1.

CONCEPTUL DE ORGANIZAREA SPAȚIULUI

- Evoluția optimă a unui sistem teritorial antropizat
- Analiza organizării spațiului
- Organizarea spaţiului – amenajarea teritoriului – planning teritorial
- Organizarea spaţiului în geografia românească
- Răspunsurile filosofice în ceea ce priveşte natura spaţiului
- Impactul asupra gândirii geografice

2. AMENAJAREA TERITORIULUI IN CONTEXT EUROPEAN

3. CADRUL LEGISLATIV

4. ORGANIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC ŞI AMENAJAREA

TERITORIULUI
4.1. AMENAJAREA TERITORIULUI, SUPORT AL REALIZĂRII UNOR PROGRAME
COERENTE DE ORGANIZARE A SPAŢIULUI GEOGRAFIC
4.1.1. PLANUL DE AMENAJARE TERITORIALĂ
4.1.2. DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI

5. AMENAJAREA TERITORIULUI - INSTRUMENT PRINCIPAL ÎN

ORGANIZAREA SPAŢIULUI AGRICOL
5.1. AMENAJĂRILE ANTIEROZIONALE

6. ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA SPAŢIULUI FORESTIER

6.1. EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE ORGANIZARE ŞI AMENAJARE A FONDULUI
FORESTIER ÎN ROMÂNIA
6.2. ACTIUNI, AMENAJĂRI ŞI PRINCIPII CE DEFINESC ORGANIZAREĂ OPTIMĂ A
SPAŢIULUI FORESTIER

7. SPAŢIILE VERZI INTRAURBANE

7.1. SISTEME DE SPAŢII VERZI URBANE
7.2. PRINCIPALELE TIPURI DE SPAŢII VERZI URBANE
7.3. ORGANIZAREA SPAŢIILOR VERZI INTRAVILANE (INTRAURBANE)

8. INTERACŢIUNI ŞI RELAŢII ÎNTRE INDUSTRIE, SPAŢIU

GEOGRAFIC ŞI ORGANIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC
8.1. NOI FORME DE ORGANIZARE A SPAŢIULUI INDUSTRIAL

9. ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA TURISTICĂ A SPAŢIULUI

GEOGRAFIC
9.1. IMPACTUL AMENAJĂRII TURISTICE A TERITORIULUI
9.2. EXPERIENŢA INTERNAŢIONALĂ DE AMENAJARE ŞI ECHIPARE A MUNTELUI10.
OBIECTIVELE PRINCIPALE ALE ACTIVITĂŢII DE URBANISM
 1. CONCEPTUL DE ORGANIZAREA SPAȚIULUI

Organizarea naturală a spaţiului este rezultatul unor permanente interacţiuni între

forţele endogene şi exogene, care, după legi cosmice, fizice, chimice, biologice şi geografice
tind spre atingerea unui stadiu de echilibru relativ.
Organizarea antropică a spaţiului reprezintă acţiunea conştientă a omului de a
modifica unele componente ale spaţiului geografic, printr-un ansamblu de intervenţii, în
scopul creşterii eficienţei economico-sociale, fără a determina dezechilibre în organizarea
acestuia.

EVOLUȚIA OPTIMĂ A UNUI SISTEM TERITORIAL ANTROPIZAT

Pentru ca evoluţia spaţiului să rămână în acele limite generale maximale impuse,
intervenţiatrebuie precedată de analiza spaţiului şi pe cât posibil de simularea conceptual
ideatică a evoluţiei.Astfel sistemul se va adapta noilor condiţii impuse.
Organizarea antropică a spaţiului trebuie să aibă în vedere păstrarea potenţialului
natural şi realizarea evoluţiei spaţiului prin prisma dezvoltarii durabile.
Definiția spațiului:
- Spaţiul este forma obiectivă şi universală a existenţei materiei, având aspectul unui întreg
continuu cu trei dimensiuni şi exprimând ordinea coexistenţei obiectelor lumii reale;
- Prin spațiu se înțelege suportul real și concret al omului și activităților sale.
Proprietățile spațiului:
● proprietăţi metrice (care se referă exclusiv la caracteristicile cantitative ale spatiului,
exprimandu-se prin unghiuri, distante suprafețe, volume);
● proprietăţi topologice1: multidimensionalitatea, continuitatea, coerenta, organizarea.

ANALIZA ORGANIZĂRII SPAȚIULUI

Cuprinde:
- elemente de organizare (centralităţi, polarizări, forme, reţele);
- elementele dinamice (transporturi, fluxuri, transferuri, difuzii);
- elemente de integrare (ierarhii, integrare funcţională).
Presupune :
 lectura unei hărţi tematice cu localizarea centrului de gravitaţie dintr-o mulţime de puncte
 delimitarea de regiuni omogene
 evidenţierea structurilor spaţiale (ex. - tipuri de reţele)
 evidenţierea unei organizări de tip centru-periferie
 verificarea justeţii unui model schiţat pe baza datelor (ex. - modelul gravitaţional)
 simularea unui proces spaţial (ex. - difuzia)
 sugerarea de reprezentări cartografice noi, bazate pe relaţiile şi schimburile dintre diferiţi
actorilocalizaţi.
 explicarea structurilor subiacente care explică măcar în parte distribuţiile spaţiale ale
acivităţilor umane (spaţiul - ca element ontologic şi fenomenologic ce produce efecte
specifice asupra realităţii sociale, element de integrare sau de diferenţiere);
 reperarea structurilor (elemente constitutive ale ordinii spaţiale – axele, reţelele, nodurile,
suprafeţele), a localizărilor lor, ca şi a corelaţiilor care se dezvoltă (polaritate, centralitate,
sisteme, ierarhii)
 dinamica structurilor, rezultând din forţe diverse.

Organizarea spaţiului – amenajarea teritoriului – planning teritorial

Organizarea spaţiului: între analiză spaţială şi planning teritorial (organizarea naturală a
spaţiului; organizarea antropică: descifrarea logicii spaţiale respectiv intervenţia antropică/
condiţii şi consecinţe).

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Topologia - 1. Ramură a geometriei care studiază proprietățile figurilor din spațiu din punct de vedere calitativ.
2. (Mat.) Mulțime de părți ale unei mulțimi, supusă anumitor condiții; omotopie. [Gen. -iei. / < fr.
topologie, cf. gr. topos – loc, logos – studiu]. Sursa: https://dexonline.net/definitie-TOPOLOGIE
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Organizarea spaţiului în geografia românească

- Vintilă Mihăilescu – precursor: în anul 1934, la Congresul UIG de la Varşovia, afirma:
“organizarea spaţiului presupune utilizarea social-variabilă a posibilităţilor virtuale incluse în acest
spaţiu”;
- Ioan Ianoş, 1987: “Oraşele şi organizarea spaţiului geografic“
2000: „Teoria sistemelor de aşezări”, „Sisteme teritoriale”.

Conceptul de spaţiu este nedisociabil de geografie, fiind supus la numeroase dezbateri.

Răspunsurile filosofice în ceea ce priveşte natura spaţiului

Se încadrează în următoarele tipuri :
1. monismul , materialist (materia constituie toate lucrurile; se afirmă antecedenţa materiei faţă de
spirit);
- reprezentanţi: Thales: sec. VI dCh. - apa, element primordial;
Anaximene: sec V dCh. – aerul;
Anaxagore şi Democrit, sec. IV-V dCh. - atomi invizibili care conţin o fracţiune din
TOT
Empedocle: sec. IV îCh. - 4 elemente - aer, apă, pământ, foc.
2. monismul spiritualist (spiritul reprezintă singura sursă de sens din care derivă materia şi
spaţiul);
3. dualismul impune principiul unei separări între materie şi spirit, elemente care sunt ireductibile
unul celuilalt ;
a. dualismului simplu: cele două elemente esenţiale – materia şi spiritul – nu se confundă;
(Descartes, sec. XVII)
b. dualismul complex: cele două se confundă ;
(Kant - sec. XVIII - nu oferă spaţiului doar statutul de substanţă – "spaţiul geografic nu este de
aceeaşi natură cu spaţiul matematic, care este izotrop şi izomorf; spaţiul geografic se divide în
regiuni, care constituie substratul istoriei oamenilor”.

Impactul asupra gândirii geografice

= concepţia lui Kant - Spaţiul perceput şi spatiul reprezentat - se definesc pornind de la

accepţiunea celor două procese cognitive primare foarte importante, pentru a nu impune
reprezentările spaţiale ale cercetătorului;
= concepţia lui Durkheim - Spaţiul produs - rezultă printr-o lentă acumulare de
circumstanţe(factori ideologici, culturali, evenimente politice, efecte geografice, raporturi sociale
variate).
 Suprapunerea celor două concepţii conduce la spaţiul de viaţă, spaţiul trăit, teritoriul.

Spaţiul de viaţă - este aria practicilor spaţiale ale individului;

Spaţiul trăit - reconstruieste spaţiul concret al obişnuintelor şi îl completează în funcţie de
imaginile, ideile, amintirile şi visele fiecăruia.
Teritoriul - este rezultatul însuşirii din punct de vedere economic, ideologic şi politic a unui spaţiu
de către un grup care are o reprezentare particulară despre sine, despre istoria sa, despre unicitatea
sa.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Monism - (op. dualism) Explicarea consecventă a tot ceea ce există printr-un singur principiu: materia
(monismul materialist) sau spiritul (monismul idealist). [< fr. monisme, cf. gr. monos – singur].
Sursa:https://dexonline.net/definitie-MONISM3
Dualism - (op. monism) Concepție filozofică potrivit căreia la baza existenței stau două principii opuse şi
ireductibile: materia și spiritul, corpul și sufletul, binele și răul etc.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

2. AMENAJAREA TERITORIULUI IN CONTEXT EUROPEAN

Prima Conferinta Europeana a Ministrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului

(CEMAT) a avut loc in 1970 la Bonn – Germania. Din 1970, CEMAT s-a reunit in 12 sesiuni
si a adoptat de-a lungul timpului, documente fundamentale pentru amenajarea teritoriului
european. Dupa 1991, Romania a participat constant la Sesiunile CEMAT prin reprezentanti
ai ministerului responsabil cu amenajarea teritoriului.
« Carta Europeana a amenajarii teritoriului » adoptata in 1983, de CEMAT la
Torremolinos - Spania defineşte amenajarea teritoriului ca «expresia spatiala a politicilor
economice, sociale, culturale si ecologice a tuturor societatilor» cu urmatoarele obiective
fundamentale: dezvoltarea socio-economica echilibrata a regiunilor, ameliorarea calitatii
vietii, gestionarea responsabila a resurselor naturale si protectia mediului, utilizarea
rationala a solului.
Principalele documente europene in vigoare care sintetizeaza experienta privind
amenajarea teritoriului si la care Romania isi aliniaza politicile sale sunt:
Carta europeana a amenajarii teritoriului – document al Consiliului Europei, adoptat de
cea de a 6-a Conferinta Europeana a Ministrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului
(CEMAT), care a avut loc la Torremolinos, Spania (mai 1983)
Schema de Dezvoltare a Spatiului Comunitar (SDEC) – Dezvoltarea spatiala echilibrata si
durabila a teritoriului Uniunii Europene - document al Uniunii Europene, adoptata la
Consiliul Informal al Ministrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului din tarile Uniunii
Europene – Potsdam, Germania (mai 1999)
Principii directoare pentru o dezvoltare teritoriala durabila a continentului european –
document al Consiliului Europei, adoptat la Conferinta Europeana a Ministrilor Responsabili
cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) – Hanovra, Germania (septembrie 2000) Agenda
Teritoriala Europeana - document al COMISIEI EUROPENE (mai 2007)
Francezul Claudius Petit, 1950, definea amenajarea teritoriului( referindu se la teritoriul francez) ca: "o cautare... a unei mai
bune repartitii a oamenilor in functie de resursele naturale si activitatile economice"
 3. CADRUL LEGISLATIV

ACTE NORMATIVE
• ORDONANTA Nr. 27 / 2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 350/2001 privind
amenajarea teritoriului si urbanismul
• LEGE Nr. 350 / 2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul (forma actualizata 2007)
• LEGE Nr. 350 / 2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul
• LEGE Nr. 168 / 2007 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 18/2007 pentru
modificarea alin. (3) al art. 51 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si
urbanismul
• LEGE Nr. 289 / 2006 pentru modificarea si completarea Legii nr. 350 / 2001 privind
amenajarea teritoriului si urbanismul
• LEGE Nr. 464 / 2004 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 69/2004 pentru
completarea art. 38 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul
• HOTÃRÂRE Nr. 932 / 2007 pentru aprobarea Metodologiei privind finantarea de la
bugetul de stat a hãrtilor de risc natural pentru cutremure si alunecãri de teren
• HOTÃRÂRE Nr. 26 / 2006 pentru aprobarea Regulamentului privind dobândirea dreptului
de semnãturã pentru documentatiile de amenajare a teritoriului si de urbanism si a
Regulamentului referitor la organizarea si functionarea Registrului Urbanistilor din România
• HOTÃRÂRE Nr. 447 / 2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind modul de
elaborare si continutul hãrtilor de risc natural la alunecãri de teren si inundatii
• HOTÃRÂRE Nr. 382 / 2003 privind exigentele minime de continut ale documentatiilor de
amenajare a teritoriului si urbanism pentru zonele cu riscuri naturale; privind exigentele
minime de continut ale documentatiilor de amenajare a teritoriului si urbanism pentru zonele
cu riscuri naturale.
• HOTÃRÂRE Nr. 525 / 1996 Republicatã pentru aprobarea Regulamentului general de
urbanism
• ORDONANTA Nr. 18 / 2007 pentru modificarea alin. (3) al art. 51 din Legea nr. 350/2001
privind amenajarea teritoriului si urbanismul
• ORDONANTÃ Nr. 69 / 2004 pentru completarea art. 38 din Legea nr. 350/2001 privind
amenajarea teritoriului si urbanismul
• ORDIN Nr. 6 / 2003 privind mãsuri pentru respectarea disciplinei în domeniul urbanismului
si amenajãrii teritoriului în scopul asigurãrii fluidizãrii traficului si a sigurantei circulatiei pe
drumurile publice de interes national si judetean
• ORDIN Nr. 293 / 2006 pentru aprobarea modelului si continutului Legitimatiei de control
destinate utilizãrii în activitatea de control al statului în amenajarea teritoriului, urbanism si
autorizarea executãrii lucrãrilor de constructii, precum si cu privire la aplicarea unitarã a
prevederilor legale în domeniul calitãtii în constructii
• DECRET Nr. 488 / 2001 pentru promulgarea Legii privind amenajarea teritoriului şi
urbanismul.
 7. SPAŢIILE VERZI INTRAURBANE

,,Element esenţial al habitatului uman, spaţiul verde intraurban valorifică potenţialul

biologic şi estetic al vegetaţiei, armonizează ansambluri arhitecturale urbanistice, igienizează şi
înfrumuseţează mediul urban, reducându-i astfel agresiunea asupra locuitorilor oraşului" (Muja S.,
1994, p. 56).
Spaţiile verzi armonizează peisajele artificiale urbane cu cele naturale şi reprezintă ambianţa
în care viaţa umană se corelează cu elementele naturale sau artificiale ale acestora. Prin funcţiile pe
care le îndeplinesc şi influenţele profunde asupra unor componente ale spaţiului urban, spaţiile verzi
urbane au o importanţă deosebită în dezvoltarea şi menţinerea echilibrului fizic şi psihic al omului.
Alături de ansamblurile de locuit, zonele comerciale şi sociale sau cele de transport - spaţiile verzi
constituie un echipament social indispensabil. Ele nu pot fi considerate, deci, doar un accesoriu, un
decor menit să mascheze sărăcia, aspectele inestetice.
Oferind o gamă largă de posibilităţi pentru petrecerea timpului liber cotidian sau de sfârşit
de săptămână, ele dau - în acelaşi timp - viaţă şi expresivitate artistică componentelor arhitecturale
ale oraşelor, constituind un element activ al peisajului arhitectural.

Clasificarea spaţiilor verzi intraurbane

• După criteriul folosinţei, spaţiile verzi se grupează în:
A) Spaţii verzi de folosinţă generală (publice, cu acces nelimitat), care cuprind:
- scuarurile; - grădinile (orăşeneşti, de cartier, grădina complexului de locuit, etc.);
- parcurile;
- grădinile botanice şi zoologice;
- spaţiile verzi aferente căilor de circulaţie din oraş, de-a lungul cursurilor de apă, din jurul
unor dotări publice, etc.
B) Spaţii verzi de folosinţă specială (cu acces limitat), care aparţin unităţilor industriale, de
învăţământ, culturale, sanitare şi curative, locuinţelor individuale etc.
• După profilul predominant, spaţiile verzi din perimetrul urban pot fi:
A) Spaţii verzi cu profil specializat: care includ grădinile botanice, parcurile dendrologice,
grădinile zoologice, grădini de trandafiri, parcurile pentru expoziţii, spaţiile verzi din cimitire.
B) Spaţiile verzi cu profil de protecţie: cuprind plantaţiile de consolidare a terenurilor,
plantaţiile de protecţie a cursurilor de apă, plantaţiile de protecţia contra poluării şi împotriva
fenomenelor meteorologice nefavorabile, plantaţiile aferente unor căi de comunicaţie.
C) Spaţii verzi cu profil de recreere cotidiană: scuaruri, grădini, parcuri.

7.1. SISTEME DE SPAŢII VERZI URBANE În funcţie de specificul particularităţilor

naturale, de concepţia arhitecturală şi structură urbanistică, de trama stradală, etc. sistemele de spaţii
verzi intravilane se pot constitui în patru mari sisteme: sisteme în fâşii, în pete, în pană şi mixt.
• Sistemul în fâşii este specific oraşelor cu un relief terasat, în trepte sau cu tramă stradală
regulată. Spaţiile verzi sunt dispuse în lungul străzilor, bulevardelor - având la bază principiul
continuităţii. Acest sistem este cel mai eficient din punct de vedere al îndeplinirii funcţiei igienico-
sanitare, mai ales în cazurile în care fâşiile se continuă şi în afara perimetrului construibil, prin zone
de agrement. Dacă se doreşte punerea în valoare a elementelor fondului natural (cornişe, curs de apă,
frunţi de terase), separarea zonelor funcţionale incompatibile în asocierea lor sau crearea unui sistem
de protecţie climatică la nivel de oraş - verdele urban se va dezvolta tot într-o structurare lineară
predominantă (sistem fâşii).
Acest sistem, în funcţie de textura localităţii (modul de dispunere a străzilor), poate fi: radiar,
concentric, radiar-concentric, rectangular.
 • Sistemul în pete este caracteristic îndeosebi oraşelor cu un relief variat sau cu textură neregulată,
cu dispunerea "dezordonată" a străzilor, în care organizarea spaţiilor verzi se face în raport cu
posibilităţile locale. În acest caz, spaţiile verzi de tipul scuarurilor, grădinilor au o răspândire izolată,
neuniformă, fiind distribuite în funcţie de unităţile urbanistice (complex, cartier, oraş) şi având
funcţionalitate locală. Prezintă dezavantajul reducerii funcţiei igienico-sanitare specifice prin
încărcarea diferită a spaţiului şi prin discontinuitatea sa.
• Sistemul pană are o răspândire mai redusă şi se caracterizează prin reunirea spaţiilor verzi
(parcuri, grădini) în formă de pană, de la exterior spre interior, fenomen impus uneori de prezenţa
unor ape şi lacuri, zone cu exces de umiditate, etc.
• Sistemul mixt îmbină celelalte sisteme şi asigură o bună deservire, ce răspunde necesităţilor
funcţionale şi estetice. Racordarea la textura urbană existentă, în cadrul procesului de modernizare,
prin preluarea şi dezvoltarea unui fond arhitectural-urban valoros, a condus, de cele mai multe ori, la
structuri mixte, justificate de complexitatea spaţio- funcţională (specifică marilor oraşe). Are cea mai
mare răspândire şi are avantajul că se creează, astfel, pe tot teritoriul urban, condiţii uniforme de
îmbunătăţire a microclimatului şi de amenajare a unor spaţii verzi pentru circulaţia pietonală.
Sistemele de spaţii verzi amintite prezintă caracteristici diferite din punct de vedere funcţional,
estetic sau economic.
În cazul staţiunilor balneare şi balneoclimaterice spaţiile verzi se amenajează în vecinătatea
sanatoriilor, stabilimentelor de cură, a zonelor de recreere. Adesea, parcul urban este "inima"
staţiunii, construcţiile grupându-se în jurul lor, reţeaua de alei şi străzi fiind subordonatăintrărilor în
parc.
Sistemul în "pete" predomină în oraşele mici, cu spaţii plantate reduse ca număr şi suprafaţă. În
oraşele de mărime mijlocie şi mare se impune sistemul mixt, datorită varietăţii mai maria tipurilor de
spaţii verzi şi funcţiilor multiple pe care trebuie să le îndeplinească.

7.2. PRINCIPALELE TIPURI DE SPAŢII VERZI URBANE

• Scuarurile. Sunt unităţile de spaţii verzi cu dimensiunea cea mai mică, care oscilează între 0,3 -
3,0 hectare, destinate odihnei de scurtă durată sau realizării unui efect decorativ deosebit. Au o rază
de deservire de circa 400 m distanţă, exprimată în 4 minute timp de deplasare pe jos şi sunt
amplasate în zonele de intersecţie, pe locul unor demolări (în acest caz pot avea o funcţionalitate
temporară), într-un cvartal de locuinţe, în faţa unor instituţii importante etc.
Scuarurile din intersecţii, fiind înconjurate de străzi, sunt uşor accesibile, dar prezintă dezavantajul
poluării fonice şi atmosferice prin circulaţia intensă.
După perioada de timp cât îşi exercită funcţiile, scuarurile sunt: permanente, temporare şi
provizorii. Forma lor este variată, determinată de poziţia pe care aceasta o ocupă în cadrul sit-ului,
configuraţia terenului, natura construcţiilor din jur etc.
Destinaţiile pentru care au fost integrate în peisajul urban sunt şi ele multiple:
- odihnă de scurtă durată, fie la nivel de oraş, fie în zonele rezidenţiale, comerciale, în
apropierea gărilor, staţiilor de autobuze, troleibuze etc.;
- loc de odihnă şi de joc pentru copii de vârstă preşcolară sau chiar şcolară; - loc decorativ şi
de odihnă (scuarul Athenee);
- loc decorativ, dar şi de conversaţie, informaţie în cadrul noilor cartiere (Piteşti, Ploieşti, Iaşi,
Piatra Neamţ, Târgu Mureş etc.);
- element de structurare urbană centrală în zone, cartiere mai vechi etc.
Din ce în ce mai mult scuarul devine "pol" de viaţă comunitară, care permite dezvoltarea unor
relaţii sociale de grup restrâns, fiind organizat în vederea desfăşurării unor activităţi recreative şi
nonrecreative. Vegetatia este compusă din arbori, arbuşti, gazon, „covoare” florale.
Organizarea spaţială şi funcţională a scuarurilor va acorda atenţie creării. unor subspaţii
diferenţiate, prin compartimentare şi dotare, capabile să răspundă unor utilizări variate: odihnă,
recreere, joc, etc.
 • Parcurile sunt spaţii verzi autonome sau mai rar aferente unor monumente importante, cu o
suprafaţă de cel puţin 20 hectare şi o mare complexitate funcţională - necesitând o administraţie
proprie. Ele devin absolut necesare în cazul oraşelor cu peste 50.000 de locuitori.
Parcurile pot fi nespecializate (orăşeneşti) sau specializate. În cazul unei funcţii dominante
(parc sportiv, parc de distracţii, parc expoziţional, parc dendrologic). O categorie aparte de parcuri
specializate sunt parcurile istorice, deţinătoare de valori istorice, cu semnificaţie memorială, sau
fiind aferente unor ansambluri sau monumente istorice. Sunt cele mai mari unităţi de spaţiu verde
din perimetrul construibil, cu un complex de dotări corespunzătoare, în primul rând, odihnei
cotidiene şi apoi odihnei de sfârşit de săptămână. Suprafaţa lor se stabileşte în funcţie de numărul
locuitorilor, astfel încât să se asigure 4-5 m2/ locuitor.
Amplasarea parcului la nivel de oraş este o rezultantă a deciziei la nivel de organizare a
teritoriului, dar şi a configuraţiei de ansamblu a sistemului verde urban. În general, un parc trebuie să
fie uşor accesibil pentru locuitorii zonei căreia i se adresează (întregul oraş - dacă acesta este mic; un
cartier - în cazul oraşelor mari); să se situeze într-o zonă lipsită de nocivităţisau cu un grad foarte
redus de poluare, parcul însuşi urmând să contribuie la crearea unor condiţii de igienă şi sănătate; să
permită o extindere succesivă, în teritoriu.
În organizarea parcurilor, indiferent de tipul acestora, pentru a asigura o eficienţă maximă,
trebuie să se ţină seama atât de opţiunile şi nevoile utilizatorului principal (cu maximă frecvenţă),
cât şi de cele ale vizitatorului oarecare, ocazional:
- utilizatorul parcului - care foloseşte mai mult şi priveşte mai puţin în cadrul parcului - cere
mai ales confort în utilizarea spaţiilor şi dotărilor funcţionale aferente, întreţinerea şi gradul de
funcţionalitate, şi chiar posibilităţi de utilizare şi alegere mai largi;
- în ceea ce priveşte vizitatorul (identificat sau nu cu locuitorul oraşului), care priveşte, în
primul rând, şi se odihneşte, apreciază mai ales calităţile compoziţionale ale spaţiului verde şi ale
dotărilor, fiind adeptul unei anumite ambianţe de repaus şi odihnă.
În funcţie de mărimea, dar şi importanţa oraşului există mai multe situaţii real posibile:
- parcul urban de tip zonă de agrement - este caracteristic oraşelor mici, unde reprezintăpână la
80% (şi chiar peste) din totalul "suprafeţei verzi", îndeplinind şi funcţia de zonă de agrement. El este
cadru recreativ de agrement şi sport, dar şi locul unor eventuale serbări/manifestări tradiţionale ale
zonei. De cele mai multe ori se află spre limita oraşului şi poate influenţa configuraţia spaţiului
verde pe ansamblul acestuia; .
- parcul urban de tip" emblema oraşului" (inima oraşului) - caracterizează oraşe cu o populaţie
numeroasă (50-100 mii locuitori), suprafaţa sa deţinând până la 50-60% din suprafaţa totală a
spaţiilor verzi. Îndeplineşte funcţia de spaţiu verde recreativ, dar este şi un element de prestigiu al
oraşului, o dotare cu rol de particularizare, fapt ce impune situarea lui în partea centrală a oraşului
- parcul devine o dotare în oraşul mare, cu peste 100.000 de locuitori, cu funcţii complexe,
împreună cu alte parcuri formând o "reţea" în interiorul spaţiului urban.
În primul caz activităţile de organizare a spaţiului verde trebuie să insiste asupra "robusteţii"
parcului în profil funcţional, dar şi volumetric; în cazul parcului "inima oraşului" accentul se pune pe
îmbinarea şi susţinerea rolului de "loc de promenadă" şi de destindere. În situaţia în care parcul se
constituie într-o "dotare" importantă în oraş sau cartiere, rolul său social se accentuează în mod
evident, adresându-se unor grupuri comunitare bine conturate.
Parcurile nu trebuie amplasate în apropierea zonelor intens poluate fizic, chimic, sonor; peste
80% din suprafaţa lor trebuie să fie ocupată de vegetaţie arborescentă, arbustivă, gazon şi uneori
amenajamente florale.
• Grădinile. Sunt unităţi verzi cu suprafeţe între 3 şi 20 hectare, care au ca funcţie principală
asigurarea recreării locuitorilor din raza de deservire (care este de 1,0 - 1,5 km). Ele sunt integrate în
spaţiul locuirii, în cvartalele de locuinţe, au utilizare zilnică, fiind astfel organizare încât " ... să poţi
să te plimbi sau să te opreşti, să alergi sau să te aşezi la umbră sau la soare, să conversezi sau să
reflectezi, să-ţi găseşti locul preferat sau să-l schimbi neîncetat, în orice moment al zilei ". (La
metamorphose de l'espace, în Espaces exterieurs urbains, Centre de Recherche d'Urbanisme, Paris,
1977).
"Grădina de cartier" este un element component al spaţiului ambiental al locuirii, un spaţiu
verde grupat, unde se îmbină stilul geometric din partea centrală, cu stilul peisager din zona
periferică, care îl izolează parţial de construcţii.
Există şi ,,grădini orăşeneşti", în cazul oraşelor mici, unde au funcţii asemănătoare
parcurilor, dar şi grădini cu profil specializat (botanice, zoologice, expoziţionale etc.):
- grădinile botanice se creează în scopuri ştiinţifice, dar îndeplinesc şi funcţii de recreere,
sanitară, decorativă, educativă etc. Ele necesită terenuri cu condiţii de microrelief şi microc1imă
foarte variate; cu alei care să acopere toată suprafaţa, organizate astfel încât vizitatorul să nu
fieobligat să treacă de mai multe ori prin acelaşi loc. La intrare în grădina botanică şi pe traseu există
planuri cu explicaţii, iar plantele pot fi repartizate conform principiului decorativ, fitogeografic,
taxonomic;
- grădinile zoologice sunt organizate, în general, la periferia oraşelor, dar lângă surse de apă şi
aproape de căile de transport. Ele satisfac curiozitatea publicului, au funcţie ştiinţific-cognitivă,
recreativă etc.
• Plantaţiile de arbori pe aliniamente pot fi de diferite tipuri şi au roluri multiple; de decor; ecran
ce maschează elemente inestetice; de protecţie a pietonilor împotriva insolaţiei, poluării etc;
moderează extremele termice diurne; sporesc umiditatea aerului; îmbogăţesc aerul cu oxigen;
diminuează zgomotul etc.
• Fâşiile plantate de-a lungul arterelor de circulaţie sunt spaţii verzi amenajate pentru separarea
trotuarelor pietonale de traficul stradal, sau pentru compartimentarea interioară a arterelor de
circulaţie.
Cele mai indicate specii lemnoase pentru amenajarea aliniamentelor şi fâşiilor plantate sunt:
platanul, castanul, ulmul, teiul, etc., cu un coronament bine dezvoltat, frunziş consistent, cu
capacitate mare de reţinere a prafului, poluanţilor, zgomotului şi precipitaţiilor; cu un sistem
radicularprofund şi, în general, cresc rapid.
• Spaţiile verzi aferente unităţilor economice au rolul de a diminua zgomotul, poluarea atmosferică
cu diferite impurităţi sau de a asigura încadrarea estetică a halelor, clădirilor etc.
• Spaţiile verzi aferente dotărilor social-culturale cuprind plantaţiile şi amenajările din jurul
spitalelor, grădiniţelor şi şcolilor, complexelor comerciale etc.

7.3. ORGANIZAREA SPAŢIILOR VERZI INTRAVILANE (INTRAURBANE)

Esenţa organizării şi amenajării unui spaţiu, inclusiv al spaţiului verde constă în " ...
alegerea celui mai convenabil stil care să sugereze utilizările cele mai adecvate şi folosirea
întregului potenţial" (Simondi O., 1967). Simpla evidenţiere a importanţei spaţiilor verzi din
oraşe nu este suficientă pentru clarificarea problemelor legate de organizarea acestora, care
sunt multiple şi variate, iar soluţionarea lor trebuie să aibă în vedere anumite principii:
folosirea calităţii mediului natural şi axarea compoziţiei pe particularităţile naturale ale
reliefului şi vegetaţiei deja existente în perimetrele urbane; stabilirea unei proporţii
armonioase a părţilor componente ale spaţiului verde între ele şi în ansamblu; amplasarea
căilor de acces în incintele verzi pe direcţiile principale de circulaţie a vizitatorilor etc.
De asemenea, este necesar ca spaţiile verzi - bogate în sugestii pentru ochiul
vizitatorului şi în stimuli emoţionali nedeterminaţi - să fie proiectate şi amenajate în funcţie
de "sferele de existenţă" ale omului (biologică, afectivă, emotivă, intelectuală, socială etc.)
pentru a fi cât mai funcţionale. Proiectantul trebuie să se gândească la omul-vizitatorul în
mişcare sau în repaus, la omul care se joacă, citeşte, mănâncă, pentru a asigura o gamă
funcţională cât mai largă spaţiului verde respectiv.
 Organizarea şi amenajarea acestor spaţii trebuie să aibă în vedere nevoia de izolare, de
anonimat, de apropriere de semeni a vizitatorului; să ţină cont de faptul că omul se impresionează în
faţa frumuseţii, că el caută armonia, repugnându-i urâţenia şi dezordinea. Spaţiile verzi trebuie
proiectate şi organizate astfel încât acestea să trezească şi să stimuleze la viaţă, la sentimentul trăirii;
să permită desfăşurarea unor activităţi ştiinţifico-culturale (lectură,audiţii muzicale, spectacole etc.)
Manierele în care se poate realiza amenajarea spaţiilor verzi sunt multiple cele mai
reprezentative fiind maniera geometrică, peisagistică şi mixtă.
• Maniera geometrică are în vedere organizarea teritoriului propus ca spaţiu verde în părţi ce au
forme geometrice regulate, dispuse în mod simetric faţă de axa sau axele de simetrie. Ea se
caracterizează prin prezenţa unor peluze ample, pe care se amplasează diferite formaţiuni floricole,
arbuşti tunşi pentn a asigura perspectiva, prezenţa unor alei largi şi drepte. În organizarea
eventualelor oglinzi de apă se vor adopta tot forme geometrice regulate, iar arborii şi arbuştii utilizaţi
vor avea forme regulate, cu un coronament geometrizat. Maniera geometrică este deosebit de
indicată pentru organizarea scuarurilor din faţa unor ansambluri arhitectonice sau construcţii
reprezentative, pentru a accentua aspectul monumental, dimensiunea, arhitectura acestora.
• Maniera peisagistică se caracterizează prin tendinţa de a mima, de a imita natura, valorificând
elementele deosebite ale reliefului, ale unor ape prezente în perimetrul urban. Maniera peisagistică
"mimează" natura, are tendinţa evidentă de a imita în organizarea spaţiului verde intravilan natura.
Se urmăreşte valorificarea tuturor elementelor componente ale cadrului natural (relief, vegetaţie,
ape, etc.), evidenţierea lor, în scopul creării de perspective variate şi valoroase, cu intervenţii minime
de modelare şi geometrizare. Vegetaţia este dispusă într-un mod natural sau cât mai natural posibil,
urmărindu-se amplificarea funcţiei sale decorative, estetico-peisagistice; lacurile din aceste spaţii,
indiferent de mărimea lor, au forme variate, asemănătoare lacurilor naturale din spaţiul geografic.
Aleile, care asigură accesul şi recrearea activă prin plimbare, au în cuprinsul compoziţiei un traseu
liber, sinuos şi de cele mai multe ori îmbracă formele reliefului. Construcţiile şi amenajările de
anumite tipuri din dotarea spaţiului verde se vor încadra în aspectul pitoresc general, folosindu-se -
pe măsura posibilităţilor - materiale de construcţii corespunzătoare.
• Maniera mixtă recurge, în organizarea spaţiului verde, la ambele metode amintite, urmărind
realizarea unei treceri gradate de la o manieră la alta, pentru a obţine efecte deosebite, compoziţii
dintre cele mai variate. Această manieră este recomandată, în mod special, pentru organizarea şi
amenajarea parcurilor şi grădinilor.
Deci, "Oricare ar fi specificul lor, spaţiile verzi nu constituie numai un prilej de a îngriji cu
dragoste plantele sau de a prezenta forme şi elemente mai mult sau mai puţin estetice, nici chiar
soluţia ideală de completare a spaţiilor libere dintre construcţii. Spaţiul exterior, fie că se
numeşte parc, grădină, scuar sau peisaj, fie că este de folosinţă generală sau limitată, reprezintă
o necesitate vitală ... ", iar organizarea şi amenajarea acestor spaţii constituie o "artă de a
orândui natura, mediul ambiant exterior în care locuieşte omul şi de a le armoniza cu acestea”
(Channes R., 1967)
 8. INTERACŢIUNI ŞI RELAŢII ÎNTRE INDUSTRIE, SPAŢIU
GEOGRAFIC ŞI ORGANIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC

• Interacţiunea este "o acţiune reciprocă între două elemente sau locuri, prin
care se realizează un schimb între cele două părţi, se transmit modificări de la una la
cealaltă datorită heterogenităţii acestora .. , formalizată teoretic prin modele
gravitaţionale" (Claudia Popescu, teza doctorat, 1999, p. 35). În funcţie de intensitatea
interacţiunilor dintre industrie şi componentele, respectiv, caracteristicile spaţiului
geografic fizic se detaşează industrii "legate" de materiile prime şi energetice şi, a doua
situaţie, industrii libere, "desprinse" în mare parte de spaţiul fizic (Labasse, 1966).

Caracteristicile spaţiului relevante pentru identificarea interacţiunilor dintre

acestea şi industrie sunt:
- poziţia geografică - prin polarizarea mai mult sau mai puţin evidentă a
activităţilor, a infrastructurii, a populaţiei, etc.;
- resursele naturale (apă, energie, materii prime) şi forţa de muncă;
- transportul - care prin fluidizarea fluxurilor de aprovizionare şi distribuţie
determină noi forme de organizare spaţială a industriei;
- piaţa - prin accesibilitate;
- mediul economic - ce modelează distribuţia spaţială a industriei etc.;
O altă categorie de interacţiuni este determinată de caracteristicile industriei, care
interacţionează cu spaţiul geografic şi generează anumite tipuri de organizare. Se pot
aminti în acest sens:
- apartenenţa sectorială - conduce la crearea sensibilităţii industriei faţă de
proprietăţile spaţiului, la conturarea unei noi organizări spaţiale (industria siderurgică
sau chimică presupune existenţa mijloacelor de comunicaţie, a surselor de apă şi
energie; a terenurilor disponibile etc.);
- ciclul de viaţă al produselor (inovaţia, maturitatea, standardizarea), prin
rentabilizarea şi profitabilitatea întreprinderilor, influenţează stabilitatea în timp şi
spaţiu a unităţilor industriale, complicând organizarea spaţială. Faza de maturitate (de
creştere) a unui produs, când cererea atinge maximul, declanşează un fenomen evident
de extindere a producţiei, redimensionând interacţiunea activităţilor industriale cu
spaţiul geografic;
- specializarea funcţională duce la ierarhizarea calitativă a sa, deoarece
majoritatea firmelor renunţă la "gigantismul" industrial, multiplicând numărul de unităţi
(Lipietz, 1980) şi localizând fiecare funcţie în mediul cel mai favorabil (cercetarea,
organizarea şi managementul în poli de decizie,reprezentaţi prin marile oraşe; fabricarea
calificată in poli cu specializare industrială; execuţia şi montajul in regiuni periferice
rurale sau ţări în dezvoltare) etc.
 • Impactul industriei asupra structurării spaţiului a fost surprins de modelele
teoretice ale costului minim (Weber, 1909), profitului maxim 1940), competiţiei dintre
firme (Palander, 1953) etc., dar şi de abordările teoretice ale curentului
comportamentalist 1,
---------------------------------------------------------------------------------------------------------
1 Curent psihologic centrat pe studiul comportamentului, al relației exterioare stimul-răspuns;
comportamentism. (https://ro.wikipedia.org/)
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
structuralist 2 sau post-modernist 3, începând cu anii '60. Trecând in revistă teoriile
menţionate se desprind (în funcţie de modul de înţelegere a spaţiului şi obiectivele
procesului de organizare spaţială) o serie de relaţii teoretice între industrie şi
organizarea spaţiului:
- relaţii de "atomizare" spaţială, organizarea spaţiului prin industrie ducând la o
fragmentare, o individualizare punctuală;
- relaţii de integrare holistică 4, susţinute de curentul structuralist radical, care
pun accent pe miza care o constituie spaţiul, pe posesorii de capital, pe modul în care
surplusul de capital este circulat, concentrat, utilizat;
- relaţii de interacţiune, prin care curentul "sistemic" consideră organizarea
spaţiului sub imperiul interdependenţelor spaţiale generate de industrie, industria fiind
responsabilă de procesele de creştere şi dinamică (Perrin, 1974). În procesul de evoluţie
a întreprinderilor industriale se identifică, la anumite niveluri, procese de delocalizare a
activităţilor industriale şi deci de descentralizare a funcţiilor, industriile tradiţionale
părăsind nucleul urban, doar activităţile industriale inovative, de conducere şi
dezvoltare fiind menţinute în nucleu, relaţia de cauzalitate între oraş şi industrie
inversându-se.
- relaţii de inegalitate, impuse de disparităţile spaţiale antrenate în dezvoltarea
industriei. Menţinerea funcţiei de decizie a activităţilor, de montaj/asamblare în
"întreprinderea-mamă" şi externalizarea activităţilor de producţie, a funcţiei de execuţie
spre o reţea de furnizori "dependenţi" au generat complexe teritoriale de producţie neo-
fordiste (Toyotism).

8.1. NOI FORME DE ORGANIZARE A SPAŢIULUI INDUSTRIAL

Dacă vechile regimuri industriale erau în strânsă legătură cu factorii tradiţionali

de localizare, noile forme de organizare spaţială se grupează în trei tipuri majore: poli
de creştere, axe de dezvoltare industrială, zone de dispersie industrială.
• Polii de creştere sunt spaţii industriale relativ restrânse sub aspect teritorial, care se
dezvoltă sub impulsul unui complex de activităţi promotoare ale progresului şi ale
standardului de viaţă modern. În ultima jumătate de secol s-au dezvoltat succesiv două
tipuri de poli de creştere industrială: poli litorali şi poli interiori.
- polii litorali de creştere au fost şi sunt legaţi de transferul spre ţărmuri al
activităţilor industriale de bază (siderurgie, petrochimie etc) la care s-au adăugat apoi şi
alte industrii (ex.: industria automobilelor). Litoralizarea industriei (fenomen ce s-a
schiţat şi în cazul litoralului românesc, în sectorul Midia-Năvodari-Constanţa) se
explică prin conjugarea unor factori ca: evoluţia transporturilor maritime, dezvoltarea
pieţei mondiale a materiilor prime, creşterea nevoii de spaţiu.
Sit-urile adecvate dezvoltării polilor litorali nu sunt totuşi prea numeroase, ele
corespund, de obicei, acelor faţade maritime care funcţionează ca interfeţe de schimb
între

----------------------------------------------------------------------------------------------------------
2 Structuralismul este o orientare teoretică și metodologică interdisciplinară care studiază structura,
funcțiile și sistemele de relații ce caracterizează obiectele și procesele în științele contemporane, punând
în prim plan totalitatea în raport cu individul și sincronicitatea faptelor în raport cu evoluția.
(https://ro.wikipedia.org/)
3 Postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entități ideale (numite metanarațiuni)
este slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism și deconstrucție. (https://ro.wikipedia.org/)
4 Holism - concepție care interpretează teza ireductibilității întregului la suma părților sale, socotind
drept „factor integrator” al lumii un principiu imaterial și incognoscibil.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------

zone economice continentale dinamice şi spaţii oceanice sau maritime intens circulate.
Formele cele mai spectaculoase sunt numeroasele zone industrial-portuare din Japonia,
cu renumitele "poldere industriale".
- polii interiori de creştere corespund în general marilor centre urbane. Unii
coincid cu vechile centre industriale a căror conversie industrială s-a realizat cu succes
(Paris, Londra, Milano, New York etc.). În aceşti poli se concentrează, în primul rând,
activităţi terţiare de înalt nivel, cercetare ştiinţifică, serviciile pentru întreprinderi.
• Axele de dezvoltare se formează ca urmare a fenomenului de creştere liniară,
pornind de la unul sau mai mulţi poli de dinamism. "Coloana vertebrală" a acestor axe
este reprezentată, de regulă, de o cale de comunicaţie cu mare capacitate de circulaţie,
fluviu navigabil, cale ferată pentru transporturi rapide. Acest tip de localizare creează
forme diferite de organizare a spaţiului industrial, prin integrarea polilor de creştere în
ansambluri lineare, punctate de-a lungul căilor de comunicaţii majore. Axele industriale
mai recente, din afara graniţelor ţării, concentrează întreprinderi ale tehnologiei de vârf,
de tipul parcurilor ştiinţifice (Silicon Valley în California, Coridorul M4 între Londra şi
Bristol, Autostrada 128).
• Zonele de dispersie industrială - constituie o formă nouă de localizare a
industriei; la originea dispersiei stau factorii funciari prin preţul scăzut al terenurilor şi
îndeosebi factorii sociali, respectiv, prezenţa forţei de muncă relativ abundente şi
ieftine. În statele dezvoltate dispersia industrială este caracteristică pentru zonele
predominant agricole, cu o populaţie tânără încă numeroasă, situate între spaţii puternic
industrializate.
Acest tip de spaţii industrializate rezultă în urma unui proces de industriazare
spontană şi se sprijină pe întreprinderile mici şi mijlocii, caracterizate printr-o mare
flexibilitate atât în privinţa tehnicilor noi, cât mai ales în practicile comerciale moderne
şi utilizează, în principal, resursele de materii prime şi potenţialul uman existent pe plan
local. Ele s-au extins şi sunt prezente, mai ales vestul Franţei, partea centrală a Italiei,
regiunea Valencia, din Spania, iar mai recent în Grecia, Turcia, Serbia, Slovenia.

9. ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA TURISTICĂ A

SPAŢIULUI GEOGRAFIC

9.1. IMPACTUL AMENAJĂRII TURISTICE A TERITORIULUI.

Utilizând metodele aparţinând ştiinţelor de amenajare a teritoriului, dar şi geografiei sau

economiei turismului, se poate determina capacitatea de primire a unui teritoriu, respectiv
capacitatea de suport ecologic a acestuia în raport cu resursele materiale şi umane, dar şi a spaţiului
pe care se concentrează.
Succint, capacitatea de primire reprezintă numărul de turişti pe care îl poate primi la un
moment dat un teritoriu sau o staţiune, fără ca aceste fluxuri turistice sau dotările aferente să aducă
prejudicii mediului ambiant prin degradarea acestuia sau a resurselor turistice componente.
Capacitatea de primire este un indice estimativ şi orientativ ce poate conduce la direcţionarea
strategiei de valorificare turistică a unei zone sau a unei alte unităţi taxonomice inferioare, prin
stabilirea cuantumului maxim al cererii ce poate fi satisfăcută. De acest indice depinde şi nivelul de
echipare turistică a teritoriului respectiv, infrastructura generală şi structurile de primire.
În practica amenajărilor turistice, atât în ţara noastră cât şi pe plan internaţional, se folosesc
mai multe formule de determinare a capacităţii de primire:
a) Cp = S1 Ni Ki în care
- Cp – capacitatea optimă de primire;
- S – Suprafaţa sau volumul fiecărei componente a resursei turistice;
- Ni – norme de spaţiu sau volum pentru fiecare persoană;
- Ki –indicele de utilizare a fiecărei resurse sau componentă la oră de vârf.

b) Cp = SKw / N în care
- Cp – capacitatea optimă de primire;
- S – suprafaţa (ha sau m2) a componentelor resurselor turistice;
- Kv – coeficientul de atractivitate turistică a zonei, teritoriului sau staţiunii turistice de amenajat;
- N – norma de spaţiu pentru o persoană.

Există şi se ia în calcul presupunerea conform căreia există o anumită elasticitate a

capacităţii de primire, respectiv pot fi făcute anumite intervenţii pentru a elimina impactul negativ al
turismului şi, astfel, capacitatea de primire poate creşte. De exemplu, poate fi prelungită
„durabilitatea” vegetaţiei; educarea şi informarea vizitatorilor pot schimba în bine comportamentul
acestora; anumite modificări fizice pot fi practicate astfel încât zona să poată fi transformată din
„suprautilizată” într-una „subutilizată”.
Din studiile de specialitate efectuate, s-a constatat că este necesar, pentru fiecare persoană
care se deplasează, un minim de 150–300 m2 de pădure. Pentru calcularea presiunii exercitate de
către turiştii de week-end asupra unei păduri de agrement se poate aplica următoarea formulă
(Negruţiu Filofteia, 1981):
 P = (V / F) x E, în care P = presiunea
V = perimetrul pădurii în km
F = suprafaţa pădurii în km2
E = densitatea potenţială de turişti / km2

Astfel, cunoscând suprafeţele şi estimând numărul turiştilor, se poate calcula această

presiune, iar dacă se depăşeşte se pot încerca soluţii pentru redirecţionarea unei părţi din aceste
fluxuri turistice sau, dacă există posibilităţi, amenajarea altor păduri.

Alți indicatori utilizaţi în analiza fenomenului turistic şi în practica amenajărilor

turistice
INDICELE POTENŢIALULUI DE ATRACŢIE Ipa = nc/Nc / p/P
Ipa – indicele potenţialului de atracţie
nc – nr. de călătorii turistice generate de spaţiul respectiv
Nc – nr. de călătorii turistice generate la nivelul ierarhic superior
p – populaţia totală a spaţiului respectiv
P – populaţia totală a nivelului ierarhic superior

INDICELE POTENŢIALULUI RECREATIV Ipr = Nrs / P x 1 P / Sr

Ipr – indicele potenţialului recreativ
Nrs – numărul reşedinţelor secundare
P – populaţia rezidentă
Sr – suprafaţa zonei recreative

9.2. EXPERIENŢA INTERNAŢIONALĂ DE AMENAJARE ŞI

ECHIPARE A MUNTELUI
Organizarea, amenajarea şi dezvoltarea durabilă a spaţiului geograficîn sistemul "a la
carte", fără ca turiştii să mai fie nevoiţi să coboare în staţiune. De asemenea de-a lungul traseelor
pârtiilor de schi de fond sunt amenajate restaurante .
● Fiecare staţiune dispune de numeroase pârtii de schi (însumând 50-10 şi chiar peste 100 km
lungime), de diverse categorii şi grade de dificultate. De starea acestora şi buna lor întreţinere se
ocupă specialişti cu înaltă calificare, dispunând de cele mai moderne mijloace tehnice. Alături de
pârtiile de coborâre sau slalom (schi alpin), importanţă deosebită se acordă pârtiilor de schi fond sau
de plimbare, cu mare priză la turişti. În ultimii ani, în special pe piaţa americană, a fost lansat un nou
program - "ski-mountaineering" (un fel de combinaţie între schiul alpin şi de fond) - ce se desfăşoară
în afara pârtiilor marcate, gen de schi care oferă schiorului (echipat cu bocanci din blană sintetică şi
schiuri cu legături speciale) posibilitatea să urce orice culme muntoasă .
● Foarte căutate sunt sejururile de sporturi de iarnă combinate cu cursuri de limbi străine,
utilizându-se diverse mijloace de transport: auto, avion, helicopter, instalaţii mecanice de urcare etc.
Amenajarea de tipul "skis aux pieds" (toate dotările în imediata apropiere a pistelor) se extinde tot
mai mult.
● Nici o staţiune nu este concepută şi amenajată decât după construirea instalaţiilor mecanice
de urcat. În staţiunile din Alpi sunt foarte multe instalaţii mecanice de urcat, de cele
34 mai diverse tipuri, legate între ele, ceea ce face ca turiştii să nu aştepte la utilizarea instalaţiilor
nici măcar la sfârşitul săptămânii când, de regulă, se înregistrează un aflux mai mare de vizitatori.
De altfel, se apreciază că, după nemulţumirea produsă de tarifele ridicate, pe locul doi, ca sursă de
insatisfacţie a schiorilor, este aşteptarea la instalaţiile de urcat.
 Tendinţa generală este, mai ales în Alpi, de a uni instalaţiile mecanice de urcat din toate
staţiunile alpine (acţiune aproape în întregime realizată), în scopul asigurării accesului turiştilor la
variate domenii schiabile şi dotări de agrement. Pentru o astfel de conexiune se depun eforturi şi în
Tatra (Cehia, Slovacia) şi în Alpii Dolomitici (fosta Iugoslavie).
● Numărul mereu crescând al amatorilor de schi a dus la crearea, în fiecare staţiune, a şcolilor
de schi pentru toate categoriile de vârstă. În scopul prelungirii sezonului se organizează cursuri de
schi în presezon (noiembrie-decembrie), ca perioadă de pregătire pentru viitoarele mini vacanţe de
schi. lnstructorii de schi (monitorii) sunt recrutaţi, de regulă, dintre toate celebrităţile schiului
naţional, european sau mondial .
● În privinţa agrementului, se apreciază că gama oferită trebuie să fie atât de bogată şi de
diversificată încât să satisfacă şi exigenţele celor ce nu vin să practice schiul (circa 18% din totalul
turiştilor); în acest sens, o atenţie deosebită se acordă întreţinerii, în bune condiţii, a poteci lor pentru
drumeţii. Între dotările de agrement ce nu lipsesc din staţiunile alpine amintim: piscină acoperită şi
în aer liber (cu apă caldă), bar cu pian, bar elveţian, bar american, variate terţnuri de sport, săli de
sport, saună, bowling, patinoare naturale şi artificiale, discoteci pentru tineret şi pentru vârstnici,
centre de echitaţie, cursuri de iniţiere îndiverse meserii sau arte etc. Fiecare staţiune oferă un bogat şi
atractiv program de manifestări cultural-artistice (spectacole, concursuri, festivaluri de teatru,
diverse genuri muzicale, cinema, operă, operetă ş.a.) şi sportive (campionate naţionale, europene sau
etape din Cupa Mondială la schi, de bob şi săniuţe, de hochei ş.a.).
● Majoritatea staţiunilor au posturi de radio proprii, care transmit buletinul zăpezii, starea
vremii, ştiri diverse şi multă muzică.
● Reţeaua comercială este bogată şi diversificată, de la magazine alimentare, de artizanat, de
artă, de antichităţi, bijuterii etc. la cele de echipament sportiv.
● Tarifele în cadrul aranjamentelor pauşale pentru sporturi de iarnă (mai ales în staţiunile
italiene) sunt diferenţiate pe sezoane: sezon de vârf (1 februarie - 31 martie), sezon inferior (22
ianuarie - 1 februarie şi 31 martie - 15 aprilie), presezon şi postsezon, stabilite în cadrul fiecărei
staţiuni, în funcţie de condiţiile meteorologice, de afluenţa de vizitatori.
● Atenţie deosebită se acordă şi turismului montan de vară prin:
- amenajarea de pârtii artificiale și practicarea schiului pe iarbă,
- marcarea unor poteci şi trasee pentru drumeţie montană,
- amenajarea unor peşteri şi grote pentru· vizitare (800 numai în Cehia şi Slovacia),
- numeroase posibilităţi de practicare a celor mai variate sporturi nautice, a alpinismului, a
vânătorii şi pescuitului sportiv etc.
Turismul în parcurile naţionale este bine dezvoltat (în o parte din ţările fostei Iugoslavii,
Cehia şi Slovacia" etc.); vizitarea acestora se face organizat, în circuite obligatorii, pe alei special
amenajate.
10. OBIECTIVELE PRINCIPALE ALE ACTIVITĂŢII DE
URBANISM

– determinarea structurii funcționale a localității;

– utilizarea rațională şi echilibrată a terenurilor necesare funcțiunilor urbanistice din localităţi;
– asigurarea unei locuiri corespunzătoare nevoilor oamenilor, în general, a unui nivel de trai decent;
– asigurarea condițiilor pentru satisfacerea unor nevoi speciale ale copiilor, persoanelor vârstnice şi
a celor handicapate;
– asigurarea esteticii compozitionale în realizarea cadrului construit şi amenajarea cadrului natural
din localităţi;
– protejarea populatiei şi a cadrului natural şi construit de poluare şi de riscurile naturale şi
tehnologice previzibile;
– protejarea, conservarea, punerea în valoare şi revitalizarea monumentelor istorice, precum şi a
patrimoniului natural.

 Ministerul Lucrarilor Publice şi Amenajarii Teritoriului, celelalte ministere, alte organe ale
administrației publice centrale, consiliile judetene, orășenești şi comunale pot solicita informații în
legatură cu proiectele majore de dezvoltare ale agenților economici, care sunt apreciate ca fiind
necesare pentru activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism la nivel național, respectiv
local.
 Documentatiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism constau din următoarele:
– planuri de amenajare a teritoriului,
– planuri de urbanism,
– regulamente de urbanism.

 Planurile de urbanism sunt: – planul urbanistic general; – planul urbanistic zonal; – planul de
dezvoltare localăşi reglementează utilizarea terenurilor şi conditiile de ocupare a acestora cu
construcţii.

 Regulamentele de urbanism sunt documentatii cu caracter de reglementare şi cuprind prevederi

referitoare la modul de utilizare a terenurilor precum şi de amplasare, realizare şi utilizare a
constructiilor. Acestea sunt redactate sub forma unor texte scrise, însotite, dacă este cazul de scheme
desenate explicative.

 Pe baza Planului Urbanistic General sau a Planurilor de Dezvoltare Locala, autoritatile

administratiei publice locale eliberează: certificatul de urbanism, autorizația de construire,
autorizația de funcționare, autorizația de schimbare a destinației. De asemenea, urbanismul se aflăa
în relație de intercondiționare şi cu mediul înconjurator, orașul fiind în mare măsură dependent de
ecosistemele care îl înconjoară.