor obiective, astfel ca acestea să devină cât mai
atractive pentru investitori; delimitarea centrelor de industrializare; ameliorarea structurii şi
infrastructurii; acordul autorităţilor publice. Toate aceste elemente au efect direct asupra
agriculturii, printre care putem amintii:

9
 ♦ creşterea cererii de produse agricole formând adevărate pieţe specifice cu mecanismele
sale:
♦ prin dotarea cu mijloace mecanice performante se asigură creşterea productivităţii muncii;
♦ formarea unor exploataţii agricole de dimensiuni mari menite să asigure exploatarea
eficientă a mijloacelor mecanice;
♦ asocierea lucrătorilor agricoli în vederea efectuării în comun a unor lucrări de combatere a
eroziunii solului, hidroameliorative etc.

În acelaşi timp, agricultura are o influenţă pozitivă asupra industriei sub diferite forme. Cea
mai puternică influenţă a agriculturii asupra industriei şi a serviciilor constă în furnizarea forţei de
muncă necesară, cerere ce evoluează în funcţie de ritmul de dezvoltare a activităţilor neagricole.
Dezvoltarea industriilor procesatoare de produse agricole stimulează creşterea producţiei
agricole dar, în acelaşi timp, are o influenţă pozitivă asupra anumitor ramuri ale industriei
producătoare de mijloace de producţie necesare prelucrării materiei prime obţinută de agricultori,
realizându-se o integrare pe verticală.
Integrarea pe verticală are efecte benefice atât pentru agricultură cât şi pentru industrie în
ansamblul său.
Dezvoltarea şi integrarea pe verticală este generată de cel puţin următorii factori:

 creşterea volumului de capital destinat agriculturii în vederea sporirii potenţialului productiv

– agricol;
 tendinţa întreprinderilor comerciale şi furnizoare de factori de producţie pentru agricultură
care doresc să-şi impună controlul şi asupra producţiei agricole;
 organizarea şi specializarea unităţilor de comercializare a produselor agricole.

În perspectivă, soluţia cea mai viabilă pentru dezvoltarea agriculturii o reprezintă

expansiunea rapidă a industriei, serviciilor, reabilitarea infrastructurii rutiere şi creşterea dotării
edilitare în localităţile rurale.

Între agricultură şi celelalte activităţi neagricole (industrie, servicii, transporturi) există o

relaţie în dublu sens, adică succesul industrializării se resimte pozitiv şi în dezvoltarea agriculturii.
Dezvoltarea rapidă a industriei şi a serviciilor este obligatorie pentru dezvoltarea agriculturii şi
implicit a spaţiului rural.

10
CAPITOLUL 2

DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Prin dezvoltare durabilă putem înţelege totalitatea activităţilor şi a metodelor de dezvoltare

economică, socială şi de mediu care conduc la realizarea unui echilibru între cele 3 sisteme.

O definiţie plastică a dezvoltării durabile a fost oferită de Comisia Mondială pentru Mediu şi
Dezvoltare (WCED) în Raportul Brundtland: Dezvoltarea durabilă este acea evoluţie a sistemelor
care urmăreşte satisfacerea nevoilor prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi (Wikipedia în limba română).

Termenul, noţiune, definiţia sunt, istoriceşte, foarte tinere şi iniţial s-a dorit o soluţie la criza
ecologică determinată de dezvoltarea industrială fără limite, cu epuizarea concomitentă a resurselor
naturale.

2.1. Dezvoltarea rurală durabilă a României în contextul integrării europene

Cunoaşterea, cercetarea, ameliorarea şi dezvoltarea spaţiului rural sunt activităţi de

importanţă vitală pentru o ţară, atât prin dimensiunea spaţiului rural, exprimată prin suprafaţa
deţinută, cât şi prin ponderea populaţiei ocupate în activităţi productive, de servicii social-culturale,
de habitat şi de turism. În Raportul asupra Cartei europene a spaţiului rural, Comisia de agricultură
şi dezvoltare rurală a Consiliului Europei, apreciază că spaţiul rural al Europei reprezintă 85% din
suprafaţa sa totală şi afectează, direct sau indirect, mai mult de jumătate din populaţia europeană.
Spaţiul rural românesc cuprinde, de asemenea, majoritatea suprafeţei României, având,
conform datelor statistice, ponderea de 93,7%. Importanţa spaţiului rural pentru România poate fi
uşor demonstrată prin stabilitatea numerică a populaţiei rurale în decurs de 80 de ani. Astfel, în
secolul al XX-lea, în România, în timp ce populaţia totală a ţării creşte cu zece milioane locuitori,
populaţia rurală se menţine, cu mici fluctuaţii, în jurul mărimii de 10-12 milioane locuitori.
Cu toată urbanizarea rapidă, ca urmare a industrializării fără precedent în a doua parte a
secolului al XX-lea, în condiţiile reducerii populaţiei ocupate în agricultură, silvicultură şi
piscicultură (fără a se reduce însă şi populaţia rurală) şi a diminuării ponderii relative a agriculturii
în produsul intern brut, importanţa spaţiului rural nu se reduce, ci, dimpotrivă, este din ce în ce mai
atent studiată, cercetată şi supusă unui proces complex de dezvoltare.
Ponderea populaţiei rurale şi a suprafeţei ocupate de spaţiul rural, precum şi importanţa
vieţii rurale pentru o ţară, fac ca problema dezvoltării şi amenajării rurale să capete dimensiuni şi
importanţă naţională şi internaţională. Tot mai multe ţări, Consiliul Europei şi Uniunea Europeană

11
au ridicat problema spaţiului rural la nivel de politică europeană şi comunitară. Adunarea
parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1296/1996 cu privire la Carta
europeana a spaţiului rural, documentul-cadru, politic şi juridic al dezvoltării şi amenajării rurale în
Europa.
Problema dezvoltării şi amenajării rurale este una dintre cele mai complexe teme ale
contemporaneităţii, datorită faptului că, în esenţa sa, presupune realizarea unui echilibru între
cerinţa de conservare a spaţiului rural economic, ecologic şi social-cultural ale ţării, pe de o parte, şi
tendinţa de modernizare a vieţii rurale, pe de altă parte. În acelaşi timp, dezvoltarea şi amenajarea
rurală se află la confluenţa dintre tendinţa de expansiune a urbanului, a dezvoltării agresive a
industriei pe seama spaţiului rural şi cerinţa de a menţine, pe cât este posibil, ruralul la dimensiunile
sale actuale.
Un moment important pentru cercetarea ştiinţifică în domeniul dezvoltării rurale l-a
reprezentat Conferinţa Internaţională de la Cork intitulată Europa rurală – perspective de viitor, care
a avut ca obiectiv stabilirea orientărilor fundamentale ale politicilor rurale ale Europei comunitare
după anul 2000. Întrunind peste 500 de specialişti, oameni de ştiinţă şi politicieni din ţările UE,
ţările PECO, SUA, Japonia, Canada, Conferinţa de la Cork a fost calificată drept cea mai
importantă manifestaţie cu privire la dezvoltarea rurală, organizată vreodată în Europa, trebuind să
răspundă marilor provocări:
- mondializarea economiei, inclusiv a agriculturii;
- introducerea monedei unice europene ;
- lărgirea Uniunii Europene.
Putem aprecia că lucrările Conferinţei de la Cork teoretizează şi, în acelaşi timp, lărgesc
problematica aplicării practice a dezvoltării rurale în ţările UE, precum şi în celelalte ţări
participante. Declaraţia finală a conferinţei cuprinde 10 puncte, în centrul cărora este pusă preferinţa
rurală bazată pe dezvoltare durabilă, ca principiu fundamental de politică rurală europeană.
Dezvoltarea rurală durabilă este definită în coordonate foarte precise: stabilizarea populaţiei
în spaţiul rural, prin eliminarea sau diminuarea exodului rural, eradicarea (combaterea) sărăciei prin
stimularea şi sporirea ocupării forţei de muncă, promovând egalitatea de şanse pentru toţi locuitorii
rurali, sporirea calităţii vieţii şi a bunăstării generale, prin conservarea, protejarea şi ameliorarea
calităţii mediului şi peisajului rural.
Dezvoltarea rurală este un concept şi o acţiune integrată, care presupune o abordare
metodologică multidisciplinară, intersectorială şi teritorială (regională). Toate orientările cuprinse în
noua reformă PAC şi-au găsit corespondenţa în mecanismul de finanţare al agriculturii şi dezvoltării
rurale, cuprins în noul model agricol european definit de Agenda 2000, conform Acordului de la
Berlin din martie 1999. Prin acest document, noua politică agricolă comunitară echilibrează
12
sistemul de alocare a fondurilor structurale europene pe doi piloni de susţinere ai (1) pieţei agricole
şi ai (2) dezvoltării rurale.
Principalele obiective finanţate de UE, conform politicii agricole şi de dezvoltare rurală,
propuse la Conferinţa Internaţională de la Cork pentru Agenda 2000, sunt:
1) investiţiile în fermele agricole, care vizează, cu precădere, ameliorarea calitativă a
producţiei, reducerea costurilor (având în vedere inclusiv diminuarea consumurilor materiale, în
primul rând de îngrăşăminte chimice, pesticide etc.), protejarea mediului şi ameliorarea peisajului
(agrosilvic), asigurarea bunului tratament şi a bunăstării animalelor, încurajarea pluriactivităţii. Este
de observat faptul că, prin Agenda 2000, investiţiile în fermele agricole vizează descurajarea
intensificării producţiei şi susţinerea tehnologiilor mai prietenoase cu mediul, peisajul şi animalele
de producţie;
2) cheltuieli pentru resursele umane cu trei componente: susţinerea fermierilor tineri,
încurajarea pensionării anticipate şi stimularea formării profesionale. Constatându-se fenomenul de
îmbătrânire a fermierilor – şefi de exploataţii – UE a stimulat, prin măsuri financiare concrete,
întinerirea fermierilor prin schimbul de generaţii.
3) finanţarea fermierilor din zonele defavorizate şi cu restricţii de mediu constă în plăţi
compensatorii pentru un management al fermei adecvat programului de protecţie a mediului
înconjurător; în cadrul acestei măsuri intră şi compensarea pierderilor de recoltă sau a cheltuielilor
suplimentare generate de programul Natura 2000;
4) finanţarea măsurilor de agromediu constă în plăţile efectuate către fermierii care se
angajează în acorduri de mediu pentru protejarea mediului agricol, respectarea tehnologiilor
prietenoase cu mediul, conform standardelor cuprinse în acquis-ul comunitar;
5) finanţarea investiţiilor în procesarea şi marketingul produselor agricole. Sunt eligibili
pentru această acţiune agenţii economici din spaţiul rural, cu statut de fermier sau procesatori
agroalimentari, care sporesc calitatea produselor, acordă atenţie protecţiei mediului şi au ca obiectiv
desfacerea produselor pe noi pieţe;
6) finanţarea măsurilor forestiere concretizate în înfiinţarea de noi suprafeţe împădurite,
investiţii pentru procesarea lemnului, sporirea valorii materiei prime lemnoase ş.a.;
7) finanţarea măsurilor de dezvoltare a unor zone rurale cum sunt: comasarea, reparcelarea şi
reorgnizarea terenului agricol al fermelor;
Stimularea fermelor care practică pluriactivitatea şi diversificarea producţiei agricole de la
care se obţin produse agricole cu desfacere asigurată, măsuri de protejare a mediului şi de asigurare
a bunăstării animalelor, dezvoltarea şi îmbunătăţirea echipării tehnice a localităţilor şi teritoriului
rural, conservării, renovării şi modernizării localităţilor rurale, cu respectarea tradiţiilor şi

13
arhitecturii specifice, prin folosirea de materiale locale, extinderea serviciilor de toate felurile pentru
grupurile de producători agricoli.
Preocuparea în această direcţie constă în consolidarea modelului agricol european în cadrul
unei politici din ce în ce mai orientate către piaţă, pentru a evidenţia simultan trei funcţii importante
ale agriculturii (care se împletesc şi cu economia rurală neagricolă) - economică, de amenajare a
teritoriului şi de mediu (economică, rural-peisagistică şi ecologică):
Funcţia economică se referă la rolul tradiţional al agriculturii de producere de alimente
pentru consumatori şi materii prime pentru industrie, contribuind la creşterea economică, crearea de
locuri de muncă şi îmbunătăţirea balanţei comerciale;
Funcţia de amenajare a teritoriului (rural-peisagistică) este fondată pe diversificare,
agricultura fiind completată de alte activităţi industriale, service, comerciale sau turistice;
Funcţia de mediu (ecologică) se referă la rolul de conservare a spaţiului natural, apărarea
biodiversităţii şi de protecţie a peisajului pe care îl are agricultura durabilă, care promovează
practici agricole prietenoase cu mediul. Pornind de la realităţile rurale româneşti, cercetările noastre
anterioare au scos în evidenţă faptul că este necesară o politică a dezvoltării (susţinerii) zonelor
rurale defavorizate.
Zonele agricole care trebuie să intre în programul de susţinere financiară sunt de două feluri:
zone defavorizate (ecologic, geografic), zone rămase în urmă (nedezvoltate din punct de vedere
economic) şi zone rurale în dificultate.
Cea mai întinsă zonă defavorizată se găseşte în regiunile montane care cuprinde o suprafaţă
de aproximativ 750.000 ha teren agricol (în principal pajişti naturale), 3,5 milioane locuitori şi circa
un milion de gospodării agromontane.
Pe lângă zonele montane, în România mai sunt şi alte regiuni rurale defavorizate precum:
Delta Dunării, Podişul Moldovei (Zona Bârlad - Vaslui - Iaşi - Botoşani), unele zone din Podişul
Transilvaniei şi Subcarpaţii Meridionali şi Orientali, nisipurile din sudul Olteniei. În aceste zone se
impune, în primul rând, un program complex de împădurire, în vederea reechilibrării ecologice a
regiunilor, precum şi programe severe de combatere a eroziunii solului, prin reorganizarea
exploataţiilor şi parcelelor, corelate cu un sistem de agricultură biologică. În urma cercetărilor
complexe întreprinse în unele zone (Podişul Vasluiului şi nisipurile Olteniei), se desprinde
necesitatea unor programe complexe de contracarare a deşertificării. În cazul în care nu se va
interveni cu măsuri viguroase de eliminare a factorilor negativi, deşertificarea se va instala
ireversibil sau cu costuri imense de reechilibrare ecologică.
Deşertificarea este atât un fenomen fizic (natural) cât şi un fenomen economic şi social.
Fenomenele de deşertificare fizică le-am regăsit în cazul nisipurilor din vestul României şi din
Oltenia şi a podişurilor puternic erodate. Deşertificarea economică şi socială este un fenomen
14
complex care se instalează, de regulă, în regiunile periferice, cu populaţie mai redusă şi condiţii
precare de dezvoltare.

Statul, prin politici fiscale şi financiare, are posibilitatea de a sprijini dezvoltarea rurală a
acestor regiuni. Politicile de sprijinire a zonelor rămase în urmă pot fi circumscrise în următoarele
domenii:
· acordarea de prime de instalare tinerilor agricultori;
· reducerea de impozite pe termene variabile pentru întreprinzătorii care dezvoltă
întreprinderi mici şi mijlocii conexe agriculturii;
· acordarea de credite cu dobândă bonificată şi perioade de graţie mai îndelungată pentru
agenţii economici care investesc în aceste zone.

Zonele rurale în dificultate sunt microregiuni, zone punctiforme, unde au apărut

disfuncţionalităţi, perturbaţii de dezvoltare, presiuni asupra mediului înconjurător sau acţiuni sociale
nocive, ca efect al unor măsuri politice aberante (cazul satelor sistematizate), depopularea prin exod
rural etc. Fiecare zonă în dificultate, fiecare microregiune cu probleme ecologice, fiecare sat este un
caz în parte şi presupune un program adecvat de dezvoltare rurală.

Pentru satele distruse prin programul de sistematizare din perioada comunistă se impune un
program de refacere cu sprijin financiar de la bugetul statului. Statul român, prin politica sa
aberantă, le-a distrus, statul român are obligaţia morală şi financiară să le refacă, chiar dacă acum
statul este organizat pe alte principii şi condus de alţi politicieni.

Dinamica economică şi socială din toate ţările a demonstrat faptul că apar în permanenţă
mutaţii importante în ceea ce priveşte structura economică a regiunilor. Modificările structurale
determinate de viaţa economică reală, de piaţă ridică probleme referitoare la:
· dezvoltarea regională şi locală (zonale);
· strategii de integrare în programe de dezvoltare regională şi transfrontalieră;
· reconversia economică a regiunilor şi a forţei de muncă.

Pentru România, aflată în tranziţie şi reformă economică, dinamica restructurărilor

sectoriale, regionale, zonale şi locale este mult mai accentuată. Programele de reconversie-
restructurare au unele caracteristici determinate de trecerea de la un tip ocupaţional la altul De
asemenea, programele de reconversie-restructurare sunt programe pe termen mediu şi lung, cu
durate de 3-15 ani. De exemplu, programul de reconversie a sectorului minier olandez s-a produs
într-o perioadă de 25 de ani.

15
2.2. Strategia de dezvoltare rurală a României 2014-2020

Strategia de dezvoltare rurală a României pentru următorii ani se înscrie în contextul de

reformă şi dezvoltare pe care UE şi-l propune prin strategia Europa 2020. Europa 2020 reprezintă
strategia de creştere a Uniunii Europene pentru perioada 2010-2020.
Urmărind obiectivele strategiei Europa 2020 pentru o economie inteligentă, sustenabilă şi
favorabilă incluziunii, strategia stabileşte ţinte ambiţioase pentru statele membre în domeniul
educaţiei, inovării, energiei/mediului, ocupării forţei de muncă şi incluziunii sociale si
îmbunătăţirea competitivităţii în general. Pe baza acestui document, fiecare stat membru îşi
stabileşte ţinte şi planuri de acţiune la nivel naţional sub forma unui Plan Naţional de Reformă care
este monitorizat în mod periodic. Programul Naţional de Dezvoltare Rurală pentru perioada 2014-
2020 contribuie la realizarea unei creşteri inteligente prin sprijinirea formelor de cooperare între
instituţiile de cercetare şi fermieri şi alţi actori ai economiei rurale dar şi prin sprijinirea
componentei de formare profesională, dobândire de competenţe şi diseminare a informaţiei. De
asemenea, PNDR are în vedere o creştere durabilă care pune accent pe scăderea emisiilor de carbon
şi sprijinirea practicilor agricole prietenoase cu mediul. Nu în ultimul rând, sprijinul acordat
investiţiilor în infrastructura şi economia rurală duce la reducerea sărăciei şi crearea de locuri de
muncă în zonele rurale, contribuind astfel la o creştere favorabilă incluziunii. Urmând liniile trasate
de această strategie ambiţioasă, PNDR îşi propune să răspundă obiectivelor generale ale Politicii
Agricole Comune legate de securitatea alimentară, gestionarea durabilă a resurselor naturale şi
dezvoltarea teritorială echilibrată, dar şi obiectivelor specifice ale dezvoltării rurale. Astfel,
abordând într-un mod strategic toate cele şase priorităţi de dezvoltare rurală, PNDR îşi propune să
sprijine într-un mod sustenabil şi inteligent dezvoltarea economică şi socială a zonelor rurale din
România. România se confruntă cu provocări enorme în atingerea potenţialului său economic şi
social, în sectorul agro - alimentar şi forestier, precum şi la nivelul zonelor rurale. PIB-ul pe cap de
locuitor este mai mic de 50 % din media UE şi semnificativ mai mic în zonele rurale.
Din punct de vedere al dezvoltării, zonele rurale înregistrează un decalaj semnificativ faţă de
zonele urbane şi se caracterizează prin: deficienţe structurale persistente (numărul mare al
populaţiei ocupate în agricultură, îmbătrânirea populaţiei, un număr mare de exploataţii de
subzistenţă etc.); valoare adăugată scăzută a produselor agro-alimentare; randamentele şi
productivitatea muncii scăzute în special în agricultura de semisubzistenţă; spirit antreprenorial slab
pentru dezvoltarea activităţilor economice, acces redus la credite; o piaţă a terenurilor
nefuncţională; o modestă orientare către export; investiţii insuficiente în cercetare şi dezvoltare;
accesul la servicii şi infrastructură cu mult în urma zonelor urbane.

16
 Acordul de Parteneriat propus de România (AP Ro) asigură convergenţa cu strategia
europeană pentru o creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii, precum şi cu scopul
specific al fiecărui fond, în conformitate cu obiectivele Tratatului, inclusiv în ceea ce priveşte
coeziunea economică, socială şi teritorială.
Pentru a îndeplini aspiraţiile de creştere economică reflectate în obiectivul global al
Acordului de Parteneriat, economia românească trebuie să se transforme într-o economie modernă
şi competitivă, abordând cele cinci provocări în materie de dezvoltare: I. Competitivitatea; II.
Oamenii şi societatea; III. Infrastructura; IV. Resursele; V. Administraţia şi guvernarea.
Din cele cinci provocări în materie de dezvoltare ale AP Ro, în strategia PNDR sunt
abordate integral primele 3 provocări respectiv, Competitivitatea, Resursele, Oamenii şi societatea
şi parţial, Administraţia şi guvernarea.
În urma analizei şi a identificării nevoilor socio-economice şi a deficitelor structurale ale
României se conturează necesitatea unui program investiţional abordat pentru atingerea a 9
obiective tematice (OT) din cele 11 menţionate în Cadrul Strategic Comun (CSC).
Strategia PNDR pentru perioada 2014-2020 urmăreşte să ofere soluţii la nevoile identificate
prin intermediul analizei SWOT.
Obiectivele propuse şi ţintele aferente sunt în concordanţă cu priorităţile strategice naţionale
prezentate în AP Ro, proiectul strategiei privind dezvoltarea agriculturii si dezvoltării rurale pe
termen mediu si lung 2020-2030 (Banca Mondială), Strategia Naţională de Competitivitate,
Proiectul strategiei pentru cercetare, dezvoltare şi inovare şi de alte documente strategice aferente.
Un alt document de referință îl reprezintă “Cadrul naţional strategic pentru dezvoltarea
durabilă a sectorului agroalimentar şi a spaţiului rural în perioada 2014-2020-2030” prescurtat
„Cadrul naţional strategic rural” care are drept scop stabilirea obiectivelor de dezvoltare durabilă a
sistemului agroalimentar românesc şi a spaţiului rural pentru reluarea creşterii economice a
României.
Astfel, aceste documente au identificat ca şi problematică principală îmbunătăţirea funcţiei
economice şi de mediu a spaţiului rural şi a sectorului agricol şi vor fi abordate prin intermediul
celor şase priorităţi de dezvoltare rurală din Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului
privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare
Rurală (FEADR).

17
CAPITOLUL 3
CONCEPTUL DE AMENAJARE A TERITORIULUI

3.1. Amenajarea teritoriului in context european

La începutul anilor `60, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (http://www.coe.int/)

preocupată de concentrarea excesivă a disparităților regionale, declara în cadrul rezoluției 210/1961:
faptul că ”este convinsă că dezvoltarea spațială armonioasă a activităților economice, sociale,
culturale este irealizabilă fără o politică de amenajare a teritoriului ”.
Prin Rezoluțiile 525 si 526/1968 Adunarea Parlamentara propune Comitetului de Ministrii al
Consiliului Europei să angajeze o nouă formă de cooperare europeană în domeniul amenajării
teritoriului si să instituie pentru aceasta o conferință europeană ministerială permanentă, însărcinată
cu elaborarea noilor orientări politice de dezvoltare teritorială a continentului european și să asigure
armonizarea politicilor naționale în domeniul amenajării teritoriului.
Prima Conferința Europeană a Miniștrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului
(CEMAT) a avut loc în 1970 la Bonn – Germania. Din 1970, CEMAT s-a reunit în 12 sesiuni și a
adoptat de-a lungul timpului, documente fundamentale pentru amenajarea teritoriului european.
După 1991, România a participat constant la Sesiunile CEMAT prin reprezentanți ai ministerului
responsabil cu amenajarea teritoriului.
”Carta Europeana a amenajării teritoriului ” adoptată în 1983, de CEMAT la
Torremolinos - Spania definește amenajarea teritoriului ca ”expresia spațială a politicilor
economice, sociale, culturale și ecologice a tuturor societăților ” cu următoarele
obiective fundamentale: dezvoltarea socio-economică echilibrată a regiunilor, ameliorarea calității
vieții, gestionarea responsabilă a resurselor naturale și protecția mediului, utilizarea rațională a
solului.
Principalele documente europene în vigoare care sintetizează experiența privind
amenajarea teritoriului și la care Romania isi aliniază politicile sale sunt:
 Carta europeana a amenajării teritoriului – document al Consiliului Europei, adoptat de
cea de a 6-a Conferința Europeană a Miniștrilor Responsabili cu Amenajarea
Teritoriului (CEMAT), care a avut loc la Torremolinos, Spania (mai 1983).
 Schema de Dezvoltare a Spațiului Comunitar (SDEC) – Dezvoltarea spațială echilibrată
și durabilă a teritoriului Uniunii Europene - document al Uniunii Europene, adoptată la
Consiliul Informal al Miniștrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului din țările Uniunii
Europene – Potsdam, Germania (mai 1999)

18
  Principii directoare pentru o dezvoltare teritoriala durabila a continentului european –
document al Consiliului Europei, adoptat la Conferința Europeană a Miniștrilor Responsabili
cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) – Hanovra, Germania (septembrie 2000)
 Agenda Teritoriala Europeana - document al COMISIEI EUROPENE (mai 2007)

3.2. Amenajarea teritoriului in context național

Conceptul de amenajare a teritoriului în Romania este racordat la principalele documente

europene din acest domeniu. Acesta se concretizează prin studii, planuri, programe si proiecte care
armonizează la nivel teritorial politicile economice, sociale, ecologice si culturale în vederea
asigurării dezvoltării durabile în profil spațial a diferitelor zone ale tarii.
În Romania, activitățile de amenajare a teritoriului și de urbanism se desfășoară
conform Legii 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul, cu modificările ulterioare,
care stabilește ca obiective ale amenajării teritoriului: dezvoltarea economică și socială echilibrată a
regiunilor și zonelor, cu respectarea specificului acestora, îmbunătățirea calității vieții oamenilor și
colectivităților umane, gestionarea responsabilă a resurselor naturale și protecția mediului, utilizarea
rațională a teritoriului. Conform Legii 350/2001 activitatea de amenajare a teritoriului se exercită pe
întreg teritoriul României pe baza principiului ierarhizării, coeziunii și integrării spațiale la nivel
național, regional, județean, orășenesc și comunal, creând cadrul adecvat pentru dezvoltarea
echilibrată și utilizarea rațională a teritoriului precum și gestionarea responsabilă a resurselor
naturale și protecția mediului.

Atribuțiile administrației publice centrale în domeniul amenajării teritoriului

Activitatea în domeniu la nivel național este coordonată de către Guvern, care stabilește în
raport cu conținutul Programului de Guvernare, programe prioritare, linii directoare și politici
sectoriale. Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice este organul specializat al
Guvernului în domeniul amenajării teritoriului, având următoarele atribuții:

 asigura elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului National – PATN;

 asigura elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului Regional – PATR – care

fundamentează dezvoltarea regionala;
 asigura colaborarea cu ministerele, precum si cu celelalte organe ale administrației publice

centrale, pentru fundamentarea, din punct de vedere al amenajarii teritoriului si a

programelor strategice sectoriale;

19
  asigura colaborarea cu consiliile pentru dezvoltare regionala, consiliile județene si consiliile

locale, precum si urmărirea modului în care se aplica programele guvernamentale si liniile

directoare în domeniul amenajarii teritoriului la nivel regional, judetean si local;
 asigura avizarea documentațiilor de amenajare a teritoriului, potrivit competențelor stabilite

prin lege.

Atribuțiile administrației publice județene în domeniul amenajării teritoriului

Consiliul județean are următoarele atribuții în acest domeniu:

 coordonează activitatea de amenajare a teritoriului la nivel județean, conform legii și

stabilește orientările generale privind amenajarea teritoriului, pe baza planurilor de

amenajare a teritoriului;
 coordonează activitatea de amenajare a teritoriului la nivel județean, conform legii si

stabilește orientările generale privind amenajarea teritoriului, pe baza planurilor de

amenajare a teritoriului. În acest scop, consiliul județean coordonează activitatea consiliilor
locale si le acorda asistenta tehnica de specialitate;
 asigura preluarea prevederilor cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului național,

regional si zonal în cadrul documentațiilor de amenajare a teritoriului pentru teritoriile

administrative ale localităților din județ;
 asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului Județean, a planurilor zonale de

amenajare a teritoriului care sunt de interes județean si le aproba conform prevederilor legii.

Atribuțiile administrației publice locale în domeniul amenajării teritoriului

Consiliul local asigură respectarea prevederilor cuprinse în documentațiile de amenajare a

teritoriului aprobate. În îndeplinirea atribuțiilor sale în domeniul amenajării teritoriului, consiliul
local utilizează informații din toate domeniile de activitate economico-socială.
Studiul de fundamentare în vederea actualizării PATN – secțiunea rețeaua de localități a fost
elaborat de Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu – Centrul de Cercetare, Proiectare,
Expertiză și Consulting (CCPEC) în cadrul Programului nr. 3/2011 privind elaborarea de activități
specifice de reglementare/reglementări tehnice în domeniul construcțiilor.
Studiul cuprinde trei faze:

 Etapa a I a - Rețeaua de localităţi în context naţional şi european

 Etapa a II a - Analiza reţelei de localităţi din România
 Etapa a III a - Reţeaua de localităţi urbane; Reţeaua de localităţi rurale – propuneri

20
 Proiectul de revizuire a legii nr. 351 din 2001 a luat în considerare o serie de concluzii
rezultate din studiul de fundamentare privind necesitatea introducerii unor concepte noi,
restructurării setului de criterii şi indicatori privind ierarhizarea localităţilor urbane şi rurale,
elaborării unor noi ierarhii cu diversificarea rangurilor existente, introducerii unui mecanism de
monitorizare/actualizare a legii. Legea revizuită va putea fundamenta orientarea unor politici și
programe naţionale la nivelul diferitelor categorii de localităţi.

21
CAPITOLUL 4

CARTA EUROPEANĂ A AMENAJĂRII TERITORIULUI

CONFERINŢA DE LA TORREMOLINOS 1983 “Perspectivele de dezvoltare şi amenajare

a regiunilor maritime europene” Conferinţa s-a remarcat prin adoptarea Cartei Europene, document
care defineşte pe plan european obiectivele fundamentale ale amenajării teritoriului. Pe această bază
şi în cadrul programului de lucru viitor, Miniştrii responsabili cu Amenajarea Teritoriului reafirmă
directivele elaborate în cadrul precedentei Conferinţe de la Londra şi au acordat o atenţie deosebită
lucrărilor privitoare la elaborarea unei Scheme Europene de Amenajare a Teritoriului care să pună
accent pe termen scurt şi mediu, între altele, pe:
- concluziile studiilor privitoare la conceptul final al schemei sau, în alţi termeni, pe
realizarea unui prim document în acest domeniu;
- o discuţie privind posibilitatea de elaborare a schemelor naţionale şi regionale de
amenajare a teritoriului;
- evaluarea impactului unor anumite proiecte de amenajare a teritoriului.
În plus, Conferinţa a adoptat o rezoluţie care defineşte direcţiile care trebuie să guverneze în
viitor orice politică de amenajare a teritoriului regiunilor maritime. Obiectivele generale care
trebuiesc urmărite în cadrul unei politici de amenajare a teritoriului sunt:
- dezvoltarea echilibrată a regiunilor maritime;
- o nouă concepţie asupra zonelor de coastă;
- protejarea zonelor de coastă;
- principiul planificării în profunzime;
- o planificare integrată a “sistemelor terestre-marine”;
- coordonarea activităţilor de pe mare;
- amenajarea maritimă: dezvoltarea unei abordări prudente şi progresive; - o urbanizare
controlată;
- combaterea poluării;
- controlul activităţilor industriale;
- organizarea raţională a turismului;
- liberul acces al tuturor în zonele de coastă. De asemenea, Miniştrii au ţinut cont de
necesităţile unei intensificări a cooperării europene în raport cu activităţile de pe mare, pe uscat şi
privind ţările rămase în urmă.

22
 REZOLUŢIA NR. 1
PRIVIND POLITICILE DE AMENAJARE A
REGIUNILOR MARITIME

I. Principii şi obiective generale - Miniştrii consideră că obiectivele generale ale unei

politici de amenajare teritorial/spaţială trebuie să fie următoarele:
Dezvoltarea echilibrată a regiunilor maritime O politică de dezvoltare echilibrată a
regiunilor maritime este esenţială. Politicile pentru transformarea acestor regiuni trebuie să fie
monitorizate şi trebuie să fie fixate unele limite ale obligaţiilor pe care urmează să le suporte. De
asemenea, trebuie stabilit un echilibru al amenajării fizice între regiunile de coastă extrem de
populate şi regiunile de la periferie cu o populaţie mai restrânsă, ţinând cont de relaţiile dintre
aceste două tipuri de regiuni.

O nouă perspectivă a zonelor de coastă

Pe viitor, politicile de amenajare teritorială nu trebuie să privească zona de coastă ca fiind o

linie despărţitoare rigidă, ci ca o regiune a cărei importanţă pentru omenire este dată de apropierea
ei de mare, iar marea nu ca pe o lume diferită şi nesfârşită, ci ca pe o trăsătură a vieţii noastre
cotidiene şi care, datorită resurselor care există pe fundul mării şi în subsolul său, poate fi exploatată
în mai multe moduri decât până acum. Pământul şi marea erau considerate înainte ca fiind opuse,
dar în prezent “fâşia de coastă” a devenit un concept mult mai larg şi mai puţin static şi, în special,
unul orografic şi care oferă o arie de aplicare din ce în ce mai vastă pentru o teorie evolutivă şi
relaţională a spaţiului economic. Pe viitor, amenajarea teritorială trebuie să considere platforma
continentală ca fiind o parte integrantă a suprafeţei terestre, şi anume ca o regiune scufundată a
uscatului.

Protejarea regiunilor de coastă

În aşteptarea concluziilor celei de-a patra Conferinţe Ministeriale Europene pe Probleme de
Mediu ce va avea loc în 1984, următoarele concluzii pot fi conturate până în acest moment:
- măsurile de protejare a regiunilor europene de coastă trebuie să fie privite ca o problemă de
maximă urgenţă.
- măsurile de protejare a regiunilor europene de coastă pot fi utile numai dacă sunt însoţite
de o politică de amenajare şi protejare a zonelor continentale învecinate.

23
 - măsurile de protejare a regiunilor europene de coastă nu trebuie să fie privite doar din
perspectiva aspectelor ecologice, dar trebuie, de asemenea, să se străduiască să păstreze
caracteristicile socio-culturale distinctive ale fiecărei regiuni de coastă.
- trebuie să fie reconciliate cerinţele de protejare a regiunilor de coastă şi cele de dezvoltare
economică şi industrială.

Principiul amenajării în profunzime

În cadrul instituţional al fiecărei ţări, trebuie să se pună mare accent pe introducerea

amenajării în profunzime pe două direcţii, şi anume dinspre mal înspre mare şi dinspre mal înspre
uscat. Acest principiu trebuie să guverneze nu doar utilizarea surselor marine şi a căilor maritime, ci
şi politicile portuare, urbane, industriale şi turistice de pe ţărm şi administrarea sistemelor riverane
şi a altor zone interioare întinse.

Amenajarea integrată a “sistemelor uscat-mare”

Strategiile de amenajare a regiunilor maritime trebuie să acorde prioritate interconexiunii
dintre activităţile de pe uscat şi cele de pe mare aşa cum reies ele în urma progresului tehnologic şi
economic. Aceasta presupune o amenajare integrată efectivă a sistemelor uscat-mare şi o îndrumare
efectivă a cercetării ştiinţifice şi a punerii sale în aplicare. Acest principiu va trebui să fie urmărit în
cadrul strategiilor viitoare europene şi naţionale de amenajare spaţială şi în planificarea măsurilor la
nivel naţional sau regional. De asemenea, poate fi luat în considerare de către fiecare ţară în parte în
momentul reorganizării structurilor politice şi administrative care nu sunt destinate în mod special
administrării complexe a noilor relaţii uscat-mare.
Nevoia unei abordări mai complexe uscat-mare în cadrul amenajării fizice a regiunilor de
coastă implică nevoia unor instrumente administrative şi legislative efective pentru implementarea
acestor politici.

Coordonarea activităţilor din largul mării

Sporirea activităţilor din largul mării necesită coordonarea pescuitului, a canotajului şi a
navigaţiei comerciale, exploatarea resurselor energetice, exploatarea materiilor prime şi activităţile
militare şi de altă natură şi luarea în considerare a factorilor de mediu.

Amenajarea maritimă: dezvoltarea unei abordări atente şi treptate

Amenajarea teritoriului maritim a fost, până în zilele noastre, aproape inexistentă. Deoarece
marea nu se încadrează doar în jurisdicţia (totală) a ţărilor pe care le mărgineşte sau le înconjoară,
formularea politicilor de amenajare a apelor nonteritoriale trebuie să fie abordată cu mare atenţie.
Există o serie de diferenţe între situaţia existentă în larg şi cea de pe uscat:

24
 - în ceea ce priveşte marea, ar trebui să se acorde o atenţie mai mare dimensiunii verticale;
- datorită mişcării continue a apei, câteva funcţiuni şi activităţi maritime nu sunt legate de o
anumită locaţie;
- trebuie să se acorde o atenţie deosebită limitelor legale şi administrative ale hotărârilor care
se aplică în afara apelor teritoriale.

Dezvoltarea urbană controlată

Urbanizarea necontrolată a coastelor europene trebuie să fie oprită ca o chestiune de urgenţă,
dată fiind capacitatea limitată al regiunilor de coastă. Este necesară o concentrare şi controlare a
dezvoltărilor importante din anumite zone şi o restricţionare a acestor dezvoltări în zonele în care
conservarea este pusă pe primul plan. În această privinţă, controlarea extinderii arbitrare a caselor
de vacanţă şi a altor locuinţe este deosebit de importantă.

În cele mai populate regiuni de coastă se fac presiuni imense de cerere de terenuri pentru
recreere, agricultură şi conservarea mediului natural. Planurile fizice la nivel regional trebuie să
acorde spaţiu suficient pentru funcţionarea adecvată a acestor activităţi. În acelaşi timp, planurile
regionale trebuie să se asigure că spaţiile în aer liber alocate nu sunt afectate inutil de excesele
activităţilor caracteristice lor, precum recreerea, alimentarea cu apă, transportul etc.

În acest scop, ar fi de dorit să se delimiteze o zonă de-a lungul coastei pe care să fie interzisă
construirea oricărei clădiri. Diferitele activităţi de coastă asociate cu un nivel înalt de urbanizare
(industrializare, recreere intensivă) pot avea un efect negativ asupra altor activităţi precum
pescuitul, acvacultura, conservarea mediului natural, protejarea peisajului şi recreerea extensivă.
Trebuie să se acorde prioritate combaterii acestor efecte negative atât la nivel naţional, cât şi
la nivel internaţional.

Controlul activităţilor industriale

Dezvoltarea industrială din regiunile de coastă cere o atenţie deosebită, deoarece sporirea sa
generează deja nu numai poluarea atmosferei şi a apei, ci şi reţele noi de comunicaţii. Prin urmare,
industria ar trebui să fie concentrată în zone de dezvoltare selectate rezervate exclusiv companiilor
dependente de zona de coastă. Aceste reguli ar trebui, de asemenea, să guverneze strategiile politice
regionale de promovare a înfiinţării de locuri de muncă în regiunile de coastă.

Controlul poluării
Deşi problemele de poluare marină vor fi discutate la cea de a 4-a Conferinţă Ministerială
Europeană pe Probleme de Mediu în 1984, trebuie totuşi subliniat faptul că este necesar ca politicile
de planificare şi dezvoltare pentru regiunile maritime să ţină cont de necesitatea de a combate

25
poluarea provocată de deşeurile urbane solide şi lichide, de industrie, de centralele electrice şi de
folosirea pesticidelor în agricultură.

Organizarea raţională a turismului

Deteriorarea ireversibilă a valorosului mediu natural al unor regiuni europene de coastă
provocată de dezvoltarea activităţii de recreere trebuie prevenită. Turismul trebuie controlat şi,
acolo unde este necesar, să fie limitat în anumite zone pentru a preveni distrugerea mediului şi a
împrejurimilor naturale ale localităţilor şi să evite în viitor alte presiuni ecologice sau estetice
asupra malului mării. 7 Accesul liber al tuturor la malul mării Trebuie luate măsuri pentru a stopa
sporirea proprietăţii private în zona de coastă şi să se asigure accesul liber aici pentru orice
persoană.

2. Dezvoltarea cooperării europene

Având în vedere interdependenţa problemelor discutate şi efectele lor care depăşesc

frontierele naţionale, şi de faptul că armonizarea şi cooperarea în acest domeniu sunt încă
insuficiente, Miniştrii subliniază necesitatea de a-şi intensifica colaborarea şi sunt convinşi că
CEMAT reprezintă cadrul adecvat mai ales pentru continuarea schimbului de informaţii şi pentru
consultări mutuale.

Cu privire la activităţile din largul mării Miniştrii, ţinând seama de necesitatea de a

conserva resursele naturale şi de a le coordona exploatarea, afirmă că:
- coordonarea activităţilor maritime, care sunt în continuă creştere, necesită extinderea
consultărilor şi acordurilor internaţionale şi a respectării concluziilor Conferinţei Naţiunilor Unite
privind Dreptul Maritim;
 în mod deosebit, activităţile pe mare necesită o coordonare mai deplină în sectorul
pisciculturii, şi, în zona Mediteranei, încheierea de acorduri obligatorii între ţările europene
şi cele nord-africane şi din Orientul Apropiat în domeniul pescuitului în apele teritoriale şi
neteritoriale;
 potenţialul imens de explorare viitoare a fundului mării în vederea extragerii hidrocarburilor
şi mineralelor implică în general resurse tehnice şi financiare enorme şi, din această cauză,
canale speciale de cooperare internaţională;
 activitatea depusă de IMCO în domeniul căilor maritime de transport şi al zonelor de
separare a traficului trebuie să fie continuată în vederea creşterii siguranţei pe mare şi a
stabilirii unui sistem integral de căi de navigaţie sigure;
26
  de când cadrul legislativ şi administrativ al procesului decizional este limitat şi operaţiunile
în afara apelor teritoriale sunt caracterizate de nesiguranţă, elaborarea unor politici de
planificare maritimă prin metoda convenţiilor internaţionale trebuie să fie tratate cu atenţie.
Cu privire la activităţile de pe mal MINIŞTRII solicită:
a. o mai mare coordonare între ţările europene implicate în pregătirea planurilor de
dezvoltare şi a programelor care se implementează în zonele de coastă la nivel naţional, regional şi
local. În acest sens, ţintele dezvoltării în zonele de coastă ale anumite mări trebuie discutate în
comun înainte de adoptarea finală în vederea evaluării posibilelor consecinţe pe care le pot avea; să
interacţioneze şi să stabilească coordonarea transfrontalieră viitoare a programelor şi proiectelor şi a
obiectivelor specifice pentru protecţia şi dezvoltarea zonelor de coastă.
Trebuie să se ia în considerare posibilitatea de a armoniza anumite reglementări legislative
aplicabile programelor şi proiectelor elaborate pentru regiunile de coastă şi la avantajele pe care
acestea pot să la aibă asupra dezvoltării zonelor de coastă;

b. un studiu foarte detaliat al funcţiunii şi rolului porturilor europene care să facă parte din
activitatea de elaborare a unei strategii europene de amenajare a teritoriului; Având în vedere
competiţia actuală dintre porturi, scopul cooperării dintre porturile europene trebuie studiat în
vederea evitării exceselor costisitoare şi a unei posibile supraechipări. Această lucrare poate netezi
drumul spre elaborarea unui Plan european al porturilor, cu o abordare cât mai cuprinzătoare a
porturilor, mai ales a relaţiilor lor cu zonele interioare.
În acest context, este necesar să fie făcute eforturi pentru:
- a acorda sau redea porturilor de mărime medie locul cuvenit, ele având de jucat un rol
esenţial în dezvoltarea unor zone maritime periferice;
- a căuta un echilibru mai bun din punct de vedere al transportului maritim continental între
litoralul Mediteranei şi cel al Atlanticului, prin complexe portuare locale, integrate şi specializate; a
acorda o mai mare importanţă transportului de-a lungul coastei şi celui intermodal.

c. luând în considerare diferenţele care există în numărul de turişti care vizitează coastele
europene, un studiu detaliat al CEMAT care să identifice tendinţa deplasărilor turistice
internaţionale majore către coastele europene;

d. reamintind de posibilităţile oferite de Proiectul de Convenţie al Consiliului Europei

privind Cooperarea Transfrontalieră, intensificarea cooperării la nivel regional şi local ca un mijloc
de facilitare a coordonării obiectivelor specifice privind dezvoltarea şi amenajarea zonelor de
coastă;

27
 e. elaborarea unui inventar cuprinzător al presiunilor deosebite asupra mediului în zonele de
coastă, în vederea facilitării formulării unor obiective adecvate de planificare în cadrul unei strategii
europene şi a unor măsuri concertate pentru protecţia efectivă a zonelor de coastă la nivel
internaţional.

Cu privire la zonele interioare

a. calitatea comunicaţiilor de coastă (nu numai căi rutiere, ferate, căi navale interioare, linii
aeriene şi conducte, dar şi telefonie, reţele de prelucrare a datelor, etc.) joacă un rol vital în
dezvoltarea acestor regiuni, şi mai ales în funcţiunea potenţială a porturilor în relaţie cu teritoriul
înconjurător, care adesea se extinde dincolo de frontiere. Creşterea turismului, actuala “oceanizare”
a economiilor europene, cerinţele unei dezvoltări regionale echilibrate în Europa, nevoile de
energie, etc., necesită îmbunătăţirea constantă a comunicaţiilor între regiunile de coastă (în special
cele maritime periferice) şi alte părţi ale Europei. O planificare fizică cuprinzătoare în Europa
presupune o reţea extinsă de comunicaţii importante, care să stabilească priorităţile principale şi să
acţioneze ca un cadru pentru strategia de amenajare a teritoriului. În continuare CEMAT îşi va
continua activitatea pe această bază, luând în deplină considerare studiile elaborate de Consiliul
Europei (mai ales de Adunarea Parlamentară) şi de Conferinţa Permanentă a Autorităţilor Regionale
şi Locale din Europa şi de alte organisme europene;

b. politicile privind sistemele de râuri sunt foarte importante pentru zonele de coastă aflate
pe cursul inferior al acestora , şi trebuie să ţină seama de sistemele uscat-mare prin măsurarea
cantităţii de apă folosită pentru diferite scopuri casnice şi industriale. 9 Aceste politici, care se
pretează de asemenea comparării şi consultării la nivel internaţional, trebuie să acopere principalele
bazine şi sisteme de râuri. Astfel, trebuie să fie elaborate noi linii directoare pentru politici, mai ales
pentru Mediterana, să fie încurajată dezvoltarea economică în zone extinse care nu au legături cu
bazinele importante de râuri şi acces direct la coastă.

REZOLUŢIA NR. 2
PRIVIND CARTA EUROPEANÃ PENTRU AMENAJARE
TERITORIAL/SPAŢIALÃ OBIECTIVELE FUNDAMENTALE

Amenajarea teritorial/spaţială conferă o exprimare geografică a politicilor economice,

sociale, culturale şi ecologice ale societăţii.
Ea este în acelaşi timp o disciplină ştiinţifică, o tehnică administrativă şi o politică condusă
ca o abordare interdisciplinară şi cuprinzătoare îndreptată spre o dezvoltare regională echilibrată şi
spre o organizare fizică a spaţiului realizată în conformitate cu o strategie globală.
28
 Dimensiunea sa europeană
Amenajarea teritorial/spaţială contribuie la o mai bună organizare spaţială în Europa şi la
găsirea soluţiilor pentru problemele care depăşesc cadrul naţional şi tinde astfel la crearea
simţământului de identitate comună, având în vedere relaţiile Nord-Sud şi Est-Vest.
Caracteristicile sale
Omul şi bunăstarea sa, ca şi interacţiunea sa cu mediul înconjurător constituie preocuparea
centrală a amenajării teritorial/spaţiale, care are ca scop de a crea fiecărui individ un mediu şi o
calitate a vieţii care să conducă la dezvoltarea personalităţii acestuia în spaţii proiectate la scară
umană.
Amenajarea teritorial/spaţială trebuie să fie democratică, cuprinzătoare, funcţională şi
orientată pe termen lung.
• Democratică – trebuie condusă într-un mod care să asigure participarea locuitorilor
implicaţi şi ai reprezentanţilor lor politici,
• Cuprinzătoare – trebuie să asigure coordonarea diferitelor politici sectoriale şi să le
integreze într-o abordare globală,
• Funcţională – trebuie să ţină cont de conştiinţa regională bazată pe valori, cultură şi
interese comune care uneori depăşesc hotarele administrative şi teritoriale,ţinând în acelaşi timp
cont de înţelegerile instituţionale
• Orientată pe termen lung – trebuie să analizeze şi să ia în considerare tendinţele pe
termen lung şi evoluţia fenomenelor şi intervenţiilor din domeniul social, cultural, ecologic şi al
mediului.
Aplicarea sa
Amenajarea teritorial/spaţială trebuie să ia în considerare existenţa unei multitudini de
factori de decizie individuali şi instituţionali care influenţează organizarea spaţiului, lipsa de
certitudine a tuturor studiilor de prognoză, presiunile pieţei, caracteristicile specifice ale sistemelor
administrative şi condiţiile socioeconomice şi de mediu diferite.
Este necesară străduinţa de a reconcilia aceste influenţe în cel mai armonios mod posibil.

OBIECTIVELE FUNDAMENTALE

Amenajarea teritorial/spaţială caută în acelaşi timp să găsească şi să realizeze:

Dezvoltarea socio-economică echilibrată a regiunilor Luând în consideraţie procesele
economice care afectează întreaga Europă, caracteristicile regionale specifice şi rolul important al
axelor de dezvoltare şi al reţelelor de comunicaţii, ea trebuie să controleze creşterea regiunilor care
sunt aglomerate sau se dezvoltă prea repede, să încurajeze dezvoltarea regiunilor rămase în urmă, şi
29
să menţină sau să adapteze infrastructurile care sunt esenţiale pentru stimularea redresării
economice a regiunilor în declin sau a celor ce se confruntă cu 13 probleme grave cu privire la
locurile de muncă, şi mai ales la migrarea forţei de muncă la nivel european. Zonele periferice care
au cerinţe deosebite şi un potenţial structural pentru reechilibrare socio-economică trebuie să fie
legate mai strâns de centrele industriale şi economice ale Europei
Îmbunătăţirea calităţii vieţii Ea încurajează îmbunătăţirea calităţii vieţii de zi cu zi, din
punct de vedere al locuinţelor, muncii, culturii, recreerii sau al relaţiilor din cadrul comunităţilor
umane, şi la mărirea bunăstării fiecărui individ prin crearea de locuri de muncă şi furnizarea de
facilităţi economice, sociale şi culturale pe măsura aspiraţiilor diferitelor segmente ale populaţiei şi
care să fie amplasate în locuri în care pot fi folosite în mod optim.
Gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului Prin promovarea
strategiilor care să micşoreze conflictele dintre cererea sporită de resurse naturale şi necesitatea de a
le conserva, ea caută să asigure gestionarea responsabilă a mediului, a resurselor solului, subsolului,
de aer, apă şi energie, a faunei şi a florei, acordând o atenţie deosebită zonelor cu o mare frumuseţe
naturală şi patrimoniului cultural şi arhitectural.
Folosirea raţională a terenului În urmărirea obiectivelor definite mai sus, ea se preocupă în
mod deosebit de amplasarea, organizarea şi dezvoltarea marilor complexe urbane şi industriale,
infrastructurilor majore, şi de protejarea terenurilor agricole şi împădurite. Orice politică de
amenajare regional/spaţială trebuie să fie neapărat însoţită de o politică de folosire a terenului în
vederea realizării obiectivelor de interes public. DESTINAŢIA AMENAJÃRII REGIONAL
/SPAŢIALE

Realizarea obiectivelor amenajării regional/spaţiale este în mod esenţial o problemă

politică.

Numeroase agenţii publice şi private contribuie prin acţiunile lor la dezvoltarea şi

schimbarea organizării spaţiului. Amenajarea regional/spaţială reflectă dorinţa de integrare şi
coordonare interdisciplinară şi de cooperare între autorităţile implicate.
Ea caută coordonarea între diverse sectoare. Acest efort de coordonare priveşte mai ales
distribuţia locuitorilor, activităţilor economice, locuinţelor, dotărilor publice şi a alimentării cu
energie; transportul; alimentarea cu apă şi purificarea acesteia; combaterea zgomotului şi evacuarea
deşeurilor; protecţia mediului şi a resurselor şi avuţiilor naturale, istorice şi culturale .

Facilitează coordonarea şi cooperarea între diferite niveluri la care se iau decizii şi

egalizarea resurselor financiare. Diferitele autorităţi implicate în politica de amenajare
regional/spaţială trebuie să aibă puterea de a lua şi îndeplini decizii şi să dispună de mijloace

30
financiare adecvate. În vederea asigurării unei coordonări optime la nivel local, regional, naţional şi
european, ca şi a cooperării transfrontaliere, acţiunile lor trebuie să ţină cont întotdeauna de orice
măsură introdusă sau proiectată la niveluri superioare sau inferioare lor şi, în consecinţă, să se
informeze una pe alta în mod regulat.
 La nivel local: coordonarea proiectelor de dezvoltare ale autorităţii locale, având în
vedere interesele esenţiale ale amenajării regionale şi naţionale;
• La nivel regional: cel mai adecvat nivel de urmărire a unei politici de amenajare
regional/spaţială, de coordonare între autorităţile regionale şi cele locale şi naţionale, şi între regiuni
şi ţinuturile învecinate;
• La nivel naţional: coordonarea diferitelor politici de amenajare regional/spaţială şi a
subvenţiilor regionale, precum şi armonizarea obiectivelor naţionale şi regionale;
• La nivel european: coordonarea politicilor de amenajare regional/spaţială în vederea
realizării obiectivelor de importanţă europeană şi a unei dezvoltări generale echilibrate.

OBIECTIVE SPECIFICE

Toate principiile stabilite în prezenta Cartă au fost deja dezvoltate în cadrul Conferinţei
Europene a Miniştrilor responsabili cu Amenajarea Teritoriului în următoarele domenii:

1. Zonele rurale cu agricultura ca funcţiune de bază au un rol important. Este esenţială

crearea unor condiţii de viaţă acceptabile la ţară, în privinţa tuturor aspectelor economice, sociale,
culturale şi ecologice precum şi a infrastructurilor şi dotărilor, făcând diferenţa între regiunile rurale
sub-dezvoltate şi periferice şi cele aflate în vecinătatea marilor conurbaţii. În aceste zone
dezvoltarea cadrului urban, a structurilor sociale şi economice şi a transportului trebuie să ţină cont,
în toate sferele, de funcţiunile lor specifice şi în special de conservarea şi gestionarea peisajului
natural.
2. Zonele urbane contribuie enorm la dezvoltarea Europei şi prezintă de obicei probleme de
controlare a creşterii. O structură urbană echilibrată necesită implementarea sistematică a planurilor
de folosinţă a terenurilor şi aplicarea liniilor directoare pentru dezvoltarea activităţilor economice în
beneficiul condiţiilor de viaţă ale orăşenilor. O atenţie deosebită trebuie acordată îmbunătăţirii
condiţiilor de viaţă, promovării transportului public şi tuturor măsurilor care să împiedice o
deplasare prea pronunţată a locuitorilor dinspre centrele oraşelor spre periferii. Reabilitarea
patrimoniului arhitectural, a monumentelor şi siturilor trebuie să fie parte integrantă a unei politici
globale de amenajare a oraşelor şi satelor.

31
 3. Zonele de frontieră, mai mult decât altele, necesită o politică de coordonare între State.
Scopul acestei politici este de a deschide frontierele şi de a institui cooperarea şi consultările
transfrontaliere şi folosirea comună a dotărilor de infrastructură. Statele trebuie să faciliteze
contactele directe dintre regiunile şi localităţile implicate, în conformitate cu Proiectul de Convenţie
Europeană privind cooperarea transfrontalieră între autorităţile teritoriale în vederea promovării
unor contacte din ce în ce mai strânse între locuitorii implicaţi. În zonele de frontieră nu va fi
realizat nici un proiect care poate avea consecinţe dăunătoare pentru mediul din ţările învecinate
fără o consultare prealabilă a acestor State.
4. Zonele montane: având în vedere importanţa acestor zone, datorată funcţiunilor
ecologice, economice, sociale, culturale şi agricole pe care le îndeplinesc şi a valorii lor ca depozite
de resurse naturale şi de numeroasele constrângeri la care sunt supuse în aceste domenii de
activitate, politica de gestionare a amenajării trebuie să acorde o importanţă deosebită şi adecvată
conservării şi dezvoltării regiunilor montane.
5. Regiunile cu deficienţe de structură în care condiţiile de viaţă şi muncă au progresat
puţin, mai ales din motive istorice, sau care au rămas în urmă datorită 16 schimbărilor bazei lor
economice, necesită o asistenţă specială pentru ştergerea diferenţelor care există între condiţiile de
viaţă şi muncă din diferite State.
6. Regiunile în declin este necesar să se dezvolte politici specifice în favoarea regiunilor în
care activitatea economică a fost puternic încetinită de restructurarea industrială şi de îmbătrânirea
infrastructurii şi a echipamentului industrial, care este în cele mai multe cazuri monostructurat.
Această situaţie este accelerată de competiţia globală care rezultă din noua diviziune internaţională
a muncii.
7. Zonele de coastă şi insulele dezvoltarea turismului de masă şi a transportului în Europa
şi industrializarea zonelor de coastă, a insulelor şi a mării necesită politici specifice care să asigure
acestor regiuni o dezvoltare echilibrată şi o urbanizare coordonată, având în vedere cerinţele de
conservare a mediului şi caracteristicile regionale. Trebuie de asemenea să se acorde atenţie rolului
şi funcţiunilor specifice ale zonelor de coastă în relaţiile uscat-mare şi a posibilităţilor de transport
pe mare.

32
CAPITOLUL 5.
POLITICA DE MEDIU: PRINCIPII GENERALE ȘI CADRUL DE BAZĂ

Politica de mediu europeană se bazează pe principiile precauției, prevenirii, corectării

poluării la sursă și „poluatorul plătește”. Programele multianuale de acțiune pentru mediu stabilesc
cadrul pentru viitoarele acțiuni în toate domeniile politicii de mediu. Acestea sunt integrate în
strategiile orizontale și sunt luate în considerare în cadrul negocierilor internaționale în materie de
mediu. Nu în ultimul rând, implementarea este fundamentală.

5.1.Origini și evoluție

Politica de mediu europeană a fost adoptată în cadrul Consiliului European de la Paris din
1972, unde (în urma primei conferințe ONU privind mediul) șefii de stat sau de guvern europeni au
declarat că este nevoie de o politică comunitară de mediu de însoțire a expansiunii economice și au
solicitat un program de acțiune. Actul Unic European din 1987 a introdus un nou titlu „Mediul”,
care furniza primul temei juridic pentru o politică de mediu comună care are drept obiective
conservarea calității mediului, protejarea sănătății umane și asigurarea unei utilizări raționale a
resurselor naturale. Revizuirile ulterioare ale tratatului au consolidat angajamentul Europei față de
protecția mediului și rolul Parlamentului European în dezvoltarea acesteia. Prin intermediul
Tratatului de la Maastricht (1993), mediul a devenit un domeniu oficial de politică a UE, s-a
introdus procedura de codecizie, iar votul cu majoritate calificată în Consiliu a devenit regulă
generală. Tratatul de la Amsterdam (1999) a stabilit obligația de integrare a protecției mediului în
cadrul tuturor politicilor sectoriale ale UE, în vederea promovării dezvoltării durabile. Prin
intermediul Tratatului de la Lisabona (2009), „combaterea schimbărilor climatice” și dezvoltarea
durabilă în relațiile cu țările terțe au devenit obiective specifice. O nouă personalitate juridică a
permis UE să încheie acorduri internaționale.

5.2.Principii generale

Politica de mediu europeană se bazează pe principiile precauției, prevenirii, corectării

poluării la sursă și „poluatorul plătește”.
Principiul precauției este un instrument de gestionare a riscurilor care poate fi invocat în
cazul în care există o incertitudine științifică cu privire la un posibil risc la adresa sănătății umane
sau a mediului, provenit dintr-o anumită acțiune sau politică. De exemplu, în cazul în care există
îndoieli cu privire la posibilele efecte periculoase ale unui produs și în cazul în care incertitudinea
persistă și în urma unei evaluări științifice obiective, pentru evitarea daunelor la adresa sănătății
33
umane sau a mediului, pot fi furnizate instrucțiuni de interzicere a distribuției produsului sau de
eliminare a sa de pe piață. Astfel de măsuri trebuie să fie nediscriminatorii și proporționale și
trebuie revizuite imediat ce există informații științifice suplimentare.
Principiul „poluatorul plătește” este pus în aplicare prin intermediul Directivei privind
răspunderea pentru mediul înconjurător (DRM), care vizează prevenirea sau remedierea daunelor
aduse mediului (și anume, speciilor și habitatelor naturale protejate, apei și solului). Operatorii care
desfășoară anumite activități profesionale, precum transportul de substanțe periculoase sau activități
care presupun evacuări în apă, trebuie să ia măsuri preventive în cazul unei amenințări iminente la
adresa mediului. Dacă s-au produs deja pagube, operatorii sunt obligați să adopte măsurile adecvate
pentru remedierea acestora și să suporte cheltuielile aferente. Domeniul de aplicare al directivei a
fost extins de trei ori pentru a include gestionarea deșeurilor extractive, funcționarea siturilor
geologice de stocare și, respectiv, siguranța activităților petroliere și gaziere offshore.
În plus, de când a apărut pentru prima dată în urma unei inițiative a Consiliului European de
la Cardiff din 1998 („procesul de la Cardiff”), integrarea preocupărilor legate de mediu în
cadrul altor domenii de politică ale UE a devenit un concept important la nivelul politicilor
europene (consacrat în prezent la articolul 11 din TFUE). În ultimii ani, integrarea politicii de
mediu a înregistrat, de exemplu, progrese semnificative în domeniul politicii energetice, astfel cum
s-au reflectat în dezvoltarea în paralel a pachetului energie/climă al UE sau în ”Foaia de parcurs
pentru trecerea la o economie competitivă cu emisii scăzute de dioxid de carbon până în 2050”,
care analizează o serie de modalități rentabile pentru promovarea unei economii europene mai
favorabile climei și cu un consum de energie mai scăzut. Aceasta arată cum pot sectoarele
responsabile de emisiile Europei - generarea de electricitate, industria, transporturile, sectorul
clădirilor și al construcțiilor, precum și agricultura - să realizeze trecerea la o economie cu emisii
reduse de carbon în cursul deceniilor următoare.

5.3. Cadrul de bază

A. Programele de acțiune pentru mediu

Din 1973, Comisia a inițiat programe de acțiune pentru mediu (PAM) multianuale, care
stabilesc viitoarele propuneri legislative și viitoarele obiective pentru politica de mediu a UE;
măsurile concrete se adoptă separat ulterior. Cel de-al șaselea PAM, care a stabilit politica în
domeniul mediului pentru perioada 2002-2012, s-a concentrat asupra a patru priorități: schimbările
climatice, biodiversitatea, mediul și sănătatea și resursele naturale și deșeurile. Măsurile aferente
acestor priorități au fost detaliate în șapte „strategii tematice”, concentrate nu atât asupra unor
poluanți sau activități economice specifice, cât asupra unor teme de mediu transversale. În 2013,
34
Consiliul și Parlamentul au adoptat cel de-al șaptelea PAM pentru perioada până în 2020, cu titlul
„O viață bună, în limitele planetei noastre.” Bazându-se pe o serie de inițiative strategice recente
(Foaia de parcurs privind eficiența utilizării resurselor, Strategia în domeniul biodiversității 2020 și
Foaia de parcurs pentru trecerea la o economie competitivă cu emisii scăzute de dioxid de carbon
până în 2050), acesta stabilește nouă obiective prioritare, printre care se numără protejarea naturii, o
reziliență ecologică sporită, o creștere durabilă, eficientă din punctul de vedere al resurselor și cu
emisii reduse de dioxid de carbon, precum și combaterea amenințărilor la adresa sănătății legate de
mediu. Programul subliniază, de asemenea, nevoia unei mai bune aplicări a legislației UE în
domeniul mediului, a cunoștințelor științifice de vârf, a investițiilor și a integrării aspectelor legate
de mediu în cadrul altor politici.

B.Strategii orizontale

În 2000, a fost elaborată Strategia de la Lisabona pentru a transforma economia UE în „cea

mai dinamică și mai competitivă economie bazată pe cunoaștere din lume”. Strategia s-a concentrat
în principal pe promovarea creșterii economice și a locurilor de muncă prin sporirea competitivității
din cadrul UE. Dimensiunea ecologică a fost inclusă în cadrul acestei strategii de-abia un an mai
târziu, la Göteborg, ceea ce a condus la Strategia de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene (SDD)
(reînnoită în 2006 pentru a combina dimensiunea internă a dezvoltării durabile cu cea
internațională). Cea mai nouă strategie a UE în domeniul creșterii economice, Strategia Europa
2020, stabilește, printre altele, un obiectiv principal în ceea ce privește clima și energia. Aceasta
vizează conturarea unei „creșteri inteligente, durabile și favorabile incluziunii”. Sub egida acestei
strategii, inițiativa emblematică „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor”
pregătește terenul pentru o creștere durabilă și sprijină trecerea la o economie eficientă din punctul
de vedere al utilizării resurselor și cu emisii scăzute de carbon.

C. Evaluarea impactului asupra mediului și participarea publicului

Anumite proiecte individuale (private sau publice) care ar putea avea efecte semnificative
asupra mediului, de exemplu, construirea unei autostrăzi sau a unui aeroport, fac obiectul unei
„evaluări a impactului asupra mediului” (EIM). De asemenea, o serie de planuri și programe publice
(de exemplu, privind destinația terenurilor, transportul, energia, deșeurile sau agricultura) fac
obiectul unui proces similar care poartă denumirea de „evaluare strategică de mediu” (SEA). În
cazul acesteia, aspectele ecologice sunt deja integrate în etapa de planificare, iar posibilele
consecințe se iau în considerare înainte de aprobarea sau autorizarea unui proiect, în vederea
asigurării unui nivel sporit de protecție a mediului. În ambele situații, consultarea publicului
reprezintă un aspect fundamental. Acest lucru se datorează Convenției de la Aarhus, care a fost
35
semnată în 1998 de către UE sub auspiciile UNECE (Comisia Economică pentru Europa a
Națiunilor Unite) și ratificată ulterior. În temeiul acestei convenții, „participarea publicului la luarea
deciziei” reprezintă unul dintre cele trei drepturi garantate publicului în domeniul mediului.
Celelalte două drepturi sunt: dreptul de acces la informațiile referitoare la mediu deținute de
autoritățile publice (de exemplu, privind starea mediului sau starea sănătății oamenilor în cazul în
care aceasta este afectată de starea mediului) și dreptul de acces la justiție în cazul încălcării
celorlalte două drepturi.

D. Cooperarea internațională în domeniul mediului

UE are un rol fundamental și în cadrul negocierilor internaționale în domeniul mediului. De

exemplu, la cea de a zecea Conferință a părților la Convenția privind diversitatea biologică,
organizată la Nagoya (Japonia) în 2010, UE a adus o contribuție majoră la stabilirea unui acord
privind o strategie globală pentru stoparea pierderii biodiversității în următorii zece ani. De
asemenea, Uniunea a participat la decizia privind elaborarea unor obiective globale de dezvoltare
durabilă pentru toate statele, care a fost adoptată în urma Conferinței „RIO+20” privind dezvoltarea
durabilă, care a avut loc în 2012. În mod tradițional, UE a stabilit standarde, de asemenea, în cadrul
negocierilor internaționale în domeniul climei, în temeiul Convenției-cadru a Națiunilor Unite
asupra schimbărilor climatice (CCONUSC), de exemplu, prin asumarea de angajamente unilaterale
pentru reducerea emisiilor de GES (gaze cu efect de seră). Pe lângă negocierile globale, UE menține
acorduri de parteneriat și strategii de cooperare cu o serie de țări și regiuni, precum, de exemplu, din
cadrul politicii europene de vecinătate (țările din Europa de Est și țările mediteraneene), ca
modalitate de abordare a problemelor care intervin la frontierele externe ale UE, printre care
chestiuni legate de mediu, precum calitatea apei, gestionarea deșeurilor, poluarea aerului sau
deșertificarea.

E. Implementarea, punerea în aplicare și monitorizarea

Legislația UE în domeniul mediului a fost elaborată începând cu anii 1970. În prezent, există
câteva sute de directive, regulamente și decizii în vigoare în acest domeniu. Totuși, eficacitatea
politicii europene de mediu este determinată, în mare parte, de punerea în aplicare a acesteia la nivel
național, regional și local. Cu toate acestea, punerea în aplicare și executarea defectuoasă rămân o
problemă majoră. De asemenea, monitorizarea - atât a stării mediului, cât și a nivelului de aplicare a
legislației UE în domeniul mediului - este fundamentală.
Pentru a contracara diferențele mari dintre statele membre în ceea ce privește implementarea,
Parlamentul European și Consiliul au adoptat în 2001 Recomandarea 2001/331/CE de stabilire a
unor criterii minime (neobligatorii) pentru inspecțiile de mediu. Se prevede o revizuire a cadrului
36
juridic în 2014. În vederea îmbunătățirii aplicării legislației UE în domeniul mediului, Directiva
2008/99/CE privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal solicită statelor membre să
prevadă sancțiuni penale eficace, proporționale și cu efect de descurajare pentru cele mai grave
infracțiuni în domeniul mediului. Printre acestea se numără, de exemplu, evacuarea sau eliberarea
ilegală de substanțe în apă, aer sau sol, comerțul ilegal cu specii ale faunei și florei sălbatice,
comerțul ilegal cu substanțe care afectează stratul de ozon și transportul ilicit sau deversarea ilicită
de deșeuri. În cele din urmă, Rețeaua Uniunii Europene pentru punerea în aplicare și respectarea
legislației din domeniul mediului (IMPEL) este o rețea internațională a autorităților din domeniul
mediului din statele membre ale UE, statele în curs de aderare și statele candidate, precum și din
Norvegia, creată pentru stimularea punerii în aplicare prin furnizarea unei platforme care facilitează
schimbul de idei și de bune practici între factorii de decizie, inspectorii din domeniul mediului și
executorii judecătorești.
În 1990, a fost înființată în Copenhaga Agenția Europeană de Mediu (AEM) pentru
sprijinirea dezvoltării, implementării și evaluării politicii de mediu și pentru informarea publicului
larg cu privire la această chestiune. Agenția UE (deschisă statelor care nu sunt membre ale UE) este
responsabilă pentru furnizarea de informații fiabile și independente cu privire la starea și la
perspectivele mediului. Prin urmare, aceasta colectează, gestionează și analizează date și
coordonează Rețeaua europeană de informare și observare pentru mediu (Eionet). Pentru a sprijini
factorii de decizie în luarea unor decizii informate și în elaborarea legislației și politicilor de mediu,
UE desfășoară, de asemenea, Programul european de monitorizare a Pământului (Copernicus), care
abordează, printre altele, probleme legate de sol, mediul marin, atmosferă și schimbările climatice.
În ceea ce privește poluanții eliberați în aer, apă sau sol, precum și transferurile de deșeuri în afara
amplasamentului și de poluanți în apele uzate, Registrul European al Poluanților Emiși și
Transferați (EPRTR) furnizează date fundamentale referitoare la mediu de la peste 30 000 de
instalații industriale din UE, precum și din Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Serbia și Elveția.
Registrul aplică Protocolul CEE-ONU privind PRTR la Convenția de la Arhus, semnat de
Comunitatea Europeană în mai 2003. Registrul este disponibil publicului gratuit pe internet .

5.4. Rolul Parlamentului European

Parlamentul European are un rol major în formularea legislației UE în domeniul mediului.

Pe parcursul celei de-a șaptea legislaturi a sa (2009-2014), Parlamentul, în rolul de colegiuitor
alături de Consiliu, a adoptat, printre altele, legislația privind emisiile industriale și provenite de la
vehicule, deșeurile de echipamente electronice și pungile din plastic pentru cumpărături, transportul
ilicit de deșeuri și dezmembrarea navelor vechi pentru fier vechi.

37
 În plus, Parlamentul a recunoscut în mod repetat că este nevoie ca o mai bună implementare
să devină o prioritate-cheie. În Rezoluția din 2013 privind „optimizarea avantajelor obținute de pe
urma măsurilor UE în domeniul mediului: creșterea încrederii prin ameliorarea cunoștințelor și a
capacității de reacție”, Parlamentul a criticat nivelul nesatisfăcător al punerii în aplicare a legislației
în domeniul mediului în statele membre și a prezentat o serie de recomandări în vederea unei
implementări mai eficiente, precum diseminarea celor mai bune practici între statele membre și
între autoritățile regionale și locale. În prezentarea poziției sale privind actualul program de acțiune
în domeniul mediului (aflat în desfășurare până în 2020), Parlamentul a subliniat, de asemenea,
nevoia unei aplicări mai riguroase a legislației UE în domeniul mediului. Acesta a insistat că cel de-
al șaptelea PAM ar trebui să „contribuie la un nivel ridicat al protecției mediului și la îmbunătățirea
calității vieții și bunăstării cetățenilor”. De asemenea, Parlamentul a solicitat sporirea siguranței
investițiilor care sprijină politica de mediu și eforturile de combatere a schimbărilor climatice,
precum și luarea în considerare într-o mai mare măsură a preocupărilor legate de mediu în cadrul
altor politici.

Într-o rezoluție din 2010, Parlamentul a considerat că aspectele privind mediul din cadrul
Strategiei UE 2020 sunt în general prea slabe și trebuie consolidate și a solicitat „integrarea unor
obiective de mediu clare și măsurabile în obiectivele principale ale strategiei, punându-se accentul
pe stoparea reducerii biodiversității”.

Parlamentul a aprobat recent o actualizare a Directivei privind evaluarea impactului asupra

mediului, în vederea clarificării textului, a includerii chestiunilor legate de biodiversitate și de
schimbările climatice și a asigurării faptului că autorizațiile pentru proiecte nu fac obiectul unor
conflicte de interese. În timpul negocierilor cu Consiliul, Parlamentul a reușit să crească standardele
de calitate pentru protejarea sănătății oamenilor și a mediului. Deși a trebuit să cedeze în ceea ce
privește evaluările de impact asupra mediului obligatorii pentru extracția și explorarea gazelor de
șist, riscurile la adresa sănătății oamenilor și a mediului vor trebui totuși luate în considerare în
cazul noilor proiecte în domeniul gazului.

38
 BIBLIOGRAFIE

1. Mihai Berca, Valentina Ofelia Robescu, Buzatu Silvia Cristiana, Managementul mediului,

Editura Ceres Bucuresti, 2012

2. Acad. Păun Ion Otiman, Dezvoltarea rurală durabilă în România, Editura Academiei Romane

Bucureşti, 2006

3.Mihai Berca, Planificarea de mediu si gestiunea resurselor naturale,Editura Ceres Bucuresti, 2006

4. www.madr.ro/.../dezvoltare-rurala/.../strategia-de-dezvoltare-rurala-.

5.http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:2020:FIN:RO:PDF

Comunicare a Comisiei Europa 2020, O strategie europeană pentru o creştere inteligentă, ecologică

şi favorabilă incluziunii,

6.http://www.madr.ro/docs/dezvoltare-rurala/2015/Strategia-de-Informare-si-Publicitate-PNDR-

2014-2020.pdf

7.http://www.mdrap.ro/dezvoltare-teritoriala/amenajarea-teritoriului/amenajarea-teritoriului-in-

context-european

8. http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.4.1.html

9. http://www.coe.int/t/dgap/localdemocracy/cemat/VersionCharte/Roumain.pdf

10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Dezvoltare_durabil%C4%83

11. http://www.coe.int

39