Valentina Cornea
Mediu – noțiunea cameleon cu semnificaţii şi dimensiuni specifice
Ce întelegem prin mediu și de ce este
important să cunoaștem semnificația
acestui termin;
Repere pentru studiu:
Ce funcții îndeplinește mediul?
Cunoaștem cu adevărat natura și
amploarea problemelor de mediu?
Problemele de mediu sunt naturale sau
construite social?
Cum sunt văzute probleme de mediu din
perspectiva funcționalistă,
interacționalistă, conflictualistă.
Zece categorii de probleme de mediu.
Mediul în sens larg poate fi asimilat cu acele forme de
materie si energie situate în imediata vecinatate a sistemelor
biologice vii. Pe lângă noţiunea de mediu, în numeroasele lucrări
de specialitate, se mai folosesc şi expresiile:
- mediu biologic;
- mediu ambiant;
- mediu uman.
Mediul natural, ca parte a mediului inconjurator este
reprezentat de factorii naturali aflati intr-un echilibru relativ cu rol
important in crearea conditiilor de viata pentru regnul vegetal,
animal si om.
Mediul constituie astăzi o „noţiune cameleon“, cu
semnificaţii şi dimensiuni specifice, iar enunţarea unei definiţii
unitare pentru această noţiune este un deziderat nu doar pentru
juriştii care activează în domeniul dreptului mediului.
Le Petit Larousse, 2003 reţine pentru noţiunea de mediu
următoarea semnificaţie: „Ansamblul elementelor fizice, chimice
sau biologice, naturale şi artificiale, care condiţionează viaţa
umană, animală sau vegetală, sau o specie“. Altfel spus, mediul
reprezintă ansamblul elementelor obiective şi subiective, care
constituie cadrul de viaţă al unui individ.
Potrivit lui Saburo Okita, „mediul reprezintă factorul
esenţial pentru continuitatea supravieţuirii speciei umane, iar
prosperitatea omenirii pe termen lung este de neconceput dacă nu
se poate asigura generaţiilor viitoare posibilitatea de a se bucura
1
de binefacerile naturii“.1
Savantul român Emil Racoviţă a definit mediul înconjurător ca fiind„totalitatea înfă
ptuirilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în contactcu o fiinţă , de care depinde soarta
acesteia şi a că ror acţiune provoacă o reacţiune în zisa fiinţă”
Într-o accepţie modernă, Şt. Vancea, defineşte mediul ca fiind „totalitatea condiţiilor
energetice, fizice, chimice şi biologice care înconjoară o fiinţă sau grupurile de fiinţe şi cu care
acestea se găsesc înrelaţii permanente de schimb”.În limbajul curent, potrivit definiţiei de
dicţionar, termenul de mediu areo dublă accepţie: „cadru de viaţă al individului şi ansamblul
condiţiilor susceptibile să acţioneze asupra organismelor vii şi activităţilor umane”.
Într-o reglementare comunitară (Directiva din 27 iunie 1967), prin mediu se înţelege:
„apa, aerul, solul şi relaţiile dintre ele, precum şi relaţiile dintre acestea şi organismele vii”
O analiză atentă a elementelor care formează conţinutul termenului mediu conduce la
concluzia că nici unuia nu i se poate acorda o importanţă mai mică sau mai mare decât altuia, iar
a proteja mediul echivalează cu acordarea unei aceleiaşi atenţii fiecărei componente.2
Noţiunea de mediu cuprinde în fapt toate laturile activităţii umane în relaţia om-natură.3
Tendinţa generală este de a include în componenţa mediului, alături de elementele
naturale, şi cele create de om. Exemple de sisteme ecologice create de om (antropice);
a) Agrosisteme,
b) Plantaţii forestiere;
c) Ferme zootehnice,
d) Ferme de acvacultură,
e) Lacuri de acumulare,
f) Zone umede artificiale
Acest aspect a fost avut în vedere şi de legiuitorul român. In O.U.G. nr. 195/2005 privind
protecţia mediului, mediul este definit ca : „Ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale
Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile
atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în
interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale,
calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului“.
Din definiţia de mai sus rezultă că noţiunea cuprinde atât mediul natural – natura în forma
sa originară, cu părţile ei vizibile şi invizibile, reprezentând condiţia existenţei tuturor
vieţuitoarelor (terenurile de orice fel, subsolul oricăror terenuri, apele subterane şi de suprafaţă,
pădurile, aerul, flora şi fauna terestră şi acvatică etc.) – cât şi mediul artificial, cel creat de
oameni, adică bunurile care există datorită activităţii umane şi care reprezintă condiţiile
materiale ale vieţii.

Funcţiile mediului
Mediul este un factor economic de cea mai mare importanţă, considerat, în mod
tradiţional, de analiza economică, drept factor de producţie, alături de capital şi muncă.
În linii generale, mediul (fizic) pe lângă faptul că este un factor productiv generator de
inputuri primare dobândite de procesul productiv este, de asemenea, „recipientul” produselor
reziduale al proceselor de producţie şi consum, care vor putea fi sau nu absorbite în funcţie de
capacitatea de asimilare a mediului considerat. Pe de altă parte, o funcţie actuală a mediului este
aceea de furnizor de servicii cu caracter recreativ sau altele legate de conceptul de calitate a
vieţii, a căror cerere este determinată de nivelul de dezvoltare al societăţii.
Mediul nu poate fi limitat însă numai la funcţia de „furnizor” de resurse şi servicii
recreative, el „administrând” cel mai mare serviciu pentru umanitate: menţinerea vieţii pe

1 Cristian Alexandru Constantinescu. Dreptul mediului. Suport de curs. Universitatea “Petre Andrei” din Iasi,
2009
2 Politici de mediu. coord. Adriana Bebeşelea Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ “Ioan Slavici”
Timişoara, 2012, p.14-16
3 După Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L.,Bucureşti,1996
2
Pământ – bază a întregii activităţi – graţie procesului de fotosinteză, a ciclurilor biogeochimice
care sunt profund implicate în homeostaza ecosistemelor, în menţinerea funcţionalităţii
circuitelor informaţionale genetice, etc.

Natura și amploarea problemelor de mediu

Problemele de mediu, deşi nu constituie un domeniu nou în istoria omenirii, au crescut în
importanţă şi au depăşit frontierele geografice şi generaţionale odată cu dezvoltarea activităţii
economice. Întrebarea care apare aici se referă la modul în care actorii, spre exemplu statele,
trebuie să devină conştienţi de posibilele riscuri, având în vedere că majoritatea, dacă nu chiar
toate aceste dileme globale de mediu pot avea efecte diferite asupra diferitelor ţări: în vreme ce
unele ţări ar putea fi complet inundate de creşterea nivelului oceanului planetar, prevestită de
unele modele privind schimbările climaterice, iar ţările confruntate cu ariditatea pot fi martorele
deşertificării complete a terenurilor lor agricole, altele pot experimenta o creştere a producţiei
agricole, din moment ce climatele mai calde din regiunile tradiţional extreme oferă posibilitatea
unor perioade mai îndelungate pentru creşterea plantelor1. În plus, ţările ce întreprind unilateral
măsuri de reducere a pericolelor de mediu se pot confrunta cu riscul de a-şi autogenera
vulnerabilitatea economiilor lor în faţa competiţiei cu ţările care nu iau astfel de măsuri4.
Experţii în domeniu vorbeasc despre patru interpretări diferite cu privire la stabilitatea
ecosistemului – aşa numitele „mituri ale naturii” –, în funcţie de care diferitele instituţii cu
atribuţii în domeniul protecţiei mediului iau decizii, presupunând că natura evoluează într-un
mod anume:
1. Natura benignă (Nature benign): această interpretare prezice „echilibrul global”,
natura fiind predictibilă, rezistentă şi iertătoare. Natura poate avea grijă de ea însăşi, întotdeauna
revine la echilibrul său durabil şi nu poate fi niciodată degradată. Pentru o astfel de viziune, cel
mai potrivit stil de management este cel non-intervenţionist sau, cu alte cuvinte, stilul laissez-
faire. În contextul degradării mediului, această viziune ar exprima convingerea că sistemul de
auto-reglare al naturii ar duce, în cele din urmă, la echilibru, chiar şi atunci când comportamentul
uman îl dezechilibrează.
2. Natura efemeră (Nature ephemeral): această interpretare prezice exact opusul, natura
fiind fragilă şi neiertătoare. Ca atare, comportamentul uman poate foarte uşor să ducă la sfârşitul
lumii, iar un stil managerial potrivit pentru acest „mit” este cel precaut, prevăzător. În contextul
transformării mediului, există pericolul unei degradări crescânde şi continue, care va duce, în
final, la distrugerea naturii.
3. Natura îndărătnică/tolerantă (Nature perverse/tolerant): această interpretare, deşi pare
o combinare a primelor două, prezice că natura este iertătoare doar până la un anumit nivel. Este
relativ stabilă şi nu este afectată de impacturi reduse, însă devine instabilă când este depăşită
limita superioară. Stilul managerial eficient este cel intervenţionist şi necesită adoptarea de
măsuri pentru prevenirea exceselor majore, pentru că în cazul perturbărilor minore natura va
avea grijă de ea însăşi.
4. Natura capricioasă (Nature capricious): această interpretare presupune că natura este
impredictibilă şi orice măsură este inutilă. Ca rezultat, instituţiile nu gestionează, de fapt,
riscurile, ci mai degrabă încearcă să facă faţă evenimentelor neprevăzute. În baza acestei
tipologii a „miturilor naturii” a fost dezvoltată o altă tipologie, referitoare la natura umană şi
raţionalitate, identificându-se patru astfel de tipuri: individualistă, ierarhică, egalitaristă şi
fatalistă. Deşi această tipologie este prea simplistă pentru a include toţi factorii care influenţează
percepţia individului asupra lumii, poate totuşi indica modul în care aceeaşi informaţie despre
incertitudini generează politici de mediu foarte diferite, în funcţie de decident5.

4 Lucia Ovidia Vreja Problemele de mediu dintr-o perspectiva economică. Proiectul POSDRU/89/1.5/S/56287
„Economia transferului de cunoaştere în dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului”, Academia de Studii Economice,
Bucureşti.
5 Idem.
3
Problemele de mediu din perspectivă funcționalistă
Perspectiva funcționalistă privește societatea ca un sistem alcătuit din părți
interdependente și interdependente, fiecare lucrând în vederea menținerii sistemului. În cazul
problemelor de mediu, sistemul constă din teren, aer, apă, oameni și alte resurse într-un anumit
ecosistem. O altă parte a sistemului cuprinde credințele și valorile culturale ale oamenilor și
comportamentele sociale rezultate. Toate părțile există într-un echilibru delicat, iar tratamentul
nedrept al unor părți ale sistemului poate avea consecințe negative asupra altor părți. Pentru
funcționaliști, o organizare socială extrem de tehnologică are multe beneficii, dar și multe
disfuncții. El poate suprasolicita resursele, de exemplu, și le poate epuiza, făcându-le
indisponibile pentru generațiile viitoare. Utilizarea excesivă a unor resurse poate polua o parte a
mediului până la punctul în care este nesănătosă pentru oameni sau nu pot fi utilizate în anumite
scopuri. Tehnologia înaltă și conservarea mediului sunt în contradicție între ele - părțile
sistemului nu sunt bine integrate. Așa cum am menționat, o parte importantă a sistemului este
alcătuită din credințele și valorile culturale umane care comportă comportamentul. Dacă valorile
culturale îi încurajează pe oameni să folosească în mod nechibzuit mediul, acest lucru poate duce
la probleme grave de mediu. Din perspectiva funcționalistă, atunci când problemele de mediu
devin probleme sociale produc dezorganizare socială, ceea ce face dificilă supraviețuirea
societăților sau atingerea obiectivelor dorite6. Deși îmbunătățirile tehnologice pot diminua o
parte din distructivitate, tehnologia și industrializărea trebuie sa fie orientate spre protecția
mediului.

Problemele de mediu din perspectivă conflictualistă

Din perspectiva conflictului, problemele de mediu au mai puțin de-a face cu resursele
limitate disponibile decât cu distribuția lor. Problema nu este cât de mult este disponibil, dar cine
primește o parte din ceea ce este disponibil. Deciziile care afectează mediul nu sunt luate pe baza
menținerii unui echilibru într-un ecosistem, ci pe baza modului în care grupurile de interese
concurează cu succes pentru o parte din resursele disponibile. Modul în care se folosește mediul
provine din această competiție de grupuri pentru cantități diferite de energie și alte resurse. Deci,
o idee centrală a perspectivei conflictului asupra problemelor de mediu este aceea că grupurile au
interese concurente atunci când vine vorba de modul în care se tratează resursele de mediu: dacă
o parte primește ce dorește, cealaltă parte pierde. Dacă locuitorii comunității se opun cu succes
amplasării unui incinerator de deșeuri toxice în vecinătatea lor, proprietarii incineratorului pierd.
Pe de altă parte, dacă incineratorul este construit, locuitorii pierd. Interesele celor două grupuri
concurează direct, iar rezultatul este determinat de grupul care poate exercita cu succes cea mai
mare putere. În plus, există întotdeauna grupuri care vor beneficia, cel puțin pe termen scurt, de
exploatarea mediului prin poluarea și utilizarea resurselor. Companiile de petrol beneficiază
atunci când rezervele mondiale de petrol sunt exploatate în mare măsură, iar interesele pentru
cherestea beneficiază de tăierea extinsă a lemnului. Într-un mediu extrem de competitiv, aceste
corporații pot considera că este o practică esențială de a polua și de a diminua, cel puțin într-o
oarecare măsură, piețele de pe colțuri și de a face un profit. În economia globală competitivă,
există presiuni enorme pentru a considera preocupările legate de degradarea mediului ca fiind
secundare nevoilor afacerii. Condițiile de mediu devin probleme sociale atunci când grupurile cu
o anumită putere consideră că interesele lor nu sunt satisfăcute de politicile și practicile actuale
de mediu. Evacuarea poluanților dintr-o fabrică într-un flux nu poate fi considerată o problemă
de către compania care deține fabrica - de fapt, poate fi un mijloc economic eficient de
manipulare a deșeurilor industriale. Aceste deversări devin o problemă dacă există grupuri cu
resurse suficiente pentru a organiza o campanie împotriva poluării și a atenției societății directe
asupra problemei.
Perspectiva interacționistă
Perspectiva interacționistă subliniază importanța reprezentărilor sociale și a evaluărilor

6 Sullivan, Thomas J., Introduction to social Tenth edition. Pearson Education, Inc., 2016, p.380
4
subiective ale realității. Problemele de mediu nu sunt numai condiții obiective în lumea fizică;
Pentru a deveni probleme sociale, ele trebuie identificate și definite de oameni ca fiind probleme
în legătură cu care ar trebui să se facă ceva. La urma urmei, ființele umane și-au poluat mediile
chiar înainte de epoca actuală. În perioada industrială timpurie din Marea Britanie și Europa, de
exemplu, fabricile au dispersat poluanții în aer, iar multe orașe au avut o calitate a aerului mult
mai rea decât orașele din Statele Unite ale Americii. Cu toate acestea, poluarea aerului nu a fost
definită ca o problemă socială, ci ca fiind una dintre costurile, probabil nefericite, dar necesare
ale progresului economic. Oamenilor nu le-a plăcut, dar au acceptat. Cu toate acestea,
reprezentările sociale se pot schimba în timp. Mass-media, de exemplu, poate publica articole
despre poluarea unui râu pentru care oamenii pot face ceva, sau biologii și ecologiștii ar putea
publica cărți care arată efectele grave ale poluării și modul în care ar putea fi atenuate. Uneori o
imagine foarte puternică poate ajuta la evocarea unei noi reprezentări a realității. Acest lucru s-a
întâmplat atunci când fotografiile preluate din spațiu au arătat că pământul plutește singur în
spațiul imens al spațiului și arată într-adevăr foarte fragil. Explorarea navei spațiale a apărut,
sugerând că pământul era singur în spațiu, cu resursele sale finite de resurse care nu puteau fi
înlocuite și care trebuiau păstrate cu grijă. Pe măsură ce aceste și alte influențe schimbă treptat
percepția oamenilor asupra problemelor de mediu, apare construcția socială a problemelor de
mediu. Cu toate acestea, aceasta nu înseamnă că toți sunt de acord sau că toți oamenii văd
problemele de mediu în același mod7.

Cele mai grave probleme de mediu

Publicația Planet Earth Herald a realizat un top al celor mai grave probleme care pun
presiune pe mediul înconjurător. Printre acestea, se numără creșterea necontrolată a populației,
emisiile de gaze cu efect de seră, pierderea biodiversității și exploatarea necontrolată a resurselor
Pământului8.
1. Populația
Populația lumii s-a triplat în ultimii 60 de ani: a ajuns de la 2,5 miliarde de locuitori în
1950 la 7 miliarde în 2012. Natura este sacrificată pentru a face loc unor noi așezări umane, iar
Pământul nu face față ritmului în care oamenii consumă resursele. La consumul actual, am avea
nevoie de o planetă și jumătate pentru a ne satisface nevoile, de multe ori nejustificate.
2. Schimbările climatice
Mulți cercetători consideră că ritmul în care planeta se modifică din cauza încălzirii
globale nu mai are cale de întoarcere. Se pare că nu avem șanse prea mari să menținem creșterea
temperaturilor sub 2 grade Celsius, chiar dacă țările își asumă obiective ambițioase de reducere a
emisiilor. În acest moment, producem în fiecare an 50 de miliarde de tone de dioxid de carbon,
iar cercetătorii preconizează că această cantitate va crește la aproximativ 55-60 de miliarde, până
în 2030. Specialiștii de la Grantham Research Institute cred că, dacă am reduce emisiile cu 36
de miliarde de tone, am avea doar 50% șanse să ținem creșterea temperaturilor sub limita de
2°C. Conform Climate Action Tracker, actualele angajamente vor determina creșterea
temperaturilor cu 2.7°C.
3. Pierderea biodiversității
Conform unui raport al Agenției Europene de Mediu, biodiversitatea este în continuare în
declin. 60% dintre speciile evaluate și 77% dintre habitatele evaluate au înregistrat o stare
de conservare nefavorabilă. Europa nu este pe drumul cel bun înspre îndeplinirea obiectivului
de stopare a pierderii biodiversității până în 2020.
Extrem de afectate de schimbările climatice sunt habitatele marine. WWF avertiza într-un raport
că avem de 2 ori mai puține viețuitoare marine decât în 1970. Conform oamenilor de știință
de la Centrul Național pentru Studii Științifice din Franța, aceste habitate vor suferi importante
schimbări de biodiversitate chiar și în condițiile în care obiectivul fixat de ONU privind limitarea

7 Sullivan, Thomas J.,op.cit., p.381

8 http://www.green-report.ro/top-10-amenintari-pentru-mediul-inconjurator/
5
încălzirii globale la 2 °C va fi atins.
Ritmul în care pierdem specii i-a determinat pe cercetători să considere că ne aflăm la a șasea
mare extincție a viețuitoarelor Pământului.
4. Impactul fosforului și nitrogenului
Se tot vorbește de faptul că activitățile umane sunt mari generatoare de dioxid de carbon,
însă nu și despre emisiile rezultate din utilizarea nitrogenului. În fiecare an, oamenii convertesc
aproximativ 120 de milioane de tone de nitrogen din atmosferă în nitrați, pe care îi folosesc
ca fertilizatori în agricultură sau ca aditivi în mâncare. Ceea ce elimină culturile în urma
acestui proces are un efect negativ asupra fitoplanctonului din oceane, care este responsabil
pentru producerea unei mari părți a oxigenului din aer.
5. Apa
În prezent, o treime din populația Pământului nu are acces la surse de apă potabilă.
Cercetătorii estimează că proporția va ajunge la 2 treimi până în 2050. Conform celor mai
pesimiste estimări, apa va ajunge să fie un bun de lux, precum aurul sau petrolul.
6. Acidifierea oceanelor
Aciditatea oceanelor crește odată cu emisiile de dioxid de carbon. Oceanele absorb 25%
din aceste emisii, care, combinate cu alte elemente din apă, formează compuși precum acidul
carbolic. În ultimii 250 de ani, aciditatea a crescut cu 30%, iar până în 2100 se estimează că va
crește cu 150%. Efectul pe care acest fenomen în are asupra crustaceelor sau planctonului poate
fi comparat cu cel pe care îl are osteoporoza asupra oaselor noastre: acidul dizolvă efectiv
scheletele viețuitoarelor. Dezechilibrele pe care acidifierea oceanelor le va cauza ar putea fi cele
mai severe din istorie.
7. Poluarea
Poluarea din marele orașe afectează calitatea vieții locuitorilor, dar și ecosisteme aflate la
zeci de kilometri distanță. Substanțe toxice precum metale grele, nitrați și plastic ajung,
inevitabil, în pământ și în ape. Poluarea ne afectează atât sănătatea, cât și bugetele.
Un studiu publicat în revista Annals of Neurology arată că expunerea la poluarea aerului poate
grăbi îmbătrânirea creierului, pe lângă favorizarea a zeci de boli deja cunoscute (astm, cancer
etc.). Pentru a lupta împotriva efectelor poluării, Franța cheltuie, de exemplu, 100 de miliarde de
euro anual.
8. Distrugerea stratului de ozon
Principala cauză a distrugerii stratului de ozon o reprezintă emisiile chimice care conțin
cloruri și bromuri. Acestea ajung în atmosferă și descompun ozonul, ceea ce creează găuri prin
care pot pătrunde raze dăunătoare de UV. Cea mai mare gaură din stratul de ozon cunoscută se
află deasupra zonei Antarctice. În încercarea de a stopa fenomenul, numeroase țări au interzis
folosirea clorofluorocarburilor în procesele industriale. Se pare că un singur atom de clorură
poate descompune 100.000 de molecule de ozon.
9. Pescuitul excesiv
Se estimează că, dacă vom pescui în ritmul actual, până în 2050 nu vom mai avea pești în
mări și oceane. Peste 80% dintre pescăriile lumii supra-exploatează resursele. Deja 90% dintre
speciile de mari prădători sunt pe cale de dispariție.
10. Deforestarea
Conform Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO), pierdem
annual 7,3 milioane de hectare de pădure. Începând cu 1990, jumătate dintre pădurile existente
au fost distruse. În Amazon, în ultimii 50 de ani s-a defrișat deja 17% din teritoriu, pentru a face
loc fermelor de vite.
Deși este greu să realizezi un top ale celor mai grave probleme care amenință mediul
înconjurător, un lucru este cert: toate sunt cauzate de activitatea umană și de creșterea populației.

6
 Politici de mediu
De ce sunt necesare politici in domeniul mediului?
Ce întelegem prin politică de mediu și
care este conținutul acesteia;
Repere pentru
Care este studiu:
scopul, obiectivele și principiile
unei politici de mediu;
Cine sunt actorii instituţionali ai politicii
de mediu;
Cum și ce instrumente sunt utilizate în
aplicarea politicii de mediu.
9 Marinescu, Daniela. Tratat de dreptul mediului. Editura: Universul Juridic, Bucureşti, 2007 p.13.
Orice politică publică, prin natura şi esenţa ei, exprimă
un sistem de priorităţi şi obiective într-un anumit domeniu, ce
vor urmări schimbarea comportamnetală societăţii de-a lungul
unei evoluţi determinate.9 Realităţile contemporane pun în
evidenţă faptul că ideea de politică de mediu trebuie să
dobândească aceaşi importanţă ca politica economică.
Politica de mediu reprezintă sistemul priorităţilor şi
obiectivelor de mediu, al metodelor şi instrumentelor necesare
atingerii acestora, fiind direcţionată spre asigurarea utilizării
durabile a resurselor naturale şi prevenirea degradării calităţii
mediului înconjurător.
Politica mediului are ca scop:
- menţinerea şi ameliorarea factorilor naturali;
- dezvoltarea valorilor naturale ale ţării;
- asigurarea unor condiţii de viaţă şi muncă cât mai bune
generaţiilor prezente şi viitoare.
Componentele politicii de mediu vizeaza sfera reglementarilor
(generale şi specifice), dar şi modificarea comportamentului
producatorilor şi consumatorilor, a societaţii cvile în ansamblul
sau, inclusiv prin mijloace financiare şi economice, la toate
acestea adaugându-seproblema transferului de informaţie, a
comunicarii în domeniul mediului.10
Argumente în susţinerea şi promovarea unei politici de
mediu pot fi înşiruite pe zeci de pagini. Acestea însă, pot fi
rezumate la o noţiune, suficientă în calitate de argument -
amprenta ecologică.
Amprenta ecologică a unei populații poate fi definită ca
”suprafața terestră și acvatică productivă din punct de vedere
biologic, necesară producerii de resurse destinate consumului și
asimilării deșeurilor produse de această populație, indiferent de
localizarea respectivei suprafețe” (W. E. Rees, M. Wackernagel,
1997).
Evidențierea capacității mediului de a servi ca suport
pentru activitățile umane, tradusă în termeni spațiali, permite –
potrivit susținătorilor ideii – evaluarea durabilității exploatării
actuale a mediului. Anul 1999 a fost ultimul pentru care s-au
efectuat astfel de calcule; potrivit acestora, cetățeanul mediu
mondial avea o amprentă ecologică de 2,3 ha, în timp ce
cetățeanul mediu american avea o valoare ridicată la 9,6 ha. O
asemenea situație reclamă – cu insistență – necesitatea unei
reforme a modurilor de dezvoltare, care să stigmatizeze
schimburile ecologice ilegale și să stopeze atingerea limitelor
biofizice întrucât, potrivit acelorași calcule, depășirea
ecologică a fost de 20%, deci umanitatea a ”consumat”
120% din planetă! S-a afirmat – tot în acest context – că ar
fi nevoie de trei planete Pământ pentru susținerea activităților
umane, dacă populația mondială ar trăi la nivelul europenilor
7
sau americanilor.11
Baza legală a politicii de mediu a Uniunii Europene. Competenţa Uniunii Europene în
domeniul mediului
Aparută pe agenda de lucru europeană la inceputul anilor 1970, preocuparea pentru
mediu dobândeşte un caracter distinct odata cu semnalul dat de Clubul de la Roma, privind
diminuarea resurselor naturale şi a deteriorarii calităţii apei, aerului si solului. Crearea politicii
comunitare de mediu s-a realizat doi ani mai târziu (1972), dezvoltându-se ca una dintre cele mai
importante politici comunitare. Importanţa sa este datorată faptului ca politica de mediu a
devenit politica orizontala a Uniunii Europene, aspectele de protecţie a mediului fiind
considerate obligatorii pentru celelalte politici comunitare. Peste 200 de directive, regulamente şi
decizii adoptate constituie legislaţia orizontală şi legislaţia sectorială în domeniul protecţiei
mediului. Legislaţia orizontală cuprinde acele reglementari ce au în vedere transparenţa şi
circulaţia informaţiei, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activităţii şi
implicării societăţii civile în protecţia mediului. Spre deosebire de aceasta, legislaţia sectorială se
refera la sectoarele care fac obiectul politicii de mediu (gestiunea deşeurilor, poluarea fonică,
calitatea apei, calitatea aerului, schimbări climatice, controlul poluării industriale, protecţia
naturii, protectia solului, substanţe chimice, organisme modificate genetic si protecţia civila –
care se regăsesc în planurile de acţiune şi în strategiile elaborate). Fiind o competenţă partajată,
la executarea acesteia participă deopotrivă Uniunea europeană şi statele membre.
Temeiul juridic al politicii de mediu il constituie articolul 11 și articolele 191-193 din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). UE are competența de a acționa în toate
domeniile politicii de mediu, precum poluarea aerului și a apei, gestionarea deșeurilor și
schimbările climatice. Sfera de aplicare a competenței sale este limitată de principiul
subsidiarității și de cerința unanimității în Consiliu în ceea ce privește aspecte precum cele de
natură fiscală, amenajarea teritoriului, utilizarea terenurilor, gestionarea cantitativă a resurselor
de apă, alegerea surselor de energie și structura aprovizionării cu energie12.
Principii generale
Politica de mediu europeană se bazează pe principiile:
➢ precauției,
➢ prevenirii,
➢ corectării poluării la sursă și
➢ „poluatorul plătește”.
Principiul precauției este un instrument de gestionare a riscurilor care poate fi invocat în
cazul în care există o incertitudine științifică cu privire la un posibil risc la adresa sănătății
umane sau a mediului, provenit dintr-o anumită acțiune sau politică. De exemplu, în cazul în care
există îndoieli cu privire la posibilele efecte periculoase ale unui produs și în cazul în care
incertitudinea persistă și în urma unei evaluări științifice obiective, pentru evitarea daunelor la
adresa sănătății umane sau a mediului, pot fi furnizate instrucțiuni de interzicere a distribuției
produsului sau de eliminare a sa de pe piață. Astfel de măsuri trebuie să fie nediscriminatorii și
proporționale și trebuie revizuite imediat ce există informații științifice suplimentare.
Principiul „poluatorul plătește” este pus în aplicare prin intermediul Directivei privind
răspunderea pentru mediul înconjurător (DRM), care vizează prevenirea sau remedierea daunelor
aduse mediului (și anume, speciilor și habitatelor naturale protejate, apei și solului). Operatorii
care desfășoară anumite activități profesionale, precum transportul de substanțe periculoase sau
activități care presupun evacuări în apă, trebuie să ia măsuri preventive în cazul unei amenințări

10 http://documents.tips/documents/politica-de-mediu-in-romania.html
11 Minea, Elena-Maria. Protectia mediului, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca. Suport de curs_2010, p.15-
17.
12 http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.4.1.html
8
iminente la adresa mediului. Dacă s-au produs deja pagube, operatorii sunt obligați să adopte
măsurile adecvate pentru remedierea acestora și să suporte cheltuielile aferente. Domeniul de
aplicare al directivei a fost extins de trei ori pentru a include gestionarea deșeurilor extractive,
funcționarea siturilor geologice de stocare și, respectiv, siguranța activităților petroliere și gaziere
offshore. În aprilie 2016, Comisia a adoptat un raport13 privind experiența acumulată de statele
membre în ceea ce privește aplicarea directivei, iar, pe baza acestuia, elaborează un plan de
acțiune.
Punerea în aplicare, respectarea și monitorizarea politicii de mediu

Legislația UE în domeniul mediului a fost elaborată începând cu anii 1970. În prezent,

există câteva sute de directive, regulamente și decizii în vigoare în acest domeniu. Totuși,
eficacitatea politicii europene de mediu este determinată, în mare parte, de punerea în aplicare a
acesteia la nivel național, regional și local, iar punerea în aplicare și executarea defectuoasă
rămân o problemă majoră. Monitorizarea - atât a stării mediului, cât și a nivelului de aplicare a
legislației UE în domeniul mediului - este fundamentală.
Pentru a contracara diferențele mari dintre statele membre în ceea ce privește punerea în
aplicare, Parlamentul European și Consiliul au adoptat în 2001 criterii minime (neobligatorii)
pentru inspecțiile de mediu. În vederea îmbunătățirii aplicării legislației UE în domeniul
mediului, statele membre trebuie să prevadă sancțiuni penale eficace, proporționale și cu efect de
descurajare pentru cele mai grave infracțiuni în domeniul mediului. Printre acestea se numără, de
exemplu: evacuarea sau eliberarea ilegală de substanțe în apă, aer sau sol, comerțul ilegal cu
specii ale faunei și florei sălbatice, comerțul ilegal cu substanțe care afectează stratul de ozon și
transportul ilicit sau deversarea ilicită de deșeuri. În cele din urmă, Rețeaua Uniunii Europene
pentru punerea în aplicare și respectarea legislației din domeniul mediului (IMPEL) este o rețea
internațională a autorităților din domeniul mediului din statele membre ale UE, statele în curs de
aderare și statele candidate, precum și din Norvegia, creată pentru stimularea punerii în aplicare
prin furnizarea unei platforme care facilitează schimbul de idei și de bune practici între factorii
de decizie, inspectorii din domeniul mediului și executorii judecătorești.
În mai 2016, Comisia a lansat Evaluarea punerii în aplicare a politicilor de mediu, un nou
instrument care are rolul de a contribui la punerea în aplicare pe deplin a legislației UE în
domeniul mediului, care este strâns legat de verificarea adecvării (Programul privind o
reglementare adecvată și funcțională - REFIT) obligațiilor de monitorizare și raportare în
domeniul politicii de mediu, în vederea simplificării sale și a reducerii costurilor.14

Documentele care stau la baza politicii de mediu

Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele de Acţiune
pentru Mediu (PAM), primul dintre ele fiind adoptat de către Consiliul European in 1972. Aceste
programe de acţiune sunt o combinaţie de programe pe termen mediu (corelate printr-o abordare
strategică) şi constau într-o tratare verticală şi sectorială a problemelor ecologice. Din 1973,
Comisia a inițiat programe de acțiune pentru mediu (PAM) multianuale, care stabilesc viitoarele
propuneri legislative și viitoarele obiective pentru politica de mediu a UE; măsurile concrete se
adoptă separat ulterior. În 2013, Consiliul și Parlamentul au adoptat cel de-al șaptelea PAM
pentru perioada până în 2020, cu titlul „O viață bună, în limitele planetei noastre.” Bazându-se
pe o serie de inițiative strategice recente (Foaia de parcurs privind eficiența utilizării resurselor,
Strategia în domeniul biodiversității 2020 și Foaia de parcurs pentru trecerea la o economie
competitivă cu emisii scăzute de dioxid de carbon până în 2050), programul stabilește nouă
obiective prioritare, printre care se numără: protejarea naturii, o reziliență ecologică sporită, o
creștere durabilă, eficientă din punctul de vedere al resurselor și cu emisii reduse de dioxid de
carbon și combaterea amenințărilor la adresa sănătății legate de mediu. Programul subliniază, de

13 Raport accesibil în limba română: http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:52016DC0204

14 http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.4.1.html
9
asemenea, nevoia unei mai bune aplicări a legislației UE în domeniul mediului, a cunoștințelor
științifice de vârf, a investițiilor și a integrării aspectelor legate de mediu în cadrul altor politici.
Actorii instituţionali ai politicii de mediu
Politica de mediu a Uniunii Europene este susţinută de un numar de actori instituţionali
implicati în pregătirea, definirea şi implementarea sa, şi care se află în permanentă consultare cu
guvernele Statelor Membre, organizaţii patronale şi profesionale, organizaţii neguvernamentale
şi grupuri de reflecţie (think-tankuri). Prin diversele atribuţii pe care le au, aceste instituţii
contribuie la caracterul sinergic al politicii de mediu şi asigură realizarea obiectivelor (atât la
nivel legislativ, cât şi la nivel de implementare.)
Deciziile actorilor instituţionali implicati în politica de protecţie a mediului se iau în
conformitate cu următoarele principii stabilite prin Articolul 175 al Tratatului CE:
- ca regula generală, deciziile se iau prin votul majorităţii calificate în Consiliu şi prin
cooperarea cu Parlamentul European (PE);
- pentru programele de acţiune, se respectă decizia majorităţii calificate în Consiliu şi în co-
decizie cu PE;
- decizii în unanimitate în Consiliu şi la consultarea cu PE pentru aspectele fiscale şi măsurile
privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului şi managementul resurselor de apă,
precum şi a măsurilor ce afectează politica energetică.

Competenţe şi atribuţii Instituţii / structuri

Iniţiere noi acte normative Comisia Europeană, DG Mediu. Direcţia
Generală (DG) Mediu din cadrul Comisiei
Monitprizarea implementării măsurilor de
Europene
către statele membre
Coordonării politicilor de mediu ale SM Consiliul Ministrilor Mediului
COREPER - Comitetul Reprezentanţilor
Permanenţi ai statelor membre de pe lângă UE
pregăteşte lucrările Consiliului; forum pentru
dialog (între reprezentanţii permanenţi şi între
acestia şi autorităţile din ţara de origine;
analizeazeă din pucnt de vedere tehnic proiectele
de acte normative.
Cooperarea cu celelalte instituţii şi Parlamentul European
implicarea în procesul de co-decizie;
Propune acte normative comitetului de
mediu care elaborează un raport
continând o schiţă de opinie. Schiţa de
opinie este dezbătută în plenul
Parlamentului. Versiunea finală se
comunică Consiliului și Comisiei.
Rol consultativ în procesul de decizie şi Comitetul economic şi social
ilustrează generalitatea politicii de mediu.
Este format din 222 de membri, imparţiţi în trei
grupe: patroni, lucrători şi reprezentanţi ai unor

10
 domenii de activitate (fermieri, meseriaşi,
profesiuni liberale, reprezentanţi ai
consumatorilor, comunitatea ştiinţifică şi
academică, cooperative, familii, miscări ecologiste
etc.). Membrii sunt numiţi pentru o perioada de
patru ani, pe baza unei decizii adoptate în
unanimitate de către Consiliu.
Rol consultativ şi asigura implicarea Comitetul regiunilor - 344 membri şi un numar
autorităţilor regionale şi locale în procesul egal de supleanţi.
de decizie la nivel comunitar.
Aspectele de mediu sunt responsabilitatea Comisiei
4, alături de planificarea spaţiala şi de problemele
referitoare la politica urbană şi energie.
Tratatele obligă Comisia şi Consiliul să
consulte Comitetul Regiunilor în cazul
oricărei propuneri dintr-un domeniu care
are repercursiuni pe plan local sau
regional.
Acordarea de asistenţa instituţiilor Comitetele de experţi şi Grupurile de lucru
comunitare
sunt ormate din reprezentanţi ai mediilor implicate,
experţi din sectorul privat sau guvernamentali

Instrumente de aplicare a politicii de mediu

Odată stabilite priorităţile, trebuie alese instrumentele de aplicare a politicii mediu.
Instrumentele politicii de mediu pot fi definite ca mecanisme de bază aflate la dispoziţia
guvernelor democratice, prin care acestea pot influenţa populaţia şi organizaţiile, în scopul
schimbării mentalităţii cetăţenilor în direcţia favorabilă (şi necesară) atingerii obiectivelor şi
scopurilor dorite.15 În acest sens, se recurge fie la o abordare de tipul “impune şi
controlează”(IC), fie abordarea bazată pe “mecanisme de piaţă”(MP). Abordarea de tipul
“impune şi controlează”(IC) se bazează pe metode de reglementare (cum sunt, de exemplu,
permisele de a emite poluanţi), abordarea bazată pe “mecanisme de piaţă”(MP) se bazează pe
instrumente economice (cum sunt impozitele sau taxele pe poluare). Abordarea de tipul “impune
şi controlează” oferă perspectiva certitudinii respectării unor limite predeterminate ale emisiilor
şi este, în general, mai uşor de implementat. Există însă dovezi clare că, în cele mai multe cazuri,
este mult mai costisitor să se obţină o anumită reducere a emisiilor de poluanţi cu metode de
tipul IC decât prin utilizarea MC. În practică soluţia este o combinaţie între cele două tipuri de
instrumente, problema cheie fiind cea a informării şi supravegherii. Aşa cum arată experienţa din
trecut în Europa Centrală şi de Est, obligativitatea anumitor tehnologii sau sisteme de control
poate să nu aibă efectul dorit, dacă deficitara lor funcţionare sau întreţinere face ca ele să fie
parţial sau complet ineficace. În toate situaţiile, politica de protecţie a mediului trebuie să se
bazeze, într-o anumită măsură, pe conformarea voluntară a întreprinderilor şi a celorlalte surse de
poluare, deoarece o relaţie de pură adversitate poate conduce la întârzieri în implementarea sau
la subminarea eficacităţii, atât a măsurilor de reglementare, cât şi a instrumentelor bazate pe
mecanismele pieţei.16

15 Elena-Maria Minea . Protecţia mediului. Suport de curs, 2008, p. 22

16 Elena-Maria Minea . Protecţia mediului. Suport de curs, 2008, p.21
11
 În general, se poate vorbi de dezvoltarea a trei tipuri de instrumente:
a) legislative,
b) tehnice,
c) instrumente economico-financiare.
Acestor instrumente se adaugă un set de „instrumente ajutătoare” ce răspund mai degrabă noilor
tendinţe şi strategii de protecţie a mediului.
Instrumentele legislative creează cadrul legal al politicii comunitare de protecţie a mediului sunt
reprezentate de legislaţia existentă în acest domeniu, adică de cele peste 200 de acte normative
(directive, regulamente şi decizii) adoptate începând cu anul 1970 (acestea constituie aşa numitul
acquis comunitar).
Instrumentele tehnice asigură respectarea standardelor de calitate privind mediul ambient şi
utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile. În categoria instrumentelor tehnice pot fi
incluse:
- Standarde şi limite de emisii etc.,
- Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT),
- Denominarea „eco” (eco-etichetarea),
- Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM.
Instrumente financiare ale politicii de mediu. Principalele instrumente sunt reprezentate de
Programul LIFE+ şi de Fondul de Coeziune. Programul LIFE+ este instrumentul financiar al
Uniunii Europene pentru mediu. Obiectivul său general vizeazã implementarea, actualizarea şi
dezvoltarea politicii şi a legislaţiei de mediu ale UE prin co-finanţarea proiectelor care adaugă
valoare spaţiului european. LIFE a debutat în anul 1992, iar în prezent s-au încheiat deja trei
faze:
- LIFE I (1992-1995),
- LIFE II (1996-1999),
- LIFE III (2000-2006).
În stabilirea strategiilor care să corespundă în mod optim situaţiei şi conjuncturii interne
trebuie analizat modul cum vor acţiona instrumentele separat şi în combinaţie, iar apoi
efectul acestora asupra diferitelor segmente ale societăţii.17

Politica de mediu în Româna

În România, protecţia mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor
naţionale în anul 1990, când a fost înfiinţat pentru prima dată fostul Minister al Mediului; în
1992 a fost elaborat primul document oficial ce stabileşte obiectivele naţionale în domeniu –
„Strategia Naţională de Protecţia Mediului”, reactualizată în 1996 şi în 2002.
Baza legislativă a politicii de mediu în România o constituie, în principal, implementarea
acquis-ului de mediu, adică a legislaţiei orizontale şi sectoriale care reglementează politica de
mediu a Uniunii Europene. Acquis-ul sectorial de mediu este structurat pe următoarele
domenii:calitatea aerului, gestionarea deşeurilor, calitatea apei, protecţia naturii, controlul
poluării industriale şi managementul riscului, substanţe chimice şi organisme modificate
genetic, poluarea sonoră, protecţia civilă şi siguranţa nucleară. Un aspect particular al
transpunerii legislaţiei sectoriale îl reprezintă solicitarea, de către România, a 11 perioade de
tranziţie, cu durate între 3 şi 15 ani şi necesare ca urmare a evaluării costurilor ridicate pe care
le presupune, după cum urmează: o perioadă de tranziţie în domeniul calităţii aerului, 3
referitoare la gestionarea deşeurilor, 4 privind calitatea apei şi 3 în domeniul poluării industriale
şi al managementului riscului.
Cadrul instituţional
Principalii actori instituţionali ai politicii de mediu din România sunt:

17 A se vedea și D. Iancu, M. Popescu, ECONOMIA ȘI POLITICA MEDIULUI, Edit. ”Universitas”, Petroșani,

2001.
12
Ministerul Mediului, Parlamentul României.
Ministerul Mediului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate
juridică, aflat în subordinea Guvernului. Ministerul Mediului îşi desfăşoară activitatea în
domeniile:
planificare strategică, dezvoltare durabilă, infrastructura de mediu şi gospodărirea apelor,
meteorologie, hidrologie, hidrogeologie, schimbări climatice, arii naturale protejate, gestionarea
deşeurilor, gestionare substanţelor şi preparatelor periculoase, conservarea biodiversităţii,
biosecurităţii, gestionarea calităţii aerului şi zgomotului ambiental, şi administrarea
managementului silvic.
Ministerul Mediului este direct responsabil pentru iniţierea strategiilor naţionale de mediu şi
crearea cadrului de implementare a acestora, având următoarele unităţi subordonate:
- Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului;
- Garda Naţională de Mediu;
- Administraţia Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării” – Tulcea.

De asemenea, Ministerul Mediului are sub autoritate:

1. Administraţia Naţională de Meteorologie,
2. Regia Naţională a Pădurilor “Romsilva”,
şi în coordonare:
1. Administraţia Fondului pentru Mediu – AFM Bucureşti,
2. Administraţia Naţională “Apele Române”,
3. Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului – ICIM Bucureşti,
4. Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Marină “Grigore Antipa” – INCDM Constanţa
5. Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare “Delta Dunării” – INCDDD Tulcea.

Ministerul Mediului exercită următoarele funcţii:

• funcţia de strategie;
• funcţia de reglementare şi avizare;
• funcţia de reprezentare;
• funcţia de autoritate de stat în domeniile sale de activitate;
• funcţia de administrare;
• funcţia de implementare şi coordonare a asistenţei financiare neramburasabile acordate
României de Uniunea Europeană în domeniul mediului şi pădurilor şi a programelor finanţate
din fonduri comunitare, naţionale, precum şi de gestionare a creditelor externe, altele decât cele
comunitare, în domeniile sale de activitate;
• funcţia de monitorizare, inspecţie şi control

Punerea în aplicare a politicii de mediu în România

Comisia Europeană a publicat raportul de evaluare a punerii în aplicare a politicilor UE de mediu în Statele Membre. Raportul
menționează că deși “legislația României reflectă in mod corect cerințele de mediu convenite la nivelul UE, punerea în aplicare a
acestora este, în general, o provocare, cauzată, printre altele, de lipsa planificării, a coordonării și a unei finanțări adecvate”. În
raport, se arată că eficiența resurselor din România este scăzută, iar economia circulară subdezvoltată. De asemenea, la nivel de
gestionare a deșeurilor, România are niveluri de reciclare și compostare foarte scăzute (16%, față de media europeană de 44%),
precum și rate ridicate de depozitare a deșeurilor. Starea de conservare a speciilor protejate este inadecvată în mai mult de 65%
din cazuri. În ceea ce privește calitatea aerului, țara noastră se situează cu mult sub standardele UE.
Reacția autorităților române
“Raportul lansat (...) de Comisia Europeană relevă elemente îngrijorătoare privind politica de mediu a României. Avem obligația
de a implementa legislația UE în domeniul deșeurilor și apelor urbane reziduale pentru a ne îndeplini obiectivele asumate la nivel
european. Autoritățile și agențiile implicate trebuie coordonate eficient, iar capacitatea lor administrativă crescută pentru a face
față acestor provocări”. Cu toate acestea, raportul arată că România beneficiază de o serie de oportunități pentru a-și îndeplini
angajamentele, cum ar fi “eliminarea obstacolelor din calea absorbției adecvate și focalizarea fondurilor UE, dar și utilizarea
următorului ciclu de gestionare a bazinului hidrografic pentru a îmbunătăți rețelele de monitorizare și metodele de evaluare a
stării apelor”.
“Implementarea legislației UE pentru protecția mediului creează oportunitatea dezvoltării unor noi industrii în România. Fie că e
13
 vorba de reciclare, gestionarea apelor, protecția mediului și a biodiversității, toate acestea, guvernate inteligent pot aduce creștere
economică și crea locuri de muncă, pe lângă beneficiile evidente asupra sănătății populației și standardelor de viață”.
Adina Valean MEP, președinte al Comisiei pentru Mediu, Sănătate Publică și Siguranță Alimentară, în Parlamentul European.
https://www.curierulnational.ro/Eveniment/2017-02-
07/Raportul+lansat+de+Comisia+Europeana+releva+elemente+ingrijoratoare+privind+politica+de+mediu+a+Romaniei

Ce întelegem prin strategie de mediu și
care este conținutul acesteia;
Repere pentru studiu:
Care compnentele unei strategii de
mediu;
Strategii de mediu
Politica de mediu este una dintre politicile comunitare
ale Uniunii Europene cele mai complexe, datorită
caracterului său de politică orizontală, motiv pentru care este
susţinută de o serie de strategii.
Strategiile de realizare ale politicii de mediu întăresc
principiul subsidiarităţii (adică delegarea de responsabilităţi
statelor membre, în timp ce UE trasează numai cadrul
general, obiectivele ce trebuie avute în vedere) şi încearcă
înlocuirea abordării verticale tradiţionale, de tip comandă şi
control, prin promovarea unui model alternativ de realizare a

14
 obiectivelor de mediu ale UE.18
Strategia de protecția mediului poate fi definită ca un ansamblu de planuri de
acțiuni întocmite secvențial, sectorial (pe diverse probleme), care sunt coordonate – atât în
elaborare, cât și în implementare – de o manieră unitară, responsabilă, în scopul asigurării
creșterii bunăstării și prosperității individuale/colective și având ca obiectiv dezvoltarea
economică durabilă (care să presupună, evident, o corectă gestionare a resurselor, o economisire
a materiilor prime, materialelor și energiei, o conservare cât mai eficientă a patrimoniului
natural și antropic), astfel încât să fie asigurată o calitate a vieții corespunzătoare și pentru
generațiile viitoare.19
Elaborarea unor strategii de protecţie a mediului a fost determinată de diverse
considerente cum ar fi:
➢ Înlocuirea unor acţiuni întâmplătoare, izolate cu acţiuni coerente de protecţie a mediului;
➢ Elaborarea, implementarea şi evaluarea politicii de mediu pe etape, astfel încât să fie
posibilă evaluarea acesteia;
➢ Formarea personalului specializat în funcţie de fiecare etapă şi acţiune;
➢ Controlul aplicării măsurilor stabilite conform acordurilor, autorizaţiilor, cerinţelor
legale etc.
Strategiile trebuie să creeze un cadru pentru o largă participare a părţilor interesate. Sfera
de cuprindere a unei strategii poate fi îngustă, când este axată pe un singur domeniu/sector sau
poate acoperi mai multe domenii interdependente. Strategia poate fi întocmită pentru o singură
organizaţie (guvern, industrie, ONG-uri, etc) sau poate să reflecte reacţia integrată a tuturor
sectoarelor. Strategiile elaborate pe diverse domenii trebuie să urmărească o structură comună,
pentru a permite efectuarea unor analize comparative.20 Astfel, o strategie trebuie să conţină
câteva elemente principale:
➢ să exprime un obiectiv major;
➢ să stabilească mijloacele prin care să se îndeplinească respectivul obiectiv;
➢ să conducă la rezultate măsurabile.
Practica internaţională consideră că o strategie de protecţie a mediului la nivel naţional
trebuie să conţină şase componente21:
Component Caracteristici
a
Legislativă legi cadru, legi speciale, ordonanţe guvernamentale, hotărâri de guvern, ordine, decizii,
norme, instrucţiuni, standarde

Administrativ- înfiinţarea unei autorităţi centrale de mediu cu structuri administrative şi în teritoriu;

instituţională înfiinţarea unor inspecţii de mediu la nivel central şi local; organizarea de direcţii sau
servicii de mediu la fiecare minister economic; organizarea de institute de specialitate;
organizarea Reţelei Naţionale de Monitoring Global; înfiinţarea şi organizarea zonelor şi
ariilor protejate
Educativ- înfiinţarea de şcoli de specialitate şi secţii sau facultăţi de specialitate; introducerea în
informativă programa şcolară şi universitară, la toate specialităţile, şi a unor discipline de ecologie şi
protecţia mediului; organizarea de muzee, expoziţii, comunicări cu tematică orientată pe
protecţia mediului; derularea unui program de informare, sensibilizare şi antrenare a
populaţiei la acţiuni de protecţia mediului

18 A se vedea IER 2003, p. 21-27.

19 Elena-Maria Minea . Protecţia mediului. Suport de curs, 2008, p.20

20 Ionescu, 2003, p. 4-5.
21 Elena-Maria Minea . Protecţia mediului. Suport de curs, 2008, p. 49, 50.
15
Economico- promovarea unor mecanisme pentru asigurarea de fonduri pentru mediu; elaborarea şi
tehnologică introducerea de tehnologii “curate”, cele mai bune ale momentului; dezvoltarea unei noi
activităţi de tip industrial; promovarea acţiunilor de reconstrucţie ecologică a zonelor
deteriorate; promovarea de programe intersectoriale: energie şi mediu, transport şi
mediu, dezvoltare urbană şi mediu etc.
Socială anchete sociale de specialitate; iniţiative locale de genul: săptămâna curăţeniei, Ziua
Mondială a Apei, Ziua Mondială a Mediului; crearea unei opinii locale de conservare şi
protejare a valorilor naturale; antrenarea populaţiei la analiza unor proiecte cu impact
important asupra mediului
De cooperare semnarea şi ratificarea de tratate, convenţii, înţelegeri, protocoale regionale sau globale;
internaţională
organizarea şi participarea la activităţi comune şi comisii mixte monitoring – cercetare;
participarea la congrese, sesiuni, simpozioane internaţionale

Strategia de Dezvoltare Durabilă a UE revizuită

Dezvoltarea durabila înseamnă satisfacerea necesităţilor generaţiilor prezente, fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi. Acesta este
un obiectiv general al Uniunii Europene stipulat in Tratat şi care guvernează toate politicile şi
activităţile Uniunii. El se referă la menţinerea capacităţii pământului de a sus ţine viaţa în toată
diversitatea ei şi este fundamentată pe principiul democraţiei, egalităţii dintre sexe, solidaritate,
respectul faţă de lege şi faţă de drepturile fundamentale, inclusiv libertatea şi egalitatea de şanse
pentru toţi. Acesta îşi propune îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii şi a bunăstării pe pământ,
atât pentru generaţiile prezente, cât şi pentru cele viitoare. in acest scop trebuie promovată o
economie dinamică, care să asigure locuri de muncă şi un înalt nivel de educaţie, ocrotirea
sănătăţii, coeziune sociala şi teritorială şi protecţia mediului, într-o lume sigură, care respectă
diversitatea culturală.
Consiliul European a adoptat la Goteborg (2001) prima Strategie de Dezvoltare
Durabilă a UE. Aceasta a fost completată cu o dimensiune externă în 2002, la Consiliul European
de la Barcelona, ţinând cont de Summit-ul Mondial privind Dezvoltarea Durabilă de la
Johannesburg (2002). Cu toate acestea, tendinţe non-durabile legate de schimbările climatice şi
folosirea energiei, ameninţările asupra sănătăţii publice, sărăcia şi excluziunea socială, presiunile
demografice şi îmbătrânirea, managementul resurselor naturale, pierderea biodiversităţii,
folosirea terenurilor şi transportul, încă persistă şi apar noi provocări. Deoarece aceste tendinţe
negative au un caracter urgent, sunt necesare acţiuni pe termen scurt, păstrând în acelaşi timp
perspectiva pe termen lung. Principala provocare este modificarea treptată a modelele actuale de
producţie si consum, care sunt necorespunzătoare, precum şi abordarea ne-integrată în realizarea
politicilor.
In acest context, în încheierea analizei strategiei de dezvoltare durabila a UE, iniţiată de
comisie în 2004, şi pe baza comunicatului comisiei “Revizuirea strategiei de dezvoltare durabila
– o platforma de acţiune” din decembrie 2005 şi a contribuţiilor consiliului, Parlamentului
European, ale Comitetului Social şi Economic European, ca şi a altor organisme, Consiliul
European a adoptat o strategie revizuită de dezvoltare durabilă, ambiţioasă si cuprinzătoare
pentru o uniune lărgită, realizată pe baza celei adoptate in 2001.
Sinergii intre SDD a UE şi Strategia de la Lisabona pentru dezvoltare şi locuri de
muncă
SDD a UE si Strategia de la Lisabona pentru creştere economică şi creare de locuri de
muncă se completează reciproc. SDD este concentrată în primul rând asupra calităţii vieţii,
echităţii între generaţii, dar şi în cadrul aceleiaşi generaţii, coerenţei între toate tipurile de
politici, inclusiv aspectele externe. Această strategie recunoaşte rolul dezvoltării economice în
facilitarea tranziţiei către o societate mai durabilă. Strategia de la Lisabona contribuie în mod
16
esenţial la obiectivul general al dezvoltării durabile, axându-se în primul rând pe acţiuni şi
măsuri care au scopul de a spori competivitatea şi creşterea economică, şi de a stimula crearea de
locuri de muncă.
SDD şi Strategia de la Lisabona recunosc faptul că obiectivele economice, sociale si de
mediu se pot sprijini reciproc, şi prin urmare ar putea progresa împreună. Scopul ambelor
strategii este de a sprijini schimbările structurale necesare pentru a permite economiilor Statelor
Membre sa facă faţă provocărilor globalizării, prin crearea unui mediu in care dinamismul,
inovarea şi creativitatea antreprenoriala să se poată manifesta, asigurând în acelaşi timp echitate
socială şi un mediu sănătos.
In acest context SDD a UE recunoaşte că investiţiile in capitalul uman, social şi de
mediu, ca şi inovaţia tehnologică reprezintă condiţii pentru competitivitatea şi prosperitatea
economică pe termen lung, pentru coeziunea socială, calitatea locurilor de muncă şi o protecţie
mai bună a mediului.
SDD a UE stabileşte o abordare pentru o mai bună realizare a politicilor pe baza unor
reglementări mai bune, şi pe principiul că dezvoltarea durabilă trebuie să fie integrată în crearea
de politici la toate nivelurile.
In acest scop, toate instituţiile UE trebuie să se asigure că deciziile politice majore au la
baza propuneri care au fost supuse unei evaluări de înaltă calitate a impactului, evaluând într-un
mod echilibrat dimensiunile sociale, de mediu şi economice ale dezvoltării durabile şi luând în
calcul dimensiunea ei externă şi costurile lipsei de acţiune. Alte instrumente pentru o mai bună
realizare a politicilor includ evaluarea ex-post a impacturilor politicii şi a participării publice şi a
părţilor interesate. Statele Membre ar trebui sa folosească pe scară mai largă aceste instrumente,
mai ales evaluările impactului, atunci când aloc ă fonduri publice si pregătesc strategii, programe
si proiecte.
Toate instituţiile UE trebuie să se asigure că propunerile pentru ţinte, obiective şi măsuri
sunt fezabile şi că, acolo unde este nevoie, sunt însoţite de instrumentele necesare la nivelul UE.
Strategiile sunt considerate „instrumente ajutătoare”, care vin să completeze
instrumentele standard şi care acţionează ca stimulente în vederea adoptării de măsuri pentru
protecţia mediului sau care accentuează tendinţa spre o abordare bazată pe principiul
voluntariatului. Strategiile de realizare a politicii de mediu sunt rezultatul noii abordări a PAM 5
şi a tendinţei inovatoare a PAM 6, care prevede creşterea numărului instrumentelor de
implementare a politicii de mediu şi care promovează acţiunile orizontale şi integrate.
Provocarile cheie. Ţinând cont de înrăutăţirea tendinţelor în ceea ce priveşte mediul
înconjurător, de provocările economice şi sociale ale UE, cuplate cu noile presiuni
competiţionale si cu noile angajamente internaţionale, Strategia de Dezvoltare Durabila a
Uniunii Europene identifică 7 provocări cheie, precum şi ţintele, obiectivele operaţionale şi
acţiunile corespunzătoare acestora. Proiectarea lor viitoare si implementarea acestora vor fi
ghidate de principiile menţionate mai sus. referirea la o anumită acţiune nu aduce vreun
prejudiciu împărţirii competenţelor între Uniunea Europeană şi Statele Membre.

Strategia tematică Obiectivul general

1. Schimbările climatice şi Limitarea schimbărilor climatice şi a costurilor şi efectelor sale

energia curată negative pentru societate şi mediu

2. Transport durabil Asigurrea că sistemul de transport satisface nevoile

economice, sociale şi de mediu ale societăţii, minimizând
impactul nedorit asupra economiei, societăţii si mediului.
3. Consum şi producţie durabile Promovarea modelelor de producţie şi consum durabile
17
 4. Conservarea şi managementul Imbunătăţirea managementului şi evitarea supra-exploatării
resurselor naturale resurselor naturale, recunosterea valoarii beneficiilor
ecosistemelor.
5. Sănătate publică Promovarea unei sănătăţi publice corespunzătoare în mod
Care sunt actele necesare pentru
echitabil şi îmbunătăţirea protecţiei împotriva ameninţărilor
desfășurarea activităților cu impact
asupra mediului;
asupra sănătăţii
Repere pentru studiu:
6 Incluziune socială, demografie Crearea unei societăţi a incluziunii sociale prin luarea în
.
şi migraŢie considerare a solidarităţii între şi în cadrul generaţiilor, pentru
a asigura securitatea şi a creşte calitatea vieţii cetăţenilor ca o
condiţie pentru păstrarea bunăstării individuale.
7. Sărăcie la nivel global şi Promovarea activă a dezvoltării durabile pe scară largă,
provocările dezvoltării durabile asigurarea că politicile interne şi externe ale UE sunt în acord
cu dezvoltarea durabilă şi cu angajamentele internaţionale ale
acesteia.

Tehnici şi acte de reglementare în domeniul

mediului
Regimul general al tehnicilor şi al actelor de reglementare în
domeniul mediului
Un rol deosebit în realizarea legislaţiei privind protecţia şi
conservarea mediului revine actelor emise de autorităţile administraţiei
publice. Problemele ridicate de protecţia, conservarea şi dezvoltarea
mediului şi-au pus amprenta asupra evoluţiei dreptului administrativ,
18
 prin institirea unei administraţii special organizate, cu atriuţii specifice, prin formarea şi dezvoltarea unor înstituţii
specific de drept administrativ, ca de exemplu garda de mediu, precum şi a unor măsuri menite să ducă la protecţia
mediului: aplicarea de amenzi, obligarea agenţilor economici să doteze echipamentele şi instalaţiile care sunt surse
de poluare cu sisteme de purificare a emisiilor, să asigure la cererea autorităţii competente, diminuarea, modificarea,
sau încetarea activităţii generatoare de poluare, etc.22
Activitãþile cu impact asupra mediului sunt reglementate prin legislație specificã. Actele emise de către
autorităţi nu au toate aceeaşi natură, nici aceeaşi însemnătate şi valoare juridică, nici acelaşi câmp de punere în
lucru. Pentru realizarea activităţilor cu impact asupra mediului se emit de cãtre autorităţile competente de mediu
acte de reglementare , denumite autorizaţii, acorduri şi avize de mediu .23 Procedura de reglementare şi
emiterea, după caz, a actelor de reglementare, în condiţiile legii, revine autorităţilor competente pentru protecţia
mediului, cu excepţia Gărzii Naţionale de Mediu şi a structurilor subordonate acesteia.24
Acte de reglementare
Actele avute în vedere pentru protecţia şi conservarea mediului sunt:
➢ avizul de mediu
➢ avizul Natura 2000
➢ acordul de mediu
➢ autorizaţia de mediu
➢ autorizaţie integrată de mediu
➢ autorizatie privind emisiile de gaze cu efect de sera,
➢ autorizatie privind activitati cu organisme modificate genetic;25
Avizul de mediu
Ursii de la Deva. Tronsonul de autostrada din regiunea Deva finantat din fonduri UE nu poate fi facut pentru ca nu are aviz de mediu,
deoarece nu s-a luat in calcul proiectarea unei subtraversari ecologice pentru ursi. Din cauza acestei omisiuni, avizul de mediu nu a
putut fi eliberat de catre Agentia Nationala pentru Protectia Mediului. Din cauza acestei omisiuni, avizul de mediu nu a putut fi eliberat de catre
Agentia Nationala pentru Protectia Mediului26.

Avizul de mediu - este un act administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului. Art 2
pct. 13 din OUG 195/2005 privind Protecţia Mediului, cu modificările şi completările ulterioare 27 defineşte tipurile de
aviz de mediu astfel:
„a) aviz de mediu - actul administrativ emis de autoritatea competentã pentru protecþia mediului, care confirmã
integrarea aspectelor privind protecþia mediului în planul sau programul supus adoptãrii ;
b) avizul de mediu pentru produse de protecţie a plantelor , respectiv pentru autorizarea îngrãşãmintelor
chimice - act administrativ emis de autoritatea publicã centralã pentru protecþia mediului, necesar în procedura de
omologare a produselor de protecþie a plantelor şi, respectiv, de autorizare a îngrãşãmintelor chimice;
c) aviz Natura 2000 - actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecþia mediului, care conţine
concluziile evaluãrii adecvate şi prin care se stabilesc condiþiile de realizare a planului sau proiectulu i din
punctul de vedere al impactului asupra ariilor naturale protejate de interes comunitar, incluse sau care urmeazã sã fie
incluse în reþeaua ecologicã Natura 2000“;
Avizul de mediu prevãzut la litera „a“ este cel mai important, obţinerea sa fiind reglementatã de HG
1076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluãrii de mediu pentru planuri şi programe, care
implementeazã directive SEA 2001/42/EC.

22 Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. – Bucureşti:Editura Universul
Juridic, p. 10
23 Rapoartele Societãþii Deschise; politici şi drepturi de mediu - Constanþa: Editura Dobrogea, 2011Soros, p. 91
24 Ministerul Mediului şii a schimbărilor climatice. http://www.anpm.ro/Mediu/reglementari-16
25 Ordonanta de urgenta 195/2005, privind protectia mediului, actualizata la data de 1 ianuarie 2012
26 http://www.ziare.com/deva/articole/proiect+tronson+lugoj+deva

27 http://www.anpm.ro/pages/categorie/85
19
 Conform art. 9 din OUG 195/2005, solicitarea şi obţinerea avizului de mediu pentru planuri şi
programe care pot avea efecte semnificative asupra mediului este obligatorie. Aprobarea planului sau
programului la orice nivel ierarhic este condiţionatã de existenţa avizului de mediu. HG 1076/2004 prevede
procedura în temeiul cãreia se emite acest aviz de mediu, procedurã în care participarea publicã este de la început
şi care se realizeazã în mod obligatoriu înainte de elaborarea planului şi programului.28
Procedura de reglementare şi competenţele de emitere a avizului de mediu pentru planuri şi programe sunt
date prin HG 1076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi programe.
Avizul de mediu îşi păstrează valabilitatea pe toată perioada punerii în aplicare a planului sau programului.
Acte necesare pentru obtinerea avizului de mediu
1. Cerere (model tip) pentru obtinere aviz.
2. Certificat de urbanism-copie;
3. Act detinere spatiu/teren-copie;
4. Proiect PUZ/PUD;
5. Plan de incadrare in zona, schita de amplasament;
6. Avize furnizori utilitati (cele mentionate in certificatul de urbanism);

7. Avize emise de alte autoritati dupa caz (AN APELE ROMANE, Insp. National pentru Resurse minerale,
CNCAN, Comisie circulatie, Comisie de Versanti, etc.) mentionate in certificatul de urbanism sau
impuse de legislatia de mediu;
8. Dovada platii tarifelor;

9. Anunturile publice (pagina din publicatia in care se regaseste anuntul public).

In functie de specificul activitatilor si de amplasare, Agentia de Protectie a Mediului isi rezerva deptul sa
solicite alte acte de reglementare emise de alte autoritati.
Autorită țiile responsabile
Competența de emitere a avizului de mediu revine următoarelor autorități:
- agențiilor regionale de protecție a mediului (ARPM), pentru planurile şi programele locale;
- autorității publice centrale pentru protecția mediului (Ministerul Mediului), pentru planurile şi programele naționale şi
regionale.
Pentru planurile sau programele aflate în competența de reglementare a autorității publice centrale pentru
protecția mediului şi a agențiilor regionale de protecție a mediului, acestea pot delega Agenția Națională pentru
Protecția Mediului, respectiv agențiile de protecție a mediului județene, după caz, să preia responsabilitatea
parcurgerii unor etape din procedura de emitere a avizelor de mediu.

Avizul Natura 2000

Avizul Natura 2000 reprezintă actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului,
(Agenția Națională pentru Protecția Mediului) care conţine concluziile evaluării adecvate şi prin care se stabilesc
condiţiile de realizare a planului sau proiectului din punctul de vedere al impactului asupra ariilor
naturale protejate de interes comunitar , incluse sau care urmează săfie incluse în reţeaua ecologică Natura
2000.
Evaluarea adecvată reprezintă procesul menit să: identifice, descrie, să stabilească , în funcţie de
obiectivele de conservare şi în conformitate cu legislaţia în vigoare, efectele:
➢ directe şi indirecte,
➢ sinergice, cumulative,
➢ principale şi secundare ale oricărui plan ori proiect, care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar
pentru managementul unei arii naturale protejate de interes comunitar, dar care ar putea afecta în mod
semnificativ aria, în mod individual ori în combinaţie cu alte planuri sau proiecte.
Etapele procedurale ce trebuie parcurse în vederea evaluării adecvate sunt stabilite conform OM 19/2010
28 Ghidul pentru participarea publicului la luarea deciziile de mediu realizat de Centrul de Resurse Juridice
http://www.crj.ro/Ghid-pentru-participareapublicului-la-luarea-deciziilor-de-mediu/
20
pentru aprobarea Ghidului metodologic privind evaluarea adecvată a efectelor potenţiale ale planurilor sau
proiectelor asupra ariilor naturale protejate de interes comunitar.
Procedura de evaluare adecvată se finalizează cu emiterea avizului Natura 2000 sau decizia de respingere
a proiectului ori planului, după caz.
Evaluarea adecvată a efectelor potenţiale asupra ariei naturale protejate de interes comunitar este parte
integrantă din evaluărea de mediu ori evaluărea impactului asupra mediului în cazul planurilor sau proiectelor supuse
acestor tipuri de evakuări.
Când evaluarea adecvată este parte integrantă din evaluarea de mediu, respectiv evaluarea impactului
asupra mediului, autoritatea competentă pentru protecţia mediului emite avizul de mediu sau decizia de respingere a
solicitării de aviz de mediu ori, după caz, acordul de mediu sau decizia de respingere a solicitării de acord de mediu,
aceste documente incluzând concluziile evaluării adecvate. În această situaţie nu se mai emite Avizul Natura 2000.
Acordul de mediu, avizul de mediu sau avizul Natura 2000, se emite numai dacă proiectul sau planul
nu afectează în mod negativ integritatea ariei naturale protejate respective şi după consultarea publicului ,
în conformitate cu legislaţia în domeniu.
Autoritatea competenta pentru protecţia mediului emite Avizul Natura 2000 doar pentru planurile şi
proiectele care nu fac obiectul unei evaluări de mediu,/evaluări a impactului asupra mediului.29
Acordul de mediu
Pentru proiecte publice ori private sau pentru modificarea ori extinderea activităţilor existente, care pot avea
impact semnificativ asupra mediului este obligatorie solicitarea şi obţinerea acordului de mediu , conform art. 11
alin. (1) din O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare.

Acordul de mediu este definit de art. 2 pct. 3 din OUG 195/2005. Acordul de mediu este actul
administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile
şi, după caz, măsurile pentru protecţia mediului, care trebuie respectate în cazul realizării unui
proiect;
Activităţi şi/sau instalaţii cu impact semnificativ asupra mediului, pentru care se emit acorduri de
mediu sau, după caz, acorduri integrate de mediu sunt:
- instalaţii pentru creşterea intensiva a porcilor, cu o capacitate cel puţin egală cu 750 locuri pentru scroafe
şi 2000 locuri pentru creşterea porcilor mai mari de 30 kg;
- defrişarea suprafeţelor mai mari de 10 ha;
- centrale nucleare şi alte reactoare nucleare, inclusiv dezafectarea sau dezasamblarea acestora, sau
reactoare;
- construirea aeroporturilor dotate cu o pistă principală lungă de cel puţin 2.100 m;
- construirea drumurilor noi cu cel puţin 4 benzi, în cazul în care aceste drumuri noi sau secţiunea lărgită a
acestora este de cel puţin 10 km lungime continuă.
Emiterea acordului de mediu este reglementatã de HG 445/2009 privind evaluarea impactului anumitor
proiecte publice şi private asupra mediului, care transpune Directiva EIA 85/337/EC modificatã prin Directiva
97/11/EC şi 2003/ 35/EC.

Actele necesare pentru solicitarea acordului de mediu:

- cerere pentru eliberarea acordului de mediu;
- certificatul de urbanism emis in condiţiile legii privind autorizarea executării lucrărilor de construcţie
(copie);
- plan de situaţie, anexă la certificatul de urbanism (copie);
- plan de încadrare în zonă (copie);
-dovada plăţii tarifului aferent, conform Ordinului MMDD nr. 1108/2007 privind
aprobarea Nomenclatorului lucrărilor şi serviciilor care se prestează de către autorităţile publice pentru
protecţia mediului în regim de tarifare şi cuantumul tarifelor aferente acestora cu modificările ulterioare;
29 Ghid de aplicarea procedurilor EIA/ SEA/ EA, 2010. P.15-16. www.natura2000.ro,
21
- memoriu de prezentare (daca se ia decizia demarării evaluării impactului asupra mediului ).
Pentru proiectele care intra sub incidenţa prevederilor art. 28 din O.U.G. nr. 57/2007, cu
modificările si completările ulterioare, memoriul de prezentare va conţine informaţiile prevăzute în ghidul
metodologic privind evaluarea adecvată, precum şi coordonatele geografice ale amplasamentului
proiectului, care vor fi prezentate sub forma de vector în format digital cu referinţa geografică, în sistem de
proiecţie naţionala Stereo 1970.

Procedura de evaluare a impactului asupra mediului (EIA) constă în:

- parcurgerea etapelor ce au ca obiect stabilirea necesităţii supunerii unui proiect evaluării impactului
asupra mediului;
- evaluarea impactului asupra mediului;
- consultarea publicului si a autorităţilor publice cu responsabilităţi în domeniul protecţiei mediului;
- luarea în considerare a raportului evaluării impactului asupra mediului şi a rezultatelor acestor consultări
în procesul decizional;
- luarea deciziei de emitere/respingere a acordului de mediu;
- asigurarea informării asupra deciziei luate.
Acordul de mediu îşi păstrează valabilitatea pe toată perioada punerii în aplicare a
proiectului.
În cazul în care intervin elemente noi, necunoscute la data emiterii acordului de mediu sau se
modifică condiţiile care au stat la baza emiterii, autoritatea competentă decide, după caz, pe baza notificării
titularului, menţinerea acordului de mediu sau necesitatea revizuirii acestuia, informând titularul cu privire la
această decizie.
Până la adoptarea unei decizii de către autoritatea competentă, este interzisă desfăşurarea oricărei
activităţi sau realizarea proiectului care ar rezulta în urma modificărilor care fac obiectul notificării. 30
Competen ța de emitere a acordului de mediu şi a avizului Natura 2000 revine următoarelor
autorități:
• agențiilor județene pentru protecția mediului (APM) pentru proiectele al căror amplasament se află pe jude țul
respectiv, cu excepția proiectelor aflate sub incidența legislației privind prevenirea şi controlul integrat al poluării.
• agențiilor regionale de protecție a mediului (ARPM), pentru proiectele al căror amplasament se întinde pe
două sau mai multe județe din cadrul aceleiaşi regiuni de dezvoltare.
• agenției naționale pentru protecția mediului (ANPM) pentru proiectele al căror amplasament se întinde pe
două sau mai multe regiuni de dezvoltare.
• Administrația Rezervației Biosferei "Delta Dunării" pentru proiectele propuse a se realiza în perimetrul
Rezervației Biosferei "Delta Dunării".

Acordul de mediu se suspendă de către autoritatea emitentă, pentru nerespectarea prevederilor acestora,
după o notificare prealabilă prin care se poate acorda un termen de cel mult 60 de zile pentru îndeplinirea obligațiilor.
➢ Suspendarea se menține până la eliminarea cauzelor, dar nu mai mult de 6 luni.
➢ Pe perioada suspendării, desfăşurarea proiectului sau a activității este interzisă.
➢ În cazul în care nu s‐au îndeplinit condițiile stabilite prin actul de suspendare, autoritatea competentă
pentru protecția mediului dispune, după expirarea termenului de suspendare, anularea acordului de mediu.
Dispozițiile de suspendare şi, implicit, de încetare a desfăşurării proiectului sau activității sunt executorii de drept.31
Autorizaţia de mediu
Una dintre tehnicile moderne folosite în mod curent pentru a preveni sau a limita vătămările aduse mediului
constă în obligaţia de a obţine o autorizaţie specială prealabilă pentru desfăşurarea anumitor activităţi sau pentru
utilizarea produselor şi serviciilor care prezintă un risc din punct de vedere ecologic. Pe această cale, autorităţile
30http://legestart.ro/despre-acordul-de-mediu-si-procedura-eia/
31 Ghid de aplicarea procedurilor EIA/ SEA/ EA, 2010. p.18. www.natura2000.ro,

22
publice, ca purtătoare ale interesului general de protecţie a mediului, verifică îndeplinirea prealabilă a anumitor
condiţii de amplasare, stabilesc o serie de parametri tehnico-ecologici de funcţionare, instituie un control asupra
activităţii şi respectării normelor vizând protecţia mediului.
Din punct de vedere istoric, în privinţa continentului european, principiul autorizării prealabile îşi găseşte
originea într-un decret napoleonian din 1810, al cărui scop era acela de a proteja vecinătatea imediată a unui
stabiliment. Ulterior, sistemul autorizării administrative a activităţilor economice şi sociale cu impact negativ asupra
calităţii mediului s-a extins treptat, generalizându-se după 1970.
Obligativitatea şi regimul general al procedurii de autorizare sunt stipulate cel mai adesea prin legea-cadrul
privind protecţia mediului (Marea Britanie, Danemarca, Olanda). În alte cazuri s-a optat pentru varianta unei legi
speciale care să instituie un sistem de permise sau autorizaţii pentru instalaţiile producătoare de poluare, fără a
aborda într-o manieră mai largă problematica protecţiei mediului (Franţa, Belgia, Luxemburg, Republica Moldova). În
sfârşit, într-o a treia situaţie, texte legale variate conţin reguli detaliate datând din diferite perioade şi reflectând astfel
diverse metode (precum în Irlanda şi Italia). Indiferent de modul (formula) de expresie reglementară, orice activitate
socială sau economică cu un posibil impact ecologic important este supusă autorizării din punctul de vedere al
protecţiei mediului în majoritatea statelor lumii.
Cerinţa autorizării şi sisteme speciale de autorizare sunt prevăzute şi unele documente internaţionale.
Cu titlu de exemplu menţionăm: Rezoluţia nr. 68 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei privind lupta
împotriva poluării atmosferice, Convenţia de la Londra din 29 decembrie 1972 pentru prevenirea poluării marine prin
imersia deşeurilor, Convenţia de la Paris din 4 iunie 1974 privind prevenirea poluării de origine telurică ori Convenţia
de la Bonn din 3 decembrie 1976 referitoare la protecţia Rinului contra poluării chimice.
Sub raportul obiectivelor supuse autorizării, tendinţa este aceea ca ele să fie cât mai largi, mergându-se
până la exigenţa autorizării prealabile a tuturor instalaţiilor construite şi exploatate astfel încât să se evite
prejudicierea serioasă a mediului sau orice risc major, inconvenient ori perturbare a vecinătăţii sau a colectivităţii.
Scopul urmărit este acela de a proteja fiinţele umane, bunurile, fauna şi flora contra oricărei daune ecologice, în
măsura în care aceasta poate să fie cauzată de activităţi supuse autorizării, şi de a asigura protecţia împotriva
oricărui risc, inconvenient ori perturbare importantă. În acelaşi timp, este vizată şi prevenirea posibilităţilor oricărei
vătămări a mediului.
Sunt supuse autorizării toate activităţile potenţial periculoase pentru mediu, indiferent de titularul lor
(persoane fizice, persoane juridice cu sau fără scop lucrativ); sunt de regulă exceptate proiectele organismelor
publice şi în special instalaţiile militare. De pildă, Directiva CE 85/337 privind evaluarea impactului asupra mediului se
aplică proiectelor publice şi private, în afară de cele relative la apărarea naţională.
O problemă care a apărut a fost aceea a raportului dintre noul sistem de autorizare instituit şi activităţile
poluante existente; legislaţiile naţionale au optat pentru o excepţie specială de la regula neretroactivităţii, în sensul
obligativităţii supunerii acestora la cerinţele de autorizare într-un anumit termen, aşa cum este şi cazul Legii nr.
137/1995.
Marea majoritate a sistemelor de autorizare nu sunt concepute pentru a elimina orice poluare sau orice risc
(lucru practic imposibil!), ci mai degrabă pentru a acţiona împotriva poluărilor serioase şi a reduce pe cât posibil
nivelurile lor. Ele sunt considerate o cale intermediară între practicile industriale nereglementate şi interdicţiile
absolute.
În sfârşit, prescripţiile autorizaţiilor administrative sunt bazate pe evaluarea prealabilă a impactului ecologic
al proiectelor preconizate sau activităţilor vizate. Solicitarea din punct de vedere formal şi mai ales exigenţele
autorizării pe conţinut se bazează pe evaluarea impactului ecologic al activităţilor vizate, fapt pentru care
studiul de impact este integrat procesului de autorizare, şi prin concluziile sale face parte din decizia de
acordare ori refuz al autorizării .32
Autorizaţia de mediu este definitã de art. 2 pct. 9 din OUG 195/2005 ca fiind “actul administrativ emis de

32 Din tehnici de protectie

23
autoritatea competentã pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de
funcţionare ai unei activitãţi existente sau ai unei activitãţi noi cu posibil impact semnificativ asupra mediului,
obligatoriu la punerea în funcţiune”. Reglementarile cu privire la procedura de emitere a autorizatiei de mediu sunt
cuprinse in cadrul Ordinului nr. 1.798 din 19 noiembrie 2007 pentru aprobarea Procedurii de emitere a autorizatiei de
mediu publicata in Monitorul Oficial nr. 808 din 27 noiembrie 2007, care stabileste conditiile de solicitare, de emitere
si de revizuire a autorizatiei de mediu, coroborata cu Ordonanta de urgenta nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind
protectia mediului, publicata in Monitorul Oficial nr. 1.196 din 30 decembrie 2005, cu modificarile si completarile
ulterioare.33
Autorizaţia integratã de mediu
Autorizaţia integratã de mediu este reglementatã de art. 2 pct. 10 al OUG 195/2005 privind protecţia
mediului, astfel: „autorizaţie integratã de mediu - actul administrativ emis de autoritatea competentã pentru protecţia
mediului, care acordã dreptul de a exploata în totalitate sau în parte o instalaţie, în anumite condiţii, care sã
garanteze cã instalaţia corespunde prevederilor privind prevenirea şi controlul integrat al poluãrii; autorizaţia poate fi
emisã pentru una sau mai multe instalaţii ori pãrţi ale acesteia, situate pe acelaşi amplasament şi exploatate de
acelaşi operator”. Acest tip de autorizaţie se emite conform prevedrerilor Ordinului nr. 818/2003 emis de Ministerul
Agriculturii, Pãdurilor, Apelor şi Mediului.
Principalele activitãţi pentru care este obligatorie solicitarea emiterii autorizaţiei integrate de mediu sunt
activitãţile industriale prevãzute în Anexa nr. 1 din OUG nr. 152/2005
privind prevenirea şi controlul integrat al poluãrii, astfel: industriile energetice, producţia şi prelucrarea metalelor,
industria mineralelor, industria chimicã, gestiunea deşeurilor precum şi alte activitãţi din domeniul industriei lemnului,
creşterii animalelor etc. Potrivit art. 14 al. 3 din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, „funcţionarea fãrã
autorizaţie integratã de mediu este interzisã pentru activitãţile supuse legislaţiei privind prevenirea şi controlul
integrat al poluãrii”.
OUG 195/2005 defineşte în art. 2 pct. 11 şi autorizaţia privind activitãţi cu organisme modificate genetic ca
fiind “actul administrativ emis de autoritatea competentã pentru protecţia mediului, conform dispoziţiilor legale în
vigoare, care reglementeazã condiţiile de introducere deliberatã în mediu şi/sau pe piaţã a organismelor
modificate genetic şi pentru utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic”. Introducerea
deliberatã în mediu şi introducerea pe piaţã a organismelor modificate genetic este reglementatã de OUG 43/2007
aprobatã de Lege nr. 247/2009.
Riscurile neautorizarii
Cele mai frecvente amenzi acordate de comisarii Garzii de Mediu sau alte organe de control
abilitate sunt pentru :
- lipsa Acordului de Mediu – amenzi cuprinse intre 30.000 - 60.000 lei;
- lipsa Autorizatiei de Mediu - amenzi cuprinse intre 30.000 - 60.000 lei;
- lipsa Autorizatiei de Gospodarire a Apelor - amenzi cuprinse intre 30.000 - 60.000 lei;
- lipsa contractelor de preluare a deseurilor colectate selectiv (obligatoriu pentru toti agentii economici) –
amenzi cuprinse intre 5.000 - 50.000 lei;
- lipsa Registrului de Evidenta a Gestiunii Deseurilor (obligatoriu pentru toti agentii economici) – amenzi
cuprinse intre 5.000 - 50.000 lei;

Organismele de control sunt:

1. Garda de Mediu – Poate sa verifice autorizatia de mediu si toate aspectele legate de Aer, sol, subsol si
ape.
2. Corpul de control din cadrul institutiei „Apele Romane” – poate sa verifice doar aspectele legate de apa (

33 http://www.legis.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=41:obtinere-autorizatie-de-
mediu&catid=8:acte-normative

24
Puturi, deversari in rauri si canalizarea oraseneasca, ape pluviale); Acest organism de control nu va verifica
decat daca aveti autorizatie de gospodarire a apelor sau in urma controlului rezulta necesitatea de a avea
aceasta autorizatie.
3. Corpul de control din cadrul AFM – poate sa verifice doar gestiunea deseurilor. (datele raportate catre ei)

Agentia pentru Protectia Mediului - APM nu are drept de control si poate face doar sesizari catre Garda de
Mediu. Amenzile se cumuleaza si nu exista un maxim legal.
Se au in vedere prevederile art. 61 din Ordinul nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor.

Rolul evaluărilor asupra mediului

Instituţia studiului de impact exprimă în principiu cerinţa ca persoana (fizică sau juridică) aflată în situaţia de
a solicita eliberarea unei autorizaţii administrative să asigure efectuarea unei evaluări a efectelor proiectului
sau asupra mediului şi a soluţiilor posibile pentru a reduce ori elimina eventualele inconveniente. Consacrată juridic,
în sens modern, pentru prima dată în S.U.A. (prin „National Environmental Policy Act” din 1969), urmate imediat de
state precum Canada, Franţa, Irlanda, procedura este răspândită în prezent în toate ţările lumii, fiind reglementată
corespunzător de legislaţiile naţionale şi făcând obiectul unei practici administrative semnificative. Astăzi, aproape
toate statele care au o lege a mediului integrează cvasiautomat şi dispoziţiile asupra studiului de impact (Brazilia,
chiar în Constituţia din 1988).
Se poate spune că studiul de impact reprezintă astăzi principalul instrument juridico-ştiinţific al politicilor de
mediu.
De altfel, în plan internaţional, Declaraţia Conferinţei de la Rio de Janeiro privind mediul şi dezvoltarea (iunie
1992) a consacrat studiul de impact ca un instrument esenţial al politicilor mediului (principiul 17).
De asemenea, la 25 februarie 1991, la Espoo (Finlanda) a fost adoptată, sub auspiciile O.N.U., Convenţia
referitoare la evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier. La nivelul U.E. (CEE), la 27 iunie 1985
s-a adoptat Directiva nr. 337 privind evaluarea consecinţelor anumitor proiecte publice şi private asupra mediului
(modificată prin Directiva 97/11/CE din 3 martie 1977).
Experienţele legislaţiilor naţionale indică afirmarea a trei mari sisteme fundamentale în privinţa necesităţii şi
modului de realizare a studiului de impact.
Astfel, un prim sistem, cel american, se caracterizează printr-o mare supleţe în alegerea activităţilor supuse
studiului de impact. Sunt supuse evaluării numai lucrările cu un evident şi semnificativ impact asupra
mediului, şi pentru aceasta este necesar un studiu preliminar. Aşa cum arată şi numele, este sistemul
practicat în S.U.A. Sistemul listei produce o oarecare stabilitate juridică, întrucât situaţiile în care este cerut un
asemenea studiu sunt determinate. Listele pot constitui o parte a legii (de obicei o anexă a acesteia), cum este cazul
în Danemarca, Irlada, Marea Britanie, România ş.a., ori sunt cuprinse într-un instrument juridic subsecvent (decret de
aplicare, reglementare subsidiară), precum în Germania şi Franţa.
În cazul listei pozitive, activităţile ori lucrările supuse evaluării sunt expres prevăzute de lege, restul fiind
scutite de această cerinţă. Lista negativă stabileşte activităţile care nu necesită studiul de impact, toate celelalte fiind
supuse acestei proceduri. În sfârşit, sistemul mixt (existent în Franţa) este foarte complicat, dispensând, pe de o
parte, a priori un număr de lucrări de la această cerinţă, pe altele numai de la o anumită valoare (sub 2 milioane FF),
iar pe de altă parte, utilizând un amestec de listă negativă şi listă pozitivă. În privinţa criteriilor utilizate pentru
stabilirea categoriilor de obiective (activităţi, lucrări, amenajări) supuse ori exceptate de la procedura studiului de
impact, sunt folosite frecvent două: natura acestora şi, respectiv, anumite praguri tehnice şi financiare sau tipuri de
lucrări (acestea putând să opereze şi cumulativ). Unele legislaţii naţionale (Franţa de exemplu), în funcţie de criteriul
gravităţii impactului ecologic, disting între obiectivele supuse studiului de impact şi lucrările, operaţiile şi amenajările
cărora li se aplică procedura simplificată a notei de impact (în ambele cazuri fiind întocmite liste adecvate).
În Franţa, în fiecare an se întocmesc circa 6000 de studii de impact: două treimi pentru proiecte private,
restul pentru proiecte publice. Dispensele de efectuare a acestuia sunt justificate de caracterul nesemnificativ fie al

25
dimensiunilor lucrării, fie al incidenţelor asupra mediului. Documentele de urbanism nu sunt supuse efectuării
studiului de impact, dar această exceptare este compensată prin obligaţia ca respectivele acte să ia în calcul
preocupările privind protecţia mediului. De asemenea, s-a introdus o notiţă de impact pentru lucrările care nu
depăşesc anumite praguri de preţ ori de calitate; în practica judiciară, Consiliul de Stat a anulat o autorizaţie însoţită
de o notiţă de impact prea sumară (C.E., 11 februarie 1993, cauza „Contras”).
A fost criticat faptul că studiul de impact a fost încredinţat spre efectuare antreprenorului, care a devenit
astfel deopotrivă judecător şi parte, fiind tentat să redacteze un document superficial, asimilabil unui pachet judiciar
care supralicitează meritele proiectului. De-a lungul anilor, jurisprudenţa a dat o interpretarea riguroasă la cinci
puncte (rubrici) pe care trebuie să le cuprindă studiul de impact:
1. Analiza stării iniţiale a sitului şi a mediului său,
2. Analiza efectelor directe ori indirecte asupra mediului,
3. Raţiunile pentru care, pentru părţile implicate, proiectul a fost reţinut, demonstraţia care nu cere prezentarea de
„variante”, ci mai degrabă de alternative bazate pe o reflecţie aprofundată atunci când alegerea s-a efectuat,
4. Dispoziţii preconizate pentru reducerea, dacă nu suprimarea consecinţelor păguboase asupra mediului,
5. Analiza metodelor utilizate pentru a evalua efectele proiectului.
Judecătorul administrativ a anulat proiectele însoţite de un studiu de impact insuficient din punctul de vedere
al conţinutului. Un studiu de impact sumar, dacă nu derizoriu este asimilat unei absenţe, şi nu unei insuficienţe;
această calificare are importante consecinţe practice, întrucât absenţa studiului obligă judecătorul să acorde automat
suspendarea executării lucrărilor, după o procedură de urgenţă. Legislaţia franceză a fost modificată în 1993 pentru
a transpune directiva comunitară din 26 iunie 1985; conţinutul studiului de impact a fost precizat şi extins. Un
rezumat tehnic este obligatoriu; atunci când realizarea este eşalonată în timp, studiul trebuie să cuprinsă o apreciere
a impactului asupra ansamblului programului. Pragul financiar care impune un studiu are o deschidere de la 6 la 12
milioane FF (echivalent în euro).
Natura şi conţinutul studiului de impact
Prin natura sa, studiul de impact nu este în primul rând o regulă de fond, ci una de formă, special protejată.
Este mai degrabă, cum se susţine în literatura franceză, o simplă regulă ordinară de procedură administrativă,
necontencioasă, dar cu un conţinut obligatoriu. Sub aspectul conţinutului minimal, sunt avute în vedere patru
elemente principale:
- analiza stării iniţiale a locului şi mediului (sau inventarul a ceea ce există);
- evaluarea efectelor posibile ale proiectului asupra mediului;
- justificarea economico-socială şi a oportunităţii acestuia pentru părţi;
- măsuri menite să compenseze şi să limiteze vătămările, care pot fi completate cu unele cerinţe
suplimentare stabilite prin dispoziţiile speciale ale unor acte normative. Pe această din urmă cale, se pot amplifica şi
diversifica ori, eventual, preciza exigenţele studiului de impact.
Ca atare, evaluarea impactului ecologic este un mecanism care oferă autorităţilor competente posibilitatea
să adopte un mecanism care oferă autorităţilor competente posibilitatea să adopte o decizie determinantă de
informaţii asupra repercusiunilor ecologice ale activităţii în cauză; pe această cale are loc o evidentă îmbunătăţire a
rezoluţiei finale.
Evaluarea impactului asupra mediului se efectuează în faza de pregătire a documentaţiei care
fundamentează fezabilitatea proiectului, cunoscând următoarele etape:
a) etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului;
b) etapa de definire a domeniului evaluării şi de realizare a raportului privind studiul de evaluare a
impactului asupra mediului;
c) etapa de analiză a calităţii raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.
Procedura de emitere a acordului de mediu pe baza evaluării impactului asupra mediului este
condusă de către autorităţile competente de mediu, cu participarea autorităţilor publice centrale sau
locale, după caz, care au atribuţii în domeniu.
Raportul la studiul de evaluare este supus comentariilor publicului, ale cărui observaţii pertinente sunt luate
în considerare pe tot parcursul evaluării impactului asupra mediului. Modalităţile detaliate de informare şi de
participare a publicului se stabilesc în funcţie de caracteristicile particulare ale proiectelor sau amplasamentelor
respective.
26
 Pentru determinarea proiectelor care urmează a fi supuse procedurii de evaluare a impactului ecologic în
vederea obţinerii acordului de mediu se folosesc două liste: cea a proiectelor supuse evaluări impactului asupra
mediului, care prin natura şi/sau dimensiunile lor prezintă un pericol notabil pentru natura înconjurătoare (aparţinând
unui număr de nouă domenii: agricultura, industria extractivă a petrolului, gazelor naturale, cărbunelui şi turbei,
industria energetică, producerea şi prelucrarea metalelor, industria materialelor minerale de construcţii, industria
chimică şi petrochimică, industria lemnului şi a hârtiei, proiectele de infrastructură, alte tipuri de structură), şi,
respectiv, cea a proiectelor pentru care trebuie stabilită necesitatea efectuării impactului asupra mediului (grupate în
12 domenii: agricultura, silvicultura şi piscicultura, industria extractivă, industria energetică, producerea şi prelucrarea
metalelor, industria mineralelor, industria chimică, industria alimentară, textilă, a pielăriei, a lemnului şi hârtiei,
industria cauciucului, proiectele de infrastructură, alte proiecte, turism şi recreere), pentru acestea prevăzându-se în
anexa 3 a hotărârii de guvern şi criterii de selecţie pentru stabilirea necesităţii efectuării evaluării.
Cine efectuează studiul de impact?
Introducerea procedurii a născut o nouă piaţă, din ce în ce mai bogată. În privinţa celui care efectuează
studiul pot fi întâlnite trei situaţii:
- efectuarea studiului de impact de către un organism public, oficial recunoscut;
- monopolul autorităţilor publice;
- efectuarea de către organisme ori specialişti independenţi, abilitaţi de stat să realizeze asemenea
studii.
În orice caz, examinarea lui presupune o dezbatere publică şi consemnarea cu această ocazie a punctelor
de vedere formulate care să fie luate în considerare la decizia finală.
„Juridicitatea” studiului de impact decurge din faptul că acesta poate fi contestat şi deci poate genera un
contencios. Astfel, poate fi contestat:
- mai întâi de către administraţie în urma controlului efectuat, fie prin elaborarea unui ghid al
instrumentării, fie prin instituirea obligativităţii unui aviz asupra studiului;
- de către public (în virtutea solidarităţii ecologice: teritoriale şi intergeneraţii), ceea ce presupune accesul
la document şi consultarea cu cetăţenii;
- de către judecător, pe calea controlului jurisdicţional.
În ţările în care s-a dezvoltat, procedura studiului de impact ecologic este însoţită de un contencios din ce în
ce mai bogat. Instanţa poate dispune anularea studiului, de exemplu pentru lipsa publicităţii ori pentru insuficienţa
acestuia. Se constată totuşi o anumită rezervă a judecătorului în evaluarea aspectelor ştiinţifice, aceasta reducându-
se de obicei la identificarea existenţei celor patru elemente ale conţinutului minimal obligatoriu.
Cerinţele de legalitate a studiului de impact
O primă cerinţă de acest gen o constituie publicitatea sa . După cum se ştie, în mod tradiţional, aspectele
privind publicitatea actului administrativ sunt indiferente legalităţii şi validităţii acestuia, interesând numai
opozabilitatea sa. Totuşi, publicitatea constituie o garanţie mai ales în privinţa conţinutului şi necesităţii studiului de
impact. De aceea, în unele ţări, pe cale legislativă ori pe cea a practicii judiciare, publicitatea a fost considerată un
element esenţial al legalităţii actului administrativ. O altă problemă de acest gen o constituie cea a controlului
studiului de impact de către o administraţie. Soluţia optimă în acest sens ar fi aceea ca studiul să fie realizat de către
o autoritate imparţială, un expert ori un organism public. Totuşi, în condiţiile în care acest lucru rămâne un deziderat,
de regulă ministerului de resort i se acordă un drept de aviz obligatoriu în condiţii date.
Consecinţele absenţei studiului de impact
Conform directivei CEE din 27 iunie 1985, controlul realizării studiului de impact este asigurat prin procedura
de transmitere obligatorie a acestuia către administraţia publică. Această măsură s-a dovedit insuficientă în practică,
şi legislaţiile europene naţionale a trebuit să prevadă sancţiuni riguroase pentru absenţa studiului de impact la baza
autorizaţiei administrative, mergând până la suspendarea din oficiu a executării acesteia. În dreptul românesc,
absenţa studiului de impact, în cazul obligativităţii acestuia, duce la anularea autorizaţiei şi/sau acordului de mediu.
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului în context transfrontalier
În aplicarea Convenţiei de la Espoo (1991) şi a armonizării legislaţiei interne cu reglementările comunitare în
materie, Hotărârea Guvernului nr. 918/2002 a stabilit procedura de evaluare a impactului asupra mediului în context
transfrontalier.
Astfel, potrivit art. 13 din actul normativ, atunci când un proiect este posibil să aibă un efect semnificativ
asupra mediului altui stat, care este posibil să fie afectat semnificativ, solicită informaţii asupra proiectului, autoritatea
27
 publică centrală pentru protecţia mediului transmite autorităţii centrale de mediu din acel stat, în cadrul relaţiilor
bilaterale, pe bază de reciprocitate şi în condiţii de echivalenţă, cât mai curând posibil şi nu mai târziu de momentul
când este informat publicul din ţară, cel puţin următoarele informaţii referitoare la proiect:
a) o descriere a proiectului împreună cu orice informaţie disponibilă asupra posibilului impact
transfrontalier al acestuia;
b) informaţii privind natura deciziei care urmează a fi luată, acordându-se acelui sta un interval de timp
suficient în care să indice dacă doreşte să participe la procedura de
Caracteristici generale ale evaluare a impactului asupra mediului şi, eventual, modalitatea de
participare la consultare.
instrumentelor utilizate în Dacă statul care a primit informaţiile prevăzute mai sus
implementarea
Repere politicii de mediu; .
pentru studiu: comunică intenţia de participare la procedura de evaluare a
impactului asupra mediului, autoritatea publică centrală pentru
Instrumentele economico-financiare: protecţia mediului îi va transmite de asemenea informaţiile despre
taxele şi redevenţele. proiect prevăzute la art. 9 şi 10 şi cele privind procedura, inclusiv
solicitarea de acord de mediu.
Instrumente financiare; Pe durata derulării procedurii de evaluare a impactului
asupra mediului, autoritatea publică centrală pentru protecţia
Sistemele de informare; mediului trebuie, în virtutea reglementărilor legale:
- să pună la dispoziţia autorităţilor implicate procedura de emitere
a acordului de mediu, şi, prin intermediul acestora, publicului
interesat din statul posibil să fie semnificativ afectat, informaţiile
pertinente;
- să asigure autorităţilor din acel stat, şi, prin intermediul acestora,
publicului interesat, într-un interval rezonabil de timp, înainte de
emiterea acordului de mediu.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului
va iniţia consultări cu autoritatea competentă a statului posibil să fie
semnificativ afectat de proiect, printre altele şi asupra măsurilor
avute în vedere pentru a reduce sau a elimina astfel de efecte,
înţelegându-se asupra unui interval de timp rezonabil privind durata
consultărilor.34

Instrumente în implementarea politicii de mediu

Caracteristici generale ale instrumentelor utilizate în
implementarea politicii de mediu.
Obiectivele politicii de mediu presupun şi necesită
fundamentarea, elaborarea şi aplicarea unor instrumente şi
programe prin care să se stimuleze preocupările agenţilor
economici şi a autorităţilor publice pentru prevenirea sau
limitarea dezechilibrelor ecologice, pentru implicarea lor în
acţiuni de protecţie a mediului, complementar cadrului legislativ
existent. Instrumentele politicii de mediu pot fi definite ca
mecanisme care stau la dispozitia guvernelor, prin care
acestea pot influenta populatia si organizatiile in directia
atingerii obiectivelor si scopurilor dorite. Eforturile de
clasificare a instrumentelor în domeniul politicii de mediu au
generat scheme diferite. O schemă suficient de abstractă
pentru a cuprinde multiplele posibilităţi existente, şi totuşi
suficient de concretă pentru a corespunde modalităţii în care
34 http://www.avocatura.com/ll440-legea-protectiei-mediului.html

28
pot fi implementate politicile de mediu poate fi realizată pornind de la analiza gradului de implicare a
statului şi a efectelor pe care le produc . În funcţie de aceste două criterii, instrumentele variază de la
instrumente de impunere si control pana la instrumente ale economiei de piata.
Astfel, se poate vorbi de dezvoltarea de instrumente economice, financiare, precum şi instrumente
de comunicare şi informare.
Instrumentele economice
Instrumentele pot fi calificate ca fiind “economice” după efectul lor asupra estimării costurilor şi
avantajelor diferitelor posibilităţi de acţiune ale agenţilor economici, principiul fiind acela de influenţare a
deciziilor şi a comportamentului agenţilor economici astfel încât toate direcţiile de acţiune să ducă la
rezultate eficiente din punct de vedere al mediului care nu s-ar realiza în absenţa unor asemenea
instrumente. Se pune însă problema dacă instrumentele economice se confundă cu cele financiare sau
dacă instrumentele ce prezintă aspecte financiare sunt economice 35. Răspunsul este nu.36
Se numesc economice pentru ca acestea produc efecte fie pe costuri, fie pe castiguri rezultate
din diverse acţiuni ale firmelor. Literatura de specialitate pune la dispoziţie mai multe tipuri de definiţii
pentru instrumentele economice. Astfel, sunt considerate economice „instrumentele care au efecte directe
asupra comportamentului efectiv al agentului economic, prin modificarea costurilor şi a profiturilor, care
sunt evaluate de însăşi agenţii economici”. Potrivit cu această definiţie, unele redevenţe nu sunt
considerate ca fiind instrumente economice, pentru că nu au efect intenţionat asupra comportamentului .
Altă definiţie, mai restrânsă, consideră că instrumentele pot fi economice dacă au un efect
observabil asupra comportamentului, iar după o alta, instrumentele sunt considerate economice dacă au o
componentă financiară directă (această definiţie exclude instrumente precum schimbarea drepturilor de
emisie). O altă definiţie sugerează că instrumentele nu pot fi caracterizate ca fiind economice dacă nu
utilizează mecanisme de piaţă, adica utilizarea preturilor modificate cu costurile rezultate din obiectivele
de mediu pe care le are fiecare agent.
Din definiţiile prezentate sunt admise unanim doua aspecte fundamentale: functioneaza prin
intermediul preturilor si lasă întreprinzătorul sa decidă asupra modalitatilor de acţiune. 37
Sintetizând, se poate afirmă că instrumentele economice sunt instrumentele care utilizează
mecanisme de piaţă, ce produc efecte asupra comportamentului efectiv al agentului economic,
prin modificarea costurilor şi a profiturilor.
Prin introducerea instrumentelor economice se urmăreşte să se modifice modul de producţie şi
obiceiurile consumatorilor, în sensul favorizării dezvoltării unei atitudini responsabile faţă de mediu.
Principalele rezultate ale aplicării instrumentelor economice sunt: includerea costului serviciilor de mediu şi
al poluării direct în costurile bunurilor, serviciilor şi activităţilor, eficienţa economică, stimularea
consumatorilor şi producătorilor în vederea schimbării comportamentului acestora, creşterea veniturilor
pentru investiţii de mediu.
Arthur Pigou este părintele teoriei instrumentelor economice. El gaseste ca preturile de pe piaţa
bunurilor si serviciilor trebuie sa reflecte si costurile legate de mediu care se refera la exploatarea incorecta
a resurselor, poluarea prin depasirea nivelului optim stabilit, aducând prejudicii la nivel social. Alţi
economişti ca Beaumol si Oates consideră instrumente economice redevenţele si subvenţiile privind
protecţia de mediu.38

35 OCDE, L'utilisation d'instruments économiques pour la protection de l'environnement dans les pays développement, par
Environmental and Natural Resources Policy and Training Project Technical Assistance Componenet, 1990
36 Mariana Vuta Politici si strategii financiare de protectia mediului. Disponibil: http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/
37 Raportul stiintific si tehnic al proiectului „Responsabilitatea sociala corporativa. Stimularea firmelor romanesti pentru
cresterea performantelor de mediu in contextul integrarii Romaniei in Uniunea Europeana”. contract 92120/01.10.2008.
Disponibil: operim.weebly.com/uploads/3/9/.../scientific_report_phase_2_2009.doc

38 Raportul stiintific si tehnic ..., op.cit.

29
 Instrumentele economice de mediu sunt de doua tipuri: coercitive si stimulative.
Instrumentele economice coergitive sunt de tip european si se refera la taxe, penalitati sau alte forme prin
care se urmareste conformarea cu legislaţia in vigoare.
Instrumentele economice stimulative sunt de tip OECD (Organizatia Economica de Cooperare si
Dezvoltare) si ele creează piaţa in domeniul mediu39

Instrumente economice: taxarea activităţilor cu un impact asupra mediului

Taxarea activităţilor cu un impact asupra mediului face parte din clasa mai largă a Instrumentelor
Bazate pe Piaţă (IBP) şi reprezintă unul din cele mai puternice instrumente de schimbare a modelului de
folosirea a resurselor de care dispune orice stat. Sunt folosite frecvent pentru penalizarea produselor ori
activităţilor care aduc atingere mediului. Adeseori, atunci când nu se vrea interzicerea unui produs, ci
numai limitarea utilizării sale, acest din urmă obiectiv se poate realiza pe calea instituirii unor taxe
suplimentare, care să-i amplifice costul.
Termenul generic utilizat în plan economic este de taxă de mediu, adică taxă ce are o influenţă
favorabilă asupra mediului.40 Acest termen general înglobează de fapt două categorii de taxe 41 şi anume:
- Taxe pigouviene – taxe ce au ca obiectiv alocarea optimală a resurselor prin internalizarea externalităţilor
într-o manieră optimală. Sunt destinate corectării preţurilor prin luarea în calcul a costurilor externe;
- Taxele financiare sau redevenţele - au ca obiectiv finanţarea activităţii de protecţie a mediului. 42
Însă, avansarea unei definiţii precise care să acopere în mod exhaustiv taxele de mediu este
problematică din mai multe motive:
1. Taxele au fost create şi impuse din alte considerente decât cele legate de mediu, iar principalii
beneficiari ai veniturilor generate de aceste taxe nu sunt neapărat interesaţi de considerentele de
mediu;
2. Nivelul unor taxe a fost stabilit fără a lua în considerare ce tip de efecte asupra mediului va fi produs de
o anumită schimbare;
3. Schimbarea definiţiei exacte asupra tipului de activităţi care generează o anumită obligaţie fiscală
poate avea efecte disproporţionate atunci când efectele potenţiale din perspectiva mediului nu sunt
luate atent în considerare.
Definiţia agreată la nivel internaţional se referă la baza de taxare şi nu la intenţia sau utilitatea
respectivului instrument. OECD, Agenţia Internaţională pentru Energie şi Comisia Europeană folosesc o
definiţie comună a taxelor impuse acelor activităţi cu impact asupra mediului şi anume:
acele taxe şi plăţi obligatorii către guvernul central impuse unei baze de taxare cu relevanţă
deosebită pentru mediu. 43
Cele mai importante baze de taxare în acest domeniu sunt: produsele de energie,
motoarele autovehiculelor, taxele de folosire a resurselor, taxele pentru depozitarea
deşeurilor, taxarea emisiilor măsurate sau estimate de gaze poluante sau cu efect de
seră. Astfel, chiar dacă definiţia taxării de mediu nu este una strictă, există un consens general cu
privire la ce anume reprezintă aceste taxe şi cu privire la principiile pe care le putem folosi atunci când
39 http://andreivocila.wordpress.com/2010/09/13/instrumente-economice-in-managementul-mediului/

40 Mariana Vuta, op.cit.

41 B.Bürgenmeier, Y.Horayama, N.Wallart, Theorie et pratique des taxes environmentales, Editura Economica, Paris, 1997
42 Mariana Vuta, op.cit.
43 OECD, Taxation Innovation and the Environment (OECD, Paris, 2010), p. 56.
30
analizăm dacă o nouă taxă va fi sau nu inclusă în categoria celor de mediu. 44
Conform metodologiei Eurostat, taxele de mediu poti fi clasificate în 3 grupe:
1. Taxele pe energie,
2. Taxele pe transport;
3. Taxele pe poluare și folosire a resurselor.
Taxele de energie includ impozitele pe produse energetice utilizate atât pentru transport cât şi în
scopul alimentării de utilaje staţionare. Cele mai importante produse folosite în transport sunt benzina şi
motorina. Printre produsele folosite pentru utilaje staţionare se numeră gazele naturale, cărbunii şi energia
electrică.
Taxele de transport includ, în principal, taxele legate de proprietate şi de utilizare a
autovehiculelor. Impozitele pe alte echipamente de transport (de exemplu avioane) şi servicii conexe de
transport (de exemplu, taxe pe zborurile charter sau program) sunt de asemenea incluse în această
categorie atunci când acestea sunt conforme cu definiţia generală a taxelor de mediu.
Taxele de poluare și folosire a resurselor se aplică emisiilor din surse mobile și imobile, la
comercializarea unor bunuri (baterii, substan țe chimice periculoase, anvelope, pungi de plastic, ambalaje
de plastic și carton), precum și la exploatarea unor resurse naturale (lemn, agregate), altele decât cele
folosite ca surse de energie45.
Majoritatea statelor lumii aplică, sub o formă sau alta, taxe ecologice sau un alt stimulent fiscal în
realizarea semnificaţiilor principiului „poluatorul plăteşte”. Documentele ONU şi OCDE sunt favorabile unei
utilizări cât mai largi a taxelor şi sarcinilor fiscale de tip ecologic în general.
Redevenţa
Din punct de vedere teoretic redeventele constitue plati in schimbul unui bun sau a unui serviciu
asteptat care se deosebesc de taxe. In general taxele sunt plati care se fac datorita degradarii aduse
mediului. De cele mai multe ori in practica este dificil de a le distinge. Uneori distincţia între taxă şi
redevenţă derivă din destinatarul plăţii: în cazul taxei, plata este făcută către bugetul general al statului,
fără o afectare particulară, în cazul redevenţei, sumele sunt afectate unor scopuri specifice ca de exemplu
combaterea poluării.
Taxele si redeventele pot lua numeroase forme dupa obiectivele vizate: taxele si redeventele
pentru emisii, redevente de utilizare, taxe sau redevente pentru produse, taxare cu diferite rate
În materie de mediu există redevenţe pe serviciile prestate cum ar fi redevenţe plătite pentru
utilizarea dispozitivelor colective de epurare a apelor uzate (canale de scurgere şi staţii colective de
epurare). Dar redevenţa pe poluare sau redevenţa de emisie este definită adesea drept o plată pentru
poluarea directă a mediului (aer, apă, sol). Regăsim deci motivarea de serviciu, în măsura în care această
redevenţă poate fi interpretată ca o plată pentru utilizarea “serviciilor” de mediu (de exemplu evacuarea
factorilor poluanţi).
In ciuda numeroaselor obstacole de ordin etnic, economic şi politic, recurgerea la taxele şi
redevenţele de mediu a cunoscut o accelerare după anii ’90, existând patru motive pentru aceasta evoluţie:
- “perierea” cadrului legislativ şi a reglementărilor stufoase, complexe si greu de aplicat;
- cercetarea eficacităţii politicilor de mediu;
- nevoia de resurse financiare;
- exigenţa integrării efective a politicilor de mediu in cadrul deciziilor economice ca o condiţie esenţială a

44 Analiza taxelor de mediu în România. p.10. http://www.ecopolis.org.ro/media/files/

45 Ibidem
31
 unui proces de dezvoltare durabilă.
Principalele tipuri de taxe şi redevenţe de mediu ce se utilizează în practică sunt: redevenţe pe
emisiuni sau redevenţe de deversare, redevenţe asupra zgomotului, redevenţele pe produs.
Exemple de redevenţe:
În Turcia se aplică o redevenţă fixă de 12,5% atât pentru producţia de petrol, cât şi pe cea de gaze. .
În Germania, potrivit datelor Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale (ANRM), se percepe o redevenţă
de 10% atât din valoarea producţiei de gaze, cât şi din cea de petrol. În Ungaria, redevenţele variază între
12% şi 30% în funcţie de dimensiunea zăcământului, iar în Franţa redevenţele pot ajunge până la 30% din
valoarea producţiei, în funcţie de zăcământ.
În Italia, ţară a cărei industrie de hidrocarburi poate fi comparată cu cea din România, redevenţa este de
până la 7% din valoarea producţiei în funcţie de dimensiunea zăcământului, la care se aplică o taxă
suplimentară de 3% pentru un fond special. 46
În România, companiile petroliere plătesc statului român redevenţe între 3,5% şi 13% din producţie, potrivit
legislaţiei din domeniu. Aceste niveluri au fost stabilite în 2004, la privatizarea Petrom, şi nu pot fi
modificate până la finele anului 2014 47.
Acordul dintre statul român şi Roşia Montană GC preconizează o redevenţa de 6%, în loc de 4%. Dacă
vor rămâne aceste cifre, România va beneficia de una dintre cele mai mari redevenţe din lume. De
exemplu, în Finlanda şi Suedia se percepe o redevenţă cuprinsă în intervalul 0-2%, în Australia între 0% şi
2,5%, în Brazilia se situează la 1%, iar Spania nu percepe redevenţe. Pe de altă parte, Rusia prevede
aceeaşi redevenţă de 6% ca România, în schimb Chile cere o taxă cuprinsă între 0% şi 14%. Trecând la
continentul african, Congo şi Ghana au redevenţe de 5%, iar Republica Democrată Congo prevede o taxă
de 2,5%. În fine, una dintre cele mai mari forţe economice din lume, China, are un sistem în care percepe
între 0,6 – 0,85 euro pe tonă drept taxă pe resurse. 48
Instrumente financiare
Instrumentele economice stimulative mai sunt numite instrumente financiare . Prin definiţie, un
instrument financiar reprezintă un contract care generează drepturi sau obligaţii între anumite părţi de a
încasa sau plăti numerar sau altă contraprestaţie financiară. Mai simplu, instrumentele financiare pot fi
privite ca fluxuri de numerar cu anumite riscuri, în functie de predictibilitatea acestor fluxuri. instrumentele
financiare sunt create pentru soluţionarea unor probleme majore, pentru care este necesar fie majorarea
prelevărilor de fonduri publice , fie reconsiderarea priorităţilor şi opţiunilor. Instrumentele financiare au ca
efect modificarea fluxurilor de resurse financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari. În domeniul
mediului, instrumentele financiare tranzac ționează și redistribuie riscurile generate de activităţi cu impact
asupra mediului, și, prin urmare, reprezintă pentru agen ții economici instrumente importante de transfer al
riscului. Acestea pot fi utilizate atât pentru acoperirea riscurilor, cât și pentru achizi ționarea de riscuri în
scopul realizării de profituri.
Subvenţiile, ajutoarele financiare, suprimarea taxelor sau detaxările
Subvenţiile şi ajutoarele financiare sunt incitaţii pe care statul şi alţi contribuabili le oferă
poluatorilor potenţiali sau efectivi, ele putând fi utilizate pentru încurajarea reducerii poluării sau pentru
atenuarea incidenţei economice a reglementărilor (ajută întreprinderea să suporte costul aplicând aceste
reglementări). Sunt utilizate pentru acordarea de credite sau diminuarea dobânzilor aferente acestora.
46 http://www.zf.ro/zf-24/renegocierea-deceniului
47 http://www.focus-energetic.ro/sistemul-de-redevente-petroliere-din-romania-este-potrivit-12301.html
48 http://www.obiectiv.info/cum-castiga-romania-din-redeventele-platite-de-rmgc_19030.html#sthash.Ix7sMesS.dpuf

32
Exemplu de subvenţie constituie ajutoarele financiare acordate la nivel naţional pentru epurarea apei şi
aerului ori cele oferite la nivel comunitar pentru practicile agricole favorabile mediului.
Având în vedere eficienţa şi efectele posibile, ajutoarele financiare sunt considerate, în general, ca
având o influenţă pozitivă asupra inovaţiei, constituind o susţinere pentru instrumentele tradiţionale. Ţinând
cont de controverse, principiul poluator-plătitor a admis anumite excepţii cu privire la acordarea acestor
ajutoare. Astfel, ele pot fi acordate în trei cazuri:
1. dacă subvenţiile sunt vărsate pentru experimentarea unor noi tehnologii de luptă contra poluării şi
pentru a se pune la punct noi echipamente ecologice;
2. dacă ajutoarele financiare pot asigura o dezvoltare regională armonioasă (de exemplu evitarea unui
dezechilibru inter-regional);
3. dacă ajutoarele financiare se acordă unor industrii, zone sau instalaţii existente care, fără acestea ar
risca să se confrunte cu grave dificultăţi legate de implementarea unor constrângeri ale mediului într-un
termen dat. În acest caz, ajutoarele vor fi limitate în timp şi nu vor crea distorsiuni la nivelul investiţiilor
sau schimburilor internaţionale.
Ajutoarele financiare pot fi de trei tipuri, şi anume:
- ajutoare generale , ce vizează promovarea cercetării ştiinţifice şi tehnologice şi încurajează acţiunile de
punere în practică a unor instalaţii de măsurare a poluării şi dispozitive de alertă,
- ajutoare pe grupe de poluatori , care au ca obiectiv suportarea doar a unor părţi din costul real al
echipamentelor colective de depoluare (staţii de epurare, instalaţii de eliminare a deşeurilor, etc.),
- ajutoare pentru poluatorii particulari , ce sunt proporţionale cu reducerea poluării (subvenţii directe,
amortizarea accelerată, credite, etc).
Utilizarea subvenţiilor în lupta pentru protecţia mediului se realizează în diverse domenii, cele mai
susţinute fiind: lupta contra poluării atmosferei, tratarea apelor uzate, gestionarea deşeurilor, reducerea
zgomotului.
Danemarca, Finlanda, Grecia, Norvegia, Suedia vizează punerea în funcţiune a unor tehnologii
nepoluante, în timp ce alte ţări vizează favorizarea anumitor sectoare economice în acordarea subvenţiilor:
Canada (subvenţionarea agriculturii),Danemarca(construcţiile, circulaţia), Suedia (transportul maritim).
Începând cu anii ’80, economiştii şi responsabilii politici s-au arătat interesaţi de efectele pe care le
au asupra mediului măsurile de susţinere economică a energiei, agriculturii, transporturilor. Presiunea
acestor ajutoare a fost considerată o posibilitate de câştig pe toate planurile, în măsura în care era
avantajoasă atât pentru economie, cât şi pentru mediu. Susţinerea acordată agriculturii, extracţiei de
cărbune şi pescuitului maritim a fost la sfârşitul anilor ’90 în sumă de 375 miliarde $ pe ansamblul ţărilor
OCDE respectiv 1,6% din PIB (agricultura a fost marele beneficiar) iar la sfârşitul anului 2000 a fost de 340
miliarde $ 10.
Agricultura absoarbe o nouă parte a subvenţiilor în ţările membre OCDE, iar transferurile pentru
politicile agricole au reprezentat, în 1998, 300 milioane ECU, adică 1,3% din PIB. Se constată că procentul
s-a diminuat faţă de 2,2% în perioada 1986-1988. În agricultură, de exemplu, ajutoarele se pot acorda fie
din surse bugetare, fie extrabugetare şi au următoarele forme:
➢ susţinerea preţului de piaţă la un nivel mai ridicat decât cel mondial. Astfel, se pun bariere la
importul de produse, se subvenţionează exportul sau se iau alte măsuri de încurajare a acestuia,
➢ plăţi compensatorii ce sunt finanţate din buget şi se duc la creşterea preţului intern al producţiei,
➢ subvenţiile la intrare apar sub forma rambursărilor intrărilor cumpărate la preţuri de piaţă
(îngrăşăminte), a exonerării de taxe pe produs (motorină), sub-tarifare a resurselor (apă,
electricitate), ajutor pentru cumpărarea unor echipamente la preţuri cu reduceri.
33
 Principala formă de realizare a subvenţiilor este prezentată de fondurile pentru mediu, create
pentru a finanţa direct protecţia naturii. Reglementarile speciale consacra fonduri specializate, utilizate
pentru subventii si acordarea unor prime stimulatoare si a unor "mecanisme economice" constând în
stimularea economica a actiunilor de protectie si conservare, si descurajarea activitatilor contrare
(deocamdata prezent doar în domeniul apelor, prin Legea nr. 107/1996).
- Fondul apelor, instituit prin art. 14 din H.G. 1001/1990 si reluat în noua lege a apelor 107/1996,
fondul se constituie din taxele si tarifele pentru serviciile de avizare si autorizare. Este un fond special
extrabugetar.
- Fondul de ameliorare a fondului funciar, a fost creat prin art. 67 si 71 din Legea nr. 18/1991 a
fondului funciar, la dispozitia Ministerului Agriculturii. Surse de constituire: taxele percepute pentru
aprobarea scoaterii definitive a terenurilor din circuitul agricol si silvic.
- Fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic , instituit prin Ordonanta Guvernului
nr. 29/1994. Acesta se aproba anual ca anexa la legea bugetului de stat.
- Primele de împadurire, instituite prin Legea nr. 83/1993, se suporta de la bugetul de stat si se
acorda prin intermediul ocoalelor silvice, detinatorilor de terenuri care realizeaza împaduriri, perdele
forestiere de protectie, ca masuri antierozionale.
- Fondul de conservare si regenerare a padurilor, instituit prin Codul Silvic, Legea nr. 26/1996,
are ca scop de a facilita cumpararea si împadurirea unor terenuri, cu functii speciale de protectie.
- Fondul de protectie a vânatului, instituit prin legea fondului cinegetic (103/1996), se utilizeaza
pentru actiuni de refacere a potentialului biogenetic al unor fonduri de vânatoare, combaterea infractiunilor
de braconaj.
- Fondul national de mediu, instituit prin Legea 73/2000 ca instrument economico-financiar
destinat realizarii obiectivelor de interes public major din Planul national pentru protectia mediului.
O formă inedită de incitaţie economică financiară este experimentată în Danemarca - un „bonus
ecologic”. Pe această cale se recompensează angajaţii ale căror acţiuni permit reducerea consumului de
resurse naturale şi a poluării aerului, apei sau solului.
Remarcabil este conceptul de finantare ecologica, lansat de biologul american Thomas Lovejoy -
datoriia pentru schimbarea naturii. Conform acestuia, o parte din datoria externa a unor tari este preluata
de organisme bancare sau guvernamentale, sume care se reinvestesc în respectivele tari în proiecte
ecologice. De aceasta tehnica au beneficiat nu numai tari subdezvoltate ci si tari ca Polonia, care a
beneficiat de investitii ecologice prin reducerea datoriei externe cu 10%. 49
Suprimarea taxelor sau detaxările se aplică pentru unele produse şi activităţi datorită
semnificaţiilor lor pentru ocrotirea naturii. Astfel, ridicarea taxelor în cazul benzinei fără plumb a permis în
multe ţări stabilirea unor preţuri ale acesteia inferioare celor ale benzinei obişnuite, încurajând astfel
utilizarea acestei combustibil curat. În acelaşi mod s-a procedat şi în privinţa biocarburanţilor. De
asemenea, o diminuare a fiscalităţii se practică şi pentru autovehiculele care respectă norme de poluare
mai stricte decât cele instituite pe cale legală.
Politica preţurilor
Un important instrument economic financiar de acţiune în favoarea protecţiei şi conservării mediului
îl constituie şi politica în domeniul preţurilor. Frecvent, întrucât preţurile produselor nu reflectă costul pentru
49 Pârghii juridico-economice si instituţionale de protecţie a mediului. http://www.scritube.com/geografie/ecologie/parghii-
juridicoeconomice-si-i1252017175.php.
34
mediu al producţiei ori al emisiilor rezultate în urma folosirii acestora, el rămâne să fie suportat la nivelul
întregii societăţi. Ca atare, politicile în materie, reflectând cerinţele în principiul „poluatorul plăteşte”, pot să
garanteze luarea în calcul a costului pentru mediu pe care îl comportă bunurile şi serviciile. Este de
exemplu cazul în care statul este proprietarul ori controlează resursele naturale, precum pădurile ori
rezervele de minereu.
Această formulă poate să se repercuteze mai ales asupra preţurilor produselor de bază care provin
din ţările în curs de dezvoltare, care ar trebui astfel stabilite şi percepute încât să reflecte corespunzător
costurile ascunse legate de protecţia mediului, atât la nivel local, cât şi la nivel mondial. 50
Împrumuturile (creditele) avantajoase
O altă formă de stimulare economică a acţiunilor favorabile mediului o constituie creditele
(împrumuturile) cu dobândă redusă ori chiar fără dobândă. Sunt practicate, mai ales ca ajutor
guvernamental, pentru construcţia şi funcţionarea instalaţiilor ecologice şi sistemelor de reciclare (Franţa).
Astfel, o taxă specială, calculată pe baza cantităţii de dioxid de sulf emise este aplicată echipamentelor de
combustie cu o capacitate mai mare de 50 de megawaţi ori a căror emisie depăşeşte 2500 de tone.
Sumele primite pe această cale permit susţinerea financiară a achiziţionării echipamentelor antipoluare în
asemenea instalaţii. În acelaşi context, politicile băncilor de acordare a creditelor pot să includă
comportamentul ecologic ca un criteriu tot mai important de evaluare a caracterului serios al unei
întreprinderi.51
Acordarea subventiilor directe si diverse credite pentru investitii necesare in lupta contra poluarii
sau in activitatea de cercetare dezvoltare au ca efect prevenirea dar nu genereaza încasări si nu respecta
principiul poluatorul plăteşte. OCDE nu accepta acest tip de instrument in politica de mediu. 52
Asigurările
Alături de instrumentele economice prezentate, asigurările joacă un rol din ce în ce mai important
mai ales pe tărâmul reparării pagubelor produse mediului prin activităţi economice şi sociale cu risc
ecologic major. Reglementările legale şi practice vizând acoperirea prin asigurare a sinistrelor cauzate prin
poluare variază de la o ţară la alta. În acest timp, regula generală este aceea că asigurarea nu poate
acoperi decât evenimentele fortuite. Iată de ce, dacă paguba provine de la o poluare cauzată prin acte
deliberate sau printr-o omisiune de asigurare, ea nu se va bucura de nici o reparare. De asemenea, poliţele
de asigurare nu acoperă de obicei decât pagubele care decurg dintr-un eveniment definit ori dintr-un
accident; dacă dauna se produce gradual, de exemplu, printr-o poluare cumulată, asigurarea nu poate
acoperi prejudiciul astfel cauzat.
În ultima perioadă se înregistrează tendinţa folosirii de către companiile de asigurare de „pool”-uri
specializate, care acceptă asigurarea de noi riscuri de poluare relativ necunoscute, sub controlul legislaţiei
privind protecţia mediului. Totodată, pe această cale se admite din ce în ce mai frecvent extinderea
asigurării şi asupra riscului de poluare graduală. 53
Certificatele de emisie
Pentru desemnarea noţiunii de certificate, se folosesc mai multe terminologii: permise negociabile,
credite de poluare, drepturi de poluare, bonuri de emisii, etc. Aceste diverse expresii sunt sinonime şi

50 Achim Gheorghe. Dreptul mediului – Note de curs. Universitatea „Transilvania” Braşov, 2008.

51 Achim Gheorghe, op.cit.

52 Raportul stiintific si tehnic al proiectului „Responsabilitatea sociala corporativa. Stimularea firmelor romanesti pentru
cresterea performantelor de mediu in contextul integrarii Romaniei in Uniunea Europeana”. contract 92120/01.10.2008.
Disponibil: operim.weebly.com/uploads/3/9/.../scientific_report_phase_2_2009.doc
53 Achim Gheorghe, op.cit.
35
desemnează acelaşi instrument.
Certificatele de poluare răspund, de fapt, unui principiu simplu şi anume: fixarea unui nivel total
predeterminat al emisiilor sau concentraţiei de emisii într-o zonă dată.
Permisele negociabile reprezintă totalul autorizaţiilor ce sunt distribuite întreprinderilor poluatoare
din zona respectivă. Aceste permise sunt negociate între firme dar şi între secţiile aceleiaşi întreprinderi.
Întreprinderea care îşi menţine nivelul emisiilor sub cota atribuită poate ceda sau închiria excedentul altor
firme sau le poate utiliza pentru a compensa emisiile altor secţii ale întreprinderii. Pentru a incita la
schimbul comportamentelor, nivelul total al emisiilor predeterminate dintr-o zonă poate fi fixat astfel încât să
existe o penurie relativă a permiselor negociabile. Această penurie conferă o valoare ce creează pentru
întreprinderea poluatoare o incitare la negociere cu alte firme.
Permisele negociabile transferă deciziile cu privire la concepţia şi localizarea echipamentului de
control al poluării la sectorul administrativ al întreprinderii. Certificatele / permisele negociabile se regăsesc
sun diferite forme:54
➢ Certificate ce încorporează un drept sau o obligaţie . Acestea pot fi bazate nu numai pe
dreptul de a face un anumit lucru (de exemplu emisia unei cantităţi date dintr-un poluant) dar şi pe obligaţia
de a efectua o acţiune de prevenire sau de reparare a mediului (de exemplu obligaţia de recuperare sau de
reciclare a unei cantităţi date dintr-un material, de a pune în vânzare pe piaţă produse ce respectă mediul:
hârtie reciclabilă, pahare reciclabile, etc). În acest caz, certificatele nu sunt atribuite tuturor participanţilor ci
doar celor ce şi-au luat de la început obligaţia de reparare a mediului. Aceştia le pot vinde celor ce nu
respectă obligaţia asumată. Ca domenii în care se pot utiliza sunt: gestiunea deşeurilor şi transporturile;
➢ Certificate bazate pe emisii sau pe produse. Acest tip se bazează fie direct pe emisiile de
poluant, fie pe caracteristicile produselor fabricate, pe eliminarea cauzelor ce aduc prejudicii mediului (de
exemplu conţinutul de sulf din combustibil, utilizarea autovehiculelor, etc). În primul caz, numai emitenţii din
regiune vor primi certificate, în celălalt caz, vor primi producătorii naţionali dar şi importatorii;
➢ Certificate bazate pe emisii sau pe calitatea mediului. Datorită controlului realizat de
autorităţi asupra poluanţilor s-a putut realiza un raport asupra volumului de emisii şi asupra efectelor
acestora. Pe această bază, se disting două tipuri de piaţă, altfel spus “emission permit markets” sau
“ambient air quality permit markets” .
În primul caz, autorităţile impun unui grup de poluatori dintr-o regiune un volum limită de emisii ce
este calculat pornind de la ipoteza existenţei unei relaţii liniare între volumul emisiilor şi calitatea aerului. În
celălalt caz, se doreşte controlul direct al calităţii aerului, fiind necesară elaborarea unui model de dispersie
a poluanţilor emişi cu scopul determinării impactului fiecărei surse asupra calităţii mediului.
Sistemul „permiselor negociabile”, este o aplicaţie la un alt nivel a burselor de poluare. Conform
acestuia, fiecărui stat i se recunoaşte un drept de a polua prin gaze cu efect de seră, dar în limitele unui
plafon care este o cotă-parte din plafonul global. Statul care este capabil să-şi reducă emisiile sub limitele
maxime admise este autorizat să vândă alocaţiile de poluare neutilizate statelor care nu vor (ca o alegere
economică) ori nu o pot face (din cauza dificultăţilor ecologice) în scopul menţinerii plafonului global.
Pentru ca un sistem de permise negociabile să funcţioneze trebuie să i se stabilească limita
geografică unde acţionează. Literatura de specialitate nu furnizează reguli precise de determinare a
mărimii pieţei pe care vor funcţiona certificatele, însă se regăsesc anumite criterii legate de competenţele
politico-administrative sau de numărul de potenţiali participanţi. Totuşi, aspectul determinant este cel al
efectelor poluării, certificatele putând fi aplicate într-o regiune, ţară sau ansamblu de ţări. Dacă însă emisiile
provin de la produse toxice, cancerigene, metale rare, etc, ideea permiselor este abandonată deoarece în
aceste cazuri vor fi aplicate numai reglementări directe. Pe o piaţă dată, natura schimbării permiselor este
determinată doar de numărul de participanţi, participanţi ce sunt autonomi şi nu depind de acelaşi centru
54 Mariana Vuta, op.cit.
36
de decizie.55
Dezavantajele acestor instrumente sunt legate de:
- complexitatea sistemului ce pare dificilă şi care acţionează din nevoia de reglementare şi protejare;
- îngustimea pieţei de poluare, experienţa americană arătând că există riscul să se manifeste puţini
cumpărători şi vânzători (există legislaţie care veghează să nu se creeze monopoluri);
- existenţa opoziţiei la ideea de vânzare şi cumpărare a permiselor negociabile din partea cercurilor
ecologiste “dure”.
Practica acestor permise în SUA a dus la o anumită dezvoltare. Îîn Europa s-a studiat această
posibilitate (cel mai mult în Germania) unde, teoretic, sunt şanse de aplicare, dar paradoxal piaţa poluării
exercită un soi de fascinaţie-repulsie: metodă ideală pentru economişti nu este acceptată datorită
complexităţii de organizare a sistemului. Se poate spune că practica instrumentelor economice este
supusă prelucrării în două culturi diferite: în Europa comunitară, unde tradiţia intervenţionistă se traduce
printr-un nivel mare de cheltuieli publice, deci o fiscalitate forte, iar recurgerea la taxe de poluare este
acceptată; în SUA, unde cheltuielile publice şi fiscalitatea sunt reduse, dar unde încrederea în piaţă este
incontestabilă, taxele sunt rare şi în genere neacceptate, însă se dezvoltă piaţa de poluare.
Practici de utilizare a certificatelor de emisie / permise negociabile
Sistemul permiselor negociabile utilizat în SUA pentru controlul calităţii aerului a fost elaborat în cadrul aplicării
dispoziţiilor legii Clear Air Act . Într-un prim stadiu, se creează în atmosferă spaţii identificabile cunoscute sub numele de “bule”
imaginare, deasupra surselor de poluare a aerului. Se fixează apoi un total autorizat de emisii în cadrul acestei bule iar în
interiorul acestui plafon predeterminat al emisiilor, transferurile sunt autorizate între sursele de poluare.
Sistemul a fost realizat pentru a permite întreprinderii să controleze emisiile secţiilor pentru care reducerea poluării este
costisitoare. Invers, secţiile unde costul limitării emisiilor este foarte ridicat, pot cunoaşte nivelul emisiilor cu condiţia ca totalul
emisiilor din cadrul unei bule să fie inferior celui predeterminat.
Tehnica bulelor reduce sensibil necesitatea administraţiilor publice de a avea un expert pentru a controla poluarea.
Este suficient ca administraţia să dea un nivel acceptabil al poluării aerului în interiorul unei zone acoperite de bulele imaginare
şi să fie capabilă să controleze emisia în cadrul acelei zone. Metoda lasă în întregime responsabililor sau proprietarilor
instalaţiilor posibilitatea de a lua măsurile necesare reducerii poluării.
Permisele negociabile prezintă avantaje atât pentru mediu, cât şi pentru economie, deoarece cantitatea de poluant nu
este fixată a priori, ci este şi menţinută automat, graţie variaţiilor de preţ (toate sursele de poluare noi trebuie să obţină permise
negociabile, ceea ce înseamnă creşterea preţului) dar şi pentru că orice agent economic sau organizaţie de protecţie a mediului
are posibilitatea de a interveni prin vânzare, cumpărare a permiselor negociabile. Reducerea costului de depoluare şi schimbul
de permise duce la dezvoltarea economiei şi a luptei contra poluării, datorită posibilităţilor de cumpărare a permiselor de către
noii poluatori, agenţii economici acceptă mai uşor acest sistem decât constrângerile fiscale.
Pe plan internaţional, forme certe de schimb sau compensare a poluării se pot realiza între ţări cu costuri marginale
apropiate, fiind studiat aportul permiselor negociabile pentru lupte contra efectului de seră.
Un sistem de permise negociabile pentru producţia de electricitate a fost gândit de Australia care, în decembrie 2000, a
adoptat noua lege a producerii de energie pornind de la resurse regenerabile. Legea are ca obiectiv propus ca 12,7%, respectiv
25.500 Gwh/an din producţia de electricitate australiană să fie obţinută din resurse regenerabile (până în anul 2010). Începând
cu aprilie 2001, toţi utilizatorii de electricitate (în special cumpărătorii şi utilizatorii mari) trebuie să cumpere energie produsă din
resurse regenerabile, pentru a-şi achita obligaţiile. Ei trebuie, periodic, să primească certificate eliberate de organul de
reglementare competent, respectiv Reneuable Energy Regulator care să ateste cumpărarea energiei din surse regenerabile.
Aceste certificate de cumpărare pot fi eliberate pentru fiecare megawatt – oră produs din resurse regenerabile agreate.
Reglementările vizează printre altele şi instalaţii, reţele de distribuţie, utilizarea energiei geotermice, a biocombustibililor şi a altor
tipuri de deşeuri, precum şi utilizarea unor instalaţii de combustie biomasă/combustibili fosili.
Pentru România, exemplu de permis negociabil îl constituie certificatele verzi. Certificatul verde este un titlul ce
atestă producerea de energie electrica din surse regenerabile de energie. Certificatul se poate tranzacţiona, distinct de
cantitatea de energie electrică pe care acesta o reprezintă, pe o piaţă organizată, în condiţiile legii si reprezinta schema suport
de promovare a producerii energiei din surse regenerabile.
Statul roman sprijina investitorii in energie verde (regenerabila) prin intermediul certificatelor verzi si prin asigurarea
cadrului legal de comercializare a acestora. In prezent, fiecare MWh de energie verde produs din surse regenerabile este

55 Mariana Vuta, op.cit.

37
recompensat cu un numar de certificate verzi. Aceste certificate verzi sunt cumparate de furnizorii de energie electrica,
companiile de profil fiind obligate sa aiba o anumita cota de energie regenerabila in cosul de energie electrica livrata
consumatorilor.56

Bursele de poluare
Destul de controversat până în prezent, acest sistem a fost experimentat pentru început mai ales în
SUA, în privinţa apei şi aerului.
Chicago Board of Trade (cea mai mare bursă americană de materii prime) a inventat o piaţă a
drepturilor de a polua; societăţile americane pot, pe această piaţă, să cumpere asemenea drepturi, care le
permit să satisfacă exigenţele de poluare fără a investi ele însele în procesele de depoluare. Drepturile de
a polua vor fi vândute de către producătorii care şi-au ameliorat propria situaţie, în sensul degajării de la
„valoarea ecologică adăugată”, pe care o pot ceda la alţi exploatanţi mai poluanţi.
Principiul constă concret în următoarele: o uzină poate epura mai mult decât i se cere şi permite
astfel alteia de a epura mai puţin, desigur contra unei anumite plăţi. Se vând astfel creanţe de poluare. În
SUA s-au format chiar curtieri pentru a intermedia şi a facilita asemenea tranzacţii. Bine conceput şi corect
aplicat, sistemul poate constitui o sursă importantă de economii.
Ca atare unele uzine, pentru care costul epurării este scăzut, pot să-şi permită o serie de economii
transferate altor întreprinderi pentru care costul ar fi, dimpotrivă, considerabil. În plan juridic, „Clean Air Act”
din SUA, din 1990, a consacrat acest sistem.57
Sistemele de consignaţie şi de responsabilităţi
În cadrul sistemelor de consignaţie, cumpărătorii produselor ce prezintă risc de poluare, plătesc
o sumă de bani ce le va fi rambursată la returul produsului sau ambalajului într-un centru de reciclare.
Instrumentul este atractiv pentru că recompensează comportamentul favorabil faţă de mediu.
Sistemele de consignaţie sunt utilizate de mulţi ani pentru controlul evacuării ambalajelor băuturilor.
Ele contribuie la prevenirea emisiilor de substanţe toxice provenite de la bateriile electrice sau de la
incinerarea materiilor plastice sau a reziduurilor ce provin de la recipientele în care se depozitează
pesticidele.
Se aplică în ţări ca India, Siria, Liban, Egipt şi Cipru (pentru sticlele băuturilor gazoase), în timp ce
în Canada, SUA, Franţa, Germania se aplică pentru diferite tipuri de recipiente. Danemarca, Finlanda,
Norvegia şi Suedia studiază posibilităţi de punere în practică a unor sisteme pentru alte articole ca de
exemplu bateriile ce conţin cantităţi importante de cadmiu şi mercur. Norvegia, graţie acestui sistem s-au
recuperat între 90% şi 95% din carcasele autovehiculelor abandonate. Finlanda aplică sistemul de
consignaţie pentru carcasele maşinilor, Austria le aplică lămpilor electrice, SUA le aplică şi pneurilor
vehiculelor. Eficacitatea sistemelor de consignaţie se măsoară prin procentul de returnare pentru produsele
supuse acestui sistem, rată ce depăşeşte 60% în Austria şi se situează între 85-90% în Norvegia. Ca ordin
de retur general, pentru recipientele din sticlă procentul se situează între 66-99% , fiind mai scăzut pentru
recipientele din metal.
Sistemele de consignaţie impun costuri administrative mici, deoarece odată ce suma este plătită,
nu se realizează nici o altă intervenţie suplimentară a autorităţilor publice.
Sistemele de responsabilităţi sunt acelea în care întreprinderile depun gaj, înainte de a începe o
activitate, o sumă de bani ce este pierdută definitiv dacă activitatea lor aduce pagube inacceptabile
mediului sau antrenează o poluare peste nivelul considerat acceptabil. Aceste sisteme sunt utilizate destul

56 http://www.cez.ro/ro/nou-certificate-verzi.html#2_cv
57 Achim Gheorghe, op.cit.
38
de puţin în ţările OCDE.
Instrumente sociale şi de comunicare
O alta categorie de instrumente sunt instrumentele sociale şi de comunicare. Mecanismul
instrumentelor sociale şi de comunicare încearcă să promoveze schimbarea comportamentală faţă de
problemele de mediu. Funcţile acestor instrumente sunt de a de a trezi conştiinţa asupra problemei de
mediu puse în discuţie, a politicii propuse şi de a-i convinge pe oameni de necesitatea schimbării
comportamentale. precm şi de a asigura sprijinul şi angajarea pentru cooperare prin:
- Încheierea unor acorduri cu grupuri – ţintă, interesate în rezolvarea problemei de mediu supusă
discuţiei şi care dispun şi de suport corespunzător pentru găsirea şi aplicarea soluţiilor;
- Colaborarea cu instituţiile care se ocupă de mediu şi protecţia acestuia.
Instrumentele eonomice, financiare, precum şi instrumente sociale şi de comunicare, aplicate din
motive de mediu, urmăresc îndeplinirea următoarelor obiective.
➢ Stimularea comportamentului raţional pentru mediu;
➢ Găsirea instrumentelor de finanţare pentru implementarea politicilor de mediu
➢ Obţinerea de fonduri pentru îndeplinirea scopurilor de mediu (măsuri de prevenire, măsuri corective de
depoluare, etc.).
Acordurile voluntare
Instrumentele sociale şi de comunicare încearcă să promoveze schimbarea comportamentală faţă
de de problemele de mediu. Forma practică de manifestare a instrumentelor sociale şi de comunicare o
reprezintă acordurile voluntare, neoficiale, care pot trata orice subiect de interes comun, cu condiţia ca
acesta să nu fie interzis de lege. Acordurile voluntare pot fi încheiate între: ţări, autorităţi guvernamentale,
instituţii guvernamentale şi agenţi economici privaţi, instituţii guvernamentale şi asociaţii profesionale.
Cooperarea este cel mai important principiu al instrumentelor sociale şi de comunicare. Importanţa
cooperării între părţile implicate în identificarea şi rezolvarea problemelor de mediu rezultă din următoarele
aspecte:
● Problemele de mediu nu se restrâng la limitele create de om;
● Problemele de mediu nu constituie preocuparea exclusivă a unei anumite părţi a societăţii. Vecinii
(persoane, ţări) vor fi întotdeauna părţi implicate direct sau indirect
Funcţiile instrumentelor de comunicare şi informare sunt:
- Conştientizarea problemei de mediu puse în discuţie, a politicii propuse şi de a-i
convinge pe oameni de necesitatea schimbării comportamentale;
- Asigurarea sprijinului pentru cooperare.
Realizarea în practică a primei funcţii se poate face prin:
✓ A arăta avantajele noului comportament dorit faţă de cel vechi;
✓ Oferirea de ajutor şi îndrumare celor decişi să adopte schimbarea comportamentală;
✓ Crearea unei infrastructuri, baze de date şi instrumente informaţionale specifice;
✓ Prezentarea avantajelor tehnologice, economice şi de mediu ale „tehnologiilor curate”;
✓ Îndepărtarea obstacolelor din calea participării celor interesaţi;
✓ Oferirea unui bun exemplu de comportament dat de administraţie însăşi.
Acordarea sprijinului pentru cooperare se realizează prin:
✓ Încheierea unor acorduri cu grupuri – ţintă, interesate în rezolvarea problemei de mediu
supusă discuţiei şi care dispun şi de suport corespunzător pentru găsirea şi aplicarea soluţiilor;
✓ Colaborarea cu instituţiile care se ocupă de mediu şi protecţia acestuia.
Limitările instrumentelor sociale şi de comunicare constau în faptul că există pericolul de a se
pierde motivaţia iniţială şi cel al pierderii partenerilor datorită faptului că nu s-a precizat clar de la început şi
de fiecare dată ce are de câştigat fiecare parte din noua politică.

Marca verde („eco-label”)

39
 Eticheta ecologică reprezintă un instrument ecologic de promovare a produselor favorabile
mediului, făcând apel la preocupările publicului şi la prudenţa producătorilor. Este un simbol grafic, insotit
sau nu de un text descriptiv aplicat pe produs, ambalaj intr-o brosura sau document informative ce
insoteste produsul.58
Stabilirea unui astfel de sistem de etichetare ecologica este destinat să ajute consumatorii să
aleagă produsele care pot determina reducerea impactului asupra mediului oferindu-le informaţii privind
caracteristicile de impact asupra mediului ale produselor etichetate ecologic. 59 Criteriul de calificare îl
constituie o apreciere globală asupra calităţii ecologice a produsului; sunt excluse etichetarea negativă
care atrage atenţia asupra pericolelor particulare, dar şi informaţiile specifice, precum cele referitoare la
utilizarea materialelor reciclate. O atare metodă cere producătorilor să examineze întreg ciclu de viaţă al
produsului (producere, distribuire, utilizare, eliminare) în scopul de a preveni degradarea mediului în toate
stadiile şi cu privire la toate sectoarele: aer, apă, sol.
Sistemul a fost practicat pentru prima dată în Germania (prin apariţia mărcii „îngerul albastru” în
1978), s-a extins apoi în Norvegia, Suedia şi Finlanda în cadrul Consiliului Nordic, în Austria, Portugalia,
Franţa ş.a. Se estimează că în prezent există circa 4000 de produse etichetate în aproximativ 70 de
categorii.
În cadrul Uniunii Europene a fost adoptat la 20 martie 1992 Regulamentul 880/92 pentru a crea un
sistem comunitar de „eco-label” bazat pe participarea voluntară a fabricilor. Aplicarea sistemului de
ecomarcă necesită existenţa unui organism care să propună autorităţii publice competente categoriile de
produse susceptibile de etichetare, pe baza principiului că ecomarca trebuie să producă o reducere
importantă a vătămărilor aduse mediului. O dată categoria de produse selecţionată, se trece la examinarea
tipurilor şi gradelor de daune potenţiale pentru mediu pe care acestea le prezintă, criteriile de evaluare fiind
fixate în colaborare cu grupurile de experţi. Fabricanţii sunt ţinuţi să prezinte în mod voluntar produsele
pentru examinare, să se angajeze să respecte condiţiile contractuale şi să plătească o sumă determinată
pentru utilizarea mărcii pe o anumită perioadă. Punctul slab constă în faptul că aceste sisteme sunt foarte
dificil de administrat, în principal din cauza nevoii de evaluare globală a ciclului de viaţă între al produsului.
În România, în urma modificării Legii nr. 137/1999 prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
91/2002, s-a introdus o modalitate de implementare a principiilor elementare şi „recunoaşterea produselor
cu impact redus asupra mediului prin acordarea etichetei ecologice” (art. 4 lit. b). Prin Hotărârea Guvernului
nr. 335 din 4 aprilie 2002 s-au adoptat măsuri pentru implementarea în România a programului „Steagul
Albastru – Blue Flag”.
Concluzii
Instrumentele economico-fnanciare joacă un rol din ce în ce mai important în promovarea
obiectivelor protecţiei mediului. Utilizarea acestora presupune însă evaluarea permanentă a eficienţei lor în
raport cu scopurile propuse şi adoptarea corectivelor necesare în vederea unei eficacităţi cât mai mari.
Cercetările demonstrează efectele limitate ale taxelor Pigouviene 60. Reglementările autorităţilor privind
mediul, subventiile şi caracteristicile firmelor sunt factorii determinanţi cei mai influenţi în adoptarea deciziei
de a efectua cheltuieli pentru protecţia mediului. Aceasta fapt reclamă în primul rând o analiză sistematică

58 Klaas – Jan Kramer, Ion Hohan, Bogdan Albu. Manual de Practici Europene in Managementul Mediului. Centrul Regional de
Protectie a Mediului pentru Europa Centrala si de Est – Biroul Local Romania (REC Romania), 2004, p.10.
59 ibidem
60 Raportul stiintific si tehnic al proiectului „Responsabilitatea sociala corporativa. Stimularea firmelor romanesti pentru
cresterea performantelor de mediu in contextul integrarii Romaniei in Uniunea Europeana”. contract 92120/01.10.2008.
Disponibil: operim.weebly.com/uploads/3/9/.../scientific_report_phase_2_2009.doc

40
a schimbărilor de comportament la nivelul producătorilor şi/sau consumatorilor şi a costurilor măsurilor
luate. Astfel se pot corecta acele proceduri care nu au decât un efect limitat, deşi presupun sarcini
administrative considerabile, ceea ce le diminuează semnificativ eficacitatea. În sfârşit, se poate ajunge şi
la situaţia în care eforturile pentru protecţia mediului să genereze chiar o anumită creştere economică.

Definirea şi clasificarea ariilor

naturale protejate Administrarea reţelelor de arii naturale protejate
Repere pentru
Categorii de studiu:
arii naturale şi zone Definirea şi clasificarea ariilor naturale protejate
de protecţie:
Categoriile IUCN de arii Ariile protejate, delimitate ca zone în care scopul
protejate; principal îl constituie conservarea şi protecţia naturii şi a
Clasificarea ariilor protejate conform valorilor culturale, sunt importante pentru toate
legislaţiei româneşti; segmentele societăţii. Au potenţial deosebit pentru a
deveni modele de dezvoltare armonioasă a societăţii
Instituirea şi finanţarea ariilor umane, deoarece în aceste arii se promovează, mai
naturale protejate; mult decât în alte zone, managementul durabil al
Administrarea ariilor naturale resurselor naturale şi culturale.61
protejate Este foarte important să se înţeleagă diferenţa între
Controlul şi suprvegherea ariilor conservare şi protecţia naturii. Protecţia naturii implică,
protejate. în termeni tehnici, în primul rând acţiuni de păstrare
a speciilor şi ecosistemelor într-o stare cât mai
naturală, protejarea lor de efectele acţiunilor umane,
ceea ce duce de cele mai multe ori la restricţii în ce
priveşte activităţile umane . Conservarea naturii se
referă la o abordare mai complexă şi mai dinamică:
poate însemna menţinerea în stare cât mai naturală
a speciilor şi habitatelor rare fără să se intervină în
procesele naturale, dar permite şi intervenţii active
pentru menţinerea valorilor naturale sau chiar
impune managementul activ al resurselor naturale,
mai ales în cazul ecosistemelor „secundare” ce au
rezultat în urma activităţilor umane desfăşurate de-
a lungul secolelor (de exemplu a fâneţelor).
Conservare se poate face în principal pe două căi: „in-
situ” şi „ex-situ”. Conservarea „in-situ” presupune:
- Conservarea ecosistemelor prin stabilirea unui
sistem de arii protejate sau zone ce necesită măsuri
speciale de conservare în paralel cu crearea unui sistem
adecvat de management pentru ariile protejate,
- conservarea speciilor în cadrul habitatelor sau
ecosistemelor naturale sau semi-naturale.
Conservarea „ex-situ” se face prin:
- menţinerea şi propagarea organismelor vii în grădini
zoologice şi botanice;
- menţinerea seminţelor, embrionilor, spermei,
microorganismelor, etc. prin congelare.
Metodele de conservare in-siture prezintă cea mai
eficientă modalitatea de a conserva maximum de
61 Erika Stanciu, Florentina Florescu. Ariile protejate din România. Notiuni introductive. Editura „Green Steps” Braşov, 2009, p.5
41
diversitate pe termen lung constând în conservarea habitatelor naturale a diferitelor specii. 62 Tehnicile de
menţinere a biodiverităţii in-situ presupun constituirea de arii protejate terestre şi marine, refugii pentru
speciile periclitate, bănci de gene in-situ.
La baza constituirii ariilor protejate a stat în primul rând faptul că acestea satisfac nevoi ale
oamenilor. Înfiinţarea de arii protejate şi managementul eficient al acestora reprezintă o necesitate
deoarece:
● reprezintă cel mai eficient mod de conservare in-situ, întrucît fiind desemnate adesea pe
suprafeţe relativ mari, pot include ecosisteme naturale şi seminaturale reprezentative şi permit
conservarea şi monitorizarea lor,
● sunt zone model, unde acţiunile eficiente de conservare a ecosistemelor naturale şi seminaturale,
inclusiv prin utilizare durabilă, pot demonstra că, menţinerea într-o stare corespunzătoare a
componentelor capitalului natural permite asigurarea resurselor şi serviciilor ce stau la baza
dezvoltării socio-economice durabile,
● sunt adevărate „laboratoare”, în care acţiunile de protecţie strictă sau management activ cu
scop de conservare a biodiversităţii permit acumularea de cunoştinţe valoroase fie cu privire la
procesele naturale, fie pentru găsirea „formulelor” eficiente pentru asigurarea tranziţiei de la o
dezvoltare economică concentrată pe profit la un model de dezvoltare durabilă.
Nu în ultimul rând, ariile protejate sunt adevărate „săli de clasă în aer liber” în care oamenii pot fi
educaţi cu privire la importanţa naturii şi necesitatea conservării şi a dezvoltării durabile 63.
Din necesitatea ariilor protejate au rezultat o varietate de tipuri de arii protejate, care se
diferențiază în principal funcție de gradul de protec ție (sau gradul permis al interven ției umane) și func ție de
scopul ariei protejate. S-au constituit astfel arii protejate care protejează cele mai naturale zone de pe glob,
în care intervenția omului este aproape inexistentă, dar și zone în care interven ția omului este prezentă,
cum e cazul peisajelor modificate ce au o importan ță peisagistica și culturală deosebită.
Forul care și-a propus să rezolve problema definirii şi clasificării ariilor protejate a fost Uniunea
Internațională de Conservarea Naturii (IUCN – The World Conservation Union) care prin misiunea sa avea
competența necesară să o facă. IUCN încearcă să influen țeze, să încurajeze și să asiste societă țile din
toata lumea pentru conservarea integrită ții și diversită ții naturii și pentru a asigura ca orice utilizare a
resurselor naturale este echitabilă și durabilă. 64
Uniunea Mondială pentru Conservarea Naturii (IUCN) defineşte aria protejată astfel:
Aria protejată este „un spaţiu geografic clar delimitat, recunoscut, desemnat şi
administrat în baza unor acte legale sau prin alte mijloace eficiente, cu scopul de a se realiza
conservarea pe termen lung a naturii precum şi a serviciilor de mediu şi a valorilor culturale
asociate” 65
În legislaţia românească, respectiv în Ordonanţa de Urgenţă nr. 57/2007, prin arie naturală
ptotejată se înţelege ” zona terestră şi/sau acvatică în care există specii de plante şi animale
sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice,
speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală deosebită, care are
un regim special de protecţie şi conservare, stabilit conform prevederilor legale; 66
Aşa cum arată definiţia dată de IUCN, ariile protejate se constituie în principal pentru
conservarea biodiversităţii şi a valorilor naturale şi culturale. IUCN a elaborat şi un sistem de clasificare a
ariilor protejate. Sistemul a fost adoptat de către guverne și explicat prin linii directoare. În prezent
categoriile IUCN sunt răspandite în întreaga lume și sunt luate drept referin ță în orice dezbateri privind
ariile protejate.

62 Idem, p.10.
63 Erika Stanciu, Florentina Florescu, op,cit. p. 13-14.
64 http://biodiversitate.mmediu.ro/
65 Ghid pentru utilizarea Categoriile de Management ale ariilor protejate, IUCN, 2008.
66 Definiţia a fost „corectată” , respectiv prin eliminarea termenului de “zona subterana”, prin Legea 49 din 7 aprilie 2011 pentru
aprobarea O.U.G. 57 din 2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale a florei si faunei
salbatice, publicata in Monitorul Oficial nr. 262 din 13.04.2011, in vigoare din 16. 04.2011. Astfel, aria naturala protejata
reprezentand, in intelesul acstei legi, acea zona terestra si acvatica cu regim special de protectie si conservare.
42
 Principiul central pe care se bazează liniile directoare este acela ca ariile protejate trebuie să fie
definite de obiectivele lor de management , nu de titlul ariei și nu de eficien ța managementului în
îndeplinirea respectivelor obiective. Problema eficien ței managementului trebuie desigur luată în
considerare, dar ea nu este vazută ca un criteriu de categorisire. 67
Baza categorisirii este reprezentată
de obiectivul primar de management
În baza acestui principiu, într-o prima faza, categoriile trebuie să fie atribuite pe baza obiectivului
primar de management, așa cum este prezentat în defini țiile legale pe baza cărora a fost stabilit;
obiectivele de management specifice ariei respective sunt de valoare suplimentară. Această abordare
asigură o bază solidă sistemului și este mult mai practică. Ca urmare, în procesul de includere a unei arii
protejate într-o anumită categorie, legisla ția na țională (sau metode eficiente similare, cum ar fi acorduri de
principiu sau obiectivele declarate ale unei organiza ții non-guvernamentale) trebuie să fie examinată pentru
a identifica obiectivul primar pentru care aria trebuie să fie gospodarită. 68
Obiectivele de management în ariile protejate în care se pune accent în principal pe protecţie
strictă pentru menţinerea ecosistemelor şi proceselor naturale, diferă faţă de cele din ariile protejate în
care se caută soluţii pentru menţinerea şi promovarea utilizării durabile a resurselor naturale. Astfel, ariile
protejate pot avea unul sau mai multe obiective de management:
1. Cercetarea ştiinţifică;
2. Protecţia sălbăticiei (zonelor fără intervenţie umană) – excluderea oricărei forme de exploatare
a resurselor naturale care contravin obiectivelor de management;
3. Protecţia diversităţii speciilor şi a diversităţii genetice;
4. Menţinerea serviciilor de mediu;
5. Protecţia caracteristicilor naturale şi culturale;
6. Turism şi recreere;
7. Educaţie;
8. Utilizarea durabilă a resurselor şi ecosistemelor naturale;
9. Menţinerea activităţilor culturale şi tradiţionale.
În funcţie de principalele obiective de management dintr-o arie protejată, aceasta aparţine
unei anumite categorii de management sau categorii de arii protejate. O categorie de management sau de
arii protejate grupează arii protejate cu obiective şi măsuri de management asemănătoare.

Categorii de arii naturale şi zone de protecţie

Categoriile IUCN de arii protejate

Încadrarea ariilor protejate în categorii este necesară în primul rând din punct de vedere tehnic,
pentru ca cei implicaţi în activităţi de conservare să dispună de un sistem unitar de definire a
obiectivelor de management pentru ariile protejate şi pentru a stabili măsurile minime de
management ce se impun în funcţie de obiectivele principale de management. În acest fel se stabilesc
standarde de management caracteristice fiecărei categorii, cu scopul de a se impune un nivel minim de
conservare, acceptat de majoritatea specialiştilor şi se evită numeroase confuzii şi dezbateri inutile pe tema
nivelului de protecţie / conservare ce se realizează într-o arie protejată.
De obicei fiecare ţară îşi defineşte propriile categorii de arii protejate. Denumirile date ariilor
protejate pot fi foarte diverse: parcuri naţionale, rezervaţii naturale, rezervaţii ştiinţifice, parcuri forestiere,
sanctuare marine, monumente ale naturii, parcuri regionale etc. Chiar dacă aceeaşi denumire este
folosită în mai multe ţări, obiectivele de management pot fi foarte diferite. De exemplu, parc naţional în
Elveţia presupune măsuri de management care să asigure aproape o protecţie strictă în zone fără aşezări
umane, în timp ce în cazul Marii Britanii înseamnă de cele mai multe ori zone întinse, cu numeroase
aşezări omeneşti şi cu un management care combină măsurile de conservare a ecosistemelor cu cele ce
permit o dezvoltare durabilă. În cazul categoriilor definite la nivel naţional, denumirea unei arii protejate nu

67 http://biodiversitate.mmediu.ro/romanian-biodiversity/despre-arii-protejate/definitii-si-clasificari-ale-ariilor-protejate
68 http://biodiversitate.mmediu.ro/
43
reflectă în mod obligatoriu obiectivele de management ale acestuia. 69
Pentru a evita confuziile ce se crează prin denumirile ariilor protejate şi pentru a reflecta cât
mai bine obiectivele ariilor protejate, IUCN a definit şase categorii principale de arii protejateîn funcţie de
obiectivele principale de management. Chiar dacă, aşa cum s-a arătat mai sus, fiecare ţară îşi defineşte
propriile categorii de arii protejate, este de dorit ca fiecare ţară să accepte şi să realizeze o corespondenţă
cu categoriile definite de IUCN, care se constituie într-un standard global pentru planificarea, desemnarea
şi managementul ariilor protejate.

Categoriile IUCN de arii protejate şi echivalentele acestora în România

Categorii Definiţie Obiectiv principal

CATEGORIA I a: Rezervaţii naturale stricte: Arii protejate stricte desemnate pentru A conserva ecosisteme şi
arii protejate administrate în special pentru protecţia biodiversităţii şi eventual a specii excepţionale la nivel
interes ştiinţific. caracteristicilor geologice / geofizice, regional, naţional sau global
cu un control strict şi limitarea şi/sau caracteristici de
Categoria de arie protejată definită în România vizitării, utilizării şi impactului uman geodiversitate în situaţii în
care corespunde acestei categorii IUCN este pentru a se asigura protecţia valorilor care toate acestea s-au format
rezervaţia ştiinţifică. de conservare. în cea mai mare parte sau
Suprafaţă: de la câteva hectare, cum ar fi de exemplu integral prin forţe non-umane şi
Rezervaţia Ştiinţifică Piatra Rea (50 ha) la câteva sute de vor fi degradate sau distruse
hectare, cum ar fi Rezervatia Ştiinţifică Gemenele din Parcul
Naţional Retezat (cca 1.600 ha) sau chiar zeci de mii de sub impactul unor forţe ce nu
hectare cum sunt rezervaţiile ştiinţifice din Rezervaţia depind de om;
Biosferei Delta Dunării Sachalin – Zătoane (21.410 ha) şi Menţinerea ecosistemelor în
Roşca Buhaiova (peste 9.000 ha). stare cît mai naturală, cu
Accesul în aceste zone este permis unui număr limitat de
vizitatori, în principal cercetători şi numai cu aprobări speciale. intervenţii umane minime.
CATEGORIA I b Zone de sălbăticie: arie protejată Arii protejate constituite pe suprafeţe A proteja pe termen lung
administrată în special pentru protecţia zonelor întinse, nemodificate sau puţin integritatea ecologică a ariilor
naturale sălbatice. modificate, ce îşi menţin caracterul naturale neafectate în mod
Suprafeţe foarte întinse, de adevărată sălbăticie. România nu natural, fără a avea aşezări umane semnificativ de activităţi
dispune de asemenea zone. permanente sau semnificative, adică umane, fără infrastructură
Ex. Relevant: aria protejată Noatak Wilderness, Alaska, SUA.
aşezări cu consum relativ redus de modernă, în care predomină
resurse naturale şi impact redus, arii forţele şi procesele naturale.
protejate administrate pentru
menţinerea stării naturale.
CATEGORIA II: Parc naţional: arie protejată Arii protejate cu suprafeţe naturale A proteja biodiversitatea
administrată în special pentru protejarea sau aproape naturale întinse naturală împreună cu
ecosistemelor şi recreere. desemnate pentru a proteja procese structurile ecologice şi
Zone relativ întinse, peste 40.000 ha, cu specii şi ecologice la scară mare împreună cu procesele naturale asociate şi
ecosisteme rare, peisaje deosebite şi un impact redus al complexul de specii şi ecosisteme de a promova educaţia şi
activităţilor umane pe cea mai mare parte a suprafeţei. caracteristice zonei, care oferă recrearea.
În general activităţile umane nu sunt permise pe bazele necesare pentru experienţe
mare parte din suprafaţa acestor parcuri, excepţie
făcând unele activităţi tradiţionale pe care localnici le
spirituale, ştiinţifice, educative, de
desfăşoară de secole. recreere şi de vizitare compatibile
România: parcuri naţionale, este permisă ecologic şi cultural cu zona respectivă.
exploatarea resurselor naturale şi cu scop comercial, nu
neapărat în beneficiul comunităţilor locale.
CATEGORIA III : Monumente ale naturii: arie Arii protejate desemnate pentru a A proteja formaţiuni naturale
protejată administrată în special pentru proteja monumente naturale specifice, excepţionale precum şi
conservarea caracteristicilor naturale specifice. respectiv o anumită formaţiune terestră, biodiversitatea şi habitatele
România: monumente ale naturii. Câteva cavernă submarină, formaţiune asociate.
exemple: Doisperezece Apostoli (Munţii Călimani), geologică cum ar fi o peşteră sau chiar
Peştera Smeilor de la Onceasa (Munţii Apuseni), Masa un organism viu cum ar fi un arbore
Jidovului (Comuna Şugag, satul Tău Bistra, judeţul secular. Sunt în general arii protejate
Bihor), Gheţarul Focul Viu (Parcul Natural Apuseni), etc.
mici şi adesea au valoare deosebită
pentru vizitatori.
CATEGORIA IV : Arii cu management activ al Arii protejate desemnate pentru Menţinerea, conservarea şi

69 Erika Stanciu, Florentina Florescu, op,cit. p. 24

44
habitatului sau speciei: arie protejată gospodărită protecţia anumitor specii sau refacerea speciilor şi
în special pentru conservare prin măsuri de habitate şi în care managementul habitatelor.
management active. reflectă această prioritate. Necesită
România: rezervaţiile naturale, suprafeţe de intervenţii periodice active pentru a
câţiva ari sau pe zeci, foarte rar pe cîteva mii de satisface cererile anumitor speciei
hectare. Înfiinţate pentru conservarea unor habitate ce sau pentru menţinerea habitatelor, dar
au apărut prin modificarea celor naturale sub acest management activ nu este
acţiunea umană, (ex. mozaicurile de fâneţe şi păduri
extrem de bogate în specii şi din ce în ce mai rare în
obligatoriu pentru ariile protejate din
Europa.). Ex. de rezervaţii naturale : Valea Neajlovului această categorie.
(DB), Peştera Izverna (MH), Pădurea Lapiş (SL), Lacul
Tătarilor (SB), Dealurile Beştepe (TL), Dealul cu Fluturi
(CJ), Rusca Montană (CS).
CATEGORIA V: Peisaj terestru / marin protejat: Arie protejată în care interacţiunea Protejarea ecosistemelor
arie protejată administrată în special pentru dintre oameni şi natură de-a lungul naturale şi utilizarea durabilă a
conservarea peisajului terestru/marin şi recreere. timpului a produs o zonă cu un resurselor naturale atunci când
Suprafeţe mari, se regăsesc şi aşezări umane, de multe caracter distinctiv, cu o semnificativă conservarea şi utilizarea
ori chiar şi oraşe, zonare internă ce indică activităţile valoare ecologică biologică, culturală durabilă pot fi reciproc benefice
ce sunt premise. Restricţiile, când sunt necesare, se şi estetică şi în care păstrarea una alteia.
impun în funcţie de valorile de biodiversitate şi culturale. integrităţii acestei interacţiuni
Suprafeţele în care se impun restricţii importante
pentru conservarea biodiversităţii sunt semnificativ
tradiţionale este vitală pentru protecţia
mai reduse decât în cazul categoriei II. şi menţinerea zonei şi a valorilor de
România: parc natural. conservare a naturii asociate precum şi
a altor valori.
CATEGORIA VI: Arie protejată destinată Arii protejate desemnate pentru protecţia ecosistemelor
utilizării durabile a resurselor naturale: conservarea ecosistemelor şi naturale şi utilizarea durabilă
Caracteristică distinctivă: utilizarea durabilă a resurselor habitatelor a resurselor naturale cu
naturale devine mijlocul de conservare a naturii, fiind împreună cu valorile culturale sociate condiţia ca una să fie în
combinată cu alte măsuri specifice celorlalte categorii, cum
ar fi de exemplu protecţia anumitor zone. şi sisteme tradiţionale de beneficiul celeilalte.
Suprafeţe foarte mari, sursă permanentă de management ale resurselor naturale.
hrană şi bunuri pentru populaţiile indigene şi/sau locale,
care, fiind reduse ca număr, le exploatează extensiv, fără
a afecta în mod semnificativ biodiversitatea. Nu se permite
exploatarea industrială a resurselor naturale. IUCN recomandă
să se delimiteze şi zone în care să nu se utilizeze resursele
natural, se aplică regula celor 75% - obiectivele de
management prioritare, se aplică pe cel puţin 75% din
suprafaţa ariei protejate.
România: nu există arii protejate care s-ar putea încadra
în această categorie.

Clasificarea ariilor protejate conform legislaţiei româneşti

Potrivit cu prevedrile legale, ariile protejate sunt clasificate în funcţie de regimul diferenţiat de
protecţie, conservare şi utilizare instituit. 70 Categoriile de arii protejate sunt:
1. De interes naţional , care includ următoarele categorii: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale,
monumente ale naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale. Condiţia minimă pentru ca o zonă să fie
declarată arie protejată de interes naţional este să prezinte valori naturale şi culturale semnificative şi
reprezentative la nivel naţional.
2. De interes comunitar sau situri Natura 2000 , care sunt situri de importanţă comunitară, arii
speciale de conservare, arii de protecţie avifaunistică.
3. De interes internaţional , care au primit statut de:
a) rezervaţii ale biosferei, acordat de MAB UNESCO
b) zone umede de importanţă internaţională sau situri RAMSAR desemnate în conformitate
cu prevederile Convenţiei privind conservarea zonelor umede de importanţă internaţională, în special
ca habitat al păsărilor acvatice.
c) situri naturale ale patrimoniului natural universal recunoscute de MAB UNESCO
d) geoparcuri, statut atribuit conform reglementărilor stabilite de UNESCO şi de Carta Reţelei
Europene a Geoparcurilor.

70 Art 5, OUG 57/2007.

45
4. De interes judeţean sau local : stabilite numai pe domeniul public/privat al unităţilor adminstrativ-
teritoriale, după caz, conform art. 5 alin. (1) lit. a) – c) din OUG 57/2007. Acestea includ zone cu valori
semnificative şi reprezentative la nivel local sau judeţean.
Scopul şi regimul de management al categoriilor de arii naturale protejate sunt descrise în Anexa
Nr. 1 al OUG 57/2007.71
Categoriiile de arii natural protejate se pot modifica şi complete prin hotărâre a Guvernului, la propunerea
autorităţii centrale pentru protecţia mediului, cu avizul Academiei Române, luându-se în consideraţie recomandările
organizaţiilor internaâionale autorizate.
La sfârşitul anului 2012 în România existau următoarele categorii de arii naturale protejate:
Arii naturale protejate de interes na țional (aproximativ 7% din suprafa ța României) se raportează anual
către EEA;
- Parcuri Naturale – 15 arii;
- Parcuri naționale – 13 arii;
- Parcuri naționale – 13 arii;
- Rezervații științifice - 44 arii;
- Rezervații naturale – 699 arii;
- Monumente ale naturii – 206 arii;
Arii naturale protejate de interes interna țional – raportate către Conven țiile interna ționale (de fiecare
dată când o nouă arie este desemnată)
- Rezervații ale Biosferei(3) - aproximativ 2.78% din suprafața României
- Zone umede de importanţă internaţională (19 situri RAMSAR) – aproximativ 4,24% din suprafața României
Situri NATURA 2000
- arii de protecţie specială avifaunistică (148 SPA);
- situri de importanţă comunitară (383 SCI)72
Suprafaţa acoperită de SPA-uri a crescut cu aproximativ 3 procente de la aproximativ 12,5% din suprafaţa
ţării în anul 2007 la aproximativ 15,5% din suprafaţa ţării în anul 2011. Suprafaţa acoperită de SCI-uri a crescut cu
aproximativ 3,6 % de la aproximativ 13,8 % din suprafaţa ţării în anul 2007 la aproximativ 17,4% din suprafaţa ţării în
anul 2011. Per total suprafaţa acoperită de siturile NATURA 2000 a crescut cu aproximativ 5 procente de la
aproximativ 17,89% din suprafaţa ţării în anul 2007 la aproximativ 22,5 % din suprafaţa ţării în anul 2011.73
Instituirea ariilor protejate
Instituirea regimului de arie naturală protejată se face prin acte emise de autorităţile competente.

Actul de instituire Categoria de arie protejată

Lege Siturile naturale ale patrimoniului natural universal
Hotărâre a Guvernului Rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii, rezervaţii naturale,
parcuri naturale, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei,
geoparcuri, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică;
Ordin al conducătorului Siturile de importanţă comunitară, cu avizul Academiei Române
autorităţii publice centrale
pentru protecţia mediului şi
pădurilor

71 Erika Stanciu, Florentina Florescu, op.cit.pp. 23-30

72 Agenłia Nałională pentru Protecłia Mediului. Direcţia Conservarea Naturii, Biodiversităţii. Bucureşti, iunie, 2013
73 ibidem
46
Hotărâri ale consiliilor judeţene Arii naturale protejate, de interes judeţean sau local
sau locale
Propunerile pentru instituirea regimului de arie naturală protejată se pot face din iniţiativa oricărei persoane
fizice sau juridice şi se înaintează autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor, în vederea
promovării actului normativ de desemnare a acestora. Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi
pădurilor stabileşte lista siturilor de importanţă comunitară şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică, pe care o
transmite Comisiei Europene.
Modificarea limitelor ariilor naturale protejate de interes naţional, în sensul delimitării unei precizii mai bune,
se face la iniţiativa structurii de administrare/custodelui ariei naturale protejate în baza unui studiu ştiinţific, cu avizul
consiliului ştiinţific, cu aprobarea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor. În cazul ariilor
naturale protejate de interes naţional, fără limite identificate până la aprobarea prezentei ordonanţe de urgenţă a
Guvernului prin lege, stabilirea limitelor şi modificarea lor se fac prin hotărâre a Guvernului, la propunerea custodelui
ariei naturale protejate respective, în baza unui studiu ştiinţific, cu avizul Academiei Române şi cu aprobarea
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor.74
Încetarea regimului de arie naturală protejată este reglementată de un articol nou, introdus prin legea
nr.49/2011. Astfel, încetarea regimului de arie naturală protejată poate fi dispusă autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului şi pădurilor pentru ariile naturale protejate de interes naţional care şi-au pierdut valoarea şi
capacitatea conservativă pentru care au fost declarate iniţial.
Finanţarea ariilor naturale protejate
Cadrul legal şi a modificările acestuia, reglementeză căteva posibiltăţi de asigurare a resurselor
financiare pentru administrarea ariilor naturale protejate.
Astfel, resursele financiare necesare bunei administrări a ariilor naturale protejate de interes internaţional,
comunitar şi naţional se asigură din:
- bugetul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor, resursele financiare fiind destinate
pentru implementarea planurilor de management şi/sau a măsurilor de conservare, precum şi pentru
funcţionarea administraţiilor din subordine;
- bugetul Fondului pentru mediu;
- din resurse financiare provenite din tarife stabilite de administratorul/custodele ariei naturale protejate (vizitare,
analizarea documentaţiilor şi eliberarea de avize conform legii, pentru fotografiatul şi filmatul în scop comercial);
- cofinanţare europeană, pentru siturile "Natura 2000";
Reglementarea posibilitatilor de constituire a unor structuri de administrare a ariilor naturale protejate
prin parteneriate public - private, prin co- management, prin parteneriate ale autoritatii publice centrale cu
tertii, a creat posibilitatea legala de a cointeresa financiar - fiscal partenerii care administreaza o arie naturala
protejata , respectiv da posibilitatea de finantare din surse bugetare ale autoritatii publice centrale. In acest sens
sunt incidente prevederile Legii 178/2010 a parteneriatului public-privat si ale H.G. 1239/2010 privind
aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii 178/2010 a parteneriatului public -privat care reglementeaza
modul de realizare a unui proiect de parteneriat public-privat ce poate avea ca obiectiv public proiectarea,
finantarea, constructia, reabilitarea, modernizarea, operarea, întretinerea, dezvoltarea si transferul unui bun sau
serviciu public. Aceste prevederi creeaza cadrul juridic necesar implementarii proiectelor de parteneriate publice,
creeaza cadrul legal pentru aplicarea prevederilor referitoare la co-management si co-finantare, considerand pe baza
de interpretare legislativa, ca administratorii de arii naturale protejate fac parte din categoria partenerilor publici
mentionati la litera e) a textului legislativ. In fapt, aceasta procedura este ingreunata de lipsa prevederilor legislative
incidente in domeniul implementarii contractelor de parteneriate publice pentru ariile naturale protejate, prevederi
care sa creeze cadrul juridic necesar folosirii acestor mec anisme financiare. O soluţie în acest sens se
consideră a fi completare completarea art.15 al Anexei nr. 1 din H.G. 1239/2010 privind aprobarea normelor
metodologice de aplicare a Legii 178/2010 a parteneriatului public-privat cu un alt tip de contract, respectiv “un
contract de servicii de administrare - conservare bunuri publice“, şi coroborarea acestor prevederi cu

74 Art. 56^1, OUG 57/2007.

47
prevederile Legii nr.49/2011 pentru aprobarea O.U.G. 57 din 2007 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale a florei si faunei salbatice, publicata in Monitorul Oficial nr. 262 din 13.04.2011, care
a intrat in vigoare la data de 16.04.2011.75
Deşi OUG 57/2007 stipulează că resursele financiare necesare bunei administrări a ariilor naturale se
asigură din bugetul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, în structura bugetului nu se regasesc
evidentiate distinct si separat cheltuielile alocate pentru Conservarea biodiversitatii care cuprind si
administrarea ariilor naturale protejate. Singurele cheltuieli prevazute in buget cu administrarea ariil or
naturale protejate sunt cele aferente Rezervatiei Biosferei ”Delta Dunarii”, cheltuieli ale unor agentii de protectia
mediului, care exercita atributii de custode al ariilor naturale protejate, precum si cofinantari pentru institutiile din
subordinea acestora prin proiecte de finantare POS Mediu si Proiecte Life Natura. Resursele destinate
finantarii proiectelor de conservare a biodiversitatii si administrarii ariilor naturale protejate prevăzute în bugetul
Administratiei Fondului pentru Mediu comparativ cu intregul buget al Administratiei Fondului pentru Mediu sunt
foarte mici si releva importanta redusa care se acorda acestui domeniu.76
În aceste condiţii, instituirea unui cadru legislativ intern in consonanta cu prevederile europene incidente in
domeniu, contureaza necesitatea reglementarii unei linii bugetare distincte, pentru Conservarea Biodiversitatii
(care sa includa cheltuielile privind administrarea ariilor naturale protejate in cadrul bugetului general al Ministerului
de resort, ca premisă a obţinerii unor sume semnificative pentru ariile naturale protejate în cursul exerciţiilor
bugetare). De asemeni, experţii în domeniu consideră că pentru capitolul “administrarea ariilor naturale protejate”,
sunt necesare instructiuni, metodologii sau alte instrumente juridice pentru aplicarea prevederilor legii, norme
juridice care să permită propunerea unor alocaţii bugetare pentru implementarea planurilor de management în
baza rezultatelor analizei financiare, respectiv a necesarului de finanţare pe diferite programe şi subrograme din
planurile de management.77
Administrarea ariilor protejate

Administrarea ariilor naturale protejate este diferită de la țară la țară, dar toate au ca element
comun implicarea statului prin institu țiile sale. Guvernele au o responsabilitate fundamentală de la care nu
trebuie să abdice pentru existența și buna func ționare a unui sistem na țional de arii protejate. Ele trebuie
să considere asemenea arii drept componente importante ale strategiilor na ționale de conservare și
dezvoltare durabilă. Dar responsabilitatea pentru managementul unor arii protejate individuale
poate fi atribuită organiza țiilor guvernamentale și non-guvernamentale centrale, regionale sau
locale, sectorului privat sau comunită ților locale. Ca urmare, liniile directoare sunt suficient de flexibile
pentru autoritatea managerială în cazul fiecărei categorii. Condi ția este ca autoritatea desemnată să fie
capabilă să îndeplinească obiectivele de management. În practică, ariile protejate din Categoria I - III
se află de obicei în responsabilitatea unui organism guvernamental. Responsabilitatea pentru
categoriile IV și V este atribuită adesea administra țiilor locale, de și acestea lucrează de obicei
în cadrul legisla ției na ționale. 78
România a ales varianta de a delega administrarea ariilor naturale protejate. Ministerul Mediului și
Schimbărilor Climatice este responsabil în totalitate de buna administrare a sistemului național al ariilor protejate
(art. 17 alin. (1) lit.a) din OUG 57/2007), însă, capacitate tehnică, științifică, de personal și financiară limitată
pentru a îndeplini acest deziderat, a determinat încredințarea prin contract a administrării/ custodiei ariilor naturale
protejate către alte structuri.
Responsabilitatea pentru ariile protejate şi modalitatea de administrare a acestora sunt stabilite prin
lege. Ordonanţa de Urgenţă nr. 57 din 2007, atribuie responsabilitatea administrării:
➢ Autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor;

75 Analiza legislativa in cadrul Proiectului GEF - UNDP “Intarirea capacitatii financiare a ariilor protejate din Carpati”. Disponibil:
http://undp.ro/libraries/projects/
76 Ibidem
77 Analiza legislativa in cadrul Proiectului GEF - UNDP “Intarirea capacitatii financiare a ariilor protejate din Carpati”. Disponibil:
http://undp.ro/libraries/projects/
78 http://biodiversitate.mmediu.ro
48
➢ Administraţiei Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării" pentru Rezervaţia Biosferei "Delta Dunării";
➢ Autorităţilor administraţiei publice locale, pentru ariile naturale protejate, declarate prin hotărâri ale acestora.
Până la modificările introduce de Legea nr.49/2011 responsabilitatea administrării era atribuită Autorităţii
Naţionale pentru Arii protejate, structură înființată la cererea expresă a Uniunii Europene.79 Această structură urma
să asigure administrarea unitară şi eficientă a ariilor naturale protejate la nivel naţional şi a celorlalte bunuri ale
patrimoniului natural. Însă, în 2009 sub pretextul crizei economice, Guvernul a desfiinţat agenţia pentru a reduce
cheltuielile, iar aceasta a devenit o direcţie în cadrul Ministerului de resort.
Legislaţia românească consacră două modalităţi de admnistrare a ariilor natural protejate:

➢ de către structuri de administrare cu personalitate juridică , prin contract de administrare (20 ani)
între Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi alte instituţii. (Structura de administrare este
îndrumată de un Consiliu Ştiinţific avizat de Academia Română şi aprobat de MMSC. Pe lângă
structura de administrare se înfiinţează Consiliul Consultativ de administrare, care este reprezentat de
factorii interesaţi în aplicarea măsurilor de protecţie, în conservarea şi dezvoltarea durabilă a zonei);
➢ de către custozi, prin convenţii de custodie (10 ani) între MMSC şi diferite persoane fizice sau
juridice care au calificarea şi toate instrumentele necesare pentru aplicarea măsurilor de conservare.
Structuri de administrare special constituite există în prezent pentru parcuri naţionale şi naturale şi pentru
Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Numărul persoanelor angajate la fiecare administraţie se stabileşte prin
contractul de administrare încheiat cu Ministerul de resort de către instituţia / organizaţia care preia
administrarea ariei protejate.80 Administraţiile sunt coordonate de un director şi ar trebui să aibă personal
pregătit pentru a se ocupa de principalele domenii de activitate: conservarea biodiversităţii, relaţia cu comunităţile,
relaţia cu factorii interesaţi cheie, educaţie şi conştientizare, turism durabil, managementul informaţiei,
monitorizarea activităţilor de pe teren şi pază. Numărul de personal ar trebui să fie corelat cu mărimea şi
complexitatea ariei protejate, mai ales cu presiunile şi ameninţările specifice pentru zona respectivă.
Administraţiile de arii protejate sunt subordonate instituţiei sau organizaţiei care a contractat administrarea
cu autoritatea centrală pentru mediu. Administraţia ariei protejate trebuie să asigure încadrarea activităţilor de
management al ariei protejate în structura operaţională şi administrativă a instituţiei sau organizaţiei de care aparţine.
Este important de menţionat că, deşi în contractul de administrare autoritatea centrală pentru mediu impune
sumele minime care trebuie alocate pentru managementul ariei protejate, administraţiile sunt total dependente
de bugetul instituţiei din care fac parte. În majoritatea situaţiilor administraţiile de arii protejate nu dispun de un buget
propriu pe care să-l poată gestiona în funcţie de priorităţile ce se impun pentru managementul ariilor protejate.
Sumele necesare managementului ariilor protejate sunt alocate, în marea majoritate a cazurilor, în
proporţie de 100%, din bugetul instituţiei sau organizaţiei care le-a preluat în administrare. Bugetul de stat
sprijină managementul ariilor protejate doar în câteva situaţii izolate, asigurând cofinanţare pentru activităţi
legate de anumite proiecte. România este singura ţară din Europa în care statul nu alocă resurse pentru
managementul ariilor protejate de interes naţional.
Rezervaţia Biosferei Delta Dunăriise constituie într-o excepţie în ce priveşte modul de administrare şi de
finanţare. Această rezervaţie funcţionează în baza unei legi proprii, Legea 82/1993 privind constituirea
Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, administraţia este subordonată autorităţii centrale pentru protecţia mediului,
este condusă de un guvernator şi are un buget anual alocat de la bugetul de stat.81

Atribuirea administrării / custodiei ariilor naturale protejate

Administrare asigurată de structurile Administrare prin contract / Administrare prin

rezervaţiilor biosferei, ale parcurilor naţionale convenţie de custodie
şi ale parcurilor naturale

79 Hotărâre Nr. 1320 din 14 octombrie 2008 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale
Protejate.
80 Erika Stanciu, Florentina Florescu, op.cit
81 Erika Stanciu, Florentina Florescu, op.cit .pp. 45-48

49
- Rezervaţii ştiinţifice,
- Rezervaţii naturale,
- Monumente ale naturii,
- Situri de importanţă comunitară,
- Arii speciale de conservare,
- Arii de protecţie specială avifaunistică
- Alte bunuri ale patrimoniului natural supuse unui
regim special de protecţie
Remarcă: sunt cuprinse total sau parţial în
perimetrele rezervaţiilor biosferei, ale parcurilor
naţionale şi ale parcurilor naturale,
- Rezervaţii ştiinţifice,
- Rezervaţii naturale,
- Monumente aler naturii,
- Situri de importanţă comunitară,
- Arii speciale de conservare,
- Arii de protecţie specială avifaunistică
- Alte bunuri ale patrimoniului natural supuse unui
regim special de protecţie
Remarcă: Nu sunt cuprinse în perimetrele
rezervaţiilor biosferei, ale parcurilor naţionale şi ale
parcurilor naturale, administrarea se asigură de
către structurile de administrare ale acestora.

Au calitatea de structuri pentru administrarea ariilor protejate:

1. Structurile de administrare special constituite, cu personalitate juridică, în subordinea:
- autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor;
- unor regii autonome,
- companii şi societăţi comerciale naţionale,
- autorităţi ale administraţiei publice locale,
2. Servicii descentralizate ale administraţiei publice centrale,
3. Instituţii ştiinţifice de cercetare şi de învăţământ din sectorul public şi privat,
4. Muzee, organizaţii neguvernamentale, constituite potrivit legii şi aflate în coordonarea metodologică a
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor;
5. Structuri de administrare constituite în baza unor parteneriate publice sau public-private de
comanagement, în care autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi pădurilor, prin direcţia
de specialitate ori prin instituţiile subordonate, este parteneră la funcţionarea structurilor de
administrare;
6. Instituţii din subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor, delegate
special în acest scop, pentru rezervaţiile ştiinţifice, rezervaţiile naturale, monumentele naturii şi, după
caz, geoparcurile, siturile de importanţă comunitară, ariile speciale de conservare, ariile de protecţie
specială avifaunistică şi celelalte bunuri ale patrimoniului natural supuse unui regim special de protecţie
şi care nu au fost preluate în custodie;
7. Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", aflată în subordinea autorităţii publice centrale
pentru protecţia mediului şi pădurilor, pentru Rezervaţia Biosferei "Delta Dunării"
Custozi pot fi persoane fizice sau juridice care au calificarea, instruirea şi mijloacele necesare
pentru a stabili şi aplica măsurile de protecţie şi conservare a bunurilor încredinţate, conform convenţiei de
custodie. Calitatea de custode se stabileşte prin încheierea de convenţii între părţi, conform legii, în care se
stipulează obligaţiile şi drepturile acestora. Convenţia de custodie şi legitimaţia de custode reprezintă
documente valabile în faţa autorităţilor publice şi a altor persoane interesate.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului revizuieşte periodic lista ariilor naturale
protejate care necesită structuri proprii de administrare prin ordin al conducătorului autorităţii responsabile,
la propunerea direcţiei de specialitate, cu respectarea legislaţiei în vigoare. Pentru încheirea contractelor
de administrare şi a convenţiilor de custodie se organizează două sesiuni de atribuire pe an, câte una în
fiecare semestru.
Metodologia de atribuire a administrării, respectiv a custodiei ariilor naturale protejate se face
potrivit cu Ordinul ministrului mediului şi schimbărilor climatice nr. 1470/2013 privind aprobarea
Metodologiei de atribuire a administrării şi a custodiei ariilor naturale protejate.
Potrivit surselor oficiale, la finele anului 2012, pentru administrarea ariilor naturale protejate erau
încheiate:
- 41 contracte de administrare
- 302 convenţii de custodie

50
- aproximativ 450 arii naturale protejate fara contracte de administrare/convenţii de custodie. 82
Paleta de instituții implicate în administrare este largă: Regia Națională a Pădurilor Romsilva (22 parcuri
naționale și naturale), consilii județene (un parc național – Ceahlău și un geoparc – Platoul Mehedinți), Universitatea
București (Geoparcul Hațeg), organizații neguvernamentale (situri Natura 2000: Parâng, Țarcu, rezervații etc.). La
acestea se adaugă instituția statului Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării.83

Instrumentele prin care se administrează ariile naturale protejate sunt regulamentul și planul de
management. Ambele trebuiesc realizate de către custode/ administrator prin consultarea tuturor factorilor
interesați și aprobate de către instituțiile statului (Academia Română și Ministerul de resort). În cadrul
parcurilor naționale și naturale, administratorii au obliga ția de a înfin ța și asigura resursele necesare
funcționării Consiliului Consultativ (alcătuit din to ți factorii interesa ți: proprietari de teren, administratori de
teren, autorități județene și locale, institu ții interesate, școli, mănăstiri, organiza ții neguvernamentale etc.) și
a Consiliului Științific (cu rol de supervizare știin țifică, format din persoane competente în domeniile de
interes ale ariei naturale protejate). În acest caz regulamentul și planul de management sunt întocmite prin
consultarea și cu avizul celor două consilii.
Aceste două documente sunt practic detalierea planului de ac țiune propus la preluarea ariei
protejate și constituie instrumentul prin care se stabilesc starea actuală, obiectivele, scopurile, mijloacele și
resursele necesare implementării și urmăririi realizării măsurilor de conservare. Aceste documente sunt
aprobate de către instituția responsabilă, adică Ministerul Mediului și Scimbărilor climatic, astfel devenind
documente cu statut de act normativ, obligatorii pentru to ți. În România avem există doar câteva cazuri de
planuri de management care să fi ajuns în acest stadiu final, a șa că majoritatea covâr șitoare încă nu au
putere de reglementare, fiind doar instrumente de lucru ale administratorilor/ custozilor. 84

Controlul şi suprvegherea ariilor protejate

Controlul aplicării prevederilor legale referitor la administrarea ariilor naturale protejate se exercită de către
personalul cu atribuţii de control din cadrul structurilor proprii ale:
a) Gărzii Naţionale de Mediu;
c) autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor şi structurilor teritoriale ale acesteia cu
responsabilităţi în domeniul protecţiei mediului şi, respectiv, silviculturii;
d) structurilor de administrare şi custozilor ariilor naturale protejate;
e) gestionarilor fondurilor de vânătoare, pe domeniul lor de competenţă;
f) Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, pe domeniul său de competenţă, în ceea
ce priveşte activităţile de comerţ cu specii de floră şi faună sălbatică;
g) Autorităţii Naţionale a Vămilor, pentru operaţiunile vamale;
h) Administraţiei Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", pentru Rezervaţia Biosferei "Delta Dunării";
i) altor autorităţi cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului.
Controlul asupra respectării prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă referitoare la ariile naturale
protejate, declarate prin hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale, se exercită şi de personalul special împuternicit al
acestora. Orice persoană fizică sau juridică are obligaţia să furnizeze informaţiile şi datele solicitate de autorităţile
competente pentru protecţia mediului şi de administratorii ariilor naturale protejate, pentru îndeplinirea
responsabilităţilor pe care le au potrivit dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă.
În vederea realizării corespunzătoare a controlului în perimetrul şi în vecinătatea ariilor naturale protejate,

82 Agenłia Nałională pentru Protecłia Mediului. Direcţia Conservarea Naturii, Biodiversităţii. Bucureşti, iunie, 2013
83 http://aliantapentruconservareabiodiversitatii.wordpress.com/2013/05/31/situatia-ariilor-protejate/
84 http://aliantapentruconservareabiodiversitatii.wordpress.com/2013/05/31/situatia-ariilor-protejate/
51
accesul personalului cu atribuţii de control nu poate fi restricţionat, indiferent de tipul de proprietate.85
Încălcarea prevederilor legale în domeniul administraării ariilor natural protejate atrage răspunderea civilă,
materială, contravenţională sau penală, după caz.86

PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA REZERVAŢIEI

Recunoaşterea internaţională a BIOSFEREI „DELTA DUNĂRII”
Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”
Recunoaşterea internaţională a Rezervaţiei Biosferei
Statutul
Repere juridicstudiu:
pentru al Administraţiei
„Delta Dunării”
Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”
Zonele de protecţie ale Rezervaţiei Ce reprezintă rezervaţiile biosferei?
Denumirea de Rezervatie a Biosferei a fost adoptata
Zonele strict protejate (zone de
de catre UNESCO, in cadrul Programului “Omul si Biosfera”,
protecţie integrală) lansat in anul 1971, pentru a invata oamenii sa intretina
Zonele tampon peste tot in lume relatii armonioase cu mediul inconjurator.
Zonele de dezvoltare durabilă (zonele Rezervatiile biosferei conserva zone naturale, caracteristice
economice) diferitelor regiuni ale Pamantului, in care asezarile umane
Zonele de reconstrucţie ecologică reprezinta o componenta integranta. Ele reprezinta un cadru
Regimul de administrare: Atribuţiile optim pentru supravegherea si cercetarea mediului, precum
si educarea si pregatirea oamenilor in vederea pastrarii
Administraţiei Rezervaţiei Biosferei
zonelor naturale.87 Statutul lor juridic este stabilit prin legi
„Delta Dunării” speciale şi presupune o zonare funcţională (zone de
Regimul sancţionator în Rezervaţia protecţie integrală, zone de tranziţie şi zone-tampon) şi o
Biosferei „Delta Dunării” administrare specială.88 Principalele functii ale rezervatiilor
biosferei sunt :
➢ conservarea resurselor pentru generatiile viitoare;
➢ pastrarea formelor traditionale de folosire a pamantului;
➢ gasirea modului de folosire a resurselor naturale spre
bunastarea populatiei, fara sa degradeze mediul;
➢ schimbul de informatii cu celelalte rezervatii ale
biosferei;
➢ cooperarea internationala pentru rezolvarea problemelor
protectiei si conservarii naturii.
De-a lungul timpului, Delta Dunării şi celelalte unităţi
geografice adiacente au primit mai multe recunoaşteri
naţionale şi internaţionale din punct de vedere al protecţiei
naturii. În 1938, Pădurea Letea, din Delta Dunării, a fost
declarată Rezervaţie naturală. În perioada anilor 50 au mai
fost declarate în Delta Dunării arii naturale protejate în
suprafaţă totală de 40.000 ha. În 1978, zona Roşca –
Buhaiova – Hrecisca a fost declarată Rezervaţie a biosferei.
Din 1990, la recomandarea Uniunii Internationale
pentru Conservarea Naturii (UICN) şi urmare a stradaniilor
unui grup de oameni de stiinta, Guvernul Romaniei a
declarat intreaga Delta a Dunarii si unele zone invecinate
(580 000ha) Rezervatie a Biosferei (RBDD). Hotărârea
Guvernului este confirmată, ulterior, de Parlamentul
României, prin Legea nr. 82/1993. Valoarea universală a
85 Art. 50, OUG 57/2007.
86 Art. 51, OUG 57/2007.
87 http://www.info-delta.ro/delta-dunarii-17/istoricul-rezervatiei-biosferei-delta-dunarii-100.html
52
rezervaţiei a fost recunoscută prin includerea acesteia în reţeaua internaţională a rezervaţiilor biosferei
(1990), în cadrul Programului "Omul si Biosfera" (MAB), lansat de UNESCO în 1970, deoarece Delta
Dunării îndeplineste principalele caracteristici ale unei rezervaţii a biosferei:
a) conservă exemple de ecosisteme caracteristice şi conţine zone strict protejate, zone de utilizare
tradiţională a resurselor, cum sunt, de exemplu resursele piscicole sau stuficole şi zone tampon pentru a
reduce impactul activităţilor umane;
b) este un teritoriu sau o zonă costieră/marină în care oamenii reprezintă o componentă integrală şi
care este administrată pentru obiective mergând de la protecţia completă până la producţia intensivă dar
durabilă;
c) este un centru regional pentru monitoring, cercetare, educare şi instruire asupra ecosistemelor
naturale şi administrate;
d) este un loc unde factorii de decizie guvernamentali, oamenii de ştiinţă, alţi factori de decizie şi
populaţia locală cooperează în dezvoltarea unui program model pentru administrarea teritoriului şi apei,
pentru rezolvarea necesităţilor umane împreună cu conservarea proceselor naturale şi a resurselor
biologice;
e) serveşte ca simbol al cooperării voluntare pentru conservarea şi utilizarea resurselor pentru
binele oamenilor de pretutindeni. 89
Unul din motivele pentru care Delta Dunării, (unica din lume!), a devenit rezervaţie a biosferei este
acela că, în comparaţie cu alte delte ale Europei şi chiar ale Terrei, a păstrat o biodiversitate mai ridicată,
prin aceasta întelegându-se un număr mare de specii dintr-o mare diversitate de unităţi sistematice. Este
una dintre cele mai mari zone umede din lume - ca habitat al păsărilor de apă şi cea mai întinsă zonă
compactă de stufărişuri de pe planetă. Valoarea Deltei este dată şi de faptul că aceasta cuprinde 30 tipuri
de ecosisteme (23 naturale şi 7 antropice), o bancă de gene naturală, de valoare inestimabilă pentru
patrimoniul natural universal, motive pentru care poate fi considerată un muzeu viu al biodiversităţii.
RBDD ocupă o suprafaţa de 5800 ha (2,5 % din suprafaţa României), după acest criteriu
plasându-se pe locul 3 în Europa, după Volga şi Kuban şi locul 22 între deltele lumii.
Începând cu anul 1991 s-a demarat inventarierea florei şi faunei din teritoriul RBDD, acţiune ce
continuă şi în prezent, având două obiective majore: cunoaşterea unei importante componente a
patrimoniului natural într-o rezervaţie a biosferei şi evidenţierea speciilor ce necesită măsuri de protecţie şi
conservare.
Valoarea universală a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării nu este singura recunoaştere
internaţională de care se bucură acest teritoriu. Rezervaţia Biosferei Delta Dunării a fost recunoscută în
septembrie 1991, ca Zonă umedă de importanţă internaţională, mai ales ca habitat al păsărilor de apă-
(Convenţia RAMSAR, 1971) şi inclusă în Lista Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural (UNESCO, 1991).
Valoarea patrimoniului natural şi eficienţa planului de management ecologic aplicat în teritoriul
Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării au fost recunoscute prin acordarea în anul 2000 a Diplomei Europene
pentru arii protejate (reînnoită în 2005 şi 2010). Diploma Europeană a Ariilor Protejate, este una din cele
mai prestigioase distincţii din Europa, atât datorită criteriilor ştiinţifice care trebuie respectate, cât şi
mecanismului de monitorizare continuă a respectării acestora. Consiliul Europei acordă din 1965 Diploma
Europeană a Ariilor Protejate, acelor regiuni care prezintă o importanţă deosebită pentru conservarea
diversităţii biologice, geologice şi peisagistice din Europa. Unul din criteriile esenţiale ale acordării Diplomei
este ca aceste zone să fie cuprinse în cadrul unui sistem adecvat de protecţie. Procesul care precede
acordarea şi reînnoirea Diplomei presupune analiza documentaţiilor tehnice transmise de statele membre
ale Consiliului Europei, precum şi vizite efectuate de experţi independenţi în zonele protejate. Rolul
Diplomei este pe de o parte de a răsplăti statele membre pentru eforturile întreprinse în vederea protejării
anumitor zone şi, pe de altă parte, prin faptul că este acordată pentru o perioadă limitată, care poate fi
prelungită, de a încuraja statele membre să continue demersurile de protejare a acestor zone. 90

88 http://www.environmental-law.ro/evenimente/Canal%20Bastroe-rom.DN.pdf
89 http://www.ddbra.ro/rezervatia/delta-dunarii
90 Pâna în prezent, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a acordat Diploma Europeană a Ariilor
53
 Cu ocazia reînnoirii distincţiei, Consiliul Europei a formulat mai multe recomandări:
- continuarea şi extinderea procesului de cooperare internaţională, atât în context transfrontalier
(Moldova, Ucraina, România) cât şi cu alte delte care au primit Diploma Europeană;
- continuarea monitorizării serviciilor ecologice şi a activităţilor economice din perimetrul Rezervaţiei
pentru prevenirea efectelor negative, menţionând aici şi monitorizarea efectelor lucrărilor la canalul
Bâstroe din partea ucraineană a deltei;
- continuarea sprijinirii populaţiei locale prin implicarea activă a ARBDD în gestionarea durabilă al
resurselor piscicole şi reducerea numărului de intermediari, prin sprijinirea activităţilor compatibile cu
obiectivele Rezervaţiei şi promovarea programului de restaurare a clădirilor tradiţionale pentru
păstrarea valorilor culturale;
- crearea de mecanisme financiare care să asigure fondurile necesare şi să îmbunătăţească
capacităţile/performanţele ARBDD;
- accelerarea adoptării unui cadru legal adecvat.
Situată în extremitatea estică a României, cu o suprafaţă totală de aproximativ 5.800 kmp
(împreună cu complexul lagunar Razim – Sinoe), Rezervaţia Biosferei Delta Dunării întregeşte patrimoniul
natural şi cultural mondial. Unităţile fizico-geografice ale Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării" sunt: Delta
Dunării, sărăturile Murighiol - Plopu, complexul lagunar Razim-Sinoe, Dunărea maritimă până la Cotul
Pisicii, sectorul Isaccea - Tulcea cu zona inundabilă, litoralul Mării Negre de la Braţul Chilia până la Capul
Midia, apele maritime interioare şi marea teritorială, până la izobata de 20 m inclusiv. 91 Din punct de vedere
administrativ, rezervaţia se situează pe teritoriul judeţelor Tulcea (51,88% din suprafaţa judeţului),
Constanţa (2,89% din suprafaţa judeţului) şi Galaţi (0,098% din suprafaţa judeţului).
În perimetrul rezervaţiei au fost delimitate 18 zone strict protejate, ce ocupă o suprafaţă de 50.600
ha (8,7%), reprezentative pentru ecosistemele naturale, terestre şi acvatice din rezervaţie, precum şi zone
tampon în suprafaţă totală de 223.300 ha.
Reglementări naţionale privind protecţia şi conservarea Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii
Legea de infiintare a Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii, avand numarul 82/1993, a fost elaborata
de mai multi experti romani si straini in perioada de entuziasm postdecembrista, fiind mult timp dupa aceea
apreciata de cele mai importante institutii internationale in domeniul protectiei naturii. 92
Statutul juridic al Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”
Potrivit cu art 2 al Legii 82/1993 asupra rezervaţiei se instituie regimul de arie naturală protejată
conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr. 49/2011, şi se încadrează în următoarele categorii de management: rezervaţie a biosferei, zonă umedă
de importanţă internaţională, sit al patrimoniului natural şi universal şi sit al reţelei Natura 2000.
În conformitate cu recomandările Programului Om - Biosferă de sub egida UNESCO,
managementul rezervaţiilor biosferei se realizează conform unor regulamente şi planuri de protecţie şi
conservare proprii. Dacă în perimetrul rezervaţiilor biosferei sunt cuprinse şi situri naturale ale patrimoniului
universal, managementul Rezervaţiei se realizează cu respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia
patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida UNESCO. Pentru asigurarea protecţiei şi conservării
unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice, precum şi pentru valorificarea resurselor
naturale disponibile, potrivit cerinţelor de consum ale populaţiilor locale şi în limitele potenţialului biologic

Protejate următoarelor situri din România: Rezervaţia Biosferei Delta Dunării (2000), Parcurile Naţionale Retezat (2008) şi Piatra
Craiului (2006).
91 art. 1 din Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", cu modificările şi completările ulterioare.
92 http://jurnalul.ro/special-jurnalul/anchete/delta-dunarii-de-la-paradisul-verde-la-iadul-portocaliu-
586276.html
54
natural de regenerare a acestor resurse, în cuprinsul rezervaţiilor biosferei se pot delimita zone cu regim
diferenţiat de protecţie ecologică, de conservare şi de valorificare a resurselor.
Cum se asigură delimiterea zonală a Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării"?
Potrivit cu legislaţia în vigoare, 93 în cadrul Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", sunt delimitate
următoarele zone cu regim diferenţiat de protecţie ecologică:
Categorii de zone Regim / Rol Situaţie actuală
Zone Regim de conservare al
rezervaţiilor ştiinţifice
strict protejate 20 zone - ocupă o suprafaţă totală de 50 904 ha (8,7% din
suprafaţa rezervaţiei). Acestea sunt protejate în mod obligatoriu
şi reprezintă eşantioane foarte putin deranjate, reprezentative
pentru ecosistemele naturale, terestre şi acvatice din rezervaţie;

Zone tampon Rol de protecţie a zonelor strict

protejate; sunt admise activităţi
limitate de valorificare a Ocupă o suprafaţă totală de 222 996 ha (38,5% din suprafaţa
resurselor disponibile, în rezervaţiei) şi au fost desemnate pentru atenuarea impactului
conformitate cu planurile de antropic asupra zonelor protejate.
management aprobate

Zone de Valorificabile economic prin Acoperă o suprafaţă totală de 306 100 ha (52,8% din suprafaţa
practici tradiţionale sau tehnologii rezervaţiei). Ele cuprind terenuri aflate în regim liber de
dezvoltare durabilă noi, ecologic admise inundaţie, terenuri îndiguite pentru folosinţă agricolă, piscicolă şi
silvică şi terenuri pe care sunt amplasate aşezări umane

Zone de Se realizează numai măsuri de Suprafeţe de teren în cadrul cărora Administraţia Rezervaţiei
reconstrucţie refacere a mediului deteriorat, desfăşoară activităţi de refacere a echilibrului ecologic şi de
ecologică devenind ulterior zone de renaturare a zonei afectate, folosind mijloace tehnice şi
dezvoltare durabilă sau zone tehnologii adecvate.
strict protejate

Delimitarea zonării funcţionale stabilite conform alin. 1 se face prin planul de management al
rezervaţiei, în condiţiile legii. Planul de management al rezervaţiei se elaborează de către Administraţia
Rezervaţiei, cu implicarea Consiliului consultativ de administrare , cu avizul Consiliului ştiinţific , şi se aprobă
prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Pânâ la modificarea legii, zonele funcţionale erau stabilte prin lege, fiind prevăzute în anexa legii.
Modificarea adusă, potrivit căreia delimtarea zonării se realizează prin planul de management a atras
critici, din cauză că, în atare condiţii, zonarea se va realiza în funcţie de interese particulare sau de grup. 94
Regimul de administrare. Atribuţiile Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”
Pentru crearea şi aplicarea unui regim special de administrare, în scopul conservării biodiversităţii
biologice din ecosistemele naturale ale Rezervaţiei, precum şi penru dezvoltarea aşezărilor umane şi
organizarea activităţilor economice în corelare cu capacitatea de suport a acestor ecosisteme este
înfiinţată Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării".
Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării" este instituţie publică cu personalitate juridică,
finanţată de la bugetul de stat, aflată în subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, cu
sediul în municipiul Tulcea.
Structura administrativă a acestiei institutţii este constituită elemente cu rol de:
93 Art. 3, Legea nr. 82/1993
94 http://jurnalul.ro/special-jurnalul/anchete/delta-dunarii-de-la-paradisul-verde-la-iadul-portocaliu-586276.html
55
a) Conducere: guvernator, cu rang de subsecretar de stat, ale cărui atribuţii se stabilesc prin
regulamentul de organizare şi funcţionare al Administraţiei Rezervaţiei. Este numit şi revocat din funcţie, în
condiţiile legii, prin decizie a primului-ministru, la propunerea conducătorului autorităţii publice centrale;
b) Executare decizii: colegiul executiv, condus de guvernator. Colegiul executiv are rolul de a pune în
aplicare deciziile guvernatorului, ale Consiliului ştiinţific şi ale Consiliului consultativ de administrare;
c) Consultare: consiliul consultativ de administrare, alcătuit din: reprezentanţi ai instituţiilor,
organizaţiilor economice, organizaţiilor neguvernamentale, autorităţilor şi comunităţilor locale care deţin cu
orice titlu suprafeţe, bunuri sau au interese în perimetrul rezervaţiei şi care sunt implicate şi interesate în
aplicarea măsurilor de protecţie, conservare şi dezvoltare durabilă a zonei. Componenţa şi atribuţiile
Consiliului consultativ de administrare se aprobă prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale
pentru protecţia mediului, la propunerea Administraţiei Rezervaţiei. Consiliul consultativ de administrare se
întruneşte cel puţin o dată pe an, la iniţiativa Administraţiei Rezervaţiei, iar pentru activitatea desfăşurată
nu sunt retribuiţi.
d) Îndrumare şi supraveghere: consiliul ştiinţific al rezervaţiei, format din oameni de ştiinţă şi
specialişti cu experienţă în problemele complexe atât ale Deltei Dunării - ecologie, economie, sociologie,
cultură şi altele asemenea - cât şi ale zonelor umede şi ale ariilor naturale protejate. Componenţa nominală
a Consiliului ştiinţific este propusă de Administraţia Rezervaţiei, cu avizul Academiei Române, şi se aprobă
prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului. Rolul consiliului ştiinţific:
avizează planul de management al rezervaţiei, evaluează modul în care sunt aplicate măsurile prevăzute
în acesta şi prezintă, anual sau ori de câte ori este necesar, Academiei Române şi autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor rapoarte cuprinzând constatări, propuneri şi recomandări. 95
Iniţial, la adoptarea legii 82/1993, în structura administrativă a Administraţiei Rezervaţiei se
regăseau aceleaşi elemente, dar în alte poziţii ierarhice pentru care se aplicau şi alte modalităţi de
constituire. Conducerea Administraţiei Rezervaţiei era asigurată de consiliul ştiinţific, iar membrii
Colegiului executiv (organismul de conducere executiva a Administratiei) erau numiti prin Hotarare de
guvern, nu de guvernator. În acest context, unii reprezentanţi ai societăţii civile consideră modificarea
acestor aspecte prin Legea nr. 136/2011 irelevante, calificând acţiunile de modificare a legii drept dovadă
elocventă a politizării instituţiei.96

Administrare propriu - zisă

Desfăşurarea tuturor activităţilor din rezervaţie este reglementată prin planul de management al
rezervaţiei şi prin regulamentul rezervaţiei, precum şi prin Planul de amenajare a teritoriului zonal Delta
Dunării. Managementul rezervaţiei are ca scop asigurarea statutului de conservare favorabilă a habitatelor
şi a populaţiilor speciilor de pe teritoriul acesteia.
Suprafeţele terestre şi acvatice, inclusiv terenurile aflate permanent sub apă, existente în
perimetrul rezervaţiei, delimitat potrivit prevederilor art. 2^2 alin. 1, împreună cu resursele naturale pe care
le generează, constituie patrimoniu natural, domeniu public de interes naţional şi sunt în administrarea
Administraţiei Rezervaţiei. Sunt exceptate de la prevederile alin. 1:
a) terenurile din perimetrul rezervaţiei care, potrivit legii, sunt proprietate privată a persoanelor
fizice şi juridice;
b) terenurile din perimetrul rezervaţiei care, potrivit legii, sunt proprietate publică sau privată a
unităţilor administrativ-teritoriale;
c) terenurile din perimetrul rezervaţiei ocupate de amenajările agricole şi piscicole prevăzute în
anexa nr. 2, care constituie domeniu public de interes judeţean şi sunt în administrarea Consiliului

95 Art. 4, Legea nr. 82/1993

96 Virgil Munteanu, vicepresedinte al Miscarii de Rezistenta, http://jurnalul.ro/special-jurnalul/anchete/delta-dunarii-
de-la-paradisul-verde-la-iadul-portocaliu-586276.html

56
Judeţean Tulcea;
d) terenurile proprietate publică a statului aflate în administrarea altor autorităţi sau instituţii publice
centrale sau locale, împreună cu resursele naturale pe care le generează;
e) resursele naturale aflate în administrarea altor autorităţi publice centrale, potrivit legii.
În calitate de autoritate de mediu pe întreg teritoriul Rezervaţiei, Administraţia Rezervaţiei
îndeplineşte atribuţii importante97, menite să asigure realizarea obiectivelor complexe şi multiple ale
strategiilor naţionale în domeniu, în concordanţă cu cele stabilite pe plan internaţional.
Obiectivele principale urmărite de ARBDD în gestionarea ecologică a teritoriului rezervaţiei sunt:
- conservarea şi protecţia patrimoniului natural existent;
- promovarea utilizării durabile a resurselor generate de ecosistemele naturale ale rezervaţiei;
- reconstrucţia ecologică a zonelor degradate de impactul activităţilor umane.
Realizarea obiectivelor şi a atribuţiilor conferite prin lege, sunt asigurate de subdiviziunile
funcţionale de specialitate ale Administraţiei, şi anume:
- direcţia comisariatului de control integrat „Delta Dunării”;
- direcţia biodiversităţii, monitoring integrat;
- direcţia resurse şi logistică.
Analizănd rapoartele de activitate ale Administraţei se poate deduce că în mare parte activităţile
sunt concesionate, Administraţia asumându-şi rolul de a urmări valorificarea resurselor naturale în afara
zonelor concesionate, urmărirea valorificării resurselor în conformitate cu prevederile contractelor de
concesiune, înregistrarea datelor privind desfăşurarea activităţilor de turism în teritoriul RBDD. etc. 98
Activităţile economico-productive, de turism şi de agrement sunt desfăşurate de către persoane
fizice şi juridice. Activităţile sunt autorizate de autorităţile publice locale competente, conform legii, şi de
către autoritatea publică centrală pentru dezvoltare regională şi turism, pe baza autorizaţiei de mediu
emise. Taxele încasate din autorizări de către autorităţile administraţiei locale se constituie fonduri la
dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale emitente. Tarifele încasate pentru actele de
reglementare, altele decât cele emise de Administraţia Rezervaţiei în calitate de autoritate de mediu, se
constituie venituri la dispoziţia Administraţiei Rezervaţiei pentru promovarea proiectelor, programelor şi
acţiunilor de conservare a biodiversităţii. 99
În categoria activităţilor desfăşurate nemijlocit de Administraţia rezervaţiei sunt cele de
reconstrucţie ecologică. Condiţiile naturale specifice din Delta Dunării au fost afectate în trecut prin lucrările
executate pe teritoriul RBDD şi în bazinul hidrografic al Dunării. Întervenţia umană necontrolotă şi
iresponsabilă a afectat o suprafaţă de cca ¼ din teritoriul Deltei. 100 Deteriorarea habitatelor naturale ale
Deltei Dunării, produsă prin amenajarea incintelor agricole, stuficole, piscicole şi silvice a impus acţiuni
concrete de redresare şi reconstrucţie ecologica care să aducă ecosistemele la o stare mai apropiată de
cea iniţială, anterioară îndiguirii şi explotării acestor zone.
Acţiunea de reconstrucţie ecologică a început în anul 1994. În cadrul programelor de reconstrucţie
ecologică sunt luate în consideraţie criterii bazate pe creşterea potenţialului natural sau a biodiversităţii
unei zone unde există potenţial de conservare pentru renaturarea ecosistemelor degradate antropic, sau
cu potenţial ecologic latent pentru crearea de noi habitate de o mare valoare naturală. Renaturarea zonelor
îndiguite din Delta Dunării a constituit o componenta principală în cadrul obiectivelor finanţate de Banca
Mondială prin proiectul GEF: „Conservarea biodiversităţii în Delta Dunării".
Important de reţinut că Adminstraţia rezervaţiei desfăşoară activităţi de reconstrucţie ecologică în
toate zonele în care este acest tip de intervenţie. Potrivit cu legislaţia în vigoare 101, sunt supuse lucrărilor de
reconstrucţie ecologică şi terenurile din domeniul public de interes judeţean şi/sau local utilizate ca

97 A se vedea art. 6, Legea 82/1993.

98 A se vedea : http://www.ddbra.ro/informatii-publice/documente-planuri-strategii-rapoarte/rapoarte-
privind-starea-mediului-in-rezervatia-biosferei-delta-dunarii-a744
99 Art. 11, Legea 82/1993.
100 http://www.ddbra.ro/administratia/dezvoltare-programe-i-proiecte/reconstructie-ecologica-in-
rezervatia-biosferei-delta-dunarii-a732
101 Art. 10. Legea 82/1993.
57
amenajări agricole sau piscicole şi care, datorită degradării sau altor cauze, nu mai pot fi exploatate în
scopul pentru care au fost amenajate iniţial. Lucrările de reconstrucţie ecologică de pe teritoriul rezervaţiei,
aprobate de Administraţia Rezervaţiei, prin planul de management al rezervaţiei, cu avizul Consiliului
ştiinţific şi al autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, se declară de interes naţional. Statutul de
"zonă de reconstrucţie ecologică" se menţine pe toată perioada stabilită prin programul de reconstrucţie
ecologică aprobat. După încheierea programelor de reconstrucţie ecologică, zonele vor fi preluate de
administratorii acestora şi vor fi utilizate conform prevederilor acestor programe. 102
Finanatare
Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale Administraţiei Rezervaţiei se asigură din alocaţii de
la bugetul de stat, prin autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului. Administraţia Rezervaţiei, în
limitele bugetului aprobat pentru fiecare exerciţiu financiar, poate achiziţiona, amenaja sau construi spaţiile
şi utilităţile necesare desfăşurării activităţii şi atribuţiilor, cu respectarea prevederilor legale. Consiliile locale
şi consiliile judeţene sprijină Administraţia Rezervaţiei pentru asigurarea, în condiţiile legii, de terenuri,
spaţii şi utilităţi necesare pentru desfăşurarea activităţii în condiţii optime. Administraţia Rezervaţiei poate
beneficia de granturi, vărsăminte, donaţii şi asistenţă financiară din partea unor organizaţii şi organisme
interne şi internaţionale.
Pentru completarea resurselor financiare necesare pentru buna administrare a rezervaţiei, potrivit
planului de management, Administraţia Rezervaţiei poate institui un sistem de tarife, prin ordin al
conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, cu avizul Ministerului Finanţelor
Publice, ordin prin care se aprobă atât nomenclatorul, cât şi modul de stabilire a cuantumului acestor tarife.
Tarifele se plătesc de persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile specifice desfăşurate în
perimetrul rezervaţiei, în conformitate cu regulamentul de organizare al Administraţiei Rezervaţiei. Sumele
provenite din tarifele ce se instituie potrivit prevederilor alin. 5 constituie venituri proprii ale Administraţiei
Rezervaţiei şi se vor utiliza atât pentru protejarea bunurilor patrimoniului natural al rezervaţiei, cât şi pentru
administrarea bunurilor patrimoniului Administraţiei Rezervaţiei.
Regimul sanctionar
Administraţia Rezervaţiei prin Comisariatul de Control Integrat "Delta Dunării" coordonează, din
punct de vedere programatic şi funcţional, toate organismele şi unităţile de control ce se află în
subordinea/structura/coordonarea sau sub autoritatea altor autorităţi ale administraţiei publice centrale ori
deconcentrate ale acestora, în cazul săvârşirii contravenţiilor prevăzute la art. 12 din Legea nr. 82/1993,
cu modificările şi completările ulterioare, şi colaborează cu structurile Ministerului Administraţiei şi
Internelor.
Constatarea şi sancţionarea contravenţiilor prevăzute la art. 12 se realizează de către personalul
împuternicit din cadrul Administraţiei Rezervaţiei, al Gărzii Naţionale de Mediu şi de către ofiţerii şi agenţii
de poliţie din cadrul Poliţiei Române şi al Poliţiei de Frontieră.
Modalităţile de colaborare dintre Comisariatul de Control Integrat "Delta Dunării" din cadrul
Administraţiei Rezervaţiei şi structurile prevăzute la alin. (1) se stabilesc pe bază de protocoale de
colaborare.
Contravenţiile pentru care se aplică cele mai mari sancţiuni - amendă de la 2.000 lei la 6.000 lei
pentru persoane fizice şi de la 4.200 lei la 12.500 lei pentru persoane juridice - sunt
- executarea lucrărilor de amenajare şi construcţie, de orice natură ar fi ele, fără actele de reglementare
emise de Administraţia Rezervaţiei sau cu încălcarea condiţiilor prevăzute în acestea;
- deteriorarea malurilor naturale sau amenajate, a terenurilor şi a vegetaţiei prin deplasarea unor utilaje
ori prin efectuarea unor lucrări;
- organizarea şi desfăşurarea de activităţi economice, de turism şi agrement în zone aparţinând
102 Această prevedere este criticată. Proprietarii terenurilor primesc despăgubiri pentru expropriere, după reconstrucţie
terenurile pot reveni din nou în administrarea acestora. Este o prevedere care ar putea afecta responsabiltatea administratorilor.
A se vedea: Virgil Munteanu, vicepresedinte al Miscarii de Rezistenta, http://jurnalul.ro/special-jurnalul/anchete/delta-dunarii-de-
la-paradisul-verde-la-iadul-portocaliu-586276.html

58
 patrimoniului natural al rezervaţiei, fără actele de reglementare emise de Administraţia Rezervaţiei sau
cu încălcarea prevederilor acestora;
- folosirea pe teritoriul rezervaţiei, în activităţile de agricultură, silvicultură şi piscicultură, a unor produse
chimice şi utilaje de administrare a acestora, fără actele de reglementare emise de Administraţia
Rezervaţiei sau cu încălcarea prevederilor acestora;
- circulaţia navelor şi ambarcaţiunilor cu motor în zonele strict
Generalităţi privind protecţia protejate;
animalelor. Regimuri de Curios de remarcat că, prevederea potrivit căreia „pescuitul
administrare
Repere cinegetică;
pentru studiu: sturionilor în alt scop decât pentru repopulare pe teritoriul
Caracteristicile regimul juridic al Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării" este interzis” face obiectul unui
articol distinct, amenzile aplicate pentru savărşirea acestei
vânătorii şi al protecției fondului contravenţii fiind de la 6.000 lei la 10.000 lei şi interzicerea dreptului
cinegetic în România de a pescui pe o perioadă cuprinsă între unu şi 3 ani. 103 Constatarea
Administrarea şi gestionarea şi sancţionarea contravenţiilor prevăzute la art. 12 se realizează de
fondurilor cinegetice; către personalul împuternicit din cadrul Administraţiei Rezervaţiei, al
Exercitarea vânătorii. Gărzii Naţionale de Mediu şi de către ofiţerii şi agenţii de poliţie din
cadrul Poliţiei Române şi al Poliţiei de Frontieră. Pentru constatarea
infracţiunilor privind pescuitul sturionilor, legea prevede doar
organele de urmărire penală, persoanele cu drept de inspecţie şi
control din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură,
Administraţiei Rezervaţiei şi Gărda Naţională de Mediu. Rezultă că
Poliţia de frontieră poate constata şi sancţiona toate contravenţiile,
cu excepţia pescuitului, declarat interzis, al sturionilor.

PROTECŢIA ANIMALELOR DE INTERES CINEGETIC

Generalităţi privind protecţia animalelor. Regimuri de
administrare cinegetică.
Înrădăcinarea ideii generoase a protejării animalelor şi
susţinerea ei printr-o legislaţie naţională corespunzătoare, precum şi
prin reglementări internaţionale s-au accentuat în lumea civilizată.
Cu toate că în lume există probleme extrem de complexe legate de
existenţa omului, care îşi aşteaptă rezolvarea urgent, problema

103 Art. 15^1, Legea 82/1993

59
protecţiei animalelor nu poate fi amânată până la soluţionarea celorlalte. 104 Problema protecţiei animalelor
poate fi privită sub mai multe aspecte: al biodiversităţii, economic, ştiinţific, social-politic, administrativ
etc.105
Protecţia faunei priveşte, sub multiple aspecte, atât animalele sălbatice şi păsările, cât şi animalele
domestice cărora trebuie să li se asigure o protecţie corespunzătoare. În această ordine de idei, normele
juridice prin care este ocrotită fauna terestră și acvatică pot fi grupate în câteva categorii:
✓ norme referitor la protecția animalelor în general,
✓ norme referitor la protecția animalelor de interes cinegetic (destinate vânătorii),
✓ reglementări privind animalele de ținute în captivitate, în grădini zoologice și acvarii publice, norme
referitor la animalele domestice, reglementări care au ca obiect protejarea animalelor folosite în
scopuri științifice sau experimentale,
✓ norme referitoare la acvacultură și protecția fondului piscicol.
Reglementarea cadru o constituie Legea nr. 205/2004 privind protec ția animalelor, cu modificările
ulterioare, la prevederile căreia se adaugă – în scopul instituirii unor măsuri de ocrotire pentru animalele cu
sau fără deținător, domestice sau sălbatice - și prevederi cuprinse în legisla ția sanitar-veterinară.
În decursul istoriei cinegetice, principiile care au stat la baza administrării faunei de interes
vânătoresc, au suferit modificări esenţiale. Mai întăi vânatul a fost considerat „res nullius”, fiecare vânător
dobândindu-l oriunde şi orcând, după necesităţi şi posibilităţi. Se considera, pe bună dreptte, că vânatul,
mai ales cel migrator, nu putea apartţine nici unui proprietar de teren. Nici în privinţa vânatului sedentar nu
s-au putut emite astfel de pretenţii, avându-se în vedee că şi acesta se putea deplasa, fără oprelişti, de pe
o proprietate pe alta.106
Sub aspectul regimului cinegetic, legislaţia statului român a promovat regimul domenial în formă
restrictivă între anii 1923 şi 1947, şi regimul regalian începând cu anul 1947. 107
Regimul domenial în formă restrictivă favoriza proprietarii marilor latifundii agricole şi forestiere.
Practicarea vânâtorii de către alţi vânâtorori era acceptată pentru toate speciile sau pentru anumite specii,
după cum considerau de cuviinţă proprietarii. Vânatul, atât cel sedentar, cât şi cel migrator, aparţinea în
totalitate proprietarului pe care se afla temporar. Cu un singur amendament: dacă proprietarul nu era
vânâtor, membru al Uniunui Generale a Vânâtorilor din România, nu putea practica vânâtoarea. În această
situaţie era nevoit să arendeze acest drept celor care aveau această calitate, şi implicit, permisul de
vânâtoare necesar. În situaţia proprietăţilor mai mici de 100 de ha, contractul nu se încheia direct cu
proprietarii, ci cu primăria, arenda constituit venituri la bugetul local şi utilizată în lucrări de interes
comunitar.108
Principiul „vânatul aparţine proprietarului” s-a modificat după 1944, după promulgarea unei noi legi,
adaptată noii organizări socio-economice ale României. Vânatul a întrat, fără excepţie, în proprietatea
statului, deţinătorii de terenuri pierzându-şi orice drept asupra acestuia.
Regimul regalian statuează proprietatea publică asupra vânatului aflat în libertate. În condiţiile
dintre anii 1947 şi 1989, regimul regalian în vânătoare a fost favorizat de preponderenţa proprietăţii statului
asupra fondului funciar. Începând cu anii 1950 – folosinţa terenurilor proprietate particulară a fost comasată
în exploataţii de tip cooperatist. În acest mod, aplicarea regimului regalian a avut o bază solidă prin
104 Elena-Maria Minea . Protecţia mediului. – Cluj-Napoca: Accent, 2008, p.162
105 Elena-Maria Minea . Protecţia mediului . Suport de curs. Ibidem Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca,
p.67
106 http://www.avpszimbrutgneamt.com
107 N. Goicea. Managementul cinegetic în condiţiile diversificării proprietăţii fondului funciar. Analele
Universităţii” Ştefan Cel Mare” Suceava Secţiunea Silvicultură. Serie nouă nr.2/2008.
108 http://www.avpszimbrutgneamt.com
60
existenţa, în mod practic, a marii proprietăţi funciare a statului, atât în domeniul forestier, cât şi în cel
agricol. Pădurile comunale erau amenajate şi gospodărite în mod similar cu cele de stat astfel încât,
aplicarea măsurilor de management cinegetic s-a putut efectua în mod unitar. 109
Conform conţinutului reglementărilor ce au urmat, fondul cinegetic al Romînie a fost împărţit în
unităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare. Administrarea acestora s-a asigurat
exclus prin intermediul ministerului în atribuţiile căruia a intrat activitatea de silvicultură. Gospodărirea
efectică a fondurilor de vânâtoare a fost, însă încredinţată, pe bază de contract, asociaţiilor vânâtoreşti, dar
numai pe circa 2/3 din suprafaţa cinegetică a ţării. Ministerul responsabil de activitatea de silvicultură şi-a
oprit în gospodărire directă, după modelul preluat din răsărit, cele mai reprezentative fonduri de vânâtoare,
denumite Gospodării vânâtoreşti speciale (G.V.S). Acestea totalizau restul de aproape 1/3 din suprafaţa
cinegetică a ţării. Acest mod de oganizare a activităţii vănătoreşti s-a menţinut până 1989, fondurile de
gospodărire specială (G.V.S) ajungănd să gospodărescă 37% din suprafaţa cinegetică, iar suprafaţa dată
în folosinţă asociaţiilor vânătoreşti afiliate constituin 63%. 110
După anul 1989, odată cu modificarea regimului politic s-a pus problema modificării proprietăţii
asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere prin retrocedarea către vechii proprietari. Iniţial, retrocedarea
s-a efectuat doar parţial, fără respectarea întocmai a vechilor amplasamente ale proprietăţilor. Măsura
retrocedării parţiale a proprietăţilor a produs o fragmentare excesivă a proprietăţii iar aplicarea ei în mod
pripit, sub presiunea foştilor proprietari constituiţi în organizaţii politice, a dus şi la fragmentarea exagerată
a folosinţei fondului funciar. Suprafeţele de pădure retrocedate în acest mod au fost delimitate, în general,
în trupuri mici de pădure sau la marginea masivelor forestiere mari. 111
Necesitatea alinierii legislaţiei la noile reglementări internaţionale în materie au impus modificarea
conţintului Legii economei vânatului.
În 1993 România a aderat la Convenţia de la Berna, iar în 1996 intră în vigoare o nouă lege,
intitulată legea fondului cinegetic şi a protecţie vânatului. (Legea nr.103/2006).
După promulgarea Legii 103/1996, administrarea fondului cinegetic naţional a fost trecută în
sarcina autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, urmând ca această autoritate să îşi creeze
structurile teritoriale necesare administrării vânatului. Aplicarea prevederilor legale s-a făcut cu relativă
întârziere, administrarea fondului cinegetic fiind încredinţată iniţial, tot structurilor administraţiei silvice până
la constituirea propriilor structuri de administrare. Managementul cinegetic a fost asigurat de către
gestionarii consacraţi, respectiv asociaţiile de vânători constituite în A.G.V.P.S. şi unităţile silvice. Interesele
economice directe ale unităţilor silvice, constituite într-o regie autonomă, au favorizat recoltarea excesivă a
exemplarelor de vânat mare de pe multe dintre fostele fonduri G.V.S. de interes special. Interesele politice
legate de gestionarea fondului cinegetic au tergiversat aplicarea corespunzătoare a Legii nr. 103/1996,
acesta fiind modificată succesiv prin numeroase ordonanţe de urgenţă. Interesele politice legate de
gestionarea fondului cinegetic au tergiversat aplicarea corespunzătoare a Legii nr. 103/1996, acesta fiind
modificată succesiv prin numeroase ordonanţe de urgenţă. 112
Potrivit cu prevederile Legii nr. 103/1996 contractele de gestionare a fondurilor de vânâtoare se
puteau încheia pe min 10 ani, de către autoritatea publică centrală de resort cu asociaţiile vânătoreşti şi cu
Regia Naţională a Pădurilor, ultimele având obligaţia contractuală de a conserva efectivele de vânat la un

109 N. Goicea. Managementul cinegetic în condiţiile diversificării proprietăţii fondului funciar. Analele
Universităţii” Ştefan Cel Mare” Suceava Secţiunea Silvicultură. Serie nouă nr.2/2008.
110 http://www.avpszimbrutgneamt.com
111 N. Goicea. Managementul cinegetic în condiţiile diversificării proprietăţii fondului funciar. Analele
Universităţii” Ştefan Cel Mare” Suceava Secţiunea Silvicultură. Serie nouă nr.2/2008.
112 N. Goicea, op.cit.
61
anumit vânat şi la o anumită structură, stabilite de această autoritate prin institute de cercetare, ca fiind
optime pentru biotop. Vânâtorii, români sau străini, puteau gestiona fonduri de vânâtoare numai dacă erau
organizaţi în asociaţii vânâtoreşti şi numai dacă erau calificaţi în acest sens, printr-un examen de vânâtor,
susţinut în faţa unei comisii naţionale, după minimum un an de pregătire teoretică şi practică în materie.
Numărul vânătorilor era limitat de suprafaţa fondului cinegetic, iar dobândirea calităţii de vânâtor se făcea
strict în limita numărului de locuri disponibilă din cadrul fiecărei organizaţii vânâtoreşti. Cifra de 60 000 de
vânâtori corespundea suprafeţei şi potenţialului cinegetic al fondurilor de vânâtoare preluate în gestionare
de asociaţiile vânâtoreşti.
După retrocedarea integrală a terenurilor către foştii proprietari constituiţi din diverşi cetăţeni sau
structuri asociative (composesorate), interesul proprietarilor faţă de gestiunea cinegetică, în sensul
rezultatelor economice directe, s-a mărit. Prin structurile politice caracteristice aceştia au impus modificarea
legii de vânătoare corespunzător intereselor economice directe. În 2006, Legea 103/1996 este înlocuită 113
cu Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407 din 9 noiembrie 2006. 114
Coroborate cu unele rezultate economice pozitive realizate de unităţile silvice prin recoltarea
exagerată a exemplarelor de vânat cu trofee valoroase, proprietarii de terenuri au impus creşterea
exagerată a tarifelor de folosinţă cinegetică, creştere evidenţiată prin prevederile Legii nr. 407/2006. De
asemenea, prin prevederile legii menţionate, proprietarilor de terenuri li s-a legiferat posibilitatea organizării
directe a gestiunii cinegetice, cu prioritate, în cadrul fondurilor de vânătoare în care un proprietar sau o
asociaţie de proprietari care deţine majoritatea suprafeţei de fond cinegetic (cel puţin 51%). Un efect al
acestor prevederi ar putea fi înlocuirea structurilor cu experienţă şi tradiţie în gestiune şi cu dotări
corespunzătoare cu structuri de gestiune noi, fără experienţă şi fără specialiştii necesari, dar cu dorinţa de
a obţine rezultate economice imediate pe baza gestiunii cinegetice respective. 115
Caracteristicile regimul juridic al vânătorii şi al protec ției fondului cinegetic în România
Regimul cinegetic constituie ansamblul de norme tehnice, juridice şi economice prin care fauna de
interes cinegetic este administrată şi gestionată durabil, în scopul conservării biodiversităţii, menţinerii
echilibrului ecologic, exercitării vânătorii şi satisfacerii unor cerinţe social-economice. 116
Regimul juridic al vânătorii şi al protec ției fondului cinegetic este stabilit prin Legea nr. 407/2006, cu
modificările ulterioare. Actul normativ menţionat defineşte fauna de interes cinegetic ca fiind totalitatea
exemplarelor din popula țiile speciilor de faună sălbatică . (speciile de faună sălbatică sunt prevăzute
în anexele nr. 1 şi 2 ale Legii 407/2006)
Importanța acordată de legiuitor modului de valorificare durabilă a acestei bogă ții na ționale, cu rol
semnificativ în menținerea echilibrului ecologic (dar prezentând şi valen țe economice), a determinat
formularea unui set de principii care stau la baza protejării acestui patrimoniu: 117
- fauna de interes cinegetic este resursă naturală regenerabilă, bun public de interes na țional și
internațional;
- gestionarea durabilă a faunei de interes cinegetic;
- exercitarea vânătorii se face în scopul asigurării echilibrului ecologic, ameliorării calită ții popula țiilor

113 În viziunea unor asociaţii de vănătoare, Legea este considerată inferioară Legii 103/1996, şi adaptată neinspirat
perioadei de tranziţie. A se vedea: http://www.avpszimbrutgneamt.com , sau „ activăm sub autoritatea unor legi şi
reglementări subsidiare relativ confuze şi interesat ori subiectiv interpretate”: http://agvps.ro/docs/
114 http://www.avpszimbrutgneamt.com/administrarea-si-gestionarea-fondului-cinegetic.html

115 N. Goicea, op.cit.

116 Art. 1, lit s), Legea nr. 407/2006,
117 Ibidem.
62
 faunei de interes cinegetic, cercetării știin țifice, precum și în scop didactic sau recreativ-sportiv; 118
- vânătoarea se exercită numai de către vânători care îndeplinesc cumulativ condi țiile prevăzute expres
de lege;
- nimeni nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia, fără a avea asupra sa autoriza ția de
vânătoare care dovedește, în condițiile legii, consim țământul proprietarului, al asocia ției de proprietari
sau al celui mandatat de aceștia în acest scop.
Fauna de interes cinegetic şi suprafaţa de teren, delimitată astfel, încât să asigure o
stabilitate cât mai mare faunei de interes cinegetic în interiorul său, formează o unitate de
gospodărire cinegetică, numită fond cinegetic. Altfel spus, fondul cinegetic reprezintă totalitatea
animalelor sălbatice de interes vînătoresc şi locurile de trai ale acestora. Nu se includ în fondurile
cinegetice suprafeţele din intravilan, precum şi zona strict protejată şi zona tampon din cuprinsul
Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării";
Criteriide de constituire a unui fomd cinegetic sunt stabilite de lege, fiind necesară îndeplinirea
tuturor criteriilor. Potrivit cu legislaţia în vigoare criteriile pentru constituirea unui fond cinegetic în România
sunt:119
a) mărimea suprafeţei fondului de vânătoare;
b) stabilirea faunei sedentare de interes cinegetic;
c) limitele fondului de vânătoare;
d) apartenenţa, de regulă, la acelaşi etaj altitudinal;
e) structura de proprietate asupra terenului. Se urmăreşte, pe cât posibil, constituirea de fonduri de
vânătoare pe terenuri care aparţin aceluiaşi tip de proprietate;
f) existenţa diversităţii din punct de vedere al folosinţei terenurilor. Se urmăreşte ca în cadrul unui fond de
vânătoare să existe cât mai multe categorii de folosinţă a terenului;
g) constituirea, în timp, a fondurilor de vânătoare.
Asfel, Suprafaţa unui fond de vânătoare va fi de cel puţin 5.000 ha la câmpie şi în Delta Dunării,
7.000 ha la deal şi 10.000 ha la munte. Suprafaţa minimă necesară pentru un membru vânător este de:
a) 150 ha la câmpie şi în Delta Dunării;
b) 250 ha la deal;
c) 350 ha la munte.
Fondul de vânătoare se delimitează pe limite naturale, cum ar fi: culmi, cursuri de apă şi altele
asemenea, şi/sau artificiale stabile în timp, cum ar fi: drumuri, căi ferate, autostrăzi, linii electrice, canale de
irigaţii sau navigabile şi altele asemenea, uşor identificabile.
Administrarea şi gestionarea fondurilor cinegetice
Administrarea şi gestionarea durabilă a fondului cinegetic presupune luarea măsurilor legale
necesare în scopul:
➢ stabilirii regulilor privitoare la exercitarea vânătorii,
➢ îndeplinirii obligațiilor stabilite în sarcina de ținătorilor de terenuri pe care se arondează fondul de
vânătoare,
➢ instituirii unui regim sancționator corespunzător.
Administrarea faunei de interes cinegetic este de competenţa autorităţii publice centrale care
răspunde de silvicultură şi care are calitatea de administrator. În cadrul administratorului funcţionează un
organ distinct, specializat în domeniul cinegetic. Pe lângă autoritatea publică centrală care răspunde de
silvicultură funcţionează Consiliul Naţional de Vânătoare, înfiinţat prin ordin al conducătorului autorităţii
publice centrale care răspunde de silvicultură, compus din reprezentanţi ai administratorului, ai autorităţii

118 În aplicarea acestui principiu, anual se stabilesc prin lege speciile și numărul de animale sălbatice care pot fi
vânate.
119 Art. 5, alin 1. Legea nr. 407/2006
63
publice centrale care răspunde de protecţia mediului, ai autorităţii naţionale sanitare veterinare, ai unităţilor
de învăţământ superior şi de cercetare cu profil cinegetic din România şi ai gestionarilor fondurilor de
vânătoare proporţional cu suprafaţa fondurilor de vânătoare gestionate.
Gestiunea nemijlocită a fondurilor cinegetice este realizată de gestionari, în baza contractelor de
gestionare a faunei de interes cinegetic, încheiate cu administratorul fondului cingetic. Calitatea de
gestionar o poate dobăndi persoana juridică română care a fost licenţiată în condiţiile legii şi căreia i se
atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare. Categoriile de
gestionari cu care se pot încheia contracte de gestionare a faunei de interes cinegetic sunt următoarele:
a) administratorii pădurilor proprietate privată;
b) administratorii pădurilor proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale;
c) organizaţiile de vânătoare;
d) administratorul pădurilor proprietate publică a statului;
e) instituţiile publice care au ca obiect de activitate cercetarea ştiinţifică în domeniul cinegetic;
f) instituţiile de învăţământ care au ca discipline de studiu vânatul şi vânătoarea.
Atribuirea dreptului de gestionare a faunei cinegetice se realizează de către administrator pe
fonduri cinegetice, prin următoarele modalităţi:
a) direct;
b) prin licitaţie publică.
Atribuirea directă se aplică în caurile în care există un proprietar de teren (sau o asocia ție de
proprietari de terenuri) care deține mai mult de jumătate din suprafa ța respectivului fond. În caz contrar,
concesionarea fondului cinegetic se face prin licita ție publică. Pre țurile de pornire sunt de cele mai multe ori
modice (între 500 și 2.000 de euro pe an, în func ție de suprafa ță, de numărul de animale și de dotările
existente - cabane, foișoare, puncte de hrănire etc.), însă pentru obiectivele căutate s-a ajuns ca
administratorii să plătească sume și de 20-25 de ori mai mari. De exemplu, pentru fondul de la Mănăstirea
Humorului se plăteau, în 2010, peste 45.000 de euro pe an, iar Asocia ția de Vânătoare și Pescuit Arge ș a
licitat, în 2009, aproape 60.000 de euro anual pentru fondul Mice ști. 120
La încredinţarea gestiunii, administratorul încheie cu gestionarul un contract de gestionare pentru
10 ani, gestionarul asigurînd un tarif de gestionare. 81% din acest tarif revine proprietarilor terenurilor; 16%
din tariff - bugetului de stat şi 3% - fondului pentru mediu. Tariful de gestionare se plăteşte anual, în două
tranşe egale, prima până la data de 30 noiembrie a anului în curs şi a doua până la data de 15 mai a anului
următor.121
Plata sumei datorate proprietarilor se realizează:
a) direct, proprietarilor persoane fizice sau persoane juridice care deţin individual suprafeţe de teren mai
mari de 50 ha;
b) direct, administratorilor terenurilor proprietate a statului, care administrează suprafeţe de teren mai
mari de 50 ha;
c) direct, asociaţiilor de proprietari constituite în scopul dobândirii dreptului de gestionare;
d) primăriilor, pe teritoriul administrativ-teritorial al cărora se găsesc terenurile, în cazul proprietăţilor
persoanelor fizice sau persoanelor juridice mai mici de 50 ha.
Plata se face de către gestionar, la solicitarea persoanelor fizice şi/sau juridice care fac dovada
proprietăţii terenurilor, în condiţiile legii.
Sumele datorate proprietarilor şi administratorilor terenurilor proprietate publică a statului se

120 http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/182327.html

121 Art. 9, alin 2. Legea nr. 407/2006

64
stabilesc în funcţie de:
a) categoria de folosinţă a terenului avut în proprietate sau în administrare;
b) ponderea suprafeţei de teren avute în proprietate sau în administrare în suprafaţa totală a categoriei de
folosinţă respective din fondul cinegetic;
c) valoarea corespunzătoare tarifului de gestionare pentru suprafaţa totală a categoriei de folosinţă
respective din fondul cinegetic. 122
Gestionarii fondurilor cinegetice au obligaţia îngrijirii şi ocrotirii vânatului, prin personal tehnic de
specialitate şi logistică adecvată, în conformitate cu reglementările legale în vigoare şi au dreptul legal de
organizare a acţiunilor de vânătoare, cu respectarea cotelor de recoltă stabilite anual de către autoritatea
publică centrală în domeniul cinegetic, în baza lucrărilor anuale de estimare a nivelelor populaţionale ale
principalelor specii de faună.
Gestionarii sunt obligaţi să asigure paza faunei de interes cinegetic, în condiţiile legii, cu cel puţin
un paznic de vânătoare pe fond. De asemeni, în sarcina gestionarului intră elaborarea studiilor de evaluare
a efectivelor speciilor admise la vânătoare, elaborarea planurilor de management cinegetic. Realizarea
acestor sarcini obligă gestionarul la angajarea de personal cu specializare superioară silvică sau
cinegetică.
În total, pe teritoriul României există circa 2.150 de fonduri de vânătoare, care sunt contractate de
gestionarii prevăzuţi de lege.
Asociaţiile afiliate la Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România
(AGVPS)123 succesoare de drept a Uniunii Generale a Vânătorilor din România (U.G.V.R.) din
România au gestionat, până spre finele anului 2010, un număr de 1472 fonduri cinegetice. 124 Este vorba
de 12 milioane de hectare de fonduri de vânătoare dintr-un total de aproximativ 22 de milioane. AGVPSR şi
filialele sale au în gestiune jumătate din România a cărei suprafaţă este de 24 de milioane de hectare. 125
Regia Naţională a Pădurilor (RNP) Romsilva a avut în gestiune 572 fonduri cinegetice, 126 care se intind pe
o suprafata de 6,2 milioane hectare, ceea ce reprezinta circa 28% din totalul suprafetei cu productivitatea
cinegetica din Romania. Instituţia şi-a declarat intenţia să reduca numarul fondurilor cinegetice pe
care le gestioneaza până la circa 300, deoarece nu sunt profitabile. Datele arată că în 2013 Romsilva
are în gestiune 308 de fonduri cinegetice, precum şi un număr de 10 complexuri de vânătoare. 127
În perioada 2011-2012 fondul cinegetic al României era gestionat de 297 de gestionari,
faţă de 209 în 2010. 128
Pe de o parte Romsilva renuntă la o parte din fondurile gestionate, pe motiv ca nu sunt rentabile,
pe de alte parte creşte numărul gestionarilor. Este firesc sa ne întrebăm dacă gestiunea unui fond cinegetic
este rentabilă din punct de vedere economic. Surse din domeniu estimează că, raportat la cantitatea
maximă de vânat admisă în sezonul 2012-2013 (circa 2,3 milioane de păsări şi 225.000 de mamifere), s-a
încasat din tarifele de împușcare o sumă cuprinsă între 20 și 40 de milioane de euro. 129 Sumele adunate de
122 Art. 15, alin 4. Legea nr. 407/2006
123 Asociaţia este este persoană juridică de utilitate publică şi de drept privat, apolitică, fără scop lucrativ, cu
patrimoniu propriu, distinct şi indivizibil, constituită din organizaţiile de vânători şi/sau de pescari sportivi
constituite pe principiul liberei asocieri şi afiliate la aceasta, pe care le reprezintă în plan intern şi internaţional.
Numărul organizaţiilor care se pot afilia la A.G.V.P.S. este nelimitat.
124 www.agvps.ro/.../Stadiu%20reatribuirii%20directe%20a%20faunei%20ci
125 http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/investigatii/cum-pierde-statul-zeci-de-milioane-de-euro-din-vanatoare-
186756.html
126 Date pentru anul 2011
127 http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/romsilva-va-renunta-la-activitatile-neprofitabile-in-2013-176037.html
128 http://mmediu.ro/file/2012-03-20_vanatoare_listagestionarifonduricinegetice2012.pdf
129 http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/182327.html
65
asociaţiile cinegetice se întorc, în bună parte, în administrarea fondurilor (se plătesc redevenţele, paza,
hrana animalelor). În total, se plătesc sub formă de redeven țe pentru fondurile de vânătoare circa 2,5
milioane de euro pe an. 16% din această sumă ajung la bugetul de stat, 3% merg la Fondul de Mediu, în
timp ce 81% se plătesc către proprietarii terenurilor. Una dintre cele mai extinse din țară, AJVPS Timi ș,
care deține 34 de fonduri de vânătoare, a raportat pentru 2011 venituri de 2,75 milioane de lei și un profit
de aproape jumătate de milion de lei. Venituri similare (2,5 milioane de lei) a înregistrat în 2011 și AJVPS
Galați130, care administrează 32 de onduri de vânătoare. 131
Exercitarea vânătorii
Exercitarea vânătorii se face în scopul asigurării echilibrului ecologic, ameliorării calităţii populaţiilor
faunei de interes cinegetic, cercetării ştiinţifice, precum şi în scop didactic sau recreativ-sportiv. 132 Nimeni
nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia fără a avea asupra sa autorizaţia de vânătoare, care
dovedeşte, în condiţiile prezentei legi, consimţământul proprietarului, al asociaţiei de proprietari sau al celui
mandatat de aceştia în acest scop.
Vânătoarea în fondurile cinegetice care cuprind şi arii naturale protejate este admisă numai cu
respectarea condiţiilor prevăzute în planurile de management cinegetic şi în planurile de management al
ariilor naturale respective.
Speciile de interes cinegetic admise la vânătoare (sunt specificate în anexele 1 şi 2 ale legii
407/2006) se vânează în numărul, în locurile, în perioadele şi cu mijloacele admise de lege, cu respectarea
reglementărilor privind autorizarea, organizarea şi practicarea vânătorii. 133
Potrivit cu normele în vigoare firmele româneşti sau străine care postează anunţuri privind
organizarea de sesiuni de vânătoare în România nu au dreptul legal de a organiza acţiuni propriu-zise de
vânătoare, ci doar de a intermedia relaţiile dintre vânători şi gestionarul fondului cinegetic. Aceste firme nu
sunt autorizate pentru a desfăşura acţiuni de vânătoare şi nu pot primi avize în acest sens din partea
autorităţilor române, întrucât singurii care au toate drepturile şi responsabilităţile pentru desfăşurarea
acţiunilor de vânătoare sunt persoanele juridice române care au în gestiune fonduri cinegetice de
vânătoare.
Vânătoarea se exercită numai de către vânători care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) posedă permis de vânătoare cu arma;
b) posedă autorizaţii eliberate de gestionar;
c) posedă permis de armă tip B;
d) posedă asigurare obligatorie împotriva accidentelor.134
Permisele de vânătoare prevăzute pot fi:
a) permanente;
b) temporare.
Permisele de vânătoare permanente se tipăresc, se înseriază, se gestionează şi se eliberează
cetăţenilor cu domiciliul sau rezidenţa în România de către organizaţiile vânătoreşti care au în gestiune
fonduri de vânătoare, conform modelului aprobat de autoritatea publică centrală care răspunde de
silvicultură.
Condiţiile pe care un solicitant trebuie să le îndeplinească, cumulativ, pentru a se încadra sunt:
a) vârsta minimă de 18 ani;

130 Din 2012 AJVPS Galați nu se mai regeseşte în lista gestionarilor.

131 http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/182327.html
132 Art. 3, Legea nr. 407/2006
133 Art. 24, Legea nr. 407/2006
134 Art. 27, Legea nr. 407/2006
66
 b) să fi efectuat un an de stagiatură sub îndrumarea organizaţiei vânătoreşti care gestionează
cel puţin un fond de vânătoare, la care solicită să fie înscris;
c) să fi luat parte la minimum o instruire practică într-un poligon de tir;
d) să fi fost declarat admis la examenul organizat pentru obţinerea permisului de vânătoare
permanent, susţinut în faţa unei comisii mixte, constituită din reprezentanţii autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură şi ai asociaţiilor, uniunilor sau federaţiilor naţionale de
profil recunoscute la nivel naţional şi internaţional şi înfiinţate prin lege;
e) în ultimii 3 ani să nu fi săvârşit fapte care sunt încadrate ca infracţiuni, conform prezentei
legi.
Obligativitatea de a fi membru a unei asociaţii de vânîtoare a fost eliminată printr-o
modificare legislativă în 2011, astfel încât afilierea la o asocia ție este în prezent facultativă.
Urmare a acestei modificări unii vânători s-au retras din asocia ții, şi pe cale de consecinţă,
scăderea încasărilor. Scăderea încasărilor nu este însă foarte mare, având în vedere că
apartenența la o organizație de vânători aduce destule avantaje. Spre exemplu, pentru fiecare animal
împuşcat vânâtorii trebuie să achite o taxă către asociaţia de vânătoare care administrează fondul
cinegetic respectiv, taxă care începe de la câţiva euro pentru o pasăre, câteva zeci de euro pentru un
iepure sau o vulpe, câteva sute de euro pentru un mistreţ şi poate ajunge la multe mii de euro pentru
trofeele deosebite de cerb sau urs. Membrii asociaţiilor beneficiază de tarife reduse, precum şi acces la
fonduri de vânătoare cu circuit închis. Surse din domeniu estimează că, dacă în 2011 se colectau din
cotizații în România circa 11-12 milioane de euro, în 2013 se vor strânge din această sursă nouă-zece
milioane de euro.135 Datele arată că 75.000 de români136 dețin permis pentru arme de foc letale, cei mai
mulți dintre cei înregistrați în scriptele poli ției fiind vânători. 137 Situaţia, de fapt, a existenţei vânătorilor în
afara cadrului organizat al asociaţiilor vânătoreşti, este de natură a genera un factor de presiune şi risc
pentru fauna de interes cinegetic. Legea spune că pentru fiecare vânător trebuie asigurată o suprafaţă
minimă. Reprezentantii AGVPS susţin că oamenii de afaceri au ingroşat masiv randurile vânătorilor şi că
noii veniţi nu sunt deloc pregătiţi în acest domeniu. 138 Este previzibilă şi situaţia existenţei unor fonduri
cinegetice epuizate şi nedorite de nimeni, pe care RNP Romsilva va fi obligată să le preia în gestionare şi
să le aducă la o situaţie cinegetică interesantă pentru potenţialii gestionari. 139
Permisul de vânătoare temporar se eliberează de către gestionarii fondurilor cinegetice, la cererea:
a) apatrizilor cu domiciliul în străinătate care în ţara de domiciliu sunt vânători şi dacă sunt veniţi în
România pentru acţiuni de vânătoare, dacă în ţara de unde vin aceştia vânătorii români pot practica
vânătoarea numai pe baza unei licenţe emise de autorităţile competente;
b) cetăţenilor străini care în ţara de domiciliu sunt vânători şi dacă sunt veniţi în România pentru acţiuni
de vânătoare, dacă în ţara de unde vin aceştia vânătorii români pot practica vânătoarea numai pe baza
unei licenţe emise de autorităţile competente.
Concluzii
Schimbările legislative rapide şi contradictorii afectează ecosistemele naturale cu repercusiuni
imediate şi pe termen lung asupra populaţiilor de vânat sedentar. În ultima perioadă, în tot mai multe
cercuri politico-economice vânatul este perceput ca o sursă de venituri rapidă şi lesnicioasă. Această

135 http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/182327.html
136 Cifra de record pentru România.
137 http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/182327.html
138http://www.ziarulring.ro/stiri/144262/Directorul-AGVPSR-Ceausescu-a-fost-cel-mai-mare-ocrotitor-al-padurilor
139 www.agvps.ro
67
viziune poate duce la secătuirea unei resurse naturale naţionale extrem de valoroase (calitativ şi cantitativ)
pe care alte ţări au epuizat-o. Din acest motiv, singura soluţie pentru conservarea acestei resurse a cărei
valoare nu poate fi cuantificată este abordarea unitară, la nivel de stat a gestiunii cinegetice.

68