Zonele Urbane Functionale in Europa

Academia de Studii Economice București
Facultatea de administrație si management public
Zonele functionale urbane în Europa

(ZONELE METROPOLITANTE-ZONELE REGIONALE)
Profesor coordonator:
Prof.univ.dr. Florina Bran Studentă:
Marin Georgiana-Raluca
Grupa 228 B
Cuprins
1.Introducere...............................................................................................................................................3
1.1 Dezvoltarea urbana in Europa...............................................................................................................4
1.2 Importanța mediului urban...................................................................................................................4
1.3. Grafic: Tendințe urbane........................................................................................................................5
1.4 Politici UE...............................................................................................................................................6
1.5 Clasificarea zonelor urbane funcționale................................................................................................6
1.6 Avantajele și dezavantajele mediului urban..........................................................................................7
2. Analiza zonelor metropolitane................................................................................................................8
2.1 Zone metropolitane în Europa...............................................................................................................8
2.2 Modele de dezvoltare socio-economică a zonelor metropolitane în Europa.......................................9
2.3 Strategii de planificare metropolitană................................................................................................12
2.3.Politica urbană și dezvoltarea metropolitană......................................................................................17
3. Zonele Regionale...................................................................................................................................18
3.1 Tipuri de regiuni...................................................................................................................................19
3.2 Dezvoltarea regională..........................................................................................................................20
3.3 Obiectivele și principiile dezvoltării regionale.....................................................................................21
3.4 Regionalizare şi tipuri de regionalizare în Europa...............................................................................21
4.Bibliografie.............................................................................................................................................25
1.Introducere
Uniunea Europeană (UE) a prezentat un discurs cuprinzător despre orașe și dezvoltarea lor în
ultimele decenii. De la sfârșitul anilor 1990, reuniunile periodice organizate între miniștrii
responsabili cu dezvoltarea urbană au condus la consolidarea unei „perspective a UE” asupra
problemei urbane („acquis-ul urban”), care poate fi transpusă într-o abordare a dezvoltării urbane
durabile la nivelul UE.
Această abordare a fost perfecționată de-a lungul anilor, pe măsură ce a fost implementată pe
teren, datorită inițiativelor urbane promovate de UE în cadrul politicii sale de coeziune și sub
forma altor inițiative orientate în mod specific spre dimensiunea urbană.
Europa este o uniune de oraşe mai mari sau mai mici; circa 75% din populaţia UE a ales să
trăiască în zone urbane. Impactul urbanizării se extinde însă dincolo de limitele oraşelor.
Europenii au adoptat stiluri de viaţă urbane şi folosesc facilităţi urbane precum servicii culturale,
educaţionale sau medicale. Deşi oraşele sunt motoarele economiei europene şi generatoarele
bunăstării Europei, ele depind în mare măsură de resursele regiunilor exterioare pentru a putea
face faţă cererilor de energie, apă, alimente şi pentru a putea gestiona deşeurile şi emisiile
poluante.
Urbanizarea în Europa este un fenomen continuu, atât din punct de vedere al expansiunii
terenului urban, cât şi din punct de vedere al creşterii procentului de populaţie urbană. Într-un
context în care dezvoltarea urbană adoptă numeroase forme în diferite părţi ale Europei, linia de
demarcaţie dintre urban şi rural este din ce în ce mai estompată. În prezent, zonele periurbane se
extind mult mai rapid decât centrele tradiţionale ale oraşelor. Proiectul „Peri-urban Land Use
Relationships” (Relaţiile în cadrul utilizării terenurilor periurbane - PLUREL) a fost conceput cu
scopul dezvoltării de noi strategii şi instrumente de planificare şi prognoză care sunt esenţiale
pentru dezvoltarea de relaţii durabile între rural şi urban în ceea ce priveşte utilizarea terenurilor.
Provocările de mediu şi oportunităţile de urbanizare sunt strâns legate. Numeroase oraşe depun
eforturi uriaşe pentru a putea face faţă problemelor sociale, economice şi de mediu rezultate în
urma presiunilor precum suprapopularea sau declinul populaţiei, inegalităţile sociale, poluarea şi
traficul. Pe de altă parte, proximitatea oamenilor, afacerilor şi serviciilor oferă oportunităţi de
creare a unei Europe mai eficiente din punct de vedere al utilizării resurselor. Densitatea
populaţiei din oraşe înseamnă deja trasee mai scurte între casă, locul de muncă şi diverşi
prestatori de servicii, precum şi mersul mai frecvent pe jos, cu bicicleta sau cu mijloacele de
transport în comun, în timp ce apartamentele organizate în case multifamiliale sau în blocuri de
locuinţe necesită mai puţină încălzire şi mai puţin spaţiu la sol pe persoană. Prin urmare,
populaţia din mediul urban consumă în medie mai puţină energie şi ocupă mai puţin teren pe cap
de locuitor decât populaţia rurală.
Principala provocare pentru zonele urbane ale Europei este găsirea unui echilibru între densitate
şi compactitate, pe de o parte, şi, pe de altă parte, calitatea vieţii într-un mediu urban sănătos.
Uniunea Europeană (UE) a prezentat un discurs cuprinzător despre orașe și dezvoltarea lor în
ultimele decenii. De la sfârșitul anilor 1990, reuniunile periodice organizate între miniștrii
responsabili cu dezvoltarea urbană au condus la consolidarea unei „perspective a UE” asupra
problemei urbane („acquis-ul urban”), care poate fi transpusă într-o abordare a dezvoltării urbane
durabile la nivelul UE.
Această abordare a fost perfecționată de-a lungul anilor, pe măsură ce a fost implementată pe
teren, datorită inițiativelor urbane promovate de UE în cadrul politicii sale de coeziune și sub
forma altor inițiative orientate în mod specific spre dimensiunea urbană.
1.1 Dezvoltarea urbana in Europa

Dezvoltarea urbană are o puternică dimensiune europeană. Oraşele interacţionează şi au influenţă
asupra terenului înconjurător, astfel afectând mediul pe o suprafaţă mult mai întinsă. Dezvoltarea
acestora este determinată şi de factori externi precum schimbările demografice, nevoia de
mobilitate, globalizarea şi schimbările climatice. Scăderea numărului de locuinţe şi o îmbătrânire
a populaţiei sunt preconizate să amplifice presiunile asupra mediului în următoarele decenii.
Dezvoltarea suplimentară a informaţiilor, a serviciilor şi a tehnologiei de comunicaţii aduce noi
schimbări calitative importante în sistemele urbane.
Oraşele acţionează ca motoare ale progresului, deseori influenţând în mare parte realizările şi
inovaţiile noastre culturale, intelectuale, educaţionale şi tehnologice. Totuşi, tendinţa actuală
către nou, abordările privind densitatea redusă în dezvoltarea urbană determină un consum
crescut de energie, resurse, transporturi şi terenuri, crescând astfel emisiile de gaze cu efect de
seră şi poluarea atmosferică şi fonică la niveluri care deseori depăşesc limitele legale sau limitele
de siguranţă umană recomandate.
Consumul global, utilizarea energiei, utilizarea apei şi producerea deşeurilor se întâlnesc într-un
număr din ce în ce mai mare de locuinţe urbane.
1.2 Importanța mediului urban

O lume din ce în ce mai urbană va însemna probabil o creştere a consumului şi o bogăţie mai
mare pentru mulţi. Însă înseamnă şi o sărăcie mai mare pentru categoriile urbane neprivilegiate.
Condiţiile de viaţă precare în mediul urban şi riscurile asociate pentru mediu şi sănătate ar putea
avea un impact asupra tuturor regiunilor lumii.
Conceperea şi guvernarea zonelor urbane, în special din sud-estul Asiei, vor avea consecinţe
puternice asupra emisiilor de gaze cu efect de seră şi a cererii de resurse de la nivel mondial.
Odată ce a fost construit, este greu să modifici în mod fundamental un oraş. Locuitorii se
adaptează la condiţiile iniţiale, şi nici comportamentul lor nu poate fi schimbat cu uşurinţă. În
multe locuri din lumea în curs de dezvoltare, există riscul în prezent ca oraşele să se blocheze
pentru decenii de acum încolo în nişte modele de dezvoltare urbană cu un consum intensiv de
energie şi resurse.
Într-o lume extrem de interconectată, cu schimbări la nivelul urbanizării şi al modelelor de

consum aferente acesteia, Europa va fi afectată de acestea în principal în mod indirect.
Consecinţele pot cuprinde modificări ale modelelor europene de utilizare a terenurilor impuse de
o competiţie mai acerbă pentru resurse şi de ameninţarea dezvoltării şi răspândirii de boli la nivel
mondial.
1.3. Grafic: Tendințe urbane
Pentru prima dată în istorie, peste 50 % din populaţia mondială trăieşte în zone urbane. Este
posibil ca până în 2050, circa 70 % din populaţie să fie urbană
1.4 Politici UE
Oraşele sunt un subiect de preocupare pentru Europa în ansamblul lor. Politica europeană trebuie
să le permită oraşelor, indiferent de mărimea lor, să îşi gestioneze teritoriul în mod durabil.
Oraşele durabile vor reprezenta o piatră de temelie în ceea ce priveşte utilizarea eficientă a
resurselor în Europa – un obiectiv important al Strategiei Europa 2020.
Integrarea politicilor între nivelul european şi cel local, precum şi formele noi de guvernare sunt
esenţiale pentru obţinerea celor mai bune rezultate în ceea ce priveşte urbanizarea. Iniţiative ale
Comisiei Europene precum premiul „Capitala europeană verde” sau „Convenţia primarilor”, în
care oraşele cooperează în mod voluntar cu UE, marchează noua orientare politică. Acestea pun
în aplicare Strategia tematică pentru mediul urban şi completează acele politici ale UE care
vizează oraşele în mod direct, de exemplu directivele privind calitatea aerului, zgomotul
ambiental şi apele urbane uzate, sau, în mod indirect, precum Directiva privind inundaţiile.
Aceste politici constituie aşa-numita „Agendă urbană europeană”, care cuprinde şi politici
urbane ale UE în alte domenii, precum Carta de la Leipzig pentru oraşe europene durabile,
dimensiunea urbană în politica de coeziune sau Planul de acţiune privind mobilitatea urbană.
1.5 Clasificarea zonelor urbane funcționale
Zonele urbane funcționale sunt clasificate în funcție de mărimea lor:

Zone urbane mici - FUA mici , cu o populație mai mică de 200.000 de locuitori (dar mai mare de
50.000 de locuitori);
 Zone urbane de dimensiuni medii - FUA de dimensiuni medii , cu o populație între

200.000 și 500.000;
 Zone metropolitane - FUA metropolitane , cu o populație cuprinsă între 500.000 și
1.5 milioane;
 Zone metropolitane mari - FUA metropolitane mari , cu o populație care depășește
1,5 milioane de locuitori.
De exemplu, pentru Italia , OECD definește 83 de zone urbane funcționale : 4 zone
metropolitane mari(Milano, Roma, Napoli și Torino), 18 zone metropolitane , 43 zone urbane de
dimensiuni medii și 18 zone urbane mici . [14] [13]
Regiunile metropolitane ale Eurostat și zonele metropolitane ale OCDE sunt substanțial similare,
sunt derivate din delimitările NUTS 3 și TL3.
Harta zonelor urbane funcționale
1.6 Avantajele și dezavantajele mediului urban

Avantaje:
- Căi de comunicare mai bune și o calitate superioară a infrastructurilor.
- Acces la servicii de transport și un număr mai mare de alternative pentru a vă deplasa dintr-un
loc în altul.
- Apropiere mai mare de activități recreative sau locuri de divertisment, cum ar fi teatre,
cinematografe, cluburi, restaurante și multe altele.
- Acces facil la serviciile de îngrijire a sănătății.
- Zonele urbane au o varietate culturală mai mare.
- Mai multe oportunități de muncă.

- Condiții mai bune pentru satisfacerea nevoilor de bază, cum ar fi salubrizarea, sănătatea, apa
potabilă, serviciile de telecomunicații și multe altele.
- Posibilitate mai mare de acces la educație
Dezavantaje
- Expunerea la niveluri mai ridicate de poluare, cum ar fi poluarea sau zgomotul.
- Confruntarea cu niveluri mai ridicate de stres sau presiune din cauza suprapopulării
- Spațiile urbane pot fi mai scumpe. Prețurile proprietăților și serviciilor sunt de obicei ridicate.
- Casele și spațiile domestice, în general, tind să fie mai mici.
- Mai puține zone verzi, în special în zonele orașului.
- Același factor de supraaglomerare poate genera multe probleme de trafic.
2. Analiza zonelor metropolitane

Zonele metropolitane sunt cele mai dinamice structuri spațiale la nivel global, cu o dinamică de
dezvoltare ridicată, fiind considerate motoarele dezvoltării socio-economice. Dinamica
dezvoltării marilor orașe din România și a zonelor periurbane din jurul lor este în concordanță cu
trendul european și mondial. Astfel, prin atuurile marilor orașe din Romania (planificare spațială
eficientă, specializare funcțională și specializare funcțională inteligentă, buna guvernare) sunt
atrase investiții care pot genera bunăstare atât la nivelul orașului, cât și în zona metropolitană a
acestuia. O continuă monitorizare a politicilor locale privind dezvoltarea zonelor metropolitane
din România este absolut necesară, pentru corectarea strategiilor de dezvoltare si pentru
îmbunătățirea guvernanței locale. Elaborarea unei strategii de dezvoltare policentrică și definirea
zonelor urbane funcționale inteligente are rolul de a pune bazele la nivel național a priorităților,
obiectivelor și necesităților în vederea dezvoltării unei rețele policentrice eficiente funcțional și
în corelare directă cu nivelurile strategice regionale și locale. De asemenea, o bună guvernanță la
nivel local crează premisele dezvoltării unor zone urbane funcționale care să atragă investiții și
să ridice standardul de viață în zonele respective.
2.1 Zone metropolitane în Europa

Zone metropolitane în Austria şi Slovacia: Regiunea Metropolitană Viena-Bratislava
Regiunea Viena-Bratislava a fost recunoscută ca entitate funcţională de către Uniunea

Europeană, și a făcut obiectul a numeroase studii OECD. În prezent, cele 2 oraşe au creat o
regiune metropolitană funcțională, ambele ţări fiind membre ale Uniunii Europene. Regiunea
metropolitană Viena-Bratislava este situată la graniţa austro-slovacă, întinzându-se pe o
suprafaţă de aproximativ 30.000 kmp, şi având o populaţie de aproape 4,5 milioane locuitori.
Conţine 3 landuri din Austria (Viena, Austria Inferioară şi Burgenland) şi 2 regiuni din Slovacia
(Bratislava şi Tarnava), acestea din urmă considerate ca făcând parte din Zona Metropolitană
Bratislava.
Ceea ce este caracteristic acestei regiuni metropolitane, alcătuită din 2 regiuni metropolitane din
ţări diferite, este caracterisica sa transnaţională. Regiunea Metropolitană Viena-Bratislava
reflectă tendinţele europene de eliminare a barierelor naţionale - ceea ce a dus la integrarea
internaţională a economiilor regionale – şi de apariţie a zonelor integrate funcţional dincolo de
graniţele politice. Procesul de integrare regională a celor 2 arii s-a accentuat după 1989, după o
separare de mai bine de 40 de ani. Divizarea politică dintre estul şi vestul Europei a reprimat
mult timp tentativele regionale de integrare a Regiunii Metropolitane Viena-Bratislava.
Deschiderea graniţelor a permis o mai bună cooperare şi utilizare a potenţialului economic al
regiunii, amplificând comerţul şi investiţiile străine directe, restructurând în întregime ambele
economii regionale. Progresele înregistrate de atunci au permis regiunii, deşi periferică, să se
transforme într-o poartă între estul şi vestul Europei. Cu o economie de mărimea celei a Irlandei,
regiunea are potenţial pentru a deveni un centru major al Europei Centrale. Deşi colaborările
transfrontaliere sunt din ce în ce mai numeroase, încă nu există nici o instituţie responsabilă de
coordonarea regiunii metropolitane. Se pare deci că deşi regiunea funcţionează ca o regiune
metropolitană, structurile guvernanţei nu sunt încă stabilite. Singurele asociaţii existente la

nivelul fiecărei ţări sunt SUM (Stadt Umland Management – Management Suburban), care se
ocupă de Zona Metropolitană Viena, şi BAUM (Bratislava Umland Management –
Managementul regiunii Bratislava), care se ocupă de Zona Metropolitană Bratislava.
În ceea ce priveşte planificarea spaţială, fiecare land austriac ce compune regiunea metropolitană
Viena-Bratislava (Viena, Austria Inferioară şi Burgenland) are o altă lege de planificare urbană,
regiunile componente ale regiunii Bratislava fiind coordonate de legea slovacă de planificare
urbană. Iniţiativa Centrope sau Strategia Dunării sunt doar câteva din iniţiativele supra-teritoriale
active în regiune, dar care nu intervin decisiv în procesul decizional referitor la regiunea
metropolitană (Berg L., Meer J., Otgaar A., Speller C., 2006).
2.2 Modele de dezvoltare socio-economică a zonelor metropolitane în

Europa
Din punct de vedere policentric, ambele metropole sunt actori importanţi în reţeaua urbană
central-europeană, jucând un rol diferit, dar decisiv, în competitivitatea acestuia. Sistemul urban
al Vienei este mai bine integrat funcţional decât cel al oraşului Bratislava, care este însă mai bine
integrat în sistemul oraşelor mici şi mijlocii care îl înconjoară. Astfel, oraşul Viena joacă un rol
mai dominant din punct de vedere metropolitan. Situate la numai 55 km una de cealaltă, oraşele
Viena şi Bratislava - cele mai apropiate capitale din lume – au un important potenţial de
navetism. Datele despre navetism arată o diferenţă între sistemul urban funcţional integrat al
Vienei şi cel al Bratislavei. Acesta din urmă, făcând parte dintr-o forţă ţară comunistă, se
caracterizează printr-un navetism unidirecţional către oraşul-nucleu, având o subordonare
ierarhică a centrelor mai mici din zona metropolitană ce le înconjoară.
Regiunea metropolitană Viena-Bratislava poate fi analizată pe 3 niveluri teritoriale:
1. Oraşele Viena şi Bratislava. Aceste sunt 2 centre economice, politice şi administrative

importante atât ale regiunii cât şi ale ţărilor lor. Ele cuprind 1,6 milioane locuitori, respectiv 0,4
milioane locuitori.
2. Aglomeraţiile urbane Viena şi Bratislava. Datorită vecinătăţii lor geografice, acestea pot fi
analizate ca o singură zonă urbanizată, bi-polară. Această unitate teritorială cuprinde pe partea
austriacă oraşul Viena şi 3 regiuni NUTS4 ce îl înconjoară (oraşul Viena nu formează o unitate
administrativă), iar pe partea slovacă regiunea Bratislava. Conţine astfel 3 milioane locuitori care
reprezintă nucleul regiunii metropolitane Viena-Bratislava.
3. Regiunea metropolitană Viena-Bratislava cuprinde regiunile metropolitane ale Vienei şi

Bratislavei. Conţine 42%, respectiv 21% din populaţia Austriei, respectiv Slovaciei. Această
regiune binaţională reprezintă centrul unei regiuni funcţionale mai mari, Regiunea Europeană
Viena, sau Europaregion Wien. Aceasta va cuprinde Regiunea metropolitană Viena-Bratislava
plus unele părţi din nord-vestul Ungariei şi partea de sud-est a Republicii Cehe, în jurul oraşului
Brno.
Organizarea administrativă a regiunii este eterogenă, caracterizată prin contrastul dintre Austria
federală şi R.Slovacă, unitară.
- Cele 3 landuri ce constituie Regiunea metropolitană Viena sunt independente, ce îşi decid
autonom dezvoltarea şi inclusiv dezvoltarea spaţială, neexistând nicio instituţie care să
coordoneze politicile lor diferite.
- Cele 2 regiuni slovace ale Regiuni metropolitane Bratislava (Bratislava şi Trnava), create în
1996, trec prin procese de reorganizare.
Cooperarea instituţionalizată între landurile Austriei şi regiunile Slovaciei este ca şi inexistentă.
Regiunea metropolitană Viena („Ostregion”) este de nivel NUTS II, iar landurile componente
sunt de nivel NUTS III. Deşi regiunile slovace („Kraj”) sunt de nivel NUTS III, Regiunea
metropolitană Bratislava nu formează o singură regiune NUTS, deoarece regiunea Bratislava este
definită atât ca NUTS II cât şi ca NUTS III, faţă de regiunea Tarnava care este de nivel NUTS
III.
Faţă de Viena, care este orientată de-a lungul autostrăzilor de la vest şi sud, Bratislava are zone
de dezvoltare economică în nordul, estul şi sudul oraşului, lăsând restul regiunii cu zone foarte
puţin populate între oraşe. Regiunea dintre Viena şi Bratislava este de altfel cea mai puţin
populată din Regiunea-nucleu, fiind puternic dependentă de agricultură. În plus, circumstanţele
ecologice nu permit o dezvoltare puternică a acestui spaţiu, deoarece Dunărea – legătura directă
între oraşe – este înconjurată de păduri de luncă extrem de valoroase, care sunt totodată şi arii
protejate. În consecinţă, activităţile umane sunt aici limitate la anumite forme de turism şi
recreere.
Cele două coturi pe care Dunărea le face la nord şi la sud, fac posibile două axe de dezvoltare
Viena-Bratislava. La nord se află o zonă agricolă cu un mare potenţial de dezvoltare, iar la sud
au început modificările spaţiale ce vor accelera construirea noii infrastructuri de transport. Cele
două aglomerări urbane vor oferi pieţe de muncă pentru mai mult de 1 milion de locuri de muncă
la o distanţă de mai puţin de 50 km. Alături de preţurile scăzute ale închirierii terenurilor, acest
lucru constituie un alt motiv de dezvoltare economică şi rezidenţială a acestor arii.
Pentru o dezvoltare durabilă este nevoie de politici comune austriece şi slovace. Se iau în
considerare 2 abordări:
1. Dacă se stabilesc câteva oraşe-satelit în regiune, se promovează o reţea extinsă de localităţi în

întreaga zonă (modelul Londrei, cu oraşele sale satelit).
2. Varianta dezvoltării unui număr limitat de centre nodale de-a lungul unor culoare liniare între
Viena şi Bratislava (modelul metropolei Stockholm) este mai bine acceptată de specialiştii locali
în dezvoltarea spaţială, deoarece astfel se păstrează extinderea urbană de-a lungul liniilor publice
de transport.
Zona metropolitană Budapesta
Zona metropolitană Budapesta este o zonă statistică, definită de Institutul Naţional de Statistică
al Ungariei pentru a descrie atât accesul navetei către şi din Budapesta şi suburbiile sale cât şi
dezvoltarea zonei sale periferice în jurul unor centre de creştere urbană. În anul 2014 zona
metropolitană Budapesta avea 7,626 kmp şi se întindea mult peste limitele regiunii
administrative ale capitalei, incluzând 193 localităţi din jurul său şi formând regiunea Ungaria
Centrală. Cu o populaţie aproape dublă decât cea a oraşului Budapesta (care era de 1,774,665 în
2014), în Zona metropolitană Budapesta trăieşte aproape 34% din populaţia ţării (avea 3,284,110
locuitori în 2011), devenind astfel cea de-a 10-a zonă urbană de mari dimensiuni din Europa
(Large Urban Zone – LUZ, definită de Eurostat în 2004 şi se referă la zona funcţională urbană).
“Budapesta cea Mare” este de obicei asociată cu aglomerarea urbană din jurul capitalei
Budapesta. Aşa cum arată ea în prezent, are o mărime extinsă faţă de fosta capitală Budapesta,
componenţa sa fiind legiferată în 1949 şi intrată în vigoare la 1950. Atunci, fostului oraş
Budapesta i s-au ataşat 7 oraşe şi 16 sate, mărindu-i-se astfel suprafaţa de la 207 kmp la 525 kmp
(cu 154%). De atunci, suprafața totală a Budapesta a rămas aceeaşi. În prezent Budapesta este
singura zonă metropolitană din Ungaria comparabilă cu celelalte metropole ale Europei. Modelul
de dezvoltare a zonei metropolitane Budapesta a rezultat în lucrarea de faţă din unele aspecte
desprinse din Raportul Final al proiectului ESPON - POLYCE: Metropolisation and Polycentric
Development in Central Europe (EU, 2012). De asemenea au fost utilizate concluzii ale lucrării
Third Euro Conference The European City in Transition, the City and the Regions,
Suburbanization and its consequences in the Budpest Metropolitan Area (G.Soos, G.Ignits,
2003). De asemenea, o importantă sursă de date a fost OECD (Organization for Economic Co-
operation and Development), care are numeroase informaţii referitoare la zonele urbane de
diferite dimensiuni la scară mondială.
2.3 Strategii de planificare metropolitană

Deşi în politica de planificare a Ungariei, metropolizarea şi dezvoltarea policentrică reprezintă
obiective politice, dezvoltarea policentrică este mai adânc ancorată în viziunea spaţială faţă de
metropolizare. În politicile sale teritoriale, Ungaria a prevăzut cu mult timp în urmă
contrabalansarea dominaţiei oraşului Budapesta, iar dezvoltarea policentrică are loc la diferite
niveluri decizionale.
Conceptul de metropolizare este folosit destul de frecvent în documentele de planificare

teritorială din Ungaria prin referire la dezvoltarea policentrică, dar luând în considerare doar
spaţiul din jurul Budapestei. Conceptul Naţional de Dezvoltare Spaţială a stabilit ca obiectiv pe
termen mediu crearea „regiunii metropolitane competitive Budapesta”, lucru la care se va ajunge
prin câteva măsuri:
- Consolidarea funcţiilor internaţionale ale Budapestei în domeniul afacerilor şi relaţiilor

europene, ca oraş-poartă către sud-estul Europei şi Balcani.
- Utilizarea avantajelor pe care le oferă tehnologia înaltă şi economia bazată pe cunoaştere,

precum şi a forţei de muncă înalt calificată a oraşului.
- Consolidarea caracterului de centru turistic internaţional al oraşului.
- Crearea unui oraş şi a unei regiuni metropolitane în care să se poată trăi bine, printr-un
management şi o planificare de mediu adecvate, precum şi prin revitalizarea terenurilor
industriale dezafectate.
- Reabilitarea cartierelor cu construcţii numeroase şi creşterea mărimii spaţiilor verzi.
- Crearea unei aglomerări echilibrată şi funcţională în jurul Budapestei prin prevenirea
extinderii urbane, consolidarea sub-centrelor şi modernizarea legăturilor de transport.
- Îmbunătăţirea cooperării inter-municipale prin intermediul unor instituţii comune.
Zona metropolitană Budapesta
Budapesta şi zonele sale periferice au suferit o perioadă de transformare odată cu căderea

comunismului. Până în anii ’80 populaţia ce locuia în zona suburbană dorea să se mute în oraş,
deoarece condiţiile de viaţă nu erau satisfăcătoare. În anii ’90, populaţia din zona metropolitană
Budapesta a crescut cu 20%, în timp ce Budapesta a pierdut 15%. Numeroşi emigranţi din
Budapesta s-au mutat în noile zone suburbane în căutarea unui mediu mai “verde”. Întrucât şi
suburbiile şi-au îmbunătăţit infrastructura, atrăgând astfel populaţia înstărită, rezultatul a fost
extinderea zonelor suburbane şi dezvoltarea rapidă a localităţilor.
În 1990, Legea Administraţiei Locale a descentralizat numeroase competenţe spre municipalităţi,

oferindu-le un statut de autonomie garantat constituţional. Însă pentru că această lege nu a
stabilit nici o instituţie pentru a guverna zona metropolitană, acest aspect a devenit subiect de
discuţie între conducerile districtelor şi cea a oraşului.
Procesul de suburbanizare a început în anii 1950, dar nu a fost nici spontan, nici planificat,
dezvoltarea oraşului fiind adesea determinată de decizii individuale, în schimb a avut loc foarte
rapid din cauza industrializării forţate. În anii 1960 satele învecinate au devenit noile suburbii
(cea de-a doua centură suburbană), cu o populaţie ce a crescut rapid (din 1950 până în 2009
populaţia acestor foste sate şi oraşe mici a crescut de la 300.000 la aproape 800.000), formând
ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de „Zona metropolitană Budapesta”. Adevărata periferie
a capitalei conţine în jurul său 193 localităţi, generând o zonă cu un puternic trafic de navetism,
denumită adesea Zona de Navetism Budapesta. Populaţia oraşului Budapesta a crescut în mod
constant până în anii ’80, în anii socialismului, procesele aglomerării fiind determinate de
necesitatea creşterii forţei de muncă din Budapesta, capitala fiind cel mai important centru
industrial. Cererea mare de forţă de muncă nu era satisfăcută nici de intrarea femeilor pe piaţa
muncii, nici de migrarea muncitorilor înspre capitală. Acest aflux a avut un rol decisiv în
creşterea populaţiei în zonele periferice, urmată de creşterea rapidă a numărului de navetişti din
suburbii către capitală.
Alte motive importante ce au dus la stabilirea populaţiei în afara oraşului au fost dificultăţile
administrative întâmpinate în stabilirea în interiorul oraşului, precum şi subfinanţarea
infrastructurii urbane, ce a apărut odată cu dezvoltarea industrială, lucru care a dus, pe termen
lung, la o penurie a locuinţelor în Budapesta. Astfel, numărul lucrătorilor din industrie a devenit
mai mare decât numărul de locuitori ai oraşului, ceea ce a făcut ca satele şi oraşele din apropiere
să fie înghiţite de zona metropolitană. În acelaşi timp, infrastructura a rămas subdezvoltată,
creând un handicap autorităţilor locale din zona metropolitană a Budapestei de după 1989.
În concluzie, înainte de căderea comunismului, comunităţile periferice din zona metropolitană

Budapesta erau alcătuite majoritar din navetişti. Acestea erau arii rezidenţiale care serveau
nevoile de pe piaţa muncii din capitala Budapesta, lipsindu-le astfel multe din caracteristicile
vieţii suburbane (infrastructură dezvoltată, peisaj suburban, un stil de viaţă urban), cunoscând
însă fenomenul congestiei demografice.
Începând cu anii ’80, relaţia funcţională dezechilibrată dintre comunităţile periferice şi oraşul-
nucleu a început să devină treptat mai echilibrată. În această perioadă, cererea de forţă de muncă
în capitală a început să scadă, lucru care a continuat şi după 1989. Populaţia totală în zona
metropolitană Budapesta nu a crescut semnificativ în anii ’80 dar a început să crească în anii ’90,
mai ales datorită suburbanizării. În acest deceniu modelul de transformare urbană s-a
transformat, fiind caracteristic societăţilor post-industriale.
Zone metropolitane din România
Definirea zonei metropolitane se face în România prin Legea nr. 351/2001 privind aprobarea
Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a IV-a - Rețeaua de localități, Anexa I,
care o definește ca fiind „zona constituită prin asociere, pe bază de parteneriat voluntar între
marile centre urbane (Capitala României și municipiile de rangul I) şi localitățile urbane și rurale
aflate în zona imediată, la distanță de până la 30 km, între care s-au dezvoltat relații de
colaborare pe multiple planuri”. Prin aceeaşi lege sunt incluse în categoria marilor centre urbane
Capitala alături de 11 municipii de rangul I: Bacău, Braşov, Brăila şi Galaţi – definite ca formând
singurul sistem urban din România, Cluj Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi, Oradea, Ploieşti şi
Timişoara. Legea 351/2001 prin art. 7, alin. 2 specifică modul de funcţionare al zonelor
metropolitane: „Zonele metropolitane prevăzute la aliniatul (1) funcţioneză ca entităţi
independente fără personalitate juridică”.
Conform Legii Urbanismului nr. 350/2001, Anexa II, teritoriul metropolitan este „suprafața
situată în jurul marilor aglomerări urbane, delimitată prin studii de specialitate, în cadrul căreia
se creeaza relații reciproce de influență în domeniul căilor de comunicație, economic, social,
cultural şi al infrastructurii edilitare”. Legea nr. 286/2006 privind modificarea şi completarea
Legii cadru a administraţiei publice locale nr. 215/2001 definește zona metropolitană ca „o
asociaţie de dezvoltare intercomunitară constituită pe bază de parteneriat între oraşul capitală sau
oraşe de rangul întâi şi unităţile administrativ-teritoriale situate în vecinătatea acestora”.
Conform Legii Urbanismului nr. 350/2001, Anexa II, limita teritoriului metropolitan depășește
de regulă limita administrativă a localității și poate depăși limita județului din care face parte. Cu
alte cuvinte, zonele metropolitane pot funcționa pe un perimetru independent de limitele
unităților administrativ-teritoriale, stabilit de comun acord de autoritățile administrației publice
locale (FZMAUR, 2013).
Una dintre cele mai menționate lucrări pe tema delimitării granițelor metropolitane în România
este cea a geografului Ion Iordan, intitulată „Zona periurbană a Bucureștilor”. În volumul
publicat în 1973, se arătă că determinarea graniţelor zonei metropolitane ar trebui făcută ţinând
seama de indicatori precum distanţa faţă de oraş, ponderea persoanelor din localitate care vin
zilnic pentru muncă în metropolă, ponderea populaţiei din localităţile limitrofe oraşului ocupate
în activități neagricole legate de oraș, ponderea populaţiei ocupate în activităţi de producţie
agricolă destinate orașului, aceşti indicatori având însă un grad de relevanţă diferit. Un alt
cercetător care s-a ocupat de acest subiect în România este Dorel Abraham, ale cărui studii
publicate în 1979 și 1991, „Introducere în sociologia urbană”, se axează pe determinarea ariei
periurbane a Bucureștiului, luând în calcul indicatori referitori la: forţa de muncă, aprovizionarea
oraşului cu produse perisabile, potenţialul turistic, distanţa şi continuitatea spaţială cu oraşul
polarizator.
Legea administraţiei publice locale trasează cadrul de organizare și funcţionare al zonelor
metropolitane. Din punctul de vedere al statutului juridic, zonele metropolitane sunt persoane
juridice de drept privat dar de utilitate publică, care poartă denumirea de asociaţii de dezvoltare
intercomunitară. Zona metropolitană nu este aşadar similară unei unităţi administrativ-
teritoriale, aceasta deoarece Constituţia României enumeră în mod expres diviziunile
administrative care sunt comunele, oraşele/municipiile şi judeţele.
Legea 351/2001, prin planul de amenajarea a teritoriului zonal de tip metropolitan, face posibilă
inițierea parteneriatului public-privat pe programe strategice de dezvoltare a teritoriilor urbane
şi/sau rurale, însă nu prevede forme de administrare a planului metropolitan, forme de
monitorizare şi de control al dezvoltării zonale de tip metropolitan.
Zona metropolitană este condusă de un consiliu de administraţie format din persoane numite,
reprezentanţi ai autorităţilor locale care se asociază, având în frunte un preşedinte. Se poate
înfiinţa şi un aparat tehnic pentru ducerea la îndeplinire a obiectivelor stabilite. Ca mod de
finanţare, legea face trimitere la contribuţii de la bugetul autorităţilor asociate şi la programe
finanţate de stat în scopul încurajării acestei asociere. Sunt permise însă şi alte tipuri de surse de
finanţare, în condiţiile legii. Datorită statutului juridic al zonei metropolitane nu este permis ca
aceasta să stabilească şi să colecteze taxe şi impozite.
Cadrul legislativ existent din România permite administraţiei publice locale să realizeze asocieri
şi parteneriate în scopul dezvoltării socio-economice, culturale, amenajării teritoriului şi de
protecţie a mediului, fără ca partenerii să își piardă autonomia administrativă. Astfel, legislaţia se
concentrează pe aspectele juridice ale colaborării şi mai puţin pe aspectele politice şi economice
ale acesteia.
Zonele metropolitane din Romania
Evaluarea zonelor metropolitane din România evidențiază ritmul de dezvoltare al țării. Analizele
realizate demonstrează o dezvoltare teritorială a României cu viteze diferite. Sunt teritorii unde
polii de creștere economică au un trend ascendent și aici menționăm capitala României –
București cu zona metropolitana (județul Ilfov), culoarul de dezvoltare economică Timiș-Arad,
zona metropolitană Cluj-Napoca, Oradea, Constanța, Brașov, Ploiești, Pitești. Totuși, sunt si
multe municipii cu cifre de afaceri scăzute în comparație cu marile orase și care au o evoluție
economică nesemnificativă pentru crearea de zone urbane funcționale și susținerea unei rețele de
localități policentrice.
Planificarea spațială are o importanță deosebită în delimitarea zonelor funcționale

corespunzătoare pentru fiecare municipiu reședință de județ, iar elaborarea unei strategii
metropolitane integrate pe termen mediu și lung constituie un element esențial pentru fiecare
zonă metropolitană funcțională, deoarece stabilește o viziune pe termen lung, bazată pe politici,
programe și proiecte strategice. Investițiile teritoriale integrate reprezintă un instrument excelent
de stimulare a creării de zone urbane funcționale, însă prin Programul Operațional Regional
2014-2020 a fost ratată șansa implementării unui astfel de instrument la nivelul marilor municipii
din România. În acest context, modalitățile de guvernare metropolitane sunt de o importanță
crucială în ceea ce privește dezvoltarea teritorială prin întărirea competitivității și atragerea de
noi specializări funcționale. Abordarea inteligentă a specializării funcţionale presupune mai
departe concentrarea intervenţiei publice pe domenii de specializare conform principiului
„resurse limitate direcţionate către domenii limitate”. Este o provocare pe care instituțiile de
învățământ superior încep să și-o asume, creând noi specializări.
2.3.Politica urbană și dezvoltarea metropolitană

Societatea europeană trebuie să se pregătească pentru viitor. Coeziunea teritorială este unul
dintre instrumentele de care dispune. În viziunea CESE, abordările globale ale ZM – centre de
gravitație – și procesele de dezvoltare metropolitană sunt compatibile cu structura urbană unică
din Europa și promovează durabilitatea socio-economică.
Dezvoltarea metropolitană ar trebui să aducă după sine o nouă viziune virtuală a hărții Europei.
Aceasta nu ar trebui să mai prezinte doar o imagine a cooperării dintre statele membre, nici o
imagine în termeni de mare și mic sau rural și urban. Mai degrabă, harta ar trebui să arate
evoluția metropolitană – la nivel național și transfrontalier – ca o ajustare spațială la evoluțiile
sociale, economice și tehnologice din prezent și din viitorul apropiat. În acel context, o politică
pentru dezvoltarea metropolitană ar trebui să ajute societatea europeană să se adapteze în mod
optim.
Dezvoltarea metropolitană poate fi impulsionată îndeosebi de viitoarele macroregiuni cum ar fi
regiunea baltică, regiunea Dunării și Europa de Nord-Vest (deși în mod neoficial, literatura de
specialitate consideră că această macro regiune este constituită din Nord-Pas-de Calais, Belgia,
Luxemburg, Țările de Jos și Rinul de Nord-Westphalia).
Dintr-o perspectivă europeană, inițiativele transfrontaliere – uneori cu, dar deseori fără sprijin
din partea guvernelor naționale – necesită o atenție specială. Merită menționat Cercul de
inițiativă al regiunilor frontaliere metropolitane (Initia tivkreis Metropolitane Grenzregionen). Pe
lângă modelele existente, precum Öresund și Lille-Courtrai, se derulează o serie de inițiative noi.
Câteva exemple sunt Oberrhein (Basel, Strasbourg, Karlsruhe), Niederrhein (Rhineland-Pfalz,
Luxemburg, Nancy), Katowice, Savoie-Aosta etc. Hamburgul intenționează să-și consolideze
legăturile cu regiunea Öresund, printr-o mai bună conectivitate. Dezvoltarea relațiilor dintre
Kaliningrad, în Rusia, și ZM a Gdanskului oferă exemple interesante de cooperare.
3. Zonele Regionale
Definirea şi tipologia regiunilor
Ce este o regiune? Există o literatură bogată devotată acestei întrebări, cu o varietate de
răspunsuri. Un posibil răspuns, irelevant, este că o regiune este acea suprafaţă pentru care un
economist regional primeşte un grant pentru a o studia. Pentru a putea da cea mai potrivită şi
utilă definiţie trebuie să se ţină cont de scopul căreia îi serveşte.
Ceea ce aste comun pentru toate definiţiile date este faptul că aceasta reprezintă o suprafaţă
geografică reprezentând o entitate, pentru care se pot face afirmaţii importante valabile pentru
întreaga suprafaţă (privită ca un tot unitar). Agregarea este utilă din punct de vedere descriptiv,
deoarece presupune un număr mai redus de aspecte care trebuiesc manevrate, prezentate,
percepute. E mult mai uşor să prezinţi anumite aspecte la un nivel mai mare (regiune), ca şi sumă
sau ca şi medie, decât să prezinţi aceleaşi aspecte pentru fiecare nivel mai mic (localitate).
Mergând pe acelaşi raţionament, agregarea este utilă pentru analiza economică a informaţiilor şi
este cu atât mai importantă cu cât există legături puternice de interdependenţă între subunităţi sau
între activităţile desfăşurate în zona respectivă, astfel încât întregul reprezintă mai mult decât
simpla însumare a părţilor. Agregarea este necesară şi din punct de vedere administrativ, pentru
formularea şi implementarea planurilor şi politicilor publice. În acest caz trebuie menţionat
faptul că cele mai potrivite grupări regionale sunt acelea care respectă graniţele administrativ-
juridice.
Un atribut al regiunii este conştiinţa regională a unui interes regional comun, acest lucru făcând
posibile eforturile comune pentru îmbunătăţirea bunăstării la nivelul zonei respective. Interesele
comune pot fi reflectate în diferite moduri, dar ideea de bază este reprezentată de gradul ridicat
de corelare a experienţei economice a ariilor care formează regiunea precum şi a grupurilor de
interese din fiecare sub-zonă.
În spaţiul internaţional regiunile se pot constitui:
- pe baza legăturilor existente între zonele de frontieră ale unor ţări învecinate (ex. euroregiunile:
Regiunea de Frontieră de Est (Marea Britanie / Irlanda); Regiunea Ems-Dollart (Germania /
Olanda); Espace Mont Blanc (Franţa / Italia / Elveţia); Euroregiunea Tatry (Polonia / Slovacia);
Euroregiunea Strymon-Stouma (Bulgaria / Grecia); Euroregiuna Polis-Kent (Grecia-Turcia);
Euroregiunea Morava-Pcinija- Struma (Bulgaria / Macedonia / Serbia); EUREGIO (Germania /
Olanda); Euroregiunea Mării Negre - autorităţile locale şi regionale din Armenia, Azerbaidjan,
Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica Moldova, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina,
Euroregiunea Dunarea de Jos – judeţele Galaţi, Tulcea şi Brăila din
România, raioanele Cantemir şi Cahul din Republica Moldova şi regiunea Odesa şi raionul Reni
din Ucraina);
- pe baza unor interese economice, comerciale, culturale etc., conducând la constituirea unor
regiuni formate din grupuri de ţări situate într-un spaţiu geografic bine delimitat (ex. ţările
scandinave – Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda; ţările din regiunea Pacific/Asia de Sud-Est
– Coreea de Sud, Hong-Kong, Taiwan, Singapore).
În cadrul spaţiului economic naţional, regiunea defineşte o suprafaţă suficient de cuprinzătoare
din punct de vedere structural pentru a funcţiona independent, fără a neglija totuşi faptul că ea
are, în mod inevitabil, strânse legături cu restul economiei. Regiunile sistemului naţional trebuie
să acopere întreaga suprafaţă a ţării, fără a exista suprapuneri. De cele mai multe ori regiunea
este tratată ca o unitate administrativ teritorială, având o determinare geografică şi una
administrativă, ce îi conferă o anumită autonomie în raport cu autoritatea centrală.
3.1 Tipuri de regiuni

- Regiuni normative administrative /autonome
- Regiuni metropolitane
- Regiuni geografice / naturale
- Regiuni istorice
- Regiuni culturale /simbolice /de identitate
- Regiuni analitice /funcţionale /de analiză
- Regiuni periurbane
- Regiuni economice /agricole /industriale /turistice
- Regiuni statistice
- Regiuni de proiect /programare
- Regiuni de planificare
- Regiuni de dezvoltare /
- Regiuni sub-dezvoltate /rămase în urmă /în declin /problemă
- Regiuni de învăţare /inovative
Aşa cum se poate observa de mai sus, există multe tipuri de regiuni, în funcţie de criteriile care
au fost alese pentru delimitarea acestora, totuşi, în cadrul Uniunii Europene exista două tipuri de
regiuni mai frecvent întâlnite şi utilizate atât pentru analize cât şi pentru colectarea datelor
statistice, şi anume: regiunea administrativă sau normativă şi regiunea analitică sau funcţională.
Regiunea administrativă / normativă
De regulă, statele sunt formate din unităţi teritoriale mai mici care asigură o administrare optimă
a ţării:
a. State naţionale (Franţa)
b. State federale (Germania)
c. State cu autonomie regională ridicată (Belgia, Spania)
Regiunea administrativă sau normativă reflectă o voinţă politică, urmăreşte eficienţa economică
şi administrativă, implică criterii precum: mărime, structură, funcţii adecvate.
Regiunea analitică / funcţională
Din punct de vedere analitic, conceptul de regionalizare consideră regiunea drept una dintre cele
mai bune forme de organizare spaţială a informaţiei. Criteriile utilizate sunt geografice,
economice, sociale. Astfel, avem regiuni omogene (de asemănare), complementare, polarizate
sub aspectul economiilor regionale (centre, aşezări polarizate şi relaţii). Regiunile funcţionale
sunt socotite de importanţă majoră pentru procesul şi obiectivele planificării dezvoltării.
Un alt tip de regiune frecvent întâlnit este regiunea de dezvoltare /de programare /de proiect.
Aceasta este definită şi delimitată în spaţiu, în raport de anumite interese şi obiective specifice.
Poate fi:
A. Regiune administrativă dacă mărimea, structura şi funcţiile sale sunt adecvate, sau
B. Rezultatul unei agregări complexe de factori şi criterii, care răspund nevoilor de a constitui
structuri instituţionale eficace. (Gabriel Pascariu)
Metoda clasică de conceptualizare a regiunilor sugerează separarea în trei tipuri:

1. regiuni omogene din punct de vedere al unor criterii-cheie, unificatoare (ex. economic,
geografic, social-politic);
2. regiuni nodale (polarizate) – conexiunea este rezultatul fluxurilor interne, al
interdependenţelor, relaţiilor polarizate în jurul unui centru dominant (nod);
3. regiuni pentru planificare (programare) – unitatea este dată de centrul administrativ-teritorial
şi aplicarea unor politici şi programe de dezvoltare regională destinate spaţiului respectiv.
Grupările tipologice de regiuni, utilizează caracteristici fundamentale de dezvoltare economico-
socială pentru a reduce la câteva categorii reprezentative marea varietate de regiuni din cadrul
teritoriului unei ţări. Categoriile cu cea mai mare frecvenţă în cadrul grupărilor tipologice din
diferite ţări sunt:
- regiuni agricole în dificultate;
- regiuni industriale în declin sau abandonate;
- regiuni care suportă presiunea unei creşteri rapide;
Regiuni cu probleme în diferite ţări:
- Germania: regiuni de promovare economică
- Franţa: zone de conversie şi reconversie industrială;
- Anglia: zone asistate – zone de dezvoltare şi zone intermediare;
- România: zone tradiţional subdezvoltate (Botoşani şi Vaslui, Giurgiu şi Teleorman, Dolj şi Olt,
Maramureş şi Bistriţa-Năsăud); zone în declin industrial (Botoşani şi Suceava, Giurgiu,
Teleorman şi Călăraşi, Hunedoara, Maramureş şi Cluj, Braşov); zone fragile structural (Neamţ,
Galaţi şi Brăila, Prahova, Călăraşi, Teleorman şi Dâmboviţa, Gorj, Hunedoara, Satu Mare).
(Daniela-Luminiţa Constantin)
3.2 Dezvoltarea regională

Dezvoltarea regională este un concept nou ce urmăreste impulsionarea și diversificarea
activităților economice, stimularea investițiilor în sectorul privat, contribuția la reducerea
șomajului și nu în cele din urmă să conducă la o îmbunătățire a nivelului de trai. Pentru a putea fi
aplicată politica de dezvoltare regională s-au înființat opt regiuni de dezvoltare, care cuprind tot
teritoriul României. Fiecare regiune de dezvoltare cuprinde mai multe județe. Regiunile de
dezvoltare nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridica, fiind rezultatul
unui acord liber între consiliile județene și cele locale.
Politica de dezvoltare regionalăreprezintă un ansamblu de măsuri planificate și promovate de
autoritățile administrației publice locale și centrale, în parteneriat cu diverși actori (privați,
publici, voluntari), în scopul asigurării unei creșteri economice, dinamice și durabile, prin
valorificarea eficientă a potențialului regional și local, în scopul îmbunătățirii condițiilor de viață.
Principalele domenii care pot fi vizate de politicile regionale sunt: dezvoltarea întreprinderilor,
piața forței de muncă, atragerea investițiilor, transferul de tehnologie, dezvoltarea sectorului
I.M.M.-urilor, îmbunătățirea infrastructurii, calitatea mediului înconjurător, dezvoltare rurală,
sănătate, educație, învățământ, cultură.
3.3 Obiectivele și principiile dezvoltării regionale

Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională sunt următoarele:
 diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării

echilibrate și pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întârziată);
preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;
 îndeplinirea criteriilor de integrare în structurile Uniunii Europene și de acces la
instrumentele financiare de asistență pentru țările membre (fonduri structurale și de
coeziune);
 corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare; stimularea cooperării
interregionale, interne și internaționale, care contribuie la dezvoltarea economică și care
este în conformitate cu prevederile legale și cu acordurile internaționale încheiate de
România.
Principiile care stau la baza elaborării și aplicării politicilor de dezvoltare regională sunt:
 descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul central/guvernamental, spre

cel al comunităților regionale;
 parteneriatul între toți actorii implicați în domeniul dezvoltării regionale;
 planificarea - proces de utilizare a resurselor (prin programe și proiecte) în vederea
atingerii unor obiective stabilite;
 cofinanțarea - contribuția financiară a diverșilor actori implicați în realizarea programelor
și proiectelor de dezvoltare regională.
3.4 Regionalizare şi tipuri de regionalizare în Europa

Politica regională comunitară este conectată cu noţiunea de dezvoltare socio- economică având la
bază politica de coeziune economică şi socială şi are ca obiectiv principal promovarea dezvoltării
teritoriale echilibrate şi prevenirea sau reducerea disparitaţilor de dezvoltare. Politica regională
(sau de dezvoltare regională) presupune existenţa statului şi a regiunilor, ca spaţiu de iniţiativă şi
implementare a politicilor regionale dar nu implică automat şi existenţa unui proces
de ,,regionalizare” in sensul definiţiei de mai jos (ca proces politic). In realitate însă se poate
constata că un efect al politicii regionale comunitare poate fi accelerarea acestui proces politic.
Regionalizarea poate fi definită ca fiind procesul prin care se realizează instituirea unei capacităţi
de acţiune autonomă, ce are ca obiectiv promovarea unui teritoriu, infranaţional sau supralocal,
prin mobilizarea mecanismului său economic şi, dacă este cazul, a resorturilor de solidaritate
locală sau regională, precum şi a dezvoltării potenţialului său. Acest proces poate fi realizat fie
prin intermediul instituţiilor preexistente, fie prin realizarea unei noi împărţiri teritoriale destinate
să răspundă mai bine obiectivelor. Acest proces este însă întotdeauna condiţionat de
constrângerile pe care le exercită cadrul politic şi instituţional, a cărui evoluţie poate fi guvernată
de o serie de tendinţe.
Regionalismul este un termen des întâlnit în discursul politic, a cărui finalitate poate conduce la
federalizare (un ansamblu teritorial construit pe baze istorice şi culturale, care dobândeşte
competenţe în materie de politici publice – este cazul landurilor germane), în timp ce
regionalizarea este o acţiune administrativă, ce vizează crearea de spaţii mai mari de cooperare
şi, nu în ultimul rând, definirea unor noi unităţi administrativ-teritoriale. (Mihaela Pacesila)
Conceptul de regiuni / regionalizare este strâns legat de conceptul de descentralizare şi de

conceptul de deconcentrare.
Deconcentrarea - Statele membre ale UE au cunoscut procesul de regionalizare de sus în jos,

respectiv procesul de deconcentrare, având ca principal obiectiv înătrirea puterilor locale şi
regionale în elaborarea şi implementarea politicilor publice. Motivul acestui proces de
deconcentrare este atât politic - nevoia pentru mai multă democraţie, cât şi din motive economice
- nevoia de o mai mare eficienţă a politicilor publice. Caracteristicile deconcentrării: se menţin
caracteristicile centralizării administrative cu o excepţie: în teritoriu nu mai există simplii agenţi
ai centrului ci autorităţi administrative propriu-zise, care dispun de competenţe proprii; aceste
structuri sunt numite şi revocate de centru, faţă de care sunt subordonate şi răspunzătoare;
autorităţile desconcentrate pot adapta la specificul local măsurile şi ordinele transmise de la
centru. Deconcentrarea poate îmbrăca 2 forme:
- Pe verticală: sporesc competenţele serviciilor exterioare ale ministerelor şi/sau a celorlalte

organe ale administraţiei centrale;
- Pe orizontală: se amplifică competenţele conducătorului serviciilor deconcentrate dintr-o

circumscripţie administrativă cum ar fi de ex. prefectul
Descentralizarea – Transmiterea sau transferul unei părţi însemnate din atribuţiile, competenţele
şi responsabilităţile guvernului şi celorlalte organe ale administraţiei publice centrale către
autorităţile administraţiei publice locale. Motivul descentralizării (al guvernării de jos în sus) stă,
în primul rând, în dorinţa regiunilor de a avea un rol în politica Uniunii Europene şi în plan
internaţional. Caracteristicile descentralizării: statul încetează a mai fi singura colectivitate
teritorială recunoscută şi unica persoană juridică de drept public, colectivităţile teritoriale locale
au personalitate juridică şi interese publice proprii, distincte de cele ale statului, colectivităţile
locale dispun de autorităţi administrative proprii pentru satisfacerea intereselor publice locale
precum şi de mijloace materiale, financiare şi umane necesare, autorităţile reprezentative de la
nivelul colectivităţilor locale sunt alese prin vot universal; aşadar puterea şi legitimitatea acestora
nu vine de la centru ci de la corpul electoral care le-a ales, controlul ierarhic exercitat de puterea
centrala dispare; există doar o tutela administrativă care presupune existenţa unui control de
legalitate de către instanţele judecătoreşti. Avantajele descentralizarii: soluţionarea mai rapidă, în
funcţie de specificul şi resursele locale, a problemelor din fiecare unitate administrativ-
teritorială; resursele materiale, umane, şi financiare pot fi utilizate cu mai mare eficienţă şi
ghidate spre a răspunde unor nevoi prioritare, pe care autorităţile locale le cunosc mai bine decât
autorităţile centrale; serviciile publice locale sunt organizate, coordonate şi conduse de
autorităţile locale în concordanţă cu nevoile locale; operativitatea deciziei care nu mai necesită
aprobări de la centru; aleşii răspund în mod direct în faţa corpului electoral; permite promovarea
managementului participativ în gestionarea intereselor fiecărei colectivităţi locale. Dezavantaje
(minore în comparaţie cu avantajele): descentralizarea poate diminua forţa puterii centrale şi
poate să stânjenească acţiunea ei; interesele locale au uneori un caracter mult mai îngust decât
interesele generale ale ţării.
Rezultatul acestui proces dual de deconcentare şi descentralizare a fost creşterea rolului

regiunilor în politica naţională, dar şi în implementarea politicilor europene în plan naţional.
Aceasta înseamnă că, în ceea ce priveşte formularea, iniţierea, implementarea
şi monitorizarea politicilor care se implementează pe teritoriul regiunii, regiunile au o influenţă

din ce în ce mai mare.
Există diferite forme de guverne regionale, fiind practic imposibil să găsim o formă comună
Europeană de guvern regional, datorita diversităţii politice, legislative şi administrative care
caracterizează statele din Uniunea Europeană. Noile state membre ale UE, cu excepţia Poloniei,
care a realizat o reformă a regiunilor, în paralel cu procesul de tranziţie, se caracterizează prin:
- procesul de descentralizare, de transfer de putere către autorităţile locale şi regionale alese

democratic;
- procesul de regionalizare statistică şi administrativă, coordonat de organizaţii

neguvernamentale.
La nivelul Uniunii Europene există o diversitate mare de organizare la nivel regional, datorita
diversităţii politice, legislative şi administrative care caracterizează statele membre. Din punct de
vedere al statutului juridic, termenul de regiune, ca şi cel de regionalizare, acoperă realităţi
politice şi administrative extrem de diferite dacă ne gândim la statele europene.
Într-un raport către Parlamentul European (La regionalisation en Europe), G. Marcou, identifică
5 tipuri de regionalizare în Europa, în funcție de locul pe care îl ocupă regiunile în cadrul
structurilor constituționale și administrative (Marcou, 1999, p.17- 34):
 regionalizarea administrativă constă în crearea de către stat a unor autorități subordonate

guvernului, deconcentrate (delegare), ceea ce implică existența unei anumite autonomii juridice,
dar acţiunile sunt controlate de stat. Acest tip de regionalizare nu presupune în fapt existenţa
administrativă a regiunii. În UE, regionalizarea administrativă caracterizează Grecia, Portugalia,
Marea Britanie, Suedia, Slovenia, Ungaria, Estonia şi Lituania;
 regionalizare prin intermediul administraţiilor publice locale. Nici în acest caz nu este
obligatorie existența regiunilor din punct de vedere administrativ, dar unele funcţii de
administrare sunt preluate de administraţiile locale prin descentralizare (cooperare în cadru larg).
Diferă de regionalizarea administrativă prin faptul că regionalizarea se înfăptuieşte prin
intermediul instituţiilor descentralizate care acţionează într-un cadru de putere propriu și se
întâlneşte în Germania, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Ungaria;
 descentralizarea regională presupune crearea unei noi entități teritoriale administrative, cu

autonomie financiară limitată, fiind dezvoltat și un cadru instituțional specific. Totuși aceste
unități nu dețin putere legislativă. Descentralizarea regională se întâlneşte în Franţa, Marea
Britanie, Suedia, Polonia, Cehia, Slovacia;
 descentralizarea politică sau autonomia regională (regionalism instituţional) presupune

existența regiunilor ca și unități administrativ teritoriale cărora li se atribuie inclusiv putere
legislativă. Acest lucru presupune modificarea constituției și afectează structura statului. Practic
se înființează guverne la nivel regional. Acest model de regionalizare este considerat modelul
ideal și se regăsește în Spania, Italia, Belgia, Marea Britanie, Portugalia;
 regionalizarea prin intermediul autorităţilor federale / structuri federale presupune existența

unui tip de stat caracterizat printr-o descentralizare sporită, funcţionând pe principiul garantării
autonomiei unităţilor care îl compun. Se întâlnește în Belgia, Germania, Austria (sau din afara
UE exemple bune în acest sens sunt Elveţia și SUA).
Având în vedere această clasificare, considerăm că România se încadrează în cel de-al doilea tip,
adică regionalizare prin intermediul administrațiilor publice locale. Regiunile de dezvoltare din
România nu sunt unități administrativ-teritoriale și nu au personalitate juridică, dar unele funcţii
de administrare sunt preluate de administraţiile locale prin descentralizare și există două instituții
cu atribuții la nivel regional (Consiliul de dezvoltare regională și Agenția de dezvoltare
regională).
Legat de aceste tipuri de regionalizare putem menționa faptul că, în general, o anumită regiune
trece de la o formă la alta pe măsură ce dobândește noi puteri din punct de vedere administrativ,
legislativ, financiar. Datorită specificului fiecărei unități, în cadrul aceluiași stat pot exista
regiuni care se află în etape diferite ale procesului de regionalizare.
4.Bibliografie
Urbanizarea in Europa si politicile U.E
https://www.eea.europa.eu/ro/themes/urban/intro
Strategia europeana pentru dezvoltarea durabila urbana

https://www.econstor.eu/bitstream/10419/140670/1/558000576.pdf
Zona metropolitana ca raspuns reflex la guvernare

https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/A-8-2015-0218_RO.html
Raport referitor la dimensiunea urbana a politicilor UE

https://www.mdlpa.ro/userfiles/STUDIU%20CEMAT%20-RAPORT%20FINAL_RO.pdf

Zonele Urbane Functionale in Europa

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Zonele Urbane Functionale in Europa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Academia de Studii Economice București

Facultatea de administrație si management public

Zonele functionale urbane în Europa

1.1 Dezvoltarea urbana in Europa

1.2 Importanța mediului urban

Într-o lume extrem de interconectată, cu schimbări la nivelul urbanizării şi al modelelor de

1.3. Grafic: Tendințe urbane

1.5 Clasificarea zonelor urbane funcționale

Zonele urbane funcționale sunt clasificate în funcție de mărimea lor:

 Zone urbane de dimensiuni medii - FUA de dimensiuni medii , cu o populație între

1.6 Avantajele și dezavantajele mediului urban

- Căi de comunicare mai bune și o calitate superioară a infrastructurilor.

- Acces facil la serviciile de îngrijire a sănătății.

- Zonele urbane au o varietate culturală mai mare.

- Mai multe oportunități de muncă.

- Posibilitate mai mare de acces la educație

- Expunerea la niveluri mai ridicate de poluare, cum ar fi poluarea sau zgomotul.

- Casele și spațiile domestice, în general, tind să fie mai mici.

- Mai puține zone verzi, în special în zonele orașului.

- Același factor de supraaglomerare poate genera multe probleme de trafic.

2. Analiza zonelor metropolitane

2.1 Zone metropolitane în Europa

Regiunea Viena-Bratislava a fost recunoscută ca entitate funcţională de către Uniunea

metropolitană, structurile guvernanţei nu sunt încă stabilite. Singurele asociaţii existente la

2.2 Modele de dezvoltare socio-economică a zonelor metropolitane în

Regiunea metropolitană Viena-Bratislava poate fi analizată pe 3 niveluri teritoriale:

1. Oraşele Viena şi Bratislava. Aceste sunt 2 centre economice, politice şi administrative

3. Regiunea metropolitană Viena-Bratislava cuprinde regiunile metropolitane ale Vienei şi

Cooperarea instituţionalizată între landurile Austriei şi regiunile Slovaciei este ca şi inexistentă.

1. Dacă se stabilesc câteva oraşe-satelit în regiune, se promovează o reţea extinsă de localităţi în

Zona metropolitană Budapesta

2.3 Strategii de planificare metropolitană

Conceptul de metropolizare este folosit destul de frecvent în documentele de planificare

- Consolidarea funcţiilor internaţionale ale Budapestei în domeniul afacerilor şi relaţiilor

- Utilizarea avantajelor pe care le oferă tehnologia înaltă şi economia bazată pe cunoaştere,

- Consolidarea caracterului de centru turistic internaţional al oraşului.

- Reabilitarea cartierelor cu construcţii numeroase şi creşterea mărimii spaţiilor verzi.

- Crearea unei aglomerări echilibrată şi funcţională în jurul Budapestei prin prevenirea

extinderii urbane, consolidarea sub-centrelor şi modernizarea legăturilor de transport.

- Îmbunătăţirea cooperării inter-municipale prin intermediul unor instituţii comune.

Zona metropolitană Budapesta

Budapesta şi zonele sale periferice au suferit o perioadă de transformare odată cu căderea

În 1990, Legea Administraţiei Locale a descentralizat numeroase competenţe spre municipalităţi,

În concluzie, înainte de căderea comunismului, comunităţile periferice din zona metropolitană

Zone metropolitane din România

Zonele metropolitane din Romania

Planificarea spațială are o importanță deosebită în delimitarea zonelor funcționale

2.3.Politica urbană și dezvoltarea metropolitană

3.1 Tipuri de regiuni

Metoda clasică de conceptualizare a regiunilor sugerează separarea în trei tipuri:

3.2 Dezvoltarea regională

3.3 Obiectivele și principiile dezvoltării regionale

 diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării

Principiile care stau la baza elaborării și aplicării politicilor de dezvoltare regională sunt:

 descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul central/guvernamental, spre

3.4 Regionalizare şi tipuri de regionalizare în Europa

Conceptul de regiuni / regionalizare este strâns legat de conceptul de descentralizare şi de

Deconcentrarea - Statele membre ale UE au cunoscut procesul de regionalizare de sus în jos,

- Pe verticală: sporesc competenţele serviciilor exterioare ale ministerelor şi/sau a celorlalte

- Pe orizontală: se amplifică competenţele conducătorului serviciilor deconcentrate dintr-o

Rezultatul acestui proces dual de deconcentare şi descentralizare a fost creşterea rolului

şi monitorizarea politicilor care se implementează pe teritoriul regiunii, regiunile au o influenţă

- procesul de descentralizare, de transfer de putere către autorităţile locale şi regionale alese