PROBLEME

DE

ECOLOGIA SOLULUI

Prof.Dr. MIHAI BERCA

2008
 ÎNAINTE DE TOATE

Dragă cititorule,
Nu se poate să nu-ţi fie cunoscut cât de important este solul pentru noi oamenii, pentru hrana,
habitatele, bunăstarea, securitatea şi sănătatea noastră şi a tot ce ne înconjoară. Nimic nu ni se poate
întâmpla bun sau normal în absenţa solului. Răul sau nenorocirile vieţii noastre au început o dată cu
degradarea şi pierderea solului. Orice tonă de pământ plecat din hectarele noastre - şi nu avem decât în jur
de 0,45 ha arabil pentru fiecare locuitor sau 0,7 ha agricol/locuitor - echivalează cel puţin cu pierderea
unui membru drag al familiei noastre. Aşa ar trebui văzută problema de către toţi locuitorii ţării şi ai
planetei.
Este îngrozitor să constaţi că din teritoriul naţional pleacă anual în medie peste 100 milioane tone
sol fertil, o bogăţie naturală pe care bunul Dumnezeu ne-a dat-o şi pe care noi niciodată nu vom putea s-o
mai recuperăm. Am pierdut-o pentru că n-am ştiut s-o gestionăm, pentru că am fost fie neştiutori, fie
lacomi, fie amândouă deodată, oricum am fost foarte „RĂI” cu pământul care ne-a iubit şi ne-a hrănit
milenii de-a rândul.
M-am gândit să scriu această carte, alcătuită altminteri din şase module diferite, dar foarte
interconectate, cu scopul de a vă pune la dispoziţie o parte din cunoştinţele şi practica mea în a ne îngriji
de pământ, de sol, pe care, în străfundul sufletului dumneavoastră îl iubiţi, dar pe care nu ştiţi încă a-l
preţui la adevărata lui valoare. Solul este un organism viu, şi în relaţiile noastre cu el trebuie să ţinem cont
în primul rând de acest lucru, căci aşa cum ne-a dat viaţă, solul poate să ne-o şi ia, prin simpla lui
dispoziţie. Sintagma biblică cum că „omul s-a născut din pământ şi în pământ se va întoarce” explică
cum nu se poate mai bine filozofia reciclării materiei organice. Este important să ştim că solul este cel
responsabil de această reciclare şi că în absenţa lui materia organică, aşadar inclusiv omul, nici n-ar fi, şi
deci nici nu s-ar putea recicla, căci ceea ce nu există, nu se poate nici recicla.
De aceea, dragă cititorule, gândeşte-te bine ce faci atunci când îţi tai copacii din spatele casei sau
îţi abandonezi fără responsabilitate pământurile. Răul pe care ţi-l faci ţie se va prelungi într-un mod
agravant la copii, şi mai ales la nepoţii tăi. Oare îţi pasă cu adevărat de ei? Dacă da, citeşte această carte şi
schimbă-ţi mentalitatea. Şi chiar dacă în această carte se repetă unele desene, fotografii şi concluzii,
aceasta este numai spre binele tău.
Autorul
 CUPRINSUL

Introducere
1. DESPRE BACTERII ŞI FOLOSIREA AZOTULUI
LA CULTURILE AGRICOLE
1.1 INTRODUCERE
1.2 SOLUL ESTE UN MATERIAL VIU
1.2.1. Există însă soluţii
1.2.2 Înlocuirea azotului industrial cu cel fixat biologic

2. SOLUL – ORGANISM VIU

2.1 DEFINIREA SOLULUI CA ORGANISM VIU
2.2 FORMAREA ŞI EVOLUŢIA SOLURILOR
2.3 COMPONENTELE SOLULUI
2.3.1 Scheletul sau textura solului
2.3.2 Structura solului
2.3.3 Detalii despre volumul porilor
2.3.4 Forme ale structurii solului şi modul lor de formare
2.4 APA DIN SOL
2.4.1. Indicatorii cei mai importanţi legaţi de circulaţia apei în sol şi
disponibilitatea ei către plante.
2.4.2 Potenţialul de apă al solurilor.
2.5 PARTEA VIE A SOLULUI
2.5.1 Biodiversitatea solului
2.5.2 Humusul şi fertilitatea solului
2.5.3 Descrierea etapelor care conduc la formarea humusului
2.5.4 Funcţiile humusului
2.5.5 Formele de humus
2.6 FUNCŢIILE SOLULUI
Bibliografie

3. COMPACTITATEA SOLULUI O PROBLEMĂ NA

NAŢIONALĂ A SOLURILOR DIN ROMÂNIA
1. INTRODUCERE
2. CE ÎNŢELEGEM PRIN COMPACTITATEA SOLULUI
2.1 Ce se înţelege prin compactarea dăunătoare?
2.2 Cum pot fi recunoscute compactările dăunătoare ale solului
3. CE ÎNSUŞIRI AR TREBUI SĂ OFERE UN SOL ECOLOGIZAT DIN SUDUL
ROMÂNIEI?
3.1 Situaţia în câmp
3.1.1 Determinarea compactităţii solului
 3.1.2 Şi ce se întâmplă cu producţia?
3.4 CONCLUZII
Bibliografie

4. EROZIUNEA SOLULUI CEA MAI GRAVĂ BOALĂ A

SOLURILOR LUMII
4.1 DEFINIREA EROZIUNII ŞI FORME ALE EROZIUNII SOLULUI
4.1.1 Eroziune cauzată de apă, sau hidrică
4.1.2 Eroziune cauzată de vânt
4.2 MECANISMELE EROZIUNII, ALE PIERDERILOR DE SOL
4.2.1 Capacitatea de erozivitate R
4.2.2 Condiţiile sau parametrii topografici (L – S)
4.2.3 Indicator derivat din modul de utilizare a solului „C”
4.2.4 Indicele de protecţie „P”
4.3 EVALUARE GENERALĂ A PIERDERILOR DE SOL
4.3.1 Importanţa eroziunii solului
4.3.2 Influenţa eroziunii solului asupra recoltelor
4.3.3 Pierderile de sol şi de producţie datorită eroziunii din spaţiul românesc
4.4 MECANISMELE EROZIUNII ŞI LEGEA REVIZUITĂ
A ECUAŢIEI UNIVERSALE A PIERDERILOR DE SOL (ECUAŢIA
RUSLE) - DETALII TEHNICE
4.4.1 Ecuaţia revizuită a pierderilor universale ale solului, cu referinţă la energetica
ploilor în câmpul erozional (USLE)
4.4.1.1 Energia generată de ploi
4.4.1.2 Factorul de erodabilitate K
4.4.1.3. Factorul LS (Length – Slope factor) sau factor, coeficient, legat de
mărimea şi lungimea pantei
4.4.1.4. Coeficientul C - factor management de protecţie utilizând mulciul
4.4.1.5. Factorul „P” – suportul practic sau factorul de acoperire cu vegetaţie
4.4.1.6. Calculul modelului conform ecuaţiei universale
4.5 EROZIUNEA DATORITĂ MIŞCĂRILOR DE AER (EOLIANĂ)
4.5.1 Mecanismele eroziunii prin vânt sau eoliene
4.5.1.1. Rularea particulelor
4.5.1.2. Plutirea particulelor
4.5.2 Calculul cantităţii de sol erodat prin vânt
4.6 PROBLEME GENERALE ALE EROZIUNII SOLULUI
4.6.1 Importanţa prevenţiei în combaterea eroziunii
4.6.2 Principiul combaterii directe a eroziunii
4.6.3 Metode concrete de combatere a eroziunii solului
4.6.3.1 Metodele legate de sistemul de cultură
4.6.3.2 Sistemul de lucrări ale solului
4.6.3.3 Alegerea culturilor şi asolamentele
4.6.3.4 Terasele şi terasarea
4.6.3.5 Mulcirea combate semnificativ eroziunea pe solurile agricole
4.6.3.6 Protecţia împotriva eroziunii prin vânt
4.6.3.7 Metode chimice de stabilizare a solurilor
 Bibliografie

5. MICORIZA ŞI MICORIZAREA CONTROLATĂ

5.1 INTRODUCERE
5.2 DEFINIŢIA MICORIZEI ŞI UTILITATEA EI
5.3 FUNCŢIILE MICORIZEI
5.3.1 Detalii asupra modului de exercitare a funcţiilor micorizelor. Aplicaţii
practice
5.3.2 Creşterea rezistenţei plantelor contra bolilor
5.3.3 Beneficiile sistemului simbiotic plante-ciuperci. Concluzie importantă
Bibliografie

6. AZOTUL ÎN NATURĂ ŞI AGRICULTURĂ

6.1 INTRODUCERE
6.2 FIXAREA AZOTULUI DIN AER
6.2.1 Fixarea biologică a azotului
6.2.1.1 Fixarea nesimbiotică a azotului
6.2.1.1.1 Procesul de denitrificare şi importanţa lui pentru ciclul azotului
6.2.1.2 Fixarea simbiotică a azotului în sol
6.2.1.2.1 Alte simbioze pentru fixarea azotului, genul Frankia
6.2.1.2.2 Şi monocotilele folosesc azot fixat
6.2.2 Importanţa economică şi ecologică a fixării simbiotice a azotului
6.3 STATISTICI NECESARE RECONSTRUCŢIEI ECOLOGICE ÎN CAZUL
LIPSEI SAU SURPLUSULUI DE AZOT
6.4 EXEMPLE PRIVIND FORMULĂRI BACTERIOLOGICE PENTRU
ÎMBUNĂTĂŢIREA ACTIVITĂŢII BIOLOGICE A SOLULUI
Bibliografie

7. PROBLEME ALE MANAGEMENTULUI AZOTULUI

PENTRU SOIURILE DE GRÂU TIP PREMIUM
7.1 DEFINIŢIE
7.2 CONSUMUL AZOTULUI DE CĂTRE GRÂU
7.3 PLANUL DE MANAGEMENT AL FERTILIZĂRII
7.3.1 Evaluarea formelor minerale ale azotului
7.3.2 Stabilirea dozelor de azot
7.3.3 Modul de aplicare al îngrăşămintelor cu azot la soiurile de grâu Premium
7.3.4 Când, cum şi sub de formă se aplică azotul la cereale tip Premium
7.3.4.1 De ce nu se aplică azot toamna
7.3.5 Sub ce formă se aplică îngrăşămintele cu azot
7.3.6 Corecţii
Bibliografie
 Listă figuri şi tabele
Listă figuri
Capitolul 2
Figura 1 - De la stâncă la sol (după Klohn/Windhorst 1999 modificat)
Figura 2 - Acţiunea comună a factorilor în pedogeneză (figură modificată după Schroeder, 1992).
Figura 3 - Fenomene actuale de formare a solului prin degradarea stâncilor în Munţii Făgăraşului (stânga
– foto original) şi imposibilitatea formării solului din cauza lipsei de apă (dreapta – deşert – foto anonim).
Figura 4 – Structura minerală a solului (IFOAM)
Figura 5 – Evoluţia de la structura minerală spre cea mineralo-organică
Figura 6 - Procese de pedogeneză în cadrul lanţului cauzal. Factori, procese, însuşiri. (Modificat după
Schroeder, 1992)
Figura 7 – Fiecare sol are personalitatea sa.
Figura 8 – Model PEDON într-un sol de pădure complet format (Sursa: Enciclopedia Britanică, 1999)
Figura 9 – Un model PEDON pentru zona plană de câmpie, inclusiv agricolă. Sursa: modificat după
unc.edu/courses/2004ss1/geog/
Figura 10 – Raportul ideal între componente
Figura 11 - Reprezentare schematică a texturii solului (original)
Figura 12 - Triunghiul texturii. Sursa: http://www.payer.de/entwicklung/entw0314.gif
Figura 13 - Repartiţia volumului solului în funcţie de elementele componente
Figura 14 - Prezentare schematică a diferitelor forme de agregare a solurilor (modificat după Schroeder,
1992).
Figura 15 - Structura poliedrică într-o păşune din zona comunei Brebu (foto autor)
Figura 16 - Coerenţa dată de acizii humici într-un sol cernoziomic ecologizat (Foto autor mai 2008)
Figura 17 - Agregate tip granulat fărâmiţate în diferite dimensiuni sub o cultură de grâu ecologizat
(Foto autor mai 2008)
Figura 18 - Agregate tip granulat, cu un mare grad de fărâmiţare, sub cultura de mazăre. Sunt vizibile
nodozităţile de mazăre bine dezvoltate. Pe acest sol s-a obţinut în 2008, 4280 kg mazăre, soiul Rosalia
(Foto autor)
Figura 19 – Forme de apă din sol
Figura 20 - Diferite forme de apă prezente în sol
Sursa: http:/www.xfaweb.baden-wuertemberg.de/Alfaweb/berichte/mza11/abb228.gif
Figura 21 – Legăturile apei cu solul
Figura 22 – Curba tensiunii (reţinerii) şi a disponibilităţii apei în sol; N = sol nisipos; L = sol lutos; A =
sol argilos.
Figura 23 - Corelaţia între tipul structural de sol şi principalii parametri ai apei în sol (prelucrat după
Ehlers, 1996).
Figura 24 - Posibilităţile de mişcare a apei în sol sub acţiunea dimensiunilor porilor, adică ale forţelor de
tensiune capilară.
Figura 25 - Ecologizarea prin structurare a unui sol cernoziom greu în Câmpia Burnasului. Foto original
Figura 26 – Arhitectura părţii solide a solului. Sursa: wwwpoyer.de/entwicklung
Figura 27 - Organisme întâlnite în sol pe o suprafaţă de 1 m2 în stratul superior de 30 cm
Grafică: Erhard Poβin (în Jedicke. R, 1989; Boden-Anstehung, Oekologie, Schulz Rovensburg; O. Meier,
pag. 68).
Figura 28 - Sinteză a componentei biodiversităţii în soluri ecologice de sub pajişti şi păşune.
Prelucrat după Schröder D., 1992.
Figura 29 - Construcţia biostructurată a edafonului
Figura 30 - Repartiţia edafonului pe grupe în viziunea Wikipedia 2008
Figura 31 - Biodiversitatea exprimată gravimetric. Exprimare în % a diferitelor segmente de populaţii
Figura 32 - Indicatorul numărului mediu de organisme în sol în zonele climatice temperate (scala
logaritmică)
Figura 33 - Corelaţia dintre activitatea biologică a solului şi temperatura lui (Göttringer Wald –
Makrofauna)
Figura 34 - Influenţa valorilor pH asupra compositului speciilor în cadrul unor viermi mici în solurile de
pădure. Sursa: Programul de monitorizare de durată a solului [NRW – (Nordrhein – Westfalen)]
Figura 35 - Schemă a formării şi degradării humusului (original)
Figura 36 - Formarea substanţelor humice. Prelucrare după un manuscris al Institutului de Pedologie
Hanovra
Figura 37 - Schema reactivă a determinărilor radiometrice a grupărilor funcţionale ale acizilor huminici
Figura 38 - Formarea complexului argilo-huminic, absorbţie şi desorbţie
Figura 39 - Asanarea solului prin transformările microbiologice şi transformarea în humus a TNT.
Sursa: D. Bruns-Nagel. Disertaţie, 1997.
Figura 40 - Schemă a funcţiilor solului
Figura 41 - Corelaţia între fertilitatea solului şi productivitatea lui (Gisi şi colab., 1997)

Capitolul 3
Figura 1 – Raportul ideal între componente
Figura 2 - Evoluţia de la compactitatea normală spre cea dăunătoare are loc, de regulă, antropic.
Figura 3 - Modificările densităţii aparente a solului (DA) ca şi a volumului porilor (VP) în diferite
orizonturi ale unui sol argilo-luto-nisipos din lunca Rinului. ( Petelkau H., 2005; prelucrare avansată).
Figura 4 - Corelaţia dintre numărul de rădăcini şi densitatea solului. Media a 134 cercetări efectuate pe
diferite soluri (Petelkau H., 2005)
Figura 5 - Corelaţia generată de diverse niveluri DDC asupra mărimii recoltei – 104 determinări în
Germania (Petelkau H., 2005).
Figura 6 - Două variante extreme: stânga pozitivă, dreapta negativă, privind alcătuirea arhitectonică a
solului (original).
Figura 7 - Componentele unui microagregat de sol, văzute la microscop
Figura 8 - Penetrometru de teren Dickey John
Figura 9 - Secvenţă de sol din stratul tasat
Figura 10 - Fenomenul de compactare afectează grav solul
Figura 11 - Distrugerea hardpanului măreşte accestul rădăcinilor şi al apei în profunzime, garantând
recolte de 3 – 4 ori mai mari, mai ales pe timp de secetă.
Figura 12 - Prin subsolare profundă, blocurile masive de sol dur vor fi ridate, deschizând în profunzime
căi de pătrundere a apei, rădăcinilor şi a altor forme de viaţă. Se reface vitalitatea solului.
Figura 13 – Corelaţia dintre compactitatea solului (kg/cm2) şi nivelul recoltei de grâu (Dt/ha) în anul 2007
în sudul României
Figura 14 - Starea fenologică a soiului de grâu Capo după împăiere pe un sol foarte compactat –
Alexandria 2007. (Compactare 35 kg/cm2/50 cm) condiţii de secetă dură.
Figura 15 - Starea fenologică a soiului de grâu Capo înainte de recoltare pe un sol foarte compactat.
Alexandria 2007 (Compactare 30 kg/cm2/ 50 cm adâncime) recoltă 700 kg/ha.
Figura 16 - Starea fenologică a soiului de grâu Capo pe un sol puţin compactat (14 kg/cm2/50 cm
adâncime sol), Modelu 2007. Producţia mai mare de 3500 kg/ha.

Capitolul 4
Figura 1 - Eroziune de impact (splash erosion). Sursa: http://plantandsoil.unl.edu/croptechnology2005
Figura 2 - Eroziune prin spălare la suprafaţă. Este provocată de excesul de apă, neinfiltrată în sol, şi de
panta terenului şi lipsa de acoperire cu vegetaţie sau mulci .
Sursa: http://plantandsoil.unl.edu/croptechnology2005 .
Figura 3 - Eroziune sub formă de rigole, determinată pe pante de distrugerea apei în curgere spre zone
mai slabe ale solului. (Foto autor, Malul cu flori, jud. Dâmboviţa)
Figura 4 - Eroziune sub formă de şanţuri sau canale pe o păşune. Sursa:
http://plantandsoil.unl.edu/croptechnology2005 .
Figura 5 - Eroziune sub formă de şanţuri pe o păşune de la Malul cu flori, judeţul Dâmboviţa (foto autor).
Figura 6 - În funcţie de tipul de vânt şi deplasarea particulelor de sol în aer şi pe sol apar trei forme de
eroziune.
Figura 7 - Modul cum se deplasează apa din precipitaţii şi cum se realizează volumul de apă scurs pe
pantă (VSP) (original)
Figura 8 - Microcrater alcătuit din picături de ploaie mari (7 mm) la o viteză de 8 m/s în cursul unei ploi
torenţiale.
Figura 9 - Trei situaţii care ilustrează formarea catastrofelor prin ploi şi eroziuni (original)
Figura 10 - Factor de corecţie concavitate/convexitate
Figura 11 - Schemă a unei zone în Munţii Ciucului supusă unui complex proces de eroziune de suprafaţă
de mare intensitate şi unor alunecări de profunzime (original).
Figura 12 - Estimarea pierderilor de sol. Sursa: Prasuhn V., Gruenig K., (2001), Evaluation der
Oekomassnahmen Phosphorbelastung der Oberflächengewässer durch Bodenerosion, p. 73.
Figura 13 - Reprezentare grafică a principalelor forme geometrice care influenţează repartiţia prin
eroziune a solului.
Figura 14 - Evoluţia producţiilor în funcţie de poziţionarea pe pantă
Figura 15 - Corelaţia dintre producţia de grâu (to/ha), panta terenului (%) şi cantitatea de sol antrenat
(to/ha)
Figura 16 - Corelaţia dintre producţia de porumb, mărimea pantei şi cantitatea de sol erodat România
multianual
Figura 17 - Eroziune de adâncime provocată de ploi abundente în SUA. Foto în 3D (Wikipedia)
Figura 18 - Harta pierderilor de sol în SUA (Hunt, 1974)
Figura 19 – Corelaţia dintre mărimea pantei (%) şi nivelul producţiei de grâu, media (to/ha) multianuală
România
Figura 20 - Corelaţia dintre pantă (%) şi producţia de porumb (to/ha) multianual România
Figura 21 - Pericolul adus de eroziune şi reflectat în pierderi de recoltă în SUA în funcţie de tipul de sol.
Figura 22 - Creşterea eroziunii. Efectul eroziunii asupra producţiei culturilor.
Figura 23 – Corelaţia dintre panta terenului (%) şi pierderile de sol prin eroziune (to/ha)
Figura 24 - Corelaţia dintre solul erodat (to/ha) şi nivelul producţiei de porumb (to/ha) multianual
România
Figura 25 - Corelaţia dintre panta terenului (%) şi pierderi de sol la grâu prin eroziune (to/ha)
Figura 26 - Corelaţia dintre panta terenului (%) şi pierderi de sol (to/ha) la porumb multianual România
Figura 27 - Impactul picăturilor de ploaie asupra suprafeţei de bază (solul, în cazul nostru). Prelucrat după
Springer, 1976.
Figura 28 - Distribuţia tipică a picăturilor de ploaie (după Springer, 1976).
Figura 29 - Caracteristicile unei ploi naturale „ideale” constând din constantă sferică a diametrului
picăturilor distribuite uniform în aer (după Springer, 1976).
Figura 30 - Eroziune cvasiuniformă de suprafaţă, predicţionată de funcţia RUSLE. Sursa: Planning
Library Soil – Erosion: www.leelanau.ec
Figura 31 - Eroziunea tip rigole predicţionată şi ea de ecuaţia RUSLE. Sursa: Planning Library Soil –
Erosion: www.leelanau.ec
Figura 32 - Eroziune concentrată generată de soluri neprotejate. Sursa: H. von Es: Nu este predicţionată
de RUSLE.
Figura 33 - Corelaţia între intensitatea ploii şi durata ei.
Figura 34 - Definirea lungimii pantei utilizată în Rusle (Renard şi colab. 1987) – prelucrare.
Figura 35 – Modelul erozional în funcţie de energia ploilor (R) şi indicele „LS” în Valea Călugărească
Figura 36 - Nomograme USDA utilizate pentru calculul factorului „K”
Figura 37 - Triunghiul standard USDA privind textura solului.
Figura 38 - Prezentare schematică a acţiunii combinate aer – particule de sol, în mişcare, şi producerea
eroziunii prin vânt (Breburda J., 1983)
Figura 39 – Prezentare schematică a cauzelor energetice ce provoacă „efecte tip avalanşe” în eroziunea
eoliană.
Figura 40 – Eroziune şi transport eolian prin mişcare în suspensie a pulberilor în aer. Depunerile au loc
atunci când vântul se reduce sub 10 km/h şi pot aduce pagube culturilor habitatelor şi solurilor rămase
fără stratul superficial.
Figura 41 - Eroziune şi transport eolian sub formă de furtuni de praf.
Figura 42 - Furtunile de nisip sunt foarte prezente în Pakistan, Sahara şi alte zone uscate şi produc
modificări mari ale reliefului. Combinate cu alte riscuri precum secete, uragane, cutremure şi explozia
vulcanilor crează o adevărată stare critică pentru ecosisteme şi habitate.
Figura 43 - Evoluţia solurilor uscate spre deşerturi tip pavaj. Fenomenul are loc în trei etape.
Figura 44 - Nisipurile transportate de vânt se acumulează sub formă de dune, care se deplasează.
Figura 45 - Dune formate urmare a unei furtuni de nisip.
Figura 46 - Relaţiile cauzale ale procesului de deflaţiune (sol erodat şi transportat de vânt). Valorile
minimale se modifică în funcţie de mărimea particulelor de sol (Chepil 1957).
Figura 47 - Schemă a sistematizării metodelor de control al eroziunii
Figura 48 - Sistemele de lucrare a solului frecvent prezente în agricultură (A.G. Borde şi colab., 2000)
Figura 49 - Teren terasat pe pantă într-un bazin hidrografic cu executarea lucrărilor paralel cu curbele de
nivel şi taluz înierbat cu ierburi perene. Eroziune integral stopată. Sursa: Nestor D. (2004)
Figura 50 - Utilizarea fâşiilor înierbate pentru controlul eroziunii într-un bazin hidrografic din Moldova,
România. Sursa: Nestor D., 2004.
Figura 51 - Alegerea culturilor în funcţie de forţa lor antierozională
Figura 52 – Structura culturilor (%) în funcţie de panta terenului (x) şi forţa antierozională a culturilor (y)
Figura 53 - Culturi în fâşii în viziunea cercetătorilor de la Perieni (Nestor D., 2004).
Figura 54 - Prezentare schematică în profil transversal a diferite tipuri constructive de terase
Figura 55 - Terase destinate culturii viei în Ahrtal
Figura 56 - Terase tip platformă pentru cultura orezului în China.
Figura 57 - Efecte pozitive asupra solului obţinute ca urmare a mulcirii (original)
Figura 58 - Aparatura de scarificat solul până la 55-60 cm cu dislocarea buruienilor şi a altor resturi
organice, tăiere verticală a solului şi orizontală a buruienilor la adâncimea programată. De regulă însă
masa principală a rădăcinilor buruienilor se află în stratul de 5-15 cm. (Foto autor)
Figura 59 - Mulci obţinut din tăierea vegetaţiei naturale pentru protecţia suprafeţelor în pantă.
Figura 60 - Mulci obţinut din tocarea tulpinilor de porumb care acoperă apoi cu un strat organic solul
Figura 61 - Perdea de protecţie a culturilor agricole în Germania
Figura 62 - Influenţa perdelelor din salcâm asupra producţiilor de grâu (2003). Sursa: Nuţă, 2007)

Capitolul 5
Figura 1 - Prezentare schematică a unei micorize (Lagrange, 2001)
Figura 2 - Lactarius deliciosus obţinută prin micorizare pe conifere (pin) (Pepinierele Robin, 2007).
Figura 3 - Fructificaţii de lactarine delicioase (Lactarius deliciosus) în vârstă de un an pe plante tinere de
pin negru (Robin-ANTI-CHIGNON-R430).
Figura 4 - Detaliu sub microscop asupra micorizei de Lactarius pe pin.
Figura 5 - Diferenţa între principalele două forme de micorize
Figura 6 - Modele de manifestare a ecto şi endomicorizelor (reţeaua Harting). Sursa FAO.
Figura 7 - Hifele ciupercilor penetrează suprafaţa în condiţii potrivite şi specifice de climă şi formează
fructificaţii (Simon Egli, Ivano Brunner – 2002).
Figura 8 - Ectomicoriză înregistrată în 31.05.2008 într-o pădure de fag în zona Văii Doftanei. (Foto autor)
Figura 9 - Ectomicoriză în solul din Pădurea Mostiştei. (Foto autor)
Figura 10 - Miceliu ectomicoritic în păduri de molid din Valea Doftanei, 31.05.2008 (Foto autor)
Figura 11 - Ectomicoriza foloseşte ca mediu nutritiv conurile coniferelor.
(Foto autor 31.05.2008)
Figura 12 - Hifele ciupercii formează o manta densă de jur împrejurul celor mai fine rădăcini ale arborelui
sau plantei, mărind considerabil forţa şi cantitatea de nutrienţi absorbiţi (Sursa Uni. Hochenheim)
Figura 13 - Dezvoltarea rădăcinilor în funcţie de micorizare. Dreapta: micorizat; stânga: fără micoriză.
Figura 14 - Plantă horticolă cu rădăcină micorizată (dreapta) şi fără micoriză (stânga).
Figura 15 - Dezvoltarea rădăcinilor în ghivece în varianta micorizată (stânga) şi nemicorizată (dreapta).
Sursa: Universitatea Giessen, www.biosicherheit.de
Figura 16 - Micoriză arbusculară (schemă)
Figura 17 - Stabilizarea agregatelor solului de către agenţii de agregare puşi la dispoziţie de un compost
micorizat aplicat solului (prelucrare după Annabi M, 2005).
Figura 18 - Efectul micorizei asupra creşterii biomasei la orz în experienţele de laborator.
Recoltele de boabe s-au corelat cu biomasa. Sursa: Universitatea Giessen (www.biosicherheit.de)
Figura 19 - Efectul micorizei asupra creşterii diferenţiate a florilor de clopoţei (Foto autor)
Figura 20 - Efectul micorizei asupra creşterii diferenţiate a petuniilor (Foto autor)
Figura 21 - Absorbţia elementelor nutritive în cazul micorizei se face predominant de către hifele subţiri
ale ciupercii.
Figura 22 - Rădăcini micorizate la specia Cornus-mass.
Ele măresc de 2-3 ori absorbţia din sol a elementelor nutritive (foto autor).
Figura 23 - Realizată pe mediu de agar-agar, micoriza s-a dezvoltat spre zona vasului bogată în elemente
nutritive. perişorul radicular este blocat. Ciuperca partener este Lactarius pubescent. Sursa:
www.helas.bto.ed.ac.uk
Figura 24 - Senna spectabilis în plină floare
Figura 25 - Absorbţia mărită a fosforului la doze mici, în condiţiile plantelor cu micorize
(sursa Barrow J, 2005)
Figura 26 - Diagramă tip arbore a beneficiilor sistemului simbiotic plantă-ciuperci în natură şi agricultură
ANEXA 1 - Comparaţie între o ectomicoriză şi o endomicoriză
ANEXA 2 - Micoriza serveşte la combaterea eroziunii
ANEXA 3 - Schemă privind interacţiunea dintre ciuperci, bacterii şi viruşi în sol.

CAPITOLUL 6
Figura 1 - Circuitul terestru al azotului (după Griffiths)
Figura 2 - Complexul enzimatic hidrogenază
Figura 3 - Complexul enzimatic nitrogenaza
Figura 4 - Ordonarea cofactorului FeMo şi a clusterului calorimetru
Figura 5 - Modul de reacţie al complexului nitrogenază
Figura 6 - Lanţuri de cyanobacterii
Figura 7 - Celule de Nitrosomonas europae unite câte două mărite de 39.000 de ori la microscop
(după filebox.vt.edu)
Figura 8 - Celule de Nitrosomonas oligotrophae sub formă de grupaje în sol (sursa: filebox.vt.edu)
Figura 9 - Specie de Nitrobacter care ajută la continuarea procesului de nitrificare şi de transformare a
nitritului în nitrat.
Figura 10 - Un arbore genealogic al unor gene nitroreductaze selecţionale. Sursa: Broker Max Plank-
Institut für terrestrische Mikrobiologie, 2006.
Figura 11 - Relaţia de fixare – nitrificare, denitrificare în sol
Figura 12 - Oxidarea şi reducerea azotului în plante şi sol. Sursa: Wikipedia
Figura 13 - Analiza populaţiilor denitrificatoare prin tehnici biomoleculare
Figura 14 - Etapele infecţiei cu Rhyzobium
Figura 15 - Nod-gene, Nod-proteine şi Nod-factori
Figura 16 - Structura chimică a factorilor Nod
Figura 17 - Semnalizarea căii de acces spre rădăcini de către factorul Nod
Figura 18 - Nodozităţi pe rădăcini. Pentru evitarea unui flux prea mare de energie de la plantă către
nodozităţi, planta de soia (stânga) limitează fixarea de azot. În cazul unei mutante (dreapta) acest control
este redus.
Figura 19 - Secvenţă microscopică prin nodozităţi
Figura 20 - Dinamica formării nodozităţilor pe rădăcinile de mazăre şi cantitatea de azot fixat pe solurile
din România (original)
Figura 21 – Dinamica acumulării azotului fixat simbiotic la mazărea Rosalia în sudul României - 2008
Figura 22 - Leghemoglobina, pigmenţi roşii în nodozităţi (foto original)
Figura 23 - Schimburile de substanţe în relaţia plante-bacterii.
Figura 24 - Starea naturală a plantelor cu nodozităţi (dreapta) şi fără nodozităţi (stânga). Cultură de soia
pe soluri sărace în azot
Figura 25 - Frankia alnus Cea mai studiată specie a bacteriilor din acest gen.
Figura 26 - Vezicule vizibile în simbioza Frankia – Ceanothus. Sursa: Las Pilitas Nursery
Figura 27 - Nodozităţi rezultate urmare simbiozei dintre Frankia alnus şi arbustul Alhus glutinosa (Sursa:
Las Pilitas Nursery).
Figura 28 - Nodozităţi rezultate în urma simbiozei dintre Frankia şi cătină (Hipophae rhamnoides) (foto
autor).
Figura 29 - Bacteria Azospirillium brasiliense. (Sursa: Biological Science, Missouri)
Figura 30 - Azospirillium brasiliense în culturile lui Bjermek
Figura 31 - Circuitul natural al azotului văzut de cercetătorii Universităţii Bielefeld – Germania
Figura 32 - Dinamica azotului în natură
Figura 33 - Disponibilizarea azotului prin amonificare şi pierderea acestuia.
Figura 34 - Circuitul şi dinamica azotului în natură (combinaţii după mai mulţi autori)
Figura 35 - Modul ideal de prezenţă a azotului în sol
Figura 36 – Dinamica (cumulată) a azotului fixat asociativ în rizosfera soiului de grâu CAPO în sol
ecologizat
Figura 37 – Dinamica fixării azotului de către bacteriile asociative în rizosfera soiului CAPO în soluri
ecologizate
Figura 38 - Bactofil – un produs pentru ecologizarea solului
Figura 39 - Schema disponibilizării elementelor nutritive în sol prin activarea lui biologică cu preparate
speciale.
Figura 40 - Terenuri înerbate cu ierburi anuale şi perene. Se observă diferenţa enormă între micorizat şi
nemicorizat.

Capitolul 7
Figura 1 - Schema consumului de azot, bază a managementului lui. Original.
Figura 2 - Schemă a unui plan de management al fertilizării culturilor de grâu Premium. Schemă tip
algoritm
Figura 3 - Semănătoare de mare productivitate asociată cu sistem de distribuţie îngrăşăminte sub seminţe
la 4-5 cm (original).
Figura 4 - Plante de orz semănate la adâncime de 8 cm (1) şi 4 cm (2). Dimensiunile rădăcinilor sunt
egale. (Original)
Figura 5 - 30 zile mai târziu se observă că plantele semănate superficial formează rădăcini puternice şi
fasciculate şi practic un singur nod atât pentru rădăcini cât şi pentru înfrăţire. (Original)
Figura 6 - Influenţa adâncimii de semănat asupra formării nodurilor de înfrăţire şi de înrădăcinare la
soiurile tip Premium (Capo).
Figura 7 - La 3 decembrie 2007 rădăcinile soiului de grâu Premium Capo atinseseră o adâncime de 20 cm,
în timp ce partea aeriană nu depăşea 5 cm înălţime şi era uşor înfrăţită. Situaţie ideală pentru o recoltă
bună în 2008.
Figura 8 - Schema fertilizării cu azot.
Figura 9 - Utilizarea îngrăşămintelor cu azot în agricultură
Figura 10 - Modul de penetrare şi procesare a ureii în interiorul celulei plantei. (Sursa Uni – Hohenheim –
Germania).
Figura 11 – Circuitul azotului de nutriţie
Figura 12 - Tehnica utilizării senzorului YARA.N – sau Crop-meter pentru corecţia dozelor de azot la
cultura grâului (Sursa: Konrad Merk Stickhog).
Figura 13 - Distribuitor de îngrăşăminte tip Rauch - Axis, foarte potrivit pentru aplicări uniforme în plan
orizontal.

Listă tabele
Capitolul 2
Tabelul 1 - Repartiţia texturii solului pe dimensiunile elementelor componente (H. Pallmont, 1938)
Tabelul 2 – Înălţimea de urcare a apei prin capilare
Tabelul 3 - Gradul de umiditate al solului în funcţie de valorile pF (prelucrat după Schroeder, 1992)

Capitolul 3
Tabelul 1 - Rezistenţa solului la penetrare – Alexandria 2007

Capitolul 4
Tabelul 1 - Efectele pantei terenului asupra pierderii de sol şi asupra nivelului recoltelor la porumb
(Kuren şi colab., 1957)
Tabelul 2 - Conţinutul de humus în raport cu panta şi adâncimea % (Breburda J., 1983)
Tabelul 3 - Energia cinetică a ploii (m-tonă/ha/cm ploaie) (prelucrat după Wischmeier şi Smith 1978)
Tabelul 4 - Coeficienţii LS în funcţie de lungimea pantei (m) şi mărimea ei (%) pentru soluri neacoperite
şi neprotejate, necesari în calculul pierderilor de sol prin eroziune în România (recalculare după R – Pit,
2002)
Tabelul 5 - Factorul „C” în funcţie de cantitatea de mulci aplicată
Tabelul 6 - Factorul P în funcţie de acoperirea solului cu vegetaţie (Wischmeier şi Smith, prelucrare)
Tabelul nr. 7 - Repartiţia pe forme de mişcare a întregului transport erodat de vânt în funcţie de tipul de
sol
Tabelul 8 - Modificarea repartiţiei pe mărimi a particulelor solului în condiţii de eroziune prin vânt
(Jakubov T.T., 1957)
Tabelul nr 9 - Modificări ale conţinutului de humus în diferite soluri prin eroziunea eoliană
(Jakubov, 1957)
Tabelul 10 - Asolament de 3 ani pentru soluri cu pantă sub 18%
(Sursa: Nestor D., 2004)
Tabelul 11 - Asolament de 4 ani – antierozional, merge pe pante până la 24%
Tabelul 12 - Asolament antierozional cu solă înierbată cu perene pentru pante mai mari
Tabelul 13 - Distanţe între perdelele forestiere de protecţie în diferite ţări şi culturile protejate
(Van der Linde, 1967) citat de Nuţă, 2007.

Capitolul 5
Tabelul 1 - Efectul inoculării unei micorize arbusco-veziculare asupra performanţelor de creştere ale
speciei Senno spectabilis după 90 zile în casa de vegetaţie. (Sursa Kung′u, parţial modificat).
Tabelul 2 - Efectul inoculării micorizei arbusculare asupra concentraţiei nutrienţilor (NPK) în lăstarii
speciei Senna spectabilis după 90 de zile de la inoculare în casa de vegetaţie

Capitolul 6
Tabelul 1 - Repartiţia azotului în rezervele planetei. (Blumer/Lunberger – Stabile Isotope in der Welt. Uni
Bayreuth)
Tabelul 2 - Principalele fenomene fizico-chimice prezente în circuitul azotului
Tabelul 3 - Bilanţul anual al azotului disponibil al planetei
Tabelul 4 - O situaţie comparativă între procedeul tehnic şi biologic privind consumurile energetice şi a
costurilor
Tabelul 5 - O clasificare a cantităţilor de azot fixat în funcţie de sistemul de fixare
Tabelul 6 - Evaluarea economică a speciilor de Rhyzobium
Tabelul 7 - Cantitatea de azot fixat de diferite bacterii

Capitolul 7
Tabelul 1 - Consumul specific de elemente nutritive la grâul de toamnă în funcţie
de recolta de boabe (Borlan Z., Herra C., 1977)
Tabelul 2 - Model de evaluare al azotului din sol după % N total
Tabelul 3 - Dozele de azot necesare solurilor din România pentru soiurile de grâu Premium tip Capo,
Josef şi altele. Soluri normale, ecologizate, fără îngrăşăminte anorganice(original)
 1. DESPRE BACTERII ŞI FOLOSIREA AZOTULUI
LA CULTURILE AGRICOLE

1.1 INTRODUCERE

În preocupările noastre de cercetare starea solului ocupă o importanţă din ce în ce

mai mare după ce am observat, cu multă atenţie, că în anul secetos 2007 majoritatea
recoltelor au fost compromise. Putem accepta că seceta a fost o cauză majoră a pierderilor
recoltelor de grâu, şi uneori un motiv pentru compromiterea totală a culturilor de vară,
porumb în mod deosebit. Nu putem accepta însă faptul că pe teritorii foarte mici în sudul
ţării, în mijlocul Bărăganului sau în Câmpia Burnasului producţia de grâu la aceleaşi
soiuri, cu aproximativ aceeaşi tehnologie, a variat între 700 şi 5100 kg/ha.
În aceste condiţii calitatea solului şi a tehnologiilor sale poartă responsabilitatea
nivelului scăzut al recoltelor.
Când vorbim despre calitatea solului este obligatoriu să luăm în considerare
evaluarea unui minim de parametri care îi caracterizează:
- Activitatea biologică
- Starea fizică
- Starea chimică.
Fără a intra în detalii am constatat următoarele:
1. Starea fizică a solului era dezastruoasă în zonele cu producţii foarte mici din
următoarele motive:
- Solul foarte compactat în care lipsa structurii este foarte prezentă (circa 98% din
volumul solului este lipsit de agregare).
- Prezenţa unui hardpan extrem de compact şi dens cu o rezistenţă la penetrare de peste
150 kgf/cm2, la adâncimea de 30-45 cm. Acesta nu permite nici pătrunderea apei şi nici
a rădăcinilor în profunzimea solului.
- Apa căzută din precipitaţii are doar 2 variante:
a) să rămână în stratul permeabil de la suprafaţă şi să se piardă repede prin evaporare
sau

1
 b) în cazul că suntem în pantă, apa nepenetrând în adâncime, antrenează la suprafaţă
solul şi se deplasează spre emisarii naturali. Are loc un proces rapid de eroziune cu
pierderea humusului şi colmatarea apelor de suprafaţă.
2. O stare fizică a solului ca cea descrisă mai sus conduce implicit şi la o activitate
biochimică şi chimică defectuoasă. În absenţa conservării apei şi a unui raport apă/aer,
defavorabil activităţii biologice aerobe, în sol se desfăşoară predominant procese
anaerobe prin care azotul nitric este redus prin denitrifiere până la azot molecular care
se pierde în atmosferă. Se pierde azotul existent, dar se pierde şi capacitatea de fixare
biologică, activă îndeosebi la un raport neconvenabil apă/aer. Un sol biologic activ se
află într-un raport de apă/aer de 1/1, amândouă urmărind să însumeze circa jumătate din
volumul solului.

1.2 SOLUL ESTE UN MATERIAL VIU

Într-un material separat am arătat că solul este decisiv un organism viu şi el trebuie
tratat ca atare. Marea problemă a secolului XXI, născută chiar din secolul XX este una
singură, şi anume PĂMÂNTUL, adică SOLUL.
Există numeroase probleme sociale şi politice, mai ales în România, dar şi în
întreaga lume. Există mai ales în România scandaluri politice groteşti şi un dezinteres
manifestat deschis faţă de patrimoniul natural în general, şi faţă de sol în special. Calculele
noastre, dar şi ale altor specialişti arată că în medie se pierd anual 15 to sol/an/ha, adică
peste 300 milioane to la nivel naţional. Dacă un hectar deţine în medie în prezent circa
3000 to sol este de presupus printr-un singur calcul de împărţire (3000 : 15 = 200) că în
200 de ani de jur împrejurul nostru vom avea un pustiu asemănător Saharei sau altuia ca
el. „Lucrurile nu sunt grave” spun mulţi. Şi noi spunem că încă nu este sfârşitul lumii, dar
în faţa unei asemenea atitudini el va fi nu peste mult timp, ci numai în 2-4 generaţii. Repet,
nu este sfârşitul lumii, nici nu cred în el. Cred şi am constatat acest lucru de-a lungul
istoriei că „există civilizaţii care se nasc, ating apogeul şi mor”. Nu ştiu dacă civilizaţia
românească şi-a atins apogeul, dar crizele ecologice actuale, „criza pământului” pare a ne
orienta spre un declin ecologic care conduce spre dispariţia civilizaţiei noastre.
Ar trebui să reacţionăm urgent, căci natura însăşi reacţionează puternic la impulsuri
favorabile redresării ei. Dar cine să o facă?

2
 Cred că civilizaţia românească, ca şi alte civilizaţii actuale ce populează planeta, aşa
cum sunt structurate astăzi vor fi incapabile să facă faţă problemei mondiale nr. 1, şi
anume „Mediul natural al planetei”. Claude Bourguignon (PMO Franţa) (director al unui
mare laborator de analize microbiologice) afirma încă din 1994 următoarele: „Dacă
civilizaţia actuală nu se schimbă în atitudinea ei, atunci se află cu siguranţă în faţa morţii
ei apropiate”.
Există mulţi alţi cercetători care susţin această nefastă constatare în baza unor
cercetări extrem de amănunţite. Dispar mii de specii pe an, de ce n-ar dispărea şi specia
care cauzează dispariţia altor specii care populează aceeaşi planetă?
Avem de aceea, motive să afirmăm că „cu cât continuăm să negăm acest lucru,
cu atât avem mai mult drept la catastrofă”.
Reconstrucţia şi reconservarea ecosistemelor naturale şi reecologizarea agriculturii
naţionale şi în plan mondial ar fi o garanţie a unui raport just între om şi mediu. Ea ar
conduce la o alimentaţie sănătoasă şi la o justă retribuţie a muncii fiecăruia. Jaful din
agroecosistemele româneşti denotă contrariul, şi anume un raport injust, agresiv, între
omul român şi mediul său, bazat pe lăcomie, acumulare nejustă de bogăţii şi agravarea
existenţei civilizaţiei noastre. Fireşte că societatea umană şi-a selectat prin politică şi prin
primitivism educaţional cei mai viguroşi germeni ai distrugerii naţionale.

1. 2.1 Există însă soluţii

Lipsa de educaţie şi primitivismul deciziilor politice pot fi rezolvate numai prin
învăţare şi educaţie. Cei care distrug resursele naturale ale solului în scopul îmbogăţirii
peste noapte vor învăţa cu siguranţă că bogăţia lor nu le mai serveşte la nimic când nu vor
mai putea respira, când nu vor mai avea apă de băut şi când nu vor mai avea alimente
pentru hrană. Fireşte că atunci va fi prea târziu, iar răul cel mare va afecta în egală măsură
şi pe cei nevinovaţi, adică pe aceia care fie au gândit şi activat pozitiv în favoarea
conservării resurselor naturale, sau a celor indiferenţi. Pedepsirea crimelor şi criminalilor
distrugători de viaţă şi resurse nu ar mai servi la nimic, ba dimpotrivă va declanşa marile
conflicte sociale pe plan mondial, solicitate de nevoia de supravieţuire. Aceste conflicte
vor putea fi folosite de puternicii lumii ca un motiv al depopulării planetei. Cum se va face
acest lucru? E uşor de imaginat, dar greu de acceptat. De aceea preferăm să milităm pentru
elaborarea unor strategii şi măsuri urgente de conservare a solului şi a celorlalte resurse
naturale esenţiale – apa şi biodiversitatea (îndeosebi pădurile).
3
 Salvarea solului are prioritatea nr. 1 pentru că prezenţa (existenţa) lui este decisivă
şi pentru biodiversitate, dar şi pentru reglarea circulaţiei apei în ecosisteme şi în natură în
general. Să nu uităm că peste 90% din biodiversitatea planetei, evaluată numeric îşi are
habitatul în sol. Este şi motivul pentru care considerăm solul un „ORGANISM VIU”.

1.2.2 Înlocuirea azotului industrial cu cel fixat biologic

Este normal să dorim să avem producţii mari. Cunoaştem că azotul este principalul
factor de creştere a producţiei şi calităţii ei. Analiza evoluţiei azotului disponibil plantelor
în sol arată că în orice moment poate exista o lipsă de azot. Aceasta nu înseamnă însă că
trebuie să ne aruncăm asupra lui, a solului, cu îngrăşăminte de sinteză. Altminteri
cercetările şi statisticile arată că natura se poate autoaproviziona cu azot. În acest început
de secol necesitatea de azot a agroecosistemelor ca şi a sistemelor naturale este
aprovizionată astfel cu azot:
- 15% din atmosferă prin oxidarea chimică a azotului atmosferic în timpul
descărcărilor electrice,
- 25% prin fixarea chimică industrială (procedeul Haber-Bosch)
- 60% prin fixarea biochimică în sol.

Natura, solul poate mobiliza microorganismele pentru a sistetiza biologic

azotul, cu condiţia ca ele să existe acolo în sol şi să existe şi bunele condiţii de activare
a sintezei biologice. Natura este cel mai bun inginer şi nu lasă să treacă lucrurile pe
lângă ea. În sol există bacterii şi actinomicete care fixează azotul. Dar nu la întâmplare,
adică numai pe măsura necesarului plantelor. Există mai multe tipuri de bacterii, în general
necunoscute agronomilor din cauza lipsei de cunoştinţe în domeniul microbiologiei
solului, care îşi fac conştiincios datoria. În fond, între plante şi numeroase bacterii se
realizează o adevărată colaborare, fie asociativă, fie simbiotică, ultima cu comandă
genetică dublă (plante + bacterii), care fixează azotul numai în măsura în care plantele au
nevoie de el.
În forma asociativă de exemplu, în cazul cerealelor şi a altor specii de graminaee,
întâlnim bacteria Azospirillium, care începe să fixeze azot numai dacă planta lansează în
sol un extrudat radicular format din proteine, gluco-proteine, zaharuri, stimulatori şi
atractanţi care atrag bacteriile, le hrănesc, iar acestea produc din ce în ce mai mult azot pe
măsură ce plantele consumă mai mult. Azospirillium produce până la 80 kg azot s.a., ceea
4
ce înseamnă de fapt o producţie de grâu de aproape 4 to. Dacă adăugăm şi faptul că alte
specii de azot cum ar fi Azotobacter, care fixează şi liber, dar şi asociativ, adaugă alte 20
kg/ha azot prin fixare în solurile cultivate cu cereale, rezultă că putem avea o producţie de
5 to grâu/ha fără nicio îngrăşare cu produse de sinteză dacă procesele de fixare biologică
sunt bine conduse, sau mai degrabă protejate. Dacă însă solul este bogat în azot de sinteză
aplicat înainte de începerea fixării biologice, atunci acest veritabil sistem biocibernetic de
comandă a fixării biologice, atât în sistem asociativ cât şi simbiotic nu mai funcţionează
pentru că plantele devin leneşe, au azot la dispoziţie şi nu mai lansează în sol extrudatul
activant al bacteriilor şi cantitatea fixată biologic se reduce sau se blochează. În plus,
bacteriile au de suferit din cauza reziduurilor de fabricaţie. În fond, are loc un simplu
proces de substituire a azotului fixat biologic cu cel fixat prin sinteză. Repet pentru bună
ştiinţă, vorbim despre solurile biologic active şi nu despre cele care au doar 10% activitate
biologică, aşa cum se întâmplă pe peste 90% din solurile noastre agricole.
Faptul că există fermieri care aplică cantităţi mari de azot la cereale în toamnă, sau
cantităţi mari de uree în iarnă pe sol îngheţat, presupune o mare risipă de resurse care
dăunează culturii, mediului în general şi începerii fixării biologice în special. Căci pe
deoparte în toamnă este suficient azot, inclusiv în solurile noastre pentru a susţine nutriţia
de început, iar azotul de iarnă nu foloseşte nimănui, plantele în stare de hibernare în sol
îngheţat sau sub zăpadă nefiind consumatoare de azot. Ele nu fac nicio presiune asupra
nutriţiei. Peste iarnă bacteriile, la rândul lor, nu lucrează. Ca orice sistem viu, asocierea
sau simbioza între bacterii şi plante se activează la temperaturi de peste 5oC, se modelează
ca şi cantitate de azot fixat cu necesarul plantei şi se reduce semnificativ atunci când
plantele nu mai au nevoie de azot. Rezultă deci că omul agriculturii chimice aplică azotul
întâmplător. El nu-l fracţionează, aşa cum fac bacteriile, deci el poluează. Deşi am
prezentat deseori acest aspect fermierilor români, se pare că foarte puţini doresc a ţine cont
de „noul management” al nutriţiei şi îndeosebi al azotului, deşi toată lumea se plânge la
nivelul fermei că nu sunt bani, sau că nu-i ajută statul sau, şi mai rău, de faptul că am
devenit poluatori de nitraţi, în condiţii în care nutriţia plantelor este insuficientă iar nivelul
producţiilor cel mai mic din Europa.
Sinteza azotului pusă la punct de Haber a constituit o revoluţie, exact în momentul
în care specia umană a început să neglijeze starea biologică a solului. Pădurile nu au
nevoie de azot de sinteză. Ele cresc şi produc şi îşi îndeplinesc excelent funcţiile ecologice

5
în ecosisteme cu excelentă autoreglare. Ceea ce le-a distrus şi le distruge este exact
intervenţia omului şi poluarea produsă de el.
Urmare a teoriei lui Justus von Liebig, prost înţeleasă, s-a născut şi se aplică încă un
exces de îngrăşăminte de sinteză. Fondatorul agriculturii chimice n-a susţinut deloc idea
dopării plantelor şi a solurilor cu azot. Scrierile sale au fost complet deformate iar vorbele
lui greşit interpretate de marea industrie chimică care s-a născut după aceea. Liebig a
demonstrat că plantele nu pot utiliza azotul decât sub formă de nitraţi, forma fabricată de
bacterii. El nu a susţinut niciodată că azotul trebuie adus de undeva, de către cineva, în
cantităţi nemăsurate în sol. El a demonstrat că plantele aşteaptă ca bacteriile să fabrice
nitraţii pentru a-i prelua. Acelaşi lucru se întâmplă cu formele de fosfaţi şi sulfaţi. Plantele
acceptă în permanenţă forme „electromagnetice”, şi aceasta pentru probleme de nutriţie.
NO3- este negativ. Pentru a-l prelua trebuie să fie încărcate pozitiv. Şi acest lucru este
realizat de către cationii monoatomici, prezenţi în celule prin traversarea membranei, deci
în mod obişnuit celulele nu conţin nici sodiu, nici potasiu sau alte elemente metaloide.
Plantele se servesc de ele pentru a putea absorbi NO3-. Aşa se realizează nutriţia cu azot.
În mod practic, este necesar să înţelegem că azi, în pragul unor catastrofe majore
produse de poluare, nu putem renunţa la azotul de sinteză. Solicităm însă fermierilor
următoarele două condiţii esenţiale pentru viitorul economic şi ecologic al agriculturii
noastre.
1. Să fie utilizat cu precădere azotul fixat natural la capacitate maximă, urmare unor
sisteme de lucrări de ecologizare a solurilor.
2. Azotul de sinteză să fie administrat numai dacă este nevoie de el şi numai atunci
când plantele îl solicită. Regula aplicării întâmplătoare a azotului în culturile agricole este
şi costisitoare şi poluantă. Ea este deci de două ori dăunătoare.

6
 II. SOLUL ORGANISM VIU

2.1 DEFINIREA SOLULUI CA ORGANISM VIU

Pedologia, ştiinţa care se ocupă cu studiul solurilor, ne oferă o serie de definiţii care
consideră solul un strat subţire poziţionat între materialul geologic neviu şi stratul inferior
al atmosferei. O asemenea definiţie este incompletă. De aceea, Schmidt şi Schleske în
lucrarea „Der Boden lebt” (Solul trăieşte) publicată în „Politische Őkologie: Sonderheft
10, 1999) au completat definiţia astfel:
„Transformarea crustei planetei în sol fertil, cu ajutorul căruia plantele şi apoi
animalele şi oamenii şi-au creat bazele existenţei, se datorează în primul rând activităţii
organismelor vii care au contribuit şi care populează solul. Solul este deci un SISTEM,
UN SPAŢIU DE VIAŢĂ pentru o multitudine de organisme pe care noi din neglijenţă şi
necunoaştere nu le tratăm cu atenţia cuvenită”.
În 1984 Busch P. şi Marquardt D. spuneau, la rândul lor, despre sol astfel: „SOLUL,
pedosfera, este acea crustă de la suprafaţa pământului umplută cu plante şi animale care
a făcut posibilă civilizaţia planetei”.
Consiliul ştiinţific al parlamentului german definea, la rândul său, solul astfel:
„Solurile sunt sisteme complexe, fizice, chimice şi biologice care, sub influenţa condiţiilor
climatice a organismelor solului şi vegetaţiei înainte de toate, dar şi sub influenţa
permanentă a activităţii umane, sunt în permanentă schimbare. Solul reprezintă spaţiul
de viaţă al oamenilor, animalelor şi plantelor şi deoarece fiecare om execută o anumită
activitate asupra solului, se poate spune că este un ACTOR al solului”.
Datorită individualismului său, omul poate influenţa funcţiunile solului uneori
excesiv de nedorit. Solul rămâne acea resursă de neînlocuit pentru alimentaţia omenirii dar
şi pentru alte necesităţi de bază sociale şi economice ce ţin tot de civilizaţia umană.
Kunze (1994) spunea: „Solul este un ecosistem complex aflat la interfaţa
atmosferei, hidrosferei, litosferei, antroposferei şi biosferei. Orice modificare a acestor
sfere de influenţă poate modifica şi funcţiile solului”. Numărul definiţiilor şi al criteriilor
de a filozofa pe marginea solului este extrem de numeros. Pentru omenirea conştientă de
azi este bine să fie reţinute următoarele elemente semnificative din aceste definiţii:

7
- Solul s-a format ca urmare a apariţiei vieţii pe pământ, s-a format ca urmare a
interacţiunilor dintre materia vie şi materia nevie a litosferei, a constituit baza
dezvoltării ecosistemelor şi a civilizaţiei umane.
- Solul conservă viaţa şi va dispărea în absenţa vieţii. Deci este un organism viu.
- Dispariţia solului va conduce nemijlocit la dispariţia civilizaţiei şi a existenţei planetei
în forma ei vie.
- Pentru omul inconştient solul este un mijloc de producţie ce trebuie exploatat precum o
vită flămândă şi pentru care nu investeşte mai mult pentru că nu-i cunoaşte valoarea şi
funcţiile şi nu-l interesează viitorul copiilor lui.
- Conservarea solului în forma sa foarte vie constituie singura garanţie a viitorului
fiecărei naţiuni, şi a planetei în ansamblul ei.

2.2 FORMAREA ŞI EVOLUŢIA SOLURILOR

Există două întrebări care se pun cu intensitate în cercetarea de specialitate, şi
anume:
- Când s-au format solurile?
- Cum s-au format solurile?
Istoriceşte nu este definit un moment al „formării solului”. În schimb este descris un
moment „geo-climatic”, şi anume solurile s-au format pe fondul acţiunii condiţiilor
climatice asupra rocii mamă, iar naşterea lui este considerată atunci când primele
organisme, inclusiv plantele, au apărut pentru a-i da viaţă. În acel moment a apărut solul
ca „organism viu” (figura 1).
Prin vânt, Clima Apar primele Solul s-a format
Roci neatacate de
căldură şi continuă zone fără
vreme
acţiunea apei mărunţirea pietre;
apar crăpături şi rocii. Apar ancorarea
rupturi primele plantelor Figura 1
plante. continuă.
De la stâncă la sol
(după Klohn/Windhorst 1999
modificat)

8
 Formarea solurilor continuă şi astăzi, stâncile cele mai dure ale munţilor fiind
transformate în mii de ani în soluri mai mult sau mai puţin fertile în funcţie de condiţiile
de formare şi roca mamă. Numai că dacă ţinem cont de factorii care influenţează
formarea solului, spre deosebire de cei din figura 1 care s-au referit la formarea solului
până la apariţia speciei umane, astăzi trebuie să recunoaştem că prezenţa societăţii umane
îşi pune şi ea din plin amprenta asupra formării solurilor (figura 2).

Vegetaţia

Oamenii SOLUL Clima

Roca mamă
(stâncă)

TIMPUL

Figura 2
Acţiunea comună a factorilor în pedogeneză
(figură modificată după Schroeder, 1992).

Factorii antropogeni, cum ar fi emisiile de gaze şi influenţele lor asupra modificării

climei accentuează azi procesul de degradare şi măcinare al rocii, care este mai rapid, dar
instalarea organismelor, inclusiv a plantelor, are loc cu mai multă dificultate din cauza
reducerii biodiversităţii.
În zilele noastre roca măcinată nu poate evolua întotdeauna spre un sol, ci rămâne
pur şi simplu un areal fără vegetaţie, fără microorganisme şi deci fără sol (figura 3).
Se observă că în partea stângă clima şi vegetaţia lucrează împreună la degradarea stâncii şi
formarea solului. Bradul din figura de jos îşi trimite rădăcinile prin crăpăturile formate de
apă şi alternarea temperaturilor, emite acizi şi alte substanţe dizolvante ale carbonaţilor şi
9
silicaţilor şi treptat transformă stânca într-un sol fertil de circa 30-40 cm adâncime pe care
se instalează ecosistemele forestiere. În partea dreaptă, lipsa apei din triunghiul climatic
(apă, căldură, aer) a făcut ca roca să se mărunţească, dar vegetaţia lipsind, solul nu s-a
format. Arealul este lipsit de viaţă, şi deci de valoare ecologică şi economică.

Figura 3
Fenomene actuale de formare a solului prin degradarea
stâncilor în Munţii Făgăraşului (stânga – foto original) şi
imposibilitatea formării solului din cauza lipsei de apă
(dreapta – deşert – foto anonim).

O sinteză a modului de alterare a rocilor şi de formare iniţială a texturii solului este

prezentată şi în desenul din figura 4.

10
 STRUCTURA
MINERALĂ A SOLULUI

Figura 4

Urmare a unor procese permanente generate de climă şi a acţiunii primelor

vieţuitoare care s-au instalat, roca mamă este distrusă din ce în ce mai mult în profunzime

formând în urma sa solul atât de necesar aprovizionării cu elemente nutritive şi apă a

următoarelor etaje de vegetaţie care sunt din ce în ce mai elaborate, mai mari, sub formă

de tufişuri şi arbori.

Prin forţa rădăcinilor şi prin eliberarea unor acizi în sol, procesul continuă până la

formarea completă a solurilor, proces care poate dura în medie până la 10.000 de ani, la

fiecare 400 de ani acumulându-se cu greu 1% humus (figura 5).

11
 EVOLUŢIA DE LA STRUCTURA MINERALĂ SPRE CEA
MINERALO-ORGANICĂ

Figura 5

Stratul de vegetaţie care a apărut la suprafaţa solului protejează deja solul format
împotriva secetei şi căldurii, ca şi împotriva eroziunii prin vânt şi ploaie. Dar înainte de
toate plantele şi alte organisme care şi-au găsit habitatul în noua construcţie livrează
materialul organic atât de necesar formării humusului.
Din roca de bază, datorită numeroşilor factori de influenţă – relief, climă, apă,
organisme ale plantelor şi animalelor, şi mai recent sub influenţa omului – apare
„TEXTURA” SOLULUI, baza de pornire a proceselor de pedogeneză, care conduc spre
formarea unui sol stabil (figura 6). Însă calea de ajungere la solul cel mai potrivit zonei şi
rocii mamă este permanent însoţită de procese de transformare (în special degradare şi
reconstrucţie – resintetizare) dintre care cele mai importante din punct de vedere ecologic
şi practic sunt următoarele:
- dezagregarea, distrugerea rocii sub influenţa condiţiilor climatice,
- mărunţirea până la nivelul formării texturii,
- formarea de noi minerale,
- humificarea,
ca procese importante, şi numeroase alte procese secundare, cunoscute şi sub denumirea
de procese de translocare, cum ar fi: depozitare, repartiţie şi activităţi de amestecare.
12
Exemplu: depozitarea argilei, levigare, podzolizarea, carbonatizare, acumulare de săruri
(sărăturare), acumulare de calcar, gleizare, pseudogleizare, brunificare, feralizare,
turboficare, rubeficare.

relief climă temperatură

factori

rocă organisme
mamă vii

distrucţie degradare mineralizare

construcţie formare de humificare
noi minerale
TRANSFORMARE

masă masă
minerală humus

Procese
Amestec
agregare
segregare
texturo-organic

Masa solului

matrix pori

mobilizare elemente
translocare transport gaze apă nutritive substanţe coloizi
imobilizare ioni organice

caractere,
însuşiri

PEDON

Figura 6
Procese de pedogeneză în cadrul lanţului cauzal. Factori, procese, însuşiri. (Modificat după Schroeder,
1992)

În funcţie de roca mamă, de locaţie şi condiţiile climatice care acţionează, în

decursul zecilor de mii de ani se dezvoltă diferitele tipuri de sol care se caracterizează prin

13
profilul de sol, cunoscut şi sub denumirea de PEDON. Fiecare sol are personalitatea sa. Un
asemenea pedon îl puteţi observa în figura 7, sau şi mai detaliat în figura 8 pentru zona
forestieră, sau în figura 9 pentru zonă neforestieră sau agricolă.
Deşi putem spune că în decurs de aproape 10.000 de ani, sau uneori mai mult, un sol
a ajuns la maturitatea sa, ca organism viu el rămâne un element dinamic, influenţat în
permanenţă de următoarele procese:
- Acumulare (adiţie) de noi cantităţi de materie organică ce se cere degradată,
resintetizată şi transformată în humus sau elemente de nutriţie. Fenomenul este pozitiv,
iar în bilanţul intrări-ieşiri din sol el ar trebui să domine pentru asigurarea conservării
biodiversităţii, şi deci a viitorului arealului analizat.
- Pierderile (ieşirile) includ valorile date de evapotranspiraţie, spălarea nutrienţilor în
profunzime, sau preluarea lor de către plante.
- Translocarea presupune mişcarea argilei, materiei organice, sărurilor, nutrienţilor,
dintr-un orizont în altul, fără a părăsi PEDONUL.
- Transformarea presupune formarea argilei şi a altor elemente de legătură şi aranjarea
componentelor solului în structuri agregate, singurele care asigură raporturile optime
între componentele solului.

Figura 7

14
 Litieră uşor descompusă

Materie organică în descompunere

avansată
Orizont mineral conţinând cantităţi mari
de humus, culoare închisă
Culoare mai deschisă şi mai sărac în
humus decât Orizontul A; caracterizat solul
prin pierdere de argilă şi spălarea
nisipului
Acumulare de argilă şi dezvoltarea
structurii piramidale

Material neconsolidat, material lutos

mineral, posibil a evolua spre sol

Rocă consolidată

Figura 8
Model PEDON într-un sol de pădure complet format
(Sursa: Enciclopedia Britanică, 1999)

Adiţii
pedon al solului
Polipedon

Orizonturile solului
Solul activ

Translocaţii

Transformari
Pierderi
Adiţii

Figura 9
Un model PEDON pentru zona plană de câmpie, inclusiv agricolă
Sursa: modificat după unc.edu/courses/2004ss1/geog/

15
 2.3 COMPONENTELE SOLULUI

Se cunoaşte deja că solul ca un organism viu are şi partea sa neorganică, aşa cum se
întâmplă la toate organismele superioare. În cazul solului putem vorbi de:
- scheletul solului
- apa solului
- aerul din sol
- materia organică a solului, vie şi nevie.

2.3.1 Scheletul sau textura solului

Este reprezentată prin materia minerală rezultată prin dezagregarea rocii mamă sub
influenţa condiţiilor climatice şi, mai recent, a celor antropice.
Textura solului este alcătuită din materiale de diferite mărimi care, în funcţie de
procentul de participare la formarea pedonului pot imprima solului dimensiuni diferite ale
funcţiunilor sale.
Mai toţi cercetătorii sunt de acord că cele mai potrivite soluri sunt acelea care deţin
45% din volumul solului în textură (figura 10).

RAPORTUL IDEAL ÎNTRE COMPONENTE

Figura 10

16
 Domeniul de manifestare al texturii în funcţie de mărimea particulelor componente
este prezentată în figura 11 şi tabelul 1.

textură fină textură grosieră

argilă loes (mâl) nisip pietriş pietre stâncă

< 0,002 mm 0,06 – 0,2 mm 0,2 – 0,6 mm 6 – 20 mm mm

0,02 mm 0,06 mm 2 mm 60 mm 200 mm

Figura 11
Reprezentare schematică a texturii solului (original)

Tabelul 1
Repartiţia texturii solului pe dimensiunile elementelor componente
(H. Pallmont, 1938)

Descrierea texturii Mărimea diametrului

Domeniul texturat
subiect atribut granulometric
bloc stâncă 200 mm
pietre 60 – 200 mm
Domeniu mare 20 – 60 mm
granulometrie grobă pietriş mijlociu 6 – 20 mm
(mare) fin 2 – 6 mm
diametru < 0,06 mm mare 0,6 – 2,0 mm
nisip mijlociu 0,2 – 0,6 mm
fin 0,06 – 0,2 mm
mare 0,02 – 0,06 mm
Domeniu
loes (mâl) mijlociu 0,006 – 0,02 mm
granulometrie fină
fin 0,002 – 0,006 mm
diametru < 0,06 mm
argilă < 0,002 mm

17
 Cititorul acestei lucrări poate găsi mai ales în literatura elveţiană dimensiuni uşor
modificate ale granulometriei solului. Ex.: 0,063 mm în loc de 0,06 mm sau 2,8 mm în loc
de 2,0 mm.
Procentul în care diferitele componente texturale participă la realizarea „stării
solului” are o importanţă foarte mare în definirea calităţii acestora.
Din acest punct de vedere solurile se împart în:
Soluri uşoare formate din amestecuri de pietriş şi nisip. Ele formează foarte greu
structură, nu reţin apa, şi oferă condiţii improprii pentru vegetaţie şi organismele din sol.
Soluri mijlocii alcătuite în măsură egală din particule nisipoase, mâl şi argilă. Par a
fi cele mai potrivite soluri pentru agricultură şi oferă o dezvoltare ecologică foarte bună
dacă este respectat un minimum de reguli agro-ecologice.
Soluri grele – textural au în componenţa lor peste 50% argilă, au densitate mare şi
se lasă greu structurate. Nu sunt soluri tocmai potrivite pentru agricultură. În figura 11 este
prezentat triunghiul texturii care indică o imensă posibilitate de alcătuire texturală a
solurilor, ceea ce se şi întâmplă în teren, fiecare tip de sol având personalitatea sa,
necesitând a fi lucrat şi conservat prin metode specifice.

2.3.2 Structura solului (organizarea texturii)

Prin structura solului este bine să înţelegem o ordonare în spaţiul volumetric al

solului a mineralelor (texturii) şi a materiei organice, născute într-o formă neregulată.
Aşadar volumul solului Vsol va fi atribuit prin structurare atât substanţei volumetrice a
solului Vsub cât şi volumului porilor (Vp). Deci:

Vsol = Vsub + Vp toate în procente (figura 13)

Prin structurarea solului putem înţelege în egală măsură o reducere a stării entropice
a solului şi evoluţia lui spre un sistem organizat, în măsură să îndeplinească plastic şi
eficient funcţiile multiple şi complexe pe care le are. Invers, prin distrugerea structurii,
deşi în sistem pare a se instala o ordine statică, entropia dinamică creşte iar funcţiile
solului nu mai sunt îndeplinite.

18
 Distrugerea structurii solului poate intra şi sub incidenţa „entropiei economice” care
presupune un proces complex de degradare continuă a potenţialului de resurse naturale şi
creare de dezordine. Cum fenomenul implică concomitent conservarea sau pierderea de
energie el intră în categoria „TERMOECONOMIEI DE NATURĂ BIOLOGICĂ”.
În funcţie de tipul de sol şi conţinutul în substanţe organice, în funcţie de activitatea
organismelor solului (bioturbaţia), ca şi de modul şi gradul de înmagazinare comună, a
componentelor minerale şi organice ale solului (vezi structura şi modul ei de formare)
diferitele soluri se prezintă cu o repartiţie foarte diferită a propriului lor volum.
Geneza şi evoluţia solului vor fi extrem de depenente de această repartiţie a
volumului solului, şi la fel vor fi şi componentele principale care sprijină viaţa din sol şi de
la suprafaţa lui precum apă, aer, bilanţul elementelor nutritive, penetrarea în adâncime a
rădăcinilor precum şi lucrările solului şi nivelul biomasei.

argilă
% mâl
% argilă

luto-argilos
argilo-
argilo-lutos mâlos
lutos

nisipo-lutos luto-mâlos

luto-nisipos
nisipo-lutos
nisipo-lutos

% nisip

Figura 12
Triunghiul texturii
Sursa: http://www.payer.de/entwicklung/entw0314.gif

19
 SOL

volumul volumul
substanţelor porilor
50% 50%

substanţe minerale Substanţe organice aer apă

90-95% 2-10% 0 – 60% 40-100%

Figura 13
substanţe organice substanţe organice Repartiţia volumului solului în
moarte şi vii (biomasă) funcţie de elementele
heteropolicondensate 15% componente
(humus) 85%

2.3.3 Detalii despre volumul porilor

Prin volumul porilor Vp se înţelege acea parte din volumul solului ocupată cu aer,
respectiv gaze sau apă, adică soluţia solului. El se calculează ca o diferenţă între volumul
solului (Vsol) şi volumul ocupat de diferitele substanţe (Vsub).

Vp = Vsol – Vsub

Volumele ocupate de pori se diferenţiază între ele prin diferite mărimi şi mod de
exprimare (Habitus), şi anume:
- Pori grobi (mari) al căror diametru este mai mare de 10 μm, prin care apa se strecoară
în profunzime; după scurgerea celei de infiltraţie locul ei este preluat de aer.
- Pori de dimensiuni medii: diametru 10 – 0,2 μm, este locaţia pentru conservarea apei
disponibile plantelor. În perioada de secetă locul apei este de asemenea preluat de aer.
- Pori fini: diametru mai mic de 2 μm, nu garantează apă disponibilă, apa este reţinută
cu forţe mai mari decât capacitatea de absorbţie a ei.

20
 Mărimea porilor este aceea care dictează sub ce formă de află apa în sol, precum şi
raportul apă/aer, capacitatea de apă conservată şi disponibilă plantelor, ca şi apa puternic
adsorbită şi necedabilă.
Mărimea porilor este în strânsă legătură cu felul structurii. În general, spaţiile dintre
agregatele de sol sunt disponibile apei de infiltraţie şi apoi aerului, iar cea din interiorul
agregatelor, denumită şi apă capilară, constituie apa din rezervă (conservată – Haftwasser
în limba germană). La nivelul particulelor foarte fine şi a coloizilor, aşa cum se va vedea
în subcapitolul „Apa solului” vom avea apa legată de sub coeficientul de ofilire,
indisponibilă plantelor.

2.3.4 Forme ale structurii solului şi modul lor de formare

Urmare a ordonării spaţiale a texturii solului şi a densităţii particulelor se pot întâlni
patru forme structurale:
1) Forma elementară, nelegată, formată din înseşi particulele texturate mari, cum
ar fi nisipul vrac. În acest caz, particulele minerale şi eventualele forme de humus se
plasează izolat şi alăturat.
2) Coerent sau agregate puternic legate. În acest caz particulele de sol formează
un sistem dens, strâns, sub forma unui pachet. De exemplu, granulaţia minerală mare este
înconjurată şi fixată cu carbonat de calciu (CaCO3), cu coloizi ai acidului salicilic, cu
humus, cu coloizi argilici sau alte materiale.
3) Agregate sau structură fragmentată. În această situaţie particulele minerale şi
organice printr-o cuplare întâmplătoare şi puţin densă formează agregate de diferite forme
şi mărimi (firimituri diametrul 1 – 10 mm) sau fragmente (diametrul mai mare de 10 mm).
Este structura frecvent întâlnită sub solurile cu vegetaţia formată din graminaee şi
leguminoase.

21
 Forma elementară Coerenţa Agregate tip firimituri Forma poliedrică

Formă de prisme Formă de coloane Formă de plăci

Figura 14
Prezentare schematică a diferitelor forme de agregare a solurilor (modificat după Schroeder, 1992).

Un model de structură poliedrică este prezentat în figura 15.

Figura 15
Structura poliedrică într-o păşune din
zona comunei Brebu (foto autor)

22
 Figura 16
Coerenţa dată de acizii humici într-un sol
cernoziomic ecologizat
(Foto autor mai 2008)

Figura 17
Agregate tip granulat fărâmiţate în
diferite dimensiuni sub o cultură de
grâu ecologizat
(Foto autor mai 2008)

Figura 18
Agregate tip granulat, cu un mare grad de
fărâmiţare, sub cultura de mazăre. Sunt vizibile
nodozităţile de mazăre bine dezvoltate. Pe acest sol
s-a obţinut în 2008, 4280 kg mazăre, soiul Rosalia
(Foto autor)

23
 4) Segregarea sau fărâmiţarea. Particulele alcătuitoare sunt predominant minerale
şi formează prin segregare agregate mai mari sau mai mici (segregate) înainte de toate ca
urmare a unor procese de pierdere a apei sau concentrare, rezultând forme poliedrice,
prisme, coloane sau plăci.
Formele structurale prezentate mai sus se pot găsi în macroagregate vizibile cu
ochiul liber sau în microagregate care pot fi analizate numai sub microscop. Un raport
optim între volumul substanţelor solului şi volumul porilor, adică un raport optim apă/aer
în sol poate fi întâlnit numai la agregarea fragmentară tip firimituri sau bob de mazăre cum
este uneori definită în România. Construirea, formarea structurii solului n-ar fi posibilă
fără:
- coloizii organici şi minerali
- organismele care formează edafonul
- rădăcinile plantelor superioare
- carbonatul de calciu.
Cercetările arată că aproape 70% din forţa de coeziune a particulelor vine din partea
organismelor vii şi a coloizilor organici, şi sub 30% din zona coloizilor minerali şi a
carbonatului de calciu. Este un motiv în plus să considerăm solul ca un veritabil organism
viu. Pentru structurile obţinute prin segregare, de negăsit în terenurile agricole acţionează
îndeosebi forţa de dehidratare şi de presiune la îngheţ a apei.

2.4. APA DIN SOL

Componenta lichidă a părţilor care alcătuiesc solul se numeşte apa solului. În fond
este vorba de o soluţie apoasă în care se găsesc dizolvate o serie întreagă de componente
organice şi minerale care alcătuiesc „SOLUŢIA SOLULUI”.
Fără apă în interiorul său, solul nu ar exista ca organism viu, pentru că apa însăşi
înseamnă viaţă.
Apa solului provine direct sau indirect din precipitaţiile atmosferice. În funcţie de
textură şi structura solului, şi mai ales a aranjamentului spaţial în care se ordonează
particulele solide ale solului se reţine o cantitate mai mare sau mai mică.
Numeroşi autori au făcut diverse clasificări ale acesteia. În figura 14 ne permitem să
alcătuim o schemă care să cuprindă aproape toate noţiunile întâlnite în domeniu.

24
 Prin apă legată trebuie să înţelegem apa absorbită puternic şi nedistribuită plantelor
pF > 4.2. (Prin pF trebuie să înţelegem logaritmul în baza 10 a forţei cu care apa este
absorbită de particule sau coloizi. El reprezintă potenţialul matrix al inerentei energii cu
care este reţinută apa în sol).

Precipitaţii transpiraţie

evaporaţie

suprafaţa
infiltraţie solului

Apă legată (pF > ≈ 2)

capacitate de câmp (pF < 2)

Apă absorbită Apă capilară pF = 4,2 - 2

hidratare, legată
osmotic
(apă moartă)
Apă de menisc
capilar + capilar liberă NCC ( normal capacitate
câmp)
Apă de infiltraţie
pF = 2,0
temporar disponibilă
plantelor Apă suspendată disponibilă pF - ∝

Spaţiu de capilar deschis şi închis

capilare neaprovizionate cu apă
capilare pline cu apă
Apă
stagnantă

în mişcare
orizontală în
staţionare
> 1,3 m sub sol

ieşiri de apă

difuz - izvoare, izvoare

albii Apa freatică acumulări
pantă
sub presiune liberă
Figura 19 rezervă
Forme de apă în sol
25
Apa capilară este cea reţinută în sistemul de pori ai solului urmare a meniscurilor
(intersecţiilor capilarelor). Apa capilară poate proveni şi din baza profilului saturat cu apă
din care prin capilare se ridică în profilul solului. Deci:

Apa legată = apa absorbită + apa capilară (suspendată)

O parte din apa utilă intră în zona capacităţii de apă utilă a solului şi poate fi folosită
de către plante.

Apa de infiltrare este apa liberă din sol, cea care de regulă ocupă spaţiile pentru aer
în timpul precipitaţiilor şi care, după un anumit timp „t” pătrunde în subsol. Condiţia este
ca solul să fie permeabil şi să nu dispună de talpa plugului.

Interflow. Reprezintă acel flux de apă care provine din subsol şi se ridică în profilul
solului, aprovizionând plantele cu apă (solurile aluviale sau cernoziomurile din Banat).

Apa stangnantă. Apare de regulă în subsol, atunci când în infiltrarea ei întîlneşte

un strat impermeabil, de regulă argilă, pe care se acumulează. Ea se poate deplasa în
funcţie de panta acestui substrat, sau poate rămâne la locul ei şi aprovizionează cu apă
capilară rădăcinile plantelor evitând riscul lipsei de apă şi energia mare pe care plantele o
folosesc pentru extragerea apei din sol atunci când aceasta se află în permanenţă în jurul
coeficientului de ofilire.

Apa freatică. Aparţine mai degrabă factorului geologic, pentru că ea se află în

golurile, în scobiturile geologice ale rocii mamă unde formează uneori depozite foarte
importante, rezerve utile de apă, necesare aprovizionării comunităţilor, dar şi irigării
plantelor (vezi şi figura 20). Şi totuşi apa freatică joacă un rol important în viaţa solului şi
a plantelor, mai ales atunci când lipseşte apa stangnantă, ea fiind direct înlocuită de cea
freatică.

26
 apă adsorbită în jurul particulelor de sol

zonă de sol nesaturată în apă

apă puternic legată (adsorbită + menisc capilar

zonă de aer cu vapori de apă

spaţiu deschis de capilare pentru apă, ce condus spre plante

capilare deschise pentru apă stagnantă

suprafaţa apei freatice sau stangnante

saturată în apă
zonă de sol

apă freatică sau stagnantă

Figura 20
Diferite forme de apă prezente în sol
Sursa: http:/www.xfaweb.baden-wuertemberg.de/Alfaweb/berichte/mza11/abb228.gif

2.4.1 Indicatorii cei mai importanţi legaţi de circulaţia apei în sol şi disponibilitatea
ei către plante

Din punct de vedere ecologic trebuie să vedem solul ca un sistem care calculează
bine relaţiile dintre părţile lui, de natură fizică, chimică şi biologică. De cele mai multe ori
noi vedem solul ca un suport pentru plante, aşa cum ar fi, de exemplu culturile agricole,
sau pentru o casă, şi cu greu ne putem imagina că relaţiile plante-sol reprezintă un adevărat
sistem cibernetic, că plantele îşi aleg solurile în funcţie de capacitatea lor de a convieţui în
locaţia analizată.

Solul nu poate ceda întreaga sa apă plantelor. Aşa cum spuneam, există o cantitate
de apă în sol care nu poate fi accesibilă plantelor, o alta care este greu accesibilă, şi o a
treia care este pasageră, foarte uşor accesibilă (vezi şi figura 16). Apa absorbită în sol este
supusă anumitor tensiuni care se măsoară fie în înălţime coloană de apă (Ah), fie în bari,
fie în pF (logaritmul coloanei de apă în cm) (figura 21).

27
 Legăturile apei cu solul

apă adsorbţie apă capilară apă de

infiltraţie

apă legată

Particule sol

potenţial matrix

potenţial gravimetric

Apa solului:
- apă de adsorbţie (apa de hidraţie)
- apă capilară
- apă gravimetrică sau de infiltraţie
Figura 21

ordonarea
forţa absorbţie dimensiunii porilor
bari

apă adsorbită şi
capilară
nedisponibile

apă legată
CO

apă adsorbită şi
capilară absorbită
CA
cu mişcare lentă

apă de
infiltraţie
cu mişcare rapidă

conţinutul în apă %

Figura 22
Curba tensiunii (reţinerii) şi a disponibilităţii apei în sol; N = sol nisipos; L = sol lutos; A = sol argilos.

28
De exemplu: o tensiune a apei în sol de : 1 bar = 103 cm = pF3

Pornind de aici distingem în sol mai mulţi indicatori foarte importanţi pentru
definirea relaţiilor plante-sol.
1. Coeficientul de ofilire (CO) este acea valoare sau interval de prezenţă a apei în
sol care delimitează apa accesibilă de cea inaccesibilă. Cantitatea de apă din sol de sub
acest indice nu mai poate fi folosită de plante (apă moartă). El corespunde unei adsorbţiuni
de circa pF = 4,2, adică între 12 şi 15 bari. În funcţie de tipul de sol, cantitatea totală de
apă blocată din volumul total de apă al solului este:
cca 4% pentru solurile nisipoase
cca 18% pentru solurile lutoase Vezi şi figura 22.
cca 30% pentru solurile argiloase

2. Capacitatea de câmp (CC) pentru apă este acea valoare, indicator al apei din sol
care redă cantitatea de apă reţinută prin absorbţie şi forţele capilare, dar scoasă de sub
influenţa gravitaţiei. Cifra CC se află la circa 0,6 bari sau 1,8 pF, la valori mai mici, forţa
gravitaţiei devine mai puternică şi apa începe să se mişte în profunzime.
3. Capacitatea de apă utilă (CAU) este un coeficient, un indicator care exprimă
diferenţa între CC şi CO, adică:

CAU = CC - CO

Rezultă că plantele pot absorbi apă în sol în intervalul pF 1,8 şi 4,2

În raport cu tipul textural de sol putem spune că, capacitatea de câmp se poziţionează
astfel:
- la circa 12% în cazul solurilor nisipoase
- la circa 35% în cazul solurilor lutoase
- la circa 48% în cazul solurilor argiloase,
iar cantitatea de apă utilă ar fi deci de:
- de 12 – 4 = 8% în cazul solurilor nisipoase
- de 35 – 18 = 17% în cazul solurilor lutoase
- de 48 – 30 = 18% în cazul solurilor argiloase.

29
Cunoaşterea acestor parametri este foarte importantă pentru judecarea relaţiei plantă-sol,
pentru conservarea apei şi gestionarea ei corectă. Să nu uităm că indicatorii mai sus
prezentaţi pot varia esenţial cu structura solului.
Cantitatea de apă care poate fi obţinută în zona rădăcinilor depinde foarte mult de
înălţimea de urcare a apei prin capilare, şi anume (tabel 2):
Tabelul 2
Înălţimea de urcare a apei prin capilare

Înălţimea de urcare a apei

Tipul de sol Mărimea particulelor mm
prin capilare
pietriş 2-6 < 20
pietriş fin <2 50 – 150
nisip mijlociu 0,6 – 0,2 100 - 300
nisip fin 0,2 – 0,06 150 - 1000
loes/mâl 0,06 – 0,002 1000 – 10.000
argilă < 0,002 > 10.000

În funcţie de valoarea pF, ecologic se poate aprecia dacă solul este umed sau nu, şi
dacă apa este disponibilă sau nu plantelor.
Tabelul 3
Gradul de umiditate al solului în funcţie de valorile pF
(prelucrat după Schroeder, 1992)

Apă accesibilă plantelor cu cheltuieli diferite de energie

pF1 pF2 pF3 pF4 pF5
sol foarte umed sol umed sol proaspăt sol uscat secetă

O corelaţie între textura solului şi formele de apă – sol este prezentată foarte corect
în figura 23 (Ehlers, 1996).

valoare maximă
capacitatea de
câmp
Conţinutul solului în apă %

apă disponibilă

coeficient Figura 23
ofilire Corelaţia între tipul structural de sol
apă puternic legată
şi principalii parametri ai apei în sol
(moartă) (prelucrat după Ehlers, 1996).
nisipos nisipo- lutos lutos argilo- argilos
lutos lutos

30
 Toţi indicatorii apei din sol cresc cu creşterea conţinutului de argilă până la solurile
lutoase – luto-argiloase. La interfaţa dintre cele două forme texturale se găseşte cea mai
mare cantitate de apă disponibilă. Acestea sunt solurile cele mai potrivite ecologic pentru
creşterea plantelor agricole.

2.4.2 Potenţialul de apă al solurilor

Despre relaţia dintre apă şi sol s-au scris zeci de mii de pagini de literatură. În acest
material apa din sol interesează în măsura în care contribuie la îmbunătăţirea stării
ecologice a solului. Parametrii fizici sunt mai puţin importanţi. Mişcarea apei în sol şi
disponibilitatea ei pentru plante sunt parametri, indicatori care interesează în mod
deosebit. În continuare prezentăm în rezumat aceşti indicatori.

PAT = potenţial total de apă al solului

PAM = potenţialul matrix, care reprezintă apa absorbită la suprafaţa particulelor

organice şi anorganice care alcătuiesc matrixul solului. Acest potenţial de apă
constituie apa parţial disponibilă plantelor.
PAG = potenţial gravimetric, reprezintă volumul apei ce se infiltrează sub
acţiunea forţei gravitaţiei; se mai numeşte şi apă liberă, care după infiltrare lasă
spaţiile la dispoziţia aerului, aer necesar derulării proceselor aerobe din sol.
PAO = potenţial osmotic şi reprezintă apa reţinută numai de către forţele
osmotice. Nu este disponibilă plantelor.
PAP = potenţial de presiune generat de alte forţe de presiune asupra particulelor
de sol inclusiv capilare mici

PAT = PAM + PAG + PAO + PAP

Din această formulă pe noi ne interesează în fond numai apa care se deplasează, şi în acest
caz:
PAT = PAM + PAG = potenţial de apă disponibilă.

Deplasarea apei în sol se face datorită diferenţelor de potenţial Δ PAT, generate de

conţinutul diferit în apă al solului, fie în puncte diferite aşezate orizontal, fie aşezate pe
vertical.
Fluxul de apă „qa” care se poate deplasa dintr-o parte a solului spre o alta cu
diferenţa de potenţial de umiditate este descris de ecuaţia lui Darcy, şi anume:

Δ PAT
qa = K
Δ PAG
31
 Potenţialul gravitaţional (PAG) are un comportament special în sensul că el are
valoarea „0” la suprafaţa apei şi creşte cu creşterea înălţimii de urcare a apei în capilare.
Cum în acelaşi loc forţa gravitaţiei rămâne constantă, înseamnă că urcarea – deplasarea
apei în sol pe verticală va depinde de forţele capilare şi alte forţe care acţionează asupra
solului (forţa de presiune a rădăcinilor şi alcătuirea lui structurală). (Vezi şi figura 24).

pori
Potenţial apă
mărime capacitatea
(μm) de a urca
pori fini (m)
apă inutilă pentru plante

pori medii şi fini

apă greu folosibilă de către plante

pori mari şi
mijlocii
apă uşor disponibilă

apă gravitaţională

conţinutul solului în apă

Figura 24
Posibilităţile de mişcare a apei în sol sub acţiunea dimensiunilor porilor, adică ale forţelor de tensiune
capilară.

Putem să afirmăm deci că, dacă vom lăsa evoluţia solurilor numai pe calculele
fizicienilor vom rămâne a judeca solul numai din punct de vedere fizic, ceea ce nu este
just. Idea ecologizării solurilor pleacă tocmai de la mărimea coloizilor organici din sol,
pentru solurile cu textură nisipoasă (uşoară), în sensul aglomerării particulelor în agregate
structurale stabile (vezi şi capitolul Eroziunea solului), şi, dimpotrivă, de a reduce coloizii
minerali bogaţi în cationi hidrofili din solurile argiloase şi tamponarea lor cu material
organic în vederea realizării unei structuri elastice dar stabile, care să reducă potenţialul
32
osmotic şi să-l transforme într-un potenţial mixt capilar + gravimetric. Un asemenea
potenţial mixt capilar + gravimetric ne conduce la realizarea unor soluri ecologice în care,
aşa cum se va vedea, factorul ecologic joacă un rol esenţial.
În figura 25 se prezintă într-o fotografie originală un sol structurat şi unul
nestructurat. Structurarea s-a efectuat prin metode speciale de ecologizare a solului.

Figura 25
Ecologizarea prin structurare a unui sol cernoziom greu în Câmpia Burnasului.
Foto original

2.5 PARTEA VIE A SOLULUI

De la începutul acestei lucrări am afirmat că solul este un organism viu. În el trăiesc

un număr imens de organisme vii, toate având un rol specific în acest extraordinar
ecosistem, încă insuficient cunoscut.
Dacă dăm la o parte apa şi aerul din sol, obţinem constituţia solidă a solului
alcătuită din (figura 26):
90% parte minerală
figura 26, a
10% parte organică
Partea organică, la rândul ei, are o componentă nevie, formată din humus
heteropolicondensat şi resturi de plante şi organisme moarte (80%), rădăcini vii, circa 15%
din greutate şi alte organisme vii 5%.

33
Componentele solide ale solului
Partea organică a solului

minerale
90%
humus+
Organisme vii
plante din sol
rădăcini
organice moarte vii
10% 80% 15%
organisme
vii din sol
5%

bacterii
Figura 26
20% actinomi
cete
Arhitectura părţii solide a solului
20% a. împărţirea în forme chimice ale solului
microfaună b. partea organică a solului
2% c. partea vie din materia organică.
ciuperci râme Sursa: wwwpoyer.de/entwicklung
40% 12%
altele
5%
alge
1%

Referindu-ne numai la partea vie a solului constatăm, dacă ne exprimăm în procente din
greutatea lor, că ciupercile singure ocupă 40%, actinomicetele şi bacteriile fiecare câte
20% (în total 40%), râmele 12%, microfauna 2%, algele 1%, iar alte vieţuitoare 5%.
Cantitatea totală de materie vie din sol alcătuieşte EDAFONUL solului. Procentele de
participare nu explică deloc dimensiunile populaţiilor, dar se corelează destul de bine cu
activitatea lor, iar aşa cum sunt prezentate în figura 21 reprezintă însuşirile biologice ale
unui sol cu o bună „stare ecologică”.

34
2.5.1 Biodiversitatea solului
Numărul de specii vii care trăiesc în sol este foarte mare. Peste 20 de grupe de specii
sunt prezente în solurile noastre însumând mii de specii şi cifre de ordin astronomic în
ceea ce priveşte dimensiunile populaţiilor mai ales de bacterii, ciuperci şi alge (figura 23).
În figura 23 este prezentată o grafică a principalelor vieţuitoare ale solului numărate
şi cântărite pe 1 m2 de sol şi o adâncime de 30 cm (0,3 m). Cu o aproximaţie de ± 20%
pentru solurile considerate organice, cantitatea de organisme vii care se află în primii 30
cm la fiecare metru pătrat însumează circa 2650 kg/ha sau 2,650 to/ha.
Microorganisme din grupa plantelor
Bacterii
1.000.000.000.000
Ciuperci fasciculare
10.000.000.000
Ciuperci
1.000.000.000
Alge
1.000.000
microorganisme animalice

Ciliate mici
500.000.000.000
Protozoare şi amibe
100.000.000.000
Ciliate mari
1.000.000
animale mici

Rotatorii
25.000
Viermi subţiri
Păianjeni
100.000
Colembole
50.000
animale mari

Amphinomoide
10.000
Melci
50
Păianjeni
50
Minicrustacee
50
Artropode
300
Gândaci şi larve
100
Diptere
100
Insecte uzuale
150
Râme
80

Figura 27
Organisme întâlnite în sol pe o suprafaţă de 1 m2 în stratul superior de 30 cm
Grafică: Erhard Poβin (în Jedicke. R, 1989; Boden-Anstehung, Oekologie, Schulz Rovensburg; O. Meier, pag. 68).

35
 Conform lui Schröder (1992) cea mai importantă participare gravimetrică la
biodiversitatea solului de sub pajişti o au bacteriile şi actinomicetele (40%), ciupercile şi
algele (40%), în timp ce alte organisme ocupă numai 8%) (Figura 28).

Figura 28
Sinteză a componentei biodiversităţii în soluri ecologice de sub pajişti şi păşune.
Prelucrat după Schröder D., 1992.

ciuperci şi
râme alge
12% 40%

alte
organisme
8%
bacterii şi
actinomicet
e
40%

În funcţie de dimensiunile vieţuitoarelor care alcătuiesc solul, cercetătorii în

domeniul analizei biostructurale împart edafonul astfel:

EDAFON
(100%) vieţuitoare în sol

flora solului nanoedafon (forme de profunzime ale edafonului) fauna solului

puţină lumină
bacterii-ciuperci

puţin aer
simbiotice
ciuperci

minicrustacee, râme, gândaci,

bacterii

asociaţii

amoebe, viermi sârmă

diferite specii de şoareci şi

alge

microfauna < 0,2 mm

macrofauna < 20 mm
mezofauna < 2 mm
păianjeni, calembole
megafaună > 20 mm

alte insecte
şobolani

protozoare bacterii
tip bilă

streptococi diplococi

Figura 29
Construcţia biostructurată a edafonului

Microfauna preia funcţiile de mineralizare şi de stimulare a activităţii microbiene.

Mesofauna se ocupă cu bioturbaţia micilor spaţii în sol, cu fragmentarea paielor şi a altor
materiale din sol, stimulează de asemenea activitatea microbiană şi pe cea de

36
bioacumulare. Macro şi megafauna se ocupă de bioturbaţia spaţiilor mari din sol, de
asemenea pentru fragmentarea paielor şi a altor materiale organice se ocupă de formarea
agregatelor (structuri) şi, fireşte, şi de structurarea activităţii microbiene.

40%
12% Figura 30
bacterii şi actinomicete
Repartiţia edafonului pe
alge şi ciuperci
grupe în viziunea Wikipedia
5% râme
2008
3% macrofaună
microfaună

40%

Conform altor autori, solul ca principal spaţiu pentru propria lui viaţă se prezintă
dinamic definit în ceea ce priveşte cantitatea de floră şi faună. Conform serviciului de
mediu din Dessau – Roßlau, flora şi fauna solurilor agricole brune şi cernoziomice se
prezintă ca în figura 31.

Figura 31
Biodiversitatea exprimată gravimetric
Exprimare în % a diferitelor segmente
de populaţii

flora solului
Fauna solului
fauna solului
Râme

alte organisme mari Condiţiile de viaţă ale

mesofaună
organismelor din sol depind de
microfaună
numeroşi factori de influenţă,
printre care avem pe cei de stimulare şi pe cei de inhibare a populaţiilor.
Cele două categorii de factori sunt:
1. Factori naturali care depind de locaţie precum:

37
 - microclima (umiditatea solului şi temperatura)
- starea de nutriţie
- valorile pH
- relaţiile de schimb din cadrul comunităţilor de vieţuitoare
2. Factori antropogeni, de regulă inhibitori ai poluanţilor din sol.
- lucrările mecanice
- încărcarea solului cu substanţe dăunătoare (exces de pesticide şi nutrienţi cu
reziduuri toxice – metale grele), surplus de energie convenţională
- deranjamente ale comunităţilor de specii din ecosistem
- distrugerea elementelor favorabile habitatului solului, cum ar fi compactarea
solului şi degradarea echilibrului între apă şi aer.
Indicatorii şi indicii care măsoară activitatea biologică a solului sunt de natură
numerică şi gravimetrică.
1. În evaluarea numerică a indivizilor diferitelor populaţii cel mai adesea se
foloseşte scala logaritmică prezentată în figura 32.
bacterii

minicrustacee
ciuperci

acarieni
alge

viermişori cilindrici

gândaci-larve

râme

păianjeni
cărăbuşi

artropode

diptere
viermi sârmă

Figura 32
Indicatorul numărului mediu de organisme în sol în zonele climatice temperate (scala logaritmică)

2. Un indicator foarte important care măsoară nu numai cantitatea şi numărul de

organisme din sol ci şi activitatea acestora îl constituie respiraţia solului. Respiraţia solului

38
depinde foarte mult de temperatura acestuia şi ea este maximă la o umiditate a solului uşor
sub capacitatea de câmp pentru apă (figura 33).

Figura 33
Corelaţia dintre activitatea
biologică a solului şi
temperatura lui
Respiraţia solului

(Göttringer Wald –
Makrofauna)

Temperatura solului

Respiraţia solului este în fond acel indicator care măsoară rata schimbului de
substanţe. Ea arată totodată paşii parţiali ai circuitului substanţelor la care
microorganismele solului participă în mod esenţial, cum ar fi mineralizarea proteinelor şi
diferite activităţi enzimatice.

Alţi indicatori importanţi ai activităţii biologice a solului sunt următorii:

3. Activitate de fixare a azotului care se determină prim măsurarea acţiunii

nitrogenazei.
4. Activitatea de formare micorize, care se măsoară prin frecvenţa şi intensitatea
activităţii simbiotice şi a numărului de spori din sol.
5. Procesul de heteropolicondensare biocatalitică şi formare de humus (se măsoară
prin dinamica formării humusului).
Toţi aceşti indicatori şi alţii, nescrişi aici, conduc la un singur indice global denumit
“starea solului” care se măsoară prin indicele de fertilitate, despre care vom vorbi mai
târziu.

39
 Alţi factori de natură chimică ai solului pot influenţa şi ei compoziţia speciilor în
cadrul unui gen sau în afara lui (figura 34).
Participare relativă

valori pH in partea superioară a solului măsurată în soluţie de CaCl2

specii prezente în solurile puternic acide

specii prezente în solurile mediu acide
specii prezente în solurile slab acide

Figura 34
Influenţa valorilor pH asupra compositului speciilor în cadrul unor viermi mici în solurile de pădure.
Sursa: Programul de monitorizare de durată a solului [NRW – (Nordrhein – Westfalen)]

Alţi factori de natură chimică pot influenţa populaţiile cuprinse în edafon. Este vorba
de toată gama de factori de distrucţie biologică a solului prin măsuri chimice, precum:
- metale grele,
- prea multe îngrăşăminte chimice,
- prea multe pesticide,
- poluări cu hidrocarburi şi alte deversări de substanţe chimice, etc.

2.5.2 Humusul şi fertilitatea solului

Definiţia humusului este extrem de nuanţată în funcţie de zona de formare şi

utilizare a solurilor. Vom da câteva exemple.
În viziunea Lexiconului despre mediu al FAO, prin humus se înţelege “totalitatea
substanţelor organice prezente în sol ca rezultat al degradării biologice, resturilor de plante
şi animale”. Humusul conţine o mare parte din substanţele biologic superioare acceptate în
nutriţia plantelor. În viziunea enciclopediei Wikipedia prin humus se înţelege “totalitatea

40
substanţelor organice moarte ale solului”. El, humusul, reprezintă o parte din întreaga
substanţă organică a solului, şi exemplele ar putea continua.

În viziunea noastră, humusul este o substanţă organică complexă formată în sute şi

mii de ani ca rezultat atât al proceselor de degradare microbiologică a solului, cu formare
de substanţe organice simple, cât şi ca urmare a procesului de unire şi
heteropolicondensare biocatalitică a acestora în acel material organic complex şi stabil ce
asigură durabilitatea solurilor. De aceea noi denumim humusul ca fiind “petrolul” solului –
similar în compoziţie dar diferit ca ″funcţie″ faţă de acesta din urmă. Solul prin humusul
său asigură baza existenţei tuturor celorlalte organisme.

Elemente comune în cele două definiţii:

- Formarea humusului porneşte de la reziduurile de plante (şi organismele

animalelor spunem noi), prin procese de transformare biochimică care implică
inclusiv degradarea unor substanţe, greu degradabile.
- Metaboliţii intermediari pot evolua spre heteropolicondensare.
- Pot fi implicaţi în formarea unor legături complexe cu oxizii unor metale grele sau
complexe argilo-humice.
- Reziduurile de plante conţin polizaharide care sunt hidrolizate enzimatic până la
zaharuri, care la rândul lor sunt metabolizate de către microorganisme. Legăturile
lignice pot fi secvenţionate numai oxidativ. Prin ruperea în lanţuri mici, circulare
şi în grupe metoxil, structura compactă a ligninei este puternic dezintegrată,
rezultând suplimentar grupări carboxi- şi hidroxi-. În felul acesta oxizii metalici
sau ionii metalici în soluţia solului pot forma complexe apoase (hidroliţi). Din
substanţele huminice prin piroliză sau oxidare cu acid cupric se eliberează fenolii
de origine ligninică. Calitatea şi cantitatea acestora sunt indicatori care ne oferă
informaţii despre gradul de humificare.

41
Schematic, formarea humusului se prezintă astfel:

masă organică fază intermediară

în sol apropiată humusului
legături uşor degradabile

resturi de plante hidraţi de carbon degradare Nutrienţi

şi animale moarte degradare (zaharuri) minerali +
în degradare de rapidă
spre
- aminoacizi CO2, H2O,
către - proteine solubile NH3
microorganisme

heteropolicondensare Humus stabilizat degradare extrem

transformare (format din legături greu de lentă
degradabile) lignină,
grăsimi, răşini, conservanţi,
substanţe huminice)
humificare mineralizare

Figura 35
Schemă a formării şi degradării humusului (original)

Studiile făcute în mai multe universităţi din Europa arată că substanţa organică a
solului este repartizată astfel:

- 85% substanţe organice moarte = humus. Această ecuaţie o considerăm

nerealistă pentru că lipsesc procesele de degradare şi reconstrucţie a humusului
prezentate în figura 35.

- 15% substanţe organice vii, alcătuite la rândul lor din: 10% rădăcini şi resturi de
plante, 5% edafon.

Substanţele care alcătuiesc humusul depind foarte mult şi de starea chimică a

solului. Fără îndoială că formarea humusului porneşte de la biomasă. Ca şi în cazul

formării solului, există mai multe modele de desenare a procesului. Unul din ele, în

viziunea Institutului pentru ştiinţa solului din Hanovra, este prezentat în figura 36.

42
 Biomasă
Distrugere şi
mărunţire
utilizare de
către
animale Transformare de Degradare de
către bacterii către ciuperci

Construcţie chimică
sau biologică

Partea SUBSTANŢE HUMICE

minerală a
solului
înglobare şi amestecare spălare

Reacţia solului

neutră uşor acidă acidă

Conţinutul în substanţe nutritive

Figura 31 mare mediu mic

Figura 36
Formarea substanţelor humice.
Prelucrare după un manuscris al Institutului de Pedologie Hanovra

Toate fenomenele cuprinse în “Transformări” de către bacterii implică reacţii de

degradare biologică până la nivel de aminoacizi, peptide, proteine, acizi graşi, etc., toţi
într-o formă energetică potrivită pentru a avea loc procesul de reconstrcuţie prin
heteropolicondensare a substanţelor huminice. Din partea dreaptă a figurii vor să se
adauge la acest proces şi contribuţiile numeroaselor microorganisme din sol (ciupercile, de
exemplu).
Prin substanţe huminice înţelegem de fapt o combinaţie între aminoacizii huminici
(inclusiv fulvici) şi o serie întreagă de alte substanţe. Ele sunt legături moleculare foarte
mari, de culoare închisă, şi care constituie rezultatul procesului de humificare prezentat
mai sus. Datorită unei stabilităţi foarte mari ele se prezintă în sol sub formă de sferocoloizi

43
(vezi şi figura 37). Componentele foarte diverse ale humusului pot fi relativ uşor separate,
deoarece au o solubilitate diferită în solvenţi diferiţi. Componenta importantă a
substanţelor humice o constituie acizii humici (acizii humusului). Formele de bază se
constituie într-un sistem policiclic cel mai frecvent aromatic în care regăsim frecvent:
- grupări carboxil
- polizaharide carboxilice
- aminoacizi
- aminozaharide
- hidrocarburi
- metale, toate alcătuite sub formă de polimeri.
Datorită numeroaselor posibilităţi de cuplare, nu a fost clar definit niciun acid
huminic. Masa moleculară relativă se situează între 20.000 şi 50.000. Acizii
himatomelanici şi grihuminici sunt acei acizi huminici cu cel mai înalt grad de
polimerizare şi deci de heteropolicondensare. Din acizii huminici se pot desprinde, mai
ales în condiţii de aciditate, acizii fulvici, ca fiind cea mai mică fracţiune moleculară cu o
bună solubilitate în sodă caustică. Conţinutul în acizi huminici ai solurilor oscilează între
1-2% în solurile agricole sărace, la 4-6% pe cernoziomurile din România şi la 10-20% pe
solurile mlăştinoase.
Substanţele humice sunt cele care îşi aduc contribuţia decisivă la stabilizarea
structurii solului, a realizării unui sistem tampon în interiorul acestuia, la realizarea
schimbului de ioni, la reglarea raportului apă/aer în sol şi la reglarea fluxului de elemente
nutritive către plante. Ele sunt, de asemenea, foarte importante, probabil cele mai
importante în menţinerea şi creşterea fertilităţii solului. Datorită marii lor rezistenţe
împotriva degradării microbiologice (uneori mii de ani) (humus stabil, durabil), acizii
huminici găsesc şi alte utilizări, cum ar fi în protecţia plantelor, ca îngrăşăminte, în
domeniul medicinei în zona antacidei sau antiplagistica (Lexicon der Biologie).

2.5.3 Descrierea etapelor care conduc al formarea humusului

Faza I cu 3 subfaze este denumită şi faza de decompoziţie, adică de degradare a

materialului organic mort, şi anume:

44
 Faza Procese de hidroliză şi oxidare, înainte şi după moartea plantelor şi a altor
1 biochimică organisme, fără o observare clară a degradării celulelor (colorare,
iniţială înmuiere, disipare)
Distrugerea pereţilor celulelor prin solubilizare şi digestie de către
Faza
organismele macro şi mezofaunei, parţială sau completă preluare de către
decantărilor
2 corpul animalelor şi eliminare sub formă de excremente (cazul râmelor).
mecanice şi a
Încorporarea paielor în sol, în principal de către râme, alţi viermi şi
preamestecului
antropode.
Bacteriile pun la dispoziţie enzimele necesare tăierii legăturilor organice
Faza degradării
3 şi crearea unor depozite de substanţe (cărămizi) destinate recombinării şi
microbiene
formării polimerilor şi a altor legături huminice.
Faza analizei
Rezultatele degradărilor bacteriene, aceste cărămizi ale humusului, sub
fracţiunilor
formă de aminoacizi, peptide, proteine, zaharuri, acizi graşi, etc., sunt
degradate şi
recombinate tot sub influenţa unor enzime microbiene şi fungice în
începerea
4 molecule mari de tip biopolimeri prin procese dense de condensare
proceselor de
chimică, acizi humici. Sunt grupări moleculare foarte mari, purtătoare de
recombinare
oxigen, precum cele oferite de carboxil şi fenol care au putut fi
până în faza de
identificate …. . (vezi şi figura 32).
acizi huminici
De regulă se face sub influenţa cationilor bivalenţi îndeosebi de calciu
Faza stabilizării
5 dar şi magneziu, cationi monovalenţi (Na+, K+) ajută la degradarea
humusului
acizilor humici în cei fulvici şi la solubilizarea humusului.

Figura 37
Schema reactivă a determinărilor
radiometrice a grupărilor
funcţionale ale acizilor huminici
1. acid huminic natural
2. 14C acid huminic
permetilat
3. 14C acid huminic blocat
carbon-14 fenolic

Calitatea humusului este dată de calitatea “cărămizilor de formare” dar calitatea de a

rezista la degradare a humusului care se formează este dată în ordine de următoarele
substanţe de plecare:

zahăr
amidon celuloză lignină, ceruri, răşini, tanini
proteine

Transformarea în humus a substanţelor de plecare este cea mai intensivă în condiţii

medii de umiditate, o bună aerisire a solului, temperatură optimală şi reacţie neutră până la
slab alcalină.

45
 Humusul se formează cel mai uşor din resturile de leguminoase urmate de ierburi,
arbuşti, conifere şi caducifole.
În cazul paielor şi a altor resturi organice, material încorporabil în soluri (obligaţie
pentru ţările UE) parametrul vitezei de mineralizare a acestora este:
- Atunci când în sol sau în resturi există un conţinut ridicat de azot (N).
De aceea se recomandă ca în vară târzie, o dată cu încorporarea paielor
Mare să se aplice 20-40 kg N – în funcţie de volumul de material organic.
- Atunci când conţinutul de lignină este redus iar cel de celuloză ridicat.
- Atunci când conţinutul în proteină este ridicat.
- Atunci când lispesc substanţele nutritive din sol.
- La valori foarte reduse sau foarte ridicate ale pH-ului.
- Dacă cantitatea de apă este prea mare sau prea mică şi se reduce
Mic
activitatea microorganismelor în primul caz, şi cantitatea de oxigen în al
doilea caz.
- În orice situaţie în care oxigenul lipseşte.

2.5.4 Funcţiile humusului

1. Sursă de azot
S-a demonstrat ştiinţific că materia organică, fie şi stabilizată a solului, este de o
mare importanţă pentru nutriţia şi creşterea plantelor. Substanţele nutritive legate în
humus, atunci când lipsesc alte surse de hrană, vor fi disponibilizate de către aceleaşi
microorganisme ale solului şi puse la dispoziţia plantelor. În humus se află până la 95%
din azotul solului şi de aceea este considerat ca principala sursă de azot.

2. Absorbţia nutrienţilor schimbabili

Capacitatea de absorbţie a substanţelor huminice, este de o mare importanţă pentru
legarea şi cedarea elementelor nutritive. Importanţa acestor însuşiri creşte în cazul
solurilor mlăştinoase sau a celor sărace în argilă. De cele mai multe ori în cazul solurilor
normale şi bogate în argilă humusul formează cu argila şi cu alte părţi minerale ale solului
aşa-numitele complexe argilo-minerale (figura 38).

46
 Figura 38
Formarea complexului argilo-huminic, absorbţie şi desorbţie

MATERIAL DE PORNIRE

ANORGANIC ORGANIC
minerale, rocă biomasă – organic plante şi animale moarte

Activitatea organismelor solului

degradare fizică sub influenţa climei - mărunţire mecanică
- Amestec cu materialul mineral
microorganisme - dezintegrare enzimatică
şi alte organisme

Activitatea
degradare chimică şi microorganismelor
biologică sub influenţa climei

mineralizare
legare formare
biologică humus

formarea argilei formarea altor substanţe solubile H2O

substanţe substanţe
minerale argiloase solubilizate în humice
(Al şi Fe ca hidroxizi) soluţia solului
CO2 proteină
microbiană

Construcţie
complex argilo-
humic
+
cationi monovalenţi

++
cationi bivalenţi
+++

cationi trivalenţi
soluţia solului

Alături de o legare, cuplare în forme schimbabile, numeroşi cationi metalici ai substanţelor

humice pot fi transferaţi în legături stabile, neschimbabile de tipul chelaţilor.

3. Activitatea biologică
Humusul constituie o bază esenţială a organismelor heterotrofe ale solului. S-a
arătat că el constituie complexe active cu mineralele solului, se plasează pe diferite
orizonturi ale acestuia, în mod deosebit spre suprafaţă, unde dezvoltă habitate foarte
47
active, pentru toate organismele descrise mai sus, transformând întregul ansamblu într-un
CORP VIU. Conţinutul ridicat al humusului în sol favorizează creşterea organismelor
saprofite şi ţine sub control, reduce, populaţiile de paraziţi.

4. Stabilitatea agregatelor, a structurii

Ca liant al texturii, humusul contribuie la formarea structurii, la agregarea
particulelor texturale în forme structurale, mai ales în solurile mâloase, lutoase şi
argiloase. În felul acesta se reglează şi se optimizează raportul dintre apă şi aer din sol.

5. Capacitatea de înmagazinare a apei

Humusul deţine o mare capacitate de a lega apa. El poate absorbi de 3 – 5 ori mai
multă apă decât propria sa greutate. Pentru solurile nisipoase, capacitatea pentru apă este
generată exclusiv de cantitatea şi calitatea humusului.

6. Bilanţul termic
Datorită culorii închise a substanţelor huminice, în orizontul de suprafaţă îndeosebi
este favorizată încălzirea solului în primăvară. Se prelungeşte în felul acesta perioada de
vegetaţie.

7. Capacitatea de tamponare
În anumite limite solul, prin activitatea sa biologică, are capacitatea de a metaboliza
anumite substanţe periculoase şi de a le transforma în humus. Sunt numeroase asemenea
exemple. Sunt metabolizate reziduuri de petrol, de pesticide, reziduuri alimentare.
În teza sa de doctorat, Bruns-Hagel (1997) prezintă modul în care un exploziv (TNT
– trinitrotoluen) este transformat în humus şi cum acesta devine dintr-o substanţă
periculoasă un donator de azot pentru nutriţia plantelor. Şi totul numai datorită acestor
miraculoase microorganisme ale solului.

48
 2,4,6-Trinitrotoluen

4,4 Azoxy-2,2,6,6- 2,2 Azoxy-2,2,6,6-

tetranitrotoluen tetranitrotoluen

Reducţie Reducţie
în 4-Amino-2,6-dinitrotoluen 2-Amino-4,6-dinitrotoluen în
continu- continuare
are a a
grupărilor grupărilor
Nitro Nitro
2,4-Diamino-6- 2,4-Diamino-6-
nitrotoluen nitrotoluen

2,4,6-
Triaminotoluen

HUMIFICARE

HUMUS Mineralizarea substanţelor

toxice legate. Derularea
Eliberarea şi în final mineralizării humusului.
reintegrarea substan-
ţelor toxice legate CO2, H2O, legături cu azot

Figura 39
Asanarea solului prin transformările microbiologice şi transformarea în humus a TNT.
Sursa: D. Bruns-Nagel. Disertaţie, 1997.

Capacitatea solului de a tampona microbiologic substanţele toxice este redusă. De

aceea, grija pentru conservarea solului, şi mai ales a biodiversităţii lui, este necesar a fi una
de mare responsabilitate.

2.5.5 Formele de humus

Acelaşi colectiv al Universităţii din Hanovra împarte humusul în următoarele forme:

- Humus sub formă terestră – humus brut

- Humus sub formă semiterestră – trecere spre soluri turboase
- Humus sub formă subhidrică – humus noroios, turbos

49
 Pentru zona agricolă interesează humusul brut, heteropolicondensat într-o dinamică
conservare şi stabilizare, acela care asigură echilibrul vieţii solului şi al plantelor.
S-a prezentat deja că acesta este format din:
- acizi humici
- humine
- acizi fulvici

Din punct de vedere al stării de policondensare, humusul poate fi:

1. Humus de nutriţie
- puţin condensat şi deci
- uşor transformabil de către microorganisme
- se degradează relativ rapid cu livrarea de CO2, N, S, P şi altele

2. Humus durabil
- înalt polimerizat şi heteropolicondensat
- se mineralizează foarte greu
- formează complexe argilo-humice stabile cu capacitate mare de schimb
- liant excelent pentru agregare
- ideal pentru agricultura durabilă.

2.6 DESPRE FUNCŢIILE SOLULUI

Funcţiile solului sunt tot atât de numeroase şi importante încât se poate afirma pe
drept că “FĂRĂ SOL NU POATE EXISTA VIAŢĂ TERESTRĂ PE PLANETĂ”. Şi
cine contrazice această afirmaţie are şi obligaţia de a o argumenta.

În acest material ne interesează în mod deosebit funcţiile ecologice şi biologice ale

solului, deşi el poate avea şi numeroase funcţii de susţinere, de construcţie, de tezaurizare,
etc. Din punctul nostru de vedere solul are următoarele funcţii:

50
 Funcţia de producţie
FERTILITATEA
Susţinerea Filtru pentru
agriculturii şi substanţe toxice
silviculturii

Arhivarea culturii
Depozit pentru arealelor
nutriţia plantelor SOL
Depozit pentru apă
(conservare, protecţie, cedare)

Suprafeţe
pentru locuinţe Regulator al
şi odihnă climei

Spaţiu de viaţă şi
transformări
dinamice

Figura 40 Schemă a funcţiilor solului

Unele funcţii prezentate în figura 40 sunt exclusiv naturale, precum:

- spaţiu de viaţă
- filtru şi tamponare substanţe toxice
- depozitar de apă
- regulator al climei
iar altele sunt funcţii tip utilităţi pentru activităţi antropice precum:
- funcţia de nutriţie
- utilităţi în construcţii şi în suprastructură
- sursă de materii prime
- arhivare a activităţii umane.

În funcţiunea generală spaţii de viaţă şi transformări dinamice întâlnim în întregime

procesele de creştere şi dezvoltare a plantelor şi animalelor dar şi cele de degradare şi
reconstrucţie a humusului, prezentate mai sus.
Foarte importantă pentru agroecologia solului este funcţia de FERTILITATE.
Prin fertilitatea solului înţelegem capacitatea acestuia de a produce recoltă,
adică de a fi productiv. Aceasta înseamnă că plantele fie ele agricole, horticole şi
forestiere au dreptul de a fi aprovizionate cu elemente nutritive, apă şi utilităţi şi de a fi
ferite de intoxicări şi daune de orice fel provenind din sol. Noţiunea în sine include
51
bilanţul elementelor nutritive (al azotului în mod deosebit), bilanţul apei, circuitele apei,
CO2, H2 şi al altor substanţe, bilanţul căldurii şi al aerului, precum şi capacitatea solului de
a permite o ancorare şi o înrădăcinare cât mai profundă a plantelor. Deoarece în realizarea
producţiei plantelor îngrăşarea, mijloacele de întreţinere, alegerea culturilor, a soiurilor pot
influenţa nivelul producţiei, suntem obligaţi să vorbim despre fertilitatea naturală a solului,
în condiţiile unei agrotehnici optime din care elementele interne trebuie stimulate (fixarea
azotului, mobilizarea fosforului, reglarea raportului apă/aer, etc.
Pornind de la îmbinarea factorilor interni cu cei externi solului, Gisi şi colab., ne
pun la dispoziţie o schemă a relaţiilor dintre fertilitatea solului şi capacitatea de producţie
într-un agroecosistem (figura 41). În noua concepţie privind intensificarea agriculturii,
elementele de creştere a fertilităţii se bazează îndeosebi pe seama stimulării factorilor
naturali de susţinere ai acesteia, şi mult mai puţin, şi uneori deloc, pe inputuri periculoase.
Intensificarea agriculturii se va face în deplin respect faţă de mediu (A.K. Bartmer, 2008)
(Vezi capitolul Fixarea azotului).

Roci mamă şi Organisme

relief Climă

Fertilitatea naturală a solului

Activităţi agricole de durată

(îngrăşăminte, asolamente, lucrări ale solului)

Fertilitate a solului dobândită

Influenţe naturale actuale Măsuri antropogene de scurtă

(climă, calitatea aerului, durată (lucrări ale solului,
dăunători, patogeni) îngrăşare, asolamente, mijloace
de protecţie a plantelor)

Capacitatea de a produce recoltă

- PRODUCTIVITATE -

Figura 41
Corelaţia între fertilitatea solului şi productivitatea lui (Gisi şi colab., 1997)
52
 Modelele naturale de hrănire a plantelor sunt de sorginte naturală şi ele trebuie
însuşite şi promovate antropic. Modelul ia în considerare următoarele activităţi în sol:

plante Plante animale

macrofitofagic zoofagic
substanţe
dejecţii moarte
(materie
cropofagic, organică) macrofitofagic, necrofagic
saprofitofagic

microorganisme

Numeroase societăţi de cercetare şi producţie au pus pe piaţă nu numai substanţe

huminice care să sprijine o fertilizare cât mai naturală, ci şi elemente naturale moderne

care imprimă stimulări ale proceselor naturale de nutriţie, precum micorizarea şi

bacterizarea cu bacterii fixatoare de azot nu numai în nodozităţi ci şi în formele asociative

rizosferice. O nouă gândire se impune acum şi privind stimularea unor asociaţii bacterii-

ciuperci care să mărească esenţial capacitatea de ecologizare a solurilor şi de reducere a

inputurilor naturale. Încet dar sigur marile fabrici producătoare de îngrăşăminte şi

pesticide vor fi înlocuite cu laboratoare moderne, în care microbii şi alte microorganisme

vor lucra în folosul agriculturii mult mai eficient şi sigur.

53
BIBLIOGRAFIE
1. A.G. Boden, 1994:
2. Bauer J., şi colab.
(2002):
3. Bergstedt C., Dietrich
V., Liebers K. (Hg),
1998:
4. Birkeland P.W., 1984:
5. Blume H.-P., Felix-
Henningsen, P/Fischer,
R., Friede, H.-G., Horn,
R., Stahr., K(1996):
6. Böhlmann D., 1982:
7. Bohn H., McNeal B;
O'Connor G., 1985:
8. Brauns, A. 1968:
9. Buringh P., 1979:
10. Dunger W., 1964:
11. Eidg. Forschungsanstalt
für Agrarökologie und
Landbau, FAL (1997):
12. Ensslin W., Krahn R.,
Skupin S., 2000:
13. Frei E., Peyer K., 1991:
14. Gisi U., Schenker R.,
Stadelmann, F.X.,
Sticher, H., 1997:
15. Gisi U., Schenker R.,
Stadelmann, F.X.,
Sticher, H., 1997:
16. Hintermaier-Erhard G.,
Zech W. , 1997:
17. Hintermaier-Erhard G.,
Zech W. , 1997:
18. Klohn W.,Windhorst H.-
W., 1999:
19. Kuntze H., Roeschmann
G, Schwertfeger G.,
1994
20. Neef E., 1997:
21. Scheffer F.,
Schachtschabel P., 1992:
22. Scheffer F.,
Schachtscabel P., 2002:
23. Schlichting, E., 1993:
24. Schmidt-Lorentz R,
1986:
25. Schroeder D., 1992:
Bodenkundliche Kartieranleitung. Hannover.
Physiche Geographie kompakt. Heidelberg, Berlin: Spektrum.
Boden. Naturwissenschaften Biologie-Chemie-Physik. Berlin: Volk
uns Wissen.
Soils and Geomorphology: Oxford. Univ. Press, 372 S. H/E
Hanbuch der Bodenkunde. Landsberg/Lech:ecomed.
Oekophysiologisches Praktikum; Paray, 201 S. H/E
Soil Chemistry; 2nd Ed., John Wiley, 341 S. G7H/E
Praktische Bodenbiologie, Stuttgart: G. Fischer
Introduction to the study of soils in tropical and subtropical regions
3. Aufl., Centre for agr. Publishing, Wageningen, 124 S. H/E
Tiere im Boden. Wittemberg: A. Ziemsen
Kartieren und Beurteilen von Landwirtshaftsböden, Schriftenreihe
Nr. 24.
Böden untersuchen. Wiebelsheim: Quelle & Mayer
Boden-Agrarpedologie; 2. Auf., P. Haupt, 190 S. G/H.E
Bodenökologie. 2. Auflage. Stuttgart; New York: Thieme.
Bodenökologie. 2. Aufl., G. Thieme, 350 S. G/H/E
Wörterbuch der Bodenkunde. Stuttkart: Enke
Wörterbuch der Bodenkunde, Emke Verlag, 338 S.G
Physische Geographie: Böden, Vegetation, Landschaftsgürtel. –
Vechtaer Materialien zum Geographieuntericht (VMG), H. 6.
Vechta.
Bodenkunde. Stuttgart: Ulmer. Lexicon der Geowissenschaften in
sechs Bänden (2000): Erster Band A bis Edi. Heidelberg; Berlin:
Spektrum.
Das Gesicht der Erde. Thun, Frankfurt/M: Harri Deutsch.
Lehrbuch der Bodenkunde; 13. Auf., Enke, 491 S. G/H.E.
Lehtbuch der Bodenkunde. Stuttgart: Spektrum.
Einführung in die Bodenkunde; 3. Auf., P. Parey, 131 S.H/E
Die Böden der Tropen und Subtropen; in: Grundlagen des
Pflanzenbaues in den Tropen und Subtropen (Hrsg. S. Rehm),
Ulmer, S. 47-92. E
Bodenkunde in Stichworten. 5. Auflage. Berlin; Stuttgart:
Bornträger
54
26. Schroeder D., 1992: Bodenkunde in Stichworten; 5. Auf., Ferd. Hirt Verlag, 175 S.
G/H/E.
27. Trautz, D., 1992: Böden als Lebensraum von Organismen. in: Blume, H.P. (Hrsg.)
(1992): Handbuch des Bodenschutzes. 2. Auflage. Landsberg/Lech:
Ecomed, S. 58-71.
28. Weischet W. (1980): Die Oekologische Benachteiligung der Tropen; Teubner, 2. A.,
127S. H/E

55
 3. COMPACTITATEA SOLULUI
O PROBLEMĂ NAŢIONALĂ A SOLURILOR DIN ROMÂNIA

Rezumat

În managementul întreprinderilor agricole, dar şi al arealelor de diferite dimensiuni,

calitatea ecologică a solului joacă un rol esenţial. Multe din problemele generate de
fenomenele climatice, în dramatică modificare negativă în prezent, pot fi evitate sau
semnificativ diminuate dacă este bine conservată calitatea ecologică a solurilor. S-au
efectuat numeroase cercetări asupra calităţii solului în sudul Câmpiei Române privind
indicatorii de calitate ai acestuia. În această lucrare se prezintă rezultate asupra
compactităţii solului şi efectele ei în zone diferite din sudul ţării. Mai ales în sud
compactitatea generată de hardpan, ca urmare a unei defectuoase lucrări a solului, a
condus la formarea unor soluri defecte în care sunt alterate procesele biologice,
biochimice, de aprovizionare cu apă şi elemente nutritive, şi deci este blocată realizarea
unei recolte competitive, indiferent de celelalte elemente ale tehnologiilor. Asemenea
soluri ocupă în sudul, estul şi centrul României peste 5 mil. Ha.

3.1 INTRODUCERE

Calificativul de sol ecologic (sau sol ecologizat, în cazul în care s-au întreprins
măsuri în acest sens) se adresează acelor categorii calitative de soluri a căror entropie şi
funcţionalitate se apropie de cea a solurilor naturale de origine. Degradarea lor s-a datorat
fenomenelor şi activităţilor antropice.

56
 Figura 1

Un sol ecologic acceptat pentru zonele din România destinat agriculturii ar trebui să
îndeplinească condiţiile din figura 1 în care componentele texturale ar trebui să se
întâlnească în procent de 45% (nisip, mâl, lut, argilă), 25% să fie alcătuit din aer (spaţii
interstructurale), 25% să fie destinat apei (spaţii intrastructurale, capilare) şi 5%
componentei vii, alcătuită din humus (material foarte valoros, obţinut prin
heteropolicondensarea materiei organice brute din sol), rădăcini şi diverse microorganisme
şi macroorganisme (de la bacterii trecând prin protozoare, alge ciuperci, insecte,
lumbricide şi până la mamifere).

Un sol sănătos, viu, activ, conţine 50% din spaţii libere destinate apei şi aerului).

57
 3.2 CE ÎNŢELEGEM PRIN COMPACTITATEA SOLULUI

Compactitatea solului reprezintă acel fenomen prin care arhitectura structurală a

acestuia este modificată până în faza în care se schimbă în direcţie negativă principalele
funcţii ale solului. Exprimarea acesteia se realizează prin modificări semnificative ale
sistemului de pori şi spaţii, şi deci a raportului apă/aer, prezentat în figura 1. Nu orice
compactare a solului produce pagube ci numai aceea care schimbă radical funcţiile şi
rapoartele. Compactarea gravimetrică nu este dăunătoare. Cea cauzată însă de maşini,
utilaje, inundaţii, staţionări de apă schimbă radical funcţiile solului cauzând DUNELE
COMPACTĂRII. Solurile umede sunt cele mai sensibile la fenomenul de compactare.

3.2.1 Ce se înţelege prin compactarea dăunătoare?

- În sol normal compactat (natural generat îndeosebi de gravitaţie) funcţiile solului nu

sunt semnificativ modificate.
- În solurile compactate antropic funcţiile solului pot fi semnificativ modificate. Acest
gen de compactitate generează un deranjament al structurii solului, în aşa măsură încât
sistemul poros este puternic redus încât în mod durabil funcţiile vitale, regulate ale solului
ca şi productivitatea sa sunt influenţate semnificativ negativ. Aceasta înseamnă că o
cultură va fi prost aprovizionată cu apă şi aer, şi deci şi cu elemente nutritive iar producţia
va fi cu mult mai mică. Infiltraţia apei în sol este îngreunată şi la fel şi conservarea ei.
Modificări dramatice vor avea loc în zona condiţiilor de viaţă pentru flora, fauna şi
microorganismele solului. Spunem deci că STAREA ECOLOGICĂ A SOLULUI ESTE
PUTERNIC ÎNRĂUTĂŢITĂ.

Figura 2 prezintă modul în care compactitatea dăunătoare influenţează modificarea

arhitecturii lui.

58
 Substanţa totală
57,7% Substanţa totală
68,1%

antropic

Aer
10,9%

Aer
21,3%
Apă 21% Apă
21%

Compactitate normală 1,51 g/cm3/sol uscat

Compactitate dăunătoare 1,71 g/cm3/sol uscat

Figura 2
Evoluţia de la compactitatea normală spre cea dăunătoare are loc, de regulă, antropic.

Compactitatea se exprimă în:

- grame/cm3/sol
- volumul % al porilor.
- rezistenţă la penetrare kgf/cm2/sol

În funcţie de presiunile mecanice, extragravitaţionale care se execută asupra solului,

densitatea aparentă ca şi volumul porilor se modifică. În figura 3 se prezintă un asemenea
exemplu pentru un sol luto-argilo-nisipos pe adâncimea profilului de 70 cm (0,7 m).

59
 0
KN
20
KN 45
0
DA/Vp KN 100
1,29/52,1 DA/Vp KN
10
DA/Vp
1,25/51,6 1,39/46,3 1,51/41,6 DA/Vp
20
Adâncimea orizontului

1,68/36,2
1,20/53,5 1,38/47,4 1,50/42,0 1,62/37,3
30

1,17/54,5 1,34/48,1 1,48/42,7 1,59/38,8

40

1,15/54,9 1,30/49,7 1,44/44,3 1,56/39,6

50

1,14/55,0 1,26/51,2 1,41/45,4 1,52/41,2

60

1,12/55,4 1,19/54,0 1,36/47,4 1,48/42,0

70

medie 1,19/53,9 1,31/49,45 1,45/43,5 1,57/39,3

profil
100,0/100,0 110,0/91,7 121,8/80,7 131,9/72,9
presiunea rotilor tractorului

Figura 3
Modificările densităţii aparente a solului (DA) ca şi a volumului porilor (VP) în diferite orizonturi ale unui
sol argilo-luto-nisipos din lunca Rinului.
KN= presiune exercitată exprimată în kilonewtoni ( Petelkau H., 2005; prelucrare avansată).
1 Newton = 1 kgm/s2

Datele din figura 3 demonstrează următoarele:

1. O presiune de circa 20 kN exercitată asupra solului arabil măreşte cu 10% densitatea
acestuia şi reduce cu 8,3% volumul porilor. Această compactare este considerată în
evaluările ecologice ca fiind limita maximă a compactării nedăunătoare; înălţimea
profilului se reduce cu circa 4 cm.
2. La o presiune de 45 kN care corespunde presiunii pe care o exercită pneurile
tractoarelor şi ale maşinilor agricole asupra solului agricol, densitatea aparentă creşte cu
22% iar volumul porilor se reduce cu 20%. În aceste condiţii vorbim de o compactare
medie care provoacă daune atât în ceea ce priveşte nivelul recoltelor cât şi al stării
ecologice a solului. Raportul apă-aer se înrăutăţeşte iar activitatea biologică, inclusiv cea

60
de fixare a azotului se reduce cu circa 25%. Înălţimea profilului solului se reduce cu 10
cm.
Dacă presiunea antropică se ridică la 100 kN, situaţie întâlnită în hardpanuri sau
atunci când se deplasează maşini foarte grele în condiţii de umiditate excesivă, densitatea
aparentă creşte cu 32%, volumul porilor se reduce cu 27%, solul trecând în faza de
compactitate mare cu o reducere esenţială a nivelului producţiilor, cu pierderi mari de sol
prin eroziune, şi o înrăutăţire de până la 50-60% a activităţii biologice. Starea ecologică
este rea.

3.2.2 Cum pot fi recunoscute compactările dăunătoare ale solului

Primul şi cel mai important indicator al degradării arhitecturii structurale a solului

este însăşi planta de cultură, şi anume:
- Plante galbene şi insuficient dezvoltate, deşi nu sunt boli şi s-au aplicat îngrăşăminte.
- Rădăcini nedezvoltate. Plantele se rup uşor când se încearcă scoaterea lor prin
tragere din sol.
- În cazul rădăcinoaselor, sfeclă, morcov, din cauza densităţii mari a solului, rădăcinile
rămân nedezvoltate sau se ramifică şi nu mai prezintă valoare economică.
- Cercetări de lungă durată au demonstrat suficient că există o corelaţie între
dezvoltarea rădăcinilor şi densitatea, respectiv compactitatea solului (figura 4).
Datele sunt credibile pentru că ele s-au efectuat în 134 locaţii din Germania.
- Alţi indicatori care ne pot da informaţii despre compactitate este însăşi modul de
comportare a solului.
a) Structura este compactă (de fapt lipseşte), săracă în pori şi se sparge în unghiuri
bruşte.
b) Lipsesc cu desăvârşire indicatorii biologici, cum ar fi râmele.

61
 Funcţia de regresie
y = 25,329 – 61,849 x
Nr. repetiţiilor = 134
Coef. corelaţie r = 0,74
Nr. de rădăcini

Modificarea densităţii solului

(compactitate) (g/cm3)

Figura 4
Corelaţia dintre numărul de rădăcini şi densitatea solului. Media a 134 cercetări efectuate pe diferite
soluri (Petelkau H., 2005)

t Solul este lipsit de elasticitate

Domeniul Daunelor Compactităţii (DDC) este împărţit conform numeroaselor cercetări în
:
- mediu → reducerea producţiilor cu 2-5%. DDC = 1 (verde în figura 5)
- ridicat → reducerea producţiilor cu 5-10% . DDC = 2 (albastru în figura 5)
- puternic → reducerea producţiei cu peste 10%. DDC = 3 (roşu în figura 5).

(Datele se referă la spaţiul german. În România, aşa cum se va vedea, compactitatea

combinată cu seceta provoacă daune mult mai mari).
În figura 5 prin domeniu optim înţelegem că nutriţia plantelor şi celelalte funcţii ale
solului se desfăşoară în optim.
Corelaţia dintre creşterea compactităţii şi nivelul recoltelor este una negativ
logaritmică, manifestată pe trei niveluri DDC pe care le prezentăm în continuare.

62
 r2 = 0,72
n = 104

Domenii de densitate optimă pentru sol

Daune ridicate generate de compactitate

Daune puternice generate de compactitate

Nivelul recoltelor

Daune medii generate de compactitate

Domeniile ecologice ale
compactităţii dăunătoare
(DDC)

DDC 1
DDC 2
DDC 3

Figura 5
Corelaţia generată de diverse niveluri DDC asupra mărimii recoltei – 104
determinări în Germania (Petelkau H., 2005).

DDC1 - începe la limita inferioară domeniului optim şi indică faptul că dezvoltarea

rădăcinilor plantelor poate fi influenţată negativ.

DDC2 – începe la o compactare cu 0,05g/cm2, superioară domeniului optim. Ecologic se

manifestă prin pagube ridicate provocate dezvoltării plantelor şi indirect sunt influenţate
funcţiile solului.
DDC3 – începe la o compactare cu 0,10 g/cm2 deasupra domeniului optim. Ecologic se
manifestă printr-o puternică influenţare a dezvoltării plantelor şi indirect prin puternice
şi foarte puternice dereglări ale celorlalte funcţii ale solului.
Ţinând cont de textura solului (vezi triunghiul texturii) şi degradarea arhitecturii
structurale au putut fi evaluate pentru zone diferite CLASELE DOMENIULUI
DAUNELOR COMPACTITĂŢII (CDDC). Folosirea acestui indicator ajută practicienii,
şi mai ales proiectanţii în domeniul reconstrucţiei ecologice să realizeze o bancă de date
extrem de necesară pentru domeniul de proiectare a refacerii solurilor afectate. Nu vom
intra în detalii pe această temă.

63
 3.3 CE ÎNSUŞIRI AR TREBUI SĂ OFERE UN SOL ECOLOGIZAT
DIN SUDUL ROMÂNIEI?

Exemplu: cernoziomurile din Câmpia Burnasului din sudul României.

- O compactitate ridicată pentru reţinerea, deplasarea în profunzime şi înmagazinarea
apei (conservarea apei) şi punerea la dispoziţia plantelor în mod treptat, economic şi
fără pierderi semnificative prin evaporaţie. Această problemă este azi foarte
importantă pentru spaţiul românesc şi ei i se va acorda o atenţie foarte mare.
- O capacitate biologică ridicată, capabilă să degradeze resturile organice din sol, să
conserve sub formă de humus şi să le disponibilizeze, treptat şi echilibrat vegetaţie
supraterestră, sub formă de elemente nutritive.
- O capacitate fizică ridicată, stabilă, care să ofere posibilitatea susţinerii, a ancorării în
profunzime a rădăcinilor plantelor, în vederea desenării unui viguros raport plante/sol,
care să ofere areale naturale şi antropice stabile şi durabile. Pentru ca constituienţii
solului să se menţină în limitele descrise în figura 1 este necesar ca textura solului să
fie organizată în structură a solului, formă de organizare arhitectonică a acestuia
reprezentată prin agregate sau glomerule (figura 6 şi figura 7).

Figura 6: Două variante extreme: stânga pozitivă, dreapta negativă, privind alcătuirea arhitectonică a
solului (original).

vegetatie mulch →

spatii intrastructurale →

spatii interstructurale →

legaturi organice
formate din humus sau
gel organic (bacterian)

Sol viu structurat (A) Sol nestructurat partial viu sau neviu (B)

64
 Structurarea solului poate avea loc numai în prezenţa rădăcinilor şi a
microorganismelor din sol. Acest aspect va face însă obiectul unui alt studiu.
În zona analizată de noi am întâlnit situaţii dintre cele mai diverse, între cele două
extreme, A şi B. În timp ce arhitectura de tip A conduce spre echilibrarea fenomenelor
biologice, biochimice, chimice şi fizice din sol, cu efecte deosebit de favorabile asupra
producţiei de biomasă, varianta arhitecturală B conduce la compactarea solului, la refuzul
permeabilităţii apei în profunzime, la reducerea până la eliminare (soluri tip asfalt) a
absorbţiei şi conservării apei şi la pierderea ei prin evaporare şi curgere. Solurile de tip B
sunt uşor supuse eroziunii din cauza cantităţii mari de apă disponibilă la suprafaţa acestuia
şi a mişcărilor de suprafaţă.

Figura 7
Componentele unui microagregat de sol, văzute la
microscop

Din punct de vedere tehnic, cu cât solurile

evoluează negativ de la A → B, cu atât creşte
compactitatea solului, indicatorul fizic care face
obiectul acestui material.

3.3.1 Situaţia în câmp

Studiind direct în câmp, am întâlnit o serie de corelaţii care se cer explicate, şi
anume:
- Nivelul producţiei de grâu s-a corelat negativ cu creşterea compactităţii solului.
- Activitatea biologică s-a corelat negativ cu creşterea compactităţii solului. Acumularea
şi disponibilitatea apei în sol s-au corelat şi ele negativ cu compactitatea solului.
Acelaşi lucru putem spune şi despre disponibilitatea elementelor nutritive.

Prin compactitatea solului înţelegem rezistenţa acestuia atât vis-à-vis de lucrările

necesare, cât şi vis-à-vis de penetrarea rădăcinilor în profunzime. Specialistul agricol
trebuie să ştie că rezultatele aduse de o cultură agricolă sunt în primul rând şi în mai mare
măsură dependente de dezvoltarea în profunzime a masei de rădăcini, decât de o
provizorie dezvoltare la suprafaţă a biomasei.

65
3.3.1.1 Determinarea compactităţii solului
S-a efectuat în câmp cu un penetrometru de teren Dickey John (vezi figura 8),
prevăzut cu posibilitate de testare a rezistenţei solului la penetrare până la 60 cm.

Figura 8 Penetrometru de teren Dickey John

Fără a intra în detalii, în viziunea USDA (Departamentul American pentru

Agricultură), din punct de vedere al compactităţii, solurile se împart în:

a) Soluri puţin şi foarte puţin compactate până la 200 psi* 7-14 kg/cm2
b) Soluri moderat compactate 200 – 300 psi 4- 24 kg/cm2
c) Soluri compacte, nepotrivite culturii 300 – 400 psi 22 – 29 kg/cm2
d) Soluri improprii, compactate excesiv (tip asfalt) > 400 psi > 29 kg/cm2
* psi = pounds per square inch (livre per inch pătrat)
1 psi = 0,07 kg/cm2

Determinările efectuate în Câmpia Burnasului au scos în evidenţă următoarele

rezultate obţinute la sfârşitul verii 2007 după recoltarea păioaselor şi la 10 zile de la
căderea unei ploi de 93 mm în 4 zile (tabel 1).

Tabelul 1
Rezistenţa solului la penetrare – Alexandria 2007

Media
Rezistenţa 0– 50 cm
Adâncime Observaţii
Variante solului kg/cm2 adâncime în
kg/cm2
10 cm 14
Nelucrat, determinări pe 20 cm 22 Sol compact nepotrivit pentru
28,2 kg/cm2
mirişte grâu 30 cm 35 cultura grâului
> 30 cm 35
10 cm 14 O îmbunătăţire a fizicii solului
20 cm 14 cu 25% dar insuficientă pentru
Scarificare la 35 – 40 cm
30 cm 22 că depăşeşte cu peste 50%
după miriştea de rapiţă 21,2
40 cm 27 limitele unui sol bun pentru
premergătoare grâu
cultura de grâu care urmează
> 40 cm 29 să se semene.
10 cm 14
După floarea-soarelui 20 cm 14 Sol insuficient pregătit fizic
scarificat 2006 35-40 cm, 30 cm 18 23,6 pentru obţinerea unei culturi
discuit 2007 urmează rapiţa 40 cm 32 optime pentru rapiţă.
> 40 cm 40
10 8 Este singura variantă de
Scarificare cu subsolier 20 8 lucrare a solului care a dus
austriac la 55 cm după 30 16 14,4 solul pe adâncimea de 50 cm
mirişte de grâu 40 16 într-o stare ecologică foarte
50 16 bună.
66
Din datele înscrise în tabel rezultă următoarele:

a) Din cauza lucrărilor de arat efectuate în sectorul micilor producători la adâncimi

constante de 15-20 cm, talpa plugului s-a format începând cu această adâncime. Fermele
mai mari de până la 4000 ha (1000 – 4000 ha) au făcut arături mai adânci de până la 25
cm, de data aceasta talpa plugului se formează începând cu această adâncime.
În ultimii 30 de ani nu s-au mai efectuat lucrări de subsolaj în zonă, din care cauză
terenul s-a tasat pe adâncimea de 30 – 45 cm, existând un strat a cărui compactitate se află
între 30-50 kg/cm2, complet impermeabil pentru apă şi rădăcini (vezi şi figura 9). Prin
urmare, pe adâncimea de 35 cm se desfăşoară întreaga activitate a solului, zona din
profunzime fiind practic sterilă. Acolo nu pătrund nici rădăcini, şi nu există nici activitate
biologică. Indicatorul principal al ecologizării solului - râma lipseşte cu desăvârşire.

Figura 9 Secvenţă de sol din stratul

tasat.
Rezistenţa
penetrometriei
≈ 50 kg/cm2.
S-a
încercat

penetrarea
solului
(punctele 1
şi 2)
cu vârful
ascuţit
al
unei

şurubelniţe
fără nici un
succes.

67
 Compactarea solului a fost accentuată şi de stagnările de apă, de trecerile prea
frecvente cu maşinile pe sol şi, fireşte, de abandonarea în formă de pârloagă puternic
îmburuienată a unor importante suprafeţe de sol (figura 10).

Având în vedere cele spuse mai sus insistăm asupra a două componente economice
foarte importante legate de compactare:

a) Relaţia solului cu apa. Ţinând cont de profilul adânc al solurilor cernoziomice

din Câmpia Burnasului (până la 3 m) din care până la 2 m rădăcinile cerealelor
pot pătrunde cu uşurinţă dacă solul le permite acest lucru, ne permitem să facem
următoarele calcule:

a1) Pentru un sol ecologizat, o suprafaţă de 1 m2 sol, pe adâncimea de 1 m poate

accesa 0,5 m3 apă, din care 0,250 m3, adică 2500 m3/ha constituie apă utilă conservabilă.
Ţinând cont că apa de sub coeficientul de ofilire nu poate fi consumată de plante, rămâne
totuşi disponibil plantelor un potenţial de aproape 2000 m3/ha. El se dublează dacă apa
poate pătrunde în profunzimea profilului până la 2 m.

a2) În cazul unui sol neecologizat, nepermeabil, în care nici apa şi nici rădăcinile nu
pătrund mai adânc de 30 - 40 cm, cantitatea de apă accesibilă solului se reduce la 0,35 m
x 0,5 = 0,175 m3 apă, din care numai jumătate, adică 0,078 m3/m2 = 780 m3/ha – 234 (co)
= 546 m3/ha ar putea rămâne pentru puţină vreme la dispoziţia plantelor. Puţină vreme
pentru că în stratul de suprafaţă evaporaţia este foarte mare şi pierderile zilnice ajung în
vară la aproape 100 m3/zi/ha.

Acest lucru simplu explică unele paradoxuri negândite şi necercetate în România.

Numai aşa se explică de ce după secete îndelungate, aşa cum a fost în Platoul Alexandriei
în acest an, o ploaie de 93 mm căzută în 4 zile a inundat oraşul în luna august, transportând
cu apa o cantitate imensă de sol.

68
 compactarea
prin asa arata solului
prin prin solul
stationare apa lucrari agricole nelucrare sol se masoara
(abandonare) compactat cu
penetrometrul

Figura 10. Fenomenul de compactare afectează grav solul

În primii 35 cm de sol afânat, surplusul de apă de circa 15 mm = 150 m3/ha, adică

78 mm, surplusul de apă, de circa 15 mm = 150 m3/ha a creat mişcări laterale de apă spre
emisarii naturali, transportând cu ei circa 0,2 kg sol/litru de apă = 200 kg sol/1000 l apă =
30 to/ha sol cărat spre Alexandria de pe o suprafaţă de peste 20.000 ha din platou.
Menţionăm că ploile au continuat şi după aceea, agravând situaţia.
În luna septembrie, ploi relativ mici de 30-50 mm căzute pe soluri cu profil scurt din
zonele de dealuri au provocat inundaţii catastrofale, cauzând inclusiv morţi şi pierderi
materiale importante. Să nominalizăm numai zona Tecuci de la începutul lui septembrie
2007, un caz simptomatic de inundaţii catastrofale, după secete catastrofale, din cauza
neabsorbţiei apei în sol. Nu e de mirare că în mai puţin de 10 zile, dacă arealul respectiv
nu a primit ploi mici, locuitorii şi autorităţile se vor plânge din nou de secetă, iar ciclul se
va repeta.

69
 Figura 11
Distrugerea hardpanului măreşte accestul
rădăcinilor şi al apei în profunzime,
garantând recolte de 3 – 4 ori mai mari, mai
ales pe timp de secetă.

Există însă soluţii: O asemenea soluţie este prezentată în figura 11. Distrugerea tălpii
plugului prin subsolare la cel puţin 55 – 60 cm este obligatorie în Câmpia Burnasului
pentru refacerea echilibrului apă – aer din sol. Dacă acest lucru se face corect, apa
pătrunde în profunzime, iar rădăcinile plantelor vor face acelaşi lucru.

Figura 12
Prin subsolare profundă, blocurile masive
de sol dur vor fi ridate, deschizând în
profunzime căi de pătrundere a apei,
rădăcinilor şi a altor forme de viaţă. Se
reface vitalitatea solului.

O dată cu extinderea în profunzime a rădăcinilor pătrund şi microorganismele (bacterii,

ciuperci) şi apar gelurile şi excreţiile bacteriene şi miceliene iar masa de rădăcini şi
excreţii organice va contribui la refacerea pe profil a structurii solului, iar la suprafaţă se
va dezvolta o biomasă activă şi durabilă. Subsolarea profundă va crea în egală măsură
riduri profunde (vezi figura 12) în blocul de sol dur, prezentat în figura 9, prin care
rădăcinile şi apa îşi vor face loc pentru a pătrunde în profunzime. În felul acesta, întreg
profilul de sol este împânzit de rădăcini şi micorize şi alte organisme, va conserva apă şi

70
va deschide calea spre un sol ecologizat, baza durabilităţii agroecosistemelor şi a
ecosistemelor naturale.

3.3.1.2 Şi ce se întâmplă cu producţia?

Anul 2007 a fost extrem de secetos, mai ales în sudul ţării. Cu toate acestea, în baza
cercetărilor efectuate putem afirma că acest an de excepţie a fost defavorabil numai acelor
cultivatori de cereale care nu au respectat principalele reguli prezentate mai sus cu privire
la recepţia apei din ploi, transferul şi conservarea ei în sol şi consumarea ei raţional prin
respectarea celorlalte verigi ale managementului agricol (managementul azotului jucând
un rol foarte important, aşa cum se va vedea într-un material viitor). Menţionăm că studiile
efectuate de noi în douăzeci de locaţii din sudul ţării prin corelaţia dintre compactitatea
solului în primii 50 cm ai solului şi nivelul recoltei, supuse unui calcul statistic în 2D a
condus la rezultatele din figura 13.

Figura 13

Cultivatorii, inclusiv din centrul Bărăganului, care au menţinut o bună stare

ecologică a solului unde compactitatea solului s-a situat între 8 – 14 kg/cm2 sol – producţia
a depăşit în toate cazurile 3500 kg/ha (vezi cazurile de la Râmnicelu şi Modelu, ambele în
judeţul Călăraşi). Creşterea compactităţii solului până la 25 kg/cm a condus la
înjumătăţirea recoltei, iar dacă compactitatea a depăşit 35 kg/cm2, recolta nu a mai contat
în ecuaţia economică a întreprinderii, în ciuda preţului ridicat din acest an. În final, în
figura 14 şi 15 se prezintă starea fenologică a culturii grâului după împăiere (figura 14) şi
înainte de recoltare (figura 15). La Alexandria la o compactare de circa 30 g/cm2 sol
adânc de 50 cm (recoltă 700 kg/ha) şi la Modelu (figura 16) două soiuri, ambele cu
71
productivitate de peste 3500 kg/ha la o compactare de 14 kg/cm2/sol adânc 50. În
amândouă locaţiile cu 70 de zile înainte de recoltare nu a căzut nici o ploaie mai mare de 5
mm.

Figura 14
Starea fenologică a soiului de grâu Capo după împăiere pe un sol
foarte compactat – Alexandria 2007. (Compactare 35 kg/cm2/50
cm) condiţii de secetă dură.

Figura 15
Starea fenologică a soiului de grâu Capo înainte de recoltare pe un
sol foarte compactat. Alexandria 2007 (Compactare 30 kg/cm2/ 50
cm adâncime) recoltă 700 kg/ha.

Figura 16
Starea fenologică a soiului de grâu Capo pe un sol puţin
compactat (14 kg/cm2/50 cm adâncime sol), Modelu 2007.
Producţia mai mare de 3500 kg/ha.

Atenţie! Tehnologiile au fost identice.

3.4 CONCLUZII

1. Fenomenul de compactare a solurilor este prezent în România pe peste 5 mil. Ha.

Acest lucru conduce la degradarea ecologică a acestora şi a evoluţiei până la
pierderea totală a fertilităţii, şi deci a valorii economice a terenului. Fenomenul
poate fi redus iar solul refăcut prin măsuri speciale de lucrare a solului, în care
scarificarea la adâncimea de 10-20 cm sub talpa plugului are cea mai mare
importanţă. Lucrarea poate fi completată cu îngrăşăminte chimice, îngrăşăminte
verzi sau mulcire.

72
 2. Monitorizarea compactităţii solurilor se face cu ajutorul penetrometrelor,
instrumente extrem de simple şi eficiente.
3. Prin reducerea compactării în limitele normale se reface arhitectura structurală a
solului pe întregul său profil şi creşte capacitatea de reţinere şi conservare a solului
şi, în consecinţă, aprovizionarea normală a plantelor cu apă şi nutrienţi.
4. Refacerea activbiologică şi creşterea biodiversităţii sunt elemente notabile care arată
că solul revine la o stare ecologică bună şi durabilă.
ATENŢIE:
RECOLTELE AGRICOLE ÎNCEP CU FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA ÎN
PROFUNZIME A RĂDĂCINILOR. NU TREBUIE PRIVITĂ NUMAI PARTEA
SUPERIOARĂ A PLANTEI (TULPINA). DIMPOTRIVĂ, NIVELUL RECOLTEI
DEPINDE APRIORI DE GRADUL DE EXPANSIUNE ÎN PROFUNZIME AL
RĂDĂCINILOR, DE A CĂROR BUNĂ DEZVOLTARE E NECESAR SĂ AVEM
GRIJĂ DEOSEBITĂ.

Bibliografie
Beste, A. (2005):
Beste, A. (2006):
Frielinghaus, M. (2001):
Grossmann, M. (1999):
Handbuch der Bodenkunde
Handbuch des Bodenschutzes
Leinweber, P.; Menning, P.
(1992):
Neubauer W.; Gruber, H.
Hofhansel, A. (2001):
Robert Bosch Stiftung,
Hg.(1994):
Schweder, ĂP.; Poeplau, R.:
(2001):
Landwirtschaftlicher Bodenschutz in der Praxis. Grundlagen, Analyse, Management. Erhaltung der
Bodenfunktionen für Produktion, Gewässerschutz und Hochwasservermeidung.
Wieviel Wasser kann mein Boden bei Starkregen speichern? Wieviel Trockenheit fängt mein Boden
auf? Verbesserung der Bodenfunktionen und Erhöhung der Bodenfruchtbarkeit mit Hilfe der
Qualitativen Bodenanalyse. Anleitung für Praktiker. 35 S. mit farbigen Abb., incl. CD-Rom mit
Beispielbildern
Grundsaetze des Bodenschutzes auf Jungmoraenenstandorten und Empfelungen fuer ihre prakische
Umsetzung in Mecklenburg-Vorpommern. Mitteilungen der Landesforschungsanstalt fuer
Landwirtschaft und Fischerei Mecklenburg-Vorpommern, Heft 24, S.17-22.
Die Ermittlung von altuellen Schadverdichtungen auf Ackerflaechen der noerdlichen Uckermark mit
gleicher potentieller Gefaehrdung. Diplomarbeit. Universitaet Potsdam, Institut fuer Geooekologie. 80
S.
ISBN 3-609-72210-X
ISBN 3-609-65853-3
Charakter krumennaher Verdichtungszonen in Ackerboeden auf lehmigen Moraenenstandorten in
Mecklenburg. In: f. Kulturtechnik und Landentwicklung 33, Verlag Paul Parey, Berlin und Hamburg.
S. 100-107.
Beurteilung der pfluglosen Bodenbearbeitung fuer Mecklenburg-Vorpommern als wichtiges Element
der guten fachlichen Praxis der landwirtschaftlichen Bodennut-zung. Mitteilungen der
Landesforschungsanstalt fuer Landwirtschaft und Fischerei Mecklenburg-Vorpommern, Heft 24, S.
23-34.
Schwäbisch Haller Agrarkolloquium zur Bodennutzung, den Bodenfunktionen und der
Bodenfruchtbarkeit. Denkschrift für eine umweltfreundliche Bodennutzung in der Landwirtschaft.
Gerlingen
Bodenschutz als eine Arbeitsaufgabe in der Beratung. Mitteilungen der Landesforschungsanstalt fuer
Landwirtschaft und Fischerei Mecklenburg-Vorpommern, Heft 24, S. 7-16.

73
 4. EROZIUNEA SOLULUI
CEA MAI GRAVĂ BOALĂ A SOLURILOR LUMII

4.1 DEFINIREA EROZIUNII ŞI FORME ALE EROZIUNII SOLULUI

Eroziunea se poate defini ca un proces fizic ce se petrece la suprafaţa solului sau

în profunzimea lui prin care mase importante de sol împreună cu fertilitatea lui sunt
transportate fie de apă, fie de vânt, la distanţe uneori de mii de kilometri. Plecarea
stratului fertil de la suprafaţa solului este o pierdere inegalabilă şi adeseori ireversibilă
pentru proprietarii, comunităţile şi societăţile care suportă fenomenul, cu grave consecinţe
în plan economic şi social. Dezvoltarea eroziunii pe areale din ce în ce mai mari este strâns
corelată pozitiv cu creşterea suprafeţelor agricole şi cu distrugerea pădurilor şi, în general
a ecosistemelor naturale.
Din punct de vedere al factorilor care contribuie la formarea eroziunii, distingem:

4.1.1. Eroziune cauzată de apă, sau hidrică

Are patru forme bine conturate:
a) Eroziunea de impact, care presupune dislocarea particulelor de sol de către energia
cinetică a picăturilor de apă şi dispersia lor pe o rază importantă în funcţie de mărimea
picăturilor. Particulele de sol sunt preluate de apa de suprafaţă (figura 1).

Figura 1
Eroziune de impact (splash erosion).
Sursa: http://plantandsoil.unl.edu/croptechnology2005 .

74
 b. Eroziune prin spălare la suprafaţă generată de o curgere lamelară a apei la
suprafaţa solului, datorită apei în exces, şi de lipsa de protecţie a suprafeţei (figura 2).

Figura 2
Eroziune prin spălare la suprafaţă. Este provocată de excesul de apă, neinfiltrată în sol, şi de panta
terenului şi lipsa de acoperire cu vegetaţie sau mulci .
Sursa: http://plantandsoil.unl.edu/croptechnology2005 .

Factorii care influenţează eroziunea sunt legaţi de climat în ambele cazuri, plus alţii:
- pentru eroziunea prin apă:
- climat
- proprietăţile solului : agregare, raport apă/aer, umiditate
- acoperirea solului
- managementul solului
- topografia
- pentru eroziunea prin vânt:
- climatul
- proprietăţile solului
- acoperirea solului
- managementul solului
- rugozitatea suprafeţei solului
- distanţe mari neprotejate
- forţa şi turbulenţa vântului
c. Eroziunea sub formă de rigole. Ea apare atunci când apa se canalizează pe porţiuni
de sol mai puţin stabile şi formează mici şănţuleţe. Aşa cum se va vedea într-un capitol
ulterior, acestea pot distruge areale întregi de soluri neprotejate (figura 3).

75
Figura 3
Eroziune sub formă de rigole, determinată pe pante de distrugerea apei în curgere spre zone mai slabe ale
solului. (Foto autor, Malul cu flori, jud. Dâmboviţa)

d. Eroziunea de adâncime, şanţuri, canale, râpe este forma cea mai distrugătoare
pentru că antrenează cantităţi uriaşe de sol iar reconstrucţia este extrem de deficitară
(figura 4).

Figura 4
Eroziune sub formă de şanţuri sau canale pe o păşune.
Sursa: http://plantandsoil.unl.edu/croptechnology2005 .

76
 Figura 5
Eroziune sub formă de şanţuri pe o păşune de la Malul cu flori, judeţul Dâmboviţa (foto autor).

4.1.2 Eroziune cauzată de vânt.

Este specifică solurilor nisipoase, nisipo-lutoase, mai ales în zonele secetoase. După modul
de antrenare a particulelor de sol distingem:
- eroziuni cauzate de particule în suspensie
- eroziuni cauzate de particule care sar (saltaţie)
- eroziuni cauzate de rostogolirea particulelor la suprafaţa solului.

suspensie

mulci

rostogolire-frecare

saltaţie

Figura 6
În funcţie de tipul de vânt şi deplasarea particulelor de sol în aer şi pe sol apar trei forme de eroziune.

77
 4.2 MECANISMELE EROZIUNII, ALE PIERDERILOR DE SOL

Eroziunea apare întotdeauna acolo unde solul nu poate absorbi apa în întregime.
Compactarea solului este una din cauze, dar deloc singura.
Alte cauze:
- Ploi torenţiale intense în care VAC > VAQ
VAC = volumul de apă căzut/UT
VAQ = volumul de apă absorbit de sol/UT
VAC − VAQ = Der (Diferenţa dintre volumul de apă căzută şi cea de apă absorbită. Se
măsoară în l/m2).

Mai ales în condiţiile existenţei hardpanului apa în exces se va deplasa sub influenţa
forţei gravitaţiei spre emisarii naturali, antrenând cu ea solul (eroziune) şi o mare parte din
elementele nutritive (N, P, K, humus, bacterii, etc.).
Eroziunea funcţională înseamnă nu numai pierderea de sol, ci şi de humus şi
elemente nutritive, inclusiv posibilităţi de poluare a apelor de suprafaţă.

EROZIUNEA ESTE CEA MAI CRUNTĂ FORMĂ DE DETERIORARE

ECOLOGICĂ ŞI FUNCŢIONALĂ A SOLURILOR.

Cantitatea
de sol
erodat
= = f (VA, PT%, GP)
GS t/h

în care:
VA = volumul de apă căzut pe ha în t/oră
PT = panta terenului %;
VSP = volumul de apă scurs pe pantă /t/h
GP = gradul de infiltrare al precipitaţiilor t/ha/oră

78
Figura 7
Modul cum se deplasează apa din precipitaţii şi cum se realizează volumul de apă scurs pe pantă (VSP)
(original)

Cum suprafaţa cuprinsă între punctele A – B este influenţată de foarte mulţi factori
care caracterizează morfologic suprafaţa, există din partea cercetătorilor un consens,
denumit Ecuaţia Generală a Transportului de Sol (EGTS) sau ecuaţia RUSLE, sau ABAG
în limba germană, de la Allgemeine Bodenabtragsgleichung (Wikipedia.org).
Ecuaţia este denumită şi Ecuaţia Universală a Pierderilor de Sol (EUPS). Ecuaţia
este următoarea:

A=R.K.L.S.C.P
în care:
A = cantitatea medie multianuală de sol pierdut (t/ha) la nivelul limitei superioare
R = precipitaţii căzute (efect) – şi factorul de scurgere pe suprafaţă [kJ/m2 . mm/h]
respectiv [N/h]
K = factorul de erodibilitate al solului [(t/h/kJ/m2 . mm/h] respectiv [to/ha/N/h].
L = factor privind lungimea pantei [-]
S = factor privind înclinarea, mărimea pantei [-]
C = factor care reflectă gradul de acoperire sau de lucrare a solului [-]
P = factor privind capacitatea solului de a se autoproteja de eroziune [-]

79
 Ecuaţia ABAG a fost transferată în spaţiul european după ecuaţia americană USLE
(Universal Soil Loss Equation) şi a fost cunoscută ca RUSLE (Revised USLE) de către
Schwertmann, Vogel şi Karnz în 1990.
Calculul scurgerilor de sol cu ABAG sau RUSLE se poate efectua utilizând GIS
(Geographical Information System). Pentru aceasta fiecărui factor îi corespunde un Layer.
Acesta este multiplicat în GIS. Se obţine în felul acesta o hartă a pericolului de eroziune.
Hărţile privind riscurile de derulare a fenomenelor de eroziune în formele lor
multiple (apă, vânt, alunecări de teren, provocări antropice) sunt extrem de necesare pentru
elaborarea măsurilor de conservare a solurilor, măsuri care fac parte din marile proiecte ale
ecologizării zonale, regionale, mondiale.

EROZIUNEA ESTE ASTĂZI CEL MAI MARE DEZASTRU ECOLOGIC CARE

ARE LOC PE TERA ÎN ACEST ÎNCEPUT DE SECOL.

Figura 8
Microcrater alcătuit din picături de ploaie mari (7 mm) la o viteză de 8 m/s în cursul unei ploi torenţiale.

Revenind la parametrii ecuaţiei generale a pierderilor de sol, vom prezenta câteva

detalii pornind de la constatarea ştiinţifică că eroziunea solului poate cunoaşte o variaţie
puternică de la un an la altul, tocmai datorită faptului că ecuaţia este o funcţie corelativă,
adică ea se mai poate scrie astfel:

80
A = F [R . K . L . S . C . P]
R = indice cauzat de erozivitatea generată de volumul de precipitaţii. Energia cinetică a
ploii este un factor determinant al eroziunii şi este foarte variabilă, în funcţie de mărimea
şi intensitatea picăturilor de ploaie şi durata lor. La impactul cu solul, fiecare picătură de 7
mm care cade pe un sol neprotejat, descoperit, formează un microcrater (figura 8) care
dislocă la viteza de 8 m/s o cantitate de 500 gr/m2 sol. Un calcul arată că

0,5 kg/m2 x 10.000 m2 (ha) = 50.000 kg = 5 to/ha sol)

dislocat de către o ploaie de o oră. Această cantitate de sol este disponibilă a pleca pe
versant în funcţie de pantă şi de gradul de acoperire al solului (figura 9).

Figura 9
Trei situaţii care ilustrează formarea catastrofelor prin ploi şi eroziuni (original)

4.2.1 Capacitatea de erozivitate R pentru modelul de mai sus propus poate fi

estimată cu ajutorul cantităţii anuale ale precipitaţiilor căzute (Rogler şi Schwertmann,
1998) pentru soluri descoperite (neprotejate) şi pentru medii anuale de cel puţin 20 de ani.

81
 R = - 1,77 + 0,083 x Pa în care:
Pa = precipitaţii anuale
R = -1,48 + 0,0141 x Pv
Pv = precipitaţii de vară

Capacitatea sau indicele de erodibilitate „K” depinde, la rândul lui, de următorii subparametrii:

- % lut şi nisip fin (0,002 – 0,1 mm)

- % nisip (0,1 mm)
K→
- % substanţă organică (S)
(5 subparametri)
- gradul de agregare – structura (A)
- gradul de permeabilitate (D)

K [kgh/Nm2] = 2,77 . 10-6 . M1,14 . (12 – OS) + 0,043 . (A – 2) + 0,033 . (4 – D)

în care M = % lut şi nisip fin.

4.2.2 Condiţiile sau parametrii topografici (L – S)

Sunt următorii:
- panta %
- lungimea parcelei, lărgimea sa şi lungimea pantei erozive (m)
- forma versantului (concavitate, convexitate) ca factor de corecţie
Cu cât un sol va fi mai nisipos, va fi mai puţin agregat şi, în consecinţă, va fi mai erodabil.
Se poate calcula un indice comun LS conform formulei:

P
LS = (0,065 + 0,0456 (P) + 0,006541 (P2)] x [L -
const

în care:
P = panta = înclinare %
L = lungimea pantei : în picioare (modelul este american)
NN = valoarea reieşită din tabel

Pantă <1 1 < panta < 3 3 < panta < 5 panta > 5
NN 0,2 0,3 0,4 0,5

Sursa: Guenat C., 2004.

82
 Întins pe toate părţile Concav în lungime, Convex în lungime, Convex-concav în lungime,
Factor 1.0 întins de-a curmezişul întins de-a curmezişul întins de-a curmezişul
Factor 1.0 Factor 1.2 Factor 1.1

Convex în lungime, Convex-concav în lungime,

Întins în lungime, Concav pe toate părţile concav de-a curmezişul concav de-a curmezişul
concav de-a curmezişul Factor 1.2 Factor 1.4 Factor 1.3
Factor 1.2

Întins în lungime, Concav în lungime, Convex pe toate părţile Convex-concav în lungime,

convex de-a curmezişul convex de-a curmezişul Factor 1.0 convex de-a curmezişul
Factor 1.0 Factor 0,80 Factor 0,90

Factor de corecţie concavitate/convexitate

Sursa: Prasuhn V., Gruenig K., (2001)

Figura 10
Factor de corecţie concavitate/convexitate

83
 În funcţie de forma versantului (concav, convex, plat) factorul de corecţie variază
între 1,0 la pantă uniformă şi 1,4 la suprafeţele concave lungi (vezi şi figurile 10 şi 11).
Există şi câteva forme de relief care se situează sub 1 (concav lung şi concav-convex
lung).

Figura 11
Schemă a unei zone în Munţii Ciucului supusă unui complex proces de eroziune de suprafaţă de mare
intensitate şi unor alunecări de profunzime (original).

4.2.3 Indicator derivat din modul de utilizare a solului „C”

Ca indice care influenţează eroziunea „UTILIZAREA SOLULUI” este un factor
variabil şi modificabil de către diferiţii actori prezenţi în teritoriu. Atunci când ne
propunem să calculăm indicatorul „C” este necesar să ţinem cont de:
- tipul de asolament
- metodele culturale
- calendarul cultural
- repartiţia anuală specifică a precipitaţiilor erozive
- caracteristicile proprii ale fiecărei parcele.

84
Indicatorul „C” se corelează cu o medie ponderată a mai multor subindicatori „C” generaţi
de factorii de mai sus.

Ex1: C1 – factor generator de tipul de cultură

Tip de cultură factor
porumb boabe 0,40
fasole, canola, porumb siloz 0,50
cereale de toamnă şi de primăvară 0,35
culturi horticole sezoniere 0,50
arbori fructiferi 0,10
păşuni şi fâneţe 0,02

Ex.2: C2 Factori generaţi de metodele de lucrare a solului

Metoda de lucru sol factor
lucrări de toamnă 1
lucrări de primăvară 0,9
dezmiriştire 0,60
lucrări ale solului tip bilon 0,35
lucrări ale solului în bandă 0,25
însămânţare directă 0,25
Sursa: Guenat C.

4.2.4 Indicele de protecţie „P”

Reprezintă ultimul indice prezent în ecuaţia universală a pierderilor de sol. Mai este
cunoscut şi sub denumirea de factor „P” şi se referă practic la capacitatea solului de a fi
sau a nu fi protejat atunci când practicile de cultură pe pante sunt sau nu protejabile.
Indicele „P” variază teoretic între „0” şi „1,0”, în care:
„0” = protecţie foarte bună = lipsă de eroziune, iar
„1,0” = eroziune maximă.
Mai jos sunt date câteva valori ale factorului „P” în funcţie de practica de cultivare.

Factor P
Practici de conservare Factor P
Cultură de-a lungul pantei 1,0
Cultură în contra pantei 0,75
Cultură urmărind curbele de nivel 0,50
Cultură în bandă pe contra pantă 0,37
Culturi în benzi urmărind curbele de nivel 0,25

Sursa: Guenat C.
85
 4.3 EVALUARE GENERALĂ A PIERDERILOR DE SOL

Pierderea de sol prin eroziune într-o anumită zonă, areal sau teritoriu este dată de un
indicator general sub formă de strat sau pat. Prin compilarea lor cu ajutorul ecuaţiei USLE
aplicată la algebra cartării, se obţine un indicator al pierderilor globale. Dimensiunile
teritoriului analizat şi calitatea informaţiilor dorite determină scara modelului, care rezultă
din modul de achiziţionare a datelor.
Pentru efectuarea studiilor se pleacă practic de la parcelarea terenurilor, acestea
fiind considerate unităţi structurale, harta finală fiind exprimată vectorial. Pentru un
teritoriu mai mare o estimare globală sub formă de raster poate fi avantajoasă, favorizând
o estimare a parametrilor bazată pe date digitale precum MNT 25.

Pierderile actuale de sol în t/ha/an

Pierderile actuale de sol în t/ha/an

Figura 12.
Estimarea pierderilor de sol
Sursa: Prasuhn V., Gruenig K., (2001), Evaluation der Oekomassnahmen Phosphorbelastung der Oberflächengewässer durch
Bodenerosion, p. 73.

86
4.3.1 Importanţa eroziunii solului

Problemele legate de eroziunea solului sunt astăzi printre cele mai discutate teme în
cercuri de specialişti dintre cele mai diverse la nivel mondial. Erodarea solului format este
unul din cele mai negative fenomene, indiferent că aceasta vine din partea vâtului
(eroziune eoliană) sau a apei (eroziune hidrică sau de către apă). Amândouă formele de
eroziune conduc „de regulă” la înrăutăţirea calităţii solurilor. Aşa cum se cunoaşte,
formarea solurilor durează secole sau mii, uneori chiar milioane de ani.

- Pierderea solului prin eroziune la suprafaţă este în fapt un fenomen ireversibil, dar
de care a început să se vorbească mai mult doar în ultimile două decenii când fenomenul a
căpătat caracterul de „catastrofă naturală”.
- Prin pierderea îndeosebi a stratului de sol superficial se diminuează fertilitatea solului,
adică capacitatea lui de a realiza recolta prin degradarea sau diminuarea a doi parametri
importanţi ai solului, şi anume:
- pierderea unei cantităţi cu atât mai mare de elemente fertilizante şi humus cu
cât cantitatea de sol erodată este mai mare.
- alterarea relaţiilor apă – aer din sol, şi reducerea capacităţii solului de a
înmagazina şi conserva apă.

Transportul materialului erodat şi dispunerea lui în luncile râului poate contribui pe

termen scurt la creşterea fertilităţii acestor zone. Atunci însă când se formează „delte”,
vezi Delta Dunării, fluxurile de depozite şi apă pot conduce la constituirea unor
formaţiuni geologice, interesante ca ecosisteme naturale, dar improprii pentru
agricultură. Cele mai importante soluri ale lumii, dar şi ale României, sunt formate pe
lösuri. Ele sunt însă relativ stabile atât la eroziunea prin vânt cât şi la cea prin apă.

4.3.2 Influenţa eroziunii solului asupra recoltelor

Eroziunea solului cauzează pierderea numeroaselor componente ale solului, din care
cele mai importante sunt următoarele:

87
 - Pierderea cantităţii de humus
- Pierderea elementelor structurale ale solului
- Pierderea capacităţii pentru apă şi aer a solului.

Componente ale solului

Recoltă

pierdere sol
pierdere platou
pierdere foarte
mare de sol pierdere
foarte mare

spinare
acumulare sol

pantă

pantă
vale
cupa
vale
Figura 13.
Reprezentare grafică a principalelor forme geometrice care influenţează repartiţia prin eroziune a solului.

Tabelul nr. 1
Efectele pantei terenului asupra pierderii de sol şi asupra nivelului recoltelor la
porumb
(Kuren şi colab., 1957)

pantă Pierderi cantităţi de recoltă relativă

Specificare
(grade) sol m3 porumb %
pantă superioară spinare 5-7 3,8 100
pantă de mijloc 11 - 13 16,8 75
pantă la bază 13-14 3,7 87

88
 Tabelul nr. 2
Conţinutul de humus în raport cu panta şi adâncimea %
(Breburda J., 1983)

Panta superioară Mijlocul pantei Baza pantei

Adâncimea (cm)
5 - 7° 11 - 13° 13 - 4°
0 - 10 3,23 0,54 0,87
20 - 30 1,42 0,32 -
30 - 40 - - 1,11
40 - 50 1,11 0,22 -
60 - 70 0,80 - 0,61

Conţinutul în humus se modifică cu poziţia solului în areal.

Aşa cum rezultă şi din figura 14, mijlocul pantei este cel mai expus eroziunii şi, în
consecinţă, este şi zona cu cele mai mici producţii.

100% (5-7°)

-[70 – 95%] (11-13°)

-[13 – 20%]
(13-14o)

Figura 14.
Evoluţia producţiilor în funcţie de poziţionarea pe pantă

Recoltele foarte scăzute de la mijlocul pantelor constituie rezultatul unui efect

sinergic negativ, al lipsei de apă şi elemente nutritive cauzată de reducerea capacităţii
pentru aer şi apă generate, pe de o parte de îngustarea profilului solului prin pierderea
orizontului de suprafaţă, iar pe de altă parte de pierderea structurii solului, adică exact a
elementelor care reglează relaţiile solului cu apa şi aerul.

Pe toate solurile s-a constatat o corelaţie negativă între panta, cantitatea de sol spălat
şi nivelul recoltelor (vezi şi figurile 15 şi 16 în 3D).

89
 Corelaţia dintre producţia de grâu (to/ha), panta terenului (%) şi cantitatea de sol
antrenat (to/ha)
z=a+bx+cx1.5+dy2
r2=1 DF Adj r2=-INF FitStdErr=0.00019879527 Fstat=1.1970444e+08
a=6,9539079 b=-0,52787867
c=0,019117738 d=0,0018098338

Producţia de grâu
Panta terenului

Figura 15
Corelaţia dintre producţia de porumb, mărimea pantei şi cantitatea de sol erodat
România multianual

Figura 16

90
 Pe pantele mai sus prezentate (11 - 13°), cercetătorii germani au semnalat pierderi
ale recoltelor de:
- 59 – 67% la sfecla de zahăr
- 39 – 44% la grâu, orz şi mazăre
- 15 – 25% la trifoiul roşu, lupin şi hamei
prin raport cu solurile neerodate.

O situaţie inedită în SUA în perioada 1930-1940

Este deja de foarte multă vreme cunoscut faptul că în SUA eroziunea a început
masiv încă de la înfiinţarea federaţiei. Un document intitulat „Soil Conservation Act”
publicat în 1935, arată că pierderile de sol erau în acea vreme enorme, şi anume:
- 12% din suprafaţa arabilă era complet ruinată (neexploatabilă)
- 12% din suprafaţă era puternic afectată
- 24% din suprafeţe aveau 50% din orizontul superficial pierdut
- 24% din suprafaţă aveau prezente fenomene de eroziune
- 28% din suprafeţe nu erau afectate.
Pierderile anuale de sol în perioada 1930-1940 înregistrează 2,7 . 109 tone.

Cu toate măsurile luate în ultimile decenii, volumul cantităţilor de sol erodat a

crescut de peste 3,5 ori comparativ cu perioada mai sus prezentată.
Fenomenele de accelerare a eroziunii nu au fost stopate, în ciuda unor programe
amplu elaborate, pierderile de recoltă sunt încă foarte mari. Pierderile de recoltă actuale în
SUA însumează 18 bilioane dolari sau circa 50 $/acru = 125 $ / ha.
Pentru a exemplifica în trepte putem spune că:
Un sol care a pierdut 2,5 inchi (2,5 x 2,34 = 5,85 cm de sol), îşi reduce
productivitatea cu 5-15%.
Un sol care a pierdut 5 inchi înălţime sol = 5 x 2,34 = 11,7 cm înălţime sol, îşi
reduce cu siguranţă producţia cu 10-35%.

91
 Figura 17.
Eroziune de adâncime provocată de ploi abundente
în SUA
Foto în 3D (Wikipedia)

Figura 18.
Harta pierderilor de sol în SUA
(Hunt, 1974)

92
 Alte cercetări efectuate de departamentul de specialitate al USDA arată că media
pierderilor anuale de producţie depăşeşte la unele culturi cum ar fi soia şi grâu 0,25% pe
an, adică 2,5% pe decadă, şi 25% la 100 de ani. Pentru o medie pe ţară, acest aspect este
foarte mare, pentru că dacă procesul este lăsat să continue, în 400 de ani America îşi
pierde complet potenţialul de producţie agricolă, inclusiv la grâu şi porumb (figurile 19 şi
20). Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în România.

Figura 19

Figura 20

93
Figura 21.
Pericolul adus de eroziune şi reflectat în pierderi de recoltă în SUA în funcţie de tipul de sol.

Dacă pierderile sunt evaluate valoric (figura 21), atunci pierderile anuale pot să
atingă 9 milioane USD/an la porumb, 6 milioane la grâu, şi peste 5,5 milioane la bumbac,
fireşte, de asemenea în funcţie de sol. Într-un capitol viitor vom reveni asupra
mecanismelor eroziunii pentru a înţelege probabil două lucruri:
1. Eroziunea o dată începută nu mai poate fi oprită, dar poate fi semnificativ redusă,
încetinită.
2. Pentru aceasta este bine a fi cunoscute în detaliu toate mecanismele care
favorizează eroziunea, iar ploaia este una din ele.

Figura 22.
Creşterea eroziunii. Efectul
eroziunii asupra producţiei
culturilor.

94
 În evaluarea impactului eroziune ni se pare relevant graficul din figura 22 din care
rezultă următoarele (după Agriculture and Agrifood Canada):
1. Pe spinarea pantei, pierderea de recoltă este minimă şi poate fi compensată prin o
aplicare mai bună şi mai abundentă a fertilizanţilor,
2. O dată cu creşterea pantei creşte pierderea de recolte. Eroziunea este selectivă. O parte
din pierderile de recoltă pot fi salvate prin îngrăşăminte. Însuşirile solului încep să se
înrăutăţească, inclusiv activitatea sa biologică.
3. Pierderea solului devine masivă pe acest segment de câmp iar producţia intră într-un
declin masiv. Solul se degradează fizic, chimic şi biologic.
4. Eroziunea, deşi stagnează, câmpul rămâne neeconomic pentru fermieri. Producţii mici
ce necesită, reclamă investiţii mari.

4.3.3 Pierderile de sol şi de producţie datorită eroziunii din spaţiul românesc

În România s-au făcut numeroase cercetări încă înainte de al doilea război mondial,
dar şi după aceea. România a avut nume de mari oameni de ştiinţă care s-au dedicat
acestui teribil flagel accelerat enorm de omenire îndeosebi în ultimii 50-70 de ani. Şcoala
de cercetare condusă de acad. Motoc pentru eroziunea prin apă, dar şi şcoala de la
Dăbuleni pentru eroziunea eoliană, şi-au adus un rol important în comensurarea
fenomenului.
Fără îndoială că printre principalii factori de risc care declanşează eroziune în
România au fost studiaţi următorii:
- panta terenului
- gradul de acoperire a solului
- tipul solului şi starea lui ecologică
- regimul hidric şi eolian
- măsurile agrotehnice şi fitotehnice utilizate în practicarea agriculturii pe pantă.
În ultimii ani, fenomenele accelerate de deforestiere, ca şi cele provocate de
modificările climatice, de extremizare a evenimentelor provocate de aceste modificări, au
accelerat fenomenul de eroziune care a căpătat o amploare fără precedent. Imensele
suprafeţe fără vegetaţie în zonele de deal şi munte au condus la eroziuni fără precedent,
mişcări de roci şi soluri de milioane de tone în bazinele unor râuri, aşa cum s-a întâmplat
cu râul Trotuş în iunie 2005.

95
 Autorul acestei lucrări a întocmit o vastă bază de date, folosind cele mai diferite
surse din literatură, din cercetările proprii, uneori date nepublicate obţinute prin
amabilitatea unor colegi cercetători. Prin programe speciale de prelucrare a datelor punem
la dispoziţia cititorilor noştri o situaţie incredibilă care se desfăşoară în spaţiul românesc.
În figura 23 prezentăm, spre exemplu, pierderile medii de sol prin eroziune pe o
perioadă de peste 30 de ani în funcţie de panta terenului. Datele sunt medii şi nu ţin cont
de ceilalţi factori care influenţează eroziunea, ci pur şi simplu pune la dispoziţie
amploarea fenomenului. La pante mici până la 5% pierderile de sol sunt relativ
acceptabile, permiţând o agricultură aproape normală. Pe pantele acoperite cu vegetaţie de
până la 10% la o confidentă de 95% putem afirma că pericolul de eroziune este foarte
redus, mai ales dacă învelişul protector al solului este format din păduri de fag sau de
conifere.

Figura 23
Peste 10% fenomenul apare în medie pe orice sol, iar pe pante de 20% deplasările
de sol ajung la peste 35 to/ha, adică o pierdere de peste 3,5 kg/m3, făcând practic
imposibilă practicarea agriculturii, pentru că solul îşi pierde cu repeziciune stratul fertil
(cel cu humus). Calculele statistice arată că intervalul de încredere pentru probabilitatea
de 95% se situează între 25 şi 50 to/ha sol spălat mai ales de ploile extrem de intensive din
ultimii ani al căror coeficient de erodabilitate „K” ca şi de mobilitate hidrică „R” devin
foarte favorabile fenomenului (primul scade, al doilea creşte).

Dacă luăm în considerare numai perioada postrevoluţionară, calculele arată că anual

s-a pierdut prin eroziune de pe terenurile destinate agriculturii o cantitate de sol de 8,7 x

96
104 tone iar din întreg perimetrul României, prin distrugerea ecosistemelor naturale şi
creşterea necontrolată a eroziunii în zona de dealuri şi munte anual sunt spălate cantităţi de
sol şi rocă ce însumează:

2,64 x 107 tone

Analiza pierderilor de producţie în aceste condiţii nu este deloc surprinzătoare:

În figura 27 este analizată comportarea producţiei de grâu în raport cu panta
terenului. Funcţia de reprezentare este compelxă, dar foarte sigură, peste 99,8%
probabilitate, şi ne desluşeşte următoarele:
Prima tonă de grâu este pierdută pe primii 5% înclinaţie a pantei. Producţia ar putea
fi recuperată prin măsuri agrotehnice specifice şi o fertilizare abundentă. Menţionăm că
funcţia n-a ţinut cont de ceilalţi factori care ar putea reduce efectul pantei asupra
producţiei. Pierderea producţiei de grîu mai acumulează trei tone pe intervalul de pantă 5 –
15%, pentru că la 20% pantă, producţia să nu mai fie posibilă.
O situaţie similară o întâlnim şi la producţia de porumb cu precizarea că
amplitudinea dintre producţia maximă şi cea minimă este cu mult mai mare (figurile 20,
24). Menţionăm că pierderea de producţie de până la 5% ai pantei este dublă faţă de grâu,
demonstrând o dată în plus faptul că grâul (cerealele păioase) plante cu însămânţarea
densă (300-400 boabe/m2) sunt cu mult mai potrivite pentru asolamentele pe pante decât
porumbul, plantă care se seamănă la 6 boabe/m2.

Figura 24
Pierderile de sol sub cele două culturi sunt diferite, şi anume:
97
 1. Sunt mai reduse pe primii 5% pantă şi se opresc la 35 to/ha la 20% pantă în cazul
grâului (figura 19).
2. Sunt accelerate inclusiv la 5% pantă şi ajung la 45 to/ha, şi peste, în cazul
porumbului (figura 24).

În cazul porumbului am văzut deja că pierderea de sol creşte mult mai accelerat pe
primul segment de 5 şi 10% al pantei şi, în consecinţă şi pierderile de producţie vor fi
foarte accelerate (figurile 20, 21). Prin prezentarea acestor funcţii am dorit să demonstrăm
unor cercetători americani de la USDA că pierderile de producţie nu sunt deloc lineare şi
că ele se supun unor legităţi complexe, determinând şi funcţii la fel de complexe.
În figurile 15 şi 25 se prezintă o reprezentare în 3D, respectiv 2D a relaţiei producţie
de grâu to/ha, panta % şi sol pierdut to/ha. Polul pozitiv al corelaţiei se află la panta mică
(max. 5%) şi pierderi de sol reduse, mai mici de 2 – 5 to/ha, în care caz media multianuală
a producţiei de grâu a fost în jur de 5 to/ha. La pante mari de 20% şi pierderi de sol foarte
mari 35 to/ha, producţia de grâu se situează în jur de 0,5 t/ha, adică complet neinteresante
pentru fermieri.

Figura 25

În cazul porumbului (figurile 16 şi 26) tot în 3D şi 2D denotă variaţii noi agitate în

intervalul de manifestare al celor doi parametri, dar şi faptul că pierderile de sol şi de
producţie sunt mai accentuate la pante de 0-5%, pentru ca la pante mari de 20% pierderile
de sol să poată depăşi 40 to/ha iar producţia de porumb să tindă spre „0”.

98
Figura 26
Pierderile de recolte pe pante sunt mari, mai ales pentru culturile agricole.
Estimările noastre arată că în medie pe ultimii 15 ani pierderile anuale de producţie de
grâu datorită diverselor forme de eroziune au depăşit 600.000 tone/an, la o agrotehnică
normală, iar cele de porumb au fost cu aproape 85.000 to mai mari, adică 685.000
to/anual.

4.4 MECANISMELE EROZIUNII ŞI LEGEA REVIZUITĂ

A ECUAŢIEI UNIVERSALE A PIERDERILOR DE SOL (ECUAŢIA RUSLE)
- DETALII TEHNICE -

Deşi factorii care influenţează eroziunea solului sunt numeroşi, specialiştii, în

încercarea lor de a sintetiza analitic, consideră că există doi parametri care contribuie
esenţial la detaşarea solului de stratul de origine, şi anume:
- Energia cinetică a picăturilor de ploaie despre care s-a mai vorbit la începutul acestei
lucrări.
- Parametrii specifici legaţi de sol (Huang şi colb., 1982).
Aceştia din urmă sunt foarte numeroşi, dar cei mai importanţi sunt aceia care reduc
energia cinetică a picăturilor, şi anume:
- acoperirea solului cu vegetaţie
- acoperirea solului cu mulci
- rezistenţa fizică a solului la impactul picăturilor.

99
 O dată ce picătura atinge solul, întreaga energie a acesteia, care nu este deloc mică,
este transmisă prin lovire şi presiune solului, şi imediat are loc o dispersare a structurii
(granulele solului). Încărcătura energetică la început este foarte mare, dar se diminuează
foarte rapid (figura 27).

Figura 27
Impactul picăturilor de ploaie asupra suprafeţei de bază (solul, în cazul nostru). Prelucrat după Springer,
1976.

Kinell (1981) defineşte două forme de energie cinetică a picăturilor de ploaie, şi anume:
1. rata energiei consumate pe US (expenditure of energy per unit time) denumită Err
– exprimată în unităţi per timp şi spaţiu, şi
2. cantitatea energiei cinetice a ploilor torenţiale, consumate pe unitatea (cantitatea) de
ploaie denumită Era, exprimată în unităţi de energie per suprafeţe, şi înălţime – mm
– apa căzută.
Ţinând cont că dimensiunea medie a picăturilor de ploaie este de circa 1,5 mm (populaţia
medie a picăturilor) vezi figura 29 şi figura 30, şi că viteza terminală este de 5,5 m/sec,
fiecare picătură conţine circa 3 x 10-4 Joules energie cinetică (Springer, 1976).

100
 Începând cu 3 mm/oră precipitaţii, se dezvoltă o energie de 11 Joules/m2/minut (Err)
pentru ca la 12 mm/oră precipitaţii să se elibereze circa 30 Joules/m2/minut. Relaţia dintre
Err şi Era este:
Era = Err (I)-1 în care:
I = intensitatea ploii
Aşa cum am văzut şi se va mai prezenta, pentru producţia energiei generată de ploi,
ecuaţia universală a pierderilor de sol va folosi o ecuaţie similară (Wischmeier şi Smith –
1978).

Intensitatea ploii I mm h-1

Distribuţia volumetrică a picăturilor

Figura 28
Distribuţia tipică a picăturilor de ploaie
(după Springer, 1976).

Diametrul picăturilor d, mm

Diametrul picăturilor d, mm

Figura 29
Cantitatea de lichid mL . g m-3

Caracteristicile unei ploi naturale „ideale”

constând din constantă sferică a diametrului
picăturilor distribuite uniform în aer (după
Springer, 1976).

Intensitatea
ploii I mm h-1

Numărul de picături pe o suprafaţă

staţionară ng . dm-2 min-1

101
4.4.1 Ecuaţia revizuită a pierderilor universale ale solului, cu referinţă la energetica
ploilor în câmpul erozional (USLE)

Este necesar să precizăm că această ecuaţie a fost elaborată de Wischmeier şi Smith

– 1965, având la bază o imensă acumulare de date care au provenit din cel puţin 10.000 de
câmpuri de cercetare răspândite pe întreg teritoriul SUA.

USLE a fost cea mai utilizată funcţie matematică în planificările privind

reconstrucţia antierozională. Cunoscută ca şi ecuaţia RUSLE („R” de la revised)
precizează că pierderile de sol se referă la eroziunea uniformă de suprafaţă (figura 30) ca
şi la cea tip rigolă (figura 31). Ea nu poate oferi predicţii asupra cantităţii de sol deplasată
prin eroziunea concentrată de adâncime sau acumulări de apă (figura 32).

Figura 30
Eroziune cvasiuniformă de suprafaţă, predicţionată de
funcţia RUSLE.
Sursa: Planning Library Soil – Erosion: www.leelanau.ec

Figura 31
Eroziunea tip rigole predicţionată şi ea de ecuaţia
RUSLE.
Sursa: Planning Library Soil – Erosion: www.leelanau.ec

102
 Figura 32
Eroziune concentrată generată de soluri
neprotejate
Sursa: H. von Es: Nu este predicţionată de
RUSLE.

Ecuaţia RUSLE ne pune la dispoziţie rata eroziunii într-o arie expusă (A) generată
de forţă (energie erozivă a ploii (R), de coeficientul de erodabilitate al solului K, de
mărimea pantei şi lungimea ei (LS), de gradul de acoperire a solului (C) şi de practicile,
respectiv măsurile de conservare. Deci:

A= (R) (K) (LS) (C) (P)

De reţinut din această ecuaţie este relaţia tot timpul lineară între parametrii ei. Ori,
noi am arătat că mai ales în corelaţie cu panta şi cu lungimea ei (LS), mai ales în spaţiul
românesc pentru a obţine predicţii foarte ridicate sunt necesare ecuaţii extrem de
complexe. Depinde deci de cât de multă exactitate dorim să avem în lucrările de proiectare
a reconstrucţiei ecologice care folosesc cel mai mult asemenea ecuaţii. În mod normal,
valorile de bază ale parametrilor LS, C şi P sunt toate egale cu 1, şi se pot modifica
esenţial în funcţie de specificul locului (locaţia) ca şi de managementul condiţiilor de
influenţă.

4.4.1.1 Energia generată de ploi

Conform ecuaţiei Rusle rezultă că există o relaţie directă între energia „vărsată” de
ploi asupra solului şi pierderile prin eroziuni. Conform lui Barfield (1983) dar şi autorilor
ecuaţiei Rusle (Wischmeier – 1959) se estimează ca cea mai potrivită ecuaţia pentru
calcularea lui R este următoarea:

n n
1
R= n
Σ [ Σ (E) (I30)λ ]
J=1 K= 1
în care:

103
E = energia cinetică totală a curentului, a ploii pe care noi am calculat-o în m-
tonă/ha/cm ploaie
I30 = maxim 30 minute intensitate a ploii (este cunoscut faptul că în condiţii normale orice
ploaie torenţială cedează în intensitate după maximum 30 minute (figura 1).
K = opusul nr. de viituri cauzate de ploi torenţiale pe an (1 – m).
J = contrariul fiecărui an în care se produc aversele (adică anii normali).
M = numărul de ploi torenţiale /an folosit pentru obţinerea medie „R”. Atenţie, nu toate
ploile provoacă impact erozionabil măsurabil.

Calcularea eroziunii potenţiale pentru o singură viitură (ploaie torenţială până la 30

minute este denumită uzual EI. Ca urmare, valoarea anuală R este:
ΣEI. R = EI1 + EI2 +...EIm.

Figura 33. Corelaţia între intensitatea ploii şi durata ei.

120 -

110 -

100 -

90 - I30

80 -
Intensitate (mm/h)

________________________ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _
70 - / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / /
/ / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / /
60 - / / / / / / / / / / / / / / / / / / /
/ / / / / / / / / / / / / /
50 - I30-80 (50') / / / / / / / /
/ /
40 -

30 -

20 -

10 -

0 | | | | | | | | |
5 10 20 30 40 50 60 70 80
Durata (min)

104
 Folosind ecuaţia prezentată mai sus noi am putut găsi că energia cinetică (E)
exprimată în unităţi de măsură uzuale nouă (SIM) poate fi următoarea:

E = 731 + 331 log10 . I

Ecuaţia este valabilă pentru zonele expuse eroziunii din întreaga ţară.
Să luăm un exemplu din zona Valea Călugărească. O ploaie căzută în 5 septembrie a
avut o intensitate torenţială
I30 = 40 mm = 4 cm.
În aceste condiţii:
E = 731 + 331 . log4 = 731 + 331 x 0,6 = 929,6 m/tonă/ploaie = 232,6 mt/cm ploaie
Putem traduce acest exemplu astfel: o ploaie de 40 mm poate disloca uşor 929,6 m/tonă
sol pe care îl pune la dispoziţia eroziunii. Cifra respectivă se găseşte în tabelul 3 calculat
de noi pentru a uşura proiectanţilor calculul energiei cinetice a diferitelor ploi şi respectiv
a potenţialului de eroziune.

Tabelul 3
Energia cinetică a ploii (m-tonă/ha/cm ploaie)
(prelucrat după Wischmeier şi Smith 1978)

Intensitate
0,0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9
(cm/h)
0 0 75,3 105,0 122,2 134,4 143,9 151,9 158,4 164,0 169,1
1 173,5 177,7 181,3 184,8 187,8 190,8 193,7 196,1 198,5 200,8
2 203,2 205,3 207,1 209,1 210,9 212,7 214,2 216,0 217,5 218,9
3 220,4 221,9 223,1 224,6 285,1 227,0 228,1 229,3 230,5 231,7
4 232,6 233,8 234,7 235,9 236,7 237,6 238,5 239,4 240,3 241,5
5 242,2 243,0 243,9 244,8 245,4 246,2 247,1 247,7 248,6 249,2
6 250,1 250,7 251,3 252,2 252,8 253,4 254,0 254,5 255,4 256,0
7 256,6 257,2 257,8 258,4 259,0 259,6 260,2 260,5 261,1 261,7
8 262,3 262,9 263,2 263,7 264,3 264,9 265,2 265,8 266,4 266,7
9 267,3 267,6 268,2 268,8 269,1 269,7 279,0 270,6 270,9 271,5

105
4.4.1.2. Factorul de erodabilitate K

În mod normal „K” se calculează pentru fiecare zonă prin experimente efectuate în
parcele lungi de circa 22 m şi panta de 9%. Urmare a acestor experimente se pot alcătui
nomograme în care regăsim valorile „K” pentru diferite tipuri structurale de sol, conform
triunghiului texturii elaborat de USDA, care stă şi la baza elaborării nomogramelor (vezi
anexa 1 şi 2).
Analiza texturată a solurilor din zona Valea Călugărească indică un sol cu o
erodabilitate medie (K = 0,24 – 0,32) .
Media K = 0,28 şi pe acesta îl vom lua în calculele noastre.

4.4.1.3. Factorul LS (Length – Slope factor) sau factor, coeficient, legat de mărimea
şi lungimea pantei

Valoarea „1” a coeficientului LS a fost calculată de USDA într-o parcelă standard

cu o pantă de 9% şi 22,25 m (73 ft). Calculele adaptate de noi după USDA pentru solurile
din România sunt prezentate în tabelul 2 şi ele ne folosesc la calculul pierderilor de sol
prin ecuaţia universală. LS variază între 0 (fără pantă) şi 72,5 la panta de 60% şi lungime
peste 305 m. În Zona Valea Călugărească suntem în următoarea situaţie:

17 m 170 m lungime pantă

1 fără pantă sau pantă < 2% LS = 0,13
2 panta 2,1 – 5%; m = 3,5 LS = 0,34 1,35
3 panta 5,1 – 8; m = 6,5 LS = 0,63 3,20
4 panta = 8,1 – 12; m = 10 LS = 0,99 5,10
5 panta 12,1 – 18; m = 15 LS = 1,64 10,20
17 m 1,70 m
panta = 18 – 25%; m = 21,5 LS = 2,85 16,25
panta 25,1 – 50; m = 37,5 LS = 4,30 30,5

Valoarea λ (lambda) din calculul lui R este dată de lungimea pantei la baza triunghiului
figura 34.

106
Figura 34
Definirea lungimii pantei utilizată în Rusle (Renard şi colab. 1987) – prelucrare.

Rigole

Canal

λ
Lungimea pantei la baza

Arie de depunere

Tabelul 4
Coeficienţii LS în funcţie de lungimea pantei (m) şi mărimea ei (%) pentru soluri
neacoperite şi neprotejate, necesari în calculul pierderilor de sol prin eroziune
în România
(recalculare după R – Pit, 2002)

Lung.
1 2 2,7 3,7 4,6 7,6 15,2 23 30,5 45,7 61 76,2 91,4 122 183 244 305
panta
Panta
<3 6 9 12 15 25 50 75 100 150 200 250 300 400 600 800 1000
%
0,2 0,05 0,05 0,05 0,05 0,05 0,05 0,05 0,05 0,05 0,05 0,06 0,06 0,06 0,06 0,06 0,06 0,06
0,5 0,07 0,07 0,07 0,07 0,07 0,07 0,08 0,09 0,09 0,09 0,10 0,10 0,10 0,11 0,12 0,12 0,13
1,0 0,09 0,09 0,09 0,09 0,09 0,10 0,13 0,14 0,15 0,17 0,18 0,19 0,20 0,22 0,24 0,26 0,27
2,0 0,13 0,13 0,13 0,13 0,13 0,16 0,21 0,25 0,28 0,33 0,37 0,40 0,43 0,48 0,56 0,63 0,69
3,0 0,17 0,17 0,17 0,17 0,17 0,21 0,30 0,36 0,41 0,50 0,57 0,64 0,69 0,80 0,96 1,10 1,23
4,0 0,20 0,20 0,20 0,20 0,20 0,26 0,38 0,47 0,55 0,68 0,79 0,89 0,98 1,14 1,42 1,65 1,86
5,0 0,23 0,23 0,23 0,23 0,23 0,31 0,46 0,58 0,68 0,86 1,02 1,16 1,28 1,51 1,91 2,25 2,55
6,0 0,26 0,26 0,26 0,26 0,26 0,36 0,54 0,69 0,82 1,05 1,25 1,43 1,60 1,90 2,43 2,89 3,30
8,0 0,32 0,32 0,32 0,32 0,32 0,45 0,70 0,91 1,10 1,43 1,72 1,99 2,24 2,70 3,52 4,24 4,91
10,0 0,35 0,37 0,38 0,39 0,40 0,57 0,91 1,20 1,46 1,92 2,34 2,72 3,09 3,75 4,95 6,03 7,02
12,0 0,36 0,41 0,45 0,47 0,49 0,71 1,15 1,54 1,88 2,51 3,07 3,60 4,09 5,01 6,67 8,17 9,57
14,0 0,38 0,45 0,51 0,55 0,58 0,85 1,40 1,87 2,31 3,09 3,81 4,48 5,11 6,30 8,45 10,40 12,23
16,0 0,39 0,49 0,56 0,62 0,67 0,98 1,64 2,21 2,73 3,68 4,56 5,37 6,15 7,60 10,26 12,69 14,96
20,0 0,41 0,56 0,67 0,76 0,84 1,24 2,10 2,86 3,57 4,85 6,04 7,16 8,23 10,24 13,94 17,35 20,57
25,0 0,45 0,64 0,80 0,93 1,04 1,56 2,67 3,67 4,59 6,30 7,88 9,38 10,81 13,53 18,57 23,24 27,66
30,0 0,48 0,72 0,91 1,08 1,24 1,86 3,22 4,44 5,58 7,70 9,67 11,55 13,35 16,77 23,14 29,07 34,71
40,0 0,53 0,85 1,13 1,37 1,59 2,41 4,24 5,89 7,44 10,35 13,07 15,67 18,17 22,95 31,89 40,29 48,29
50,0 0,58 0,97 1,31 1,62 1,91 2,91 5,16 7,20 9,13 12,75 16,16 19,42 22,57 28,60 39,95 50,63 60,84
60,0 0,63 1,07 1,47 1,84 2,19 3,36 5,97 8,37 10,63 14,89 22,78 26,51 33,67 47,18 59,93 75,15

107
4.4.1.4 Coeficientul C - factor management de protecţie utilizând mulciul

În viziunea lui Wischmeier şi Smith (1978) factorul „C” este = 1 (C = 1) atunci când
solul este neacoperit cu materialul organic protector şi este de 0,06: [C = 0,06] în condiţiile
în care solul a fost mulcit cu 2 t/ha paie.

Tabelul 5
Factorul „C” în funcţie de cantitatea de mulci aplicată

Limite de
Cantitate mulci
Tip de mulci Factor C lungime a
t/ha
pantei (m)
fără 0 1,0 -
paie 1,0 0,20 80
paie 2,5 0,12 80
paie 2,0 0,06 80
Sursa: Wischmeier şi Smith, 1978.

În cazul utilizării paielor sau a altor resturi organice, valorile „C” se corelează cu
cantitatea de material organic, de mulci care este utilizat (tabel 38).
Datele din tabelul 4 au fost verificate în foarte multe locaţii, aşa încât pot fi bine
asimilate şi pentru domeniul plantaţiilor de vie Valea Călugărească. Procentul de acoperire
a solului folosind 2 to mulci/ha = 92% iar la 3 t/ha = 97%, în acest din urmă caz C → 0,
dar nu poate teoretic să ajungă niciodată „0”.

4.4.1.5 Factorul „P” – suportul practic sau factorul de acoperire cu vegetaţie

P=1 pentru sol neacoperit.

Valorile „P” obţinute prin protecţia cu graminee şi dicotile a solului variază între
0,45 la 0% acoperire şi 0,03 la 95% acoperire în cazul gramineelor, respectiv 0,011% în
cazul dicotilelor.

108
 Tabelul 6
Factorul P în funcţie de acoperirea solului cu vegetaţie
(Wischmeier şi Smith, prelucrare)

% procent acoperire
Tip acoperire vegetativă
0 20 40 60 80 95+
Graminee anuale + perene 0,45 0,20 0,1 0,042 0,013 0,003
Dicotile 0,45 0,24 0,15 0,091 0,043 0,01
Mixte 0,45 0,23 0,14 0,050 0,020 0,007

4.4.1.6 Calculul modelului conform ecuaţiei universale

A = R x K x (LS) x C x P

R = este foarte variabil în funcţie de ploi, vezi tabelul 1.

K = o constantă în zonă = 0,28
LS = o variabilă care ţine de pantă şi sol cu variaţii foarte mari (tabelul 2)
C = 1, pentru că solul este nemulcit
P = 1 pentru că în zonă nu sunt măsuri speciale de protecţie prin graminee sau
dicotile.
În aceste condiţii:

A = R x 0,28 x LS x 1 x 1 = 0,28 x R x LS

Condiţiile restrictive:
1. Ploi torenţiale sub 90 mm/oră, dar nu mai mici de 10 mm/oră)
2. Pantă a terenului 1 – 40%
3. Lungimea pantei până la 180 m.
Modelul matematic al solului erodat în funcţie de parametrii R şi LS este prezentat
în figura 40 din care reies următoarele:
La pante mici şi de dimensiuni mici, ploile mici nu produc eroziuni, nici ploile mari
nu produc eroziuni.
De exemplu:

109
 Dacă LS = 0,5 şi R = 175 atunci A = 36,5 t/ha
Dacă LS = 70 şi R = 270 atunci pierderea de sol = 5021 t/ha

Amintim că un „LS”70 presupune o pantă de 60% şi o lungime de 180 m, iar un R

270 presupune o ploaie torenţială de 90 mm/jumătate de oră. Aceste calcule se regăsesc în
tabelele 35 şi 37.
Ce se întâmplă însă dacă solul este protejat?
(1) În cazul unei protecţii cu mulci de paie 2 t/ha atunci C = 0,06. În acest caz cea
mai mare ploaie înregistrată şi prezentată mai sus nu va putea eroda decât cel mult 300 t/ha
sol.
„5021 x 0,06 = 301”

Figura 35

Dacă solul este protejat de vegetaţie formată din graminee anuale şi perene P =
0,003. În acest caz cea mai mare ploaie înregistrată şi prezentată mai sus va putea eroda
numai (5021 x 0,03 = 15) 15 tone sol. Cum asemenea ploi sunt extrem de rare, considerăm
că stabilitatea ecologică a solurilor în arealeul Valea Călugărească poate fi realizată:
(1) fie prin mulcirea intervalelor dintre rândurile de vie cu 2 t/ha paie sau alte resturi
de biomasă,
(2) fie prin înverzirea intervalului dintre rânduri cu graminee anuale sau perene.

110
Atenţie! Modelul prezentat mai sus poate funcţiona în condiţiile restricţiilor prezentate şi a
eliminării aportului de apă din arealele învecinate.
Figura 36
Nomograme USDA utilizate pentru calculul factorului „K”

* 1 = granular foarte fin

2 = granular fin
3 = granular mediu sau macrogranular

FACTOR ERODABILITATE SOL = K

4 – din bucăţi sau plăci, sau masiv
%OM = 0 * structura solului
1234
PROCENT MÂL + NISIP FOARTE FIN

PROCENT NISIP ▲654321

(0,10-2,00 mm) PERMEABILITATE

▲ 6 – foarte încet
5 – încet
4 – încet spre moderat
3 – moderat
Procedură: Cu date corespunzătoare intraţi 2 – moderat spre rapid
1 – rapid
Anexape
2 scală pe partea stângă şi acţionaţi în punctele
ce reprezintă % de nisip al solului (0,10-0,20), % de materie organică, structura şi
permeabilitatea în această secvenţă. Intercalaţi între curbele schiţate. Procedura ilustrată
pentru un sol ce are: s1 + vfs 85%, nisip 5% OM 2,8%, structura 2, permeabilitatea 4.
Soluţia: K = 0,31.
Figura 37
Triunghiul standard USDA privind textura solului.
100
90 10

80 20
procent mâl →
procent argilă

70 30

60 argilă 40

50 50
nisipo- mâlo-
→

40 argilos argilos 60

30 argilo-lutos mâlo-argilo-lutos 70
nisipo-argilo-lutos
80
20 lutos
mâl 90
10 nisipo-lutos
nisipo- mâlos 100
nisi argilos

procent nisip 111

 4.5 EROZIUNEA DATORITĂ MIŞCĂRILOR DE AER
(EOLIANĂ)

Mişcările de aer sunt cunoscute în limba română sub denumirea de „vânt” care, în
funcţie de viteza cu care se deplasează masele de aer mai sunt denumite furtuni sau
uragane. Vântul constituie un factor important al eroziunii şi transportului sedimentelor la
suprafaţa planetei. El este activ în special în regiunile uscate unde vegetaţia este aproape
absentă, aşa cum sunt deserturile. În această lucrare interesează în mod deosebit
cunoaşterea mecanismelor eroziunii prin vânt şi a posibilităţilor ei de combatere sau
eradicare.

4.5.1 Mecanismele eroziunii prin vânt sau eoliene

Acestea se deosebesc substanţial de cele întâlnite la eroziunea prin apă. Atât în cazul
apei (ploaie) cât şi în cazul celei care se scurge, solul dislocat intră direct în contact cu
elementul de eroziune (apă) şi fenomenul pe suprafaţa terenului este imediat vizibil.
Eroziunea eoliană este în primă instanţă mai greu vizibilă, deoarece efectul curenţilor de
aer asupra suprafeţei solului, este corelat cu intensitatea, uniformitatea şi durata vântului
care exercită asupra solului acţiuni mai puţin directe şi mai multe acţiuni indirecte.
În faza iniţială, presiunea vântului intră direct în legătură cu solul, iar particulele
acestuia sunt dislocate la fel ca şi în cazul picăturilor de apă. Aici există o asemănare. În
continuare apare diferenţa, faţă de eroziunea hidrică, în sensul că particulele de sol
dislocate de vânt lovesc în continuare solul mărind forţa de dislocare a aceleiaşi unităţi de
vânt). Eroziunea prin vânt câştigă rapid în dimensiunea cantitativă, tocmai datorită acestei
reacţii în lanţ. Suprafaţa solului va fi în consecinţă supusă unui bombardament cu
particulele deja dislocate şi aflate în mişcare în curentul de vânt. Presiunea exercitată în
felul acesta de către masa de aer şi particulele de sol în mişcare execută asupra suprafeţei
solului o eroziune prin acumulare asemănătoare avalanşelor care, în funcţie de viteza
vântului şi de coeficientul de erodabilitate vor conduce la dislocarea şi transportul unei
mase crescânde de sol (figura 38).

112
 Direcţia vântului

Figura 38
Prezentare schematică a acţiunii combinate aer – particule de sol, în mişcare, şi producerea eroziunii prin
vânt (Breburda J., 1983)

♂ - particule fine de nisip (0,05 → 0,5 mm diametru) într-o mişcare în salturi succesive
● particule de nisip grosiere (0,5 → 2 mm diametru) într-o mişcare târâtoare (se mişcă
prin târâre la suprafaţa solului sau prin rulare, rostogolire, alunecare)
Prin ricoşare particule, activate, din mâl, argilă şi humus (mărime sub 0,05 mm).

Răsucirea particulelor mobilizate în salturi

Sintetizând, putem afirma că în cazul eroziunii prin vânt există trei fenomene
distincte care pun în mişcare particulele minerale şi organice de la suprafaţa solului, şi
anume:
1. Saltul particulelor denumit şi Saltatium
2. Rularea particulelor la suprafaţa solului
3. Plutirea şi mişcarea particulelor în masa de aer.
În natură aceste trei forme de mişcare a particulelor, după declanşarea vântului se
întâlnesc laolaltă.
Saltul particulelor: Este cea mai importantă formă de mişcare din cele trei
enumerate mai sus, poate şi pentru faptul că este rezultatul energiei cinetice pe care
curentul de aer o exercită asupra solului. (Într-un fel, acţiunea este asemănătoare energiei
cinetice a picăturii de apă exercitată asupra solului, în cazul eroziunii hidrice).

113
 Sub acţiunea presiunii vântului dar şi a rostogolirii la suprafaţa solului a particulelor
aflate deja în mişcare, particulele de sol „dislocate” vor intra în mişcare nu orizontal ci
vertical. Această deplasare, săritură verticală este generată de o foarte rapidă rotaţie a
particulelor în curentul de aer (spin în engleză). Numărul de rotaţii în jurul axei proprii a
curentului poate ajunge 200 – 1000 unităţi/secundă. Stingerea acestei autorotaţii se
realizează prin ciocnirea periferică a particulelor sau prin diferenţa intensităţii vântului
între „maxim” şi pericolul de depunere pe suprafaţa solului.
În funcţie de mărimea presiunii vântului, particulele urcă până la 1 m înălţime sau
chiar mai mult, concomitent cu creşterea distanţei particulelor faţă de suprafaţa solului,
acestea sunt preluate de curentul de aer şi transportate în direcţia vântului, până când se
intră într-un unghi de 6-12° faţă de orizontală, în care caz particulele cad. Prin cădere şi
ricoşare sunt, pe deoparte dislocate noi particule de sol care sunt aduse în curentul de
vânt, iar pe de altă parte sunt lovite elementele structurale ale solului care sunt, la rândul
lor distruse în ordine, funcţie de profunzimea în care sunt bombardate. Noile particule
rezultate din distrugerea structurii solului se adaugă şi ele curentului, mărind coeficientul
de erodabilitate al suprafeţei (figura 39).

Figura 39.
Prezentare schematică a cauzelor energetice ce provoacă „efecte tip avalanşe” în eroziunea eoliană.

v
viteza vântului la diferite înălţimi

particule săritoare (care sar);

EA, Emax, EE = energia cinetică a particulelor care sar, la început, în punctul maxim şi la
sfârşitul săriturii (al saltului).

114
 Înălţimea şi distanţa săriturilor particulelor se află într-un raport de 1:4 → 1:5.
Particulele de dimensiuni cuprinse între 0,1 mm până la 0,5 mm, dar mai ales cele
între 0,1 mm şi 0,15 mm diametru sunt aproape în totalitate cuprinse în fenomenul de
saltaţiune (săritură). Pentru deplasarea acestor particule au fost necesare viteze minime ale
vâtului de 16 km/h în cercetările de laborator, respectiv 21 km/h în cazul determinărilor în
câmp (Breburda J., 1983).

4.5.1.1. Rularea particulelor

Prin noţiunea de rulare a particulelor se înţelege deplasarea continuă orizontală a

acestora cât mai aproape de suprafaţa solului sau chiar de-a lungul ei. Avem de-a face cu o
mişcare de rulare, de deplasare prin rostogolire. Acestei deplasări prin vânt îi sunt
caracteristice particule aparţinând fracţiei mari, şi anume 0,5 → 2mm. Inducerea deplasării
este făcută direct, datorită presiunii vântului sau datorită ricoşeului particulelor săritoare.

4.5.1.2 Plutirea particulelor

Prin ricoşare particulele zburătoare care ating solul vor disloca nu numai alte
particule din grupa textură mare, ci vor aduce în curenţii de aer şi particule foarte fine din
intervalul < 0,1 mm, şi mai ales < 0,01 mm, particule ce aparţin categoriei texturale mâl
şi argilă. Acestea vor fi uşor preluate şi mişcate de curenţii de aer şi transportate uneori la
sute de metri sau kilometri. Importanţa practică a acestui tip de eroziune este foarte mare,
şi este asemănătoare ca dimensiuni cu cele oferite ale pierderilor de sol, realizate de
eroziunea hidrică în straturi (figura 40).
Numeroşi autori descriu furtunile de praf care se manifestă în diferite continente şi
zone, inclusiv în partea de sud a României ca un procedeu extrem de intensiv de transport,
uneori la distanţe foarte mari a solurilor erodate şi aduse în suspensie aeriană (figura 41).
Furtunile de praf, dar mai ales cele de nisip, în mişcarea lor, aduc pagube semnificative
atât culturilor învecinate cât şi habitatelor. Prin distrugerea pădurilor din perdelele
forestiere de pe nisipurile din sudul Olteniei, a plantaţiilor de pomi şi vie şi altor sisteme
de menţinere a nisipurilor, furtunile de nisip din ultimii 10 ani au bombardat cu particule
de nisip fin, inclusiv ferestrele din zona de sud a municipiului Craiova.

115
 Figura 40
Eroziune şi transport eolian prin mişcare
în suspensie a pulberilor în aer.
Depunerile au loc atunci când vântul se
reduce sub 10 km/h şi pot aduce pagube
culturilor habitatelor şi solurilor rămase
fără stratul superficial.

Figura 41
Eroziune şi transport eolian sub formă de
furtuni de praf. Ele pot ajunge până la
distanţe mari, producând pagube cu mult
mai mari decât cele din figura 40.

Figura 42
Furtunile de nisip sunt foarte prezente
în Pakistan, Sahara şi alte zone uscate
şi produc modificări mari ale
reliefului. Combinate cu alte riscuri
precum secete, uragane, cutremure şi
explozia vulcanilor crează o
adevărată stare critică pentru
ecosisteme şi habitate.

116
 Urmare a proceselor de saltaţie, rulare şi transport în suspensie şi depunere în zonele
uscate de deşert, rezultă două structuri importante de deşerturi, şi anume:
- Deşerturi tip pavaje (figura 43)
- Deşerturi tip dune (figura 44).

Figura 43
Evoluţia solurilor uscate spre deşerturi tip pavaj. Fenomenul are loc în trei etape.

Figura 44
Nisipurile transportate de vânt se acumulează sub formă de dune, care se deplasează.

Figura 45
Dune formate urmare a unei furtuni de nisip.

117
 Deplasarea dunelor se realizează sub acţiunea curenţilor de aer prin saltul
particulelor de nisip pe spatele de dună, sub formă de straturi laminate. Acesta este şi
modelul conform căruia dunele de nisip avansează în ecosistemele limitrofe, neprotejate.
Revenind la cantităţile de sol transportat pe categorii texturale, amintim aici
cercetările efectuate de Chepil W.S. (1957) în canal de vânt, ale cărui rezultate sunt
prezentate în tabelul 7.
Tabelul nr. 7.
Repartiţia pe forme de mişcare a întregului transport erodat de vânt
în funcţie de tipul de sol
Repartiţia pe forme de mişcare în procente (%)
Tipul textural de sol
saltaţie plutire rulare-sărire
foarte argilos 71,9 3,2 24,9
lut 54,9 38,1 7,4
luto-nisipos fin 54,7 32,6 12,7
nisip fin 67,7 16,6 15,7

Chepil W.S. 1957. Wind erosion USAD (engleză).

Din cifrele prezentate în tabel rezultă clar că saltaţia joacă rolul principal, cantitativ
la toate tipurile de sol, ca formă de deplasare a solului prin eroziunea eoliană. Numai la
solurile ca textură medie trecerea în suspensie aeriană a particulelor joacă un rol important.
De o mare importanţă în acţiunea comună a celor trei procese de deplasare a solului prin
vânt descrise mai sus sunt raporturile dintre curenţii de aer şi însuşirile suprafeţelor
solurilor. În acest sens, acelaşi Chepil (1957) a dezvoltat cu succes noţiunile de „valori
limită” maxime şi minime.
Prima valoare caracterizează începutul mişcării şi se referă la particulele cel mai
uşor erodabile. Cea de-a doua corespunde în mod similar particulelor groase, grosiere.
Important este pentru mărimea acestor valori dacă deplasarea lor este dată numai de
presiunea vântului sau în egală măsură şi de ciocnirea particulelor de sol în mişcare. În al
doilea caz valorile limită se poziţionează la nivele reduse.
În felul acesta se poate face diferenţa între valorile limită date de curenţi şi cele date
de ciocnirea particulelor. Această cunoaştere este importantă pentru evaluarea proceselor
erozionale prin vânt pe suprafeţe foarte mari şi cu sensibilităţi diferite la eroziune.
Eroziunea prin vânt începe numai atunci când solul este agresat într-o manieră măsurabilă.
Ori, acest lucru este dat de corelaţia dintre valorile limită şi mărimea granulometrică a
particulelor de sol. Măsurătorile au condus la rezultate interesante. Exemplu: maximum de
118
sensibilitate se poziţionează la dimensiuni ale granulelor de sol între 0,1 → 0,15 mm
diametru. Motivul pentru rezistenţa la eroziune a particulelor fine trebuie să se afle în forţa
coeziunii lor, atracţia dintre particulele texturale mici fiind întotdeauna mai mare decât cea
dintre cele mari, motiv pentru care ajung cu greutate în curentul de aer în mişcare (figura
46).
viteza vântului în m/s

Figura 46
Relaţiile cauzale ale
procesului de deflaţiune (sol
erodat şi transportat de vânt).
Valorile minimale se modifică
în funcţie de mărimea
particulelor de sol (Chepil
1957).

mărimea particulelor de sol în mm

În condiţii naturale, mai este de constatat faptul că redepozitarea particulelor de sol

provoacă în acelaşi timp şi o enormă degradare a agregatelor, a structurii solului. În felul
acesta, partea de sol de structură sensibilă ce poate fi uşor degradabilă prin vânt poate
creşte considerabil. Se poate afirma deci că aşa cum avem agregate uşor hidrodispersabile,
în condiţii în care liantul agregant este labil la apă, în acelaşi fel există o sensibilitate
eoliană a agregatelor, generată de asemenea de rezistenţa slabă a aceloraşi lianţi.

Practica arată că materialul deja deplasat, cum se întâmplă în cazul dunelor (nisipuri
şi soluri nisipoase) este mult mai sensibil decât în cazul solurilor istoric formate, dar că
acestea din urmă, în cazul unor profunde degradări ecologice pot evolua spre categoria
celor sensibile la eroziunea eoliană, mai ales ca urmare a degradării humusului, liantul
care dă cea mai mare stabilitate agregatelor.

Cercetările lui Jakubov (1957) arată că în planul a doi factori, erodabilitate eoliană
şi textură, modificările dimensiunilor particulelor antrenate de vânt, scad de la sol nisipos
spre argilă, cel mai uşor antrenabil sol fiind nisipul fin (tabelul 8).

119
 Tabelul 8
Modificarea repartiţiei pe mărimi a particulelor solului în condiţii de eroziune prin
vânt
(Jakubov T.T., 1957)
sol cernoziom pe nisip nisip fin praf (lutos) argilă
textură medie 1 – 0,25 mm 0,25-0,05 mm 0,05-0,001 mm < 0,001 mm
lutoasă
1. nerodabil 15,0 61,0 14,4 7,0
2. erodat 25,0 60,0 7,4 5,6
3. antrenare vânt 8,0 82,3 4,07 4,56

Eroziunea eoliană, la fel ca cea hidrică, poate conduce la modificări semnificative în

starea ecologică a solului şi, în consecinţă în starea sa economică, productivă ca şi în
valoarea lui de piaţă. Starea de normalitate a solului, nivelul său de fertilitate, generate în
primul rând de conţinutul în humus, alte materiale organice, precum şi de activitatea
biologică a solului, pot fi foarte semnificativ afectate. În particular, starea de erodabilitate
eoliană a solului este decisiv favorizată de umiditatea zonei, de consistenţa vegetală
(biomasă vegetală) ca şi de alţi factori antropici ce favorizează fenomenele de degradare.
În tabelul 9 se prezintă de asemenea după Jakubov, modificările conţinutului de
humus în diferite tipuri de soluri cu sensibilitate diferită la eroziune.

Tabelul nr 9
Modificări ale conţinutului de humus în diferite soluri prin eroziunea eoliană
(Jakubov, 1957)

Conţinutul în humus
Tipul de sol % to/ha
0-25 cm 25-50 cm 0-25 cm 25-50 cm 0-50 cm
Sol castaniu de stepă tânără
1,80 0,98 66,2 34,3 100,5
textură lutoasă
Sol uşor erodabil castaniu închis
1,36 0,92 45,6 35,2 80,8
de stepă după 4 ani de cultură
Sol puturnic erodat, castaniu,
închis de stepă după mulţi ani de 0,95 0,56 31,8 21,4 53,2
cultură

Analiza mecanismelor eroziunii eoliene ne conduce la concluzia că premizele naturale

favorabile derulării eroziunii prin vânt sunt următoarele:
- soluri nisipoase fără structură sau cu structură unigranulară

120
- soluri cu conţinut ridicat în materie organică brută (humus neheteropolicondensat) – pe
soluri mlăştinoase uscate
- zone (areale) cu soluri naturale normale, dar în care datorită fenomenelor de modificare
climatică s-au instalat vânturi persistente şi de mare intensitate
- în zone în care condiţiile climatice sunt dominate de uscăciune şi viteze medii şi mari ale
vîntului.

4.5.2 Calculul cantităţii de sol erodat prin vânt

O ecuaţie asemănătoare cu USLA a fost pusă la dispoziţie şi pentru calculul
eroziunii eoliene:
Cantitatea de sol dislocat de către vânturi în decursul unui an este dată de ecuaţia
următoare:
A=BxCxKxLxV
în care:

A = cantitatea anuală erodată

B = index de erodabilitate a solurilor obţinut prin cercetări efectuate în tuneluri cu curenţi
artificiali sau în funcţie de tipul de textură
C = rugozitatea solului, inclusiv adăposturi/bariere contra vântului (după Hecken) sistemul
de lucrări ale solului
K = factor legat de climă (viteza vântului, perioada de secetă)
L = mărimea parcelei fără protecţie contra vântului
V = acoperirea de vegetaţie.

Ca şi în cazul ecuaţiei USLA pentru eroziunea prin apă se pot face numeroase
calcule alternative şi, la nevoie se pot alcătui hărţile necesare care cel mai frecvent sunt
alcătuite din soluri şi perdele forestiere de protecţie. Sudul întregii Românii este expus
eroziunii prin vânt, mai ales după tăierea pădurilor de protecţie, facilitată de privatizarea
terenurilor prin Legea 18/1991.
Am subliniat deja faptul că eroziune eoliană în România este prezentă în special pe
nisipurile din zona Olteniei şi Brăila, mutle abandonate şi necultivate, fără posibilităţi de
irigare şi de acoperire cu vegetaţie utilă a suprafeţelor.

121
 4.6 PROBLEME GENERALE ALE EROZIUNII SOLULUI

În România, dar şi în alte zone ale lumii, la tropice în mod deosebit, eroziunea
constituie cel mai important factor pentru distrugerea fertilităţii solului şi, în general
schimbă suprafaţa pământului, modifică areale întregi şi distruge ecosisteme cândva bine
consolidate. Să nu uităm că solul stă la baza producerii de alimente într-o lume în continuă
creştere numerică şi că orice pierdere a fertilităţii solului conduce implicit la creşterea
fenomenului social denumit „foame sau subnutriţie”, cu consecinţe grave pentru
stabilitatea politică, socială, economică şi ecologică a planetei. Foarte numeroase
summituri, congrese, conferinţe se ocupă azi de stabilizarea durabilă a mediului şi la
reconstrucţia ecologică a acestuia. Foarte puţine proiecte sunt însă implementate în
practică. România este cel mai negativ exemplu din acest punct de vedere.
Accelerarea procesului de erodare a solului este consecinţa utilizării umane
neconforme cu legile naturii, dar şi a sălbăticiei, a goliciunii intelectuale care generează
aviditate extremă ce conduce la acapararea şi distrugerea celorlalte resurse naturale ce
conservă însuşirile solului.
Se poate spune azi că utilizarea solului de către om se corelează strâns cu modul, cu
caracterul a numeroase atitudini social-economice, generată de factorii de decizie politică
ai naţiunilor. Din aceste motive se poate afirma astăzi că o conservare durabilă a solurilor,
ca şi o utilizare inteligentă a lor are la bază o analiză a modului cum sunt folosite solurile,
ca şi construcţia unor noi echilibre între modul de utilizare a solului şi factorii favorizanţi
ai eroziunii de provenienţă naturală sau antropică, poziţionaţi într-un anumit areal, zonă
sau teritoriu naţional.
Unele „potenţiale naturale” ale pericolului de eroziune sunt în general caracteristice
pentru mari „unităţi” sau „areale” geomorfologice, respectiv climatice. Asemenea exemple
sunt tipice pentru spaţii foarte mari, aşa cum sunt arealele imense localizate la tropice, ca
urmare a defrişării pădurilor, sau zonele secetoase intense din Orientul Îndepărtat, sau
imensele stepe cu păduri încă exploatabile, cu ferme imense din America de Sud sau cea
de Nord. O situaţie asemănătoare se întâlneşte în sudul României şi în întregul teritoriu din
Dobrogea şi câmpia de est. Regiunile mari în care factorii antropici şi naturali favorizează
eroziune, sunt cu atât mai periculoase cu cât întinderea lor este mai mare.

122
 Pentru asemenea zone, dar nu numai, sunt foarte importante elaborarea unor
PLANURI EXACTE ŞI CUPRINZĂTOARE DE COMBATERE A EROZIUNII.
Condiţiile naturale şi societare care conduc algoritmic la distrugerea solului se
întrunesc de regulă în spaţiile mari, în care caz se întrunesc premizele lucrării solului pe
suprafeţe imense, dar totodată şi acelea care conduc la întrunirea încrucişată şi sinergică a
factorilor erozivi ce conduc cu siguranţă spre mari catastrofe. Combaterea eroziunii în
asemenea zone precum: Australia, centura grâului din SUA, în noile state ale fostei
Uniuni Sovietice, iar în cazul nostru în sudul, vestul şi centrul României în zona muntoasă,
de dealuri şi câmpie, poate fi înfăptuită prin elaborarea unui sistem de management ce
cuprinde un buchet de măsuri extrem de diversificate pentru întreaga regiune, dintre care
câteva le prezentăm mai jos.

¾ Conştientizarea agricultorilor şi a proprietarilor de teren

asupra consecinţelor eroziunii solului şi promovarea
posibilităţilor de preîntâmpinare
¾ Împărţirea zonelor, a arealelor în clase privind calitatea
solurilor în funcţie de modul lor de utilizare.
¾ Elaborarea şi promovarea unor legislaţii privind utilizarea şi
protecţia solurilor
Sisteme de măsuri ¾ Stimulări financiare şi morale pentru utilizatorii de soluri
parte a unui care iau măsuri de protecţie şi conservare
management ¾ Stimularea sistemelor de cultură care includ culturi
antierozional al protectoare şi metode de prelucrare a solului, protectoare şi
solului (prelucrare amelioratoare
şi completare după ¾ Disponibilizarea mijloacelor tehnice necesare lucrărilor de
Breburda 1983) bază şi de ameliorare a solurilor (Ex. unelte care lucrează
solul fără întoarcerea brazdei – subsoliere).
¾ Efectuarea lucrărilor necesare solului în sensul asanării
ecologice a întregului teritoriu cu ajutorul statului.
¾ Refacerea ecologică a ecosistemelor de protecţie (replantarea
pădurilor şi perdelelor şi reecologizarea apelor curgătoare şi
stătătoare).
¾ Monitorizarea permanentă a teritoriilor şi arealelor şi
intervenţii prompte în cazul apariţiei focarelor de eroziune.

123
 Succesul în combaterea eroziunii poate fi măsurat numai prin obţinerea unei
stabilităţi durabile a teritoriului monitorizat, iar acest lucru se realizează prin planuri
dinamice care să cuprindă sistemele de măsuri eficiente, demonstrate ştiinţific şi verificate
în practică.

4.6.1 Importanţa prevenţiei în combaterea eroziunii

Principiu:
Eroziunea are un caracter de o manieră epidemică. O dată îndeplinite condiţiile
pentru apariţia ei, dezvoltarea fenomenului are loc accelerat şi de o evoluţie logaritmică.
Ţinând cont de faptul că fenomenul este ireversibil, este întru totul îndreptăţită afirmaţia
tuturor celor care susţin că eroziune este necesar a fi anticipată şi combătută prin
neinstituirea ei. Este, de fapt, şi ieftin, şi posibil.

Formele de eroziune prin vânt, sau apă, cunoscute deja, sunt greu de combătut,
scump, uneori foarte scump, şi cel mai adesea solicită dotări tehnice extrem de elaborate.

Dificultatea combaterii profilactice a eroziunii constă în:

- un mare necesar de cunoştinţe în domeniu

- conştientizarea proprietarilor de terenuri (adeseori aceştia nu recunosc
periculozitatea fenomenului)
- necesitatea măsurilor de întreţinere a solului şi conservare a fertilităţii lui.
Istoria ultimilor ani a demonstrat cât de grave, de catastrofale sunt procesele de
distrugere a solurilor prin eroziune, şi mai ales, cât de costisitoare sunt mijloacele tehnice
pentru refacerea lor.

Din aceste motive, principiul „măsurilor preventive” de conservare a solurilor

împotriva eroziunii rămâne cea mai importantă strategie la dispoziţia umanităţii în acest
moment în care eroziunea pe suprafaţa terei evoluează iar resursele financiare nu există
pentru acest scop.

124
4.6.2 Principiul combaterii directe a eroziunii

Strategiile sau măsurile directe (profilactice) de combatere a eroziunii au la bază trei

scopuri principale:

1. Eliminarea sau reducerea energiei cinetice şi prin aceasta a

forţei de coeziune a vântului şi precipitaţiilor în contact cu
solul. Ca obiect al eroziunii măsurile solicitate în acest scop
vor fi prezentate în paginile următoare.
Scopurile, ţintele
combaterii 2. Mărirea capacităţii de acumulare a apei în sol prin măsuri
eroziunii specifice de ecologizare a solului (raport optim
(profilaxie) apă/aer/schelet, stabilitate agregate distrugere hardpan).

3. Creşterea stabilităţii la eroziune a solului conform

principiului: solurile nu trebuie lăsate niciodată descoperite
ci, din contră, bine acoperite cu vegetaţie specifică în funcţie
de panta terenului şi de tipul de acoperire.

4.6.3 Metode concrete de combatere a eroziunii solului

De la început precizăm faptul că acest material nu este destinat a oferi în detaliu

toate măsurile destinate combaterii şi eventual refacerii arealelor afectate de eroziune. El
va prezenta câteva studii de caz din experienţa şi cercetările autorului şi ale doctoranzilor
săi privind schimbarea „stării ecologice” urmare a măsurilor antierozionale luate.
Din punct de vedere al exploatărilor agricole, cea mai simplă sistematizare a
metodelor „de control” (este mai corect decât termenul combatere) este următoarea (figura
47):

125
Figura 47
Schemă a sistematizării metodelor de control al eroziunii

METODE DE CONTROL (COMBATERE) A EROZIUNII

Înierbări paralele pe contur
Lucrările solului
Legate de Lucrări pe contur Se reduce rata de
sistemul de antrenare a solului şi
Culturi în culise energia adiacentă. Creşte Metode
cultură protecţia împotriva curative şi
Mulcire eroziunii vântului prin preventive
Asolamente rostogolirea particulelor.

Perdele protecţie
Cu vremea formele Sunt
de eroziune se asiguratorii
Plantări astupă. Caracterul pe pante şi în
speciale Benzi înierbate
preventiv rămâne. zone expuse
Culturi de acoperire (totul verde)

şanţuri totul
Lucrări înierbat sau
pe înălţări de plantat
Modificări contur pământ
artificiale ale terase
reliefului Uniformiza
rea
suprafeţelor

formarea unor
Metode cruste artificiale ajută la diminuarea
fenomenelor sau la
chimice reduce rata de eliminarea lor
întreţinerea scurgere
structurii cu
substanţe chimice

construcţia de guri de
absorbţie combat mai ales
formele dezvoltate
Remedieri de eroziune
consolidarea digurilor
tehnice şi (sunt însă scumpe)
biologice
consolidarea canalelor

4.6.3.1 Metodele legate de sistemul de cultură au poate cea mai mare importanţă
pentru că ele implică practicarea agriculturii în condiţii în care eroziunea se poate produce
sau s-a produs deja. Toate verigile care vizează tehnologia unei culturi pot fi modificate pe
terenurile expuse, ceea ce le face uneori mai costisitoare pentru cel care exploatează
suprafaţa, prin comparaţie cu cel care nu are asemenea probleme. De la alegerea culturilor
la recoltare toate se pot modifica în scopul combaterii eroziunii.

126
4.6.3.2 Sistemul de lucrări ale solului
Lucrările solului, oricare ar fi, influenţează în primul rând însuşirile fizice ale
solului, conformaţia suprafeţei, compactitatea, structura, volumul porilor, vor suferi
modificări, corelaţi în funcţie de tipul de maşini utilizate, ca şi de întreaga tehnologie de
lucrare a solului.
În momentul de faţă sunt definite trei sisteme de lucrare a solului (figura 48).

Figura 48
Sistemele de lucrare a solului frecvent prezente în agricultură (A.G. Borde şi colab., 2000)

Lucrările speciale de conservare a solului sunt specific destinate reducerii sau

combaterii fenomenului de eroziune. Lucrarea cu plugul este considerată de aproape 75%
din autori ca fiind favorabilă eroziunii prin expunerea unei alte configuraţii a solului
factorilor de eroziune.
Rolul lucrărilor solului este şi acela de a regla bilanţul apei în sol prin crearea
condiţiilor ca apa o dată căzută pe sol să fie uşor transferată şi conservată în adâncime pe
profilul solului şi nu să rămână la suprafaţa lui, unde poate găsi uşor forme de curgere şi
erodare. Orice încercare a solului de a curge o dată cu apa pe suprafeţe trebuie evitată.
Distrugerea hardpanului de pe cele 5 milioane de hectare afectate de acest fenomen este
determinantă atât pentru combaterea eroziunii cât şi pentru evitarea inundaţiilor frecvente
la cantităţi mici de precipitaţii în numeroase zone din România (vezi şi capitolul
Compactitatea solului).

127
 Pentru a opri apa în curgerea ei gravitaţională pe linia de maximă pantă, lucrările de
cercetare de la Staţiunea Perieni au pus la dispariţia practicii toate tehnologiile necesare,
dintre care cităm:
- Efectuarea lucrărilor solului, chiar şi a celor de conservare a solului şi apei, exclusiv
paralel cu curbele de nivel. Toate celelalte lucrări pot şi trebuie efectuate pe curbele de
nivel sau pe terasele alcătuite special în acest sens (figura 49). Înlocuirea arăturii care
favorizează cel mai mult eroziunea, cu lucrări specifice de afânare, fără întoarcerea
brazdei, poate conduce la reducerea cu până la 80% a scurgerilor de sol, şi împreună cu
alte lucrări de stabilizare a solurilor eroziunea poate fi total oprită şi producţiile pot
ajunge la potenţialul normal al zonei.

Figura 49
Teren terasat pe pantă într-un bazin hidrografic cu executarea lucrărilor paralel cu curbele de nivel şi taluz
înierbat cu ierburi perene. Eroziune integral stopată.
Sursa: Nestor D. (2004)

Dacă pantele sunt mari, combaterea eroziunii poate fi integral stopată numai prin
folosirea benzilor înierbate. Distanţa dintre benzile înierbate se calculează în funcţie de
panta terenului şi intensităţile ploilor, a celor mai mari ploi înregistrate în zone (figura 50).
Distanţele dintre fâşii nu pot fi mai mici decât lăţimea de lucru a maşinilor, îndeosebi a
maşinilor de recoltat cereale (combine). Dacă acest lucru nu este posibil, se preferă
înierbarea completă a suprafeţei expuse.

128
 Figura 50
Utilizarea fâşiilor înierbate pentru
controlul eroziunii într-un bazin
hidrografic din Moldova,
România.
Sursa: Nestor D., 2004.

4.6.3.3 Alegerea culturilor şi asolamentele constituie o etapă care necesită apriori

o gândire şi o planificare care să îmbine interesul proprietarului de teren cu starea
ecologică a zonei şi cu obţinerea unui asemenea profit. Din acest punct de vedere speciile
de plante pot fi împărţite în mai multe categorii (prelucrare după Nestor D., 2004).

Forţa antierozională a culturilor

Culturi foarte bune Culturi bune Culturi mediu Culturi slab

protectoare protectoare protectoare protectoare

porumb, sfeclă,
ierburi perene, cerealele păioase leguminoase floarea-soarelui,
singure sau în furajele anuale anuale cartofi,
amestec rapiţă + intermediare alteprăşitoare

- 75% acoperire a solului 50-75% acoperire

- energia cinetică a ploii
redusă aproape de zero
- infiltraţie foarte bună a
apei
reducerea energiei 20-25% acoperire < 25% acoperire
cinetice până la 80- energie cinetică Energie cinetică mare
redusă cu 25-50% (protecţie max. 15%)
85%
infiltraţie slabă infiltraţie foarte slabă
infiltrare bună a pierderi foarte mari de
apei pierderi mari de sol
sol
Se cultivă pe pante mici

pante foarte mari pante mari pante mici pante mici

> 25% 16 – 20% sub 10% sub 5%

Figura 51
Alegerea culturilor în funcţie de forţa lor antierozională

129
 Structura culturilor (%) pe terenurile în pantă (z) va fi deci o componentă a două
variabile şi anume: forţa antierozională a culturilor pe care o notăm cu note de la 1 la 4 (y)
şi panta terenului în % (x):
1 = foarte bune conservate
2 = bune
3 = mediu
4 = slabe

1
3

Figura 52

Este evident că, cu creşterea pantei terenului creşte în asolament ponderea culturilor
foarte bune protectoare (punctul 1) până la peste 30%, în timp ce pe pante mici de până la
5% se cultivă predominant culturile cu slabă acţiune antierozională (punctul 4), culturile
numerotate cu 4 (îndeosebi porumb şi floarea-soarelui). În zona mediană a pantelor 10-
15% se cultivă în măsură egală plante mediu şi bune protectoare.

130
 Pe fond, autorii români consideră că şi asolamentul îşi poate aduce decisiv
contribuţia la controlul eroziunii pe pante, tipul de asolament corelându-se şi el cu panta şi
cu forţa antierozională a culturilor. Asemenea constatări ştiinţifice le găsim însă şi în
literatura internaţională (Breburda, 1983, Sobolev S.S., 1961).
Nistor D. (2004) propune practicienilor români care doresc conservarea
antierozională a solurilor şi performanţă bună pe aceste soluri, trei tipuri de asolamente în
funcţie în primul rând de panta terenului.

Tabelul 10
Asolament de 3 ani pentru soluri cu pantă sub 18%
(Sursa: Nestor D., 2004)

Sola
Anii
1 2 3
I Leguminoase anuale + plante
Cereale păioase Prăşitoare
tehnice + furajere
II Leguminoase anuale + plante
Prăşitoare Cereale păioase
tehnice + furajere
III Leguminoase anuale + plante
Cereale păioase Prăşitoare
tehnice + furajere

Asemenea asolament protejează insuficient solul pentru că în relaţie intră o singură

plantă bună protectoare, una mediu protectoare şi o prăşitoare care oferă lipsă de protecţie.
Pentru a avansa cu culturile pe pante mai mari sunt necesare asolamente mai ample
(4 ani) în care creşte numărul de plante bune şi mediu protectoare (tabelul 11) iar
cultivarea lor se poate întinde pe pante de până la 24%.

Tabelul 11
Asolament de 4 ani – antierozional, merge pe pante până la 24%

Anii
Sola
1 2 3 4
Leguminoase anuale + Prăşitoare + plante
I Cereale păioase Prăşitoare
plante tehnice + furajere tehnice
Prăşitoare + plante Leguminoase + plante
II Cereale păioase Prăşitoare
tehnice tehnice + furajere
Prăşitoare + plante Leguminoase + plante
III Prăşitoare Cereale păioase
tehnice tehnice + furajere
Leguminoase +
Prăşitoare + plante
IV plante tehnice + Cereale păioase Prăşitoare
tehnice
furajere

131
 Pe terenurile cu pantă şi mai mare care pot ajunge până la 30% sunt necesare
asolamente şi mai elaborate, în care intră cel puţin o solă cu ierburi perene (solă săritoare)
foarte activă antierozional. Se reduc drastic prăşitoarele, care sunt înlocuite cu cereale
păioase şi furajere, culturi bune protectoare (tabelul 12).

Tabelul 12
Asolament antierozional cu solă înierbată cu perene pentru pante mai mari

Sola
Anii
1 2 3 4 5
Leguminoase + Plante tehnice +
I Cereale păioase Prăşitoare Cereale păioase
furajere anuale prăşitoare
Leguminoase
Plante tehnice +
II Cereale păioase Prăşitoare Cereale păioase anuale + furajere
prăşitoare
anuale
Leguminoase
Plante tehnice +
III Prăşitoare Cereale păioase anuale + furajere Cereale păioase
prăşitoare
anuale
Leguminoase
Plante tehnice +
IV Cereale păioase anuale + furajere Cereale păioase Prăşitoare
prăşitoare
anuale
Ierburi perene Ierburi perene Ierburi perene Ierburi perene Ierburi perene
V
anul I anul al II-lea anul al III-lea anul al IV-lea anul al V-lea

Este de reţinut că uneori sensibilitatea solului la eroziune este mai mare şi datorită
unor caractere fizice ale solului care favorizează această sensibilitate, cum ar fi conţinut
mare de ioni mono şi trivalenţi (K+, Na+, Al+++) sau tasări repetate care au distrus
permeabilitatea şi structura solului. În acest caz versantul în cauză trebuie amenajat în
fâşii, în care fîşia cu perene se regăseşte de mai multe ori, aşa încât să se asigure stoparea
sau reducerea curgerilor de sol şi refacerea ecologică a solurilor respective.
Cultivatul în fâşii se practică atât pentru combaterea eroziunii prin apă cât şi a celei
prin vânt. Combinată cu alte măsuri antierozionale despre care am vorbit mai sus, metoda
este extrem de practicată în numeroase ţări precum China, SUA, Canada, etc. Este, din
nefericire aproape abandonată în România ultimilor 15 ani. La fixarea benzilor trebuie
ţinut cont de următoarele:
1. Lăţimea benzilor cu culturi care favorizează eroziunea trebuie redusă sub limita la
care ar putea apărea eroziunea, altminteri benzile, fâşiile nu-şi ating scopul.
2. Lăţimea benzilor care blochează eroziunea trebuie să fie suficient de mari pentru a
susţine orice scăpare de eroziune, curgere de sol din amonte.

132
 3. Nu trebuie alăturate fâşii cu culturi ce favorizează eroziunea.
4. Pe fiecare suprafaţă destinată unei fâşii, culturile se întreţin foarte bine.
Este necesar a se schimba cultura de pe aceeaşi fâşie în cadrul asolamentului pentru
ca toate suprafeţele să beneficieze de o bună protecţie antierozională (leguminoase).
Refacerea structurii solului, a permeabilităţii şi activităţii ecologice este foarte importantă
pentru stoparea eroziunii.

Figura 53
Culturi în fâşii în viziunea
cercetătorilor de la Perieni
(Nestor D., 2004).

În viziunea profesorului german Breburda (1983), în special pe solurile calcaroase şi

mai secetoase, zeci şi sute de ani au fost cultivate ca şi culturi în fâşii, plante precum
lucerna, orzul, sparceta, grâul şi alacul (Triticum spelta), după cum se observă toate plante
cu protecţie foarte bună şi bună împotriva eroziunii. În ţări ca Franţa, Spania, dar şi ţări
întinse din America de Sud, asemenea culturi au contribuit în condiţii de desfiinţare a
haturilor şi de comasare, la extinderea mărimii parcelelor pe pante la dimensiuni
considerate azi economice.

4.6.3.4. Terasele şi terasarea

Reprezintă forme de regularizare a reliefului, foarte eficiente, foarte scumpe, dar
prezente în zonele erozionale din cele mai vechi timpuri. Terasele reprezintă singurele
posibilităţi de cultivare a solurilor pe pante foarte mari, fără pericol de eroziune. Valea
Rinului reprezintă un model de terasare a părţii din stânga a fluviului pentru cultura celor
mai valoroase plantaţii de Riesling din Germania. Cele mai valoroase plantaţii de vii ale
lumii se găsesc pe terase, ele primind căldura sub un unghi mai favorabil calităţii
producţiei. Viticultura românească a fost şi ea predominant cultivată pe terase. Multe
dintre ele s-au distrus prin neîntreţinere sau sunt în curs de distrugere. Pe pantele mai mici
133
din zone mai reci s-au utilizat agroterasele obţinute prin repetarea arăturii dinspre amonte
spre aval, cu formarea unui dig în aval şi a unui mal în amonte. Prin terasare se obţine
transformarea în „trepte” a unei pante şi sunt cele mai potrivite, pentru evitarea formării
apei de spălare a solului, aceasta fiind obligată să se infiltreze în sol. Ele, terasele, sunt
consolidate fie antropic (cu piatră sau garduri din lemn sau nuiele, fie înierbate sau
stabilizate chimic). Iniţial şi în adevăratul lor sens noţiunea de terase conţinea formele tip
„bancă” de modelare a terenului. Lăţimea platformei terasei şi înălţimea malului sunt
elemente de construcţie care depind exclusiv de pantă, calcularea şi construcţia lor fiind
apanajul specialiştilor în îmbunătăţiri funciare.
Ţinând cont de funcţionalitatea lor, întâlnim două categorii de terase:
a) Terase de reţinere şi producţie, recomandabile pretutindeni unde se urmăreşte
stabilizarea apei în sol şi blocarea spălării. Apa este pusă la dispoziţia plantelor
(cantităţi mari), fiind sustrasă de la deplasări orizontale sau pe linia de mare pantă. În
felul acesta se îmbunătăţeşte bilanţul apei în sol iar direct şi indirect se realizează o
protecţie şi ecologizare a solului, funcţiile biologice şi biochimice fiind activate la
niveluri apropiate de normal pentru zonă.
b) Terase pentru drenaj. Dacă apa de pe paltforma teraselor nu se infiltrează în timpul
calculat şi necesar pentru evitarea curgerilor la suprafaţă se apelează la terase de drenaj,
aceasta având scopul de a prelua apă în exces căzută la intensităţi mari ale ploilor şi de
a le conduce controlat spre emisarii naturali.
Din punct de vedere constructiv se întâlnesc următoarele trei tipuri:
1. terase tip bancă (platformă)
2. terase tip diguri sau cu diguri
3. terase tip albie sau copaie
(Vezi figura 54)

Figura 54
Prezentare schematică în profil transversal a diferite tipuri
constructive de terase

134
 Terase tip paltformă. Sunt printre cele mai vechi din lume şi se întâlnesc în toate
ţările, unde popoarele şi-au propus conservarea şi valorificarea durabilă a solurilor pe
pante. În acest sens în Germania, mai ales pe Valea Rinului, dar şi a Mainz-ului, terasele
sunt prezente extrem de obişnuite, atractive şi utile, interesante şi chiar şi în zona
turismului (figura 55).

Figura 55
Terase destinate culturii viei în Ahrtal

În alte zone ale lumii, cum ar fi sudul Asiei (Ceylon, Japonia, Filipine, Java China,
etc.) terasele platformă sunt utilizate pentru cultura orezului (figura 56). În Malowi şi
Tanzania terasele sunt utilizate şi pentru cultura ceaiului.

Figura 56
Terase tip platformă pentru cultura orezului în China.

Aşa cum spuneam, terasele sunt extrem de scumpe pentru agricultură. Bennet
(1955) a calculat că la o pantă de 64% numai 30% din suprafaţă este productivă, iar la o
pantă de 80% numai 10%. De fiecare dată populaţia acceptă asemenea reconstrucţii ale
reliefului mai puţin din considerente agricole, cât mai ales din motivaţii ecologice majore,
stabilitatea dealurilor, oferind şi stabilitatea localităţilor pe lângă alte valori culturale şi
turistice care circumscrise globalului pot aduce localnicilor venituri sigure şi riscuri reduse
pentru viaţă.
135
 Terasele tip diguri sunt construcţii specifice destinate reţinerii apei o perioadă de
timp mai îndelungată pentru a se putea infiltra. Mai sunt denumite şi terase de reţinere.
Terasele tip albie sunt gândite ca terase de drenaj. Apa este adunată în copaie şi
apoi transmisă prin drenuri, în condiţii de neerodabilitate spre emisarii naturali.
Dimensiunea albiei se calculează în funcţie de maximum de apă în exces ce poate apărea
pe terasă. Terasele se găsesc în zone forestiere, zone de protecţie a localităţilor, străzilor
sau alte obiective economice şi agricole, scopul lor fiind unul predominant ecologic.

4.6.3.5 Mulcirea combate semnificativ eroziunea pe solurile agricole

Prin mulcire înţelegem acoperirea solurilor cu diferite materiale organice sau
anorganice. Acţiunile pozitive ale mulcirii sunt extrem de multiple şi diverse (figura 57).

reducerea evaporaţiei
zilnice
reducerea amplitudinii
între temperaturi la sol periodice

anuale

prin culturi de plante

aport de materie organică
în sol pentru humificare
paie

culturi speciale

Efecte
policondensare biocatalitică
pozitive
ale creşterea activităţii biologice
în sol reglarea N şi a altor elemente
mulcirii nutritive

Reduce energia cinetică a picăturilor

de ploaie şi anulează dislocarea
reducerea semnificativă a
solului prin apă şi prin vânt
curgerilor de apă şi sol

împiedică formarea şiroirilor

menţine şi favorizează structura solului

împiedică formarea crustei
menţine stabilitatea hidrică a
agregatelor

Figura 57
Efecte pozitive asupra solului obţinute ca urmare a mulcirii (original)

136
 Breburda (1983) şi grupul de cercetători DLG – Germania consideră mulcirea ca
una din cele mai active metode pentru combaterea eroziunii. În zonele secetoase din SUA
dar şi din Orientul Apropiat, Australia, Canada, America de Sud şi altele, s-a dezvoltat
procedeul de mulcire cu mirişte înaltă.
Procedeul a înlocuit sistemul de pîrloagă neagră practicat multă vreme în această
zonă şi care a condus la dezvoltarea eroziunii. Fără eforturi deosebite miriştea înaltă este
lăsată din reglarea combinei, ea fiind de aproape două ori mai înaltă decât cea obişnuită.
După recoltare, lucrarea solului nu se va efectua cu maşini de întors brazda ci cu unelte de
scarificare prevăzute cu piese active care taie solul în plan vertical, iar la adâncimea de 15-
25 cm distrug rădăcinile buruienilor (figura 58). O dată cu buruienile sunt uşor dislocate şi
paiele care rămân sub formă de strat la suprafaţă.

Figura 58
Aparatura de scarificat solul până la 55-60 cm cu dislocarea buruienilor şi a altor resturi organice, tăiere
verticală a solului şi orizontală a buruienilor la adâncimea programată. De regulă însă masa principală a
rădăcinilor buruienilor se află în stratul de 5-15 cm. (Foto autor)

Smith şi colab. (1965) consideră că sistemul de lucrare a solului pe mirişte înaltă

este deosebit de eficace în zonele secetoase pentru combaterea eroziunii prin vânt. Pe
solurile din România procedeul poate găsi o aplicaţie potrivită pe solurile uşoare şi
nisipoase din sudul României, Dobrogea şi Moldova de câmpie.

137
 Figura 59
Mulci obţinut din tăierea vegetaţiei
naturale pentru protecţia suprafeţelor
în pantă.

Figura 60.
Mulci obţinut din tocarea tulpinilor
de porumb care acoperă apoi cu un
strat organic solul

Mulcirea cu mirişte înaltă devine din ce în ce mai puţin eficace, pe măsură ce creşte
cantitatea de precipitaţii, motivul esenţial fiind dificultăţile în pregătirea patului germinativ
şi combaterea buruienilor. Dacă clima este umedă, miriştea înaltă nu mai face faţă
cerinţelor prezentate în figura 60.
Aşa cum s-a mai amintit, mulciul poate apărea după culturile timpurii, care nu lasă
în sol sau pe sol reziduuri organice creatoare de mulci (cartofii timpurii, legume sau ogor
negru). Cele mai potrivite culturi intermediare sunt cele de leguminoase pentru că, pe
lângă efectul de mulcire, ele lasă în sol şi o cantitate mare de azot fixat.

138
4.6.3.6 Protecţia împotriva eroziunii prin vânt

Într-un subcapitol anterior am prezentat modul cum se produce eroziunea prin vânt
şi consecinţele ei, mai ales pe solurile nisipoase şi uscate. Combinaţia celor două este
deosebit de periculoasă.

Figura 61
Perdea de protecţie a culturilor agricole
în Germania

Sursa:
www.hhu.ch/projecte/bilder/wildschutzsberfe

Pentru protecţia împotriva vântului în afara mulciului prezentat anterior cea mai
potrivită măsură o reprezintă perdelele de protecţie (figura 61). România a dispus de un
sistem foarte eficace de perdele pentru protejarea solurilor, mai ales în sudul ţării. După
transformările din 1989, acestea au fost distruse în procent de peste 80%, eroziunea prin
vânt declanşându-se energic, punând în pericol siguranţa habitatelor şi vieţile oamenilor.
De fapt tot oamenii au fost aceia care prin crasă inconştienţă le-au distrus.
Perdelele de protecţie acţionează şi reduc sau blochează cei trei factori favorizanţi,
şi anume:
- Erodabilitatea eoliană a nisipurilor şi solurilor nisipoase
- Însuşirile vântului în direcţia erodabilităţii, capacitatea sa de a disloca, transporta,
rostogoli particule şi de a crea reacţii succesive (în lanţ) care pot amplifica fenomenul
(turbulenţa →↑)
- Însuşirile morfologice ale terenurilor nisipoase şi uşoare date de: relief, starea
suprafeţei, zonelor agricole nisipoase (dună sau interdună), pantă, lungime pantă,
expoziţie, neomogenitate pedologică, etc.

139
 În România perdelele forestiere se recomandă a se înfiinţa din specii lemnoase, în
timp ce în zonele de stepă de la subtropice şi tropice ierburile perene înalte sunt şi ele
recomandate.
Dorinţa umanităţii de a se proteja de vânturi este veche, dar plantaţiile de protecţie
„PLANTATE” au apărut numai în ultimii 50-60 de ani, după ce oamenii au distrus
majoritatea pădurilor în care şi-au creat habitate şi exploataţii agricole. Speciile lemnoase
folosite la construirea perdelelor sunt alese dintre cele repede crescătoare, precum: pinul
negru, arţarul tătărăsc, salcâmul, mai multe specii de plopi cum ar fi cel alb, negru sau
euroamerican şi numeroşi arbuşti, dintre care cătina albă, cea roşie şi sălcioara prezintă cea
mai mare importanţă tehnică şi economică. În alte ţări se pot folosi şi alte specii specifice.

Cercetările experimentale au demonstrat în medie că elementele de construcţie

biologică a perdelelor care pot influenţa circulaţia aerului la sol sunt următoarele:
1. înălţimea
2. capacitatea de penetrare a aerului
3. însuşirile părţii superioare a coroanei arborilor.
Cu cât sunt mai înalte perdelele sau alte forme de protecţie, cu atât este mai
puternică frânarea vântului. Atât perna de aer în turbulenţă cât şi unghiul mort în golul de
vânt sunt cu atât mai lungi cu cât perdelele sunt mai înalte. Şi, pentru că liniştirea vântului
are loc numai în aceste două domenii, se poate demonstra existenţa unei corelaţii între
lăţimea zonei de protecţie a unei perdele şi înălţimea aceleiaşi perdele.

L= f . I

în care:
L = lăţimea zonei de protecţie
I = înălţimea perdelei
f = factor (constantă)

În cazul concret al perdelelor de protecţie prin „L” se înţelege de fapt şi distanţele

dintre perdelele de protecţie. Aşa cum se vede, la aceeaşi înălţime „I”, „L” este condiţionat
de „f” care este foarte variabil şi calculat diferit de la o ţară la alta şi de la o cultură la alta
de către diferiţi autori (Nuţă, 2007).

140
 Tabelul 13
Distanţe între perdelele forestiere de protecţie în diferite ţări şi culturile protejate
(Van der Linde, 1967) citat de Nuţă, 2007.
Distanţe între perdele
Ţara Felul culturii Autori
în înălţimi de perdea H
Culturi prăşitoare şi
20 - 25 SUA Batev (1944)
furajere
Culturi prăşitoare pe
17 RFG Bender (1955)
nisipuri
Culturi prăşitoare pe Flensborg şi
25 Danemarca
nisipuri Nekkondril (1940)
Orientul
20 Culturi diverse Goor, E.A.O. (1955)
Apropiat
Noua Huwe şi Beily
17 Livezi
Zeelandă (1954)
15-20 Israel Culturi de câmp Karachon (1956)

20-30 RFG Culturi diverse Krenz (1952)

Livezi în zona de Van Rhec (1957,
4-6 Olanda
litoral 1958)
Livezi pe soluri argilo- Van der Linde
15 Olanda
nisipoase (1955)
Pentru eroziune
25 Suedia Petersson (1947)
eoliană
Culturi variate şi
14-18 RFG Woelfle (1938)
păşuni

Valorile medii, date de diferiţi autori, ai distanţelor dintre perdele este 10 H în vânt
cu masă în mişcare peste 7 m/s şi 60 m la sub 3 m/s. În America şi Germania pentru culturi
diverse. L 0 20 – 34 H, iar pentru nisipuri L = 17 H. Din aceste motive, pentru fiecare
locaţie este potrivit a se face studiile proprii.
După funcţionalitatea şi scopul lor, perdelele de protecţie se împart în:
- pentru protecţie culturi agricole
- pentru adăpost păşuni şi animale
- perdele antierozionale
- pentru protecţia căilor de comunicaţie şi de transport
- pentru protecţia digurilor, canalelor şi malurilor

141
- pentru protecţia obiectivelor industriale şi sociale.

După consistenţă filtru şi desime perdelele sunt:

- Compacte sau impenetrabile. Vântul nu trece prin ele, de sus până jos, în spatele lor se
crează acea zonă de gol (calm absolut).
- Semipenetrabile, vântul trece prin ele cu viteză mult diminuată, în mijlocul perdelei
sunt arbuşti care permit trecerea unor cantităţi importante de aer în mişcare.
- Perdele rare de-a lungul cheilor şi şoselelor cu sarcini reduse de protecţie, mai ales
împotriva zăpezilor.
Perdelele cu rol exclusiv antierozional sunt cele care antrenează în această lucrare şi
pentru această prezentare câteva concluzii:
Pe solurile din sudul Olteniei (Complexul Sadova – Corabia) distanţa dintre
perdelele adulte nu trebuie să fie mai mică de 250 m.
Perdelele sunt alcătuite din salcâm ca plantă înaltă (10 m) şi diferiţi arbuşti enunţaţi
mai sus plasaţi între rândurile de arbori, este necesar a se constitui pe o lăţime de 10 m.
Schema de plantare: salcâm + sălcioară 1 x 1 m şi 5 + 2 rânduri
Asemenea perdele reduc cu peste 60% viteza vântului, reducând la minimum
dislocările de particule şi pierderea fertilităţii solului. Producţiile în asemenea sisteme la
cultura grâului cresc de la 5 q/ha la aproape 30 q/ha (figura 62).

Figura 62
Influenţa perdelelor din salcâm asupra producţiilor de grâu (2003).
(Sursa: Nuţă, 2007)

142
 ¾ Îmbunătăţirea rapidă a însuşirilor fizice şi chimice ale solului, în
special prin lărgirea ciclului biologic.
¾ Îmbunătăţirea microclimatului şi modificarea stării ecologice,
echilibrarea temperaturilor, reducerea evaporaţiei, reducerea
Alte utilităţi conţinutului de CO2, ridicarea umidităţii aerului, etc.
ale perdelelor ¾ Calmarea curenţilor de aer şi obţinerea de umbrare pentru animale
de protecţie în la păscut conduce la îmbunătăţirea stării de sănătate a animalelor şi
afara funcţiei mărirea performanţelor fiecărui animal.
antierozive ¾ Lemnul perdelelor poate fi folosit ca valoare economică
suplimentară, la fel şi fructele unor arbuşti (cătina de exemplu).
¾ Crearea de noi locaţii, habitate pentru animale, creşterea
biodiversităţii florei şi faunei, stimularea entomofaunei utile
sistemelor agricole.

Folosirea ierburilor sub formă de fâşii cultivate este intens utilizată în zonele aride.
Pentru aceasta înălţimea gramineelor ar trebui să se situeze la circa 1-1,5 m. Protecţia cu
graminee înalte este specifică solurilor sărace în umiditate în zone de stepă unde solul este
disponibil.

4.6.3.7 Metode chimice de stabilizare a solurilor

Prin metode chimice de stabilizare a solurilor înţelegem creşterea prin folosirea unor
produse chimice a stabilităţii solului la eroziune. Rezistenţa mărită la eroziune se obţine
prin îmbunătăţirea artificială a structurii, de orice dimensiuni, şi prin recrearea pe această
cale a unui raport apă/aer favorabil infiltraţiei acestuia şi reducerii scurgerii la suprafaţă.
Se obţine în felul acesta un sol stabil atât la eroziunea prin vânt cât şi la cea prin apă.
Relaţia dintre structura solului şi rezistenţa la eroziune este dată de următoarele
principii:
1. Cu cât sunt mai grele (mai argiloase) elementele primare ale structurii, cu atât se
consumă mai multă energie pentru distrugerea şi dispersia şi transportul lor. Capacitatea
de erodare creşte accentuat la elementele structurale în jur de 0,5 mm.

143
 2. În solurile foarte bine structurate, de regulă cei mai importanţi purtători ai
fertilităţii sunt reprezentaţi de coloizi. Prin înglobarea lor în agregate, aceştia sunt feriţi de
spălare. O bună structură determină şi un pericol redus de erodare a fertilităţii, sau altfel
spus conservă fertilitatea solului.
3. Absorbţia şi conservarea apei ca şi capacitatea de cedare la solurile structurale
este pentru texturile grele atât de mare încât pericolul de erodare prin apă este
semnificativ redus. Structurile formate pe texturi grosiere sunt uşor dezagregate şi supuse
spălării prin apă.
Există deci o corelaţie dublă între structura şi creşterea plantelor şi invers. Solurile
bine acoperite cu plante cu bune însuşiri structurabile vor dispune de o structură bună.

+
Sol
structurat Plante
+

−
Sol
nestructurat

Agregarea elementelor primare în forme structurale se corelează pozitiv cu felul şi

cantitatea substanţelor liante existente în sol. Dacă liantul este constituit din acizi huminici
saturaţi în Ca, legătura şi formarea unor agregate stabile este mare. De regulă însă acestea
se găsesc în cantitate mai mică pe solurile cu particule structurale mari, cum ar fi cele
nisipoase. Asemenea lianţi poti fi aduşi din afara solului. Primele cercetări în acest sens au
fost făcute în ultimile decenii ale secolului al XIX-lea şi apoi în anii ′30 ai secolului XX.
S-au folosit ca lianţi soluţii de substanţe humusoidale, bitum, viscoze, şi aşa-numitul
„coloid A”, o substanţă glutin din oase. Deşi starea structurală a solului a fost foarte
semnificativ mărită, procedeul nu a găsit o rezonanţă în practică din cauza cantităţii mari şi
neeconomice (15-25 to/ha) necesară. Producţia nu s-a putut corela cu costurile şi
procedeul a fost abandonat.

144
 O nouă situaţie s-a creat o dată cu apariţia şi creşterea polimerilor cu lanţ lung în
anii ′50 ai secolului XX. Următoarele trei substanţe au fost cercetate:
Acid acrilic : CH2 = CH – COOH
Acid metacrilic: CH2 = C(CH3) – COOH
Acid maleic: COOH – CH = CH – COOH
Aceste formule singure sau în amestec au fost utilizate sub denumirea comercială de
Krylium. În prezenţa anumitor catalizatori aceste elgături sunt în măsură ca în locul unei
duble construcţii să formeze două legături covalente şi prin aceasta aglomerări
macrocelulare. Datorită acestei însuşiri ele pot fi înglobate în sol ca pulbere sau soluţii şi
să formeze o structură artificială (Breburda, 1983). Pentru aceasta în sol au loc
următoarele reacţii:
a) Macromoleculele formează în sol polianioni, respectiv policationi, ceea ce înseamnă
că sunt încărcaţi electric. Ca urmare, reacţionează cu coloizii solului, încărcaţi şi ei
electric. Prin consecinţă, coloizii sunt obligaţi să coaguleze şi să agregheze.
b) Un efect de cimentare poate să apară şi datorită punţilor de hidrogen, care aduc
împreună structurile elementare în faza solidă a solului, formând agregate.
Rezultatele experienţelor au condus la o bună structurare a solului, la ridicarea
stabilităţii agregatelor faţă de apă, o rezistenţă mecanică bună şi constatarea foarte
importantă a lipsei activităţilor negative asupra plantelor şi activităţii biologice a solului.
Imediat în anii ′60 în ţări ca SUA, URSS, Anglia, Belgia, Italia, Germania, Ungaria,
România şi altele s-au făcut cercetări cu noii formatori de structură şi au fost elaborate
tehnologii de aplicaţie. S-au elaborat noi cercetări privind clasificarea mecanismelor de
acţiune în sol, şi influenţa asupra producţiei diferitelor plante.
Aplicarea practică s-a realizat însă numai pe suprafeţe mici şi foarte rar în
agricultură, considerându-se că din punct de vedere ecologic introducerea în sol a unor
poliacrili amidici de sinteză nu este, cel puţin emoţional şi politic, de acceptat. De aceea,
amidele poliacrilice, ca şi alte substanţe răşinice au fost utilizate cu precădere pentru
stabilizarea solurilor, destinate construcţiilor sau infrastructurii. Pentru zonele şi arealele
agricole deşi foarte bun, procedeul se aplică în primul rând pentru combaterea eroziunii
prin vânt, mai ales în faza iniţială a reconstrucţiei şi stabilizării materialului iniţial foarte
mobil. Foarte larg a fost utilizată metoda în Israel unde prin folosirea a 929 cm2
poliacrilamidă 1% s-a format crustă cu o durată de înjumătăţire de 14 săptămâni care a

145
permis germinarea şi creşterea ierburilor însămânţate, începându-se până atunci un proces
foarte dificil de formare a solurilor.
Pentru Israel şi alte ţări asemănătoare dar şi pentru solurile nisipoase din România,
stabilizarea chimică rămâne încă o tehnologie actuală.
BIBLIOGRAFIE
A.G. Borde and Partner, 2000
Agriculture and Agrifood Canada, 2007
Barfield B.J., Warner R.C., Haan C.T., 1983
Bennet H.H., 1955
Huang C.J.M., Bradford and J.N. Cushman,
1983.
Mamo Martha, Nain Patricia, 2006
Nistor D., 2004
Nulă I.S., 2007
Pitt R, 2002
Renard KG, Faster GR, Wesiad GA, McCool
DK, Yoder DC, 1987.
Sobolev S.S., 1961, Breburda J., 1983.
Soil Conservation Act im Jahr 1935
Smith R.M., Stanley W.L. 1965.
United States Department of Agriculture 2007,
Economic Research Service
Wischmeier W.M., 1959
Wischmeier W.M., Smith D.D., 1965.
Wischmeier W.M., Smith D.D., 1978
Lanschaftökologischer Kriterien Katalog zur Gestaltung von
Ackerslögen im Agrarraum-Lanschaftökologische Aspekte.
Sachrischen Landesamt für Umwelt und Geologie.
Prairie Soils. The case of Conservation. Pero online – publication.
Applied Hydrology and Sedimentology for Disturbed Areas. Oklahoma
Technical Press. Stillwater, Oklahoma.
Grundlagen der Bodenerhaltung (engleză, traducere) McGrow.
A numeric study of raindrop impact phenomena. The clasica
deformation case. „Soil.Scie.Soc.Am. J.vol. 47, pag. 885 – 861.
Erosion – Introduction INRLSE 2000 – Department of Agronomy and
Horticulture at University of Nebraska, USA.
Valorificarea superioară a resurselor de sol de pe terenurile în pantă,
erodate – premisă a dezvoltării rurale durabile. Orizont 2005 – Caietele
Sesiunii 2004 – Parlamentul României.
Cercetări privind influenţa complexă a perdelelor forestiere din sudul
Olteniei – teză de doctorat.
Erosion Mechanism and the Revised Universal Loss Equation (Rusle)
USDA, SUA.
Predicting Soil Erosion by Water. A Guide to Conservation Planing
with Revised Soil Equation (Rusle). USDA Handbook Nr. 703, pag.
404.
Bodenerosion, Bodenerhaltung. DLG – Verlag GmbH.
Erosion in der USA Ubersicht 1930 - 1940
Soil Science, vol. 100.
Global Resources and Productivity, USDA.
Rainfall Erosion Index for a Universal Loss Equation. Soil Science of
America Proceding. vol. 23 pag. 246-249.
Rainfall Erosion Losses from Cropland East of the Rocky Mountaines.
Agriculture Handbuch no 282, US Department of Agriculture,
Washington DC.
Predicting Rainfall Erosion Losses. A Guide to Conservation Planning.
USDA AH 537, Washington D.C.
146
 5. MICORIZA
şi
MICORIZAREA CONTROLATĂ

5.1 INTRODUCERE

Pare paradoxal, dar suntem obligaţi să repetăm că mijloacele biologice care ne stau
la dispoziţie pentru optimizarea ecologică a terenurilor agricole şi a stabilităţii solului şi a
nutriţiei plantelor rămân poziţionate în relaţia între plante şi sol, care se face prin
intermediul rădăcinilor.
Experienţe simple efectuate pe suporturi minerale, de tip hidroponic în care apa
naturală a fost înlocuită cu apă distilată, au demonstrat că plantele îşi dezvoltă rădăcini
firave şi mor repede după epuizarea rezervelor din seminţe, chiar dacă primesc elementele
nutritive necesare. Condiţia principală a existenţei ecosistemelor bazate pe vegetale
porneşte de la această relaţie plantă-sol, în cadrul căreia cei doi parteneri trebuie văzuţi ca
un sistem extrem de complex şi indestructibil în care acţionează mii, poate milioane de
factori ce se intercondiţionează în milioane de combinaţii care fac ca sistemul să
funcţioneze bine sau, dimpotrivă, să dispară, cu toate consecinţele ce reies de aici. Relaţia
plantă-sol face obiectul multora dintre studiile noastre şi dorim să informăm cititorul
român asupra rezultatelor noastre într-o serie de publicaţii pe această temă. Solul trebuie
văzut ca un organism viu, alcătuit dintr-o biomasă extrem de variabilă precum cea
microbiană bacteriană, actinomicete, ciuperci, protozoare şi altele despre care vom vorbi
cu altă ocazie. Solul are o activitate enzimatică: respiraţie – oxido-reductază, hidroliză, etc.
dar are şi o seamă de funcţii specifice agronomic, cum ar fi degradarea celulozei,
nitrificarea, denitrificarea, aptitudini metabolice, şi multe altele. Toate aceste
microorganisme şi activităţi ale solului nu se desfăşoară decât în prezenţa plantelor şi
atunci când relaţiile dintre materia solidă a solului şi spaţiile de aer se găsesc în proporţie
de 1:1, optimul activităţilor fiind condiţionat de structurarea solului şi de un raport bun
între apă şi aer.

147
 5.2 DEFINIŢIA MICORIZEI ŞI UTILITATEA EI

Etimologia termenului micoriză vine de la grecescul Mukes care înseamnă ciupercă,

şi Rhizo care înseamnă rădăcină. Micoriza poate fi definită deci ca o asociaţie simbiotică
între o ciupercă şi rădăcina unei plante, denumită şi planta gazdă (Frank, 1985).
Există numeroase tipuri de micorize, dar în practică se lucrează de obicei cu două dintre
ele:
- ectomicorizele
- endomicorizele (vezi şi anexa I).
Ectomicorizele sunt prezente pe 3-5% din speciile vegetale terestre şi au o
importanţă forestieră considerabilă. Specificul lor constă în prezenţa redusă în sol şi pe
rădăcini, cu o exteriorizare evidentă. De aceea ele prezintă un interes evident pentru
producţia ciupercilor comestibile. Sunt uşor de recunoscut, observându-le sub lupa
binoculară. Sistemele radiculare micorizate (figura 1) alcătuiesc o reţea Hartig de
dimensiuni diferite care va reprezenta locul de schimb bidirecţional între cei doi parteneri.
Laboratoarele de micorizare controlată (ANVAR) aparţinând INRA livrează
tehnologii, dar şi material biologic micorizat cu specii de ciuperci comestibile, cum ar fi,
de exemplu, Lactarius deliciosus (figurile 2, 3 şi 4).

Figura 1
Prezentare schematică a unei micorize
(Lagrange, 2001)

148
 Figura 2
Lactarius deliciosus obţinută prin micorizare pe
conifere (pin) (Pepinierele Robin, 2007).

Figura 3
Fructificaţii de lactarine delicioase (Lactarius deliciosus) în vârstă
de un an pe plante tinere de pin negru (Robin-ANTI-CHIGNON-
R430).

Figura 4
Detaliu sub microscop asupra micorizei de
Lactarius pe pin.

149
 Ectomicoriza măreşte în timp şi volumul rădăcinilor, simbioza devenind benefică
nu numai pentru producerea de ciuperci cât mai ales pentru creşterea mai rapidă a
arborelui.

Ciupercile obţinute prin micorizare vizează nu numai lactarinele ci şi o serie

întreagă de alte specii precum: Hebeloma, Suillus, Botelus Amnicanita, Cantharellus,
Paxillus, Rhizopahgon, Pisolithus, unele având interes exclusiv forestier, altele având şi un
interes comestibil. Plantele gazde sunt diferite conifere sau foioase (Pinus, Picea, Abies,
Quercus, Corylus, Castanea, Tilia, Populus, Cedrus). În ultimul timp micorizarea cu
Tuber melanosporum, Tuber uncinatum şi Tuber magnatum câştigă mult în importanţă.
Ectomicoriza reprezintă o îmbinare fericită între conexiunea resurselor naturale şi
împlinirea unor dorinţe culinare.

Endomicoriza reprezintă cea mai răspândită formă de simbioză ciupercă-plantă. Ele

colonizează peste 90% din plantele care populează uscatul. Sunt foarte cunoscute, prezente

şi utile la plantele ornamentale, arbori şi arbuşti fructiferi, dar se găsesc asociate şi unor

specii forestiere care aparţin genurilor Fraxinus, Acer, Juglans, Prunus, etc. Sunt prezente,

de asemenea, pe foarte multe specii ierbacee, inclusiv la cereale, mai studiate fiind cele de

la orz, porumb şi grâu.

În figura 5 se prezintă un desen în care se evidenţiază diferenţa între o actinomicoză

prezentă mai ales în exteriorul cortexului cu penetrarea hifelor în sol şi stabilizarea

acestuia. Adeseori hifele solului din apropierea plantei gazdă formează la suprafaţă

formaţiuni fructifere (foto 7). Endomicoriza infectează celulele corticole fără a forma o

teacă. Figura 6 prezintă o schemă privind separarea şi evoluţia ecto şi endomicorizelor la

diferite plante (vezi şi anexa 1).

150
Figura 5
Diferenţa între principalele două forme de micorize

Figura 6
Modele de manifestare a ecto şi endomicorizelor (reţeaua Harting). Sursa FAO.

151
Figura 7
Hifele ciupercilor penetrează suprafaţa în condiţii potrivite şi specifice de climă şi formează fructificaţii
(Simon Egli, Ivano Brunner – 2002).

Figura 8
Ectomicoriză înregistrată în
31.05.2008 într-o pădure de fag în
zona Văii Doftanei.
(Foto autor)

Figura 9
Ectomicoriză în solul din Pădurea
Mostiştei
(Foto autor)

152
Figura 10
Miceliu ectomicoritic în păduri de molid din Valea Doftanei, 31.05.2008
(Foto autor)

Figura 11
Ectomicoriza foloseşte ca mediu nutritiv conurile coniferelor.
(Foto autor 31.05.2008)

153
Figura 12
Hifele ciupercii formează o manta densă de jur împrejurul celor mai fine rădăcini ale arborelui sau
plantei, mărind considerabil forţa şi cantitatea de nutrienţi absorbiţi
(Sursa Uni. Hochenheim)

5.3 FUNCŢIILE MICORIZEI

a) Schimbul de substanţe nutritive

Micoriza reprezintă un „sistem”, după alţi autori un organ în interiorul căruia are loc
un schimb de substanţe între plantă (arbore sau plantă erbacee) şi ciuperca micorizică.
Plantele verzi pun la dispoziţia ciupercii substanţe elaborate ale fotosintezei, zaharuri sau
alte combinaţii, iar în contrapartidă primesc elemente nutritive elementare, precum azotul,
fosforul, pe care ciupercile le extrag dintr-un volum mult mai mare de sol. Ciuperca
formează hifele extrem de fine care înconjoară ca o mantie rădăcina (figura 12).
b) Protecţia împotriva unor substanţe dăunătoare
Există foarte multe cercetări care demonstrează faptul că plantele gazdă sunt
protejate de micoriză împotriva unor efecte toxice produse de diferite substanţe
dăunătoare. Hifele reţin penetrarea metalelor grele, care în absenţa lor ar fi uşor preluate
de plante. Această însuşire este similară cu cea a unei funcţii de filtrare (filtru biologic).
Dezavantajul este însă acela că, în cazul ciupercilor comestibile metalele grele se regăsesc
în biomasa activă a corpului ciupercilor, făcându-le necomestibile. În cazul porumbului şi
al cerealelor păioase, dar mai ales în cazul legumelor, funcţia de filtrare a metalelor grele

154
de către micoriză devine extrem de utilă şi totodată cea mai ieftină metodă de cultivare a
acestor plante pe solurile poluate.

Alte funcţii:
Plantele micorizate au demonstrat, au scos în evidenţă că posedă o toleranţă ridicată
împotriva diferiţilor factori de stres. Plantele sunt mai puţin afectate de geruri şi secetă şi
totodată se prezintă cu un „imunosistem” cu mult mai stimulat împotriva agenţilor de
îmbolnăvire, mai ales a celor care provin din sol. Pomii şi viţa de vie micorizate necesită
de două ori mai puţine tratamente fungicide, iar cerealele micorizate nu mai au nevoie de
nici un tratament. Sistemul micorizic acţionează şi ca un stimulator al creşterii plantelor şi
măririi recoltelor.

5.3.1 Detalii asupra modului de exercitare a funcţiilor micorizelor. Aplicaţii practice

Trebuie precizat că atunci când ciuperca colonizează rădăcinile, formează împreună
cu planta gazdă un sistem radicular de 2-3 ori mai mare decât în situaţia neexistenţei
micorizei (vezi figurile 13, 14 şi 15). Din acest motiv, pentru plantele cu valoare
economică foarte ridicată, cercetătorii au putut descoperi cele mai potrivite ciuperci care
pot forma specific micorize, şi au pus la punct şi metodele cele mai potrivite de inoculare a
ciupercii sistemului radicular al plantei. Metoda s-a extins mult în practică, mai ales pentru
plantele horticole şi forestiere.

Figura 13
Dezvoltarea rădăcinilor în funcţie de
micorizare. Dreapta: micorizat; stânga: fără
micoriză.

155
 Figura 14
Plantă horticolă cu rădăcină micorizată
(dreapta) şi fără micoriză (stânga).

Figura 15
Dezvoltarea rădăcinilor în ghivece în varianta micorizată (stânga) şi nemicorizată (dreapta).
Sursa: Universitatea Giessen, www.biosicherheit.de

Se poate afirma că prin intermediul micorizei se schimbă fundamental întregul

sistem global de relaţii dintre plantă şi sol şi aceasta pe cale exclusiv naturală. Conform lui
Gisi U. (1997), cele două forme de micorize se pot intersecta. Pe de altă parte există şi o

156
formă de micoriză arbusculară (figura 16), care ţine de grupul VAM (Vesicular Arbuscular
Mychoriza).

Figura 16
Micoriză arbusculară (schemă)

Pătrunse în rădăcinile plantelor hifele ciupercilor din sol, tot timpul provenite din
germinaţia sporilor, penetrează prin perişorii radiculari în cortex. În cortex se formează
hife concentrate sub forma unor arbuşti şi vezicule, din care se exteriorizează hife fine care
ocupă un mare volum de sol. Numărul de hife fine de ciuperci este de până la 10 ori şi
chiar mai mare decât al perişorilor radiculari.
Putem spune deci că micoriza reprezintă în raport cu solul o posibilitate de
prelungire şi mărire a activităţii rădăcinii, mai ales în porţiunea ei fină, hifele putând să
pătrundă în cei mai mici pori ai solului, de unde extrag substanţe nutritive şi apă, dar în
acelaşi timp leagă particulele elementare ale acestuia în agregate, mărind de 4-5 ori
capacitatea rădăcinilor de a agrega solul (figura 17).
Hifele ciupericlor se află în sol sau pot fi aduse cu diferite materiale organice
micorizate cum ar fi composturile. Prin aplicarea acestora creşte în decurs de 2 luni
coeficientul de legare al pariticulelor de două căi:
1) de către hifele ciupercilor şi

157
 2) de către elementele de coeziune internă, mai exact acizii huminici, catalizaţi cu
elemente bivalente.
Structura solului o dată formată se dovedeşte a fi foarte stabilă, factorii de
hidrofobicitate fiind maximi la 2 luni şi 28oC temperatură, scăzând uşor, dar totuşi activi
până la 11 luni, ceea ce înseamnă o conservare excelentă a solului pe întreaga perioadă de
vegetaţie a acestuia. De remarcat este şi faptul că micoriza cedează solului o cantitate mare
de polizaharide, care sunt elemente de coeziune în prima parte, dar care sprijină activitatea
bacteriilor în partea a doua, acestea devenind mai active şi mai dispuse să degradeze
humusul. De aceea, necesitatea retratării solului cu composturi micorizate este anuală
pentru o conservare excelentă a acestuia.

Figura 17
Stabilizarea agregatelor solului de către agenţii de agregare puşi la dispoziţie de un compost micorizat
aplicat solului (prelucrare după Annabi M, 2005).

În condiţiile în care volumul rădăcinilor creşte de 2-4 ori cantitatea de apă şi

nutrienţi din sol creşte şi ea, putem spune că micorizarea solurilor devine în practică una
din cele mai eficiente metode de conservare a lui şi de mărire a cantităţii şi calităţii

158
recoltelor în mod absolut natural. Recapitulând binefacerile micorizei, fie şi în parte,
ajungem la următoarele constatări.

1) Plantele au, în prezenţa micorizei, o vitalitate extrem de mare, manifestată prin:

- creşterea rapidă a cantităţii de biomasă atât în sol cât şi în afara solului (vezi şi
figura 13).
2) Principala cauză care conduce la creşterea vitalităţii plantelor este generată de
creşterea absorbţiei nutrienţilor şi a apei.
Majoritatea elementelor nutritive se absorb în cazul micorizelor prin hifele ciupercii,
foarte abundente în sol (figurile 21, 22 şi 23).

Figura 18

Efectul micorizei asupra creşterii biomasei la orz în experienţele de laborator.

Recoltele de boabe s-au corelat cu biomasa.
1 – fără micoriză
2 – micorizat
Sursa: Universitatea Giessen (www.biosicherheit.de)

159
Figura 19
Efectul micorizei asupra creşterii diferenţiate a florilor de cerceluş (Fucsia cordifolia)
(Foto autor)

Figura 20
Efectul micorizei asupra creşterii diferenţiate a petuniilor (Petunia hybrida)
(Foto autor)

160
Figura 21
Absorbţia elementelor nutritive în cazul micorizei se face predominant de către hifele subţiri ale ciupercii.

Vezi şi figura 22, din care reiese că rădăcinile practic nu mai au contact cu solul.

Figura 22
Rădăcini micorizate la specia Cornus mass.
Ele măresc de 2-3 ori absorbţia din sol a elementelor nutritive (foto autor).

161
Figura 23
Realizată pe mediu de agar-agar, micoriza s-a dezvoltat spre zona vasului bogată în elemente nutritive.
perişorul radicular este blocat. Ciuperca partener este Lactarius pubescent.
Sursa: www.helas.bto.ed.ac.uk

O importanţă deosebită o prezintă micoriza în cazul fosforului. Atât în România cât

şi în alte ţări fosforul este greu accesibil plantelor. Sistemul micorizitic este singurul care
reuşeşte să mărescă cu până la 50% agrodisponibilitatea pentru fosfor a plantei şi să
conducă implicit la creşterea recoltei. Din figura 24 se observă că prin accesibilizarea
fosforului de către micoriză, recolta atinge maximul, la o doză de îngrăşăminte cu fosfor
de 3-4 ori mai mică în varianta micorizată faţă de cea nemicorizată (Barrow J, 2005). De
remarcat este şi faptul observat de mai mulţi autori, printre care şi cei ai universităţii

162
Hohenheim, Stuttgart, cum că micoriza poate extrage fosforul în cantitate mare chiar şi din
mineralele naturale. Cum acestea se găsesc mai tot timpul în soluri, este puţin probabil ca
plantele să sufere de lipsă de fosfor. Pe de altă parte, cercetătorii demonstrează că în soluri
foarte bogate în fosfor micorizele se dezvoltă cu oarecare dificultate (Curtis E, 2006).
Faptul că micoriza intervine direct în absorbţia elementelor minerale este demonstrat de
numeroşi cercetători, însă nu de mult timp.
Kung′u J.B. (2003) de la Universitatea din Kenyatta experimentând în casa de
vegetaţie prin inocularea unei micorize vezicular-arbusculare (VAM) speciei Senno
spectabilis (figura 24) a obţinut rezulate de-a dreptul spectaculare, şi anume (tabelul 1):

Tabelul 1
Efectul inoculării unei micorize arbusco-veziculare asupra performanţelor de
creştere ale speciei Senno spectabilis după 90 zile în casa de vegetaţie
(Sursa Kung′u, parţial modificat).
Tratament
de
Parametri de creştere Dimensiunea
Inoculare VAM Creşteri % câte
parametrilor
ori
Greutatea uscată a fără inoculare 2,82
lăstarilor gr.vas cu inoculare 8,83** + 213 3,13
Greutatea uscată a fără inoculare 1,66
rădăcinilor g/vas-1 cu inoculare 5,66** + 241 3,41
Lungimea totală a fără inoculare 10,72
lăstarilor cm cu inoculare 19,80** + 85 1,85
fără inoculare 0,21
Diametrul rădăcinilor cm
cu inoculare 0,36** + 71 1,71
fără inoculare 4,30
Nr. de frunze
cu inoculare 8,80** + 105 2,05
fără inoculare 24,30
Lungimea rădăcinilor cm
cu inoculare 30,41** + 25 1,25
fără inoculare 0
Rădăcini colonizate %
cu inoculare 67,75** + 67,8 7,78

** Semnificaţie statistică pentru probabilitatea de 99%.

163
 Figura 24
Senna spectabilis în plină floare

Absolut toţi parametrii studiaţi

precum greutatea uscată a lăstarilor şi rădăcinilor, lungimea totală a lăstarilor şi
rădăcinilor, numărul de frunze, etc., au crescut de până la 3,4 ori în condiţiile în care 67%
din rădăcinile speciei Senna au fost colonizate cu micoriza arbusculară veziculară. Aceşti
parametri fizici au condus la modificarea concentraţiei elementelor nutritive în plante
conform datelor din tabelul 2.

Tabelul 2
Efectul inoculării micorizei arbusculare asupra concentraţiei nutrienţilor (NPK) în
lăstarii speciei Senna spectabilis după 90 de zile de la inoculare în casa de vegetaţie

% nutrienţi în ţesuturile lăstarilor

Specificaţie
azot fosfor potasiu

neinoculat 0,19 2,99ns 1,53ns

inoculat 0,46** 3,05 1,64

** - semnificativ în 99% din cazuri

ns - nesemnificativ

164
 În condiţiile în care ghivecele cu plante au folosit acelaşi substrat nutritiv autorul
decide că datorită fosforului abundent din sol, volumul, dimensiunile mărite ale
rădăcinilor, dictează un mai bun management al azotului care devine responsabil pentru
performanţele plantelor micorizate. Fără îndoială, aşa cum am văzut, asemenea rezultate se
regăsesc şi în comportamentul plantelor horticole şi agricole, care pot aduce un plus de
valoare ridicată celor care cultivă în regim comercial asemenea sisteme.

Figura 25
Absorbţia mărită a fosforului la doze mici, în condiţiile plantelor cu micorize
(sursa Barrow J, 2005)

5.3.2 Creşterea rezistenţei plantelor contra bolilor

O serie întreagă de cercetători precum Quarles W (199), Sharma şi colab. (1996). St.
Arnaud şi colab. (1995 şi 1997), Vigo şi colab (2000), Abdel-Azis şi colab. (1995) susţin
că micorizele VAM reprezintă veritabili agenţi de protecţia plantelor. În foarte multe
cazuri s-a demonstrat că există un potenţial de biocontrol în special la plantele ale căror
boli sunt cauzate de Phytophtora, Rhizoctonia şi Fusarium.
În alte cazuri s-au demonstrat rezistenţe notabile şi la alte boli, inclusiv la cele
cauzate de bacterii sau chiar de virusuri. Cercetătorii sugerează că VAM-urile produc în
extrudaţii radiculari fitoalexine şi compuşi fenolici (Morandi D. (1996) şi Norman J.R. şi
165
colab. (2000). Absorbiţi apoi de către plante stimulează un fel de efect imunitar al acestora
faţă de boli prin inducerea unor gene de rezistenţă specifice. În plante ca sisteme de
apărare au mai fost găsite chitinoze, glucanoze, flavonoide, toate produse de gene care
apără plantele de boli.
Implementarea în practică de către mari firme comerciale a micorizării a condus la
rezultate surprinzătoare, micorizele reducând numărul de tratamente la jumătate la pomi,
vie şi legume, şi eliminându-le complet la cerealele păioase.
Putem afirma cu convingere că prin micorizarea culturilor se realizează suficiente
interacţiuni care induc soluţii alternative esenţiale privind managementul bolilor plantelor
naturale şi comerciale.
În concluzie, conform revistei Phytoprotection (2000), micorizele reprezintă o
metodă biologică care poate restrânge semnificativ impactul bolilor asupra plantelor de
cultură, fără a constitui însă un panaceu.
Funcţionarea micorizelor ca agenţi de luptă biologică implică cinci mecanisme de
interacţiune: unele dintre ele vizează direct planta, şi anume:
1. O stimulare a creşterii bazată pe un aport nutritiv crescut şi o mai bună sănătate
vegetală.
2. O transformare morfologică la nivel radicular.
3. Inducerea sau suprimarea mecanismelor de apărare, îndeosebi acelea care implică
mai multe enzime.
Celelalte două mecanisme vizează parazitul, adică:
4. O competiţie directă a plantei asupra ciupercii partener, legată de disponibilitatea
nutrienţilor de locaţia de infecţie, structura şi calitatea solului.
5. Modificarea microflorei şi creşterea cantităţii de materie organică.
Rezultă că micorizele şi micorizarea nu pot înlocui tratamentele pesticide, dar pot
reduce semnificativ numărul de tratamente, uneori cu 50%, alteori înlocuindu-le aproape
total. Pe de altă parte, produsele chimice în prezenţa unui sol mai activ şi a unui complex
enzimatic mai abundent, sunt mai rapid degradate, conservându-se puritatea şi
degradabilitatea relaţiei plantă-sol.

166
5.3.3 Beneficiile sistemului simbiotic plante-ciuperci. Concluzie importantă
În loc de concluzia la această lucrare prezentăm o diagramă care redă avantajele,
beneficiile adoptării sistemului micorizic (plantă-ciupercă) în mediul agricol, permiţându-
ne o mai bună vizualizare a amploarei fenomenului la nivel vegetal şi prin ricoşeu putem
calcula impactul acestei adaptări pe termen lung asupra calităţii vieţii (figura 26).

Domeniul Avantaje Beneficii

ameliorarea nutriţiei Reducerea cu 15-20% a

aportului de îngrăşăminte în sol
Fiziologia
vegetală toleranţă stres hidric Culturi pe soluri aride sau
improprii

rezistenţă temp. scăzute Culturi în zone termic dificile

- adaptare la stres
- rezistenţă la eroziune
- fixarea solurilor
Morfologie Modificarea arhitecturii
vegetală radiculare
Recolte mari pentru
BENEFICIILE SISTEMULUI MICORIZIAN PLANTĂ-CIUPERCĂ

plantele rădăcinoase

Refacerea microflorei
solului
Densitatea solului şi
subsolului în
microorganisme Creşterea indicilor de calitate
ai solului. Structură, humus,
microorganisme
Comunitatea
vegetală
O mai bună aclimatizare a
transplantaţiei
Convieţuirea
sinergică a
Creşterea densităţii partenerilor
partenerilor (mai multe sisteme de micoriză)

Creşterea producţiilor

Creşterea biomasei aeriene sau

Producţie vegetală radiculare

secetă
Rezistenţă la stresuri geruri
Agricultură poluare

Plante sănătoase

Diminuarea cantităţii de pesticide

Rezistenţă la boli Creşterea calităţii producţiei agricole

Ameliorarea sănătăţii animale,

vegetale şi umane

Sinteză crescută a metaboliţilor

Valoare adăugată primari şi secundari
produselor
Recolte mai timpurii

Figura 26
Diagramă tip arbore a beneficiilor sistemului simbiotic plantă-ciuperci în natură şi agricultură
167
ANEXA 1
Comparaţie între o ectomicoriză şi o endomicoriză

Din desen se observă următoarele:

a) Ectomicorizele formează la nivelul cortexului şi la exteriorul ei o reţea de celule

aparţinând ciupercii partener denumită manta, iar către interior celulele ciupercii
înconjoară pe cele ale celulelor vegetale.
b) În cazul endomicorizelor, ciuperca parazită (partener) părunde cu ajutorul hifelor care
se dezvoltă în sol direct în interiorul celulelor cortex ale rădăcinilor unde formează la
început vezicule apoi arbusculi care realizează cuplarea rădăcinii cu o imensă masă de
hife ce se dezvoltă în sol, crescând semnificativ masa de absorbţie a sistemului
micorizic. Sporii se formează în sol, prin germinaţie formează noi hife. Deoarece în
limba engleză sistemul este denumit Vesicular-Arboricol-Mycorrhiza, este cunoscută pe
scurt V.A.M.

168
ANEXA II

Micoriza serveşte la combaterea eroziunii conform fotografiilor de mai jos:

1 2 3

1. Sol erodat în Munnţii Alpi în 1970 - atunci a fost micorizat.

2. Starea pantei iniţiale în 1985 (după 15 ani)
3. Starea pantei studiate în 2005 (după 30 de ani).
Sursa: Institutul de cercetări elveţiene WSL.

Cercetările efectuate de Fritz Ochl în Munţii Alpi au arătat că în acest spaţiu trăiesc
60 ciuperci micorize dintr-un total de 200 ciuperci AM. Trei dintre acestea au fost găsite
de cercetător numai în acest spaţiu şi el le-a ordonat în Ordinul Pacispora: Pocispora
corallaida, Pacispora franciscana şi Pacispora robigino.

169
ANEXA III

Schemă privind interacţiunea dintre ciuperci, bacterii şi viruşi în sol.

Există în permanenţă fie o colaborare, fie o competiţie între aceste trei grupe de
microorganisme ale solului. Activitatea fiziologică şi biochimică a bacteriilor este
stimulată de micorize. Virusurile pot stimula sau inhiba ciupercile. De regulă ele participă
frecvent la transformarea genetică a ciupercilor şi bacteriilor.

170
 6. AZOTUL ÎN NATURĂ
ŞI AGRICULTURĂ

Moto:

- 10% din solurile lumii sunt poluate cu metale grele

- 60% din solurile lumii sunt atinse de eroziune
- 90% din solurile lumii au activitate biologică foarte slabă, în special o rată
mică de ciuperci (micorizare)
- fenomenul de oboseală a solului este din ce în ce mai grav, îndeosebi în
horticultură şi la cultura sfeclei de zahăr.
Este, cred, suficient pentru o schimbare.
Claude Bourguignon
Şeful catedrei de pedologie şi microbiologie a solului Beaujeu, Franţa

6.1 INTRODUCERE

În tabelul lui Mendeleev, denumit şi „tabelul periodic al elementelor”, „N” (azotul)

ocupă poziţia 7 (numărul atomic), în grupa 15, perioada 2, alături de „C” (carbon) şi „O”
oxigen, împreună cu care alcătuiesc cea mai mare parte din componenţa aerului. Este un
gaz incolor, inodor, insipid şi de obicei inert, diatomic şi nemetalic, şi ocupă 78,08% din
atmosfera pământului.
Azotul este un nemetal cu o electronegativitate = 3. Are cinci electroni pe ultimul
strat şi de aceea este, de obicei, trivalent. Este un gaz diatomic şi nereactiv la temperaturi
obişnuite. Condensează la presiune K = 77 şi îngheaţă la K = 63. În stare lichidă devine
substanţă criogenică.
Azotul este considerat elementul cheie al ecosistemelor pentru că este parte
componentă a aminoacizilor, care constituie cărămizile, baza formării PROTEINELOR.

171
 La nivelul planetei pământ cantitatea totală de azot însumează 1015 tone (Uni
Bayreuth, 2004). Repartiţia lui în diferite rezervoare ale pământului este prezentată în
tabelul nr. 1.
Tabelul 1
Repartiţia azotului în rezervele planetei
(Blumer/Lunberger – Stabile Isotope in der Welt. Uni Bayreuth)
Nr.
crt. Rezervorul T/N %
1 Biosferă 2,8 x 1011 0,002
2 Hidrosferă 2,3 x 1013 0,014
3 Atmosferă 3,86 x 1015 2,3
4 Geosferă 1,63 x 1017 97,7
5 Crusta pământului 0,13 – 1,4 x 1016 0,78-8,4
6 Soluri şi sedimente 0,35 – 4,0 x 1015 0,21-2,4
7 Mantaua şi miezul planetei 1,6 x 1017 95,6

6.2 FIXAREA AZOTULUI DIN AER

Suprafaţa pământului este de 5,1 x 108 km2 = 5,1 x 1010 ha. Dacă în atmosferă se
regăsesc 3,86 x 1015 tone azot, înseamnă că deasupra fiecărui hectar de teren solid (uscat)
sau apă se găseşte o cantitate de:

3,86 x 1015
= 0,757 x 107 = 75,6 mil tone azot/ha = aprox. 7600 to/m2 suprafaţă
5,1 x 108

Rezultă că în atmosferă, deasupra fiecărui hectar se află circa 80 milioane tone

azot, în timp ce ecosistemele naturale şi antropice, adică culturile agricole şi formaţiunile
biofizice naturale, consumă în medie maximum 150 kg azot pe an, ceea ce înseamnă la
nivelul planetei un consum de 450 milioane tone zot, adică 4,5 x 107 tone.
Resursa de azot este deci inepuizabilă, este regenerabilă (reciclabilă), dar în
atmosferă este inertă (N2).
Fixarea din atmosferă a azotului se face prin trei căi principale:
¾ biologică,
¾ tehnică,
¾ atmosferică (chimică).

172
 Înainte de a trece la prezentarea procedeelor de fixare – cu insistenţă pe cea
biologică – este bine să precizăm că azotul se găseşte în natură în diferite forme, şi anume:
Monoxid de azot (NO) – se obţine practic prin arderea şi descompunerea materiei
organice. Prin ardere se produce însă atât NO cât şi NO2 (NOx = oxizi de azot). Arderea
produce NO prin combinaţia N2 cu O2 (are loc în atmosferă) ca şi prin oxidarea
materialelor bogate în azot în elemente combustibile. NO este şi el un gaz combustibil. În
atmosferă NO se găseşte sub o presiune parţială 1-5 x 10-10 atmosfere. De aceea el
reacţionează repede cu CO2 şi formează NO2.

Dioxid de azot (NO2), (nitrogen dioxid). Poate rezulta, ca şi NO, ca urmare a

arderilor şi degradării materiilor organice, dar şi ca urmare a oxidării NO. În aer, mai ales
dacă acesta este poluat, apare sub forma unui gaz gălbui-brun şi este vizibil de la o
concentraţie de 1 ppmv. În atmosferă el poate fi transformat în HNO3, prin oxidare şi în
NO3 şi HNO2 prin reacţie cu apa, conform reacţiei:

2NO2 + H2O ↔ HNO3 + HNO2

NO2 este puţin solubil în apă. Presiunea parţială în atmosferă este de 1-5 x 10-9 atm.

Acid azotic (HNO3), ionul nitrat (NO3) , , nitrat (nitrat ion)

O

N+
/ \
O
Acidul azotic şi ionul nitrat NO3⎯ sunt foarte solubili în apă. HNO3 este un acid puternic şi
uşor fluid. NO3⎯ absoarbe razele ultraviolete. El este principala sursă a radicalului ON⎯ în
picăturile de ploaie şi în apele de suprafaţă.
Nitrit, nitriţi (NO2⎯) este un produs intermediar în dinamica modificărilor formelor
de azot. El rezultă, după cum vom vedea mai tîrziu, prin oxidarea ionului amoniu (NH4+)
în procesul de nitrificare. Cu ajutorul unor biocatalizatori bacterieni nitritul NO2⎯ este
reoxidat în nitrat (NO3⎯).
Oxid azotos, nitrans oxid (N2O). Se mai numeşte şi gaz ilariant (care te face să
râzi). Este al doilea reprezentant ca volum al combinaţiilor azotului în atmosferă. El se
găseşte în concentraţie de circa 300 ppb. Combinaţia este relativ stabilă. Degradarea are
loc fotochimic în stratosferă.

173
 Amoniac (NH3), ion amonium (NH4+). Amoniacul este foarte solubil în apă. El se
combină uşor cu un proton (H+ ion) şi formează amonium (sau ionul amonic).
NH3 + H+ ↔ NH4+ (reacţie reversibilă)
Raportul concentraţiilor între NH3 şi NH4+ în echilibru chimic este dat de
următoarea ecuaţie:

[NH3] x [H+]
Ka =
NH4
în care:
Ka = constanta de echilibru; Ka = 5,5 x 10-10 la 25oC.

Azotul organic

Azotul organic este prins în toate substanţele în care azotul şi carbonul se află legate
împreună. Azotul organic se întâlneşte în forme solubile şi particulare. Cea mai mare parte
a formelor organice ale azotului se constituie în aminoacizi şi peptide şi sunt denumite
Amino. N. Ca forme particulare ale azotului organic (PON) se întâlnesc mici vieţuitoare
cum ar fi algele, bacteriile şi altele, atât în formă vie cât şi în formă moartă. Tot aici sunt
incluse şi fragmente ale organismelor. Formele solubile ale azotului apar din eliminările
metabolice ale organismelor sau din descompunerea PON.
O schemă superficială a circuitului azotului în mediul terestru şi marin este
prezentată în figura 1 (după Griffiths, 1998).

N2

Fixare N2 denitrificare
H2O

imobilizare denitrificare
N organic NH4+ NO2- NO3-
labil mineralizare nitrificare

nitrificare

N organic
stabil Figura 1
Circuitul terestru al azotului (după Griffiths)

174
 Principalele fenomene fizico-chimice care însoţesc circuitul azotului în mediu sunt
trecute în tabelul 2.
Tabelul 2
Principalele fenomene fizico-chimice prezente în circuitul azotului
Fenomenul chimic Mod de derulare
Amonificarea Se obţine prin degradarea (descompunerea) formelor organice ale azotului în
(mineralizarea) forme neorganice. Cel mai adesea apare amoniul (NH4+ ).
Preluarea amoniului (NH4+ ) sau a ionului nitrat (NO3⎯) de către
Imobilizarea N
microorganisme.
Nitrificarea NH4+ → NO3⎯ cu ajutorul bacteriilor nitrificatoare în condiţii aerobe.
Denitrificarea NO3⎯ → NO2⎯ → N2O → N. Se realizează de către bacterii.
Reducerea lui N2 în NH3 de către bacteriile specifice care trăiesc în simbioză
cu plantele. Există însă şi organisme libere care fixează azotul
Fixarea N2
(cianobacteriile şi unele alge). Acesta este principalul flux al azotului
atmosferic către sol. În final în sol NH3 este transformat în NH4+.

6.2.1 Fixarea biologică a azotului

Prin fixarea azotului se înţelege în general transformarea formei inerte a azotului
chimic elementar sau molecular (N2 – dinitrogen), prin reducere în forme biodisponibile.
Din cauza unei legături foarte stabile, tridimensionale * a azotului molecular, care
înglobează 946 kilojoule pro mol, procesul în sine este mare consumator de energie.
Fixarea azotului este o parte importantă a circuitului azotului în mediu.

6.2.1.1 Fixarea nesimbiotică a azotului

Are loc în sol sau apă şi constă în fenomenul de reducere a azotului până la
formarea de amoniac. Principalele microorganisme implicate în acest proces sunt:
Azotobacter, Azomanas şi Cianobacterien.
Genul Azotobacter cuprinde proteobacterii gramnegative, de dimensiuni relativ mari
(4 μm), care trăiesc şi fixează azotul numai în medii aerobe. În prezenţa nitrogenazei (un
complex enzimatic) care poate reduce azotul molecular (N2 – dinitrogen), până la amoniac,
respectiv amoniu (figura 2). N2 este o moleculă inertă foarte stabilă, legată printr-o
energie de 946 kJ/mol. Pentru desfacerea (separarea) acestei legături energetice este deci
nevoie de o mare cantitate de energie în formă de ATP. Acest lucru este realizat cu

*
N ≡N – legare trivalentă de 946 kilojouli/mol a azotului.

175
ajutorul denitrogenazei şi a denitrogenazei-reductază, care realizează complexul proteic al
nitrogenazei prin catalizare conform formulei:

N2 + 8H+ + 8e- + 16 ATP → 2NH3 + H2 + 16 ADP + 16 Pi

Centrul activ al enzimei constă dintr-un cluster format din atomi de fier şi
molibden. La unele bacterii în lipsa molibdenului poate fi utilizat vanadiul.

Figura 2
Complexul enzimatic hidrogenază

Categoria oxidoreductază
Substrat: Ferodoxin redus + H- + N2 + ADP + H2O
Produse Ferodoxin oxidat + H2 + NH3 + ADP + fosfat
(Sursa: Wikipedia die freie Encyclopedia W. Nitrogenase)

Figura 3 Complexul enzimatic nitrogenaza

Dinitrogenază-reductază: Dinitrogenază

Fe-proteină MoFe-proteină

Fe1S1-Cluster P-Cluster

Subunităţi proteince α-/β-/γ-

FeMo-cofactor

Sursa: Becker S., Pomberg M., 2007.

176
 Figura 4
FeMo-cofactor
Ordonarea cofactorului FeMo
şi a clusterului calorimetru

brun: fier
galben: sulf
P-Cluster roz: molibden
roşu: oxigen
albastru: azot
gri: carbon

Enzimele nitrogenazice sunt prezente ca metaboliţi la diferite bacterii şi câteva

Archaeen. Sunt de asemenea cunoscute ca fixatoare de azot o mare parte din Actinomicete
precum şi Cyanobacteriile (Anabaena).
Deoarece plantele nu sunt în măsură să fixeze singure molecula elementară de azot
(N2), ele depind în măsură esenţială de fixarea acestuia cu ajutorul bacteriilor
nitrogenazice. Amoniacul care rezultă din fixare este produsul de bază în formarea
acidului glutaminic şi a glutaminei.
Nitrogenaza este în general foarte sensibilă la oxigen (oxigenare), motiv pentru care
şi-a dezvoltat diferite modele de apărare.
Complexul enzimatic nitrogenazic a fost prezentat schematic de Ines Becker şi
Michael Pomberg (2007) ca o dublă componentă practică în care fierul şi molibdenul joacă
un rol important în catalizarea reacţiilor de reducere şi folosirea economică a cantităţii
foarte mari de energie necesară (figurile 3 şi 4). Mai trebuie precizat şi faptul că fixarea
azotului este favorizată pozitiv de un sol bogat în hrană organică, dar relativ sărac în
oxigen. Complexul enzimatic fiind sensibil la oxigenul în exces.
Streptomyces thermontotrophicus izolată din minele de cărbune dispun de o
nitrogenază foarte rezistentă la oxigen, ceea ce ar putea deschide noi perspectiv facilităţii
procesului de fixare.

177
 Fixarea liberă a azotului, aşa cum vom vedea şi în cazul fixării simbiotice, s-a
demonstrat a fi coordonată genetic. Lucrându-se cu Klebsiella pneumoniae, o
enterobacterie învecinată, Escherichia coli şi cu Salmonella, s-a putut determina cheia
complexului nitrogenază. Codificarea şi regulaţiunea se desfăşoară prin aşa-numitul
segment DNS (regiunea nif) care la Klebsiella este inclusă în gena 16 (poli 17). Genei nif
îi aparţin 7 operoni (unităţi de transcripţie). Văzuţi din interiorul genei, toţi operonii se află
pe un lanţ codificator tip lanţ DNS, cel de-al doilea devine complementar (figura 3).

Figura 5
Modul de reacţie al complexului nitrogenază
Monitrogenaza component 1 – în formă redusă şi oxidată poziţia 1 şi 2 sunt alcătuite din:
1. [nitrogenaza molibden – fier (MoFe/proteină), respectiv denitrogenaza], şi
2. [nitrogenaza fier (Fe) proteină sau dinitrogenază reductază].

178
Deci fixarea biologică a azotului înseamnă reducerea moleculei de azot în amoniac cu
ajutorul complexului nitrogenază cunoscut şi ca EC.1.18.6.1. care serveşte ca şi
catalizator.
În cazul genului Azotobacter, genele codante sunt împrăştiate în întreg genomul.
Zona nif provenind de la Klebsiella a fost izolată şi transferată pe plasmide. Transferată pe
celulele de Escherichia coli ea a reuşit să exprime, adică să producă nitrogenază şi să
fixeze N2 → NH3. Însă transferarea zonei nif în genomul plantelor verzi în vederea fixării
directe a azotului de către acestea se află încă în fază experimentală, fiind necesară
rezolvarea a încă patru probleme importante, şi anume:
1. Gena de interes (nif) ar trebui cuplată cu un promotor al unei eucariote pentru a se
putea obţine expresia genei.
2. Este necesară obţinerea unor zone libere sau fără oxigen, căci nitrogenaza este
extrem de sensibilă la oxigen.
3. Lanţul care transportă electronii la nivelul celulelor plantelor ar trebui să fie identic
cu cei al nitrogenazei.
4. Consumul ridicat de energie solicită cantităţi foarte mari de ATP.
Aceste probleme nu au încă nici un răspuns practic şi, ca urmare, creşterea cantităţii
de azot fixat de către bacteriile libere se poate realiza prin optimizarea condiţiilor de lucru
ale acestora în zona rizosferei.
Prima bacterie din genul Azotobacter a fost descrisă de către Martinus Willem
Beiferinck în 1901 şi denumită Azotobacter chroococcum. După aceea şi până în anul
1991 au fost descrise alte specii ale genului.
Toate speciile genului Azotobacter sunt obligatoriu aerobe, iar sursele de hrană sunt
reprezentate de diferiţi hidraţi de carbon, alcooli şi acizi organici. Azotobacter este
nonfermentativ. Pe medii de cultură Azotobacter poate trăi în absenţa azotului.
Azotobacter poate trăi şi la concentraţii reduse de oxigen, şi acesta este mediul ideal
pentru fixarea azotului.
Din punct de vedere ecologic şi îndeosebi pentru ecologia solului, Azotobacter şi
alte bacterii fixatoare sunt de o mare importanţă ecologică. Prin fixarea azotului pe care
acestea îl pun la dispoziţia eucariotelor, acestea din urmă, prin utilizarea azotului fixat sunt
readuse în circuitul azotului.

179
 Bacteriile care sunt în măsură să fixeze N2 sunt denumite diazotrofice. Deşi
Azotobacter fixează liber azotul în sol, există numeroase specii care, fără să fie simbiotice
trăiesc asociativ în rizosfera diferitelor plante unde găsesc mai uşor substratul nutritiv de
care au nevoie. Fenomenul în sine a căpătat denumirea de simbioză asociativă, deoarece la
rândul lor şi plantele profită de azotul fixat în imediata apropiere a rădăcinilor. Un
exemplu de asemenea colaborare îl reprezintă Azotobacter paspali care se găseşte cel mai
adesea pe suprafaţa rădăcinilor unei gramineae dulci (Paspalum). Este o relaţie reciproc
acceptată, bacteria întâlnindu-se la puţine specii de gramineae printre care şi acest
Paspalum pelicatulum.
Suplimentar amoniacului, Azotobacter mai produce în zona rizosferei o serie de
stimulatori de creştere, cum ar fi acidul indolil acetic (IAA), gebereline (GA), vitamina B
şi unele substanţe cu însuşiri antifungice.
Cantitatea de azot fixată liber în sol este de regulă între 20-30 kg/ha, ceea ce
presupune circa 25% din necesarul de azot al majorităţii culturilor.
Consecinţa practică a acestor cercetări o constituie selecţionarea bacteriilor,
creşterea lor în laborator şi aducerea în sol în diferite forme, provenind de la diferite
societăţi comerciale specializate. De regulă bacteriile se aplică prin tratarea seminţelor şi a
rădăcinilor culturilor care se plantează, iar în spaţii limitate prin tratarea directă a solului.
Azomonas este un gen foarte învecinat cu Azotobacter, ale cărui specii sunt aproape
identice. Spre deosebire de Azotobacter, Azomonas poate fixa azotul prin reducere la NH3
şi în condiţii de mediu mai sărace în oxigen, deşi nu putem spune că sunt anaerobe. Spre
deosebire de Azotobacter, ele nu formează cişti şi trăiesc cel mai adesea în apă. Există trei
specii mai importante de azomonas, şi anume:
Azomonas agilis,
Azomonas insignis
Azomonas macrocytogenis,
aceasta din urmă este cea mai activă în fixarea azotului.
În fine, un alt gen de bacterii care reduc azotul până la amoniac şi trăiesc libere în
sol este Clostridium. Majoritatea speciilor de clostridium ajunse în organismele animalelor
produc toxine puternice, de tip protoxinic. Numai în sol unele specii pot fixa până la 2-3
kg N/ha.

180
 Cyanobacteriile aparţin la rândul lor procariotelor şi sunt considerate bacterii,
evolutiv de rang superior. Sunt considerate totuşi procariote pentru că, spre deosebire de
celulele eucariote nu dispun de un nucleu închis, membranos. Cyanobacteriile dispun însă
de pigmenţi clorotici (clorofilă) şi pentru aceasta sunt în măsură să realizeze fotosinteza
asemănător plantelor vezi (figura 6). Vechimea lor pe pământ este de 3,5 miliarde de ani,
fiind printre cele mai vechi vieţuitoare ale planetei. Sunt peste 2000 de specii de
Cyanobacterii, cele mai multe dintre ele trăind în ape, participând la eutrofizarea lor, unele
fiind capabile să emită toxine.

Figura 6
Lanţuri de cyanobacterii

În solurile umede trăiesc frecvent reprezentanţi ai mai multor familii şi genuri care
pot fixa azotul atmosferic în acelaşi fel şi prin acelaşi mecanism ca Azotobacter.
Deosebirea constă în faptul că reducerea N2 → NH3 se face în heterocişti. Aceştia sunt
celule specializate aşezate pe lanţurile de celule (vezi figura 6) în care are loc efectiv în
prezenţa nitrogenozei, despre care s-a vorbit mai sus, fenomenul de fixare cu reducere, cu
consum mare de energie (16 mol ATP pentru o moleculă N2). Heterozigoţii nu sunt în
permanenţă prezenţi pe lanţ, ci ei se formează numai atunci când azotul începe să fie
insuficient în mediu pentru creşterea şi dezvoltarea populaţiei. Sub microscop, celulele
heterozigote apar mai mari şi mai îngroşate, de culoare verde-deschis până la galben
transparent, iar în heterozigoţii în vârstă se găsesc resurse importante de polimeri
cianficemici precum copolimerul Arginină-aspartat, atât de util şi în sănătatea umană.
Cyanobacteriile reprezintă în lumea microorganismelor un mecanism cibernetic
perfect pus la punct de natură, pentru a se aproviziona cu azot atunci când acesta lipseşte
în forma utilizabilă (NH3, NH4+, NO3-). Apariţia heterocistului şi iniţierea programului de
181
fixare are loc în circa 15 ore de la constatarea deficitului de azot. Iniţierea şi dezvoltarea
expresiei celulei fixatoare se datorează de asemenea sistemului genetic coordonator Nif 1.

Nitrosomonas şi nitrobacter
Nitromonas aparţine unui ordin de bacterii gramnegative din cadrul familiei
Nitrosomonadaceae. Bacteriile se prezintă sub formă de celule bastonaşe sau globuleţe.
Cel mai adesea sunt unite câte două (figura 7), sau pot forma şi ele grupe de celule, mai
ales când se află în sol în zona rizosferică (figura 8).

Figura 7
Celule de Nitrosomonas europae unite câte două mărite
de 39.000 de ori la microscop
(după filebox.vt.edu)

Figura 8
Celule de Nitrosomonas oligotrophae sub formă de grupaje în sol
(sursa: filebox.vt.edu)

Figura 9
Specie de Nitrobacter care ajută la continuarea procesului de nitrificare şi
de transformare a nitritului în nitrat.

182
 Toate speciile de Nitrosomonas transformă în condiţii aerobiotice ionul de amoniu
în ionul de nitrit NH4+ NO2-, adică are loc un proces de oxidare a amoniului în nitrit,
procesul denumindu-se şi nitrificare, Nitrosomonas aparţinând nitrobacteriilor şi
reprezintă prima etapă a procesului de oxidare. În partea a doua a procesului, oxidarea
continuă sub influenţa oxidativă a celei de-a doua bacterii Nitrobacter, cu formarea ionului
nitrat (figura 9).
Întregul proces se desfăşoară conform următorului sistem de ecuaţie:
NH4 + 3/2 → O2 NO2¯ + H2O + 2H+
NO2¯ + ½ O2 → NO3¯

sau

2NH4+ 3O2 → 2 NO2¯ + 2H2O + 4H+: DG = -331 kJ/mol

2NO2¯ + O2 → NO3¯ : DG = 75 kJ/mol
Până în prezent sunt cunoscute 11 specii de Nitrosomonas, şi anume:
- Nitrosomonas aestuarii
- Nitrosomonas communis
- Nitrosomonas cryotolerans
- Nitrosomonas europae
- Nitrosomonas eutropha
- Nitrosomonas halophila
- Nitrosomonas marina
- Nitrosomonas mobilis
- Nitrosomonas nitrosa
- Nitrosomonas oligotropha
- Nitrosomonas ureae.

Nitrobacter aparţine unui gen din familia Bradyrhizobiaceae, cunoscută şi sub

denumirea de Nitrobacteraceae. În număr de 4 specii (N. vinogradski, N. alkaliens, N.
hamburgensis şi N. vulgaris) se găsesc în sol, în apele dulci şi cele marine.

183
6.2.1.1.1 Procesul de denitrificare şi importanţa lui pentru ciclul azotului

Este invers procesului de nitrificare şi el poate avea loc atât în sol cât şi în plante.

Denitrificarea în sol are loc de regulă în condiţii de anaerobioză de către o multitudine de

bacterii, care conform cercetătorilor de la Max Planck Institut din Germania pot fi clonate

din diferite populaţii şi adaptate procesului în sine (figura 10).

Procesul în sine are loc conform următoarei reacţii:

2 NO3¯ + 2H+ → N2 + 5 [O] + H2O

adică

NO3¯ NO2¯ NO ↑ N2O ↑ N2 ↑

intrareductază nitrat reductază reductază reductază

În reacţii sunt implicate cantităţi de energie, mai ales în plantele verzi. Vezi şi figura 12.

(1) NO3¯ + NAD(P)H + H+ → NDD (P)+ H2O → NO3¯ + 2H+ + 2e → NO2¯ +H2O

Electronii vin din procesul de fotosinteză.

(2) Pentru reducerea nitriţilor:

NO2¯ + 6 Ferredoxin (red) + 8H+ → NH4+ + 6 Ferredoxin + 2H2O → NO2¯ + 6 e¯ +

+ 8N+ → NH4+ + 2H2O

184
 Reducerea nitriţilor în plante are loc în matrixul cloroplastelor direct prin
fotoreacţiile cauzate în procesul de fotosinteză.

În părţile heterotrofe ale plantelor cum ar fi rădăcinile sau pe timpul nopţii (inclusiv
în partea verde a plantei) reducerea nitraţilor se poate desfăşura şi fără fotosinteză. În
acest caz necesarul de electroni disimilatorici apar prin reacţii echivalente de reducţie pe
lanţul respiratoriu. De regulă însă, la plantele superioare cea mai mare parte de azot
nitric este redusă fotosintetic.

În cazul reducţiei asimilatorice a nitraţilor apa devine donator de hidrogen (H).

Reducere: NO3¯ + 8H+ + 6e¯ → NH4+ + 3H2O

Oxidare: 4H2O → 2O2 + 8e¯ + 8H

Reacţia finală: NO3¯ + H2O + 2H+ → NH4+ + 2O2: AGO = 347 kJ/mol NO3¯

NH4+ este toxic pentru celule şi de aceea este imediat utilizat în sinteza
aminoacizilor. Fenomenul are loc de asemenea în cloroplaste. Ca produs intermediar apare
glutamina. Glutamatul serveşte ca donator de grupe amonil (L –alanin, Tris-base,
metilamin) pentru diferiţi 2 oxoacizi (ex. oxalacetat).

NH4+ + 2 – oxaglutamat +2 [H] + ADP → glutamat + H2O + N+ ADP + PC

185
Figura 10
Un arbore genealogic al unor
gene nitroreductaze
selecţionale.
Culoare neagră: gene de la
culturi de bacterii
denitrificatoare, gene care au
fost selecţionate din sol şi
clonate. Balanţa arată o
diferenţă de 10% între cele
două secvenţe.

Sursa: Broker Max Plank-Institut

für terrestrische Mikrobiologie,
2006.

186
 Reacţiile prezentate mai sus ne demonstrează că, de fapt, avem de-a face prin
denitrificare cu o pierdere de azot, cu atît mai mare cu cât fenomenele anaerobice din sol
sunt mai puternice.

Denitrificarea este fenomenul invers nitrificării şi blochează eficienţa azotului fixat

cu atâta energie (figura 11). Ea, denitrificarea, face parte din circuitul azotului în sol deşi
nu ne este favorabilă.

Denitrificare

Fixarea azotului

Nitrificare
Amonificare

Figura 11
Relaţia de fixare – nitrificare, denitrificare în sol

O denitrificare a azotului are loc şi la nivelul plantelor (figura 12). De data aceasta
reducerea nitraţilor are loc în cloroplaste, cu formarea ionului amoniu. În cadrul proceselor
de sinteză proteică, amoniacul este utilizat ca sursă de azot pentru formarea aminoacizilor,
polipeptidelor şi proteinelor.

O dată cu moartea organismelor reîncepe procesul de amonificare şi de reducere a

amoniacului în azot, care este redat prin circuit naturii.

187
 Pentru a înţelege bine procesele de denitrificare din natură şi a le putea influenţa pe
termen lung (economisire azot) nu este suficientă numai cunoaşterea procesului în sine ci
şi microorganismele implicate care, aşa cum am arătat mai sus, sunt foarte puţin
cunoscute.

Oxidare
NO3¯
Oxidare

NO3¯
(Nitrobacter) (Plante)
Nitrificare

PLANTE
NO2 NO2 Reducerea
SOL

Nitrificare
nitraţilor
(Nitrosomonas,
N2 Nitrosococcus) (Cloroplaste) N2

Reducere
Reducere

Fixare azot de Denitrificare

către bacterii NH4+ (de către bacterii)
NH3, NH4+ Proteine NH4+, NH3

Figura 12
Oxidarea şi reducerea azotului în plante şi sol
Sursa: Wikipedia

Ceea ce se ştie până în prezent este faptul că peste 50% din bacteriile selectate din
sol şi cultivate în laborator pot, în condiţii de lipsă de oxigen să devină denitrificatoare. Au
fost descoperite şi numeroase specii de Archea ca şi de ciuperci care pot denitrifica.
Această însuşire este, prin urmare, foarte larg răspândită şi nu se limitează la grupe
restrânse. Grupele denitrificatoare pot fi definite numai prin capacităţi fiziologice specifice
şi nicidecum prin ordonare evolutivă. În ultima decadă au fost efectuate numeroase
cercetări pentru detectarea genelor implicate în expresia formării celor patru enzime
reductaze implicate în denitrificare, folosind procedeul P.C.R. În felul acesta
denitrificatoarele au fost identificare în habitatul lor, fără a fi aduse în cultură (figura 13).

188
 proba de
mediu

Figura 13
Analiza populaţiilor
denitrificatoare prin tehnici
biomoleculare

produs PCR

Din mediu (1) se colectează macrogene care sunt multiplicate prin procedeul PCR
(2). Polul genetic se înmulţeşte prin clonare, se secvenţionează şi acestea se ordonează în
arborele genealogic (figura 10). Alternativ produsele PCR vor fi fragmentate prin T–RFLP
(Terminer Restriktions – Fragment – Langer – Polimorphismus), folosind enzime de
restricţie. Fragmentele terminale au fost marcate vizibil (4). Frecvenţa relativă a
fragmentelor va fi calculată prin măsurarea intensităţii semnalului profilului T-RFLP (5).
Acesta se corelează experimental cu cele observate şi calculate în arborele de origine.
Analizele T-RFLP arată că procesele de denitrificare sunt extrem de diversificate dacă nu
se iau măsurile cele mai potrivite privind managementul azotului în sol.

189
6.2.1.2 Fixarea simbiotică a azotului în sol
Există numeroase plante atât din familia leguminoase cât şi din familii
neleguminoase care realizează o eficientă fixare a azotului atmosferic, prin realizarea unei
simbioze între rădăcinile plantei şi anumite bacterii, dintre care două genuri sunt mai
cunoscute:
- genul Rhyzobium cu un număr mai mare de specii, în funcţie de planta gazdă, şi
anume: R. leguminosarum, R. tropici, R. lati, R. trifolii, R. Melilati, R. Fredi,
Bradyrhyzobium Japonicum., B. cekanii şi Azorhyzobium caulinodans (ultima prezentă la
tropice unde formează nodozităţi sub formă de bastonaşe.
- Genul Frankia, o actinomicetă care crează simbioze cu plante neleguminoase cum ar
fi arbuştii: alun, cătina sau arborele denumit salcâm.
Rhyzobium aparţine clasei Alphaproteobacteria, sunt gramnegative şi formează 2-6 flageli polari sau

subpolari, care contribuie activ la deplasarea bacteriei în rizosferă spre perişorii radiculari ai plantelor.

Rhisobium sunt cele mai frecvente şi mai răspândite bacterii ale solului. Marea lor
valoare constă în realizarea unei asociaţii mutuale cu plantele din familiile leguminoase şi
fagaceae. Această asociere vitală este foarte strânsă şi conduce în cadrul speciilor de
rizobii la importante modificări de ordin morfologic şi fiziologic, iar în cazul plantelor la
crearea unor organe speciale denumite nodozităţi.
Rhisobiile deţin capacitatea de a lega azotul molecular, elementar prin reducere în
formă amoniacală şi de a-l pune apoi la dispoziţia plantelor în schimbul hranei elaborate.
Fără simbioză niciunul din parteneri nu ar beneficia de un „azot fixat” şi biologic
disponibil.
Instalarea simbiozei: Rădăcinile plantelor elimină în zona periferică rădăcinilor o
multitudine de legături organice cunoscute şi sub denumirea de exudate. Printre alte
funcţii, acestea servesc la dezvoltarea unei populaţii de microorganisme specifice, formate
din ciuperci şi bacterii rizosferice. Rizobiile care, aşa cum s-a prezentat mai sus, se pot
deplasa în sol, sunt la rândul lor atrase de către exudatul radicular şi, în anumite condiţii,
premise, sunt în măsură să penetreze rădăcinile. Este prima fază în care are loc infecţia:
principala premisă a unei infecţii foarte bune constă în compatibilitatea reciprocă, adică în
recunoaşterea înalt specifică şi reciprocă între bacterii şi celulele radiculare ale plantei

190
gazdă la nivel molecular. Infecţia are loc de fapt numai în anumite celule ale rădăcinilor,
care se găsesc de regulă pe perişorii radiculari.

Recunoaştere, abordare, infecţie

Chimiotropismul exudatului radicular atrage bacteriile către perişor, după care
procesul se derulează în şapte etape şi anume (figura 14):

2. Secreţia factorilor-nod este

atributul perişorilor radiculari

Perişoare
rădăcini

1. Cuplarea bacteriilor la
celulele perişorului radicular 3. Rhyzobium infectează perişorul radicular

4. Bacteriile care se dezvoltă în

5. Formarea tubul de infecţie
bacteroizilor

Tubul de infecţie

Nodozităţi

6. Celulele plantelor vor fi

parţial stimulate
7. Formarea nodozităţilor
prin diviziunea celulelor

Figura 14
Etapele infecţiei cu Rhyzobium

1. Bacteria Rhyzobium se cuplează de una sau mai multe celule ale perişorului
radicular. În prealabil are loc o deformare a perişorului.
2. După cuplarea bacteriei începe secreţia factorilor nodulici denumiţi şi nod-factor
receptori, gene nodulice sau nod-proteine.
3. Rhyzobium infectează perişorul radicular şi în faza 4
4. Dezvoltă un tub infecţie. Unii autori definesc acest tub ca tub de preinfecţie şi îl
consideră ca unul din semnalele de percepţie ale plantei.

191
 5. Formarea bacteroizilor: urmare a diviziunii multiple a bacteriilor apar deformări,
umflături, denumite bacteroizi. Bacteroizii nu se mai înmulţesc. Unele celule
bacteriene nu sunt transformate în bacteroizi. Numai după maturarea nodozităţilor
celulele netransformate devin libere şi se pot înmulţi.
6. Celulele plantelor (rădăcinilor – cortex) sunt parţial stimulate şi se formează un
„primordium al nodozităţii”.
7. Prin înmulţirea celulelor se formează apoi nodozităţile care populează rădăcinile
plantelor şi fixează azotul atmosferic.

Biologia moleculară a formării nodozităţilor – îmbunătăţiri biotehnologice

Pornind de la idea că nodozităţile reprezintă forme noi de viaţă, atât fenotipic –

pentru că ele nu seamănă nici cu planta gazdă, nici cu bacteria, cât şi genotipic – pentru că
genomul celulelor nodozităţilor provine de la cel al celulelor rădăcinilor plus cel al
bacteriei, atunci se pun o serie de întrebări de mare fineţe ştiinţifică la care trebuie obţinute
tot atâtea răspunsuri (M. Berca, 2005).
1. Care este procedeul, cum reuşesc să recunoască plantele din familia leguminoase din
milioanele de bacterii existente în sol tocmai pe cele ale genului Rhysobia, cu care
trebuie să facă „afacerea”?
2. Cum are loc „întâlnirea” între rădăcini şi speciile de Rhyzobium pentru a se realiza
formarea şi dezvoltarea nodozităţilor pe rădăcini?

Am arătat anterior că rădăcinile elimină în sol o multitudine de substanţe organice

care pot atrage bacteriile. În realitate, cercetătorii au ajuns la concluzia că există un
veritabil „dialog chimic” între rădăcini şi bacterii, fiecare partener primind şi răspunzând
la semnalele chimice ale celuilalt.
Specificitatea semnalului transmis de Rhyzobium şi răspunsul leguminoaselor au
început a fi studiate o dată cu anul 2000 de către echipa Cook şi Denane (Christian
Fenmer, 2005), care au găsit patru gene responsabile şi necesare pentru activitatea
Factorului Nod (vezi figurile 15 şi 16).

192
Figura 15
Nod-gene, Nod-proteine şi Nod-factori

Direcţia transcripţiei

Direcţia transcripţiei

¾ Gena 10-Nod se află pe Sym-Plasmid

¾ Această genă codează pentru Proteina Nod.
¾ Proteina Nod controlează expresia genei Nod – NodD este stimulată în activitatea sa
de flavonoide.
¾ Proteinele Nod A, B şi C sunt responsabile pentru factorii Nod.

Figura 16
Structura chimică a factorilor Nod

¾ Sunt molecule de formă chitinică, construite din lanţuri de N-Acetylglucosamin

¾ Diferiţii radicali de substituţie (R1 şi R2) determină zona de infecţie a bacteriei

¾ Alte proteine Nod sunt responsabile pentru modificările sau pentru excluderea

factorului Nod din celulele bacteriene.

Detalii asupra maşinăriei de recunoaştere a plantei de către bacterii au fost studiate

la Centrul de Studii Biologice al Academiei Ungare şi cei ai Universităţii Aarhus
(Danemarca) citaţi de Christian Fenmer (2005) au descoperit că gena DMI (Does Not
Make Infection) este responsabilă de cuplarea semnalului, sau mai bine zis de descrierea
lui, a drumului din sol către rădăcinile plantei. Versiunea 2 DMI descoperită la Lotus
Japonicus arată că este vorba de receptor like-kinase (vezi şi figura 17).

193
Figura 17
Semnalizarea căii de acces spre rădăcini de către factorul Nod

Factori Nod Factori Mye

Influx calciu

Domeniul
kinaselor
Activare nod
Motiv LysM
Depolarizare
Păr radicular umflat Ioni Ca2+
Zonă LRR
Păr radicular ondulat EF =
la îndemână
Calmodulin
Divizarea
celulelor corticale CaM zonă de
Fixează legătură
calciul
Expresie ENOD

Expresie ENOD
Infecţie
Infecţie

Nodulare Micorizare
Tip IIA
Ca2+ pompă
Zonă perinucleară

Sursa: Riely şi colab. (2004) Curr. Opin. Plant Biol.7:408.

Gena DMI3 codează chinasele care cu ajutorul ionului de calciu crează legături cu
alte proteine care se numesc calmoduline. Cum se face acest lucru – rămâne încă a fi
explicat.
Limitarea formării unui număr prea mare de nodozităţi pe rădăcini este foarte
necesară din cauza fluxului energetic major pe care numărul mare de nodozităţi îl solicită.
Încă din 1997 Cook şi Penmetro, citaţi de Fenmer au constatat că etilena inhibă răspunsul
timpuriu, inclusiv fluxul de calciu (figura 18).

Figura 18
Nodozităţi pe rădăcini. Pentru evitarea unui flux prea
mare de energie de la plantă către nodozităţi, planta
de soia (stânga) limitează fixarea de azot. În cazul
unei mutante (dreapta) acest control este redus.

194
 merislem
Figura 19
Secvenţă microscopică prin nodozităţi
Fascicule
conducătoare

Bacterii

Imagine mărită la microscop. Bacteriile sunt foarte vizibile.

Figura 20
Dinamica formării nodozităţilor pe rădăcinile de mazăre şi cantitatea de azot fixat pe solurile din România
(original)

195
Figura 21

Mazărea fixează până la 130 kg/ha azot cu un maxim al fixării în luna mai, peste 25
kg/lună. În figura 20 se observă dezvoltarea nodozităţilor în corelaţie cu ritmul de fixare.
Urmare a manifestărilor genelor implicate, procesul microbiologic se desfăşoară în
următoarele etape:
ƒ Plantele încep dialogul de îndată ce rădăcinile lor elimină în sol flavonoide sau alte
substanţe asemănătoare.
ƒ Flavonoidele sunt substanţe naturale extrem de diverse din care trei sunt mai cunoscute:
Flavonoid 3’-o-metiltransferază, Flavonoid 3’- hidroxilază şi Flavonoid - oxidază.
Acestea pătrund în celulele bacteriilor care se află în apropierea rădăcinilor.
Specificitatea semnalelor depinde de structura flavonoidelor şi aceasta pentru că fiecare
specie de leguminoasă elimină o flavonoidă specifică de Rhyzobium, specifică şi ea
leguminoasei în cauză.
ƒ Semnalul trimis de plantă determină crearea unei molecule de răspuns în bacterie. Mai
exact, semnalul emis de plantă activează specific o proteină gen regulatorie, care, la
rândul ei cuplează o grupă de gene bacteriene denumite nod-gene sau gene-nod (nod
vine de la nodozităţi). Aceste gene codifică producerea unor enzime cu rolul de a
cataliza formarea unor molecule specifice speciei şi care au căpătat denumirea de Nod-
factor (factor de nodulare - nodulation factor (ND).
ƒ Nod-factorul este produs de populaţia specifică de bacterii, este eliminat în sol şi
acţionează ca semnal de răspuns şi, ca urmare, rădăcinile acceptă infecţia şi sunt
stimulate pentru formarea tubului de infecţie.
ƒ Rhyzobium pătrunde prin tub şi se dispune formarea nodozităţilor (vezi şi figura 14).
196
ƒ Reacţia normală a plantei este acum aceea de a activa aşa-numitele nodulaţii primare,
probabil prin reglementarea genetică a căilor de transfer al semnalelor, metode
specifice de comunicare între celule. Genele care produc nodozităţile sunt denumite
nodul-gene şi au codul (cnod), se găsesc în patrimoniul genetic al bacteriei, dar
exprimarea lor în celulele nodozităţilor se face cu semnal transmis de plantă.
ƒ Proteinele codate se numesc noduline şi, în funcţie de momentul apariţiei lor în sistem
avem de-a face cu noduline timpurii, normale sau întârziate. Fiecare nodulină este
codată de o proteină conform principiului de-acum foarte cunoscut, o genă = o
proteină.
ƒ Un exemplu de gene nodulinice întârziate sunt cele care codează şi produc
Leghemoglobina.

Figura 22
Leghemoglobina, pigmenţi
roşii în nodozităţi (foto original)

ƒ Date noi care provin din cercetarea de specialitate sunt culese din cercetarea structurii
moleculare a nod-factorului (NF), în vederea depistării modului în care aceste molecule
bacteriene pot influenţa diverse gene din interiorul plantelor. Acest lucru ar deschide
noi perspective pentru utilizarea rhizobiilor şi la alte plante în afara leguminoaselor.
Unul din rezultatele obţinute, dar insuficient convingător, a fost acela că molecula Nod-
factor se prezintă foarte asemănător cu chitina, produs care ocupă o mare parte a
peretelui celular al ciupercilor chitinice şi care se găseşte şi în exoscheletul
artropodelor. În cazul moleculelor Nod-factori este vorba de o chitin-oligozaharidă cu
o componentă lipidică, adică este vorba de o “Lipochito-oligozaharidă” care stă la baza
structurilor chitinice. Chitina este un polizaharid azotat, având în compoziţia sa lanţuri
de glicozid şi resturi de glucozamină. Chitina stă la baza exoscheletelor nevertebratelor
antropode, insecte şi raci. Totodată, ea constituie componenta de bază a peretelui

197
 celular la alge, ciuperci şi raci. Cu ajutorul unor enzime chitin-hidrolizante cum ar fi,
de exemplu chitinaza şi chitobiaza, ea serveşte plantelor şi animalelor pe scară largă.
ƒ Pornind de la aceste detalii putem afirma că plantele sunt în măsură să formeze
substanţe asemănătoare chitinelor, care, în mod sigur pot să acţioneze ca regulatori de
creştere (vezi şi figura 22).
ƒ Pornind de la această descoperire s-a emis ipoteza că factorii-nod imită cu succes
anumiţi regulatori de creştere ai plantelor şi, ca urmare, rădăcinile sunt disponibile să
accepte formarea unor noi organe care în acest caz sunt nodozităţile.
ƒ Schimburile de substanţe între plante şi bacterii se găsesc în figura 23.
Fotosinteză

Glucoză

Citoplasma Membrane
Acizi organici
plantei simbiosomice

Ciclul acidului
citric Membrană de
Succinaţi2- bacteroid
Malaţi2-
Fumuraţi2-
Bacteroid
Electroni Piruvaţi-
e- Amino-acizi
Nitrogenază
Lanţ
electronic
de transport

Amide
ureice

Plantă

Figura 23
Schimburile de substanţe în relaţia plante-bacterii.

ƒ Aprofundarea cercetărilor a condus la constatarea că genele plantelor care exprimă

formarea nodozităţilor sunt implicate în numeroase alte procese şi funcţiuni ale
plantelor.

198
ƒ Cercetătorii în biotehnologiile genetice sunt acum de acord că nu va trece multă vreme
până când rhizobiile vor putea fi preluate şi de alte plante neleguminoase putând să
fixeze azotul pentru o multitudine de specii. Pentru aceasta, fireşte, gena care
coordonează formarea nodozităţilor va trebui introdusă în culturile neleguminoase dar
nu numai cu funcţia de a produce aceste nodozităţi ci şi cu celelalte funcţii pe care le au
plantele de cultură.
ƒ Al doilea tărâm de acţiune al cercetărilor vizează mărirea cantităţii de azot fixat prin
simbioză, în măsură să asigure un azot disponibil nu numai pentru cultura de bază
(leguminoasă) ci şi pentru alte culturi ce urmează într-un asolament de bune practici
agricole.
ƒ Oricum, conducerea procedurilor gentehnologice de fixare a azotului trebuie să se
limiteze la necesarul strict al culturilor din asolament fără a se crea în sol un exces de
azot pe această cale care ar putea fi dăunător prin procesul de nitrificare a amoniacului.
Nitriţii nu sunt buni în cantităţi excedentare, ei pot polua şi crea dezechilibre ecologice
periculoase. Cercetătorii vor alege, cu siguranţă, calea de mijloc prin care se va produce
tot atât azot cât este necesar pentru o dezvoltare optimă a ecosistemelor agricole şi
naturale.
ƒ Bilanţul azotului în natură şi masa organică vie va fi în permanenţă însoţit de celelalte
trei elemente (oxigen, hidrogen, carbon) cu care alcătuieşte principalele cărămizi,
materii primordiale ale vieţii.
ƒ Dacă gândim că energia solară este captată în procent de 1% în materia organică a
pământului, ne putem imagina că s-ar putea pe calea biotehnologiilor genetice să se
crească la 2% procentul de energie solară captată fotosintetic prin dublarea eficacităţii
genelor care codifică fotosinteza. Este acest lucru bine sau nu? Este bine dacă
fotosinteza mărită genetic este susţinută de fixarea azotului, a carbonului şi
hidrogenului? Coordonarea trebuie să fie perfectă pentru ca procesul de dublare a
materiei organice pe Terra să devină fapt real.
ƒ A doua problemă ce rezultă de aici este modul cum este valorificată această cantitate
imensă de materie organică care ar apărea pe pământ. Fabricarea ei ar trebui susţinută
de apă şi elemente nutritive, ori, amândouă sunt restrictive astăzi în lume. Iată de ce
păstrarea echilibrelor este necesară pentru biotehnologii care, dacă vor să fie eficiente
trebuie să respecte regulile de bază ale ecologiei. Nu trebuie obţinută pe planetă mai

199
 multă materie organică decât pot să prelucreze sistemele antropice şi naturale. Cine ar
degrada o cantitate de materie organică atât de mare care ar depăşi cu mult capacitatea
de lucru a microorganismelor descompunătoare? Repetăm, în tot ce facem pe pământ,
inclusiv în domeniul celor mai performante tehnologii, omul trebuie să dea dovadă, atât
ca cercetător, cât mai ales ca practician, de o mare cumpătare şi echilibru.
ƒ Lumea suferă un proces intens de poluare şi degradare pentru cantitatea de biomasă
care mai este. Totul este contaminat. Tehnicile genetice au pus la punct metode de
decontaminare microbiologică a materiei organice destinată alimentelor sau altor
scopuri. Aceste tehnici pot face obiectul unei alte lucrări pe care, poate, vom reuşi a o
scrie în următorii ani.

Figura 24
Starea naturală a plantelor cu nodozităţi (dreapta) şi fără nodozităţi (stânga)
Cultură de soia pe soluri sărace în azot

6.2.1.2.1 Alte simbioze pentru fixarea azotului, genul Frankia

Există în sol mult mai multe bacterii care formează membrane cu plantele
superioare în special cu specii arborescente.
Printre cele mai cunoscute şi prezente, inclusiv în spaţiul românesc, se numără şi
genul Frankia. Frankia a fost considerată până nu demult o actinomicetă. Astăzi, conform
cel mai mulţi autori, genul Frankia aparţine bacteriilor gram pozitive aerobe, formate din
celule care pot avea filomenţi, un fel de cozi extrem de fine, care le ajută să se deplaseze
prin sol. Ele fac parte din ordinul Actinomycetes şi de aici şi asemănarea lor cu
actinomicetele. Clasa bacteriană se numeşte Actinobacteria.

200
 Cea mai studiată specie este Frankia alni cunoscută şi sub următoarele denumiri
(subspecii) (Sursa: Wikipedia, 2008).
- Frankia subtilis
- Nocardia alni
- Streptomyces alni
- Proactinomycetes alni
- Actinomycetes alni
- Schinzia alni

Foarte studiată este simbioza speciei cu alunul. Pe alun se întâlnesc simultan atât
simbioze cu micoriza cât şi cu Frankia. Pentru realizarea fixării azotului Frankia foloseşte
sistemul nitrogenazic pentru a putea fixa prin reducere azotul atmosferic în amoniac pe
care îl pune la dispoziţia plantelor. Urmare a procesului de fotosinteză plantele pun la
dispoziţia bacteriilor sub formă de glucoză sau alte elaborate fotosintetice, materialul
energetic de care bacteriile au nevoie.
În subcarpaţii României Frankia este prezentă de asemenea pe valoarea speciei
Hippopheae rhamnoides (cătina) la salcâm şi numeroase alte specii arboricole.

Figura 25
Frankia alnus
Cea mai studiată specie a bacteriilor din acest gen.

201
Structura genomului
Scanarea genomului bacteriei s-a efectuat prin proiectul ACN 14a şi s-a finalizat pe
3.08.2006. Genomul Frankia alni este format dintr-un cromozom circular care conţine
7.497.934 nucleotide. Este deci un plasmid „cantain” . Are un conţinut ridicat de baze G şi
C (circa 72,8%) şi deţine 88% regiuni de codare.
Genomul conţine 6711 gene care includ 6711
proteine codante, 63 RN-AS structural şi 12
pseudogene (Centrul Naţional de Sequencago
Genoscop).

Figura 26
Vezicule vizibile în simbioza Frankia – Ceanothus
Sursa: Las Pilitas Nursery

În California actinobacteria intră în simbioză

cu speciile Datisco glomerata, Ceanothus sp., Alnus sp., Cercocarpus sp., Myrica sp.,
Purshia sp., Cowania sp., Chamebatia sp. şi Shepardia sp. Cantitatea de azot fixată de
Frankia variază de la o specie la alta, dar poate atinge şi 300 kg/ha/an atunci când
simbioza este bine realizată.
Autorul acestei lucrări a făcut studii privind simbioza dintre Frankia şi cătină
(Hipophae rhamnoides) pe solurile erodate din zona comunei Brebu – Prahova, constatând
următoarele:

Figura 27
Nodozităţi rezultate urmare simbiozei dintre Frankia alnus şi
arbustul Alhus glutinosa (Sursa: Las Pilitas Nursery).

202
 Figura 28
Nodozităţi rezultate în
urma simbiozei dintre
Frankia şi cătină
(Hipophae rhamnoides)
(foto autor).

Se observă foarte adesea, inclusiv şi din fotografia alăturată, că între arbuştii

enunţaţi mai sus şi unele organisme din sol se realizează de fapt două categorii de
simbioze:
- O simbioză cu specii de ciuperci din sol (endomicoriză) care măresc capacitatea
plantei de a explora o cantitate mai mare de sol, dar şi de a folosi mai bine elementele
nutritive.
- O simbioză cu specia fixatoare de azot Frankia care aduce în sol foarte mult azot
şi care contribuie în felul acesta la inundarea ecosistemului cu alte specii, de regulă
erbaceae perene, care împreună cu rădăcinile speciei gazdă crează o reţea subterană de
biomasă activă ce rezolvă practic stabilitatea solului oricât de mare ar fi panta. Activitatea
biologică intensă care se dezvoltă în acest parteneriat, ajută la îmbunătăţirea calităţii
solului, inclusiv pe solurile în pantă.
Partenerii de simbioză ai plantelor gazdă nu au nimic în comun. După realizarea
simbiozelor hifele ciupercii pot invada nodozităţile în care caz, prin consumarea unei
cantităţi importante de oxigen, favorizează fixarea azotului, cunoscut fiind că, complexul
nitrogenazic este sensibil la oxigen. Se dezvoltă astfel un parteneriat în trei, de mare
succes.

6.2.1.2.2 Şi monocotilele folosesc azot fixat

Se pune întrebarea dacă gramineele (grâul, orzul, ovăzul) şi alte monocotiledonate
(porumb, sorg, mei, orezul, ierburi furajere, etc.) pot beneficia de azotul fixat biologic.
Răspunsul este unul pozitiv.

203
 În afara bacteriilor anterior prezentate şi care lasă în sol cantităţi importante de azot
– 10-200 kg/ha - încă din 1922 Bjernick a reuşit să identifice bacteria Azospirillium
brasiliense (figura 27) şi să o cunoască în laborator pe medii speciale de cultură.
Funcţional (metabolic) Azospirillium se aseamănă mult cu Azotobacter. Din punct de
vedere fenologic este mult mai bogat în cili şi se mişcă mai repede decât Azotobacter. În
1979 a fost descoperită şi specia Azospirillium lipoferum, urmare a unor scanări genetice
efectuate în 1979 de Tarrand, Krieg şi Dobreina. Bacteria este importantă în primul rând
pentru faptul că prezintă un chimiotrofism accentuat pentru zona periradiculară a
gramineelor, exudatul radicular al cerealelor păioase îndeosebi, dar şi al altor gramineae,
exercitând o adevărată atracţie pentru bacterie, care găseşte în acesta un mediu ideal de
creştere şi dezvoltare.
Azospirillium se găseşte frecvent în solurile lumii. Din totalul mostrelor ridicate au
fost depistate 30-40% din ele. Se presupune deci că există şi soluri care nu conţin bacteria.
De aici rezultă o importanţă practică deosebită a preparatelor speciale care pot fi folosite în
tratarea seminţelor de grâu şi alte cereale păioase pentru sporirea utilizării prin fixare a
azotului atmosferic în detrimentul celui industrial.
Azospirillium – atât funcţional cât şi economic a fost încadrată în grupa bacteriilor
asociative, adică a celor care se asociază cu diferite plante în vederea fizării unor cantităţi
mari de azot. Fără a fi simbiotice, ele rămân dependente de exudatul radicular.
Bacteria Azospirillium, spre deosebire de Azotobacter nu poate trăi liberă în afara
perimetrului radicular. Productivitatea ei este mult mai mare decât a celor care sunt
independente în sol.

Figura 29
Bacteria Azospirillium brasiliense
(Sursa: Biological Science, Missouri)

Este o fotografie la microscopul electronic. Se observă că bacteria este

multiflagelată, ceea ce îi oferă o uşoară deplasare în soluri.

204
 Figura 30
Azospirillium brasiliense în culturile lui Bjermek

Alte bacterii care trăiesc în asociaţie sunt Acetobacter şi Azotobacter în timp ce

absolut liber în sol, se mai află Klebsiela şi Rhodospirillum. În funcţie de sursa de energie,
ultimile pot fixa de la 1-2 kg/ha dacă sursa o constituie reziduurile de plante din sol şi 10-
80 kg/ha dacă energia este din sursă fotosintetică.

6.2.3 Importanţa economică şi ecologică a fixării simbiotice a azotului

Faptul că azotul se află în natură în două forme funcţional diferite nu este un

paradox, cum nu o dată s-a afirmat acest lucru.

Azotul atmosferic (N2) stabil, inert, foarte greu de transformat şi cu un consum

enorm de energie, aşa cum deja s-a afirmat, asigură rezerva de viaţă a planetei tocmai prin
stabilitatea lui şi prin cantităţile uriaşe care înconjoară suprafaţa terei. Închipuiţi-vă ce s-ar
întâmpla cu viaţa pe pământ dacă N2 din atmosferă nu ar fi atât de stabil.

Natura este însă cel mai bun inginer. Ea a creat instrumentele cu care şi prin care
să poată fi „transformat”, prin fixare sau alte fenomene fizico-chimice din atmosferă
numai atât azot de cât este nevoie pentru crearea şi dezvoltarea vieţii şi funcţionarea
perfectă a ecosistemelor, conform legilor ecologice. Azotul „transformat”, fie ca amoniac
sau amoniu, fie ca nitrit sau nitrat, devine toxic prin aceleaşi organisme vegetale, dar mai
ales pentru cele animale atunci când este în exces. Echilibrul, respectiv echilibrele care nu

205
constituie deloc o linie dreaptă menţin calitatea vieţii şi a naturii. Dezechilibrele, marile
dezechilibre existente astăzi pe planetă, şi foarte prezente în spaţiul românesc, sunt
rezultatul neîncrederii în legile sociale şi în lucrarea publică a legilor reale şi juste ale
naturii. De abia în ultimii 20 de ani omenirea politică a început să-şi dea seama de acest
lucru, poate pentru că este deja în pericol.

N2 în
atmosferă (78
Oxidare prin vol.-procent)
fulgere

Azot Asimilarea
organic
amoniului
deşeuri Asimilarea nitraţilor
prin reducere
Mineralizare
Azotul fixat prin bacterii
biologic, simbiotic, Amoniac
asociativ sau liber Amonificarea
anaerobă în nitrat
Nitrit
Nitrificare cu
ajutorul bacteriilor Denitrificarea cu
aerobe ajutorul bacteriilor
Nitrat

Figura 31
Circuitul natural al azotului văzut de cercetătorii Universităţii Bielefeld – Germania

În figura 31 este reluat şi prezentat un nou model al ciclului azotului în natură. În

fond, nu se deosebeşte de numeroase altele desenate şi prezentate în diverse lucrări. L-am
redesenat pentru a ne reaminti principalele etape ale acestui fenomen extrem de interesant,
util şi sensibil.

1. Dacă n-ar exista azotul inert din natură (N2) care nu poate fi folosit direct în materia
organică ci numai în tamponarea arderilor respiratorii, nici viaţa nu ar exista.

206
2. În atmosferă azotul molecular [(N2) = 78% din volum] sub acţiunea energiei ridicate
degajată de fulgere este o oxidat până la NO3 şi împreună cu apa de ploaie este adus ca
atare în sol.

N2 + O2 → 2NO
4NO + 3O2 → 2H2O – 4HNO3 → sol

3. A doua cale, şi cea mai importantă de transformare a azotului atmosferic în azot

accesibil, o constituie cele trei modalităţi de fixare microbiologică. Este vorba de:
- fixarea liberă,
- fixarea asociativă,
- fixarea simbiotică,
în toate fiind implicat catalitic complexul nitrogenazic, toate fiind sub comanda
genomică, gene speciale din bacterii şi din plante ocupându-se de buna derulare a
proceselor.

4. A treia cale de acces a azotului în sol este oferită prin aplicarea îngrăşămintelor chimice
cu azot. Fixarea azotului atmosferic în îngrăşăminte se realizează prin aşa-numitul
proces Haber-Bosch. Procesul se aseamănă cu cel biologic şi este în fapt o reducere a
azotului în amoniac în prezenţa unor catalizatori, prezenţi altminteri şi în fixarea
simbiotică (Mo, Fe, Co, etc.)

N2 + 3N2 2NH3

Procesul se realizează la temperaturi de peste 500oC şi o presiune de 450 bari. Primul

îngrăşământ fabricat încă din 1929 a fost azotatul de calciu, considerat o adevărată
revoluţie tehnică în vremea aceea; au urmat apoi alte îngrăşăminte, inclusiv ureea. Ca
importanţă economică la nivelul inputurilor cu azot, îngrăşămintele chimice ocupă
locul 2.

5. A patra cale de acces a azotului în sol nu vine din atmosferă ci se realizează la nivelul
solului prin degradarea materiei organice moarte (în ecosisteme) sau a resturilor de
plante, inclusiv rădăcini în cazul ecosistemelor agricole. Pe de altă parte, marile şi
micile crescătorii de animale oferă cantităţi importante de îngrăşăminte chimice, iar
staţiile de epurare, cantităţi foarte mari de nămoluri, care conţin azot şi care se pretează
207
 Figura 32
Dinamica azotului în natură
Atmosferă
- Cum ajunge
Fixare - Ce se întâmplă
Pierdere
chimică - Cum pleacă azotul
Depozitare din sol
Culturi azot
Reziduuri
de plante
Preluare de
către plante
Fixare industrială
îngrăşăminte
Fixare Pierdere prin eroziune
biologică

SOL

Denitrificare
Substanţa
organică
amonificare

NH4+ NO3⎯
Particule
de sol Nitrificare

Spălare

208
 În afara căilor de intrare a azotului există şi numeroase căi de pierdere a azotului.
Pierderile sub formă de amoniac şi nitraţi sunt considerate pierderi ecologice, dar şi
economice în egală măsură, şi sunt periculoase pentru ecosisteme în ansamblul lor, fiind
vinovate şi pentru încălzirea atmosferei.

1. Denitrificarea este principalul proces de pierdere a azotului din sol.

NO2
Pierderi sub formă de gaze care
NO
reprezintă până la 50% din azotul
NO3
NO2 disponibil plantelor
(Sursa: I. Muller – LUA)
N2

2. Amonificarea. O parte din azotul transformat în amoniu poate părăsi la rândul său solul
şi ajungând în atmosferă produce poluări şi dereglări ecologice (figura 33).

Figura 33
Disponibilizarea azotului prin amonificare şi pierderea acestuia.

Plante NH4
Microorganisme
Organisme în sol

H2O
moarte

Substanţă organică
- energie în sol NH3 + R - OH
- disponibil

R – NH2 + H2O

Hidroliză
proteică aerobă şi anaerobă

209
3. Spălarea în adâncime. Este valabilă mai ales în cazul nitraţilor în exces. Ei pot ajunge
în pânzele de apă unde se înmagazinează pe termen lung. Apa freatică devine uneori
toxică şi este scoasă din circuitul consumului uneori pe termen de până la 400 de ani.
4. Spălarea pe orizontală. Are loc o dată cu eroziunea şi este un proces poluant extrem
de dăunător, cu consecinţe rapide şi directe asupra stării de fertilitate a solului, dar şi
asupra calităţii apelor de suprafaţă. Eroziunea este procesul ecologic cel mai devastator
în România secolului XXI (vezi capitolul Eroziune).
În figura 32 se pune la dispoziţie o prezentare exhaustivă a circuitului şi dinamicii azotului în natură

care concentrează toate detaliile prezentate de noi mai jos.

La nivelul planetei studiile făcute de mai mulţi autori (I. Muller, C. Fenmer, şi alţii)
arată ca în tabelul 3.

Tabelul 3
Bilanţul anual al azotului disponibil al planetei

Milioane
Intrări Pierderi
tone
Furtuni cu descărcări electrice 30 Pierderi sub formă de gaze/arderi 20

Îngrăşăminte 80 Nitrificare/amonificare 20
Fixare biologică de către diverse 210
175 Denitrificare
microorganisme
Total 285 Total 250

Datele din tabel nu surprind pentru că într-un fel sau altul prin circuitul „viaţă –
moarte” azotul trebuie redat atmosferei. În orice moment „T” al planetei numai 13% din
azotul fixat este reţinut sub formă de depozite, depozite care în timp iau calea circuitului
mai sus prezentat.
Nu este importantă şi nici utilă (din contra, este dăunătoare) o acumulare masivă a
azotului în sol. Foarte importantă este dinamica acestuia. Prin managementul azotului
avem obligaţia de a reduce foarte mult azotul supus proceselor de poluare.
Azotul trebuie folosit pentru aprovizionarea plantelor şi nu a solului sau mediului
înconjurător.

210
 Bilanţul de mai sus arată de asemenea că numai o cantitate de azot (sub 1%) este
adusă în circuitul disponibil. Restul de 108 – 109 tone rămâne ca atare în atmosferă
contribuind la stabilitatea ei.

Figura 34
Circuitul şi dinamica azotului în natură (combinaţii după mai mulţi autori)

ÎNCĂLZIRE GLOBALĂ
ATMOSFERĂ

N2O Fixare Furtuni,

NO industrială ploi
N2 Fixare N2 Resturi de plante
HABER BOSCH
şi animale
SIMBIOTIC NESIMBIOTIC (1200°C, 500 atm)
soia, Cianobacterii 3H 2 + N 2 2NH 3 Material cu N Material cu N
Rhy zobium, Azotobacter Conţinut > 1,5% Conţinut > 1,5%
Frankia Clostridium (gunoi de grajd) (paie)
Azospirillium Îngrăşăminte

Pierderi AMINO nă
b ia
la nivelul c ro
ACIZI mi
plantelor re
da
gra
De
NH3 ilizare PIERDERI DE
Im ob AMONIAC
Aminificare
HETEROTROFĂ
Substanţa R-NH 2 + ENERGIE + CO2

organică BACTERII (pH>6.0)

CIUPERCI (pH<6.0) R-NH 2 + H 2O pH>7.0

NH 2OH AMONIFIC ARE

IMOBILIZARE
R-OH + ENERGIE + 2NH3

Pseudomonas, Bacillus, N 2O2- MICROORGANISME

2NH 4+ + 2OH -
Thiobacillus Denitrif icans, RESTURI PLANTE
şi T. thioparus MINER ALIZARE
Fixare pe
+ NITRIFIC ARE schimbători +O2

as
NO2-

on
D EN

om
ITRI
FICA

ros
R E

N it
Rezervor NITRIFIC ARE
NO3- 2NO2- + H 2O + 4H +
STA TUTUL OXIDĂRILOR DENITRIFICARE SPĂLARE Nitrobacter + O2
SPĂLARE PIERDERI SUB
NH 3 AMONIAC -3 FORMĂ DE GAZ INTRĂRI
NH 4+ AMONIU -3 TE MP 50°F
N 2 DIATOMIC N 0 SPĂLARE SPĂLARE IEŞIRI
N 2O DIOXIDE AZOT 1
NO OXID DE AZOT 2
NO2- NITRIT 3 SPĂLARE REACŢII DE OXID ARE
NO3- NITRAT 5 pH 7.0 REACŢII DE REDUCERE

6.3 STATISTICI NECESARE RECONSTRUCŢIEI ECOLOGICE ÎN CAZUL

LIPSEI SAU SURPLUSULUI DE AZOT

În această ecuaţie a azotului disponibil/azot legat organic este util să conservăm

inclusiv în sol, azotul sub formă de substanţe organice sau sub formă de „HUMUS”,
substanţă organică heteropolicondensată.
În cazul culturilor cerealelor în figura 35 se prezintă datele statistice ideale pentru
starea solului.
211
 Participare (%)

Figura 35
substaţă organică
Modul ideal de
NH4 fixat
prezenţă a azotului în
biomasă plante sol
paie
azot min.
90% din care 7000kg/ha biomasă microbiană
biomasă animale
din sol

Pierderile de azot disponibil din sol sunt costisitoare şi poluante. De aceea, prin
managementul azotului vom urmări ca în sol să rămână numai atât azot cât poate fi preluat
şi consumat de către plantele de cultură.
Cantitatea de energie necesară pentru obţinerea unui kilogram de azot corespunde
energiei cheltuite pentru o călătorie de 50 km cu automobilul (Knut Schmidtke – Şcoala
Superioară de agricultură Dresda- Pillnitz).
Idea pe care cercetătorii lumii o promovează acum este aceea ca în următorii 20-30
de ani sinteza energo-poluantă a îngrăşămintelor în azot să dispară, promovându-se mai
dens fixarea simbiotică şi asociativă.
Câteva date asupra cantităţilor de azot fixate de către diferite microorganisme pe
diferite plante.

- Fasole de câmp 17,9 → 379,7 kg/ha (193 kg/ha medie)

- Mazăre 18,3 → 334,5 (141,3 kg/ha medie)
- Lupinul galben 53,7 → 291,8 (153,5 kg/ha medie)
- Trifoi 257 kg/ha medie
- Lucernă 277 kg/ha medie
- Soia 142 kg/ha medie

Acelaşi profesor Schmidtke afirmă că procesul de fixare simbiotică şi asociativă

este cu atât mai mare cu cât solul este mai sărac în azot. Aplicarea îngrăşămintelor cu azot
înaintea începerii fixării (de la + 5oC în sus) reduce semnificativ fixarea. De aceea am fost

212
şi suntem împotriva îngrăşării de iarnă, inclusiv a grâului, înainte ca bacteria asociativă
Azospirillium să fi început procesul de fixare a celor 80 kg N/ha la grâu/ha. (Figura 36 şi
37 – cercetări ale autorului).

Figura 36

Figura 37

Pe de altă parte, cantitatea mare de azot prezentă la un moment dat în sol (după
recoltarea mazării sau a fasolei) nu trebuie pierdută. O cultură intermediară este necesar a
fi urgent înfiinţată, pentru ca azotul să fie imobilizat în formă organică şi redat apoi solului
prin mineralizare treptată după încorporarea acesteia.

213
 Conform lui Ines Becker şi Michael Pomberg (2007), procentual la nivelul planetei
posibilităţile de fixare a azotului ar fi următoarele:
- Chimic (descărcări electrice) 15%
- Tehnic (Hober – Bosch) 25%
- Biologic (fixare microbiană) 60%
Devine clar că eliminarea şi înlocuirea celor 25% produse în cele mai poluante uzine ale
chimiei mondiale este o chestiune numai de timp şi de voinţă politică. Soluţiile alternative
sunt deja la dispoziţia cercetării şi practicii agricole şi ecologice.
O situaţie comparativă între procedeul tehnic şi biologic privind consumurile
energetice şi a costurilor este prezentată în tabelul 4.
Tabelul 4
Materii Tehnic Biologic
mare:
mare: 2 mol NH3 (+ 1 mol H2 !)
Consum energie
1 kg îngrăşăminte = 1 l petrol = 8 mol H ?, 8 mol e-
16 mol ATP
Sursa pentru Petrol – gaze – cărbune Hidraţi de carbon
hidrogen (reducere) (Produse de fotosinteză fosile) Produse de fotosinteză recente
Atomi de fier şi molibden
Proteine – fier – molibden foarte
Catalizatorii Performanţă redusă, consum
performante
mare
200 bar 1 bar
Condiţii de reacţie
500oC 20-30oC
Costuri > 450 $ / tonă -

Comparaţia este netă în favoarea fixării biologice.

O clasificare a cantităţilor de azot fixat în funcţie de sistemul de fixare este

prezentată în tabelul 5 (sursa Uni Bayreuth).

Tabelul 5
Sistem fixare Azot fixat kg/N/ha
Rhyzobium
200 - 300
Leguminoase
Cianobacteria – Moos 30 - 40
Asociaţii rizosferici 2 - 25
Bacterii libere 1-2

Specificitatea economică a speciei Rhyzobium este prezentată în tabelul 6.

214
 Tabelul 6
Evaluarea economică a speciilor de Rhyzobium

Specii de Rizobium Infectare normală Infectare ocazională

1. Repede crescătoare Pisum, Vicia Lens,
Trifollium
Rh. leguminosarum Lathyrus Cicer
Rh. Trifolii Trifollium
Rh phaseoli Phaseolus
Medicago
Rh meliloti Melilotus
Trigonela
2. Creştere lentă
Glycine
Rh. Japonicum
În tabelul 7 se prezintă o evaluare după aceeaşi universitate a majorităţii speciilor de
bacterii fixatoare.

Tabelul 7
Cantitatea de azot fixat de diferite bacterii

N2 fixat
Grupul de microorganisme Organismul, respectiv sistemul
kg/ha/an
Specii de Azotobacter (aerob) 0,3
Klebsiella pneumoniae (facultativ aerob) 0,5
Microorganisme libere în sol Closttidium pasteurianum (aerob) 0,5
Cynpphyceae – cianobacterii cu fotosinteză
25
şi asimilare CO2
Azotobacter paspali/Paspalum notatum
90
(ierburi tropicale)
Asociaţii bacteriene Spirillum lipferum (specii de ierburi) 40
(semisimbioze între Anabaena azolla (Azolla) 60-150
microorganisme şi plante) Azospirillum sp (cereale) 80
Specii Gunnera (la tropice, pe ierburi şi
12 - 20
arbuşti)
Specii de Rhyzobium la leguminoase
40 - 120
Soia
Fasole 80 - 90
Specii trifoi 50 - 200
Simbioze Specii lucernă până la 350
Mazăre 30 - 140
Bacteriomicete:
Alun (Alnus glutinosa) 150 - 180
Cătină (Hippophae rhamnoides) 150 - 180

215
6.4 EXEMPLE PRIVIND FORMULĂRI BACTERIOLOGICE PENTRU
ÎMBUNĂTĂŢIREA ACTIVITĂŢII BIOLOGICE A SOLULUI

Este deja foarte cunoscut că peste 5 milioane de ha din terenul arabil al României
deţin o slabă componentă biologică datorită unor sisteme de lucrări defecuoase efectuate
foarte mulţi ani în şir. De peste 20 de ani pe majoritatea solurilor nu s-au făcut scarificări,
reuşindu-se crearea unui hardpan a cărui distrugere necesită forţă şi energie, mai ales în
perioada secetoasă de peste 150 kg forţă/cm2. În spaţiul european nu am întâlnit o
asemenea situaţie, deşi la nivel mondial situaţia este de o sută de ori mai proastă decât
acum 50 de ani.
Studiile noastre arată că activitatea biologică a solului este de 2 –3 ori mai mică
decât soluri similare din Ungaria şi de 4 – 5 ori mai mică decât solurile din Germania.
Există mai multe procedee de refacere a activităţii biologice a solului, prezentate într-un
capitol special. Ne permitem aici să discutăm despre o schemă de intervenţii în regim de
urgenţă pentru:
Refacerea raportului apă – aer din sol pentru suprafeţe mari este următoarea:
Pasul I:
Scarificarea solurilor: De preferinţă când solul are o umiditate medie 50% IUA. Se
face la adâncimea de minimum 55-60 cm, cu dislocarea hardpanului de la 25 – 35 cm şi
crearea posibilităţii pătrunderii în profunzime a apei urmată de rădăcini. Este începutul
refacerii ecologice. Solul se lucrează superficial cu un combinator complex tip TIGER şi
se seamănă cu grâu. Premergătoarea cea mai bună este rapiţa, urmată de floarea-soarelui şi
porumb. Se folosesc tractoare puternice şi scarificatoare cu 10 braţe pentru a obţine un
consum de Diesel sub 10 l/ha.
Pasul II:
Înainte de semănatul culturii de grâu se inoculează solul cu un amestec de
bacterii care în egală măsură fixează azotul (Azotobacter, Azospirillum), dar
mobilizează şi fosforul din sol, altminteri foarte stabil. Numeroase societăţi şi institute de
profil au pus la punct preparate bacteriene care se aplică ca o investiţie în duză de 1 – 2
l/ha (formularea Bactofil) (figura 38).

216
 Figura 38
Bactofil – un produs pentru
ecologizarea solului

Asemenea formulări specifice monocotilelor în general

şi culturii grâului în special, conţin: Azospirillum
brasiliense, Azotobacter vinelandi (fixatoare de azot în sistem asociativ până la 100 – 110
kg/ha), Bacillus megaterium, Bacillus polymyxa, Pseudomonas fluorescens, Streptomyces
albus şi alte variante de microorganisme care, pe de o parte grăbesc descompunerea
materiei organice moarte, iar pe de altă parte cresc agrodisponibilitatea fosforului şi
potasiului (vezi şi figura 39).

N2

Azotobacter K Legături cu fosfor

(fixare azot) (Potasiu) mineralizare: 3-8 g/m2/an

Bacillus megaterium
Pseudomonas, Bacillus

NH3
Fosfaţi P
15-20 kg/ha
amoniu (NH4)
5% mai mult
pentru plante
NO3

Azospirillium:
60-80 kg/ha
Figura 39
Schema disponibilizării elementelor nutritive în sol prin activarea lui biologică cu preparate speciale.

Pe de altă parte, activarea bacteriologică este însoţită şi de metaboliţi extrem de utili

refacerii însuşirilor fizice ale solului, cum ar fi fitohormoni, stimulatori de creştere şi chiar
vitamine.
217
Pasul III:
Constă în micorizarea solului. În numeroase situaţii pasul II şi III pot fi combinaţi
în aşa fel încât activizarea microbiană să aibă loc o dată cu micorizarea. O asemenea
soluţie este oferită pentru spaţii mici (grădini, sere, hobby) de către mai multe companii,
printre care şi Otto Hauenstein Samen OH. Produsul are denumirea comercială de Mycos
Verde şi este un amestec de microorganisme ale solului, dominant Penicillium sp, alginaţi,
polizaharide, enzime, hormoni şi inoculare de micoriză arbusculară. O asemenea
combinaţie extrem de scumpă este predestinată numai producţiilor ecologice intensive.
Pasul III la scară mare şi sub formă de investiţie poate fi efectuat cu produse tip
„Profesor Mykos”, produs de Mykotown Biotechnology AG. În acest caz endomicoriza
este pusă pe un suport format din argilă poroasă granulată. În pori sunt depozitaţi sporii
ciupercii. Granulatul se aplică în cantitate de 1m3/ha, costă cu aplicare cu tot circa 4000
Euro/ha, dar activează solul pentru o perioadă de până la 20 de ani, şi chiar mai mult dacă
se respectă celelalte reguli de tehnică agricolă. Produsul conţine circa 100.000 spori/litru
produs.

Figura 40
Terenuri înerbate cu
ierburi anuale şi
perene. Se observă
diferenţa enormă
între micorizat şi
nemicorizat.

Deşi pare scumpă activizarea biologică a solului, prin marile avantaje pe care le
aduce în valorificarea resurselor nutritive ale solului, în modificarea însuşirilor structurale
şi biochimice, în diminuarea şi creşterea toleranţei faţă de modificările climatice, dăunători
şi boli, în creşterea agrodisponibilităţii apei şi elementelor nutritive, şi în final în dublarea

218
practică a producţiilor şi a calităţii acestora, acoperă în timp pe deplin costurile şi oferă
fermierului satisfacţii profesionale şi financiare deosebite.
Numeroase alte scheme pot fi puse la dispoziţia celor interesaţi inclusiv de
inocularea cu bacterii fixatoare de azot din categoria „simbioză”.
Becker I., Pomberg M., 2007
Berca Mihai, 2005
Bothe H, Zimmer W, Danneberg
G, 2006.
Broker M., 2006
Bourguignon Claude, 1989
Bourguignon Claude, 1994
Dehio C., Schell J., Ronez C.,
2007
Fairchild Aaron, 1999
Fenmer Christian, 2005
Filebox vt edu, 2007
Fluckinger J. şi colab., 1999
Grifftiths H., 1998
Las Pilitas Nursery 2008
www.microbewiki.kenyon
Las Pilitas Nursery 2008
www.microbewiki.kenyon
Luden W, Robert Gary P., 1996
Muller Ingo, 2007
Prima CK. BR
Universität Bayreuth
Watschutza S., 2004.
BIBLIOGRAFIE
Stickstoff algemeine . Was ist Stickstofffixierung?
Stiestofkreisslauf/Nitrogenase/gegenuberstellung für Hober-Borsch
Synthese/Sticstoffdüngung. www.uni-bilefeld.de
Teorie şi practică în biotehnologiile genetice, Editura Ceres, 2005.
Die Association zwischen Bakterien der Gattung Azospirillum und Graesern
Botanische Institut des Universität Köln.
MPI. Fernstrische Mikrobiologie. Max Plank Institut-Vorstellung.
Le sol, la terre et les champs. Ed. La Manufacture/Sand de la Terre
Microbiologies des sols, Interview Pieces et Main d'Oeuvre
www.piecesetmaindoeuvre.com
Agrobacterium uns Rhyzobium-Boden Bakterien als Pflanzeningineure Max
Planck-Institut für Zuchtung forschung Abteilung Genetische Grundclagen –
Köln.
Azospirillium brasiliense
Missouri S.T. Biological Science, Homepage.
Symbiosen am Pflanzen wurzeln zwischen Pflanzen und Leguminose –
Rhisobia. Biologische System ws 04105
Biol. 4684/Microbes/nitro.html.
Variations in atmospheric H2O concentration during abrupt climatic changes.
Science 285 (5425), 227-230.
Stable isotopes; integration of biological, ecological and geochemical
processes. BIOS Scientific Publishers, Oxford, UK, Herndon, UA.
Frankia is an actinomycete bacteria.
Genoscope: Frankia alni: A symbiotic-fixing actinobacterium.
Journal of Bacteriology May 1996 u. 178, p. 2948-2954
Stickstoffverbindungen
A Primer of conservation Biology (Fourth Edition).
Dialektik der Chemie www.old uni-bayreuth.de stand 15.12.2004
Untersuchungen der Wurzelexsudate im Hinblick auf Bakterien/Pflanzen
Assoziation bei Kulturen und Windformen von Koreanischem Reis (Oryza
sp).
219
7. PROBLEME ALE MANAGEMENTULUI AZOTULUI
PENTRU SOIURILE DE GRÂU TIP PREMIUM

7.1 DEFINIŢIE

Prin management al azotului este necesar să înţelegem modul de aplicare al

algoritmului N. Prin algoritm N înţelegem paşii ce trebuie făcuţi în utilizarea azotului ca
principal nutrient al culturilor, în cazul de faţă grâul. Azotul este principalul component al
acizilor aminici, al peptidelor şi proteinelor, constituent de esenţă al bazei genetice, adică
al acizilor nucleici. Spre deosebire de mulţi alţi nutrienţi, azotul poate fi preluat de plante
numai sub formă nitrică (NO3-) sau amoniacală (NH4+). Orice altă formă de azot aplicată
plantelor trebuie să se transforme în sol sau în celule, spre una din cele două, asimilabile
de plante.
Prin soiuri tip Premium înţelegem soiuri moderne de grâu care se caracterizează
prin unele însuşiri specifice, şi anume:
a. O mare plasticitate ecologică, ce le face cultivabile pe suprafeţe foarte diferenţiate
din punct de vedere climatic, cu condiţia optimizării inputurilor clasice. Un asemenea soi
este cel produs de firma Probsdorfer, CAPO – cunoscut şi sub denumirea de soi cămilă.
Asemenea soiuri dispun de o autoreglare a componentelor de producţie (număr de
spiculeţe, număr de boabe, etc.) de o aşa manieră încât planta îşi reţine numai atâtea
spiculeţe câte poate să le ducă până la maturitate fără să fie afectat indicatorul calitate al
soiului.
b. Un grad ridicat de înfrăţire, ceea ce le oferă din start un avantaj economic distinct.
Cantitatea de sămânţă la aceste soiuri este de 130 – 140 kg/ha, adică 50% din cantitatea
recomandată pentru soiurile autohtone. Condiţia esenţială a respectării acestui deziderat o
constituie efectuarea semănatului în epoca optimă (1-20 oct.).
c. O calitate deosebită, care le evidenţiază în primul rând ca soiuri de panificaţie de
valoare deosebită, cu un conţinut în proteină de 14-16% în condiţiile îndeplinirii măsurilor
agro-fitotehnice solicitate de soi. Soiurile de tip Premium nu pot fi recomandate pentru
fabricarea de etanol. Dimpotrivă, morarii din România, ca şi cei din alte ţări ale Europei
Centrale, folosesc aceste soiuri pentru a efectua cocteiluri de morărit, încercând în felul
acesta să îmbunătăţească calitatea unor soiuri mai puţin potrivite fabricării pîinii.

220
 d. Soiurile Premium valorifică mai bine azotul şi alte elemente minerale de nutriţie
şi, în egală măsură valorifică mai eficient şi factorii naturali, lumina şi apa.
Consumul specific al apei (coeficientul de transpiraţie) este mai mic decât în cazul
altor soiuri, ceea ce presupune că cu aceeaşi cantitate de apă se poate forma o cantitate mai
mare de biomasă, inclusiv recolta utilă. De exemplu, dacă CT = 450 pentru un soi martor,
pentru soiul CAPO el poate fi cu 20% mai mic, adică în jur de 360.
e. În aceeaşi ordine de mărime, îngrăşămintele sunt şi ele mai bine valorificate,
cantitatea de azot utilizat pe tona de produs biologic putând ajunge aproape de 20 kg s.a.,
în timp ce la soiurile noastre sunt în jur de 26 kg (vezi şi tabelul 1).
Rezultatele economice superioare ale soiurilor de tip Premium pot fi confirmate
numai în condiţiile respectării unor reguli foarte stricte cu privire la managementul
nutriţional în general şi al azotului în special.

7.2 CONSUMUL AZOTULUI DE CĂTRE GRÂU

Tabelul 1
Consumul specific de elemente nutritive la grâul de toamnă în funcţie
de recolta de boabe
(Borlan Z., Herra C., 1977)

Cantităţi de elemente nutritive în kg/tonă produs

Recoltă de boabe principal
(to) plus partea aferentă de produs secundar
N P K
1,50 – 2,40 30 12,8 31,0
2,41 – 3,40 28 12,3 30,0
3,41 – 4,40 26 11,9 29,0
4,41 – 5,40 25,5 11,6 28,0
> 5,4 25 11,4 27,0

Cea mai mare parte de azot şi fosfor rămâne în seminţe (70%, respectiv 66%), iar
cea mai mare parte a potasiului (70%) rămâne în paie. Raportul între boabe şi paie la
soiurile de grâu Premium este de 1:1,35, în timp ce la ovăz şi orzoaică este raport este
aproximativ egal (1:1). Pentru acest motiv, cantitatea de azot necesar formării producţiei
este mai mică la orz 19-20 kg/ha, şi la fel şi cea de fosfor şi potasiu (10,8 respectiv 22,3).

221
Figura 1
Schema consumului de azot, bază a managementului lui. Original.

222
7.3 PLANUL DE MANAGEMENT AL FERTILIZĂRII

Figura 2
Schemă a unui plan de management al fertilizării culturilor de grâu Premium
Schemă tip algoritm

Fertilizarea este necesară

Elaborarea planului de fertilizare

împreună cu consultantul
Evaluarea necesarului de îngrăşăminte la nivelul
Probsdorfer sau altul autorizat,
Agrovet Trade de ex. exploataţiei agricole

Evaluarea Asola- Tipurile Metoda A Metoda Metoda Metoda corecţie cu

suprafeţelor mente de sol B dozelor ajutorul
din (DOE*) senzorilor
minime
fermă

Cu ajutorul consultanţilor Consultarea

Estimarea recoltelor sau a staţiunilor culturii

Climă → apă, inclusiv repartizare Stabilirea momentelor de aplicare a îngrăşămintelor

→ temperaturi
→ experienţă tehnologică
→ experienţe anterioare Stabilirea tehnicii de aplicare
→ alte surse de nutrienţi în afara
celor antropici Monitorizarea conţinutului de azot din plante şi
intervenţii de corecţie

(Schemă originală)

* Doza optimă economică

Elaborarea planului de management al fertilizării este foarte importantă pentru

managerul agricol, pentru că îi pune acestuia la îndemână un instrument managerial util,
prin care se merge spre optimizarea nivelului recoltelor şi al calităţii lor. E necesar a fi
reţinute câteva principii:
- Solurile nu sunt uniforme din punct de vedere al aprovizionării cu elemente de
nutriţie şi atunci devine necesară o cartare agrochimică a suprafeţei fermei, conţinutul
solului în fertilizanţi constituind element de calcul al dozelor. Este de reţinut că indicele de

223
azot IN ajută semnificativ în evaluarea aprovizionării cu azot din rezerva solului. El se
calculează cu formula:
humus x V
IN =
100

în care:
humus = conţinutul de humus în %
V= gradul de saturaţie în baze în %
În funcţie de valorile IN, solurile pot fi astfel:
IN → ≤2 = nivel scăzut de azot în sol
IN → 2,1 – 4,0 = aprovizionare mijlocie cu azot
IN → >6 = aprovizionare foarte bună a solului.
Dacă putem determina în laborator conţinutul de azot al solului atunci evaluarea
azotului în raport cu solul se interpretează astfel (tabelul 2):

Tabelul 2
Model de evaluare al azotului din sol după % N total

Aprecierea cantităţii (conţinutului) % N total

foarte mic < 0,100
mic 0,100 – 0,140
mijlociu 0,141 – 0,270
mare 0,271 – 0,600
foarte mare > 0,600

7.3.1 Evaluarea formelor minerale ale azotului

Arătam anterior că azotul poate fi preluat de către plantă numai în forma nitrică sau
amoniacală (N-NO3) şi (N-NH4). Pentru interpretarea rezultatelor obţinute din analiză
reţinem următoarele pentru solurile din România:

Sol arat nefertilizat < 20 mg/kg

Sol arat fertilizare medie raţională = 20 – 40 mg/kg
Sol arat fertilizat peste 100 kg N > 60 mg/kg sol

Atitudinea managerială faţă de nitraţii din sol este una de mare responsabilitate.
a) Nitraţii în cantităţi mari e bine să rămână în sol o perioadă scurtă de timp, exact
atunci când plantele au cea mai mare nevoie de ei.

224
 b) La cantităţile de nitraţi de peste 100 mg N-NO3/kg sol pericolul de spălare spre
apa freatică devine mare dacă:
- cantitatea persistă în sol mai mult de 20-30 zile
- dacă cantitatea de precipitaţii depăşeşte 60 mm în perioada de persistenţă
maximă a nitraţilor.
c) Amoniul schimbabil şi solubil se găseşte în orizontul superior al solurilor în
cantităţi mici şi constante, de regulă sub 10 mg N-NH4/kg sol (sursa: Vintilă şi colab,
1984). Cantităţile pot creşte uneori abrupt, pentru perioade scurte, ca urmare a
îngrăşămintelor care conţin azot amoniacal, sau care generează amoniu prin hidroliză
(urea).
Pentru trecerea la următoarea etapă a planului managerial, şi anume stabilirea
dozelor de azot, mai trebuie ţinut cont de aşa-numitul bilanţ al azotului, care în
componenţa sa are un azot rezidual, ce provine în sol fie prin nitrificare, fie prin fixare
nesimbiotică sau simbiotică, fie adus de către ploi, urmare a descărcărilor electrice.
Azotul solului, cum este el denumit, variază între 20 kg/ha pe solurile sărace şi în
activitate biologică redusă şi 60 kg/ha pe solurile bogate în humus, cu activitate biologică
ridicată. În funcţie şi de planta premergătoare, azotul rezidual poate ajunge şi la cantităţi
mai mari.

7.3.2 Stabilirea dozelor de azot

Asupra modului de stabilire a dozelor de azot în general, şi a dozelor pentru soiurile

Premium în special, există numeroase dezbateri şi controverse, unele dintre ele fără suport
ştiinţific.
Cele mai bune rezultate ştiinţifice în stabilirea dozelor sunt oferite de experienţele
de câmp. Şi cu toate acestea, şi ele sunt insuficiente, pentru că e imposibil să efectuăm un
număr atât de mare de experienţe, încât să putem acoperi întreaga gamă de mozaicuri de
soluri din România.
Din aceste motive, şi ţinând cont de restricţiile impuse de Uniunea Europeană mai
ales în zona utilizării azotului în agricultură, în calcularea dozelor este bine să ţinem cont
de următorii parametrii:
Gradul de aprovizionare al solului cu azot (NR = azot rezidual)
a) Intrări de azot în bilanţ, datorat altor surse:
225
 → din atmosferă (NA)
→ din asolament cu plante leguminoase (NL)
b) Cantitatea de recoltă pe care o planificăm ţinând cont de condiţiile climatice, de
starea ecologică a solului, şi de disponibilităţile financiare ale întreprinderii.
c) Cerinţele pentru azot ale culturii, date de amelioratorii soiurilor şi de experimentele
în laborator şi câmp.
Totuşi, pentru a exemplifica folosim şi redăm mai jos o formulă simplificată însuşită
de ASAS şi Ministerul Agriculturii şi prezentată de G. Bîlteanu (2003):

DN = 25 . Rp – (NR – Hg ± Npr)

în care:
25 = consumul specific de azot la o tonă boabe. În cazul soiurilor de tip Premium, acesta
poate fi redus la 20-22 kg/to.
Rp = recolta planificată, corelată strâns cu tipul de sol, gradul său de conservare a apei şi
starea sa ecologică. Rp poate varia între 3000 kg/ha în condiţii în care apa disponibilă este
de cel puţin 1500 m3/ha pe perioada de vegetaţie şi 8 to/ha în condiţii în care apa
disponibilă pe perioada de vegetaţie a grâului ajung la 340 mm sau 3400 m3/ha, cu
repartiţie uniformă şi cu aprovizionare mai ales în mai - început de iunie.
NR = azotul rezidual din sol şi a cărui cifră se situează între 20 kg/ha pe solurile sărace şi,
60 kg/ha pe solurile fertile. Recomandăm în acest caz să se folosească şi indicatorul azot
(IN) prezentat mai sus.
Ng = azotul care poate fi preluat din îngrăşămintele organice (gunoi de grajd sau
îngrăşăminte verzi pe bază de leguminoase – lupin, măzăriche, lathirus, etc.) Acesta poate
fi de 2 kg N/ha, urmare a aplicaţiilor directe
1 kg N/ha aplicat plantei premergătoare
- 0,5 kg N/ha aplicat plantei antepremergătoare.
Npr = corecţie în funcţie de planta premergătoare
• - 30 kg/ha după leguminoase pentru boabe (mazăre, soia, etc.)
• - 20 kg/ha după borceag şi trifoi
• 0 kg după rapiţă şi floarea-soarelui fertilizate

226
 • + 20-25 kg/ha după premergătoare târzii, porumb, sfeclă, etc. Dacă grâul este
semănat târziu, în afara perioadei optime, cantitatea de îngrăşăminte se măreşte cu
15-20 kg/ha, în funcţie de starea înfrăţirii în primăvară.
CORECŢII:
Aşa cum s-a observat, formula mai sus prezentată nu ţine cont de regimul de
precipitaţii al zonei. De regulă, la cantităţi reduse de apă, necesarul de azot se reduce. Una
din propunerile în acest sens, venită din partea cercetării româneşti, constă în reducerea de
la normal a dozelor cu 3 kg N/ha în condiţiile în care în septembrie-februarie avem abateri
de la normala de precipitaţii cu 10 mm. Şi, fireşte, adăugarea la doză a celor 3 kg (ha
pentru fiecare 10 mm pp care vin suplimentar în sistemul plantă-sol. După anii foarte
secetoşi înregistraţi la plantele premergătoare, fertilizate normal, doza de azot se poate
reduce cu până la 30 kg/ha. O asemenea situaţie a fost întâlnită chiar în toamna-iarna
2007-2008 când practic aplicarea azotului în toamnă ar fi fost fără sens. Corecţii ale
dozelor de azot se fac de asemenea şi în funcţie de gradul de ecologizare a solului, de
capacitatea lui de a înmagazina o cantitate mai mare de apă şi de dezvoltare a sistemului
radicular, vezi foto 3a şi foto 3b. În cazul în care un hardpan gros şi impenetrabil
blochează atât accesul apei cât şi al rădăcinilor în profunzime, atunci, mai ales pe secetă,
se reduce cu până la 50% doza de azot.
Ţinând cont de cele prezentate mai sus, putem pune la dispoziţia agricultorilor
următorul tabel privind calculul dozelor de azot pentru soiurile intensive tip Premium:
Tabelul 3
Dozele de azot necesare solurilor din România
pentru soiurile de grâu Premium tip Capo, Josef şi altele
soluri normale, ecologizate, fără îngrăşăminte anorganice
(original)

Nivel producţie Producţia de grâu planificată

Premergătoare neleguminoase Premergătoare leguminoase
tip sol 2000 4000 6000 2000 4000 6000
Soluri sărace cu NR = 20 kg/ha 30 80 130 0 50 100
Soluri medii cu NR = 40 kg/ha 20 60 110 0 30 80
Soluri bogate cu NR = 60 kg/ha 0 40 90 0 10 50

Atenţie, de preferinţă pentru schema de îngrăşare se foloseşte coloana 2, solurile bogate cu

N2 = 60 kg/ha, fiind extrem de rare. Avertizăm de asemenea producătorul agricol că după
plante rapace precum floarea-soarelui şi rapiţa, doza de azot se măreşte cu 30 kg/ha, fără a
depăşi însă cantitatea de 150 kg/ha, doza maximă admisă de UE.

227
7.3.3 Modul de aplicare al îngrăşămintelor cu azot la soiurile de grâu Premium

De la început precizăm faptul că îngrăşarea cu fosfor şi potasiu se face toamna, o

dată cu înfiinţarea culturii, şi că dozele cele mai potrivite de fosfor sunt cele destinate unei
producţii de 6000 kg/ha, adică 75 kg/ha. Potasiul se aplică numai dacă solurile indică lipsa
unui element, solurile României fiind în general bine aprovizionate cu potasiu, cel puţin
pentru necesarul cerealelor.
De cele mai multe ori, din cauza lipsei unor combinaţii fosfor – potasiu în rapoarte
P50 K30, agricultorii sunt obligaţi să folosească din toamnă şi doze de azot. În asemenea
condiţii este bine să se aleagă formula ce conţine doza minimă de azot cum ar fi N10P50K30.
Momentul aplicării îngrăşămintelor se face în toamnă, înainte de semănat prin
încorporare la 7-8 cm. Cele mai moderne tehnologii indică aplicarea acestora concomitent
cu semănatul, prin plasarea îngrăşămintelor la 4-5 cm sub sămânţă cu o semănătoare
specială (vezi foto figura 3). Semănătoarea are două buncăre şi două sisteme de distribuţie:
a îngrăşămintelor şi a seminţelor. Folosind asemenea semănători, cu lăţimea de 6 m şi un
tractor de 200 CP se realizează concomitent o îngrăşare şi o semănare de 60 ha/8 ore,
adică 120 ha în două schimburi, cu condiţia organizării perfecte a aprovizionării maşinii cu
îngrăşăminte şi seminţe.

Figura 3
Semănătoare de mare
productivitate asociată cu sistem
de distribuţie îngrăşăminte sub
seminţe la 4-5 cm (original).

Seminţele se poziţionează deasupra îngrăşămintelor, dar la o adâncime de maximum

4-5 cm, chiar dacă pământul este uscat. Semănatul la adâncime mare, chiar dacă în prima
fază provoacă răsărirea şi pornirea plantei spre suprafaţă, dezvoltă două noduri (cel de
formare a rădăcinii şi cel de înfrăţire). Distanţa hipocotilică dintre ele este numită distanţa
228
internodală şi reprezintă un consum inutil de energie care conduce la reducerea cu cel
puţin 200 kg/ha a producţiei (foto 5 şi foto 6). Aceste rezultate de cercetare au fost
confirmate atât în primăvara secetoasă 2007, cât şi în toamna ploioasă a anului 2007.
În fotografia din figura 5, orzul la Alexandria a fost semănat în condiţii de secetă şi
la adâncime de 8 cm (2) respectiv 4 cm (1). Se observă că în primul caz se formează şi
hipocotilul, iar rădăcinile nu sunt mai mici decât în cazul 1, unde bobul de abia a încolţit.

Evaluările efectuate 30
zile mai târziu au arătat că
plantele semănate la
internoduri nod
suprafaţă, după prima ploaie inter-
dublu
au recuperat repede, formând noduri
(N)
un nod puternic atât pentru
înrădăcinare cât şi pentru
înfrăţire. În varianta 1 1 2
înfrăţirea este foarte vizibilă (
2 1

Figura 4
Plante de orz semănate la adâncime
de 8 cm (1) şi 4 cm (2).
Dimensiunile rădăcinilor sunt egale.
(Original)
Figura 5
30 zile mai târziu se observă că plantele semănate
superficial formează rădăcini puternice şi
fasciculate şi practic un singur nod atât pentru
rădăcini cât şi pentru înfrăţire. (Original)

Cauza acestei situaţii rezidă în faptul că energia bobului în cazul 2 a fost dirijată
spre formarea internodiilor în timp ce în varianta 1 ea a fost dirijată spre înfrăţire şi
dezvoltarea rădăcinilor. Ajunse în stratul de îngrăşăminte şi pe fondul scarificării,
rădăcinile vor pătrunde puternic în adâncime, explorând un strat foarte mare de sol şi vor
asigura un excelent suport pentru o producţie de cel puţin 6000 kg/ha.
În primăvara anului 2007, pe un fond de dezvoltare mai avansată a plantelor, am
întâlnit o situaţie asemănătoare (figura 6).

229
 Concluzie:

(1) Este absolut necesar ca în tehnologia soiurilor Premium să se ţină cont de acest
detaliu. Adâncimea de semănat nu trebuie să fie mai mare de 4-5 cm, iar îngrăşămintele de
toamnă să fie plasate la adâncime de 4-5 cm sub seminţe. Toate energiile bobului
germinabil e bine să fie canalizate spre creşterea vigorii plantei şi înfrăţire, şi nu pe
formarea unor hipocotile (internoduri) inutile şi mari consumatoare de energie.

(2) Nu este necesară formarea în toamnă la cerealele păioase a unei mase vegetative
bogate, motiv pentru care NU ESTE NECESARĂ APLICAREA AZOTULUI ÎN
TOAMNĂ LA CEREALELE PĂIOASE.

7.3.4 Când, cum şi sub de formă se aplică azotul la cereale tip Premium

Pentru administrarea azotului este necesar a se ţine cont de următoarele detalii:

1. Azotul este elementul de bază al nutriţiei plantelor. El trebuie deci aplicat.

2. Azotul se aplică atunci când plantele au nevoie de el, şi nu atunci când dorim noi.

3. Dacă nu se aplică detaliul 2, riscăm:

- fie o risipire inutilă de azot
- fie levigarea lui în profunzime unde poate prelua pânza freatică. Atenţie:
Nitraţii ajunşi în pânza freatică rămân acolo până la 400 de ani.

4. Dacă solul nu absoarbe azotul o dată cu apa, el poate fi transportat pe orizontal în

emisarii naturali unde poate produce daune foarte grave (intoxicări, etc).

230
 Internod

Însămânţare 7 cm Însămânţare 3-4 cm

Internoduri lipsă de fraţi Lipsă internoduri minimum 3 fraţi

Figura 6
Influenţa adâncimii de semănat asupra formării nodurilor de înfrăţire şi de înrădăcinare la soiurile tip
Premium (Capo).

7.3.4.1 De ce nu se aplică azot toamna: Pentru că, prin procesele de nitrificare de

peste vară şi ţinând cont de conţinutul în materie organică heteropolicondensată din
soiurile României, în toamnă, mai ales pe solurile din sudul ţării, se pot găsi deja între 20-
60 kg/ha azot mobil. Chiar şi în cele mai proaste condiţii de lucru a solului, toamna se
găsesc în sol minimum 20 kg NO2. Ori această cantitate este suficientă pentru consumul de
toamnă.
Aplicarea în toamnă a azotului ar conduce la formarea unei mase vegetative
supradimensionate, uşor expusă dăunătorilor (aphide în special) sau gerurilor de iarnă. În
plus, aşa cum s-a întâmplat în toamna foarte lungă a anului 2006, plantele au consumat
total rezerva de apă a solului, iar în primăvara foarte secetoasă a anului 2007 procesul
desăvârşirii distrugerii culturilor a fost total.
Aşa cum spuneam deja, menţinerea unei mase vegetative reduse, dar dezvoltată
fenologic, pe soluri bine ecologizate constituie premize pentru o dezvoltare profundă a
rădăcinilor, valorificarea economică a substanţelor minerale şi asigurarea recoltelor pe
anul viitor (figura 7).

231
 Figura 7
La 3 decembrie 2007 rădăcinile soiului de grâu Premium Capo
atinseseră o adâncime de 20 cm, în timp ce partea aeriană nu
depăşea 5 cm înălţime şi era uşor înfrăţită. Situaţie ideală pentru o
recoltă bună în 2008.

După ce se calculează doza de azot conform formulei exprimate anterior, se pune

problema eşalonării pe perioada de vegetaţie a culturii, în aşa fel încât agrodisponibilitatea
azotului să fie cât mai mare, iar pierderile cât mai mici.
Schema de fertilizare cu azot pe care v-o propunem pentru soiurile tip Premium este
prezentată în figura 8.

Figura 8
Schema fertilizării cu azot.

232
Recapitulăm:
- Nu aplicăm azot grâului de toamnă tip Premium, din septembrie până în februarie.
- De la 10 martie până la 10 aprilie (Ec. 21 – Ec. 31) se aplică în medie 40 kg/ha, cu
variaţii între 30-50 kg/ha, în funcţie de tipul de sol şi umiditatea lui.
- De la 10 aprilie până la 10 mai (Ec.31 – Ec. 37) se aplică în medie 50 kg/ha, cu
variaţii între 40-60 kg/ha.
- De la 10 mai până la 10 iunie (Ec. 37 – Ec. 51) se aplică în medie 70 kg/ha, cu
variaţie între 60-80 kg/ha.
În general cantitatea medie de azot de care au nevoie aceste soiuri pentru a obţine
eficienţă maximă este de 150-160 kg/ha repartizată de fiecare dată în trei etape, aşa cum se
vede în figură. Pentru finisarea producţiei mai pot fi aplicate şi tratamente foliare de
completare, de regulă o dată cu ultimile tratamente cu fungicide. Numărul acestora 1-2.
Prin aceste tratamente obţinem un spor de producţie de 2-5%, dar mai ales obţinem o
creştere de 0,5 – 1,5% a conţinutului de proteină.
ATENŢIE. Îngrăşămintele foliare nu pot înlocui în niciun caz fertilizarea de bază cu
azot efectuată în cele trei momente. În ultimul timp cercetarea a constatat că sulful are o
mare importanţă în stimularea creşterii rădăcinilor grânelor de tip Premium, motiv pentru
care se recomandă a se aplica până la 20 kg/ha, o dată cu semănatul. Dacă acest lucru nu
este posibil, recomandăm aplicarea celor 20 kg/ha sulf o dată cu prima tranşă de azot.

7.3.5 Sub ce formă se aplică îngrăşămintele cu azot

Industria producătoare de îngrăşăminte oferă o varietate mare de formulări ce pot fi
folosite ca îngrăşăminte de bază cu azot. Pentru agricultor alegerea celei mai potrivite
forme comerciale nu trebuie să fie întâmplătoare.
Planta poate prelua azotul prin perişorii radiculari sau direct prin pereţii celulelor
sub formă de nitrat sau amoniac, şi mai dificil sub alte forme. De aceea principalele
îngrăşăminte utilizate inclusiv în România sunt: azotatul de amoniu (NH4NO3) cu 33,5
azot şi urea: O = N2H4O – cu 46% azot.
‫װ‬
H2N NH2

În funcţie de sol pot fi utilizate şi alte îngrăşăminte cu conţinut mai redus de azot, cum ar
fi azotatul de calciu (Ca(NO3)2) şi de potasiu KNO3.

233
 În schemele de îngrăşare de mai sus, recomandăm în special azotatul de amoniu,
care în prezenţa apei se transformă rapid în nitrat şi amoniu (HN4+, NO3-), vezi şi figura 9.

Uree
NH4+ Refixare şi conversie
NO3 - Figura 7
Utilizarea
Îngrăşăminte îngrăşămintelor cu azot în agricultură
organice

Recoltă (20-25%)

Prod.secundară
20-25%

Uree
Sursa: Uni-Hohenheim

Figura 9
Utilizarea îngrăşămintelor cu azot în agricultură

În ceea ce priveşte utilizarea ureii, majoritatea cercetătorilor sunt de acord că

aceasta ajunge mai greu la plante, în sistemul de nutriţie. Dacă este necesară o intervenţie
rapidă cu azot, atunci urea, deşi este un îngrăşământ foarte bun, nu este cea mai indicată
soluţie. Ureea este un îngrăşământ conservator, cu cedare treptată a azotului, mai ales
soluţiei solului.
Pentru a fi preluată de rădăcini sau de frunze în prezenţa apei şi la temperaturi
pozitive, ureea se transformă în NH3 (amoniac) şi bioxid de carbon (CO2).
(NH2 – CO – NH2) + H2O → [NH2 – CO - O] NH4 → 2NH3 + CO2.
uree carbamat de amoniu
Amoniacul se transformă rapid în amoniu (NH4) şi nitrat (NO3) şi ca atare este preluat de
plante. În figura 10 cercetătorii de la Universitatea din Hohenheim ne demonstrează că
transformările mai sus prezentate pot avea loc şi în interiorul celulei, în prezenţa enzimei
denumită urează.

234
Figura 10
Modul de penetrare şi procesare a ureii în interiorul celulei plantei
(Sursa Uni – Hohenheim – Germania).

Trebuie reţinut faptul că nici ureea, şi nici amoniacul, amoniul sau nitratul nu pot
intra în celule, decât sub comanda genetică, existând anumite gene care promovează
fenomenul de prelucrare şi procesare.

În concluzie putem spune următoarele:

ƒ O reacţie rapidă de preluare a azotului în plantă are loc în cazul azotatului de
amoniu şi de calciu, dar în acelaşi timp şi posibilitatea de levigare este mai activă.
ƒ Ureea conservă mai mult azotatul şi îl predă în etape, consumând o parte din
energia biologică pentru transferuri biochimice. Eficienţa moleculei de azot în acest
caz este mai mică. Spălarea azotului în profunzime şi în lateral este mai redusă.
ƒ În niciun caz nu se recomandă utilizarea azotului la cereale de toamnă sau în iarnă,
aşa cum recomandă producătorii de îngrăşăminte din România.
ƒ Aplicarea zotului în variantele arătate mai sus completează circuitul azotului în
zona de nutriţie, atât de necesar plantelor (figura 11).

235
Figura 11
Circuitul azotului de nutriţie

Oxizi de azot rezultaţi prin

oxidarea în aer – fulgere Azot din aer

Oxizi
Producţie de
de azot proteină în plante Alimente proteice

Bacterii
Transfor- fixatoare de
azot
mare (nodozităţi)

Elemente nutritive Tranformarea ureii,

preluate de plante dejecţiilor de către
Denitrificare de
bacterii de putrefacţie
către bacterii

Nitrificare Nitrificare de către Ioni de amoniu

NO3- bacteriile solului NH4+

7.3.6 Corecţii
Oricât de bine ar fi calculate dozele de azot, apar situaţii în care factorii climatici
sau cei antropici au nevoie de o monitorizare pentru a se vedea dacă de-a lungul perioadei
de vegetaţie azotul este suficient, sau, dimpotrivă, este în exces (adică se face risipă).
Tehnologiile moderne realizează această monitorizare cu ajutorul unor senzori.
Principiul de funcţionare al senzorilor constă în măsurarea conţinutului şi
uniformităţii azotului prin determinarea şi reflectarea intensităţii culorii verde a
cloroplastelor. Sistemul este dinamic şi foarte atent la diferenţe în plan orizontal. Se
cunosc trei categorii de senzori, din care cel mai utilizat în practică este senzorul
YARA.N. Aşezat în faţa tractorului, el măsoară automat necesarul de azot şi declanşează
tot automat maşina de distribuire din spatele tractorului, care aplică doza de îngrăşăminte
numai pe zonele unde este necesar (figura 12). Întreg sistemul costă circa 30.000 franci
elveţieni, iar prin utilizarea lui aduce foloase incontestabile agricultorilor, cum ar fi:
Corecţia este precisă şi se raportează exclusiv la necesarul plantelor.
În felul acesta se face economie de azot şi prin optimizare creşte nivelul recoltelor.

236
 Sunt absolut necesare măsurile care deservesc sistemul.

calculare
distribuitor măsurare aplicare
îngrăşăminte
senzor

Figura 12
Tehnica utilizării senzorului YARA.N – sau Crop-meter pentru corecţia dozelor de azot la cultura grâului
(Sursa: Konrad Merk Stickhog).

Recomandări privind aplicarea dozelor fracţionate de azot

Important este ca dozele de azot calculate să fie aplicate cu exactitate şi uniform –
majoritatea maşinilor existente astăzi în producţie nu realizează această performanţă,
motiv pentru care sunt necesare corecţiile de mai sus.

Condiţiile unui aplicator de îngrăşăminte sunt următoarele:

- Productivitate cât mai mare.

- Uniformitate cât mai exactă
- Dozare cât mai perfectă.
Un asemenea dispozitiv este prezentat în figura 13, productivitatea sistemului este
diferită. El poate lucra în lăţime de 12 până la 42 m. Noi optăm pentru lăţimi de 24 - 36
m. Pentru aceasta este absolut necesar ca la momentul semănatului să fie lăsate golurile la
distanţele planificate pentru a se putea uşor intra cu tractorul în vederea efectuării
tratamentelor.
Costurile unui asemenea distribuitor de îngrăşăminte nu depăşeşte 8000 Euro, dar
asigură o calitate ireproşabilă aplicaţiilor de îngrăşăminte şi amendamente.

237
 Figura 13
Distribuitor de îngrăşăminte tip Rauch - Axis, foarte potrivit pentru aplicări uniforme în plan orizontal.

CONCLUZIE FINALĂ:
Rezultatele tehnice oferite agricultorilor în acest material au fost testate de autorul
acestui studiu şi pot fi verificate de fiecare dintre dumneavoastră pentru propria
convingere.

Bibliografie:
Affolter Gregor, 2006
Bîlteanu Gh., 2003
Borlan Z. şi colab., 1994
Borlan Z., Hera Cr., 1973
Davidescu D. şi colab., 1981.
Dominique Logue, Brigitte Gossert şi
colab., 2007
Konrad Merk, 2005
Lanwitschafts
Niedersachsen, 2007
Vintilă Irina şi colab., 1984
Stickstoffdungung im Gebeide – Nmin Ergebnisse – 2006. Fachstelle Pflanzenbau und
Düngung – LBBZ - Arenneberg
Fitotehnie, Editura Ceres, Bucureşti
Fertilitatea şi fertilizarea solurilor (Compendiu de agrochimie).
Metode de apreciere a stării de fertilitate a solului în vederea folosirii raţionale a
îngrăşămintelor. Editura Ceres, Bucureşti.
Agrochimia modernă. Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
Die Optimisung der Stickstoffversorgung in Pflanzen und die Bedeutung von Ammonium
für die Stickstofflffizienz. Bericht Uni Hohenheim.
Sensoren zur Bedargs-Geregnetes Stickstoffdungung.
Stickstoff (ZH)
Schweizer Landtechnik mai 2005)
Kammer
Empfelungen zur Stickstoffdungung nach der Nmin – Methode. Broşură.
Situaţia agrochimică a solurilor din România, prezent şi viitor. Editura Ceres, Bucureşti.

238