UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării

Specializarea: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

URBANISM ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI

- Suport de curs pentru învăţământ la distanţă –
-anul II, semestrul II-

Cluj-Napoca

2009
Informaţii generale
• Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularului de curs:
Nume: ELENA MARIA MINEA
Birou: Cabinet 6, etj. 1, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, Str.
G-ral Traian Moşoiu nr. 71
Telefon: 0264-431361
E-mail: elena_maria_minea@yahoo.com

Date de identificare curs şi contact tutori:

URBANISM ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI
Cod disciplin㪠UA2209, 5 credite
Anul II, Semestrul II
Tipul cursului: Opţional
Tutor: ELENA MARIA MINEA
E-mail: elena_maria_minea@yahoo.com

• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Pentru parcurgerea conţinutului acestui curs, dat fiind faptul că face parte din categoria celor
”opţionale”, este necesară, în primul rând, o deschidere, o aplecare spre acest domeniu – atât de
”la îndemână” în aparenţă - şi atât de complex, în esenţă. Cunoştinţele care ar fi utile înţelegerii
lui profunde sunt eterogene, ele trebuind să aparţină unor domenii existenţiale diverse. Vor fi
invocate informaţii furnizate şi chestiuni abordate în cuprinsul cursului de ”Protecţia mediului”
din anul I, în special din capitolul dedicat protecţiei mediului artificial.

• Descrierea cursului

Cursul se doreşte o ”provocare” la problematizarea, analizarea şi dezbaterea , finalizată cu

oferirea de soluţii, problemelor majore cu care administraqţiile – centrale şi locale – se
confruntă zilnic: este vorba de ”competiţia” pentru spaţiu, indiferent că este destinat locuirii,
desfăşurării unor activităţi de producţie, de recreere sau cu alte destinaţii.
Conţinutul este destinat nu numai celor care, prin natura preocupărilor profesionale, sunt
chemaţi – mai devreme, ca şi studenţi, sau mai târziu, ca şi practicieni – să fie familiarizaţi cu
natura acestor probleme şi să fie în măsură să le abordeze sub toate aspectele, ci şi acelor care
nu sunt indiferenţi la ceea ce îi înconjoară, celor pentru care frumosul, în toate formele de
manifestare, constituie o condiţie existenţială fundamentală. Ambelor categorii li se adresează
îndemnul de a-şi manifesta curajul de a încerca să desluşească tainele domeniului fascinant al
edificării materiale a lumii, de care sunt legaţi prin trecutul, prezentul şi viitorul omenirii.

• Organizarea temelor în cadrul cursului

I – Evoluţia formelor de aşezare umană

Pe parcursul evoluţiei sale, omul a avut ca aliat natura, care i-a fost adăpost şi prieten; totodată,
însă, natura i-a pus în pericol viaţa şi existenţa. De aceea – în funcţie de împrejurări şi
necesităţi, el a luptat împotriva ei sau a folosit-o în interesul său.
Dacă lupta cu forţele naturii l-a determinat pe om să-şi gosească şi apoi să-şi îmbunătăţească
continuu uneltele de lucru, ambianţa şi locuinţa (habitatul) nu au rămas nici ele neglijate.
Efortul şi preocuparea pentru amenajarea urbană au existat încă de la apariţia oraşelor, din
antichitate, dar nu s-a constituit ca o politică publică aparte. Specialiştii de azi fac distincţie
între ”arta urbană” (apărută odată cu primele oraşe şi vizând organizarea spaţiului
metropolitan), ”urbanificare” (desemnând fenomenul spontan al dezvoltării urbane) şi
”urbanism” (înţeles ca o voinţă de a dirija creşterea, dezvoltarea urbană şi de a asigura o
existenţă comunitară înţelept organizată).

II – Mediul uman şi urbanizarea.

Societatea contemporană este – în acelaşi timp - şi martora şi cauza unui fenomen extrem de
periculos: mediul uman (cel care ar trebui să asigure echilibrul între mediul natural şi mediul
artificial) tinde să devină un mediu antiuman. Exploatarea intensivă a naturii şi extinderea
mediului artificial sunt de natură a sufoca mediul natural, configurând şi caracterizând cadrul
material al societăţii.
Aglomerarea populaţiei şi a funcţiilor urbane generează – în timp, prin dimensiunile pe care le
poate atinge – un adevprat nomadism motorizat cu caracter de masă, ale cărui fluxuri sunt
orientate dinspre zonele de domiciliu spre zonele de muncă şi dinspre zonele de domiciliu spre
zonele de recreere. Această mobilitate are un caracter pulsatoriu şi, datorită specificului ei,
devine din ce în ce mai supusă disfuncţionalităţilor în condiţiile existenţei unei reţele
neadaptate de artere de circulaţie (cum, din păcate, se poate observa la majoritatea localităţilor
urbane de la noi). În consecinţă, urbanizarea spontană poate fi contraproductivă dacă nu este
ţinută sub control, dacă nu este dirijată pentru a se asigura o creştere echilibrată a localităţilor
urbane.

III – Urbanizarea spontană

Întrepătrunderea spontană a celor două tipuri de aşezări – satul şi oraşul – nefiind cunoscută în
timp util şi nefiind preîntâmpinate efectele transferului demografic necontrolat, se ajunge la
manifestarea şi amplificarea fenomenului de dezvoltare haotică a organismului orăşenesc
iniţial.

IV – Populaţia urbană
Mediul artificial este reprezentat de realizările omului, atât la nivelul aşezărilor umane, cât şi în
spaţiul din afara acestora. Omul a încercat, de-a lungul timpului, să configureze spaţiul atât
după criterii pragmatice – legate de funcţionalitate, cât şi artistice, căutând, în permanenţă,
armonizarea celor două tipuri de considerente.
Studiul resurselor umane urmăreşte conturarea perspectivelor demografice, a numărului de
locuitori în perspectivă, corelarea acestora cu posibilităţile oraşului şi a sistemului de localităţi
de a le asigura cazarea, locurile de muncă şi serviciile solicitate.

V – Locuirea urbană
Problemele locuinţei nu mai au un caracter funcţional şi utilitar, ci un pronunţat caracter social
şi politic. În perioada contemporană concentrarea populaţiei în oraşe obligă la instituirea unor
norme obligatorii privind igiena, funcşionalitatea şi prescripţiile siguranţei construcţiilor.

VI – Reglementări juridice incidente în domeniile amenajării teritoriului şi urbanismului

În formulările legii-cadru în materie (Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi
urbanismul), urbanismul reprezintă unul din cele două instrumente (alături de amenajarea
teritoriului) prin intermediul cărora se realizează gestionarea spaţială a teritoriului şi constituie
un ansamblu de activităţi complexe, de interes general, ce contribuie la dezvoltarea spaţială
echilibrată, la protecţia patrimoniului natural şi construit, la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă
în localităţile urbane şi rurale, precum şi la asigurarea coeziunii teritoriale la nivel regional,
naţional şi european.

VII-VIII-IX – Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi de urbanism. Reglementările legale

privitoare la documentaţiile de urbanism. Autorizarea executării lucrărilor de construcţii
Legea nr. 350/2001 distinge între documentaţiile de amenajare a teritoriului, care cuprind
propuneri cu caracter director şi documentaţiile de urbanism, care cuprind reglementări
operaţionale (care se exprimă în planurile de urbanism, Regulamentul general de urbanism şi
regulamentele locale de urbanism).
Autorizarea execcutării lucrărilor de construcţii reprezintă procedura de exercitare a autorităţii
de către administraţia publică judeţeană, municipală, oreşenească şi, respectiv, comunală, cu
privire la punerea în aplicare a prevederilor documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi
urbanism, aprobate potrivit legii, care se constituie în temei juridic al dezvoltării durabile
urbanistice locale.

X – Proprietatea imobiliară si exproprierea pentru cauză de utilitate publică

Proprietatea reprezintă expresia supremă a accesului oamenilor la posesia, folosinţa şi dreptul
de dispoziţie asupra bunurilor. Potrivit Codului civil român, ”proprietatea este dreptul pe care îl
are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele
determinate de lege”(art. 480).
În funcţie de regimul juridic pe care îl urmează, proprietatea este publică sau privată.
Amenajarea teritoriului şi urbanismul au fost şi sunt confruntate sistematic cu problema
delicată a compatibilizării principiilor care guvernează cele două tipuri de proprietate. În cazuri
deosebite, reprezentând situaţii de excepţie, în condiţii precis reglementate prin lege, anumite
bunuri imobile pot fi trecute din domeniul privat în domeniul public, dreptul de proprietate
privată asupra unor imobile fiind înfrânt, desfiinţat prin dispoziţia legii şi numai în condiţiile
prevăzute de aceasta. Este vorba despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

XI – Urbanismul comercial
Activităţile de comerţ ocupă un loc semnificativ în domeniul amenajării şi dezvoltării urbane.
Din cauza specificităţii şi diversităţii lor, dar şi a impactului asupra amenajării urbane, aceste
activităţi au făcut obiectul unei reglementări particulare, care a evoluat – în unele ţări – până la
a forma un sector distinct de preocupare, abordare şi reglementare juridică.

XII - XIII – Orientări şi tendinţe contemporane în domeniul urbanismului. Urbanismul “verde”

(Eco-urbanismul)
Urbanismul ”verde” circumscrie două aspecte: dimensiunea centrală şi cea înconjurătoare a
urbanismului, respectiv problema urbanismului propriu-zis în contextul protejării mediului.
Urbanismul ”de factură nouă” este unul ecologic – în aspecte şi funcţiuni – încercând să se
plieze pe ciclurile şi modurile de funcţionare a ecosistemelor naturale.

• Materiale bibliografice obligatorii

E. M. Minea, AMENAJAREA TERITORIULUI. URBANISM, Edit. Accent, Cluj-Napoca,
2003
M. Duţu, DREPTUL URBANISMULUI, Edit. Universul juridic, Bucureşti, 2008
O. Puie, REGLEMENTĂRI JURIDICE ÎN MATERIA AMENAJĂRII TERITORIULUI ŞI A
URBANISMULUI, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
Cele trei cărţi oferă o prezentare sugestivă a chestiunilor majore din domeniu, prima
cuprinzând direcţiile majore de cercetare şi preocupare, iar cea de-a doua oferind cadrul legal
detaliat de desfăşurare a activităţilor de amenajare a teritoriului şi urbanism. Ele pot fi
consultate la biblioteca facultăţii.

• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Pentru această disciplină, studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri,
modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Sesiunile de consultaţii ”faţă în faţă” sunt
facultative, orice informaţie sau nelămurire putând fi oferite , în urma solicitării prealabile a
cursantului.

• Calendarul cursului
Conţinutul cursului urmează să fie prezentat studenţilor în cadrul a două intâlniri, motiv pentru
care primele şapte teme vor fi dezbătute în prima fază, iar celelalte şase cu prilejul celei de a
doua programări.

• Politica de evaluare şi notare

Verificarea cunoştinţelor acumulate pe parcursul semestrului se va face sub forma unei
examinări scrise, care presupune oferirea de răspunsuri la trei întrebări deschise. Nota finală
reprezintă suma punctajelor aferente fiecărei întrebări, notarea începând de la 1. Timpul de
lucru alocat este de o oră.

• Elemente de deontologie academică

Utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului, ca şi recurgerea la
mijloace tehnice de consultare a unei atare bibliografii pe durata examinării (utilizarea de
instrumente/materiale ce nu sunt admise într-o situaţie de testare, precum casca bluetooth, de
exemplu) sau susţinerea examenului de către o persoană neautorizată constituie fraudă şi se
sancţionează cu excluderea studentului din examen, după întocmirea unui proces-verbal de
constatare a fraudei. Ulterior, exmatricularea studentului poate fi adusă în atenţie Consiliului
profesoral al facultăţii.

• Studenţi cu dizabilităţi

Orice student aflat într-o situaţie specială (afectat de dizabilităţi motorii sau intelectuale) va
beneficia de sprijin în scopul facilitării asimilării cunoştinţelor reclamate de curs. Pentru
asemenea situaţii, cei interesaţi sunt invitaţi să contacteze titularul de curs la adresa electronică
indicată.

• Strategii de studiu recomandate

Materia este structurată pe 13 teme. Este recomandabilă parcurgerea materiei cel puţin sub
forma unei lecturi a suportului de curs, înainte de întâlnirile programate, astfel încât să fie
asigurată familiarizarea cu chestiunile care urmează a fi dezbătute şi pentru a cere lămuriri cu
prilejul întâlnirilor prestabilite. Pentru a obţine performanţa maximă este recomandat un număr
minim de trei ore de studiu/săptămână pentru parcurgerea suportului de curs. O strategie
optimă de studiu include cinci etape : lectura de familiarizare; lectura de aprofundare;
memorarea datelor esenţiale; recapitularea pe fragmente; recapitularea extinsă.
MODULUL I

EVOLUŢIA FORMELOR DE AŞEZARE UMANĂ

Generalităţi

De la primele adăposturi umane – peşterile (ale căror pereţi poartă urmele existenţei umane în
formele sale incipiente: Munţii Cantabrici – Altamira, Spania; văile Dordognei şi Garronei,
Franţa; Tassili, Africa de Nord) până la cele mai îndrăzneţe siluete şi înălţimi ale zgârie-norilor
de azi, omul a parcurs un drum lung şi – nu rareori – anevoios. Mintea şi mâna omului au făurit
minuni care au durat peste secole; este la fel de uşor de dovedit că aceleaşi „instrumente” l-au
ajutat pe acesta să-şi şi distrugă uneori operele.
Pe parcursul evoluţiei sale, natura i-a fost omului adăpost şi pericol, prieten şi duşman; în
funcţie de împrejurări şi necesităţi, el a luptat împotriva ei sau şi-a luat-o aliat. „Hârjoana” lui
cu natura durează şi în ziua de azi: se lasă – uneori – modelată, schimbată, îmbunătăţită,
îmblânzită, pentru ca – alteori – să se răzbune şi să se răzvrătească pe aceste modificări care îi
sunt aduse prin furtuni, inundaţii, erupţii vulcanice, cutremure, incendii şi alte evenimente
naturale, alternanţele acestora nefiind deloc întâmplătoare, ci corelându-se logic, cauzal.
Dacă lupta cu forţele naturii l-a determinat pe om să-şi găsească şi apoi să-şi îmbunătăţească –
până la perfecţiune – uneltele de lucru, ambianţa şi locuinţa (habitatul) nu au rămas nici ele
neglijate. Efortul şi preocuparea pentru amenajarea urbană a existat încă de la apariţia oraşelor,
din antichitate, dar nu s-a constituit ca o politică publică aparte. Specialiştii de azi fac distincţie
între „arta urbană” – apărută odată cu primele oraşe şi vizând organizarea spaţiului
metropolitan (în special aspectele legate de temple şi palate), „urbanificare” – desemnând
fenomenul spontan al dezvoltării urbane şi „urbanism” (expresia sa organizată) – înţeles ca o
voinţă de a dirija creşterea, dezvoltarea urbană şi de a asigura o existenţă comunitară înţelept
organizată.
Unii specialişti afirmă că urbanismul îşi are rădăcinile în Renaştere.
Urbanismul modern, după cum este definit în literatura de specialitate, oferă imaginea unei arte
şi a unei ştiinţe puse în slujba locuitorilor aşezărilor, fie că este vorba de comune, de oraşe sau
de metropole.
Într-o altă categorie de păreri se consideră ca punct de plecare pentru urbanism era industrială,
când curentele de gândire şi acţiune europene şi americane, noile tehnici şi tehnologii utlizate
în construcţii au adâncit preocupările în domeniul creării unui nou cadru de habitaţie.
Urbanismul (termen încărcat de ambiguitate) a fost definit în diverse forme:
□ urbanismul reprezintă un ansamblu complex de activităţi de proiectare, avizare, aprobare a
unor planuri sau autorizare a construcţiilor viitoare pentru oricare tip de localitate (urbană sau
rurală);
□ urbanismul este un ansamblu de măsuri politice, administrative, financiare, economice,
sociale sau tehnice destinate să asigure dezvoltarea armonioasă a unui oraş;
□ urbanismul (de fapt, urbanistica) este ştiinţa al cărei obiect îl constituie sistematizarea
aşezărilor existente şi proiectarea de de aşezări noi (cuvântul însuşi vine de la latinescul
„urbis” care înseamnă oraş; urbanismul este aşadar ştiinţa dezvoltării oraşelor, aşezărilor);
□ urbanismul este ştiinţa şi tehnica construirii şi amenajării aşezărilor de tipul comunelor şi
oraşelor;
□ urbanismul este „în acelaşi timp, şi mai mult şi mai puţin decât se crede al fi: la polul concret
al amenajării aşezărilor, el nu este o ştiinţă exactă; la celălalt pol, al reflecţiei asupra oraşului,
urbanismul vizează nu mai puţin decât fiinţarea noastră ca specie edificatoare (Oswald
Spengler, în 1923, scria: „Omul superior este un animal care construieşte oraşe”). Între aceste
două componente disharmonice şi azi se desfăşoară existenţa reală a aşezărilor umane cu
nesfârşita lor diversitate şi cu mereu noile probleme pe care le ridică”.
Termenul urbanism a fost folosit pentru prima dată, pare-se, în lucrarea inginerului catalan
Ildefonso Cerda intitulată „Teoria generală a urbanizării”, publicată în anul 1867. El a pornit de
la vocabula latină „urbis” pentru a desemna ştiinţa amenajării oraşelor. Chiar dacă acest termen
este relativ recent, disciplina la care se referă este foarte veche, având rădăcini în antichitate,
când referirea se face la oraşele cu un plan ortogonal, regulat. Urbaniştii comtemporani au
simţit nevoia de a găsi un cuvânt nou pentru a configura domeniul lor de preocupare. Pentru a
răspunde provocării lansate de revoluţia industrială (care a antrenat dezvoltarea anarhică a
aglomerărilor urbane şi degradarea unor zone întinse) ei au trebuit să reînnoiască atât de
profund, de semnificativ practicile anterioare, încât au avut sentimentul că au creat, de-a
dreptul, o nouă ştiinţă. Această revigorare a atins – progresiv – toate aspectele urbanismului:
finalităţile, metodele şi cadrul de intervenţie.

Principii

Urbanismul s-a dezvoltat – atât ca ştiinţă, cât şi ca un complex de activităţi social-economică –

sprijinindu-se pe anumite principii care i-au mărginit cadrul şi i-au jalonat, respectiv imprimat
direcţiile în evoluţia sa.
Potrivit doctrinei franceze – una dintre cele mai dezvoltate în domeniu – principiile
urbanismului sunt grupate pe patru mari categorii:
principii ale reglementării urbanismului;
principii relative la autorizaţiile individuale de utilizare a solului urban;
principii ale urbanismului operaţional;
principii privind contenciosul în materie de urbanism.
Întrucât aceste principii au valoare de reguli generale aplicabile oriunde în lume în materie de
urbanism, în continuare le vom prezenta succint, considerând că ele sunt – într-o bună măsură
– valabile şi, deci, aplicabile şi în ţara noastră.
A. Din prima categorie – aceea a principiilor referitoare la reglementările din domeniul
urbanismului – reţinem:
* principiul reglementării descentralizate a urbanismului, menit a asigura libertatea de
planificare a teritoriului comunal, care conferă – la rândul ei – puterea de decizie şi libertatea
de a alege. Fiecare colectivitate publică este gestionara şi garanta teritoriului naţional în cadrul
(limitele) competenţelor sale; aceasta înseamnă că o colectivitate locală are aptitudinea de a
exprima în modul cel mai exact concepţia asupra interesului general pentru gestionarea
spaţiului urban care o interesează. În acelaşi timp, principiul invită colectivitatea locală la a se
strădui să asigure armonizarea previziunilor şi deciziilor privind utilizarea spaţiului ţinând cont
de întregul evantai de obiective: cadrul vieţii, habitatul, locurile de muncă, serviciile,
transporturile, gestionarea economicoasă a solului, protecţia monumentelor naturii, salubritatea
publică, echilibrul între populaţia urbană şi cea rurală, altfel spus, un urbanism care să se
constituie într-un regulator al vieţii sociale.
* principiul supremaţiei normelor superioare de urbanism impuse şi garantate de stat, care
pretinde respectarea cadrului general şi comun trasat de stat în domeniul urbanismului şi
concretizat în anumite norme de încadrare impuse de stat, precum şi în exercitarea permanentă
a unui control asupra modului în care sunt respectare normele superioare.
B. A doua categorie de principii - principiile relative la autorizaţiile individuale de utilizare a
solului urban – cuprinde:
◘ principiul autorizării administrative în materie de urbanism, potrivit căruia trebuie avute
permanent în vedere – pe lângă actul primordial: autorizaţia de construire – o serie de aspecte
ce ţin de creşterea sau dezvoltarea urbană, cum ar fi cele privind modalităţile de ocupare şi
utilizare – în prezent şi în perspectivă – a spaţiului terestru vizat: autorizarea demolării, a
instalării noului şantier, a parcelării perimetrului ce urmează a fi supus activităţilor de
urbanism etc.
◘ principiile privind punerea în operă a autorizaţiilor de urbanism, dintre care reţinem:
exercitarea controlului administrativ prealabil, acordarea permisului de construire şi urmărirea
efectelor pe care aceasta le produce.
C. Cea de-a treia categorie – a principiilor urbanismului operaţional – cuprinde:
◊ principiul responsabilităţii publice pentru echipamentul urban, care urmăreşte modul în care
sunt asigurate mijloacele materiale şi juridice pentru amenajarea urbană.
◊ principiul asocierii particularilor la urbanismul operaţional, care presupune: constituirea şi
funcţionarea asociaţiilor funciare urbane, realizarea parcelărilor – cu consecinţa divizării
proprietăţilor (ceea ce implică acceptul proprietarilor, acordarea de despăgubiri, implantarea
construcţiilor în zonă, exploatarea lor etc.).
D. În fine, categoria principiilor contenciosului în materie de urbanism (dominată de vechiul
principiu al separării autorităţilor administrative şi a celor jurisdicţionale) cuprinde:
☻ principiile contenciosului administrativ al urbanismului şi anume: contenciosul de
legalitate, potrivit căruia administraţia trebuie să respecte întotdeauna şi întocmai legalitatea (în
special în sensul de a nu abuza de puterea de decizie pe care o are), întrucât – altfel – oricine
(orice persoană interesată) poate sesiza judecătorul administrativ, pe calea recursului pentru
exces de putere; contenciosul responsabilităţii, în conformitate cu care administraţia este
responsabilă pentru erorile sau greşelile de serviciu care îi sunt imputabile, ea trebuind să
repare integral prejudiciile care au rezultat direct din acestea.
☻ principiile contenciosului judiciar în materie de urbanism: contenciosul represiv al
urbanismului, conform căruia – în temeiul prevederilor Codului urbanismului – faptele de
încălcare a normelor legale respective sunt calificate fie ca şi contravenţii, fie ca infracţiuni şi
sunt sanţionate în consecinţă; contenciosul civil al urbanismului reprezintă cadrul legal în care
pot fi intentate acţiuni în justiţie de către particulari (împotriva constructorilor privaţi) atunci
când intereselor lor sunt afectate.
În ceea ce ne priveşte, gestionarea spaţială a teritoriului României constituie – potrivit legii – o
activitate obligatorie, continuă şi de perspectivă. Ea trebuie să fie desfăşurată în interesul
colectivităţilor care folosesc teritoriul naţional, în concordanţă cu valorile şi aspiraţiile
societăţii şi cu cerinţele integrării în spaţiul european. Gestionarea spaţială a teritoriului trebuie
astfel înfăptuită încât să asigure indivizilor şi colectivităţilor dreptul de folosire echitabilă, dar
să le stabilească şi responsabilitatea pentru utilizarea eficientă a teritoriului.
Principiile care stau la baza activităţilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului – care se
desfăşoară, cu respectarea autonomiei locale, în ţara noastră – sunt următoarele: principiul
parteneriatului, principiul transparenţei, principiul descentralizării serviciilor publice,
principiul participării populaţiei în procesul de luare a deciziilor şi principiul dezvoltării
durabile.

Amenajarea teritoriului şi urbanismul (concepte)

Amenajarea teritoriului şi urbanismul, ca discipline teoretice, dar şi ca domenii de activitate

practică, reprezintă pârghii de bază în stabilirea strategiilor de remodelare a mediului uman,
astfel încât să se stabilească o reală concordanţă între interesele, obiectivele, dezideratele şi
capacităţile mereu amplificate ale omului cu posibilităţile şi resursele oferite de cadrul material
de viaţă.
De cele mai multe ori considerate în alăturarea lor (şi, de cele mai multe ori cu referire doar la
urbanism), sintagmele prezintă şi problematizează preocupări din ce în ce mai serioase şi de
mare actualitate prin imperativitatea cu care se cer soluţionate de către specialiştii din
cvasitotalitatea domeniilor vieţii sociale, cărora sunt chemaţi să li se alăture – prin acţiuni şi
atitudini corespunzătoare – oamenii de pretutindeni.
Termenul de “amenajare”, utilizat în ţara noastră, a fost preluat din limba franceză
(aménagement du territoire), în alte limbi – precum engleza – utilizându-se termenul
“planificare” (planning).
Amenajarea teritoriului – noţiune mai vastă şi mai complexă, integratoare a conceptului de
urbanism, constituie unul dintre principalele instrumente de investigare şi cunoaştere, de
previziune şi planificare, de edificare şi permanentă readaptare a mediului uman, a cadrului
material creat de societate şi indispensabil existenţei sale.
Amenajarea teritoriului se deosebeşte, prin complexitatea sa şi prin atribuţiile multiprofilate pe
care le deţine, de toate celelalte discipline care se ocupă, direct sau indirect, doar parţial de
problema mediului uman, datorită capacităţii sale de a analiza global şi de a prezenta sintetic
multitudinea de date obţinute prin mijloace proprii sau prin cooperarea cu numeroase sfere
polispecializate complementare în vederea readaptării continue a structurii mediului uman, pe
măsura evoluţiei cerinţelor sociale.
Doctrina franceză defineşte amenajarea teritoriului ca fiind “un ansamblu de acte ale
colectivităţilor locale sau a instituţiilor publice de cooperare intercomunală care vizează, în
cadrul competenţei loc, pe de o parte, conducerea sau autorizarea acţiunilor şi operaţiunilor,
respectiv pe de altă parte, asigurarea armonizării acestor acţiuni şi operaţiuni…Obiectul acestor
acţiuni sau operaţiuni de amenajare constă în înfăptuirea unei politici locale a habitatului,
organizarea menţinerii, extinderii sau receptarea activităţilor economice, favorizarea
dezvoltării activităţilor de loisir şi de turism, realizarea de echipamente colective, de luptă
împotriva insalubrităţii, de reînnoire urbană, de salvare şi de punere în valoare a patrimoniului
construit sau neconstruit şi a spaţiilor naturale.
Conferinţa Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) a
desfăşurat, încă de la prima sa reuniune din 1970, o importantă activitate sub auspiciile
Consiliului Europei. La reuniunea care a avut loc la Torremolinos (în Spania) în anul 1983 a
fost adoptată Carta Europeană a Amenajării Teritoriului, declaraţie de principii care au fost
focalizate într-un punct de referinţă obligat, provenienţa lor fiind atât planul doctrinar, cât şi
din cele ale legislativului şi jurisprudenţei (în ciuda confuziei generate de enunţurile acestora).
Carta defineşte organizarea, respectiv amenajarea, teritoriului ca fiind “expresia spaţială a
politicii economice, sociale, culturale şi ecologice a întregii societăţi” şi o consideră “o
disciplină ştiinţifică, o tehnică administrativă şi o politică concepută ca o focalizare
interdisciplinară şi globală, al cărei obiectiv este dezvoltarea echilibrată a regiunilor şi
organizarea fizică a spaţiului în conformitate cu un principiu director”.
“Omul şi bunăstarea sa, precum şi interacţiunea sa cu mediul ambiant constituie centrul tuturor
preocupărilor organizării teritoriului, al cărui obiectiv este de a-i oferi un cadru şi o calitate a
vieţii care să-i asigure o dezvoltare echilibrată a personalităţii şi o perspectivă organizată la
scară umană”, se precizează în Cartă.
Ca şi obiective fundamentale ale amenajării (organizării) teritoriului, Carta le prevede pe
următoarele:
dezvoltarea socio-economică echilibrată a tuturor regiunilor;
îmbunătăţirea calităţii vieţii;
gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protejarea mediului ambiant (şi nu numai!)
Realizarea unor obiective atât de ample impune o articulare nu numai la nivelul fiecărui stat (în
sfera locală, regională şi naţională), ci şi la nivelul cadrului european. Totuşi, Carta nu trece de
aceste formulări abstracte de obiective fără a încerca o minimă aproximare a ceea ce se putea
defini ca o “schemă europeană de organizare a teritoriului”.
Carta accentuează caracterul democratic şi participativ pe care trebuie să-l aibă planificarea
teritorială şi funcţia coordonatoare a distinctelor politici sectoriale, aspect deosebit de
important, de semnificativ pentru a caracteriza competenţele în domeniul amenajării
teritoriului cuprinse în drept.
Din perspectiva definiţiei amenajării teritoriului oferită de Cartă putem conchide că aceasta nu
este doar o chestiune de elaborare de documente în vederea executării unor construcţii şi
amenajări în diferite zone, utilizând anumite suprafeţe, pentru sau de către anumite persoane, ci
se constituie într-o formă de politică care prezintă şi vizează o multitudine de aspecte.
Tipurile tradiţionale ale unităţilor teritoriale de bază cu trăsături distincte şi evoluţie specifică
sunt satul şi oraşul.
Satul a fost primul tip de aşezare de sine-stătătoare. Apărut încă din preistorie, el s-a constituit
ca urmare a primei mari diviziuni a muncii sociale: desprinderea agriculturii din sfera
păstoritului. Agricultura i-a permis omului emanciparea de constrângerile cadrului natural şi
stabilirea într-un anumit teritoriu legat de locul de producţie. Prima delimitare, marcând
excluderea naturii din spaţiul construit a fost aparentă, zidul, fortificaţia – de utilitate strict
defensivă – constituind simbolul desprinderii, izolării de natură.
Ca şi tip de aşezare, satul se caracterizează prin:
număr relativ mic de locuitori
suprafaţă redusă a vetrei (centrului) aşezării
ocuparea extensivă a acesteia
înzestrarea modestă cu obiective de interes obştesc
prezenţa sporadică a dotărilor tehnico-edilitare.
Pe parcursul timpului s-a putut remarca un anumit conservatorism în mentalitatea locuitorilor
satelor în numeroase privinţe, printre care dimensiunea aşezării şi numărul de locuitori.
Eventualele creşteri excesive ale numărului de locuitori au fost „debuşate” în teritoriile din
împrejurimi, luând astfel naştere noi aşezări, de acelaşi tip şi cu aceeaşi structură, configuraţia
nou apărută fiind una dispersată, formată din mici localităţi. Treptat s-a impus lărgirea
capacităţilor de producţie, profilarea lor pe un anumit specific, astfel încât s-a ajuns la relaţii de
colaborare, cooperare în cadrul cărora se urmărea obţinerea de avantaje reciproce; a urmat,
fireşte, o accentuată „ridicare”, înflorire a unora dintre acestea, ele impunându-şi supremaţia,
dominaţia asupra celorlalte: acestea vor constitui nucleele viitoarelor oraşe.
Oraşul este cel care a preluat rolul de conducător în reţeaua rurală, polarizând capacităţi şi
interese, produse şi energii, atrăgând aceste elemente de pe raze de influenţă tot mai extinse.
Satul devine, în timp, subordonat oraşului din punct de vedere economic, social, cultural.
Locuitorii satelor rămân legaţi de ciclul anotimpurilor- prin natura ocupaţiilor lor – dar şi de
obiceiurile şi tradiţiile locurilor lor de baştină.
În ceea ce priveşte factorii care au contribuit la definirea conturului urban al localităţilor şi la
menţinerea poziţiei „privilegiate”, dominatoare a oraşului s-au emis mai multe ipoteze:
Teoria apărării (emisă de germanii Ludwig Maurer - istoric şi Karl Bucher – economist),
conform căreia geneza oraşelor este legată de necesitatea apărării locuitorilor de năvălitori,
cetăţile fortificate devenind nucleele marilor oraşe (exemplu: Roma antică).
Teoria condiţiilor geoclimatice – elaborată de geografi – consideră ca principali factori de
formare şi dezvoltare a oraşelor condiţiile geoclimatice, configuraţia terenului, mediul natural
favorabil – în general (Wolf Schneider susţine că primele oraşe au apărut în zone cu condiţii
geoclimatice favorabile, cu terenuri agricole fertile: Mesopotamia. Valea Nilului, India).
Teoria deciziei administrative, emisă de istoricii germani G. Bellow (1858-1927), K. Hegel
(1813-1909) şi de istoricul englez Th. Wright (1810-1877), consideră că oraşele au luat naştere
prin actul de decizie al unei puteri de stat, factorul determinant fiind organizarea politico-
juridică.
Teoria schimbului de mărfuri susţine că principalul factor de dezvoltare al centrelor urbane l-a
constituit amplasarea lor la intersecţia unor drumuri – terestre sau maritime – care au favorizat
schimbul de mărfuri (polis-urile greceşti sau oraşele-porturi).
Teoria oraşelor-necropolă, în accepţiunea căreia „oraşul celor morţi a precedat oraşului celor
vii”, exemplificând cu prezenţa numeroaselor oraşe din Egipt, China sau Grecia în apropierea
marilor necropole şi complexe religioase: Ierusalim, Olimpia, Delfi, Memfis.
Toate aceste teorii au fost susţinute cu argumente istorice, dar fiecare a preluat doar secvenţial
fenomenul urban care – după cum s-a mai arătat – este unul extrem de complex. Factorii luaţi
în considerare în fiecare dintre aceste ipoteze au acţionat diferit, în momente istorice diferite:
permanent, accidental, dirijat sau aleator, direct sau indirect, cu intermitenţe etc. Certă este însă
interferenţa lor permanentă şi combinarea lor de maniera de care au dat imaginea oraşului şi
semnificaţia lui actuală.

Principalele etape istorice în evoluţia oraşelor.

Perioada arhaică. Arheologia şi antropologia nu au putut oferi date certe privitoare la primele
aşezări cu caracter urban, dar au căpătat această denumire primele cetăţi datate din mileniile
VII-VI î.Chr., poziţionate în bazinele marilor fluvii din lume sau în bazinele maritime. În lipsa
izvoarelor iconografice (scrise, desenate, pictate) studierea construcţiilor rămâne singura
dovadă certă a istoriei.
Epoca primitivă – caracterizată prin elemente contradictorii – acoperă o perioadă îndelungată
de timp, despre care se cunoaşte extrem de puţin, dar se fac presupuneri „generoase”, uneori
chiar fanteziste. Aceasta a fost – teoretic – ordonată în două epoci, având ca şi criteriu de
diviziune considerente tehnologice (respectiv materialul din care erau confecţionate uneltele,
descoperite ulterior): epoca pietrei (împărţită, la rândul ei, în paleolitic şi neolitic) şi epoca
metalelor (cu cele două perioade: bronz şi fier).
Din punctul de vedere al studiului acestei perioade sunt de reţinut două aspecte: unul este cel
care vizează locuirea oamenilor în comunităţi mici, în adăposturi naturale – peşteri, sau
construite – colibe, dispuse pe o suprafaţă restrânsă, criteriul unei astfel de grupări fiind
posibilitatea asigurării securităţii. Cel de-al doilea aspect îl constituie prezenţa – mai mult decât
incitantă pentru cei care le studiază – a spectaculoaselor monumente cunoscute sub denumirea
generică de „megalitice”. Cu toate că originea, rolul, modul de realizare şi semnificaţia lor
rămân îngropate în negura timpului, presupunerile şi speculaţiile vehiculate merg de la ipoteza
scopului lor religios până la cea a observatoarelor astronomice complicate, a rampelor de
lansare pentru nave extraterestre, ceasuri solare etc. Fie că sunt menhire (pietre mari aşezate
vertical, izolat sau în grup), dolmene (pietre mari aşezate trilitic) sau cromlehuri (incinte),
construirea lor a presupus mijloace tehnice şi motivaţii sentimentale sau religioase greu de
imaginat. Cel mai elocvent exemplu – şi cel mai cunoscut – este ansamblul de la Stonehenge
(incintă neolitică – cromleh, Anglia) .
Este interesant de remarcat uluitoarea lor asemănare, din punct de vedere a alcătuirii acestora,
indiferent de poziţia lor geografică. Aşezările edificate sunt bine structurate în jurul intersecţiei
a două căi principale, având direcţiile N-S, E-V, iar zonele erau locuite având la bază
ierarhizarea după poziţia socială a celor care le ocupau.
O altă caracteristică a tuturor acestor aşezări a fost aceea că ele nu s-au constituit ca şi simple
aglomerări de elemente materiale ordonate după criterii exclusiv funcţionale, ci „însufleţite”,
cu o încărcătură filozofică, mistică şi religioasă extrem de bogată. Semnificaţiile spirituale erau
mult mai importante decât construcţiile înseşi, existând o comuniune a materialului cu
spiritualul, care se face simţită şi astăzi în preajma monumentelor din acea perioadă. Oraşul
este un organism viu, nu o alcătuire arbitrară şi neutră.
Oraşul antic. Avântul economic, dezvoltarea forţelor de producţie, apariţia meşteşugurilor au
avut ca şi consecinţă diversificarea tipurilor de organizare a cadrului material. Oraşele capătă
funcţiuni complexe: economice, meşteşugăreşti, administrative, religioase şi culturale.
Primele oraşe s-au dezvoltat în Mesopotamia, Egipt, Siria, Asia Mică, Asia Centrală, India şi
China. În nordul şi vestul Europei civilizaţia urbană a apărut mai târziu, mai ales datorită
expansiunii romane.
Polii de interes ai lumii antice au rămas cele două lumi: cea greacă şi cea romană.
Grecia. Dacă până în secolul VI î.Chr. trăsătura caracterisitică pentru alcătuirea oraşelor a fost
dominanta simbolistică, mistico-religioasă, începând cu secolele VI-V î.Chr. se cristalizează o
ştiinţă a construcţiei oraşelor, în care un loc central va fi ocupat de Grecia antică. „Polis-ul”
(oraşul grecesc) reprezintă un model de alcătuire raţională şi echilibrată, în care se îmbină
armonios viaţa spirituală – foarte activă – cu necesităţile impuse de igienă, apărare şi alte
exigenţe funcţionale. Traducerea termenului polis prin “oraş-stat” sau prin “stat-cetate” redă
doar parţial şi aproximativ sensul pe care el îl avea pentru greci. În realitate, un polis era o
unitate teritorială cu oraşul, pământurile şi satele din jur, dar – în primul rând – era o
comunitate de origine, de interese, de tradiţii, de credinţe religioase. În întreaga lume greacă
erau peste 200 de asemenea mici state, de câteva mii de cetăţeni. Platon stabilea în “Republica”
numărul ideal al cetăţenilor unui stat la ceva mai mult de 5.000. Aşadar, pentru greci un polis
era o comunitate umană concretă, nu o entitate abstractă. Poli-ul îi forma grecului simţul
practiv şi îi dădea sentimentul demnităţii. Strălucitoarea cultură antică greacă, cu titani ai
gândirii precum Socrate, Platon Aristotel, a marcat puternic numeroase concepţii ştiinţifice,
politice, morale, filosofice, religioase, artistice de mai târziu, aducând o contribuţie de prim
rang la patrimoniul culturii şi civilizaţiei universale.
Spaţiul urban elen răspunde – poate – cel mai bine, în istoria urbanismului european,
atributelor de spaţiu: funcţional şi frumos alcătuit, spiritualizat, constituind „spaţiul ideal” (se
şi face afirmaţia „o frumuseţe, o simetrie perfectă, ca şi în arta greacă). Despre cultura elenă
Edouard Herriot spunea că „a dat spiritului echilibrul şi armonia unui templu”, iar Octavian
Paler – în lucrarea sa „Mitologii subiective” – afirmă că „drumurile Greciei nu sunt suficiente
pentru a avea acces la spiritul ei”.
Istoria Greciei antice cunoaşte o periodizare, cu trăsături specifice ale fiecărei etape reflectate
şi în aspectul oraşelor.
Perioada homerică (arhaică) – numită astfel pentru că atunci au apărut epopeile homerice, este
cuprinsă între secolele XII-VIII (după unii VI) î.Chr. şi se caracterizează prin apariţia polis-
urilor (oraşe cetăţi), a vieţii comerciale, politice, culturale, precum şi a „acropolei” (fiecare oraş
avea acropolea sa; locul – un platou deasupra unei stânci, era socotit sacru, iniţial el având
funcţie de apărare şi pe care s-a construit un număr însemnat de temple. Spre acest loc se
ajungea printr-o frumoasă intrare triunfală, numită Propilee).
Dacă există elemente emblematice pentru Grecia antică, acestea sunt două: coloana şi oraşul.
Coloana este o reflectare a spiritului Greciei, oglindă a timpului. Oraşele Greciei antice
prezintă două zone definitorii care cuprind două tipuri majore de preocupări: religioase – în
partea cela mai înaltă a oraşului – Acropolea, cu zone care adăposteau templele, respectiv
civile, cu zone delimitate în jurul agorei (element nou cu funcţii tipice unei pieţe publice) care,
cu timpul, va polariza mai multe programe.
Perioada clasică este cuprinsă între secolele VI-V î.Chr., fiind marcată de o impresionantă
dezvoltare a arhitecturii şi sculpturii care fac paşi repezi spre perfecţionare. Specifică este
apariţia tramei stradale ortogonale (sistemul hipodamic, a cărui denumirea vine de la numele
arhitectului Hippodamos din Milet, care la rândul său se pare că s-a inspirat din arhitectura
orientală); se execută lucrări tehnico-edilitare: alimentarea cu apă, evacuarea apelor uzate etc.
Apar, tot acum, programe de arhitectură pentru clădiri publice cu funcţii social-culturale:
stadioane, gimnazii, clădiri comerciale care se integrează în oraş.
Perioada elenistică – cuprinsă între anii 323 – 31 î.Chr. – (precedată de cea elenă – secolul V
î.Chr.) este numită fie „epoca de aur”, fie „secolul lui Fidias”, fie „secolul lui Pericle”, datorită
operelor de o imensă valoare artisitică create de genialul Fidias, sprijinit de conducătorul
Atenei – Pericle. Etapa se caracterizează printr-o impresionantă activitate din domeniul
construcţiei oraşelor, fiind încetinit ritmul construcţiilor religioase. Oraşul elenistic este un
organism complex, răspunzând unor necesităţi practice, fundamentat ştiinţific şi raţional,
influenţat de concepţiile filosofice şi politice privind relaţia dintre alcătuirea oraşului şi viaţa
materială şi spirituală a grupului social – ca întreg, respectiv a fiecărui locuitor – ca parte a
acestui întreg.
De asemeni s-a accentuat preocuparea pentru spectacole – drame sau comedii, reprezentaţiile
având loc în aer liber, în locuri special amenajate, numite amfiteatre, care foloseau pantele
naturale ale terenului pe care s-au construit ca şi trepte pentru spectatori, având formă de
semicerc. Un amfiteatru era astfel construit încât spectatorii din bănci, din ce în ce mai sus
plasate, să poată vedea jocul actorilor de pe scenă. Spectacolul se desfăşura pe o suprafaţă
plană, tot în formă de semicerc, numită scenă, dinaintea căreia era un loc mai adâncit numit
orchestră. Arhitecţii au căutat – de cele mai multe ori – să construiască astfel de amfiteatre pe o
pantă lină de deal, pe care o amenajau foarte meticulos. Cu toate acestea au fost ridicate
amfiteatre şi pe câmpii, fără ajutorul povârnişurilor. Pentru spectacolele muzicale au fost
amenajate teatre mai mici, numite odeoane, cu o acustică specială, majoritatea folosind ca
material piatra calcaroasă.
Importanţa acestei perioade istorice constă nu numai în nivelul surprinzător de ridicat pentru
mijloacele tehnice ale acelei perioade privind dotarea tehnico-edilitară (drumuri, alimentare cu
apă, canalizare etc.) a polis-urilor greceşti cât, mai ales, prin modul cum au fost puse şi
soluţionate practic problemele complexe pe plan urbanistic. Ştiinţa şi înţelepciunea acelui timp
constituie un reper, un punct de referinţă – neperisabil – pentru azi.
Octavian Paler afirma:”Grecii i-au înfrânt pe romani prin rafinament, arta romană fiind doar
epigonul celei greceşti”.
Imperiul roman. Antichitatea romană a folosit în mod creator experienţa predecesorilor,
aplicând în realizările urbanistice norme şi reguli valabile, din punct de vedere ştiinţific, şi în
zilele noastre.
Elementul „cheie” pentru succesul multor încercări la care „s-au angajat” romanii au fost
drumurile, cu care inginerii romani au împânzit întregul imperiu, în scopul administrării,
exploatării şi menţinerii acestuia. Pe reţeaua de drumuri, poduri, căi de acces care legau
aşezările romane s-a dezvoltat, mai târziu, cea mai mare parte a reţelei urbane contemporane.
Cele mai semnificative caracteristici ale oraşelor romane erau:
- apartenenţa lor la un sistem de localităţi distribuite în teritoriu, ierarhizate ca importanţă şi
dimensiune şi, de asemeni, diversificate ca funcţiuni prioritare:
oraşe cu funcţiuni strategice: Lutectia – Parisiorum (Paris); Londinium (Londra); Vindobonai
(Viena);
oraşe comerciale: Ostia, Salerno, Palmira;
oraşe administrative: Roma; Atena; Efes;
oraşe balneare şi de odihnă: Pompei; Herculanum; Neapole;
- structura oraşelor se baza pe o reţea ortogonală de străzi care limitau cvartale denumite
„insulae”, având ca axe ordonatoare „cardo maximus” pe direcţia N-S şi „decumanus
maximus” pe direcţia E-V, două artere perpendiculare deosebite de celelalte străzi prin
dimensiunile lor. La intersecţia acestora se afla piaţa sau forumul, în care erau amplasate
templul închinat zeului protector al oraşului, bazilica, construcţiile comerciale;
- dotarea tehnico-edilitară, atât la oraşe cât şi în teritoriul, corespunde unor utilizări complexe.
Drumurile realizate de inginerii romani uimesc şi azi prin rezistenţa lor. În interiorul oraşelor,
profilul transversal al străzilor prevede separarea circulaţiei vehiculelor de circulaţia pietonală,
prospectul atingând 20-30-35 m. Pe întinderea întregului imperiu au fost construite poduri,
tunele, apeducte (jgheaburi mari din piatră, având lungimea de câţiva km., susţinute de stâlpi
groşi, legaţi între ei cu arcade), canalizări, cisterne (rezervoare de apă), instalaţii portuare.
Igiena şi salubrizarea în oraş erau asigurate printr-o reţea de canalizare care permitea evacuarea
apelor uzate, alimentarea cu apă făcându-se prin conducte care aduceau apa – de multe ori – de
la mare distanţă;
- organizarea oraşelor s-a bazat – încă din perioada de constituire a statului – pe o serie de
regulamente care se refereau la:
♦ probleme de proprietate (limitări în interesul colectivităţii);
♦ clasificarea străzilor (Via – pentru vehicule, Iter – pentru pietoni, Actus – pentru animale),
indicându-se lăţimi minimale obligatorii
♦ norme privind distanţa dintre clădiri şi înălţimea la cornişă a acestora;
♦ instituirea serviciilor speciale cu probleme urbanistice şi de bună gospodărire;
♦ probleme speciale de igienă. La acest punct nu putem omite termele – ca şi construcţii
publice importante. Acestea formau ansambluri cuprinzând săli de baie, biblioteci, săli de
muzică, stadioane, galerii de tablouri, parcuri; ele erau şi locuri de întâlnire a cetăţenilor care
voiau să discute despre probleme publice sau afaceri. Astfel s-au păstrat Termele lui Caracala –
care adăpostesc astăzi stagiunile de concerte de operă pe durata verii şi Termele lui Diocletian
– azi muzeu naţional de arheologie antică. Demne de menţional mai sunt – ca şi elemente de
arhitectură – circurile, stadioanele, teatrele romane, palatele şi columnele (cele mai cunoascute
fiind cea a lui Traian şi cea a lui Marc Aureliu).

Oraşul medieval. Perioada feudală a debutat printr-o acţiune distructivă. Pe de o parte

năvălirile popoarelor migratoare, iar pe de alta răspândirea creştinismului – dornic de la
înlătura urmele „păgânismului” şi de a instaura o lume nouă – au avut ca urmare depopularea
şi ruinarea centrelor urbane antice ( Roma de la o populaţie de 1.000.000 ajunge, după anul
476, la 1000 de locuitori). Populaţia se reaşează în localităţi de tipuri noi având un rol prioritar
de apărare, adevărate aşezări fortificate, amplasate pe terenuri greu accesibile şi cu o suprafaţă
a incintei limitată.
Câteva dintre caracteristicile aşezărilor medievale se concretizează în:
♦ număr restrâns de locuitori (10.000 – 40.000)
♦ prezenţa unor ziduri înconjurătoare (fortificaţii)
♦ densitate mare a construcţiilor şi a populaţiei
♦ construcţii şi trasee ale străzilor adaptate configuraţiei terenului
♦ reţelele stradale inelar-radiale convergeau către piaţa centrală, în care erau amplasate clădirile
religioase – în general supradimensionate – şi cladirile publice (de exemplu primările)
♦ lipsa preocupării privind confortul, igiena, salubritatea (inclusiv a locuinţelor) şi dotarea
tehnico-edilitară
Secolele XI-XII marchează o revitalizare a vieţii urbane, mulţi locuitori revenind la vetrele
aşezărilor antice, care se revigorează şi îşi recâştigă treptat influenţa în teritoriu.
Urbanismul medieval prezintă interes întrucât majoritatea centrelor urbane moderne păstrează
nuclee pe baza cărora s-au dezvoltat, nuclee care prezintă importanţă istorică şi care acum
trebuie protejate prin politici urbane speciale.
Oraşul renascentist. Putem vorbi despre oraşul modern încă din secolele XV-XVI când
afirmarea burgheziei, înflorirea comerţului, a producţiei de mărfuri, acumulările de capital
crează condiţiile dezvoltării oraşelor. Oraşele Renaşterii s-au dezvoltat preponderent pe
nucleele medievale, dar preocupările pentru o nouă calitate a vieţii urbane au determinat
remodelarea vechilor centre prin: lărgirea străzilor, construirea de noi pieţe, preocuparea aparte
pentru compoziţia volumetrică şi arhitecturală, prin rezolvarea echipărilor tehnico-edilitare.
Aceste premise au stimulat o nouă orientare ştiinţifică, filosofică, estetică: curentul numit
Renaştere, care va avea o puternică înrâurire asupra artelor. Este zdruncinată autoritatea
dogmelor religioase care furnizau explicaţii eronate asupra realităţii: oamenii Renaşterii vor să
cunoască viaţa, sunt adepţii progresului tehnic care are la bază dezvoltarea ştiinţelor. Din
dogmatică, aservită religiei, ştiinţa devine inductivă, pornind de la fapte şi experienţe concrete.
Ştiinţele pozitive, bazate pe matematică, progresează rapid; noile descoperiri geografice
lărgesc orizonturile, oferă noi perspective stimulând progresul societăţii sub toate aspectele ei.
Piaţa mondială în Evul Mediu îşi mută polul de interes din Mediterana – controlată de turci -
în Atlantic.
Progresele tehnice, totalitatea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, marile descoperiri geografice ale
timpului îşi pun amprenta asupra operelor maeştrilor Renaşterii. Numeroşi artişti au fost ei
înşişi oameni de ştiinţă, savanţi renumiţi, literaţi, filosofi şi tehnicieni. Cunoscători ai artei
antice greceşti şi romane (prin aprofundarea rezultatelor cercetărilor arheologice şi cunoaşterea
documentelor antice), ei au creat o artă nouă. Mulţi arhitecţi, pictori şi sculptori au fost
cunoscuţi sub numele lor mic: Raffael (Sanzio), Michelangelo (Buonarotti), Leonardo (Da
Vinci), Tizian (Vecellio).
Părintele Renaşterii este considerat arhitectul Brunelleschi, cel care a conceput cupola în opt
ape a bisericii Santa Maria del Fiore (Domul din Florenţa), primul monument renascentist.
Un fapt demn de remarcat este cel prin care Renaşterea a promovat nu doar ctitorul
(finanţatorul), ci şi artistul.
„Perspectiva” este cuvântul „cheie” al Renaşterii atât în artele plastice (exemplu constituindu-
se fundalul cu perspectiva la un punct de fugă în lucrarea lui Leonardo Da Vinci „Cina cea de
taină”), cât şi în urbanism (palatul Versailles din Franţa fiind un reprezentant de seamă al
curentului în arhitectură).
Cîteva dintre ideile privind construcţia oraşelor sunt:
♦ stabilirea formei incintei conform exigenţelor impuse de tehnicile de apărare
♦ castelele burghezilor (din a căror construcţie au fost eliminate fortificaţiile) au fost integrate
în urbanistica nouă, fiind vizibile numai din stradă, la care prezintă faţade atrăgătoare cu
numeroase şi mari deschideri, având câte 2-3 etaje
♦ amplasarea construcţiilor în zone funcţionale
♦ ierarhizarea străzilor şi a pieţelor după destinaţia lor
♦ amplasarea în zone izolate a atelierelor producătoare de noxe
♦ prezenţa unei legături facile între zonele productive şi spaţiile comerciale
♦ promovarea construcţiei pe nivele diferite a căilor de circulaţie pentru vehicule şi pentru
pietoni
♦ preocuparea pentru confortul edilitar şi igiena publică
Chiar dacă teoriile epocii au fost mai îndrăzneţe decât posibilităţile oferite de condiţiile sociale
şi tehnice, gândirea urbanistică vizionară a contribuit, în mod cert, prin noile idei la evoluţia
ştiinţei construcţiei oraşelor.
Oraşul baroc (secolele XVII-XVIII). Ne aflăm în perioada în care marile monarhii europene îşi
întăresc structurile centralist-etatiste, ceea ce va genera – pe de o parte – dispariţia aspectelor
regionaliste, iar – pe de alta – posibilitatea abordării unor proiecte de mare anvergură.
Metoele şi tehnicile de construcţie nu diferă de cele din perioadele precedente, ci doar
consemnează o folosire a lor până la limitele extreme. Perioada barocă constituie o perioadă de
referinţă în istoria urbanismului, fiind caracterizată printr-o activitate constructivă extrem de
intensă: se construieşte mult atât în Europa, cât şi în cele două Americi. Barocul preia şi
dezvoltă normele urbanistice renascentiste, dar clădirile aparţinând acestui curent au aspect de
supraîncărcat, faţadele debordând de ornamente, scara fiind una predilect monumentală (se
face simţită o amplificare fără precedent a scării la care sunt concepute ansamblurile urbane),
interiorul este tratat cu evidente tentinţe scenografice, cu pereţi şi tavane ocupate de decoraţii.
Un exemplu, în acest sens, îl constituie Domul Sf. Petru de la Roma, pe faţada căruia coloanele
şi decoraţiunile monumentale aplicate vor modifica caracterul incipient renascentist în unul
baroc. Acest lucru este subliniat şi de piaţa cu plan eliptic pe care Bernini o va propune în faţa
Domului. Dacă ar fi să definim stilurile arhitecturii doar printr-o trăsătură, goticul ar fi
reprezentat de ogivă, renaşterea de arcul în plin cintru, iar barocul de elipsă.
Barocul intervine în construcţia oraşelor prin manifestarea preferinţei pentru structuri ale
străzilor regulate radiale sau radial-concentrice în care arterele principale – străzi drepte, de
mare deschidere – converg către reşedinţa seniorială sau edificiul religios, prin realizarea unor
pieţe cu forme geometrice bine definite, bordate cu fronturi omogene ca ritm, cornişe sau stil.
Stilul baroc se dezvoltă în special în ţările catolice – Italia, Austria – dar va avea influenţe şi
asupra renaşterii clasiciste din Franţa sau din Anglia. Exemple de intervenţii baroce, cu referire
la pieţe sunt: Piaţa Spagna şi Fontana din Trevi, ambele din Roma.
O altă caracteristică definitorie a urbanismului baroc o reprezintă diagonala, ca element de
dinamizare al sistemului stradal. Momentul culminant al curentului baroc în urbanism îl
reprezintă Parisul în perioada lui Napoleon al III-lea. În ţara noastră, influenţa acestui curent se
concretizează în construcţii ca: Palatul Banffy (proiectat de arhitectul sibian Eberhardt
Blaumann), în prezent adăpostind Muzeul de artă din Cluj-Naoca, Palatul Teleki (situat în
Cluj-Napoca pe strada M. Kogălniceanu nr.7), Palatul Mogoşoaia din Bucureşti şi Palatul
Bruckenthal din Sibiu.
Barocul poate fi definit ca stil de sine stătător până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după care
va fi înlocuit de curente neoclasicizante sau eclectice.
În secolul al XVII-lea, în Franţa, a apărut un nou stil – Rococo – a cărui denumire vine de la
“rocaile”═ cochilie de scoică, element frecvent utilizat în diferite compoziţii; curentul s-a dorit
o replică menită a nega clasicismul de la Curte, el fiind prezent mai mult la arhitectura de
interior, cu al său caracter decorativ.
Oraşul erei industriale (sec. XIX – XX ). Revoluţia industrială a determinat schimbări
fundamentale în dezvoltarea centrelor urbane şi a declanşat criza pe care oraşul contemporan
nu a reuşit să o depăşească. Din punct de vedrere cantitativ, revoluţia industrială este urmată de
o creştere a presiunii demografice în oraşe, de o drenare a populaţiei satelor în folosul unei
dezvoltări urbane fără precedent. Apariţia acestui fenomen şi amploarea lui sunt corelate cu
ordinea şi nivelul industrializării ţărilor respective. Marea Britanie este cel dintâi teatru al
acestei mişcări, simţită de la recensămintele din 1801; în Europa îi urmează Franţa şi
Germania, începând cu anii 1830.
Succint, factorii care au generat aceste mari schimbări au fost:
dezvoltarea explozivă a manufacturilor şi industriilor amplasate în centrele urbane;
creşterea numărului de locuitori prin atragerea populaţiei rurale pauperizate;
apar probleme noi, fără precedent:
□ necesitatea spaţiilor de cazare pentru o populaţie numeroasă
□ asigurarea igienei publice: alimentare cu apă, canalizare, salubruizare
□ necesitatea destinării unor edificii procesului educaţional: şcoli, activităţi culturale etc.
□ punerea la dispoziţia populaţiei a spaţiilor instituţiilor şi a altor mijloace de petrecere a
timpului liber.
Secolul XIX poate fi numit „secolul crizei oraşelor”, iar studiul acestora îmbracă – în această
perioadă – două aspecte foarte diferite.
Într-unul din cazuri, el este descriptiv; faptele sunt observate cu detaşare şi se încearcă
ordonarea lor într-un mod cantitativ. Statistica este anexată sociologiei pe care de a se naşte.
Cercetătorii în domeniu caută să înţeleagă mai cu seamă fenomenul urbanificării şi să-l plaseze
într-o reţea de cauze şi efecte; ei se mai străduiesc şi să risipească un număr de prejudecăţi
care, în ciuda eforturilor lor, vor persista până în zilele noastre şi care privesc mai ales
incidenţele vieţii urbane asupra dezvoltării fizice, nivelului mental şi moralităţii locuitorilor.
În celălalt caz, avem de-a face cu o polemică care – la rândul ei – este purtată de două grupări
cu orientări diferite. O grupare este animată de sentimente umanitare, fiind formată din
funcţionari municipali, oameni ai Bisericii, mai ales medici şi igienişti, care denunţă –
bazându-se pe fapte şi cifre – starea de decădere fizică şi morală în care trăieşte proletariatul
urban. Seriile de articole publicate în ziare şi reviste, mai ales în Anglia unde situaţia era acută,
au stat la baza numirii celebrelor Comisii regale de anchetă asupra igienei, ale căror lucrări,
publicate sub formă de Rapoarte către Parlament, au furnizat o seamă de informaţii extrem de
utile (preţioase) despre marile oraşe ale epocii şi au contribuit la crearea legislaţiei engleze în
domeniul muncii şi handicapului. Cea de-a doua grupare este constituită din gânditori politici
care furnizează adesea informaţii de o remarcabilă amploare şi precizie. Fr. Engels, mai ales,
poate fi considerat ca unul dintre fondatorii sociologiei urbane. În lucrarea sa „Situaţia clasei
muncitoare din Anglia” (apărută la Leipzig, în 1845), în cadrul anchetelor prezentate, el
foloseşte sistematic şi ştiinţific toate mărturiile disponibile: rapoarte ale poliţiei, articole de
jurnal, lucrări savante, precum şi rapoartele Comisiilor regale. Sunt făcute publice astfel igiena
fizică deplorabilă întâlnită în marile oraşe industriale, habitatul muncitoresc insalubru –
comparat adeseori cu o vizuină, distanţele epuizante care despart locuinţa de locul de muncă,
drumurile fetide şi lipsa grădinilor publice din cartierele populare, la toate acestea adăugându-
se igiena morală precară.
Probleme majore ridică trasportul urban, care trebuie nu numai să se dezvolte, dar să fie şi
accesibil ca preţ (ieftin). Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, în marile oraşe ale lumii
apar trenul cu aburi, tramvaiul electric, omnibuzele. Aceste mijloace au permis populaţiei să
descongestioneze centrele urbane prin stabilirea domiciliului în zone suburbane.
Începutul secolului XX aduce schimbări majore în domeniul transportului: la Londra – spre
exemplu – în 1907 au fost electrificate liniile de metrou; au apărut trenuri electrice de
suprafaţă, s-a lărgit reţeaua liniilor de tramvai astfel încât (între 1890 şi 1939) aproape toate
marile zone urbane au suferit procese de modificare a zonării populaţiei, respectiv a migrării
acesteia spre zonele periurbane, care s-a dezvoltat într-un ritm accelerat, dar în mod haotic,
necontrolat.
Arhitecţii secolului XIX nu şi-au asumat dezvoltarea tehnologică datorită incapacităţii şi
refuzului lor de a asimila noile cunoştinţe teoretice în domeniul structural. Cei care vor produce
schimbări fundamentale în activităţile de proiectare, construcţie, morfologie arhitecturală,
folosind „noutatea” care era betonul armat sunt arhitecţii Mişcării moderne. La începutul
secolului XX, materialul care face posibilă şi determină apariţia noilor forme structurale
(grinzi, arce, cochilii, membrane etc.) este betonul armat, folosit pentru prima dată corect în
1861 de către Francois Coignet.
O astfel de situaţie a impus luarea unor măsuri de natură administrativă, socială şi urbanistică.
Măsurile administrative sunt următoarele:
au fost emise legi de sistematizare urbană (în anul 1909 apare prima Lege a sistematizării
urbane, în Anglia);
s-au constituit comisii de analiză şi prognoză (1947 – Comisia Barlow, Anglia);
s-au înfiinţat organisme guvernamentale: comisii de planificare urbană, ministere şi
departamente ale sistematizării urbane şi teritoriale, ale mediului etc.
Măsurile de natură socială întreprinse la vremea respectivă au fost:
au apărut mişcări sociale pentru reforma sanitară şi urbană;
s-au constituit societăţi în vederea promovării comunităţilor industriale complet sistematizate,
complet şi complex construite şi dotate.
Măsurile arhitectural-urbanistice au fost în principal:
urbanistul englez Ebenzer Howard (1850-1928) elaborează celebrul proiect al „oraşului –
grădină”, care a influenţat mult gândirea urbanistică contemporană şi care se va regăsi în toată
zona de influenţă anglo-saxonă, în special pe continentul nord-american. Faimosul model era
prevăzut pentru o populaţie limitată la 30.000 de locuitori, plus 2.000 de proprietari agricoli,
dorindu-şi să îmbine avantajele vieţii de oraş (locuri de muncă, afirmare socială) cu
binefacerile vieţii de la ţară: mediu sănătos, contact cu natura etc., eliminând dezavantajele
ambelor feluri de viaţă. Acest tip de oraşe (izolate, prin definiţie, unele de altele prin centuri
verzi) puteau fi – eventual –grupate la periferia unui oraş central (aflat la o distanţă cuprinsă
între 5 şi 32 de km.), a cărui populaţie nu ar fi trebuit să depăşească 58.000 de locuitori.
Trebuie remarcat că oraşul-grădină şi ceea ce promovează acesta, în pofida problemelor pe
care le generează, reprezintă şi astăzi panaceul crizelor urbanismului.
se constituie Congresele Internaţionale de Arhitectură Modernă (CIAM).
În anul 1933, CIAM a adoptat un document redactat de arhitectul francez Le Corbusier, având
ca temă oraşul funcţional (La Ville Radieuse) şi rămas cunoscut în continuare sub denumirea
„Carta de la Atena”, document de referinţă pentru urbanismul modern. El reprezintă prima
încercare de fundamentare a unor principii universale privind sistematizarea oraşelor.
Câteva dintre propunerile din Cartă au fost cele legate de:
• împărţirea oraşului în zone funcţionale, izolate prin ample spaţii verzi;
• rezolvarea problemei locuinţei prin blocuri înalte, amplasate în mijlocul unor spaţii verzi, cu
multe apartamente, care să asigure o mare densitate;
• desfiinţarea străzilor „coridor” prin interzicerea construirii de clădiri de-a lungul arterelor de
circulaţie;
• separarea strictă a căilor de circulaţie şi diferenţierea lor pe categorii: circulaţie pietonală, de
automobile, căi pentru traficul intens etc.
• amenajarea unei ample reţele de spaţi verzi pentru recreere şi sport; integrarea pădurii în oraş;
apărarea naturii şi a peisajului etc.
• salvarea patrimoniului arhitectural.
Fără a fi utopice, ideile promovate de Cartă nu au putut, evident, răspunde la toate problemele
apărute în marile centre urbane. Principiile generoase ale documentului au constituit însă
instrumente importante şi eficiente pentru oraşele reconstruite şi construite după cel de-al
doilea război mondial. Deceniile VII şi VIII ale secolului trecut au marcat acutizarea crizei
oraşelor, situaţie care a impus noi măsuri, noi idei, noi remodelări.
Continuitatea – trăsătură fundamentală a evoluţiei aşezărilor umane – a atras după sine, fireşte,
coexistenţa vechiului cu noul care, la rându-i, a constituit o problemă grea şi delicată în
procesul de dirijare a dezvoltării cadrului material; grea şi delicată pentru că este dificil de
rezolvat contradictorialitatea dintre forma fenomenului urban (cadrul material constituit şi
rezistent fizic) şi conţinutul acestuia (viaţa pe care o adăposteşte), caracterizat printr-o evoluţie
dinamică.

MODULUL II

MEDIUL UMAN ŞI URBANIZAREA

Mediul uman şi mediul artificial (creat de om)

Încă din fazele primare ale devenirii sale, societatea a remodelat cadrul natural, în care a
instituit un mediu ambiant creat cu mijloace proprii, un mediu pe care îl numim „artificial”,
caracterizat prin volume, spaţialităţi şi structuri calitativ deosebite de cele care constituie
mediul natural. Mediul artificial este compus din multiple alcătuiri şi echipări care servesc
cerinţelor curente şi sunt caracteristice procesului cotidian de trai al grupurilor sociale.
Societatea contemporană este şi martora şi cauza unui fenomen extrem de periculos: mediul
uman tinde să devină un mediu antiuman. Exploatarea intensivă a naturii şi extinderea
mediului artificial tind să “sufoce” mediul natural şi să caracterizeze cadrul material al
societăţii. Omul – în măsura în care poate fi inventiv şi constructiv – poate şi distruge ceea ce a
creat, din cauza incapacităţii sale de a înţelege fenomenele în complexitatea şi globalitatea lor :
pentru a-şi satisface rapid nişte interese meschine este în stare să compromită confortul şi
securitatea generaţiilor viitoare.
Expresia “mediu uman” este una relativ nouă (ea fiind adoptată la Congresul al IX-lea al
Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor – UIA, ale cărui lucrări s-au ţinut la Praga, în 1967).
Sintagma exprimă acordul universal privind necesitatea obiectivă de integrare a celor două
medii aparent contradictorii - mediul natural şi mediul artificial (creat de om) – precum şi idea
de înlăturare a cauzelor care provoacă raporturi de neconcordanţă cu efecte autodistructive
pentru societatea umană.
În ultima perioadă de timp se constată o extindere a artificializării accentuate şi haotice a
mediului care are ca şi cauze:
aglomerarea excesivă a industriilor perturbatoare ale mediului ambiant;
concentrări uriaşe – ca număr şi densitate – ale populaţiei în formaţiuni urbane care depăşesc
scara umană;
dezvoltarea haotică a reţelelor de comunicaţii şi de transport care utilizează o suprafaţă
excesivă de teren ;
lipsa de control a unui trafic excesiv de intensificat;
ocuparea dezordonată şi extensivă a zonelor periurbane şi rurale;
distrugerea terenurilor agricole fertile;
degradarea masivelor forestiere;
poluarea atmosferei şi a apelor;
imposibilitatea rezolvării corespunzătoare a evacuării, refolosirii, depozitării şi distrugerii
deşeurilor.
Toţi aceşti factori, vis-a-vis de care se manifestă, nu rareori, dezinteres, sunt subapreciaţi sau
sunt abordaţi de o manieră rutinieră şi iresponsabilă, redusă la aplicarea unor măsuri limitate
numai la situaţiile în care apar crize, pot afecta atât colectivităţile contemporane, cât şi pe cele
viitoare.
Atributul „durabil” a fost promovat pentru prima dată, pe plan mondial (în contextul protecţiei
mediului), în documentele prezentate la Conferinţa Internaţională de la Rio din anul 1992
(regăsindu-se în binecunoscuta „Agendă 21”). În fieful „liberalismului economic şi financiar”
din Chicago, la Congresul UIA din 1995, a fost lansat şi în mediul arhitectural şi urbanistic
conceptul de „dezvoltare durabilă” (după ce, în 1987, fusese publicat „Raportul Brundland”), o
dezvoltare menită să creeze structuri stabile, coerente, limitate spaţial. Acest concept readuce
în atenţie caracteristici care pot transforma „aglomeraţia” într-un „complex de aşezari”
distincte, locuibile şi eliberate, parţial, de stress.
Un fapt deosebit de important, dar extrem de puţin cunoscut, este acela că un arhitect român –
G. M. Cantacuzino – a realizat o operă de precursor prin utilizarea termenului „durabil” în
domeniul arhitecturii şi construcţiei încă din 1947 ! Atributul „durabil” traversează cartea
acestuia, intitulată „Despre o estetică a reconstrucţiei”, de la un capăt la altul, impunând
construcţiei (locuinţei, mai ales) să fie durabilă, să treacă peste modelele arhitecturale şi
fanteziile speculei. În concepţia arhitectului român durabilul exclude lenea, anemia
sensibilităţii, derizoriul, meschinul, refuzul artei şi anticultura, nepăsarea autorităţilor,
promovând – însă – cu autoritate, o legislaţie chibzuită, o voinţă „neşovăielnică” şi
„generozitate înţelegătoare a nevoilor naţiunii”, dar şi echilibrul dintre disciplinele clasice,
temele moderne şi formele subtile şi sensibile, dar „fără a întoarce spatele tradiţiei”, susţinând
dezvoltarea „firească” a României.
Experienţa cea mai înaltă şi mai sintetică a mediului artificial o reprezintă formele
perfecţionate de aşezare a populaţiei, alcătuite din aşezările omeneşti – care sunt, în principiu,
identice cu unităţile administrativ-teritoriale – denumite comune şi oraşe (municipii). Mediul
artificial mai cuprinde tot ceea ce este creat de om şi se află în afara aşezărilor omenenşti,
respectiv toate construcţiile şi lucrările făcute de om, care sunt amplasate dincolo de perimetrul
aşezărilor omeneşti, cum sunt: şoselele, autostrăzile, căile ferate, podurile, viaductele, barajele,
toate fiind supuse unui regim special de protecţie datorită importanţei lor pentru om şi natură.
S-a arătat că mediul artificial priveşte, în sens larg, întreaga tehnosferă – adică totalitatea
creaţiei materiale a omului.
Mediul artificial, considerat în complexitatea tuturor compartimentelor lui, este menit să
completeze şi să adapteze mediul natural, bazându-se pe coexistenţa activă şi benefică a celor
două medii şi nicidecum pe adversitatea lor.
Este extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, să se stabilească o delimitare strictă între
mediul natural şi cel artificial, având în vedere că prin simbioza lor organică a luat fiinţă şi s-a
dezvoltat un fenomen calitativ nou, denumit în terminologia internaţională mediu uman.
Sintagma mediu uman exprimă acordul privind necesitatea obiectivă a integrării celor două
medii aflate – aparent – la poli opuşi: mediul natural şi mediul artificial, căutând să înlăture
cauzele generatoare de raporturi de neconcordanţă, cu efecte negative pentru omenire.
Procesul urbanizării defineşte ca pe un fapt major epoca contemporană, impunând consecinţe
transformatoare asupra tuturor compartimentelor vieţii umane. Este un proces care se
desfăşoară în ritm accelerat, constituindu-se ca efect, nu ca şi o cauză a civilizaţiei, dar având
un incontestabil rol determinant în promovarea progresului social.

Urban. Urbanizare. Civilizaţie

Termenul “urban”, potrivit Dicţionarului Explicativ al limbii române, înseamnă apartenenţa la

oraş, orăşenesc, iar în sens figurat, “care dă dovadă de urbanitate, politicos, civilizat”.
Conceptul de urbanizare s-a conturat în secolul XX, în special după Congresul Internaţional al
Arhitecturii Moderne (iniţiat de Le Corbusier) şi adoptarea Chartei de la Atena (1939), moment
de la care se poate vorbi despre începutul urbanismului modern.
Originile urbanizării le găsim în culturile sedentare, care au fost definite şi se recunosc ca atare
prin manierele diverse de “aşezare”, de organizare de aşezări, însoţite peste tot de tendinţa de
izolare faţă de mediu. Societăţile tradiţionale nu puteau concepe întemeierea unei aşezări fără o
delimitare fermă. Zidul de incintă, şanţul de apărare, palisada sau limita proprietăţii au existat,
la început, din raţiuni religioase, mai apoi, din motive de securitate. Faptul că a existat această
relaţie strînsă, pe o durată de timp extrem de lungă, între aşezare (oraş) şi religie – ca
intermediară a forţelor cosmice – explică perenitatea acestui concept în întreaga istorie a
urbanisticii premoderne. Materializarea centrului, orientarea cardinală a unor trasee sau
legături cu exteriorul, semnificaţia zonelor de tranziţie, toate sunt fragmente de receptare a
unor informaţii ancestrale care au funcţionat până la un moment dat şi se adaugă ritualurilor
religioase magice de fondare şi organizare spaţială.
Trasarea limitei aşezării – care însoţeşte obsesiv întreaga civilizaţie tradiţională – avea multiple
meniri, dar cea mai subtilă era cea potrivit căreia ea “închidea” un grup de oameni pe care îi
transforma în societate. Conturarea spaţială era întotdeauna dublată, însă, de o structurare a
spaţiului interior înţelească nu doar ca o geometrie exactă, ci una care asigura coerenţă celor
mai spontane geneze şi dezvoltări, coerenţă asigurată de existenţa centrului (polarizator de
interese şi energii umane), în funcţie de care se organiza întregul. Până în secolul XX nu este
cunoscută vreo aşezare europeană lipsită de centru, de un sistem de orientare şi de o structură
internă coerentă. Aşadar, până la acest moment (după 6-7 milenii) orice aşezare putea fi
cunoscută, descrisă, înţeleasă: era unică.
Din secolul XX nu se mai vorbeşte despre “aşezări” (urbane sau rurale), ci despre
“aglomeraţii”. “Nefiind nici urban, nici rural, nici suburban, dar conţinând elemente aparţinând
tuturor acestor trei categorii, oraşul de tip nou – aglomeraţia – sfidează întreaga terminologie
convenţională a experţilor”. Noile componente ale oraşului au spart coerenţa de până atunci, au
provocat mutaţii, au preschimbat logica subtilă a factorilor care acţionaseră până în acest
moment într-o logică dură, primară: cea a eficienţei de moment şi a câştigului accelerat, fără
ca, doar creşterea – demografică şi teritorială – peste anumite limite să fie singurul motiv al
acestor schimbări complexe care însoţeşte fenomenul. Apare acum modelul dirijat, prestabilit
la care se percepe erodarea celor două concepte de bază ale aşezărilor tradiţionale: limita şi
ordinea. Starea, senzaţia indusă este de dezordine, de provizorat, lipsită de regulă şi control.
Acestor aglomeraţii le lipseşte un centru (sau orice fel de centre), lipseşte regula de organizare,
direcţia de evoluţie, lipseşte o limită controlabilă şi previzibilă. O arie urbană de această
factură adăposteşte grupuri umane, mase de oameni (nu comunităţi!) cu caracteristici identice
(prin lipsa lor de coerenţă) celor morfologice. Asupra unei aglomeraţii nu se poate interveni
prin metode “clasice”; ea, fără să încalce nici o lege, se va sustrage permanent de sub efectele
legilor. Marele paradox este că, într-o societate democratică (cu înţelesul care i se atribuie azi
noţiunii), cele mai sigure legi şi cele mai sofisticate şi riguroase studii produc – nimic altceva
decât – simple aglomeraţii.
Există totuşi o speranţă care poate schimba în timp strategia mondială a dezvoltării urbane:
conceptul de dezvoltare durabilă. Aşezarea – urmând preceptele acestui tip de dezvoltare –
poate deveni focarul zonei, inversându-se lucrurile, de data aceasta spre normalitate.
Privitor la sensul figurat al cuvântului urban, el determină adesea – în limbajul curent şi chiar
în gândire – suprapunerea lui cu termenul civilizaţie……
La momentul actual pentru a desemna ca urbană o aşezare au fost selectaţi, din multitudinea de
factori care o configurează şi o particularizează, câţtiva parametri care au o pondere mai
însemnată. Astfel, există diferenţe de la o ţară la alta, în baza anumitor criterii:
numărul de locuitori; se apreciază că o localitate poate fi calificată ca şi urbană dacă are: în
Suedia – peste 200 de locuitori, în Albania – peste 400 de locuitori, în Elveţia, Spania, Anglia –
peste 1000 locuitori, în Jugoslavia, Franţa, Norvegia – peste 2000 locuitori, în SUA şi Japonia
– peste 2500 locuitori, în India şi Austria – peste 5000 locuitori, în Grecia – peste 10.000
locuitori.;
dotarea cu echipament tehnico-edilitar; urbană este apreciată localitatea care dispune de o
dotare corespunzătoare privind confortul, igiena locuitorilor, alimentarea cu apă, canalizarea,
alimentarea cu energie electrică, telefonia, amenajarea străzilor etc.;
dotările social-culturale, satisfacerea intereselor publice, a celor de odihnă şi recreere etc.;
importanţa în teritoriu;
criterii administrative.

În unele ţări – printre care şi ţara noastră – denumirea de oraş este stabilită prin reglementări
administrative.

Trăsăturile sociale caracteristice mediului urban efectiv

Anumite structuri şi amenajări ale teritoriului orăşenesc care presupun ocuparea unor suprafeţe
mari şi pot fi amplasate la distanţe apreciabile faţă de zonele de locuinţe – cum ar fi: unităţile
industriale producătoare de noxe, complexele agro-zootehnice, cele de gospodărire comunală
– impun construcţii în afara perimetrului oraşului, astfel încât se constituie zona periurbană
(preorăşenească), care formează o parte complementară (nu auxiliară) a organismului urban.
Tot în afara limitei administrative a oraşului, dar în strânsă cooperare complexă cu acesta,
fiinţează de multe ori un număr variabil de aşezări urbane sau rurale, care alcătuiesc o grupare
asociativă extraurbană, care aparţine mediului „urban efectiv”.
Mediul urban efectiv prezintă următoarele trăsături caracteristice:
• încadrarea populaţiei din acest mediu în ramuri economice şi sectoare de activitate
neagricole, în care munca se desfăşoară cu ocupare permanentă, fără întreruperi sezoniere şi
are un înalt nivel de productivitate (se pot include aici şi activităţile din sectorul agricol şi
alimentar industrializat);
• transferarea populaţiei ocupate – în procente crescânde – din sectorul productiv în sectorul
serviciilor, din domenii în care predomină munca fizică în cele în care ponderea majoră o are
munca intelectuală;
• modificarea structurii vieţii sociale, a concepţiilor şi mentalităţilor indivizilor: restrângerea
numerică a celulei familiale; independenţa membrilor adulţi – indiferent de sex – la vârsta
majoratului; interesul crescând al populaţiei pentru o calificare superioară, pentru cultură,
precum şi valorificarea optimă a unui „buget” crescând de timp liber;
• intensificarea mobilităţii, creşterea numărului contactelor sociale, amplificarea furnizării de
bunuri de larg consum, precum şi a energiei şi a informaţiilor;
• dezvoltarea unei reţele complexe de mijloace de transport şi comunicaţii eficiente şi uşor
accesibile.

Trăsăturile cadrului material specifice urbanului

Pot fi identificate – la nivelul mediului urban efectiv – o serie de elemente materiale (a căror
totalitate crează cadrul material) care au, la rândul lor, anumite caracteristici:
○ densitatea ridicată în ceea ce priveşte ocuparea solului, într-un perimetru mult extins;
○ împărţirea teritoriului în zone specializate ca profil social-economic;
○ dezvoltarea unei diversificate înzestrări cu edificii şi cu dotări tehnico-edilitare;
○ preocuparea pentru calitatea fondului construit şi pentru aspectul spaţiilor libere;
○ dezvoltarea unei reţele de comunicaţii cu mijloace perfecţionate de transport pentru categorii
de trafic diferenţiate;
○ dezvoltarea suprafeţelor spaţiilor verzi şi a zonelor pentru sport şi recreere.

MODULUL III

URBANIZAREA SPONTANĂ

Factori favorizanţi

Generalităţi. Osmoza sat-oraş ridică dificultăţi majore în problema urbanizării:

întrepătrunderea spontană a celor două tipuri de aşezări, nefiind cunoscută în timp util şi
nefiind preîntâmpinate efectele transferului demografic necontrolat, se ajunge la manifestarea
aspectelor violent-contradictorii, care se amplifică, ducând la „congestionarea” şi „inflamarea”
organismului orăşenesc iniţial.
Aceste acutizări sunt datorate unei multitudini de factori, dintre care amintim:
◘ polarizarea excesivă – în jurul marilor oraşe – a forţelor de producţie, a populaţiei, a
resurselor şi energiei, care conduce la „sufocarea” activităţii şi vieţii normale a indivizilor;
◘ supraocuparea solului, până la saturaţie, în zonele centrale, făcându-se risipă de el în zonele
periferice;
◘ perturbaţii profunde care au loc între compartimentrele funcţionale ale oraşului, defectuos
amplasate, extinse şi interferate;
◘ neutilizarea sau utilizarea improprie a terenurilor agricole.

Excesul de mobilitate. Mediul urban de azi cunoaşte dese momente de criză, în care factorii
„timp” şi „spaţiu” sunt transferaţi în mod îngrijorător în forme excesive de „viteză” şi „masă”.
Progresul social-economic înregistrat, la care se adaugă descoperirile din domeniul biologiei,
au dus la:
mărirea speranţei de viaţă a populaţiei, determinând o creştere demografică explozivă (numărul
de locuitori – parametru fundamental al construirii mediului urban – a cunoscut dublări, în
repetate rânduri, la intervale de timp mici);
repartizarea neuniformă a populaţiei globului, situaţie menţinută datorită manifestării fluxului
de mobilitate a populaţiei;
lipsa de omogenitate în repartizarea populaţiei reflectată în constituirea de mari aglomerări în
nodurile industriale, la intersecţia traseelor magistrale de circulaţie şi de-a lungul regiunilor
litorale;
dezechilibrul manifestat în ceea priveşte echiparea complexă a marilor întinderi ale Ecumenei .
Consecinţe. Aglomerarea populaţiei şi a funcţiilor urbane generează, prin dimensiunile atinse,
un adevărat nomadism motorizat cu caracter de masă, ale cărui fluxuri sunt orientate cu
precădere dinspre zonele de domiciliu spre zonele de muncă şi dinspre zonele de domiciliu
spre zonele de recreere. Această mobilitate are un caracter pulsatoriu şi, datorită specificului ei,
devine din ce în ce mai supusă disfuncţionalităţilor în condiţiile existenţei unei reţele
neadaptate de artere de circulaţie (mai ales în structurile urbane care prezintă o solidă
constituire istorică, având centre care trebuiesc păstrate şi protejate în condiţiile prezenţei unui
impresionant echipement tehnic pus la dispoziţie de tehnica contemporană: autostrăzi, tuneluri,
traversări denivelate).
Astăzi suntem martorii unui fenomen care accentuează trăsătura antiumană a mediului uman:
dacă în perioada evoluţiei naturale circulaţia era cea care se subordona funcţiunilor oraşului,
evoluţia metropolelor anarhic amplificate duce la subordonarea oraşului faţă de exigenţele
circulaţiei.
Progresul social implică promovarea procesului de urbanizare; urbanizarea decurge din
dezvoltarea forţelor de producţie şi din concentrarea teritorială a acestora, dar nu orice fel de
concentrare oglindeşte şi un progres social.

Transportul şi traficul urban

Formaţiunile urbane au avut în toate timpurile anumite funcţiuni principale, între care cazarea
populaţiei şi asigurarea locurilor de muncă a membrilor colectivităţii au fost mereu prioritare.
Cuceririle ştiinţei şi tehnicii au determinat însă – în timp – o mărire a bugetului de timp liber,
apărând o a treia funcţiune, din ce în ce mai complicată şi mai complexă: asigurarea
posibilităţilor de recreere (recreerea presupune libertatea totală a individului de a opta pentru
oricare dintre modalităţile de refacere fizică şi intelectuală într-un mediu lipsit de elemente
restrictive, care există – în genere – în afara perimetrului urban).
Străbaterea distanţei – crescânde – între elementele tripletei: loc de cazare – loc de muncă - loc
de recreere a dus la diminuarea timpului liber, astfel încât s-a impus găsirea de mijloace noi
tehnice corespunzătoare soluţionării problemei. Mijloacele de transport în comun utilizate cu
succes până în prima jumătate a secolului trecut se dovedesc în prezent insuficiente. Ultima
perioadă de timp este caracterizată prin preferinţa pentru automobil, vehicul autonom relativ
uşor de manevrat şi folosit, fapt care a determinat creşterea producţiei industriale de
autovehicule şi – implicit – creşterea cifrei de afaceri în domeniu. Această situaţie a determinat
şi necesitatea echipării teritoriului cu reţele moderne de circulaţie, acţiune greoaie şi
costisitoare care presupune un efort financiar sporit al membrilor întregii colectivităţi. Printre
consecinţele cele mai evidente ale acestui fenomen putem numi:
aglomerarea excesivă a suprafeţelor carosabile;
gâtuirea fluxului de circulaţie;
creşterea numărului de accidente, care antrenează pierderi umane şi materiale;
scăderea vitezei medii de parcurs până la eliminarea eficienţei însăşi a acestui mijloc de
deplasare
consumul avid de spaţiu (25 mp. pentru fiecare automobil în staţionare reprezintă echivalentul
suprafeţei locuibile minimale pentru o familie cu trei persoane) transformă oraşul într-o zonă
de conflict, în care omul şi automobilul îşi dispută suprafeţe egale. În mod necontrolat,
structura oraşului se subordonează necesităţilor impuse de transport.
Un efect deosebit de negativ asupra amenajării teritoriului urban (în vederea realizării căilor de
rulare pentru vehicole) îl are scoaterea din circuitul normal de folosinţă a unor suprafeţe de
teren imense. Pe de altă parte, chiar arterele de circulaţie sunt blocate de vehicole parcate, ceea
ce conduce la strangularea traficului, cel mai adesea în zonele centrale, cu efecte paralizante
asupra activităţilor economice şi sociale. Apare astfel paradoxul: o imobilitate crescândă
datorită abuzului de mobilitate.

Evaluarea problemei transportului în oraş; soluţii de rezolvare a acesteia.

Impactul pe care era autovehicolului îl are asupra oraşului a constituit şi continuă să reprezinte
o preocupare permanentă pentru asociaţiile profesionale aflate în strânsă legătură cu organele
administrative centrale şi locale. Direcţiile de cercetare vizează:
1) cauzele care favorizează creşterea traficului auto (gradul de perfecţionare a tehnicilor în
activitatea de construcţie a căilor rutiere, tehnologiile moderne implementate în construcţia de
autovehicole, opţiunea participanţilor la trafic pentru diverse mijloace de transport;
2) problemele tehnice privind transportul interurban şi cel intraurban.
În ceea ce priveşte transportul interurban se pun în discuţie două chestiuni: ponderea acestui
tip de transport pe căi rutiere (factor dificil de evaluat datorită caracterului aleator al
modificării preferinţelor pentru un tip sau altul de transport), respectiv fluxul mijloacelor de
transport rutier interurban. Studiul acestui parametru este utilizat la întocmirea planurilor de
dezvoltare ale oraşelor.
Referitor la transportul intraurban se urmăresc două aspecte: posibilitatea accesului la toate
punctele de interes şi fluxul de autovehicole.
3) consecinţele amplificării traficului rutier pentru oraş şi găsirea soluţiilor optime de
diminuare ori înlăturare a respectivelor consecinţe (aproape întotdeauna negative).
Soluţii propuse pentru rezolvarea problemelor generate de trafic
Pentru oraşele mici sunt recomandate următoarele rezolvări:
centrele istorice să fie accesibile numai traficului pietonal (accesele carosabile şi parcajele
urmând să fie amplasate în zone mai îndepărtate);
instituirea de restricţii de circulaţie în zonele centrale şi orientarea acesteia pe liniile de
centură;
stabilirea unor rute fixe pentru mijloacele de transport.
Oraşelor mari le sunt propuse următoarele soluţii:
- facilitarea transportului auto prin redistribuirea activităţilor, astfel încât locurile de muncă,
spaţiile comerciale şi cele de recreere să nu fie concentrat amplasate.
- folosirea, în zonele centrale, numai a autobuzelor şi taxiurilor, accesul automobilelor fiind
permis numai în zonele periferice.
MODULUL IV

POPULAŢIA URBANĂ.

Preliminarii

Planurile de urbanism se bazează pe studiul şi punerea în evidenţă a resurselor umane şi

urmăresc conturarea perspectivelor demografice, a numărului de locuitori în perspectivă,
corelarea acestora cu posibilităţile oraşului şi a sistemului de localităţi de a le asigura cazarea,
locurile de muncă şi serviciile solicitate.
De aceea, în orice studiu trebuie să se pornească de la câteva date obligatorii:
cunoaşterea situaţiei de fapt;
stabilirea posibilităţilor de dezvoltare prin dinamizarea forţelor proprii;
evaluarea capacităţii de a răspunde eficient la impulsurile şi cerinţele de nivel teritorial zonal şi
naţional;
prognoza evoluţiei în perspectiva pe termen lung.

Evoluţia populaţiei urbane

Perioada contemporană se află sub presiunea unor importante schimbări calitative în toate
compartimentrele vieţii sociale, cu consecinţe resimţite în întreaga structură a mediului uman.
Creşterile cantitative adesea impresionante nu pot fi nici ele ignorate (numărul locuitorilor –
element hotărâtor în aceste prefaceri – înregistrează creşteri uneori alarmante: populaţia lumii
s-a dublat în repetate rânduri şi la intervale tot mai scurte; populaţia, nefiind repartizată
uniform pe suprafaţa globului a determinat concentrarea ei în anumite zone). Fenomenele
demografice de ordin cantitativ sunt însoţie de o creştere a ritmului de urbanizare pe plan
mondial. Studiile au arătat că unei creşteri de 2% a întregii populaţii a globului îi corespunde o
amplificare cu 4% a populaţiei urbane. Creşterea populaţiei urbane se bazează, cu precădere,
pe sporul migrator, având drep consecinţă densificarea oraşelor existente, extinderea oraşelor
în teritoriu, precum şi crearea de noi oraşe.
În România, din totalul populaţiei urbane 49,3% locuieşte în oraşe cu peste 100.000 de
locuitori, 31,7% în oraşe cu un număr de locuitori cuprins între 20.000 şi 100.000 de locuitori
şi 19% în oraşe mici având sub 20.000 de locuitori. Numărul locuitorilor din mediul urban a
înregistrat în ultimele decenii un ritm de creştere mult mai mare în raport cu creşterea
numărului total de locuitori. S-au produs de asemeni modificări privind numărul şi compoziţia
populaţiei ţării prin creşterea semnificativă a populaţiei urbane şi scăderea corelată a populaţiei
care trăieşte în mediul rural.

Consecinţele urbanizării în existenţa socială şi culturală a populaţiei

Dinamica economică şi socială. Procesul de urbanizare din România (ca – de altfel – în toate
celelalte state moderne) a fost în directă legătură cu procesul de industrializare, fiind
determinat de migrarea populaţiei dinspre aşezările rurale spre cele urbane. Sub aspectul
dinamicii sociale el poate fi apreciat ca o restructurare socială ca urmare raportului în producţia
de bunuri.
În conţinutul existenţei sociale a populaţiei se disting următoarele schimbări:
• pe plan economic – trecerea la munca retribuită;
• pe plan fizic – trecerea la un cadrul nou de viaţă, cu condiţii superioare de locuire, cu
facilităţile oferite de oraş, cu vestimentaţia adecvată acestuia etc.;
• pe plan ergonomic – prin exercitarea unor profesiuni şi ocupaţii noi, prin impunerea unui alt
ritm de utilizare a timpului şi o nouă organizare a acestuia;
• pe plan familial – restrângerea familiei la una-două generaţii;
• pe plan social-cultural – prin adaptarea la formele exterioare ale culturii urbane şi asimilarea
unor noi forme de petrecere a timpului liber; are loc o delimitare, o renunţare la tradiţie şi
adaptarea la condiiţile impuse de noul mod de viaţă, asimilarea culturii „urbane” şi participarea
la evenimentele „mondene”, în care se manifestă comportamentul „asimilat”.
Experienţa a demonstrat că aceste mişcări au fost deseori provocatoare de convulsii atât în
planul existenţei individuale (unii indivizi manifestând adevărate crize de inadaptare, rămânând
astfel la marginea grupurilor sociale), cât şi în planul existenţei comunitare, prin formarea unei
categorii neasimilate, neadaptate, adevărată perturbatoare a mecanismului vieţii urbane.
Modificarea cadrului urban. Din punct de vedere funcţional, structura oraşului a suferit
următoarele modificări:
funcţiunile social-economice au fost diversificate, mai ales prin introducerea unor activităţi cu
caracter industrial şi complementar;
funcţiunea de locuire a cunoscut o creştere accentuată – uneori dublată – la un nivel calitativ
superior mediei existente;
modificarea funcţiilor de servicii;
modificarea tipului structurii şi volumului circulaţiei, transportului şi comunicaţiilor.
Din punct de vedere spaţial, de la dispersarea activităţilor s-a trecut la concentrarea lor; de
asemeni s-a procedat la construirea unor mari ansambluri de locuiţe colective, realizate
industrializat, într-un interval de timp foarte scurt.
Stilul internaţional promovează pe scară largă locuirea colectivă. Marile ansambluri vor fi
soluţia pentru rezolvarea problemelor locative. În ţara noastră, urbanismul post-belic a urmat
principiile sănătoase ale arhitecturii internaţionale, iar până în deceniul VII al secolului trecut
s-au realizat unele cartiere de locuinţe reuşite. Deceniile VII şi VIII au consemnat o perioadă
de construcţii realizate într-un ritm forţat, caracterizat prin rabatul făcut la calitate.
În ceea ce priveşte circulaţia şi transportul urban, şi acestea au suferit modificări importante,
punându-se din ce în ce mai des şi mai acut problema legăturii dintre centrul urban şi zona
periurbană. În ţara noastră, dezvoltarea urbană este negativ influenţată de persistenţa
navetismului, fenomen – de altfel – contradictoriu prin efectele sale. Dincolo de o anumită
limită, diferenţa dintre populaţia diurnă şi cea nocturnă a oraşelor determină dotarea
suplimentară cu anumite servicii a centrului oraşului şi, mai ales, a reţelei de transport, precum
şi a nucleelor de concentrare a navetiştilor: gări, autogări etc.
Datorită unei politici de industrializare forţată, prin investiţii foarte mari într-un timp relativ
scurt, în dezvoltarea oraşelor s-au creat rupturi şi discontinuităţi structurale. Realizarea marilor
ansambluri de locuit, cu tipuri de construcţii şi principii structurale şi compoziţionale
asemănătoare, pe amplasamente perimetrale – deci dificil de pus în legătură elementele spaţiale
şi volumetrice specifice fiecărui oraş – a anulat în bună măsură diferenţierea calitativă şi
personalitatea centrelor urbane româneşti, negând specificul, tradiţia oraşelor existente.

Structura demografică şi social-economică a populaţiei

Caracteristicile structurii populaţiei indică sensul posibil al evoluţiei unei localităţi.

Prin structura populaţiei se înţelege gruparea populaţiei în raport cu o serie de criterii: social-
economice, vârsta şi sexul, preocupările profesionale, veniturile, tipul de familie etc.
Toţi aceşti parametri au un caracter statistic şi sunt obţinuţi fie prin recensăminte periodice, fie
prin alte mijloace specifice şi sunt utilizaţi la întocmirea planurilor de urbanism ale localităţilor
sau a studiilor şi planurilor de modelare la nivel macroteritorial, având ca obiectiv punerea în
evidenţă a resurselor umane, conturarea perspectivelor demografice, corelarea acestora cu
prevederile de dezvoltare social-economică a oraşelor şi a sistemului general de localităţi.

Numărul de locuitori şi mişcarea populaţiei

Numărul de locuitori reprezintă acea componentă a urbanismului a cărei determinare este

influenţată de o serie de evenimente demografice – natalitate, fertilitate, mortalitate etc.
Analizat la un anumit interval de timp, semnificativ (10-20 de ani), el oferă specialiştilor
informaţii privind tendinţele generale ale mişcării populaţiei în perspectivă. Prin acest mod se
poate prognoza tipul de dezvoltare a localităţii şi gradul ei de atractivitate.
Ansamblul de fenomene care determină evoluţia numerică a populaţiei este cunoscut sub
denumirea de mişcare a populaţiei. Ritmul de creştere (evoluţia numerică a populaţiei într-o
anumită etapă) este rezultatul a două tipuri de factori:
mişcarea naturală, care poate fi în exedent sau în deficit. Ea presupune două elemente:
naşterile – care pot fi prognozate prin aplicarea unor coeficienţi privind fertilitatea şi, statistic,
prin numărul noilor născuţi;
decesele – care se pot determina prin aplicarea coeficienţilor de mortalitate sau supravieţuire pe
vârste şi sexe (numărul lor este, în genenral, constant)
Diferenţa dintre numărul naşterilor şi cel al deceselor indică mişcarea (sau creşterea) naturală a
populaţiei.
2) mişcarea migratorie, care rezultă din insuficienţa forţei de muncă locale sau zonale,
respectiv prin atragerea unei populaţii – din diferite motive – interesate să se stabilească în
oraş.
Migraţia sau creşterea mecanică a populaţiei poate determina oscilaţii mari ale numărului de
locuitori ai unui oraş sau ai unei zone. Cea mai caracteristică mişcare de acest tip este cea din
mediul rural către cel urban şi dinspre oraşele mici către oraşele mari şi foarte mari.

Mobilitatea populaţiei

Mobilitatea populaţiei se referă la o complexitate teritorială: migraţia, navetismul sau

deplasările populaţiei, dar şi mobilitatea pe plan socio-profesional (mişcările survenite prin
schimbarea profesiei, prin trecerea dintr-o categorie socială în alta). În definirea mobilităţii
sociale sunt incluse mişcările realizate într-o diversitate de variabile care definesc poziţia
persoanei în societate: gradul de educaţie şi instrucţie şcolară, sexul, starea civilă, locul de
rezidenţă etc.
Mobilitatea teritorială cuprinde totalitatea deplasărilor populaţiei şi a forţei de muncă în
teritoriu, de la o localitate la alta, cu sau fără schimbarea domiciliului stabil. Mobilitatea poate
fi: definitivă, flotantă sau zilnică (navetism).
Mobilitatea definitivă se referă la migrarea unor persoane dintr-o localitate rurală într-una
urbană sau dintr-o localitate urbană în altă localitate urbană sau rurală.
Mobilitatea flotantă este constituită, în principal, din deplasări ale populaţiei pentru intervale
de timp diferite ca durată, în vederea: efectuării de tratamente medicale, urmarea unei forme de
învăţământ, aprovizionarea sau desfacerea de produse agro-industriale, deplasărilor în interes
de serviciu, turistice, vizitării rudelor etc.
Mobilitatea zilnică defineşte deplasarea cotidiană sau la intervale de timp mici (două până la
şase zile) a forţei de muncă între localitatea de domiciliu şi locul de muncă. Acest tip de
deplasare este urmărit cu atenţie atât pentru implicaţiile sale socio-profesionale, cât şi pentru
rezolvarea amenajărilor şi dotărilor necesare.

Soluţionarea problemelor ridicate de trafic

Deplasările zilnice ale unei părţi a populaţiei presupun şi pretind accesul în timp util şi în
condiţii confortabile la zonele de interes aflate în localitate. Transportul se poate realiza cu
ajutorul diferitelor mijloace, pe căi rutiere sau căi ferate (terestre şi/sau subterane). De corecta
şi eficienta adaptare - prin proiectare şi execuţie – a acestor căi de comunicaţii depinde
flexibilitatea şi facilitatea deplasărilor.
Pentru evitarea unui consum exagerat de timp şi pentru a asigura eficienţa deplasării se
urmăreşte asigurarea izocronelor (limitele în care timpul de transport de la domiciliu la locul de
muncă se înscrie în intervalul de valori 30 – 45 min).
Câteva dintre condiţiile realizării unei deplasări optime sunt :
modernizarea căilor de circulaţie;
asigurarea calităţii infrastructurii;
folosirea mijloacelor de transport de mare viteză, care să ofere şi un înalt grad de confort;
corelarea reţelelor de transport intraurban cu cele interurbane.
Analiza acestor date şi condiţii conduce la rezultate care evidenţiază posibilitatea apariţiei a
două situaţii:
una favorabilă în ceea ce priveşte izocronele, confortul şi securitatea deplasărilor, ceea ce
conduce la acceptarea menţinerii navetismului, întrucât se poate desfăşura în condiţii
avantajoase;
o alta, nefavorabilă în ceea ce priveşte izocronele şi calitatea transportului, studiul sugerând
nevoia cazării activilor în localitatea de bază şi impunând, în această conjunctură, construirea
de locuinţe şi dotări specifice.
Deplasările cu caracter săptămânal au fost luate mai puţin în calcul până acum, dar chestiunea
lor a devenit din ce în ce mai generatoare de „presiuni” în ceea ce priveşte soluţionarea, fapt
determinat de creşterea bugetului de timp liber, în special la sfârşitul săptămânii. Caracteristica
acestui tip de deplasare este supraaglomerarea – uneori până la apariţia „gâtuirilor”- pe căile
rutiere care leagă oraşul de zonele de agrement. Rezolvarea problemei trebuie să se coreleze cu
soluţiile propuse la nivel micro şi macroteritorial.

MODULUL V

LOCUIREA URBANĂ

Tipologia oraşelor

Cunoaşterea numărului locuitorilor unui oraş nu are relevanţă doar din punct de vedere
statistic, ci constituie şi o sursă preţioasă de informaţii în ceea ce priveşte prezenţa anumitor
trăsături tipologice.
Localităţile urbane se grupează pe următoarele categorii:
Oraşe mici – cele care au sub 20.000 de locuitori
Oraşe mijlocii – cele care au mai mult de 20.000 de locuitori
Oraşe mari – cele care au peste100.000 de locuitori
Oraşe foarte mari – cele cu peste 500.000 de locuitori
Oraşe plurimilionare – care au peste 2.500.000 de locuitori
Megapolisuri – concentrări suprametropolitane, cu o populaţie mai mare de 4.000.000 de
locuitori. Există 19 asemenea tipuri de aşezări, dintre care: New-York (11.560.000), Tokio
(11.350.000), Rhein-Ruhr (10.400.000), Buenos Aires (9.000.000), Paris (8.200.000), Londra
(7.700.000 ), Moscova (7.000.000 ), Shanghai (6.900.000) etc.
Conurbaţii – aşezări cu peste 12.500.000 de locuitori şi care sunt, de fapt, regiuni urbane,
sisteme create în teritoriu şi care au funcţiuni complexe.
În ceea ce priveşte ţara noastră, procesul de urbanizare s-a înscris în tendinţele generale ale
urbanizării pe plan mondial, dar condiţiile istorice, alături de cadrul natural geografic i-au
conferit trăsături proprii. Perioada de „planificare”, de modelare dirijată – adesea incompetentă
şi iresponsabilă – a generat situaţii care trebuie reanalizate, corectate, readuse pe direcţiile
evolutive normale.
În domeniul celor care concep structurile şi al celor care cercetează fenomenele din construcţii
şi arhitectură este uşor sesizabilă orientarea către direcţii noi – precum cele din „design-ul
conceptual” sau „proiectării holistice”, care presupun o abordare şi o viziune globală asupra
obiectului arhitectural.
Dacă până în „Secolul luminilor” creaţia arhitecturală gravita în jurul corelării structurilor cu
cerinţele momentului istoric şi cu cele ale ale culturii constructive ale acestuia, actualmente
chestiunea s-a complicat, şi-a diversificat şi multiplicat cerinţele (parametrii), datorită rafinării
standardelor de confort fizic şi spiritual prin modificarea relaţiei dintre formă, materie,
energie, semnificaţii, utilitate etc., fapt care determină orientarea creaţiei arhitecturale către un
mod de gândire şi abordare de tip nou, integraţionist. Apare o epistemologie a dezvoltării
durabile se impune un alt mod de gândire relaţională.
„Conceptorii” de azi – arhitecţi, ingineri şi alţi specialişti, din cvasitotalitatea domeniilor
existenţiale – încearcă, precum coechipierii, să-şi apropie modelele de gândire, surmontând
barierele de ordin profesional, intelectual, afectiv, căutând să instituie şi să afirme soluţii
benefice, eficiente pentru mediul construit, în perspectiva integrării domeniilor de cercetare şi
proiectare din domeniul construcţiilor, arhitecturii şi urbanismului într-o concepţie de
dezvoltare durabilă.

Tipologia oraşelor româneşti

În ceea ce priveşte tipologia localităţilor urbane din ţara noastră, se acceptă următoarea
clasificare :
În funcţie de mărime, există oraşe - foarte mari, cu peste 500.000 de locuitori
- mari, având între 100.000 şi 500.000 de locuitori
- mijlocii, având între 20.000 şi 100.000 de locuitori
- mici, având un număr mai mic de 20.000 de locuitori
2) În funcţie de rolul în teritoriu, de funcţiunile social-culturale şi de modul de asigurare al
serviciilor pentru populaţia din zona de influenţă avem de a face cu:
Oraşe de categoria I – oraşe mari, cu funcţiuni complexe, centre de importanţă republicană,
având arii largi de influenţă (de ex. Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Craiova,
Constanţa, Braşov, Galaţi );
Oraşe de categoria a II-a – oraşe mari, cu funcţiuni complexe, centre economice şi social -
.culturale importante, cu arie de influenţă mai mare decât suprafaţa unui judeţ (de ex. Ploieşti,
Oradea, Sibiu, Târgovişte, Petroşani);
Oraşe de categoria a III-a – oraşe cu funcţiuni economice şi social-culturale de importanţă
judeţeană (Alba-Iulia, Vaslui, Sf.Gheorghe, Râmnicu-Vâlcea, Botoşani);
Oraşe de categoria a IV-a – oraşe – centre industriale (Hunedoara, Oneşti, Călăraşi, Reşiţa,
Lupeni);
Oraşe de categoria a V-a – oraşe cu activităţi economice şi rol de servire social-culturală de
importanţă locală ( Babadag, Lugoj, Năsăud, Mediaş);
Oraşe de categoria a VI-a – oraşe – staţiuni balneo - climaterice şi turistice ( Sinaia, Buşteni,
Călimăneşti, Eforie, Sovata, Slănic-Moldova).

Locuirea urbană

Problemele locuinţei nu mai au un caracter funcţional şi utilitar, ci un pronunţat caracter social

şi politic. În perioada contemporană concentrarea populaţiei în oraşe obligă la instituirea unor
norme obligatorii privind igiena, funcţionalitatea şi prescripţiile siguranţei construcţiilor.
Aceste condiţii fac imposibilă rezolvarea problemei locuinţei de către indivizi şi familii, de
către fiecare generaţie în parte. Conlucrarea dintre indivizi, la care se adaugă intervenţia forţei
publice, devine singurul mijloc prin care se pot găsi soluţii dacă nu perfect acceptabile, cel
puţin operaţionale - întrevăzute ca posibile - pentru o problemă atât de dificilă şi, mai mult, în
curs de amplificare (datorită ritmului rapid al urbanizării). Totodată, se pune tot mai acut
problema găsirii raportului optim dintre proprietatea individuală (privată) şi cea publică,
întrucât “existenţa spaţiului public este condiţionată de existenţa, integritatea şi stabilitatea
spaţiului privat. Trebuie să ai spaţiul – insulă al propriei tale locuiri, pentru a putea fi mai întâi
un bun vecin şi, abia mai apoi, un bun cetăţean; invers: nu te poţi învecina cu cel al cărui
teritoriu locuital se suprapune peste al tău. Inexistenţa teritoriului – insulă al locuirii sau
invadarea sistematică a integrităţii, adică a intimităţii acestuia, produc, pe cale de consecinţă,
distorsiuni în relaţia public – privat: nici spaţiul privat nu mai este prezent decât ca deziderat,
nici cel public nu mai apare decât în ipostaze caricaturale”.
Găsirea unor rezolvări ale habitatului constituie una dintre “pietrele de încercare” pentru
fiecare administraţie naţională, dar dimensiunile procesului de urbanizare contemporană au
ridicat şi ridică probleme majore, ce depăşesc graniţele preocupărilor de grup şi capătă caracter
global.
În cadrul lucrărilor Seminarului ONU referitor la problemele habitatului, desfăşurat la
Bucureşti în anul 1971 s-a menţionat că arhitecţii şi urbaniştii trebuie să revizuiască obiectiv şi
sistematic ansamblul de noţiuni referitoare la urbanism şi locuire şi să contribuie hotărâtor la
conceperea modelelor şi compoziţia ansamblurilor incluzând serviciile colective şi studiul
cadrului de viaţă.
Nu se poate vorbi despre existenţa unui model unic pentru rezolvarea acestor probleme; totul
este apreciat în funcţie de tradiţia istorică şi culturală, dezvoltarea social-economică a fiecărei
ţări sau regiuni, de traiectoria exploziei demografice (care poate fi o curbă ascendentă,
descendentă sau staţionară), de o serie de factori mai mult sau mai puţin controlabili, care –
împreună – constituie specificul evoluţiei fiecărei ţări, zone sau localităţi în parte.
Au fost puse în evidenţă şi utilizate, ca şi metode de determinare a parametrilor de referinţă
privind locuirea:
studii şi anchete sociologice al căror obiect îl constituie locuinţele şi ansamblurile de locuit
executate, încercând ca – pe baza stabilirii gradului de satisfacere a cerinţelor – să se contureze,
prin extrapolare, aspiraţiile populaţiei.
întocmirea de proiecte cu caracter anticipativ, executate de profesionişti recunoscuţi, privind
rezolvarea locuinţelor şi ansamblurilor rezidenţiale pentru etapele viitoare.
realizări – cu caracter experimental sau de unicat – prilejuită de anumite manifestări (expoziţii
universale, olimpiade etc.).
realizarea unor ansambluri de locuit cu un standard de confort deosebit – în ţările foarte
dezvoltate – care pot servi ca modele pentru studii, analize etc.
Chiar dacă aceste studii şi analize nu sunt de natură a oferi soluţii la toate problemele
existente, se pot contura însă elementele care trebuie realizate pentru ca ansamblurile
rezidenţiale – construite sau remodelate – să asigure un conform urban corespunzător, care în
principiu să constea în:
◙ asigurarea pentru fiecare familie, a unei locuinţe în care fiecare membru să beneficieze de
propria sa cameră, cu o arie locuibilă/locatar în conformitate cu cuantumul optim apreciat de
studiile socio-medicale;
◙ diversificarea locuinţelor după mărime, organizare, dotare, combinaţii posibile,
amplasament, respectând limitele impuse de nivelul veniturilor locuitorilor, nuanţate în funcţie
de posibilităţile şi cerinţele diverselor categorii de familii;
◙ asigurarea unui plus de locuinţe, care să permită permutări ale familiilor în funcţie de
modificarea structurii veniturilor, ocupaţiei etc. şi flexibilizarea – în acelaşi scop – a
rezolvărilor arhitectural-structurale;
◙ corelarea gradului de confort al locuinţei şi al ansamblului din care face parte (o vecinătate
degradantă, necorespunzătoare scade calitatea celei mai bune clădiri de locuit);
◙ precizarea nivelului optim de densitate pe baza unor complexe studii multidisciplinare;
◙ completarea, amplificarea şi diversificarea reţelei de dotări social-culturale din cadrul
ansamblurilor rezidenţiale;
◙ adaptarea fiecărei zone rezidenţiale la specificul arhitectural al oraşului.

SCHEMĂ RECAPITULATIVĂ

Urbanismul, asemeni tuturor domeniilor de activitate şi preocupare umană, s-a aliniat

permanent la modificările care au avut loc în societate, încercând să ţină pasul cu
transformările – uneori mai lente, alteori extrem de dinamice - şi propunându-şi să răspundă cât
main eficient cerinţelor membrilor comunităţii.
Marile probleme cu care se confruntă administraţiile locale de azi au începuturile în perioada
Revoluţiei industriale, căpătând – în timp şi spaţiu – dimensiuni şi complexităţi nebănuite,
adesea extrem de greu de gestionat.
Urbanismul, asemeni tuturor domeniilor de activitate şi preocupare umană, s-a aliniat
permanent la modificările care au avut loc în societate, încercând să ţină pasul cu
transformările – uneori mai lente, alteori extrem de dinamice - şi propunându-şi să răspundă cât
main eficient cerinţelor membrilor comunităţii.
Marile probleme cu care se confruntă administraţiile locale de azi au începuturile în perioada
Revoluţiei industrioale, căpătând – în timp şi spaţiu – dimensiuni şi complexităţi nebănuite,
adesea extrem de greu de gestionat.
- Conceput iniţial ca un drept al solului urban, domeniu al dreptului imobiliar, dreptul
urbanismului tinde să devină un drept al activităţilor desfăşurate în legătură cu acesta. Zonarea
a condus la trecerea de la o poliţie a afectării solului la una a activităţilor exercitate pe acest
spaţiu.
Dreptul urbanismului se analizează, în acelaşi context, ca un element al dreptului economic
atunci când acordă prioritate parcelei ca bun, bogăţie, ca resursă economică. Evoluţiile din
ultimii ani merg chiar mai departe, exprimând dorinţa de a se trece de la un urbanism imobiliar
la o adevărată politică a vieţii în aglomeraţiile din ce în ce mai populate.

BIBLIOGRAFIE
C. BĂRBULESCU, INTEGRARE TEHNOLOGICĂ ÎN ARHITECTURA
CONTEMPORANĂ, Edit. “Presa Universitară Clujană”, Cluj-Napoca, 2002
G. M. CANTACUZINO, DESPRE O ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI, Edit. “Paideia”,
Bucureşti, 2001
Fr. CHOAY, URBANISMUL – UTOPII ŞI REALITĂŢI, Edit. “Paideia & Simetria”,
Bucureşti, 2002
H. CHARLES, LES PRINCIPES DE L' URBANISME, Edit. “Dalloz”, Paris, 1993
L. CHIRIAC, ACTIVITATEA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE, Edit.
“Accent”, Cluj-Napoca, 2001
M. DUŢU, DREPTUL URBANISMULUI, Edit. “Universul Juridic”, Bucureşti, 2008
T. O. GHEORGHIU, LOCUIRE ŞI neAŞEZARE, Edit. “Paideia”, Bucureşti, 2002
- P. HALL, The City of theory (fragment din CITIES OF TOMORROW: AN
INTELLECTUAL HISTORY OF URBAN PLANNING AND DESIGN IN THE
TWENTIETH CENTURY), în THE CITY READER, Third Edition, Edited by Richard T.
LeGates and Frederic Stout, Edit. “Routledge – Tylor & Francis Group”, London and New
York, 2003
- Fr. HAUMONT, DROIT EUROPÉEN DE L’AMENAGEMENT DU TERRITOIRE ET DE
L’URBANISME, Edit. “Bruylant”, Bruxelles, 2007
S. P. HUNTINGTON, CIOCNIREA CIVILIAŢIILOR ŞI REFACEREA ORDINII
MONDIALE, Edit. “Antet”, Bucureşti, 1997
A. IANCU, ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM, Edit. “U.T. Pres”, Cluj-
Napoca, 2002
A. IOAN, O (nouă) “ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI”, Edit. “Paideia”, Bucureşti, 2002
H. JACQUOT, Fr. PRIET, DROIT DE L' URBANISME, Edit. “Dalloz”, Paris, 2004
J.-P. MARÉCHAL, B. QUENAULT, LE DÉVELOPPEMENT DURABLE. UNE
PERSPECTIVE POUR LE XXI-e SIÈCLE, Edit. ”Presses Universitaires de Rennes – PUR”,
Rennes, 2005
E.-M. MINEA, AMENAJAREA TERITORIULUI. URBANISM, Edit. ”Accent”, Cluj-
Napoca, 2003
J. MORAND-DEVILLER, DROIT DE lʼURBANISME, 5-e édition, Edit. ”Dalloz”, Paris,
2001
Fl. NICOUD, DU CONTENTIEUX ADMINISTRATIF DE lʼURBANISME, Edit. ”Presses
universitaires dʼAix Marseille”, Aix-en-Provence, 2006
P. QUILICHINI, LA POLITIQUE LOCALE DE lʼHABITAT, 2-e édition, Edit. ”Le
Moniteur”, Paris, 2006
Fl. TOURETTE, DÉVELOPPEMENT SOCIAL URBAIN ET POLITIQUE DE LA VILLE,
Edit. ”Gualino éditeur”, Paris, 2005
A. M. ZAHARIADE, A. IOAN, M. CELAC, H. –C. MANER, TEME ALE ARHITECTURII
DIN ROMÂNIA ÎN SECOLUL XX, Edit. Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2003
xxx, CODE DE lʼURBANISME – Commenté, 15-e édition, Edit. ”Dalloz”, Paris, 2006

MODULUL VI

REGLEMENTĂRI JURIDICE INCIDENTE ÎN DOMENIILE

AMENAJĂRII TERITORIULUI ŞI AL URBANISMULUI
Noţiunile de amenajare a teritoriului şi urbanism

Preocupările şi reglementările din domeniul urbanismului datează din cele mai vechi timpuri.
După cum am menţionat în partea destinată prezentării lumii antice, numeroase cerinţe au fost
impuse activităţii de construcţie. „Regulamentul oraşului Pergam obliga, de exemplu,
constructorii să respecte mai multe norme de igienă şi securitate; în caz de nerespectare a
acestora, autorităţile municipale puteau interveni pentru a sancţiona ilegalităţile şi a lua, pe
cheltuiala contravenientului, măsuri în vederea conformării construcţiilor cu regulile publice
stabilite. În Roma antică se constată existenţa servituţilor de înălţime, de perspectivă, de
aliniere, de distanţă între clădiri, de vedere şi de estetică”. Până la mijlocul secolului al XIX-
lea, urbanismul şi domeniul juridicului nu s-au întâlnit decât punctual, în „zona”
reglementărilor privind alinierea străzilor şi construcţiilor. Sporadicele reglementări apărute în
privinţa spaţiului urban – apărute, uneori, ca şi adevărate constrângeri sociale, nu îndreptăţesc
dreptul urbanismului de a guverna în domeniul amenjării teritoriului, respectiv urbanismului.
Normele juridice se definesc ca reprezentând acea categorie a normelor sociale, instituite sau
sancţionate de stat, obligatoriu de respectat în raporturile subiectelor de drept, sub garanţia
aplicării forţei de constrângere a statului în cazul nerespectării lor. Totodată trebuie să
subliniem că exercitarea drepturilor subiective peste limitele legii sau în contradicţie cu
scopurile acesteia reprezintă un abuz de drept sancţionat de lege. Legea recunoaşte exercitarea
drepturilor subiective în scopul satisfacerii intereselor personale, materiale şi culturale în acord
cu interesul general şi cu regulile de convieţuire socială.
Una dintre problemele pe care le ridică urbanismul este modul în care se pot compatibiliza
principiile care guvernează cele două tipuri de proprietate: cea publică şi cea privată, deoarece
în domeniul juridic al urbanismului, atunci când se urmăreşte realizarea proiectelor de
urbanism ale colectivităţilor publice, se poate uşor aduce atingere drepturilor proprietarilor
solurilor. Codul civil defineşte , la art.410, dreptul de proprietate: “Proprietatea este dreptul ce
are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele
determinate de lege”.
Dreptul de proprietate poate să se dovedească incompatibil cu obiectivele de amenajare pe care
le au colectivităţile publice, însă obiectivele de interes general trebuiesc atinse, astfel încât a
trebuit să se permită acestora să instituie o adevărată poliţie de urbanism, cu ajutorul căreia să
reglementeze exerciţiul drepturilor proprietarilor funciari.

Regimul juridic al urbanismului s-a dezvoltat pe două planuri. Pe de-o parte, dreptul de
proprietate a fost limitat de o manieră din ce în ce mai strictă, astfel încât individul-proprietar a
trebuit să cedeze în faţa intereselor obşteşti( dreptul de a construi - ca atribut de proprietate –
cunoscând o asemenea evoluţie).Regimul urbanismului nu a impus doar restricţii, ci evoluţia sa
a promovat o serie de garanţii pentru cei administraţi. Dezvoltări semnificative au vizat
publicitatea deciziilor în materie de urbanism, consultarea administraţilor pe calea anchetelor
publice, lupta contra arbitrariului etc.
Alături de această manieră de reglementare, şi-au făcut apariţia activităţi de serviciu public
care au impus colectivităţilor asumarea activităţii de amenajare a zonelor urbane, salubritatea,
estetica urbană şi protecţia mediului.
Dreptul urbanismului a fost definit în doctrina franceză ca un ansamblu de reguli şi instituţii
privitoare la amenajarea şi dezvoltarea urbană, permiţând încadrarea evoluţiei fizice a
localităţilor şi având ca scop realizarea obiectivelor colectivităţilor publice în acest domeniu,
cu o finalitate de incontestabil interes general. Această definiţie permite a se face distincţie
între dreptul urbanismului – edictat în scopul specific al amenajării teritoriului şi, respectiv,
legislaţiile sectoriale, stabilite pentru soluţionarea altor probleme (agricole, forestiere, sanitare),
dar care concură şi la afirmarea dreptului ocupării şi utilizării spaţiului.
Preşedinta Societăţii franceze de dreptul urbanismului - profesor Jacqueline Morand-Deviller
– consideră că dreptul urbanismului reprezintă ansamblul regulilor privind afectarea spaţiului şi
amenajarea sa.
Conceput iniţial ca un drept al solului urban, domeniu al dreptului imobiliar, dreptul
urbanismului tinde să devină un drept al activităţilor desfăşurate în legătură cu acesta. Zonarea
a condus la trecerea de la o poliţie a afectării solului la una a activităţilor exercitate pe acest
spaţiu.
Dreptul urbanismului se analizează, în acelaşi context, ca un element al dreptului economic
atunci când acordă prioritate parcelei ca bun, bogăţie, ca resursă economică. Evoluţiile din
ultimii ani merg chiar mai departe, exprimând dorinţa de a se trece de la un urbanism imobiliar
la o adevărată politică a vieţii în aglomeraţiile din ce în ce mai populate.
Dreptul urbanismului poate deveni – într-o asemenea perspectivă – un drept global, unul al
concentrării oamenilor pe un spaţiu determinat, cu întregul său cortegiu de ramificaţii:
securitate, igienă, sănătate, loisir, educaţie, mediu etc.
Legislaţia în domeniu din ţara noastră nu defineşte nici urbanismul, nici activitatea de
amenajare a teritoriului, ci privindu-le împreună, precizează conţinutul acestora, trăsăturile
specifice, obiectivele lor şi modalităţile de realizare. Astfel, Legea nr. 350/2001 privind
amenajarea teritoriului şi urbanismul prevede, la art.2 al.(3) că “Gestionarea spaţială a
teritoriului se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care
constituie ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea
spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului natural şi construit, precum şi la îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale”.
Amenajarea teritoriului – ca activitate mai largă, mai cuprinzătoare (circumscriind
urbanismul ) – trebuie să fie (în conformitate cu prevederile art.3):
globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat;
funcţională, trebuind să ţină seama de cadrul natural şi construit bazat pe valori de cultură şi
interese comune;
prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor şi
intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină seama de acestea în aplicare;
democratică, asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la adoptarea
deciziilor.
Amenajarea teritoriului – al cărei scop îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a
politicilor economice , sociale, ecologice şi culturale – se desfăşoară pe întreg teritoriul
României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel naţional,
regional şi judeţean.
Principalele obiective ale acestei activităţi sunt:
dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea specificului
acestora;
îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;
gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;
utilizarea raţională a teritoriului.

Metodologia amenajării teritoriului şi urbanismului

Amenajarea teritoriului presupune acţiuni teoretice şi practice care se direcţionează pe două

căi distincte, dar simultane şi care se completează, respectiv se susţin reciproc. Cele două căi
vizează acelaşi cadru material, dar la scări calitativ deosebite: la scară microteritorială şi la
scară macroteritorială.
Studiul de amenajarea teritoriului la scară microteritorială are un caracter preponderent
analitic. El porneşte de la unitatea de bază – aşezarea (urbană sau rurală) şi de la componentele
morfologice ale acesteia: zona, cartierul, ansamblul urbanistic etc.
Pe trepte succesive se abordează forme structurale tot mai ample: grupe de localităţi,
microregiuni municipale, judeţe, structuri interjudeţene şi regionale, inclusiv reţeaua de
magistrale care realizează conexiunile, ajungând – prin asamblarea coordonată a acestor studii
– la o viziune de ansamblu a organizării întregului teritoriu naţional.
Studiul de amenajarea teritoriului la scară macroteritorială abordează problematica într-un
concept global şi sintetic, prefigurându-se modele structurale de perspectivă care se referă la
întreg teritoriul ţării. Pe baza unei selecţii a modelelor iniţiale se compartimentează teritoriul în
regiuni echilibrate ca profil social-economic, în arii judeţene specializate funcţional care
determină fluxurile majore de comunicaţie şi energetice. Se pot stabili astfel zonele,
platformele şi modurile polarizatoare ale forţelor de producţie, se estimează mărimea şi
specificul tuturor localităţilor din reţea, făcându-se şi ierarhizarea lor în teritoriu. Pot fi
prevăzute direcţiile de dezvoltare şi se pot anticipa necesităţile de echipare complexă,
amplasarea şi etapele de edificare a investiţiilor, priorităţile şi urgenţele.
Abordarea problemelor aceluiaşi cadru teritorial pe cele două căi simultane permite ca, prin
compararea obiectivă a soluţiilor şi selectarea prin optimizare, să se elaboreze sinteza
propunerilor privind eşalonarea acţiunilor remodelatoare a teritoriului atât pentru un viitor
imediat, cât şi pentru o perspectivă mai îndepărtată pentru întreaga reţea de loalităţi, pentru
întregul teritoriu naţional.
Urbanismul trebuie să reprezinte – potrivit legii – o activitate:
operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a
teritoriului;
integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităţilor.
normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea destinaţiilor şi
gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii (art. 4).
Răspunderea pentru activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism revine, potrivit legii
(respectiv art. 6), autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.
Urbanismul are ca scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin realizarea strategiilor
de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung. Activitatea se desfăşoară la nivelul tuturor
localităţilor urbane şi rurale, în acord cu potenţialul acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor.
Principalele obiective ale activităţii sunt:
■ îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea accesului la
infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii;
■ crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi ale
persoanelor cu handicap;
■ utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate; extinderea
controlată a zonelor construite;
■ protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;
■ asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane şi
rurale;
■ protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale .

Autorităţile cu atribuţii în materie de urbanizare şi documentaţii de urbanism

Noţiunea de “administraţie publică” are două sensuri. Într-unul desemnează o anumită
activitate, iar în celălalt semnifică organul de stat care realizează această activitate. Pornind de
la aceste chestiuni, se poate explica noţiunea de “serviciu public” – de care se legă noţiunea
administraţiei publice – acesta (serviciul public) putând fi înţeles fie ca prestaţie, fie ca
organism care realizează această prestaţie.
Administraţia publică având menirea de a servi interesului public, prin natura ei are ca obiect
realizarea valorilor politice care exprimă interesele generale ale societăţii organizate de către
stat. Punerea în executare a legilor aparţine puterii executive, cu ajutorul administraţiei
publice. Administraţia publică, atât ca activitate, cât şi ca organizare, depinde de lege, fiind în
acelaşi timp expresia şi instrumentul acesteia. Mai mult, administraţia publică deschide
perspectiva necesităţii contenciosului administrativ, instituţie menită să asigure respectarea
legii de către administraţia publică însăşi.
Apariţia şi evoluţia preocupărilor administraţiei în materie de urbanism datează la noi încă de
pe vremea Regulamentelor organice (1831), prin care s-au instituit “ sfaturile orăşeneşti”,
având ca şi atribuţii principale administrarea şi gospodărirea oraşelor în componentele sale
(pavarea, iluminatul, politica urbanistică de înfrumuseţare etc.). Nevoia acordării de
personalitate juridică localităţilor urbane s-a numărat printre obiectivele programelor
Revoluţiei de la 1848, idee care avea să fie concretizată prin reglementările timpului.
Fără a mai enumera, nici măcar succint, reglementările din domeniul urbanismului, de la aceste
forme timpurii până în zilele noastre, ne permitem să le abordăm pe cele aflate în vigoare.

Structura instituţională

La data de 23 mai 2001 a intrat în vigoare Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 prin
care se stabileşte că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi
funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice,
eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi consultării cetăţenilor în
soluţionarea problemelor locale de interes deosebit ( art.2, al.2 )
Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe
sunt consiliile locale, comunale şi orăşeneşti, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi
executive .În fiecare judeţ se constituie un consiliu judeţean, ca autoritate a administraţiei
publice locale, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea
realizării serviciilor publice de interes judeţean (art.22).
Consiliul local analizează şi aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a
teritoriului şi urbanism ale localităţilor, stabilind mijloacele materiale şi financiare necesare în
vederea realizării acestora; aprobă alocarea de fonduri din bugetul local pentru acţiuni de
apărare împotriva inundaţiilor, incendiilor, dezastrelor şi fenomenelor meteorologice
periculoase. De asemenea, consiliul local stabileşte măsurile necesare pentru construirea,
întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor, precum şi a întregii infrastructuri aparţinând
căilor de comunicaţii de interes local (art.38).
Consiliul judeţean, potrivit art.104 al.1 lit.j, stabileşte, pe baza consultării autorităţilor
administraţiei publice locale, comunale şi orăşeneşti, proiectele de organizare şi amenajare a
teritoriului judeţului, precum şi de dezvoltare urbanistică generală a judeţului şi a unităţilor
administrativ-teritoriale componente, şi urmăreşte modul de realizare a acestora în cooperare
cu autorităţile administraţiei publice locale, comunale şi orăşeneşti implicate.
Organul administraţiei publice centrale de specialitate, care aplică strategia dezvoltării şi
politica Guvernului în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului, lucrărilor publice şi
construcţiilor, cu respectarea autonomiei locale este ministerul de resort. Atribuţiile sale
privesc, printre altele, asigurarea elaborării Planului de amenajare a teritoriului naţional ca
sinteză a politicilor şi planurilor sectoriale şi locale de amenajare a teritoriului, stabilirea,
împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale care au atribuţii în domeniu, de
măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică, arhitecturală sau peisagistică. Organizează
activitatea de cercetare ştiinţifică de interes public în domeniile amenajării teritoriului,
urbanismului şi pentru creşterea stabilităţii, siguranţei construcţiilor şi protecţiei antiseismice şi
organizează elaborarea, avizarea şi aprobarea normativelor, prescripţiilor şi reglementărilor
tehnice pentru domeniile sale de activitate, organizând şi controlul privind aplicarea acestora.
De asemenea, ministerul de resort exercită controlul de stat din domeniul construcţiilor,
lucrărilor publice urbanismului şi amenajării teritoriului privind respectarea regimului de
autorizare a construcţiilor, precum şi aplicarea sistemului calităţii cu privire la proiectarea,
executarea, exploatarea şi utilizarea construcţiilor prin intermediul Inspecţiei de stat în
construcţii, aceasta fiind organizată, în cadrul ministerului ca inspecţie centrală, iar în plan
teritorial funcţionând ca servicii publice descentralizate – inspecţii judeţene.
Alături de aceste structuri administrative mai există o serie de alte organisme guvernamentale
sau neguvernamentale care concură la promovarea şi realizarea politicilor şi reglementărilor de
urbanism ( consilii interministeriale, consilii tehnice; Uniunea Arhitecţilor, Asociaţia
Profesională a Urbaniştilor, Uniunea Artiştilor Plastici, alte organizaţii ştiinţifice, profesionale,
de creaţie).

MODULELE VII-VIII-IX

DOCUMENTAŢII DE AMENAJARE A TERITORIULUI ŞI URBANISM.

REGLEMENTĂRI LEGALE PRIVITOARE LA DOCUMENTAȚIILE DE URBANISM.
AUTORIZAREA EXECUTĂRII LUCRĂRILOR DE CONSTRUCȚII

În “litera legii”, prin “documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism” se înţelege

planurile de amenajare a teritoriului, planurile de urbanism, Regulamentul general de
urbanism şi regulamentele locale de urbanism, avizate şi aprobate conform legii – art.39 al.(1).
Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter director, iar
documentaţiile de urbanism cuprind reglementări operaţionale.(art.39, al.2).
Documentaţiile de amenajare a teritoriului sunt:
Planul de amenajare a teritoriului naţional;
Planul de amenajare a teritoriului zonal;
Planul de amenajare a teritoriului judeţean;
Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter director şi reprezintă sinteza
programelor strategice sectoriale pe termen mediu şi lung pentru întreg teritoriul ţării; el este
compus din secţiuni specializate: Căi de comunicaţie, Ape, Zone protejate, Reţeaua de
localităţi, Zone de risc natural, Turismul, Dezvoltarea rurală (prin lege se pot aproba şi alte
secţiuni).
Planul de amenajare a teritoriului judeţean, corelat cu celelalte două categorii de planuri,
devine obligatoriu, în ceea ce priveşte conţinutul său, pentru celelalte planuri de amenajare a
teritoriului şi de urbanism pe care le detaliază.
Planul de amenajare a teritoriului zonal are rol director şi se realizează în vederea soluţionării
unor probleme specifice ale unor teritorii (care pot fi intercomunale, interorăşeneşti,
interjudeţene, regionale etc.).
În raport cu amploarea şi conţinutul lor, elaborarea documentaţiilor de amenajarea teritoriului
şi de urbanism sunt date – diferenţiat – în competenţa autorităţilor administraţiei publice
centrale sau locale. Astfel:
♦ întocmirea planului de amenajare a teritoriului naţional (PATN) este de competenţa
administraţiei publice centrale şi se adoptă prin lege. Prevederile PATN sunt obligatorii şi se
aplică în amenajarea teritoriului judeţelor, municipiilor, oraşelor sau comunelor, după caz.
♦ planurile zonale de amenajarea teritoriului se întocmesc de către administraţia publică
centrală şi organismele centrale ori teritoriale interesate. Acestea se aprobă de către Consiliile
judeţene, respectiv Consiliile locale.
♦ pentru planurile de amenajare a teritoriilor interorăşeneşti sau intercomunale competenţa
întocmirii lor revine Consiliilor locale interesate în cooperare.
♦ competenţa întocmirii planurilor de urbanism ale localităţilor, precum şi a regulamentelor de
urbanism aparţine Consiliilor orăşeneşti sau comunale.
Documentaţiile de urbanism se referă la localităţile urbane şi rurale şi reglemeneatză utilizarea
terenurilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu construcţii. Ele transpun la nivelul localităţilor
propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean; având
caracter de reglementare specifică, stabilesc reguli care se aplică direct asupra localităţilor şi
părţilor din acestea până la nivelul parcelelor cadastrale, constituind elemente de fundamentare
obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism.
Documentaţiile de urbanism sunt următoarele:
Planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia (PUG);
Planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent acestuia (PUZ);
Planul urbanistic de detaliu (PUD).
Planul urbanistic general are caracter director şi de reglementare operaţională; el prezintă
strategia, priorităţile şi reglementările de urbanism aplicate în utilizarea terenurilor şi
construcţiilor în cadrul localităţii. El se realizează în cadrul mai multor etape, începând cu cea
preliminară. Aceasta cuprinde o parte scrisă şi una desenată privind analiza situaţiei existente şi
situaţia juridică a terenurilor, fiind evidenţiate terenurile aflate în proprietatea consiliilor locale
şi care sunt destinate construirii de locuinţe, în vederea punerii în aplicare a Programului
naţional de locuinţe.
Fiecare localitate trebuie să întocmească PUG, să îl actualizeze la 5-10 ani şi să îl aprobe,
acesta constituind baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare.
Dintre reglementările pe termen scurt, la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale de
bază, menţionăm:
stabilirea şi delimitarea teritoriului intravilan în relaţie cu teritoriul administrativ al localităţii;
stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan;
zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie;
delimitarea zonei afectate de servituţi publice;
modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare etc.
PUG cuprinde prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la:
- evoluţia în perspectivă a localităţii;
- direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu;
- traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în planurile de amenajare a
teritoriului naţional, zonal şi judeţean.
Delimitarea localităţilor (respectiv stabilirea intravilanului) are ca şi scop împiedicarea
extinderii haotice a aşezărilor.
Perimetrul construibil al localităţii reprezintă limita convenţională în interiorul căreia se
grupează – în mod omogen – toate zonele funcţionale ale aşezării. Acest perimetru închide un
teren unitar; numai în cazuri de excepţie – cum ar fi: condiţii naturale deosebite, situri istorice,
amplasarea unor obiective speciale etc. – perimetrul construibil poate să cuprindă unele teritorii
distincte, izolate, în afara limitei principale.
Criteriile de delimitare se stabilesc în funcţie de :
cadrul natural şi condiţiile specifice terenului;
forma şi organizarea localităţii ( este de dorit ca forma să fie adunată, pentru a se evita
dezvoltarea dezechilibrată numai în lungime, tentaculară sau polinucleară);
în dezvoltarea perimetrului construibil se iau în calcul rezerve de teren liber pentru dezvoltarea
ulterioară.
Există două tipuri de limite care marchează acest perimetru, şi anume: limite naturale (cursuri
de apă, plantaţii, terase naturale, lacuri etc.) şi limite artificiale (căi ferate, magistrale de
circulaţie rutieră, centuri pantate, borne etc.).

Zonificarea funcţională

Dezvoltarea economico-socială a localităţilor a implicat stabilirea unor criterii de zonare macro

şi microeconomică adecvată. La baza asigurării acestor criterii a stat Legea privind
sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale.
Zonarea funcţională a teritoriului ţării are la bază valorificarea superioară şi raţională a
resurselor materiale şi umane, creşterea eficienţei economice şi sociale a investiţiilor, cu
respectarea şi menţinerea echilibrului ecologic şi de protecţie a mediului. Zonarea teritorială
face posibilă cunoaşterea în detaliu a fiecărei zone a ţării şi constituie un instrument de
planificare a economiei naţionale.
Zonarea funcţională delimitează teritoriul în raport cu posibilităţile de dezvoltare ale
principalelor ramuri ale economiei naţionale: industrie, agricultură, silvicultură, turism ş.a. În
funcţie de ponderea pe care o au în valoarea producţiei globale, de structura populaţiei ocupate
şi de aria de cuprindere, se pot distinge următoarele categorii de zone funcţionale: zone cu
profil complex, zone cu profil mixt, zone cu profil dominant.
Un loc important în zonarea funcţională a terenului, având la bază elementele principale
privind posibilităţile de dezvoltare a fiecărei zone în parte şi a teritoriului în general, îl
constituie dezvoltarea reţelei de localităţi urbane şi rurale, având drept scop îmbunătăţirea
treptată a repartiţiei populaţiei în teritoriu, prin realizarea pe etape a unei reţele de localităţi
diferenţiate prin funcţiunile economice, care să se completeze însă armonios cu ansamblul
economic-social al ţării. Studiile de sistematizare a teritoriului se referă şi la conservarea
mediului, ele trebuind să circumscrie şi problematica protecţiei aerului, apelor, solului – şi a
resurselor naturale ale acestuia - , protecţiei pădurilor, a resurselor balneoclimaterice şi turistice
ş.a.
Zona funcţională reprezintă acel teritoriu din cadrul localităţii care este echipat şi amenajat
pentru desfăşurarea - cu preponderenţă - a unui anumit tip de activitate. Zonele unei localităţi
se află în relaţie de interdependenţă şi, adesea, de interferenţă.
Principalele zone ale unei aşezări urbane sunt:
Zona industrială – cuprinde totalitatea obiectivelor de producţie (care pot fi grupate pe
platforme industriale) şi a celor de depozitare. Amplasarea zonelor industriale se face, de
regulă, în perimetrul construibil şi numai în cazuri deosebite în afara acestuia. În funcţie de
condiţiile de protecţie a mediului ( şi ne referim la gradul de nocivitate a acestor activităţi) în
cadrul perimetrului construibil obiectivele industriale pot fi amplasate în interiorul zonelor de
locuit, la marginea acestora sau la distanţă, dezvoltate în prelungire sau în paralel.
Mărimea zonelor industriale depinde de mai mulţi factori şi se stabileşte, de regulă, pe baza a
doi parametri caracteristici: numărul locuitorilor din zonă şi suprafaţa construcţiilor care
urmează a fi executate.
Unul din factorii care influenţează pozitiv restrângerea zonei industriale şi reducerea costurilor
este asigurarea unei cooperări adecvate între diferitele unităţi de producţie cu privire la utilităţi
- transporturi, alimentare cu apă, energie, canalizare – şi la servicii. Cooperarea trebuie extinsă
şi între zona industrială şi zonele de locuit, în principal pentru scurtarea distanţelor de transport
între aceste zone şi în vederea folosirii aceloraşi surse şi căi de utilităţi (apă, energie, canalizare
etc.).
Zona de locuit – cuprinde terenurile aferente locuinţelor, dotărilor social-culturale şi ale căilor
de circulaţie aferente şi se structurează sub forma unităţilor urbanistice complexe: complex,
cartier, sector. Uneori, zona de locuit şi zona industrială se întrepătrund prin amplasarea în
interiorul zonei de locuit a unor spaţii productive nepoluante (spre exemplu industrie
alimentară, industrie uşoară ).
O astfel de rezolvare poate avea efecte pozitive, dat fiind accesul mai rapid şi mai uşor la locul
de muncă şi descongestionarea căilor de acces spre marile platforme industriale.
Determinarea şi dimensionarea zonei de locuinţe are la bază o serie de factori economici,
sociali, ecologici etc. , printre care: caracteristicile geotehnice şi de relief ale terenului;
protecţia antiseismică; protecţia contra surselor poluante; regimul de înălţime; suprafaţa de
teren ocupată care, împreună cu regimul de înălţime determină şi densitatea construcţiilor;
orientarea faţă de punctele cardinale – pentru o însorire cât mai îndelungată a încăperilor de
locuit ş.a.
Structura zonelor de locuinţe se organizează astfel încât să formeze unităţi urbanistice
complexe – grupe de locuinţe, complexe de locuinţe, cartiere, sectoare, oraşe care, în afara
locuinţelor, trebuie să înglobeze şi dotările social-culturale necesare, cum sunt: spaţiile de
învăţământ, culturale şi sportive, pentru asistenţă medicală, comerciale şi de alimentaţie
publică, unităţi prestatoare de servicii, parcaje, garaje, spaţii verzi etc. Pentru determinarea
dotărilor necesare zonelor de locuinţe, în funcţie de numărul de locuitori ai acestora, sunt
stabiliţi indici medii orientativi, care dau necesarul de teren şi spaţii de construit.
Zona de locuit are cea mai mare pondere în cadrul teritoriului, atât ca şi suprafaţă
(reprezentând 40– 60 - 80 % din suprafaţa aşezării urbane), cât şi ca importanţă. Funcţiunile
zonei de locuit sunt: asigurarea cazării populaţiei şi oferirea cadrului construit, specific
amenajat pentru desfăşurarea vieţii sociale şi particulare a acesteia. Componenţa zonei include:
locuinţe de toate tipurile şi categoriile; dotările aferente; spaţiile plantate de folosinţă comună;
căile de circulaţie şi amenajările aferente: parcaje, garaje, platforme gospodăreşti.
Fiecare parte a zonei de locuit se defineşte prin: numărul de locuitori şi întinderea ariei
respective; de aici rezultă frcvenţa funcţiilor urbane şi distanţele maxime – în timp şi spaţiu –
între locuinţă şi dotările necesare. Se pot, astfel, defini tipurile de compartimentări morfologice
ale zonei de locuit ca fiind: grupa de locuit, unitatea complexă urbană, cartierul şi sectorul
(orăşenesc).
Grupa de locuit prezintă ca şi caracteristici:
funcţiuni permenente;
distanţe, în timp şi spaţiu: 3 minute, respectiv 200 m;
număr de locuitori: între 400 şi 2.500 ;
suprafaţă: între 2 şi 6 ha;
În ceea ce priveşte serviciile asigurate, putem enumera:
► supravegherea şi joaca preşcolarilor;
► odihna vârstnicilor;
► aprovizionarea cu produse de primă necesitate;
► aprovizionarea cu ziare, timbre, ţigări etc.;
► spălătorii;
► platforme de depozitare pentru deşeurile menajere;
► parcaje pentru biciclete, motorete, autovehicule personale.
În cadrul acestei unităţi morfologice de locuit, unităţile prestatoare de servicii sunt amplasate
chiar în clădirile de locuit sau în imediata lor apropiere contribuind astfel, printr-un consum
minim de timp, la satisfacerea cerinţelor imediate, de mare frecvenţă şi urgenţă ale locuitorilor.
Unitatea complexă urbană are ca şi trăsături specifice:
funcţiuni cotidiene;
dotări amplasate la distanţe, în timp şi spaţiu, la 8 minute, respectiv 500 m;
număr de locuitori: între 3.500 şi 10.000 (maximum 16.000);
suprafaţă: între 10 şi 20 ha;
Complexul de locuit reprezintă unitatea urbanistică de bază, fiind format din mai multe grupe
de locuit şi are limite relativ bine conturate prin străzi de importanţă orăşenească sau de
elemente naturale.
Serviciile asigurate sunt:
► spaţii pentru joacă şi sport pentru copii şi tineri;
► spaţii şi amenajări pentru recreaţie, pentru dans;
► creşă, grădiniţă, şcoală elementară;
► magazine alimentare şi nealimentare;
► ateliere de întreţinere şi reparaţii curente;
► cinematografe, cofeterie, bufet;
► librărie, farmacie, dispensar, oficiu poştal;
► parc, bazin de înot, patinoar;
► administraţie locală, CEC;
► garaje şi parcaje pentru autovehicule particulare şi publice;
► staţii de taximetre.
Cartierul se caracterizează prin:
dotarea cu amenajări şi servicii cu caracter periodic,
amplasate în timp şi spaţiu la 20 minute, respectiv la 1.200 m;
numărul de locuitori variază de la 15.000 la 30.000 – limita inferioară şi între 50.000 şi
100.000 – limita superioară;
suprafaţa este cuprinsă între 60 şi 80 ha – limita inferioară, respectiv 150 – 300 ha – limita
superioară.
Cartierul constituie prima treaptă dintre unităţile morfologice urbane în care poate fi asigurat
un nivel complex de confort orăşenesc.El constituie modelul de dotare pe care trebuie să îl
urmeze oraşele mici şi mijlocii. Mărimea cartierului, ca şi a complexului, este direct
proporţională cu mărimea oraşului, limitele sale fiind conturate de arterele de mare circulaţie,
de zonele industriale sau, eventual, de elemente naturale.
Cartierul este format din:
teritoriile complexelor de locuit componente;
dotările social-culturale de folosinţă periodică;
parcul (mare) de cartier;
arterele de circulaţie interioară.
Serviciile oferite de dotările de cartier sunt complexe:
► liceu, şcoli profesionale specializate;
► casă de cultură (casă a tineretului) cu teatru, cinematograf, spaţiu expoziţional;
► sală polivalentă;
► policlinică, clinici particulare, farmacii;
► supermagazine;
► restaurante, cofeterii, baruri;
► ateliere de confecţii şi reparaţii complexe, curăţătorii;
► servicii de administraţie publică (financiară, locativă, poliţie, notariate etc.)
► unităţi economice de producţie nenocivă.
Sectorul orăşenesc este unitatea urbanistică caracteristică oraşelor mari şi foarte mari (în ţara
noastră doar capitala beneficiază de o asemenea împărţire).
Câteva dintre caracteristicile sectorului sunt:
numărul de locuitori: între 100.000 şi 200.000;
suprafaţa: între 500 şi 800 ha.
Elementele constitutive ale unui sector sunt:
teritoriile cartierelor – cu dotările specifice;
dotări specializate de folosinţă ocazională;
artere de circulaţie;
zone de recreere, spaţii verzi.
Structurarea şi sistematizarea oraşelor constituie un proces complicat şi prezintă dificultăţi mai
ales în oraşele cu evoluţie spontană, deţinătoare ale unor situ-uri valoroase, ale unor tradiţii
puternice în ceea ce priveşte proprietatea şi modul de locuire.
În aceste situaţii este necesar ca rezolvările să se adapteze la situaţia existentă, urmărindu-se
corelarea – la un nivel optim – a modernizării zonelor cu păstrarea şi punerea în valoare a
fondului construit existent, menţinerea unui echilibru şi la nivelul existenţei ritmurilor diferite
de “viaţă” a edificiilor noi şi a celor vechi. Spiritul în care trebuie să aibă loc intervenţiile
asupra oraşelor nu trebuie să fie dominat nici de preocupări cu o puternică tentă arheologică,
nici de cele marcate de spiritul practic, nici de cele care sunt “focalizate” pe aspectul estetic, ci
trebuie să se adapteze necontenit la natură şi la trecut, astfel încât să se realizeze o continuare,
nu o suprapunere.
Unul dintre elementele cele mai sensibile în acţiunile de modernizare, de reconstrucţie a unor
zone din oraşe îl constituie graba: este de dorit ca nimic să nu se facă sub semnul urgenţei,
chiar pripei. Acest deziderat va fi accesibil şi funcţional numai atunci când vom avea o
legislaţie bine chibzuită, coerentă, reformatoare cu adevărat – şi în ideea ca omul de rând să fie
instruit, educat în spiritul unui util îmbinat cu frumosul, cu practicul, cu ecologicul şi, nu în
ultimul rând, liber să-şi mărturisească, în aceste coordonate, dorinţa de fericire. “ O societate
are tot atâta nevoie de legile spaţiale ale armoniei care o cuprind, cât de o constituţie”.
c) Zona dotărilor social-culturale – cuprinde terenurile pe care sunt amplasate spaţiile
comerciale, teatrele, cinematografele, spitalele, şcolile, hotelurile, primăriile etc. Dotările de
importanţă orăşenească se amplasează în centrul civil al localităţii.
d) Zona spaţiilor verzi – este formată din terenurile destinate parcurilor, grădinilor etc. Prezenţa
acestei zone în oraş este obligatorie pentru păstrarea echilibrului ecologic urban şi păstrarea
unui mediu de viaţă sănătos.
e) Zona de circulaţie şi transport – cuprinde terenurile destinate principalelor artere de
circulaţie şi amenajările aferente: parcaje, garaje, gări, aeroporturi, porturi navale etc.
Planul urbanistic zonal (PUZ) are caracter de reglementare specifică, detaliată şi asigură
corelarea dezvoltării urbanistice complexe cu prevederile PUG ale unei zone delimitate din
interiorul localităţii. El reprezintă documentaţia referitoare la o zonă dintr-o localitate actuală
sau viitoare, prin care se analizează situaţia existentă şi se precizează toate elementele
urbanistice necesare eliberării certificatelor de urbanism şi autorizaţiilor de construire.
Elaborarea PUZ poate fi generată de intenţia realizării unui obiectiv sau unui ansamblu de
obiective care determină o influenţă deosebită din punct de vedere urbanistic într-o zonă mai
extinsă, care nu se suprapune neapărat cu zonele şi subzonele stabilite prin PUG.
PUZ cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la:
organizarea reţelei stradale;
organizarea arhitectural-urbanistică;
modul de utilizare a terenurilor (prin stabilirea indicilor privind utilizarea terenurilor, POT –
Procentul de Ocupare a Terenului şi, respectiv, CUT – Coeficientul de Utilizare a Terenului),
statutul juridic şi circulaţia acestora;
protejarea monumentelor istorice.
Elaborarea PUZ este obligatorie în cazul: zonelor centrale ale localităţilor; zonelor protejate şi
de protecţie a monumentelor, a complexelor de odihnă şi agrement, a parcurilor industriale etc.
Planul urbanistic de detaliu (PUD) este documentaţia prin care se stabilesc condiţiile de
amplasare şi executare pe un anumit teren a uneia sau mai multe construcţii cu destinaţie
precizată, cu respectarea prevederilor celorlalte documentaţii de urbanism şi amenajare a
teritoriului şi a condiţiilor particulare generate de teren, de vecinătatea acestuia şi cerinţele
funcţionale. El are exclusiv caracter de reglementare specifică prin care se asigură condiţiile de
amplasare, dimensionare, conformare şi servire edilitară a unuia sau mai multor obiective pe
una sau mai multe parcele adiacente, pe unul sau mai multe amplasamente, în corelare cu
vecinătăţile imediate.
În funcţie de complexitatea obiectivelor de investiţie, de caracteristicile vecinătăţilor, de gradul
de detaliere a PUG sau PUZ, administraţia publică locală poate iniţia sau solicita – prin
certificatul de urbanism – elaborarea PUD. Acesta poate fi elaborat şi la iniţiativa unui
investitor în vederea obţinerii certificatului de urbanism.
PUD cuprinde reglementările rezultate din concepţia generală de urbanism şi arhitectură cu
privire la amplasarea şi încadrarea în sit a construcţilor şi amenajărilor exterioare aferente.
În cadrul PUD se include date referitoare la dimensionarea, funcţionalitatea şi aspectul
arhitectural al construcţiilor prevăzute, precum şi la determinarea mărimii limitelor zonei
studiate, care stau la baza întocmirii documentaţiilor pentru obţinerea autorizaţiei de
construire.
PUD cuprinde reglementări cu privire la:
- asigurarea accesibilităţii şi racordarea la reţelele edilitare;
- permisivităţi şi constrângeri urbanistice privind volumele construite şi amenajările;
- relaţiile funcţionale şi estetice cu vecinătatea;
- compatibilitatea funcţiunilor şi conformarea construcţiilor, amenajărilor şi plantaţiilor;
- regimul juridic şi circulaţia terenurilor şi construcţiilor.
Regulamentul general de urbanism reprezintă sistemul de norme tehnice, juridice şi economice
care stă la baza elaborării planurilor de urbanism, precum şi a regulamentelor locale de
urbanism. El stabileşte regulile de ocupare a terenurilor şi amplasare a construcţiilor, respectiv
a amenajărilor aferente acestora. Controlul de stat în aplicarea Regulamentului general de
urbanism revine Inspecţiei de Stat în Construcţii, Lucrări Publice, Urbanism şi Amenajarea
Teritoriului din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei.
Regulamentul general de urbanism se elaborează de către administraţia centrală de specialitate,
pe baza principiilor generale ale activităţii de urbanism şi amenajarea teritoriului stabilite prin
lege şi aprobate de către Guvern. El se întocmeşte, de regulă, odată cu PUG sau PUZ şi,
împreună cu regulamentele aferente, devin – odată cu aprobarea lor – acte de autoritate ale
administraţiei publice locale.
Planurile de urbanism generale şi regulamentele locale de urbanism ale localităţilor se
elaborează şi se aprobă de către consiliile locale şi cuprind norme obligatorii pentru autorizarea
executării construcţiilor. Regulamentul aferent PUG explică şi detaliază, sub forma unor
prescripţii şi recomandări, PUG în vederea urmăririi şi aplicării acestuia. De obicei,
regulamentul aferent PUG ste structurat astfel: prescripţii şi recomandări generale, la nivelul
localităţii; prescripţii şi recomandări specifice zonelor, subzonelor sau unităţilor teritoriale de
referinţă.
Regulamentul aferent PUZ explică şi detaliază, sub forma unor prescripţii şi recomandări, PUZ
în vederea urmăririi aplicării acestuia. El cuprinde reguli specifice de urbanism instituite în
zona studiată, care pot completa sau detalia regulamentul aferent PUG.
Trebuie reţinut, aşadar, că în raport cu amploarea şi conţinutul lor, elaborarea documentaţiilor
de amenajare a teritoriului şi de urbanism incumbă diferenţiat autorităţilor administraţiei
publice centrale sau locale.
Punerea de acord a documentaţiilor se urmăreşte de către acestea astfel: prevederile planurilor
aprobate pentru un teritoriu se preiau şi se detaliază documentaţiile ce se elaborează pentru
părţi componente ale teritoriului respectiv; în planurile de amenajare a teritoriului şi de
urbanism se introduc prevederile principale ale documentaţiilor aprobate pentru părţi
componente ale acelui teritoriu.
După aprobare, PUG, PUZ şi PUD, împreună cu regulamentele locale de urbanism aferente
sunt opozabile în justiţie.
Iniţiativa elaborării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aparţine
colectivităţilor locale, prin autorităţile deliberative şi executive, Guvernului, precum şi
persoanelor fizice sau juridice interesate în amenajarea teritoriului şi în dezvoltarea
localităţilor.
Activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se finanţează din bugetele locale ale
unităţilor administrativ-teritoriale, din bugetul de stat, precum şi de persoane juridice şi fizice
interesate în dezvoltarea unor localităţi sau a unor zone din cadrul acestora.
Avizarea şi aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism se fac de către
autorităţile şi organismele centrale şi teritoriale interesate (potrivit prevederilor anexei 1 din
Legea 350/2001).
Participarea populaţiei la aceste activităţi se realizează prin: informarea ei, prin consultare,
precum şi prin alte forme de participare prevăzute de lege. Este evident că, în măsura în care
cetăţenii au un bagaj de informaţii mai bogat, cu cât îşi fac cunoscute mai bine problemele,
impunând forurilor competente soluţionarea lor, cu atât va fi mai utilă şi mai eficientă
intervenţia lor la nivelul elaborării şi punerii în aplicare a programelor în domeniu, conducând
astfel la rezultate benefice în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă, confortul material, spiritual şi
estetic, atât la nivelul habitatului cât şi la locul de muncă.
Autorizaţiile de urbanism. Ca orice procedură de autorizare administrativă, şi cea de urbanism
presupune parcurgerea anumitor etape, finalizate prin elaborarea şi eliberarea anumitor
documente, respectiv certificatul de urbanism şi apoi autorizaţia de construire. Regulile de
urbanism, cu toate că ar trebui cunoscute pe calea măsurilor publicitare adoptate de autorităţile
publice, nu permit proprietarului ori dobânditorului cu orice titlu al unui imobil – prin
insuficienţa lor - să cunoască şi, mai ales, să aprecieze anvergura sarcinilor de urbanism care
grevează (poartă asupra) bunul(ui) respectiv. De aceea, cu ocazia fiecărei tranzacţii imobiliare,
se interoghează administraţia asupra naturii şi conţinutului servituţilor de urbanism aplicabile
imobilului care formează obiectul tranzacţiei. Iniţial, răspunsul se concretiza într-o simplă notă
informativă care, treptat, s-a transformat în certificatul de urbanism de azi. Acesta a avut, la
rându-i, o evoluţie semnificativă (în ceea ce priveşte natura şi rolul îndeplinit), la început fiind
doar un simplu instrument de informare individuală asupra servituţilor administrative
aplicabile imobilului, pentru ca astăzi să devină un instrument de control al utilizării
terenurilor.
Certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire sunt reglementate de dispoziţiile Legii nr.
350/2001, precum şi de cele ale Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor
şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, republicată şi modificată prin Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 231/2000.
Certificatul de urbanism este (în conformitate cu art. 29 al Legii nr. 350/2001) actul de
informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea publică face cunoscute regimul juridic,
economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii,
tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare, potrivit legii. Din această definiţie rezultă
că certificatul de urbanism oferă informaţii asupra constructibilităţii unui teren sau în privinţa
fezabilităţii unei operaţiuni determinate.
Acest act este necesar întocmirii documentaţiei şi dosarului în vederea obţinerii autorizaţiei de
construire, dar el nu ţine loc de autorizaţie de construire. Din punct de vedere juridic,
certificatul de urbanism are valoarea unui aviz, care, în anumite condiţii, produce efecte
obligatorii. Acesta are un rol important, respectiv garantează destinatarului său că, pe parcursul
unei anumite perioade, nu i se vor opune modificări care să afecteze regulile pe care certificatul
le conţine.
Certificatul de urbanism cuprinde date privind: regimul juridic, regimul economic şi regimul
tehnic al imobilului.
Regimul juridic al imobilului conţine:
dreptul de proprietate asupra acestuia şi servituţile de utilitate publică care grevează asupra
acestuia;
situarea terenului în intravilan sau în afara lui;
prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului –
zone protejate, zone în care acţionează dreptul de preemţiune asupra imobilului;
interdicţii definitive sau temporare de construcţie etc.
Regimul economic al imobilului indică:
folosinţa actuală;
destinaţii admise sau neadmise, stabilite în baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonă;
reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei.
Regimul tehnic indică:
procentul de ocupare a terenului (POT);
coeficientul de utilizare a terenului (CUT);
dimensiunile minime şi maxime ale parcelelor;
echiparea cu utilităţi (apă, canalizare, energie electrică, energie termică);
edificabil admis pe parcelă;
circulaţii şi accese pietonale şi auto, parcaje necesare;
alinierea terenului şi a construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului;
înălţimea minimă şi maximă admisă.
Certificatul de urbanism indică, în funcţie de dispoziţiile de urbanism şi delimitările
administrative ale dreptului de proprietate, precum şi de starea echipamentelor publice
existente ori prevăzute, dacă terenul este construibil sau dacă este posibil de realizat o anumită
operaţiune determinată. După caz, el poate fi pozitiv sau negativ.
Procedura de obţinere a certificatului de urbanism cuprinde două etape: solicitarea şi, respectiv,
instrumentarea şi eliberarea actului. Condiţiile generale de solicitare se referă la faptul că:
– orice cerere de eliberare a unui asemenea document este supusă unei taxe legale;
– în cerere trebuie precizate elementele de identificare a imobilului faţă de care se urmăreşte
cunoaşterea regimului de servituţi;
– îndeplinirea unei serii de alte formalităţi administrative.
Astfel, solicitantul, orice persoană fizică sau juridică, depune o cerere (tipizată) la organul
competent, însoţită de dovada achitării taxei.
Certificatul se emite de către aceleaşi autorităţi publice care, potrivit competenţelor, emit şi
autorizaţiile de construire; el urmează a-i fi eliberat solicitantului în cel mult 30 de zile de la
data înregistrării cererii acestuia.
Durata de valabilitate a certificatului de urbanism se stabileşte de către emitent, în raport cu
importanţa zonei şi a investiţiei.
Autorizaţia de construire. În ceea ce priveşte regimul general al amplasării construcţiilor se
impune precizarea că intravilanul localităţilor este cel existent la data de 1 ianuarie 1990,
evidenţiat în cadastrul funciar şi poate fi modificat în condiţiile legii. Totodată, terenurile
situate în intravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte între vii, încheiate în formă
autentică (conform art. 2 al.1 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor).
Cea mai importantă reglementare în sfera regimului constructibilităţii, cuprinsă în art.9 al.1 din
Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar este aceea că amplasarea noilor construcţii de orice
fel se face în intravilanul localităţilor. Există câteva derogări: atunci când este vorba de
amplasarea unor construcţii care, prin natura lor, pot genera efecte poluante mediului şi în ceea
ce priveşte construcţiile care prin natura lor, nu se pot plasa în intravilan, precum şi
adăposturile pentru animale. La rândul lor, şi aceste excepţii – în care construcţiile pot fi
amplasate în extravilan – sunt supuse anumitor reguli restrictive.
Autorizaţia (permisul) de construire a cunoscut mai multe definiţii în literatura de specialitate.
În accepţiunea legiuitorului român (concretizată în conţinutul Legii nr. 50/1991, art 2)”.
“Autorizaţia de construire constituie actul de autoritate al administraţiei locale pe baza căruia
se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, proiectarea,
executarea şi funcţionarea construcţiilor. Ea se eliberează “în temeiul şi cu respectarea
documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului”.
Pornind de la aprecierile formulate în literatura de specialitate, coroborate cu reglementările
legale în vigoare, autorizaţia de construire se poate defini ca fiind actul administraţiei publice
locale competente prin care se asigură aplicarea regulilor de urbanism în privinţa amplasării
construcţiilor, precum şi a măsurilor legale referitoare la proiectarea, executarea şi funcţionarea
acestora.
După cum se poate remarca, este vorba de un control preventiv al utilizării terenurilor, de
exercitarea unei puteri speciale – de poliţie - prin eliberarea unei autorizaţii prealabile. Se
poate conchide că autorizaţia de construire sancţionează atât regulile de urbanism, cât şi
regulile de construcţie – în condiţiile în care legea stabileşte: “calitatea construcţiilor este
rezultanta totalităţii performanţelor de comportare a acestora în exploatare, în scopul
satisfacerii, pe întreaga durată de existenţă, a exigenţelor utilizatorilor şi colectivităţilor”.
Calitatea corespunzătoare a construcţiilor poate fi obţinută prin corelarea – la nivel
corespunzător – a cerinţelor legate de:
rezistenţă şi stabilitate
siguranţă în exploatare
siguranţă la foc
igienă, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului
izolaţie termică, hidrofugă, în condiţiile economisirii de energie
protecţie împotriva zgomotului.
Responsabili pentru îndeplinirea acestor cerinţe sunt factorii implicaţi în conceperea, realizarea
şi exploatarea construcţiilor, precum şi în post-utilizarea lor (investitorii, cercetătorii,
proiectanţii, verificatorii de proiecte, fabricanţii şi furnizorii de produse pentru construcţii,
executanţii, proprietarii, utilizatorii, responsabilii tehnici cu execuţia, experţii tehnici, precum
şi autorităţile publice şi asociaţiile profesionale de profil.
Autorizaţia de construire se eliberează pentru:
lucrări de construire, reconstruire, modificare, extindere sau reparare a clădirilor de orice fel;
lucrări de construire, reparare, protejare, restaurare, conservare, precum şi orice alte lucrări ce
urmează a fi efectuate la construcţii reprezentând monumente şi ansambluri istorice,
arheologice, de arhitectură, artă sau cultură, inclusiv cele din zonele lor de protecţie;
lucrări de construire, reconstruire, modificare, extindere sau eparare privind căi de
comunicaţie, dotări tehnico-edilitare subterane şi aeriene, împrejmuiri şi mobilier urban,
amenajări de spaţii verzi, parcuri, pieţe şi celelalte lucrări de amenajare a spaţiilor publice;
foraje şi excavări necesare studiilor geotehnice şi ridicărilor topografice, exploatării de cariere,
balastiere, sonde de gaze şi petrol, precum şi alte exploatări;
construcţii provizorii de şantier necesare execuţiei lucrărilor de bază, dacă nu au fost autorizate
odată cu acestea:
organizarea de tabere de corturi, căsuţe sau de rulote;
lucrări cu caracter provizoriu: chioşcuri, tonete, cabine, spaţii de expunere situate pe căile şi în
spaţiile publice, corpuri şi panouri de afişaj, firme şi reclame.
Se pot executa fără autorizaţie de construire următoarele lucrări:
reparaţii la acoperişuri, învelitori sau terase, când nu se schimbă forma acestora şi materialele
din care sunt executate;
reparaţii şi înlocuiri de tâmplărie interioară şi exterioară, dacă se păstrează forma şi
dimensiunile golurilor şi tâmplăriei;
reparaţii şi înlocuiri de sobe de încălzit;
zugrăveli şi vopsitorii interioare;
zugrăveli şi vopsitorii exterioare, dacă nu se modifică elementele de faţadă şi culorile clădirilor
situate pe arterele principale de circulaţie;
reparaţii la instalaţii şi echipamentele tehnico-sanitare ale clădirilor, fără implicaţii asupra
stucturii de rezistenţă sau a aspectului arhitectural al acestora.
Autorizaţia de construire se eliberează de către prefecturi sau primării, după cum urmează:
prefecturile cu avizul primăriilor, pentru investiţiile care se aprobă de către guvern; pentru
lucrările publice, lăcaşurile de cult, construcţiile pentru industrie, comerţ, prestări de servicii,
social-culturale şi speciale, care se execută în sate;
primăriile municipiilor sau oraşelor pentru construcţiile şi lucrările de orice fel din localităţi, cu
excepţia investiţiilor care se aprobă de către Guvern;
Primăria municipiului Bucureşti pentru construcţiile şi lucrările mai susmenţionate, respectiv
primăriile sectoarelor municipiului Bucureşti pentru construcţiile de locuinţe şi anexele
gospodăreşti ale acestora;
Primăriile comunelor pentru construcţiile de locuinţe şi anexele gospodăreşti ale acestora din
satele componente, precum şi pentru anexele exploatărilor agricole situate în extravilan.
Autorizaţia de construire se emite în cel mult 30 de zile de la înregistrarea cererii; în aceea ce
priveşte durata ei de valabilitate, aceasta de stabileşte de către emitentul autorizaţiei, în funcţie
de interesul public, de gradul de complexitate al lucrării autorizate, stadiul executării lucrării,
precum şi de cauzele care au dus la nerespectarea duratei prevăzute în autorizaţie.
Titularul autorizaţiei de construire dobândeşte dreptul de a realiza proiectul aprobat sub
condiţia de a-l exercita în intervalul de timp impus de lege. Acest lucru se explică prin interesul
legiuitorului de a vedea valorificat dreptul acordat beneficiarului.
Cu toate acestea, în cazul în care construcţia nu a fost executată integral la termenul stabilit,
autorizaţia se poate prelungii o singură dată – cu cel mult un an – de către organul care a emis-
o. Durata executării lucrărilor se stabileşte de către emitentul autorizaţiei pe baza datelor
înscrise în cerere. Construcţiile se consideră terminate dacă au fost realizate toate elementele
prevăzute în autorizaţia de construire.
Autorizaţia de construire este publică, putând fi consultată atât la sediul primăriei cât şi la cel al
pefecturii. În plus, din anul 1998 există obligaţia legală pentru toate şantierele de construcţii de
a afişa – la loc vizibil, pe toată perioada lucrărilor – un panou de identificare, care trebuie să
cuprindă date şi informaţii minime privind obiectivul respectiv: denumirea şi adresa acestuia,
beneficiarul investiţiei, proiectantul general, constructorul, numărul autorizaţiei de construire,
organul emitent, termenul de execuţie a lucrărilor prevăzut în autorizaţie, data începerii şi data
finalizării construcţiei.
Desfiinţarea construcţiilor şi amenajărilor pentru care a fost emisă autorizaţia de construire se
face pe baza autorizaţiei de desfiinţare obţinută în prealabil şi care este eliberată de primării sau
prefecturi, după caz (astfel încât procedura de solicitare, eliberare şi valabilitate a autorizaţiei
de construire să fie identică cu cea de obţinere a autorizaţiei de desfiinţare).
Ca un corolar al celor prezentate afirmăm că urbanizarea presupune nu numai modificarea
stării aşezărilor umane, ci şi schimbarea mentalităţii prin implementarea unei concepţii
progresiste, eficiente şi ecologice, toate acestea urmând să se reflecte în lege şi în aplicarea ei.
MODULUL IX

PROPRIETATEA IMOBILIARĂ – AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISMUL

Proprietatea şi dreptul de proprietate

Proprietatea reprezintă expresia supremă a accesului oamenilor la posesia, folosinţa şi dreptul

de dispoziţie asupra bunurilor. Potrivit Codului civil român (art.480), “Proprietatea este
dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut,
însă în limitele determinate de lege”.
Dreptul de proprietate are următoarele caractere proprii: este absolut şi inviolabil, deplin şi
exclusiv, perpetuu şi transmisibil. Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut
titularului său în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de
natură a-l încălca. Inviolabilitatea susţine şi întăreşte caracterul absolut al proprietăţii, dreptul
de proprietate neputând fi încălcat – în principiu – de nimeni. Dreptul de proprietate este un
drept deplin, întrucât conferă titularului său “plena potestas”, adică toate cele trei atribute pe
care le poate conferi un drept real: posesia (dreptul de a deţine/poseda bunul), folosinţa (dreptul
de a utiliza/folosi bunul) şi dispoziţia (dreptul de a dispune, juridic şi material – în principiu,
după bunul său plac – de acel bun). Dreptul de proprietate este, în acelaşi timp, exclusiv,
întrucât atributele acestuia pot fi exercitate independent de orice puteri ale altor persoane
asupra bunului respectiv. Dreptul de proprietate este perpetuu în sensul că el se exercită
nelimitat în timp, atâta vreme cât există bunul care formează obiectul său. În acelaşi timp,
dreptul de proprietate este transmisibil, acest caracter fiind corolarul logic şi practic al
perpetuităţii sale: având în vedere faptul că viaţa oamenilor este – inevitabil – limitată în timp,
prin transmiterea dreptului de proprietate se realizează trecerea unui bun din patrimoniul unei
persoane în patrimoniul alteia, fără nici o modificare.
În funcţie de regimul juridic pe care îl urmează, proprietatea este publică sau privată.
Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, iar dreptul de
proprietate publică – având ca titulari persoane juridice de drept public – se exercită asupra
bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Domeniul
public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa – în regim de drept public
– aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea – de asemenea, în regim de
drept public – aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.
Proprietatea privată este, în general, apanajul particularilor, dar ea se poate regăsi şi în cazul
statului. Prin dreptul de proprietate privată se înţelege dreptul de proprietate aparţinând
persoanelor fizice şi persoanelor juridice de tip particular, dreptul de proprietate al societăţilor
comerciale cu capital integral sau majoritar de stat şi dreptul de proprietate privată al statului,
unităţilor administrativ-teritoriale şi al persoanelor juridice înfiinţate de autorităţile centrale ale
statului sau de autorităţile locale (cum sunt, de pildă, regiile autonome).
Deşi este un drept deplin şi exclusiv, dreptul de proprietate privată poate fi dezmembrat, prin
voinţa titularului său care poate renunţa – temporar – la unele dintre prerogativele pe care i le
conferă acest drept. Astfel, se pot constitui drepturi reale derivate (care se numesc
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate), precum: dreptul de uzufruct, dreptul de uz,
dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie. Cu excepţia dreptului de
superficie, toate celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sunt expres
reglementate prin Codul civil.
Dreptul de uzufruct este dreptul real principal derivat asupra bunului sau bunurilor aflate în
proprietatea altei persoane, care conferă titularului său (numit uzufructuar) atributele de
posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva substanţa şi de a le restitui proprietarului la
încetarea uzufructului.
Dreptul de uz este dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie şi
folosinţă asupra unui bun aflat în proprietatea altuia, dar numai în limitele necesare satisfacerii
trebuinţelor lui şi ale familiei sale.
Dreptul de abitaţie – care este, în fapt, un drept de uz care are ca obiect o locuinţă – conferă
titularului său dreptul de a poseda şi folosi o locuinţă, proprietatea altei persoane, pentru
satisfacerea nevoilor de locuit ale sale şi ale familiei sale.
Dreptul de servitute este un drept real principal derivat, perpetuu şi indivizibil, constituit
asupra unui imobil, numit fond aservit sau dominat, pentru uzul şi utilitatea altui imobil, numit
fond dominant, imobile care aparţin unor proprietari diferiţi.
Dreptul de superficie este acel drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate
asupra unui teren, care constă în dreptul de proprietate al unei persoane (numită superficiar)
privitor la construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări ce se află pe un teren proprietatea altuia,
teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosinţă.
Amenajarea teritoriului şi urbanismul au fost şi sunt confruntate sistematic cu problema
delicată a compatibilizării principiilor care guvernează cele două tipuri de proprietate: cea
publică şi cea privată; adesea interesul public şi cel privat se află pe poziţii diferite sau chiar
antagonice: un simplu “apel” la conştiinţa juridică individuală de a ceda în faţa interesului
general se poate constitui doar într-un demers utopic. Astfel s-a impus rezolvarea acestei
situaţii “conflictuale” dintre titularii dreptului de proprietate privată – care ar urma să facă
concesii – şi beneficiarii acestui “gest”. Mijloacele juridice şi financiare destinate a fi utilizate
în scopul găsirii unor soluţii optime de rezolvare a problemelor au permis – urmare a evoluţiei
lor în timp – realizarea unor obiective de interes general atât în ceea ce priveşte locuirea cât şi
realizarea unor obiective având ca şi destinaţie desfăşurarea activităţlor economice.
În cazuri deosebite, reprezentând situaţii de excepţie, în condiţii precis reglementate prin lege,
anumite bunuri imobile pot fi trecute din domeniul privat în domeniul public, dreptul de
proprietate privată asupra unor imobile fiind înfrânt, desfiinţat prin dispoziţia legii şi numai în
condiţiile prevăzute de aceasta. Este vorba despre exproprierea pentru cauză de utilitate
publică.

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică

Noţiune. Prin expropriere se înţelege trecerea forţată în proprietatea publică – prin hotărâre
judecătorească – a unor imobile aflate în proprietate privată, cu o dreaptă şi prealabilă
despăgubire, pentru cauză de utilitate publică.
Reprezentând o excepţie de la caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate privată,
exproprierea pentru cauză de utilitate publică este expres şi strict reglementată şi în ţara
noastră. Prin Legea nr.33/1994 este circumscrisă sfera bunurilor imobile care pot face obiectul
expropierii şi sunt reglementate strict utilitatea publică şi declararea ei, măsurile premergătoare
exproprierii , soluţionarea cererilor de expropriere de către instanţele judecătoreşti, modul şi
criteriile de stabilire a despăgubirilor care se cuvin proprietarului bunului expropiat, condiţiile
plăţii respectivelor despăgubiri, precum şi consecinţele juridice ale expropierii. În finalul
reglementării există norme care se referă la folosirea imobilului în intervalul de timp dintre
momentul trecerii lui în posesia expropriatorului şi momentul utilizării sale în scopul pentru
care a fost expropriat, precum şi la dreptul fostului proprietar de a cere, în anumite condiţii,
retrocedarea bunului.
Utilitatea publică – condiţie primordială a exproprierii – este dovedirea faptului că există un
interes naţional sau local major, care impune trecerea forţată a unui imobil din proprietatea
privată în cea publică în scopul utilizării lui într-un interes general, comun (lucrări privind
prospecţiuni şi explorări geologice, căi de comunicaţii, sisteme de irigaţii şi desecări, edificarea
unor clădiri destinate anumitor obiective sociale, de învăţământ, sănătate, cultură, realizarea de
parcuri naţionale, rezervaţii naturale pentru conservarea monumentelor naturii etc.).
Utilitatea publică se declară prin lege, de către Guvern ori de către consiliile judeţene, respectiv
Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, după caz.
Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile, întreprinse
de către o comisie special constituită în acest scop şi condiţionat de înscrierea lucrării în
planurile urbanistice şi de amenajarea teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţile
sau zonele unde se intenţionează executarea ei. Cercetarea prealabilă trebuie să stabilească
dacă există elemente care să justifice interesul naţional sau local, avantajele economico-sociale,
ecologice sau de orice altă natură care să justifice pe deplin şi să fundamenteze necesitatea
realizării exproprierii. Pe baza rezultatelor cercetării prealabile, Guvernul sau consiliul
judeţean, după caz, va adopta actul de declarare a utilităţii publice care este supus publicităţii,
potrivit legii.
Bunurile care pot face obiectul exproprierii sunt – potrivit legii – bunurile imobile proprietatea
persoanelor fizice sau a persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în
proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor. Prin urmare, pot fi
expropriate bunurile imobile aflate în proprietatea privată a oricărei persoane, alta decât statul.
Măsuri premergătoare exproprierii. După declararea utilităţii publice, expropriatorul trebuie să
întocmească planurile cuprinzând terenurile şi – eventual – construcţiile propuse pentru
expropriere, indicând numele proprietarilor afectaţi şi ofertele de despăgubire. Expropriator
este – în înţelesul legii – statul (reprezentat printr-un organ desemnat de Guvern) pentru
lucrările de interes naţional, respectiv judeţul, municipiul, oraşul sau comuna pentru lucrările
de interes local.
Propunerile de expropriere şi procesul-verbal al comisiei de cercetare prealabilă se comunică
proprietarilor bunurilor care urmează a fi expropriate; aceştia pot face – potrivit legii –
întâmpinare (în termen de 15 zile de la data primirii documentelor susmenţionate) pe care o vor
depune la primăria localităţii pe raza căreia se află imobilul. Întâmpinarea va fi soluţionată în
termen de 30 de zile de către o comisie constituită în acest scop. Hotărârea comisiei – care se
adoptă prin vot secret – poate avea ca rezultat confirmarea sau respingerea propunerii făcute de
către expropriator. Hotărârea se motivează şi se comunică părţilor în termen de 15 zile de la
adoptare. Dacă propunerile expropriatorului sunt respinse de către comisie, acesta poate să
revină cu noi propuneri, după ce reface în mod corespunzător planurile. În cazul în care şi noile
propuneri sunt respinse, expropriatorul, precum şi proprietarii sau celelalte persoane titulare de
drepturi reale asupra imobilului propus spre expropriere pot contesta hotărârea comisiei la
Curtea de apel în a cărei rază teritorială se află imobilul în litigiu, în termen de 15 zile de la
comunicare, în cadrul procedurii contenciosului administrativ.
Exproprierea şi stabilirea despăgubirilor. Exproprierea se pronunţă de către instanţa
judecătorească cu ocazia soluţionării cererii de expropriere înaintată de către expropriator.
Competenţa aparţine tribunalului judeţean, sau Tribunalului Municipiului Bucureşti, în raza
căruia se află imobilul propus pentru expropriere.
Instanţa este obligată să verifice dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru
expropriere şi – atunci când constată că respectivele condiţii sunt îndeplinite – să stabilească
întinderea despăgubirilor la care are dreptul proprietarul imobilului, precum şi sumele care se
cuvin posesorului şi titularilor altor drepturi reale (uz, uzufruct, abitaţie, superficie).
Hotărârea pronunţată de tribunal este supusă căilor de atac (apel şi recurs) potrivit dreptului
comun. Dacă părţile de învoiesc în faţa instanţei asupra exproprierii şi întinderii despăgubirilor,
tribunalul – luând act de învoiala părţilor – va pronunţa o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
La calculul întinderii despăgubirilor trebuie să fie avut în vedere faptul că despăgubirea se
compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor
persoane îndreptăţite prin deposedarea cu titlu definitiv de bunul pe care l-au avut în
proprietate şi care a făcut obiectul exproprierii. Despăgubirea acordată de către instanţă nu va
putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de
expropriat sau de o altă persoană interesată.
Efectele exproprierii. Efectul principal al exproprierii este trecerea imobilului expropriat din
proprietatea privată în proprietate publică; bunul intră în patrimoniul expropriatorului liber de
orice sarcini, în temeiul hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă. Momentul
intrării imobilului în patrimoniul statului coincide cu momentul îndeplinirii tuturor obligaţiilor
stabilite în sarcina sa prin hotărârea judecătorească de expropriere Plata despăgubirilor se va
face – potrivit legii – în orice mod convenit de părţi; în lipsa unui acord al părţilor, instanţa va
hotărî modalitatea de plată, stabilind şi termenul de plată, care nu poate depăşi 30 de zile de la
data rămânerii definitive a hotărârii.
Efectele secundare ale exproprierii sunt: stingerea drepturilor reale principale derivate din
dreptul de proprietate (uz, uzufruct, abitaţie şi superficie), a servituţilor stabilite prin fapta
omului (în măsura în care devin incompatibile cu situaţia naturală şi juridică a obiectivului
urmărit prin expropriere), precum şi a dreptului de concesiune şi respectiv de folosinţă
constituite asupra imobilului expropriat. De asemeni, dreptul de ipotecă şi privilegiul imobiliar
special care grevează bunul imobil expropriat se strămută de drept asupra despăgubirii
convenite de părţi ori stabilită de instanţă. În fine, se sting – ca urmare a exproprierii –
drepturile personale dobândite de terţe persoane asupra imobilului expropriat (cum ar fi cele
născute din contractul de locaţiune sau din contractul de comodat.
Tot ca efecte ale exproprierii pot fi considerate şi:
dreptul special (prioritar) acordat prin lege fostului proprietar al imobilului la închirierea
imobilului expropriat, atunci când expropriatorul a hotărât să închirieze bunul pe perioada de
timp cuprinsă între momentul punerii sale în posesie şi acela la care va începe utilizarea lui în
scopul executării lucrării pentru care s-a hotărât exproprierea;
dreptul proprietarului expropriat de a cere şi obţine retrocedarea imobilului care a făcut
obiectul exproprierii (în cazul când expropriatorul nu a utilizat imobilul, în termen de un an, în
scopul pentru care l-a expropriat);
dreptul de preemţiune al fostului proprietar la cumpărarea imobilului de la expropriator, atunci
când acesta din urmă se hotărăşte să înstrăineze bunul expropriat.
În situaţiile prezentate sintetic mai sus, “avantajele” de care se poate bucura proprietarul
expropriat reprezintă în fapt (sau se constituie ca) forme de exercitare a dreptului de
preemţiune.

Dreptul de preemţiune în domeniul urbanismului

Dreptul de preemţiune poate fi definit ca fiind prerogativa conferită prin lege unei persoane
(fizice sau juridice) de a pretinde şi dobândi proprietatea asupra unui bun imobil (de regulă,
teren) de la proprietarul care decide să-şi înstrăineze bunul. Mai sintetic s-ar putea spune că
dreptul de preemţiune este dreptul de acces, cu prioritate, la proprietatea unui imobil. Intenţia
de exercitare a dreptului de preemţiune se întâlneşte cu dorinţa proprietarului imobilului de a-şi
înstrăina bunul, ceea ce înseamnă convergenţa a două interese fundamentale: cel al
proprietatului care vrea să vândă cu acela al titularului dreptului de preemţiune care înţelege să
uzeze de privilegiul pe care i-l conferă legea.
Analizat prin prisma dreptului privat, dreptul de preemţiune implică substituirea preemptorului
(locatar) unui contractant originar, cu un dublu efect: achizitiv şi extinctiv.
Privit însă din perspectiva dreptului public acest drept conferă posibilitatea unei autorităţi
publice (centrale sau locale) de a se substitui cumpărătorului potenţial al unui imobil situat într-
un perimetru predefinit. De aceea, se poate susţine că dreptul de preemţiune poate constitui un
instrument eficient al intervenţiei publice în materia circulaţiei terenurilor. El oferă, într-
adevăr, titularului său mai multe oportunităţi:
de a fi informat de îndată în legătură cu intenţia proprietarului de a înstrăina bunul imobil;
de a negocia şi cumpăra imobilul cu prioritate şi cu preferinţă faţă de orice alt cumpărător etc.
În domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului, dreptul de preemţiune se dovedeşte a avea
valenţe multiple, întrucât el reprezintă – în primul rând – un veritabil mijloc de control asupra
pieţei funciare (permiţând o informare exactă şi completă, relativă atât la terenurile care
urmează a fi vândute, cât şi la preţurile practicate în asemenea tranzacţii; în al doilea rând,
dreptul de preemţiune reprezintă o modalitate mai puţin traumanizantă de preluare la stat a
unor terenuri – în caz de utilitate publică, dar nu numai – decât exproprierea (într-adevăr, în
cazul când autoritatea publică îşi exercită dreptul de preemţiune, transferul proprietăţii se face
cu titlu de cumpărare – şi nu ca o “confiscare”, iar preţul plătit are – pentru proprietarul
vânzător – o altă valoare şi semnificaţie decât despăgubirea, ceea ce face ca deposedarea de
bun să se înfăptuiască cu concursul voinţei înstrăinătorului).
În general, în materia urbanismului, conferirea dreptului de preemţiune urmăreşte mai puţin
dobândirea de terenuri în proprietatea statului, ci – mai cu seamă – realizarea unei amenajări
urbane, care – în lipsa existenţei acestui drept preferenţial acordat prin lege – ar putea să fie
perturbată de interese individuale (interese care – atunci când sunt excesiv urmărite – pot
dăuna interesului general).
Legislaţia în vigoare în prezent în ţara noastră reglementează în mod expres dreptul de
preemţiune în materia terenurilor agricole situate în extravilan, a enclavelor din fondul forestier
şi în unele situaţii ale exproprierii pentru cauză de utilitate publică.
În ceea ce priveşte terenurile agricole situate în extravilanul unor localităţi (perimetru care – în
procesul larg de dezvoltare a aşezărilor omeneşti – poate fi transformat în teritoriu intravilan şi
supus amenajării urbane) prin Legea nr.54/1998 (art.5) se stabileşte un drept de preemţiune –
în caz de înstrăinare, prin vânzare, a unor asemenea suprafeţe de teren – pentru: coproprietari,
vecini şi arendaşi.
Procedura prevăzută de lege în aceste cazuri este următoarea:
proprietarul de teren agricol care doreşte să-şi înstrăineze cu titlu oneros bunul imobil trebuie
să depună/înregistreze o ofertă de vânzare a terenului la consiliul local al localităţii în raza
căruia este situat terenul;
consiliul local afişează oferta – prin grija secretarului unităţii administrativ-teritoriale – la
sediul primăriei;
titularii dreptului de preemţiune îşi exercită prerogativa legală, manifestându-şi (înăuntrul unui
termen de 45 de zile de la afişare) dorinţa de a cumpăra bunul oferit spre vânzare;
se stabileşte – pe baza negocerii între părţi – preţul de vânzare şi
se încheie contractul de vânzare cumpărare, în temeiul căruia terenul respectiv trece din
proprietatea vânzătorului în proprietatea cumpărătorului – titularul dreptului de preemţiune.
Potrivit legii sunt interzise – sub orice formă – înstrăinările de terenuri cu privire la titlul cărora
există litigii în curs de soluţionare la instanţele judecătoreşti, până la tranşarea definitivă a
diferendului (adică până obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile).
În domeniul silvic, prin intermediul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură
(ministerul de resort), statul are drept de preemţiune la toate vânzările de terenuri (cu sau fără
vegetaţie forestieră), indiferent dacă tranzacţia ar fi sau nu urmarea
unui acord de voinţe, pentru enclavele – proprietate publică – din fondul forestier şi terenurile
limitrofe acestuia.
În materie de urbanism, dreptul de preemţiune este perceput (atât în legislaţia, cât şi în practica
internaţională, dar mai cu seamă în cea din Europa de Vest) ca un instrument de promovare în
anumite zone a unei politici locale de habitat. Prin exercitarea acestui drept legal, este posibilă
– mai degrabă – implementarea, organizarea, menţinerea ori extensiunea unor activităţi
economice, favorizarea dezvoltării turismului şi a modurilor agreabile de petrecere a timpului
liber, salvgardarea şi punerea în valoare a patrimoniului natural şi construit.
În ceea ce ne priveşte, legislaţia română reglementează în mod extrem de limitat dreptul de
preemţiune, nefiind consacrată o asemenea prerogativă în favoarea statului aplicabilă în
materie de urbanism. O astfel de lacună legislativă este defavorabilă creşterii în amploare şi
sub aspectul calităţii a acţiunilor de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare urbanistică. De
aceea, este imperios necesar crearea cadrului legal propice reconsiderării şi aplicării pe o scară
din ce în ce mai largă a regulilor şi acţiunilor consacrate dezvoltării urbane în ţara noastră,
pentru a putea ţine pasul cu dezvoltarea în ritm înalt a restului continentului nostru.

Măsuri şi modalităţi de asigurare a protecţiei mediului aplicabile în domeniul amenajării

teritoriului şi urbanismului

În vederea respectării principiilor ecologice şi asigurării unui mediu de viaţă sănătos, organelor
centrale şi locale ale puterii executive le revin o serie de sarcini pe care trebuie să le
îndeplinească în virtutea atribuţiilor ce le sunt stabilite prin lege.
Astfel, autoritatea centrală pentru protecţia mediului (ministerul de resort) are următoarele
atribuţii:
elaborează şi promovează strategia naţională de mediu în general, inclusiv recomandările
pentru strategiile şi politica în domeniu, precum şi planificarea de mediu, corelată cu cea de
amenajare a teritoriului şi de urbanism;
creează cadrul organizatoric care să permită accesul la informaţii şi participarea la deciziile
privind mediul, inclusiv cu privire la planurile de dezvoltare a teritoriului şi urbanism;
în situaţii speciale, are împuternicirea de a declara zone de risc înalt în anumite regiuni ale ţării
şi obligaţia de a elabora – împreună cu alte organisme specializate – programe speciale pentru
înlăturarea riscului survenit în acele zone.
În vederea îndeplinirii atribuţiilor sus menţionate, autoritatea centrală acţionează prin
intermediul organelor sale teritoriale, care sunt agenţiile judeţene pentru protecţia mediului.
În privinţa protecţiei mediului artificial (cel creat de om), un rol important îl au consiliile
locale, care răspund pentru:
îmbunătăţirea microclimatului urban prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a luciilor de
apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora, înfrumuseţarea şi protecţia
peisajului şi menţinerea curăţeniei stradale;
amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, precum şi a celorlalte
căi de comunicaţii, a reţelelor de canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor de deşeuri
menajere, stradale şi industriale, precum şi a altor obiective şi activităţi, fără a se prejudicia
salubritatea, ambientul, spaţiile de odihnă, tratament şi recreere, starea de sănătate şi de confort
a populaţiei;
respectarea regimului de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice, a monumentelor
istorice etc., fiind interzisă amplasarea de obiective şi desfăşurarea unor activităţi cu efecte
dăunătoare în perimetrul şi în zonele de protecţie a acestora;
adoptarea elementelor arhitecturale adecvate, optimizarea densităţii de locuire, concomitent cu
menţinerea, întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor verzi, a parcurilor, a aliniamentelor de arbori şi
a perdelelor de protecţie stradală, a aranjamentelor peisagistice cu funcţie ecologică, estetică şi
recreativă.
Referitor la reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului, prin
Legea protecţiei mediului se prevede (art.80 lit. a) că persoanele fizice şi cele juridice au
obligaţia să solicite autorităţilor pentru protecţia mediului un acord şi/sau o autorizaţie de
mediu, după caz.
Acordul de mediu este decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului care dă dreptul
titularului de proiect să realizeze proiectul. El este un act tehnico-juridic eliberat în scris, prin
care se stabilesc condiţiile de realizare a proiectului din punct de vedere al protecţiei mediului.
Este vorba de activităţi din opt domenii care, prin natura lor sau în raport cu anumiţi parametri
tehnico-funcţionali, prezintă un pericol potenţial pentru mediu. Acordul de mediu se emite de
către autoritatea centrală pentru acele obiective şi activităţi care sunt prevăzute în Legea
protecţiei mediului.
Autorizaţia de mediu este actul tehnico-juridic eliberat în scris de către autorităţile competente
pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare ai
unei activităţi existente sau pentru punerea în funcţiune a unei activităţi noi pentru care anterior
a fost emis acordul de mediu. Autorizaţia se emite de către autoritatea teriorială pentru
protecţia mediului pentru toate activităţile, cu excepţia cazurilor care fac obiectul unor
reglementări speciale, cum ar fi: centrale nuclearo-electrice, reactoare de cercetare, uzine de
fabricare a combustibilului nuclear, depozite finale de combustibil nuclear ars, precum şi
importul, tranzitul, exportul de deşeuri de orice natură, importul şi exportul de culturi de
microorganisme, dee plante şi animale din flora şi fauna spontană, pentru care autorizaţia se
acordă de către autoritatea centrală.
Categoriile de obiective şi activităţi care necesită acorduri de mediu şi/sau autorizaţii de mediu
sunt stabilite în legislaţia mediului.
Acordul de mediu se emite pentru:
parcări pentru staţionarea unui număr mai mare de 1000 de vehicule (de către minister), iar
pentru un număr mai mic de 1000 de locuri de către agenţiile teritoriale;
depozite de resurse minerale de interes naţional – de către minister, iar pentru celelalte – de
către agenţiile teritoriale;
tehnologii de fabricaţie, echipamente, aparatură în domeniul protecţiei mediului – de către
minister;
construcţii civile – de către agenţiile teritoriale;
uzine de gaz, cocserii, instalaţii de lichefiere a cărbunelui – de către agenţiile teritoriale.
Autorizaţia de mediu este obligatorie pentru activităţi ca:
cele industriale, indiferent de profil sau de capacităţi;
transport auto, naval, aerian, pe calea ferată, cu mijloace de transport în comun;
producerea de energie electrică şi termică;
activităţi de gospodărire a apelor;
activităţi de învăţământ, cultură şi ale cultelor;
apărare naţională;
spălătorii chimice;
cimitire şi crematorii umane.
Legislaţia mediului stabileşte obiective şi activităţi care necesită studiu de impact. Prin aceasta
se contribuie la prevenirea unui risc ecologic potenţial.
Sunt necesare studii de impact asupra mediului pentru orice activitate sau obiectiv care poate
să aibă un impact deosebit asupra mediului prin natura, dimensiunea sau amplasarea sa
(activităţile de transport, de producţie, transport şi stocare de energie, de eliminare a deşeurilor
şi ambalajelor, de sport, turism şi agrement etc.)

MODULUL XI

URBANISMUL COMERCIAL
Dezvoltarea aşezărilor umane se află în directă legătură cu iniţierea şi extinderea activităţilor
comerciale. Chiar din cele mai vechi timpuri diferite categorii de specialişti (istorici, jurişti,
economişti, geografi etc) s-au aplecat asupra studiului diverselor aspecte ale evoluţiei
societăţii, căutând să descifreze – din perspective diferite, specifice domeniului lor de interes –
cauzele şi efectele structurării raportului comerţ-oraş. La rândul lor, urbaniştii au conturat şi
analizat regulile localizărilor comerciale şi consecinţele amplasării lor, formulând concluzii pe
baza cărora a fost posibilă – mai târziu – dezvoltarea impetuoasă a comerţului, în cele mai
diferite şi eficiente forme. În fine, specialiştii în ştiinţa politică s-au interesat de
comportamentul “lumii boutique-lui”, iar sociologii au studiat opţiunile diferenţiate ale
diferitelor categorii de cumpărători, în funcţie de grupurile sociale în care se încadrau şi de
cererile existente pe piaţă.
Urbanismul comercial constituie o problematică ce s-a născut din două fenomene cu multiple
implicaţii:
unul de ordin social-economic, constând în urbanizarea continuă şi crescândă a societăţii,
concomitentă cu o sporire glebală a bunăstării oamenilor (rezidenţi ai ţărilor dezvoltate,
industrializate), corelativă unei bulversări a formelor tradiţionale a distribuţiei comerciale,
situaţie complexă care a condus la o promovare specializată în materie de centre comerciale;
cel de-al doilea priveşte spaţiul politic şi juridic, vizând o caracteristică a mersului istoric
contemporan şi care constă în atitudinea intervenţionistă a statului în scopul atenuării
tensiunilor de diferite naturi care s-ar putea creea. Acest intervenţionism - bazat pe pârghii
democratice – pe care îl practică statul presupune, la rândul său, adoptarea şi punerea în operă
a unor politici sectoriale, a căror concreteţe şi forţă prind contur datorită incidenţei normelor şi
mecanismelor juridice specifice.
Stabilirea unor coerenţe şi complementarităţi între cerinţele, dotările şi echipamentele
activităţilor comerciale – pe de o parte şi, respectiv, regulile de amenajare urbană – pe de altă
parte, reprezintă misiunea principală a urbanismului comercial. Aceasta implică elemente
diverse şi complexe, plecând de la proiectatea urbanistică, continuând cu organizarea şi
funcţionarea serviciilor publice urbane, normele de protecţie a mediului şi asigurarea sănătăţii
publice, ajungând până la asigurarea îndeplinirii anumitor standarde de calitate a vieţii.
Reglementările legale care guvernează toate aceste categorii de raporturi sociale alcătuiesc o
construcţie juridică proteiformă, întinsă pe spaţiile mai multor ramuri de drept, care asigură
cadrul normativ pentru amplele şi complexele activităţi de amenajare a spaţiului de viaţă
reclamat de vremea în care trăim (caracterizată printr-o dinamică fără precedent).
În mod evident, extinderea/dezvoltarea urbanismului comercial a avut şi are în continuare o
serie întreagă de implicaţii juridice. După ce, mult timp, actele de comerţ s-au desfăşurat -
aproape exclusiv - după regulile stabilite de dreptul privat, treptat dreptul public s-a impus – şi
el – prin normele sale şi în acest domeniu. Dreptul public încadrează şi orientează - fără a dori
să îl dirijeze, ci respectând principiul libertăţii comerţului şi industriei – urbanismul comercial,
urmând ca activităţile comerciale să facă simultan obiectul reglementărilor de drept public,
precum şi a celor de drept privat. În acest context se face remarcată tendinţa (sub formă
implicită, cel mai adesea) de a recunoaşte echipamentelor comerciale o dimensiune de interes
public, general cu multiple implicaţii economico-juridice. Cerinţele urbanismului comercial îşi
găsesc expresia juridică concretă într-o serie de instrumente administrative, de tipul
certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construire.
În mai multe state ale Uniunii Europene, politicile şi legislaţiile din domeniul urbanismului
comercial au fost demarate şi s-au dezvoltat încă de la începutul anilor ’70 şi se constituie
astăzi în exemple materializate, concrete, de urmat. S-au conturat şi afirmat două mari curente:
urbanismul comercial de tip latin şi cel de tip angloxaxon (care s-a bucurat de un succes mai
mare decât primul). Astfel, în Germania şi Marea Britanie problemele legate de amplasările
centrelor comerciale tind a fi tratate ca o modalitate de amenajare a teritoriului şi de aplicare a
principiilor urbanismului, acordându-se o atenţie deosebită traficului rutier, rezolvărilor
arhitecturale, integrării peisagistice şi impactului ecologic. Un element important al evaluării şi
acţiunii publice îl constituie impactul comercial, rezultat ca urmare a preocupărilor de stabilire
a echilibrului dintre centrul urban şi periferie.
Urbanismul comercial latin a căpătat concreteţe în ţări precum Spania, Belgia, Italia şi Franţa,
state în care se remarcă o relativă interdependenţă între politicile de amenajare a teritoriului,
urbanism şi mediu.
Se poate concluziona că, în ciuda existenţei unor elemente comune, legislaţiile naţionale de
urbanism comercial ale ţărilor membre ale Uniunii Europene apar puţin armonizate, situaţie
explicată şi prin faptul că principiul subsidiarităţii apare ca un obstacol real în calea apropierii
normative. În considerarea aspectelor prezentate se poate aprecia că, în fapt, se realizează o
integrare organică a urbanismlului comercial în dreptul urbanismului, dreptul urbanismului
comercial conturându-se ca ramură de drept distinctă, respectiv domeniu ştiinţific aparte. Prin
intermediul lui se pot imprima noi valenţe funcţiei comerciale a oraşului, se poate
redimensiona rolul comerţului citadin, adăugând trăsăturilor tradiţionale ale distribuţiei
comerciale atribute noi care vizează ambientul urban, decorarea străzilor, amenajarea arterelor
de circulaţie, mobilarea urbană, conjugarea cu anumite funcţiuni socio-colective. Astfel,
urbanismul comercial s-a impus treptat, dar ferm, constituind actualmente un concept – dar mai
ales o realitate – caracteristic(ă) societăţii moderne.

MODULUL XII-XIII
ORIENTĂRI ŞI TENDINŢE CONTEMPORANE ÎN DOMENIUL URBANIZĂRII.
URBANISMUL VERDE

Urbanismul contemporan

Manifestarea din ce în ce mai pregnantă a tendinţei de concentrare şi centralizare teritorială şi a

populaţiei au determinat o creştere haotică, la scară largă a marilor aglomerări urbane,
determinând şi impunând cu imperativitate rezolvări pentru remedierea şi eventual anularea
efectelor unui asemenea tip de expansiune. La soluţionarea acestor probleme şi-au adus aportul
atât specialiştii din diverse domenii cât şi organismele internaţionale şi naţionale de decizie.
Propunerile prin care s.-a urmărit eliberarea funcţiilor vieţii urbane din strânsoarea
aglomerărilor gigantice au vizat fie înfiinţarea în jurul marilor metropole (sau în teritoriu) a
unor oraşe satelit, mai apropiate şi aşezate în mijlocul unor spaţii plantate întinse, fie edificarea
unor oraşe sub forma unor salbe (de oraşe grădină) aflate la distanţe mai mari de forţa de
atracţie a unui centru polarizator. Aceste aşezări aveau menirea de a absorbi surplusul de
populaţie dislocată din provincie şi care – altfel – sporea excesiv populaţia marilor oraşe.
Soluţiile au variat de la ideea dispersării în teritoriu a unei multitudini de centre mici locuite
până la aglomerarea în formaţiuni compacte a oraşului federativ.
Propunerile – adevărate exerciţii de imaginaţie – nu s-au bucurat de succes întrucât problemele
au fost abordate de o manieră abstractă, fiind rupte de fenomenele concrete ale societăţii
contemporane. La originea acestor propuneri de amenajare au stat motivaţii directoare ancorate
în problematica generală a societăţii maşiniste şi care pot fi reduse, în mod schematic, la câteva
sisteme antagonice: progresism, culturalism, naturalism; credinţă în progres şi în atotputernicia
tehnicilor; aversiune pentru societatea mecanizată şi nostalgie a vechilor comunităţi culturale;
aversiune pentru o lume „denaturalizată” şi nostalgie a unei relaţii formatoare cu natura. Pentru
prima oară, oraşul a fost obiectul unei critici radicale: după ce ordinea urbană existentă a fost
calificată ca dezordine, s-a încercat să i se opună ordini ideale, modele. Prin caracterul lor, în
acelaşi timp raţional şi utopic, aceste modele s-au dezvăluit a fi puternice instrumente de
acţiune: ele au exercitat o influenţă corozivă asupra structurilor urbane stabilite şi au contribuit
la definirea şi instituirea unor norme urbane de bază. După aceste modele au fost realizate
câteva aşezări noi, dar care nu s-au bucurat de succes deoarece au tratat incompatibilitatea
dintre perfecţiunea abstractă a lucrărilor de planşetă cu realitatea complexă a vieţii urbane pe
care trebuiau să o adăpostească. Cele mai cunoscute realizări de acest tip sunt cele două
capitale moderne: Canberra şi Brasilia.
Construcţia oraşului Canberra – având o structură ciorchine, destinat a deveni capitala
Australiei – a demarat în anul 1913, după planurile lui B. Griffin, pentru ca în anul 1956 Bengt
Danielson să-l considere „o duzină de clădiri oficiale, câteva mici ansambluri de locuit risipite
pe o suprafaţă tot atât de întinsă ca Parisul . . . cirezi de vaci şi vile izolate într-o vegetaţie
luxuriantă”.
Brasilia – construită după proiectele lui Lucio Costa şi Oscar Niemeyer – urma să devină
capitala Braziliei, fiind edificată după regulile cele mai stricte ale urbanismului progresist. Ea a
reprezentat grandiosul manifest al unei anumite avangarde, nefiind însă în nici un fel răspunsul
la probleme sociale şi economice precise.
Ultimele decenii ale secolului trecut au fost marcate de conceperea unor structuri supraurbane,
capabile să rezolve problemele unui sfârşit de mileniu confruntat cu numeroase „blocaje”.
Astfel au prins contur pe planşetă oraşul spaţial (conceput ca o structură modulată spaţial,
suspendată pe piloţi amplasaţi la distanţe mari, aceste structuri eliberând solul), oraşul vertical
(format din cartiere independente de circa 30.000 de locuitori, volumetric închise în imenşi
hiperboloizi susţinuţi de pivoţi centrali de 150 m înălţime) şi oraşul crater (oraş subteran în
care urma să se aplice integral procedeul prefabricării). Au existat şi alte numeroase şi
seducătoare propuneri în jurul anilor 70 ai secolului XX, vehiculându-se chiar idei fanteziste
care presupuneau dilatarea Ecumenei prin invadarea oceanelor şi a spaţiului interplanetar.
Toate aceste încercări – jocuri ale fanteziei – nu şi-au găsit loc şi aplicabilitate în realitatea
complexă căreia îi rămân de soluţionat problemele vizând aşezările umane. Aşa stând lucrurile
trebuiau găsite soluţii viabile, realiste pentru atingerea obiectivelor urmărite.
Abordarea urbanismului în concepţia sistemică este o consecinţă a aplicării acestei teorii
(elaborată de către Ludwig von Bertalanffy, în lucrarea „Teoria generală a sistemelor”) în
conformitate cu care sistemele sunt complexe de elemente aflate în interacţiune. În anul 1964,
oraşul este comparat (de către B. J. L. Berry) cu un sistem deschis, integrat, la rândul său într-
un sistem superior de localităţi. În anul 1971, studiul oraşului este abordat în mod asemănător
cu cel al unui subsistem creat de om, integrat într-un subsistem natural valorificat şi
constituind, în simbioză, un sistem urban, căruia urmează a i se selecta acei parametri care sunt
în măsură să furnizeze o eficienţă maximă a eforturilor cheltuite, fie că acestea se referă la
laturi cuantificabile, fie că vizează laturi necuantificabile.
În această viziune, sistemul de localităţi se poate constitui prin asocierea liberă a unor localităţi
apropiate, indiferent dacă aparţin mediului urban sau rural, între care se menţine delimitarea
strictă a perimetrelor şi care conlucrează în vederea echipării complexe a cadrului material,
cooperare care prezintă interes egal pentru toate părţile asociate indiferent de mărimea şi
capacitatea fiecăreia.
Pe principiile care stau la baza funcţionării ca sistem a aşezărilor urbane, potenţialele locale –
specializate sau în curs de specializare – pot contribui la constituirea unui organism cu o
complexitate sporită, ale cărei posibilităţi globale vor depăşi simpla însumare a contribuţiei
tuturor participanţilor. Aşezările sunt astfel asociate încât seamănă cu celulele morfologice ale
unui organism unitar. Astfel se crează premise avantajoase în ceea ce priveşte eficienţa
înzestrării complexe cu obiective economice, instituţii social-culturale, echipări tehnico-
edilitare, amenajări de importanţă centrală care depăşesc cerinţele proprii sau capacitatea de
înfăptuire a fiecărei aşezări în parte.
Evoluţia şi repartiţia în teritoriu a funcţiilor aşezărilor este un proces istoric de care trebuie să
se ţină seama în trecerea de la formaţiunile simple la cele mai complexe.

Urbanismul “Verde”. Concept. Caracteristici

Există o serie de termeni utilizaţi în problematica efortului de reducere a impactelor cu
consecinţe negative asupra mediului şi în cea a preocupării pentru o viaţă mai bună pe pământ:
“dezvoltare durabilă”, “comunităţi durabile”, “oraşe durabile” sunt numai câteva sintagme,
fiecare beneficiind de un conţinut extrem de bogat.
“Urbanismul verde” circumscrie două aspecte: dimensiunea centrală şi cea înconjurătoare a
urbanismului, respectiv problema urbanismului propriu-zis în contextul protejării mediului.
Este de subliniat că vechea noastră modalitate de abordare a urbanismului – vechile percepţii
asupra oraşelor, comunelor, comunităţii în genere – sunt incomplete şi trebuie substanţial
extinse astfel încât să asimileze, să încorporeze cât mai multe aspecte – responsabile şi viabile
– de ecologie, în vederea rezolvării sensibilelor probleme de viaţă şi de locuire. Această nevoie
de o nouă perspectivă a constituit o neîntreruptă preocupare pentru aşa-numitul “urbanism
nou”, la care au subscris numeroşi arhitecţi şi proiectanţi. Ei şi-au manifestat dorinţa de a
deveni beneficiarii unor oraşe care să fie expresia acestui urbanism nou, diferit, un urbanism
mai ecologic în aspecte şi funcţiuni, cu limite ecologice în centrul său.
Fireşte, urbanismul “verde” a întâmpinat greutăţi în sensul existenţei unor numeroase aspecte
neclare şi a unei multitudini de cerinţe de rezolvat, dar prin programe, politici şi idei ingenioase
de proiectare şi execuţie – care şi-au făcut deja simţită prezenţa în numeroase oraşe europene –
s-au “ascuţit simţurile” în sensul a ceea ce poate fi realizabil. Există o serie de calităţi
importante care pot fi evidenţiate în ideea definirii şi recunoaşterii unor oraşe care se vor
exemplificatoare pentru urbanismul “verde”:
► oraşe care s-au “străduit” să trăiască în interiorul limitelor ecologice (evitând să “încalce”
aceste limite), recunoscând legătura cu şi impactul “vieţii” lor asupra altor oraşe sau comunităţi
de pe planetă.
Urbanismul “verde” acceptă că deciziile publice şi private aplicate în legătură cu: creşterea şi
dezvoltarea oraşelor, modalităţile de transport pe care le utilizează, modurile de generare şi
furnizare a energiei, precum şi a alimentelor pentru locuitorii acestora au un impact formidabil
asupra mediului. Urbanismul verde are ca ţintă principală reducerea masivă a impactului
negativ asupra a tot ce ne înconjoară, protecţia ecosistemelor şi cunoaşterea faptului că
multitudinea de decizii luate la nivelul unei localităţi poate afecta calitatea mediului şi a vieţii
din alte părţi, putînd – fără exagerare – influenţa calitatea vieţii de pe planetă.
► oraşe care sunt “verzi” pentru că sunt proiectate astfel încât să funcţioneze asemeni naturii.
Urbanismul verde ne solicită să ne depăşim tradiţionala viziune asupra polarităţii oraş-natură;
oraşele, cele mai multe, locuri “gri” – de la întinsele suprafeţe de betoane, asfalt, clădiri şi
maşini, lucruri care nu pot fi “naturale” – se află în “opoziţie” cu natura. Natura există în
oraşe, prezenţa ei făcându-se simţită prin amenajările largi de spaţii verzi.
► oraşe care se străduiesc să realizeze mai degrabă un metabolism circular, nu liniar, care să
alimenteze şi să dezvolte o inter-relaţie simbiotică pozitivă cu interiorul ţării.
În natură nimic nu se pierde: reziduurile devin input-uri productive pentru alte procese
naturale. În numeroase feluri, acest principiu poate fi aplicat la funcţionarea oraşelor. Din apele
uzate, tratate în sisteme corespunzătoare, se poate extrage biogaz, combustibil utilizabil în
sistemele de încălzire; resturile menajere organice pot fi utilizate ca şi îngrăşăminte,
reîntorcându-se la populaţie – în urma parcurgerii unui ciclu de prelucrări – sub forma unor alte
produse (chiar alimentare). Şi în industrie lucrurile pot urma un traseu asemănător, reziduurile
dintr-un proces tehnologic putând constitui input-uri pentru alte procese. Urbanismul verde
promovează echilibrarea ecociclurilor oraşelor, astfel încât input-urile şi output-urile să se afle
într-o stare de armonie, complementaritate şi echilibru fundamental.
► oraşe care se îndreaptă spre o autonomie locală şi regională căutând să profite de sursele
locale sau regionale de producere a alimentelor, de energie, de forţele de producţie, precum şi
de multe alte activităţi capabile să le suporte şi să le susţină populaţia.
Urbanismul verde cere oraşelor să îşi asume responsabilitatea pentru impactul pe care stilul de
viaţă şi deciziile luate la nivelul comunităţii îl au asupra mediului. A apropia mai mult de oraş
toate aceste activităţi înseamnă a întreprinde o cercetare mai atentă a acţiunilor – responsabil
alese – şi de a oferi o probabilitate realizabilă a înfăptuirii acestora (se poate, spre exemplu,
evita transportul alimentelor de la distanţe mari, precum şi utilizarea excesivă a chimicalelor şi
a metodelor de păstrare şi conservare).
► oraşe care încurajează şi facilitează un stil de viaţă sănătos, durabil. Un parametru important
al unui oraş durabil – de altfel şi un obiectiv major pentru urbanismul verde – îl constituie
asigurarea pentru cetăţeni a unei vieţi îmbelşugate, bogate în opţiuni în ceea ce priveşte modul
de viaţă (în direcţiile sale majore) şi relaţiile interumane.
► oraşe care accentuează o înaltă calitate a vieţii, o promovare a bunelor relaţii de vecinătate
ale comunităţilor.
Pentru urbanismul verde un loc important îl ocupă crearea şi menţinerea relaţiilor de
vecinătate, a locurilor unde oamenilor le face plăcere să trăiască, cu o putere încărcătură
emoţională, plină de inspiraţie estetică. Unul dintre deziderate îl constituie o proiectare
adecvată a spaţiilor de locuit şi a serviciilor sociale şi economice puse la dispoziţia membrilor
societăţii. Este la fel de important să fie asigurate condiţii de viaţă acceptabile, ca şi crearea de
oraşe ecologice: pătrunderea naturii în oraşe constituie o garanţie în vederea asigurării
condiţiilor de viaţă normale pentru cetăţeni, fiind deosebit de importantă atât pentru sănătatea
lor individuală cât şi pentru binele general.
Exemple de urbanism verde pot oferi numeroase oraşe sau alte localităţi din Europa
Occidentală: Austria (Linz), Danemarca (Copenhaga, Odense), Germania (Munster, Freiburg),
Olanda (Amsterdam, Leiden), (Suedia – Stockholm) acestea fiind promotoare ale urbanismului
durabil european.

Amenajarea împrejurimilor locuibile

O problemă “cheie” o constituie viabilitatea, înlta calitate a vieţii care poate constitui rezultatul
unor proiecte de dezvoltare care vizează o locuire “densă” în ceea ce priveşte locuitorii şi
clădirile care îi adăpostesc. Compactitatea şi densitatea pot fi simultan şi nestingherit obţinute
la scară umană în Europa; stilul Manhattan nu este de loc agreat pe bătrânul continent.
Se abordează tot mai frecvent chestiunea locuirii – în zonele centrale ale oraşelor – în forme
“mixte”, hibride, variate a tipuri şi stiluri, incluzând grădini în spatele caselor (aceasta
constituind o trăsătură foarte importantă, omniprezentă în proiectele tuturor locuinţelor). Noile
proiecte olandeze (în domeniul locuinţelor) sunt impresionante din punct de vedere al
combinaţiilor şi integrării diverselor forme şi tipuri de locuinţe, incluzând formele unifamiliale
şi multifamiliale în acelaşi proiect. Ca un rezultat al locuinţelor înaltului grad de susţinere
financiară şi de control (exercitat din partea statului), majoritatea proiectelor de locuinţe alătură
şi combină forme diferite de locuire: socială (subvenţionată de stat) şi privată. Procentul afectat
locuinţelor subvenţionate a fost foarte ridicat în Olanda, dar a scăzut mult în ultima vreme,
noile programe de dezvoltare preconinzând un praport de 70/30 al locionţelor ptivate faţă de
cele sociale, urelevând un mixaj al diverselor grupuri socio-economice.propun crearea unor
foarte dense localităţi – satelit, respectiv comunităţi-suburbii, denumite localităţi de transzit
(termen introdus în anul 1997). Acest model a fost urmat de Stocokholm şi Copenhaga, care l-
au implementat cu succes, realizând o densitate mare a populaţiei în comunităţile-satelit,
amplasate în aproprierea metrourilor şi a liniilor de cale ferată care leagă oraşul pol de zona
periurbană.
Alte opţiuni constructive Aceste comunităţi se caracterizează prin faptul că zona de locuinţe
încadrează zona care cuprinde magazine, şcoli, bănci, servicii publice etc., beneficiind de
proximitatea staţiilor de metrou şi a gărilor.
Există numeroase exemple că se poate obţine un standard normal şi un confort acceptabil în
condiţii de densitate ridicată a populaţiei. Această densitate este configurată, proiectată şi
corelată cu planurile urbanistice, amenajările zonelor verzi, accesul la mijloacelele de
transport, precum şi cu alte facilităţi. Exemple de localităţi europene astfel realizate sunt Den
Haag (Haga), Amsterdam şi Heidelberg, care au demonstrat practic că se poate obţine o mare
densitate a locuirii simultan cu un ambient plăcut şi condiţii excelente de habitat.
Au fost proiectate zone ale acestor oraşe – adevărate oraşe-grădini (sectorul Niew Sloten al
Amsterdamului) – având o structură hipodamică, cvartalurile fiind separate prin canale, alei
pentru biciclete sau cu destinaţie pietonală, alei cu pomi. Ansamblurile de locuit – blocurile –
sunt proiectate de diverşi arhitecţi, în stiluri diferite, în scopul evitării monotoniei
aliniamentelor, reuşind să inducă stări emoţionale, trăiri diferite la impactul cu ele. Un alt
detaliu care atrage atenţia şi interesul este combinarea funcţiunilor de locuit (situate la etaj) cu
cele de activitate, de muncă (acestea din urmă ocupând partea de jos a imobilului.
Punctele comerciale sunt risipite pe suprafaţa întregului sector. Accesul la toate obiectivele de
interes şi legătura cu centrul oraşului este asigurată de liniile de tranvai care facilitează
parcurgerea distanţei până la acestea într-un interval cuprins între 20-30 de minute
(încadrându-se în valorile optime ale izocronelor). Tendinţa de a amplasa micile magazine,
alimentarele, aprozarele şi birourile în proximitatea imediată a locuinţelor este din ce în ce mai
accentuată.
În Olanda, expansiunea zonelor noi de locuit a acordat prioritate combinării diferitelor tipuri
de locuinţe (desigur, beneficiind de căile de acces aferente – pietonale şi cele pentru rularea cu
bicicleta) cu zonele comerciale ale comunităţii. O asemenea variantă constructivă prevede
amplasarea rezidenţelor în jurul unei zone centrale comerciale.

Forme de locuire “la comun”: hofjes, cohousing şi ecovillages (oraşe ecologice)

O altă modelare a funcţiunilor de locuit şi de trai se constituie în locuirea în comun, în

variantele:
dezvoltarea unităţilor de locuit în comun (de tradiţie olandeză) – hofjes;
formaţiuni de locuit în comun – experienţă tradiţională a ţărilor scandinave;
oraşele ecologice (ecovillages) din numeroase ţări europene.
Hofjes reprezintă unităţi de locuit în comun (la curte), destinate – în vechime – oamenilor
săraci. Cei bogaţi lăsau, prin testamente (în care – uneori – se stipulau şi condiţiile în care se
putea ocupa o asemenea clădire, precum şi obligaţiile locatarilor de a se ruga pentru sufletele
binefăcătorilor lor), celor săraci astfel de imobile. Ele se constituiau în adevărate acte de
caritate din partea potentaţilor (din punct de vedere financiar).
Formele tradiţionale ale acestor aşezări sunt extrem de agreate, ele fiind apreciate pentru faptul
că pot oferi condiţii foarte plăcute pentru locuire. Acestea se găsesc, în formele prezente, în
administrarea sau proprietatea unor subiecte de drept privat. În majoritatea cazurilor,
configurarea curţii interioare – amenajată ca o adevărată grădină – este diferită de la un
ansamblu de locuit la altul (uneori se întâlnesc splendide peluze, alteori aranjamente superbe
de plante cu flori, alteori adevărate oaze de sălbăticie, imitând natura în formele ei nealterate de
intervenţia umană). Fiecare intrare de la stradă se face printr-o poartă sau boltă arcuită, uneori
printr-un coridor. Intimitatea fiecărui mic domeniu este asigurată prin modul în care acesta este
proiectat. Numărul unităţilor de locuit dintr-un asemenea ansamblu variază de la 8, 10 până la
25.
Sistemul de locuire în comun - cohousing – este mai recent, datând din jurul anului 1970.
Primele proiecte au fost realizate în Danemarca (sub denumirea de bofoellsskaber – locuire în
comun), în prezent asemenea ansambluri găsindu-se şi în alte ţări europene (Olanda, de
exemplu). Acest model presupune alăturarea mai multor unităţi (formaţiuni) de locuit grupate
în jurul unei “străzi” comune – numai cu acces pietonal – sau în jurul unei curţi. De obicei,
accesul auto este restricţionat, rezumându-se la un loc de parcare marginal. O trăsătură aparte o
constituie desfăşurarea în comun a unei serii întregi de activităţi, cum ar fi: gătitul, luatul mesei
în comun, îngrijirea copiilor şi supravegherea jocului lor, programe recreative de ocupare a
timpului pentru vârstnici etc. Sistemul prezintă o serie e avantaje din punct de vedere al
durabilităţii, întrucât presupune o bună utilizare a terenului, asigurarea unui spaţiu de joacă
pentru copii (lipsit de pericolul prezenţei autovehicolelor din zonă), un grad înalt de
interacţiune socială – prin relaţiile care se crează şi se menţin în legătură cu cvasitotalitatea
aspectelor din viaţa de zi cu zi (supravegherea colectivă a copiilor, împărţirea
responsabilităţilor, conjugarea eforturilor pentru realizarea unor lucruri sau acţiuni utile pentru
comunitate, găsirea nor metode şi mijloace de optimizare a habitatului. Fenomenul de
însingurare, generat ţi întreţinut de formele de locuire moderne obişnuite, a fost astfel anihilat).
Proiecte de locuire în comun au fost emarate, după proiectele daneze, şi în Statele Unite ale
Americii. În California – în Davis – a fost construită prima asemenea aşezare, numită Muir
Commons, finalizată în anul 1990. Cuprinzând principalele elemente ale modelului danez, au
fost realizate ansambluri care cuprind două sau trei unităţi de locuire, grupate în jurul unei
străzi, lipsite de circulaţie auto, deci numai cu acces pietonal. O incintă având suprafaţa de
aproximativ 40 mp. funcţionează ca un centru social, cuprinzând o sală pentru servirea mesei,
un atelier, o cameră de joacă pentru copii şi alte facilităţi. Tot conform modelui, realizarea
proiectului şi administrarea formaţiunii contruite a fost rodul unei participări colective, iar
deciziile s-au luat în acelaşi cadru. Exemplul oferit de Muir Commons a fost urmat şi de alte
localităţi, dornice de a-şi satisface nevoia de conectare la viaţa şi preocupările comunităţii.

Eco-oraşele se constituie într-o altă formă de locuire căreia i-a crescut popularitatea în ţările
scandinave. Ca şi trăsături specifice, eco-oraşele presupun: clădiri durabile, sisteme energetice
bine puse la punct (spre exemplu, utilizarea energiei solare) şi o atenţie deosebită acordată
problemelor de mediu.
În Europa există o multitudine de asemenea aşezări, ponderea cea mai importantă deţinând-o
zona scandinavă. În Suedia, de pildă, au fost edificate 20 de asemenea oraşe, în care se
regăsesc aspectele locuirii comune (grupate în jurul unor spaţii deschise, comune, centrale), cu
acces permanent, continuu la facilităţile comune. Adesea, aceste proiecte presupun eforturi de
salvare şi conservare a pădurilor sau a altor elemente ale mediului natural, implicând o mare
varietate de metode şi tehnologii ecologice (colectarea şi utilizarea apelor pluviale, utilizarea
avantajoasă a compostului – îngrăşământ agricol natural, rezultat în urma fermentării lente a
diferitelor resturi vegetale şi animale, amestecate cu unele substanţe minerale). Unităţile de
locuit – dotate cu panouri solare pentru captarea energiei – variază ca suprafaţă între 58 şi 144
mp. Proiectele au fost apreciate ca aducând o contribuţie importantă la creearea unei puternice
coeziuni sociale.
Există şi alte forme, hibride, dar ingenioase de locuire, axate în principal pe:
locuirea în comun
accesul facil la utilităţi
procesul democratic de identificare şi realizare a condiţiilor optime de locuire şi viaţă
prezenţa unui centru comercial (supermagazin) care furnizează produse alimentare naturale,
ecologice (pentru obţinerea cărora nu au fost utilizate îngrăşăminte artificiale)
absenţa servirii mesei în comun.
În Utrecht există un asemenea proiect, cu acest tip de oferte de locuire, denumit Het Groene
Dak (acoperişul verde), denumire care cuprinde toate trăsăturile ecologice ale acestui trai în
comun: un acoperiş “verde” deasupra spaţiului comun, panouri solare destinate încălzirii
spaţiilor şi furnizării apei calde, sisteme de tratare a apelor uzate menajere şi a celor pluviale,
prezentând – ca şi celelalte forme – o curte centrală, modelată astfel încât să sugereze o
sălbăticie naturală.
Het Groene Dak ilustrează perfect potenţialul existent pentru locuirea în comun – în parametrii
ecologici – chiar în centrul oraşelor. Structura cuprinde 66 de unităţi de locuire, acoperind o
suprafaţă de un hectar, dintre care 40 sunt de închiriat şi 26 sunt proprietate privată, toate fiind
realizate prin subvenţie publică. Desăvârşit în anul 1993, proiectul s-a dovedit a fi capabil să
îmbine dimensiunea ecologică cu cea socială.
În oraşul Leiden se află în derulare un proiect asemănător, a cărui funcţionare se bazează – în
ceea ce priveşte sursele de energie – alături de sistemul panourilor solare, şi pe instalaţii care
utilizează energia vântului (instalaţii eoliene).
Localităţile europene oferă şi alte exemple de creativitate în direcţia “înverzirii” oraşelor.
“Pereţii verzi” sunt adesea întâlniţi în localităţile germane, unde se fac eforturi susţinute pentru
proiectarea, spre exemplu a structurilor caselor scării exterioare aferente imobilelor cu mai
multe apartamente, precum şi a garajelor, prin prevederea unui schelet (cadru) pe care se pot
dezvolta plante căţărătoare, frecvent întâlnite fiind viţa de vie sălbatică, glicina şi iedera.
Pereţii astfel “ornamentaţi” oferă aceleaşi beneficii ca şi acoperişurile verzi. Cu toate că s-a
manifestat reţinere în ceea ce priveşte vegetaţia care invadează astfel faţadele clădirilor,
apreciindu-se ca având efect distructiv asupra elementelor de construcţie, efectul ei s-a dovedit
exact opus: ea protejează împotriva radiaţiilor ultraviolete, asigură răcoare vara şi izolează
termic iarna (procentul acestor fenomene ajungând la circa 30%). Avantajele sunt şi de natura
rolului filtrant pentru aerul poluant, atenuarea zgomotului, manifestării efectului de păstrare a
unei umidităţi optime. Indicată şi importantă este însă alegerea vegetaţiei propice, în funcţie de
orientarea faţadei, respectiv zona şi durata de însorire a peretelui. Impactul estetic, vizual este
indiscutabil extrem de plăcut. Soluţia a fost adoptată şi pentru “placarea” pereţilor unei fabrici
din oraşul Dunkuerque, unde vegetaţia (iedera) a fost utilizată,de la început, pe post de filtru al
substanţelor poluante.
Ideea face parte, acum, din design-ul mai multor clădiri, încă din faza de proiectare. În plus, pe
lângă efectele menţionate, se alătură şi cele care ţin de crearea unor noi biotopuri în aceste
“tapete verzi” şi de găsirea unui mijloc ingenios de combatere a fenomenului graffiti.
O altă strategie de “înverzire” se materializează în construcţie unor eco-poduri, eco-pasaje care
leagă diverse zone ale aşezării. Olandezii au o adevărată tradiţie a construcţiilor de acest tip şi
au realizat numeroase astfel de pasaje peste străzi şi autostrăzi.
Insinuarea naturii în oraş include şi crearea de parcuri ecologice (ca cele de la Londra) şi de
ferme – aparţinând municipalităţii, amplasate la periferia oraşului şi îndeplinind o funcţie
educativă. Numeroase oraşe nordice deţin şi acţionează în cadrul acestor creaţii urbanistice,
care au un important rol recreativ, educativ şi de altă natură. Terenul – achiziţionat în
perspectiva extinderii urbane viitoare – capătă o asemenea destinaţie curentă, pentru scopuri
aricole sau recreative (marile suprafeţe sunt chiar închiriate fermierilor). Un număr de ferme
mici sunt deschise accesului public, îndeplinind varii funcţii sociale şi având grajduri, culturi
de legume sau fructe – adevărate mari gospodării. De regulă, aceste ferme sunt subvenţionate
de către autorităţile locale, dar îşi asigură sume suplimentare din valorificarea produselor
agricole. Ele sunt locuri în care vin şi persoane interesate să-şi dezvolte abilităţile în acest
domeniu, dar oferă programe educative extrem de agreate în special de către copii. Valenţa
comercială a activităţii este concretizată în vânzarea – către locuitorii din împrejurimi – a unor
produse ca: ouă, miere, fructe, legume etc. Gunoaiele de grajd sunt – din nou – destinate
fertilizării naturale a solului din împrejurimi, renunţându-se la utilizarea îngrăşămintelor
chimice.
O altă idee promiţătoare, frecvent întâlnită în oraşele europene este cea a “şcolilor verzi”.
Există câteva exemple care evidenţiază preocuparea şi efortul (mai ales în oraşele care
adăpostesc numeroase instituţii de învăţămâmt) pentru crearea unor asemenea instituţii de
învăţământ care să corespundă normelor ecologice şi în care să se promoveze o educaţia în
spiritul ocrotirii naturii. Oraşul Zürich a implementat un proiect denumit “Natura în jurul
şcolii”, care include măsuri de educare a elevilor şi studenţilor în spritul protejării mediului
urban şi care a presupus, de asemeni, remodelarea spaţiului din juril incintelor, transformând
suprafeţele “gri” în covoare de vegetaţie şi pomi. Numeroase şcoli au agreat şi urmează să
aplice această formă de restructurare.

Oraşe verzi – organice

Oraşele se pot integra mai mult în natură, putând fi mai mult asemănătoare acesteia. Ele pot fi
regândite astfel încât să fie operaţionale şi să funcţioneze într-un mod “natural”, pot fi
reconfigurate prin realizarea unei “infuzii” de elemente care să permită şi să determine o
asemănare cu ecosistemele naturale. Astfel, am putea regăsi într-un oraş trăsăturile ( şi am
putea percepe senzaţiile) pădurilor, preeriilor sau ţinuturilor mlăştinoase.
O serie de iniţiative care vizează urbanismul verde şi ecologia urbană – promovate de
menţionatele oraşe europene – pot constitui demersuri întru această reconsiderare urbană. Este
de-a dreptul surprinzător modul în care natura s-a insinuat şi există deja în oraşe europene cu o
densitate sporită a populaţiei; mai mult decât atât, în Berlin şi Heidelberg au pătruns şi
diversităţi de animale şi plante. Natura şi-a făcut loc, a urbanistice care au încorporat întinse
spaţii naturale în imediata apropiere a locuinţelor, ele integrându-se ansamblurilor construite,
favorizând totodată o densitate mare a populaţiei şi clădirilor. Această metodă a fost adoptată şi
în ideea obţinerii unei fezabilităţi ridicate, prin înaltul grad de control exercitat asupra
concepţiei şi proiectării investiţiilor noi şi revizuirea, modernizarea celor existente.

Durabilitatea în Europa

Durabilitatea a fost însuşită prin intermediul legislaţiei şi directivelor Uniunii Europene, ca un

obiectiv prioritar. Al cincilea Program de acţiune în domeniul mediului este actualmente
denumit “Spre durabilitate”. Recent, Tratatul de la Maastricht (semnat în 1991) a consacrat
explicit dezvoltarea durabilă ca pe un obiectiv distinct al Uniunii Europene (care mai târziu –
respectiv în iunie 1997 – au constituit documente de bază pentru Tratatul de la Amsterdam). O
serie de reglementări speciale ale Uniunii Europene au focalizat atenţie asupra necesităţii
protejării şi conservării mediului (spre exemplu, directivele U.E. în domeniul habitatului).
Majoritatea ţărilor vest-europene au iniţiat şi elaborat – prin proiecte naţionale – strategii
pentru asigurarea durabilităţii, precum şi o serie de alte planuri şi norme de acţiune. Limbajul
durabilităţii îşi croieşte, treptat, făgaş în legislaţia şi programele naţionale. Tema oraşelor
durabile a căpătat o atenţie sporită în cadrul Uniunii Europene . . . . Acest document a solicitat
o abordare holistică în domeniul amenajării teritoriului şi a impus nevoia de a privi oraşele ca
şi o parte necesară a soluţiei de rezolvare a problemelor globale ale mediului, stând la baza
lucrărilor şi documentelor redactate în cadrul Comisiei Comunităţilor Europene din 1990,
respectiv ale Comisiei Europene din 1994. În anul 1991 a fost constituit un grup de experţi pe
problemele mediului urban, care – în spiritul Cartei verzi – şi-a concentrat atenţia asupra
proiectării şi edificării oraşelor durabile. Raportul final al acesti grup de experţi – Comunităţi
Europene Durabile – este impresionant în ceea ce priveşte sfera sa de cuprindere şi reprezintă
un jalon important în acest domeniu, susţinând la scara globalităţii abordarea ecosistemică a
oraşelor. Raportul identifică, ca un important prim pas, patru principii ale dezvoltării durabile:
1. Principiul managementului urban – managementul durabilităţii este, în esenţă, un proces
politic care presupune proiectare, planificare şi are înrâurire asupra conducerii activităţii de
urbanism. Derularea managementului durabilităţii urbane impune o serie de instrumente utile
preocupărilor din domeniul mediului, social şi economic, în vederea asigurării bazelor
necesare integrării în această problematică. Aplicând aceste reguli, promovarea unei politici în
domeniului durabilului poate deveni mai cuprinzătoare, mau puternică şi mai ambiţioasă decât
este, în general, recunoscut.
Principiul politicii integratoare – coordonarea şi integrarea trebuie să se realizeze prin
combinarea principiului subsidiarităţii cu mai vechiul concept al responsabilităţii divizibile.
Integrarea trebuie să fie înfăptuită şi pe orizontală (pentru a stimula efectele sinergetice ale
dimensiunilor sociale, de mediu şi economice ale durabilităţii) şi pe verticală (între toate
nivelele U.E., între statele membre, între conducerile regionale şi locale), pentru a realiza o
coerenţă optimă între politică şi acţiune precum şi pentru a evita politicile contradictorii de la
diferite nivele.
Principiul gândirii ecosistemice – gândirea ecosistemică abordează comunităţile (localităţile)
ca pe un sistem complex, caracterizat prin oscilaţii şi continue procese de schimbare şi
dezvoltare. Acest sistem încorporează diverse aspecte: energie, resurse naturale, producţii
inutile (ca, de exemplu, lanţurile de activităţi care necesită stimulări, reabilitări, reorganizări şi
care – în final – ar trebui închise penru a contribui la o dezvoltare durabilă).
Această gândire include, de asemeni, dimensiunea socială, care consideră fiecare localitate ca
fiind un ecosistem social.
Principiul cooperării şi parteneriatului – durabilul reclamă o responsabilitate divizibilă.
Cooperarea şi parteneriatul între diferitele nivele, organizaţii şi interese este, în consecinţă,
crucial
Managementul durabilităţii constituie un proces de învăţare în cadrul căruia “a învăţa făcând”,
“a împărtăşi experienţe”, formarea profesională, perfecţionarea, activitatea interdisciplinară,
parteneriatul, consultarea şi participarea comunităţii, mecanismele educaţionale moderne sunt
elemente cheie.
Unul dintre rezultatele importante ale activităţii acestui grup de experţi a fost iniţierea unei
campanii de promovare a ideii de dezvoltare durabilă vis-à-vis de localităţile europene,
demarată în anul 1994. Punctul de plecare al acestei acţiuni l-a constituit prima întâlnire, care a
avut loc la Aalborg – în Danemarca: aici a fost concepută şi semnată o “cartă a oraşelor cu
dezvoltare durabilă” (acest document este acum cunoscut ca şi Carta de la Aalborg).
Semnatarele acestui document (aproape 400 de autorităţi locale, reprezentând aproximativ o
sută milioane de europeni) s-au obligat să acţioneze în spiritul durabilităţii locale. Printre
obiectivele majore ale acestei campanii se numără: publicarea literaturii de specialitate noi,
activităţile inter-oraşe, precum şi programarea unor conferinţe pan-europene periodice; a fost
instituit chiar şi un premiu pentru Oraşul Durabil European, care a început să fie atribuit
începând cu anul 1996.
O a doua conferinţă pan-europeană pe probleme de durabilitate urbană a avut loc, după cea de
la Aalborg, la Lisabona – în Portugalia, în anul 1996, iar a treia la Hanovra – în Germania, în
anul 2000. Întâlnirea de la Lisabona a reunit 1000 de participanţi care au detaliat planurile de la
Aalborg şi au întocmit o strategie denumită “De la cartă la acţiune”.
Au mai fost iniţiate serii de conferinţe regionale, cum a fost spre exemplu cea care a avut loc la
Sofia – în Bulgaria, în anul 1998, desfăşurată sub lozinca “Spre o dezvoltare durabilă în centrul
şi estul Europei”. Mai recent, au avut loc întruniri regionale la Turku – în Finlanda şi Sevilla –
în Spania. La Buxselles funcţionează un birou care coordonează programele, asigură activitatea
în reţea, precum şi decontările.
Alături de această campanie de promovare a oraşelor durabile în Europa există şi se implică
activ în acest domeniu o serie de grupuri şi organizaţii care sunt susţinute în acţiunile lor de
către autorităţile publice locale.
Numeroase iniţiative în domeniul dezvoltării durabile a oraşelor au fost direct susţinute de
către Uniunea Europeană prin intermendiul unor iniţiative şi programe de finanţare. Aceste
programe au avut o importanţă deosebită în ceea ce priveşte cooperarea dintre oraşe,
materializată în furnizarea de informaţii şi dezvoltarea programelor demonstrative. Există
numeroase asemenea programe, din domenii tehnice diferite, al căror efect cumulativ este greu
de neglijat: programe-pilot privitoare la energie (JOULE, SAVE, THERMIE), programe de
transport urban (JUPITER, DRIVE, ZEUS), dezvoltarea economică durabilă şi iniţiative de
regenerare urbană (RECITE, PACTE). Mai mult decât atât, foarte multe programe finanţate de
Uniunea Europeană au urmărit atât demonstrarea noilor tehnologii ale urbanismului verde, cât
şi asigurarea unei cooperări între oraşele (durabile) europene. Una dintre aceste iniţiative a fost
cea denumită “oraşele verzi europene”, finanţată prin program EU – THERMIE, care a
presupus proiectarea şi edificarea unor construcţii ecologice prin utilizarea unui minim de
energie, în 11 oraşe. Ceea ce a rezultat s-a constituit într-o demonstraţie practică a ceea ce se
poate realiza, într-o adevărată sursă de inspiraţie pentru cei cu preocupări în acest domeniu.
Promovarea durabilităţii urbane şi a uranismului verde a constituit un scop primordial pentru
multe ţări europene: Finlanda, Germania, Danemarca etc.

SCHEMĂ RECAPITULATIVĂ
- În “litera legii”, prin “documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism” se înţelege
planurile de amenajare a teritoriului, planurile de urbanism, Regulamentul general de
urbanism şi regulamentele locale de urbanism, avizate şi aprobate conform legii – art.39 al.(1).
- Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter director, iar
documentaţiile de urbanism cuprind reglementări operaţionale.(art.39, al.2).
- Structurarea şi sistematizarea oraşelor constituie un proces complicat şi prezintă dificultăţi
mai ales în oraşele cu evoluţie spontană, deţinătoare ale unor situ-uri valoroase, ale unor
tradiţii puternice în ceea ce priveşte proprietatea şi modul de locuire.
În aceste situaţii este necesar ca rezolvările să se adapteze la situaţia existentă, urmărindu-se
corelarea – la un nivel optim – a modernizării zonelor cu păstrarea şi punerea în valoare a
fondului construit existent, menţinerea unui echilibru şi la nivelul existenţei ritmurilor diferite
de “viaţă” a edificiilor noi şi a celor vechi. Spiritul în care trebuie să aibă loc intervenţiile
asupra oraşelor nu trebuie să fie dominat nici de preocupări cu o puternică tentă arheologică,
nici de cele marcate de spiritul practic, nici de cele care sunt “focalizate” pe aspectul estetic, ci
trebuie să se adapteze necontenit la natură şi la trecut, astfel încât să se realizeze o continuare,
nu o suprapunere.
- Certificatul de urbanism este (în conformitate cu art. 29 al Legii nr. 350/2001) actul de
informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea publică face cunoscute regimul juridic,
economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii,
tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare, potrivit legii. Din această definiţie rezultă
că certificatul de urbanism oferă informaţii asupra constructibilităţii unui teren sau în privinţa
fezabilităţii unei operaţiuni determinate.
Acest act este necesar întocmirii documentaţiei şi dosarului în vederea obţinerii autorizaţiei de
construire, dar el nu ţine loc de autorizaţie de construire. Din punct de vedere juridic,
certificatul de urbanism are valoarea unui aviz, care, în anumite condiţii, produce efecte
obligatorii. Acesta are un rol important, respectiv garantează destinatarului său că, pe parcursul
unei anumite perioade, nu i se vor opune modificări care să afecteze regulile pe care certificatul
le conţine.
Certificatul de urbanism cuprinde date privind: regimul juridic, regimul economic şi regimul
tehnic al imobilului.
Regimul juridic al imobilului conţine:
dreptul de proprietate asupra acestuia şi servituţile de utilitate publică care grevează asupra
acestuia;
situarea terenului în intravilan sau în afara lui;
prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului –
zone protejate, zone în care acţionează dreptul de preemţiune asupra imobilului;
interdicţii definitive sau temporare de construcţie etc.
Regimul economic al imobilului indică:
folosinţa actuală;
destinaţii admise sau neadmise, stabilite în baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonă;
reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei.
Regimul tehnic precizează:
procentul de ocupare a terenului (POT);
coeficientul de utilizare a terenului (CUT);
dimensiunile minime şi maxime ale parcelelor;
echiparea cu utilităţi (apă, canalizare, energie electrică, energie termică);
circulaţia şi accesele pietonale şi auto, parcaje necesare;
alinierea terenului şi a construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului;
înălţimea minimă şi maximă admisă.
Certificatul de urbanism indică, în funcţie de dispoziţiile de urbanism şi delimitările
administrative ale dreptului de proprietate, precum şi de starea echipamentelor publice
existente ori prevăzute, dacă terenul este construibil sau dacă este posibil de realizat o anumită
operaţiune determinată. După caz, el poate fi pozitiv sau negativ.
Procedura de obţinere a certificatului de urbanism cuprinde două etape: solicitarea şi, respectiv,
instrumentarea şi eliberarea actului. Condiţiile generale de solicitare se referă la faptul că:
– orice cerere de eliberare a unui asemenea document este supusă unei taxe legale;
– în cerere trebuie precizate elementele de identificare a imobilului faţă de care se urmăreşte
cunoaşterea regimului de servituţi;
îndeplinirea unei serii de alte formalităţi administrative.
- Autorizaţia (permisul) de construire a cunoscut mai multe definiţii în literatura de specialitate.
În accepţiunea legiuitorului român (concretizată în conţinutul Legii nr. 50/1991, art 2)”.
“Autorizaţia de construire constituie actul de autoritate al administraţiei locale pe baza căruia
se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, proiectarea,
executarea şi funcţionarea construcţiilor. Ea se eliberează “în temeiul şi cu respectarea
documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului”.
Pornind de la aprecierile formulate în literatura de specialitate, coroborate cu reglementările
legale în vigoare, autorizaţia de construire se poate defini ca fiind actul administraţiei publice
locale competente prin care se asigură aplicarea regulilor de urbanism în privinţa amplasării
construcţiilor, precum şi a măsurilor legale referitoare la proiectarea, executarea şi funcţionarea
acestora.
După cum se poate remarca, este vorba de un control preventiv al utilizării terenurilor, de
exercitarea unei puteri speciale – de poliţie – prin eliberarea unei autorizaţii prealabile. Se
poate conchide că autorizaţia de construire sancţionează atât regulile de urbanism, cât şi
regulile de construcţie – în condiţiile în care legea stabileşte: “calitatea construcţiilor este
rezultanta totalităţii performanţelor de comportare a acestora în exploatare, în scopul
satisfacerii, pe întreaga durată de existenţă, a exigenţelor utilizatorilor şi colectivităţilor”.
- Dreptul de preemţiune poate fi definit ca fiind prerogativa conferită prin lege unei persoane
(fizice sau juridice) de a pretinde şi dobândi proprietatea asupra unui bun imobil (de regulă,
teren) de la proprietarul care decide să-şi înstrăineze bunul. Mai sintetic s-ar putea spune că
dreptul de preemţiune este dreptul de acces, cu prioritate, la proprietatea unui imobil. Intenţia
de exercitare a dreptului de preemţiune se întâlneşte cu dorinţa proprietarului imobilului de a-şi
înstrăina bunul, ceea ce înseamnă convergenţa a două interese fundamentale: cel al
proprietatului care vrea să vândă cu acela al titularului dreptului de preemţiune care înţelege să
uzeze de privilegiul pe care i-l conferă legea.
Analizat prin prisma dreptului privat, dreptul de preemţiune implică substituirea preemptorului
(locatar) unui contractant originar, cu un dublu efect: achizitiv şi extinctiv.
- Există numeroase exemple că se poate obţine un standard normal şi un confort acceptabil în
condiţii de densitate ridicată a populaţiei; această densitate este configurată, proiectată şi
corelată cu planurile urbanistice, amenajările zonelor verzi, accesul la mijloacele de transport,
precum şi cu alte facilităţi. Promovarea durabilităţii urbane şi a urbanismului verde constituie
la ora aceasta un scop primordial pentru multe state ale lumii. Oraşele – s-a demonstrat deja –
se pot integra mai mult în natură.

BIBLIOGRAFIE

- T. BEATLEY, GREEN URBANISM, Island Press, Washington D. C., 2000

L. CHIRIAC, ACTIVITATEA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE, Edit.
“Accent”, Cluj-Napoca, 2001
C. M. COSTIN, DISTRIBUŢIA COMERCIALĂ ÎN REŢEA, Teză de doctorat, Universitatea
“Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, 2003
T. DRĂGANU, LIBERUL ACCES LA JUSTIŢIE, Edit. “Lumina-Lex”, Bucureşti, 2003
M. DUŢU, DREPTUL URBANISMULUI, Edit. “Universul Juridic”, Bucureşti, 2008
- P. HALL, The City of theory (fragment din CITIES OF TOMORROW: AN
INTELLECTUAL HISTORY OF URBAN PLANNING AND DESIGN IN THE
TWENTIETH CENTURY), în THE CITY READER, Third Edition, Edited by Richard T.
LeGates and Frederic Stout, Edit. “Routledge – Tylor & Francis Group”, London and New
York, 2003
- Fr. HAUMONT, DROIT EUROPÉEN DE L’AMENAGEMENT DU TERRITOIRE ET DE
L’URBANISME, Edit. “Bruylant”, Bruxelles, 2007
H. JACQUOT, Fr. PRIET, DROIT DE L' URBANISME, Edit. “Dalloz”, Paris, 2004
B. JADOT, LA PARTICIPATION DU PUBLIC AU PROCESSUS DE DÉCISION EN
MATIÈRE DʼENVIRONNEMENT ET DʼURBANISME, Edit. ”Bruylant”, Bruxelles, 2005
J. M. LEVY, CONTEMPORANY URBAN PLANING, sixth edition, Edit. ”Prentice Hall”,
New Jersey, 2003
J.-P. MARÉCHAL, B. QUENAULT, LE DÉVELOPPEMENT DURABLE. UNE
PERSPECTIVE POUR LE XXI-e SIÈCLE, Edit. ”Presses Universitaires de Rennes – PUR”,
Rennes, 2005
E.-M. MINEA, AMENAJAREA TERITORIULUI. URBANISM, Edit. ”Accent”, Cluj-
Napoca, 2003
J. MORAND-DEVILLER, DROIT DE lʼURBANISME, 5-e édition, Edit. ”Dalloz”, Paris,
2001
Fl. NICOUD, DU CONTENTIEUX ADMINISTRATIF DE lʼURBANISME, Edit. ”Presses
universitaires dʼAix Marseille”, Aix-en-Provence, 2006
P. PIGEON, LʼENVIRONNEMENT AU DÉFI DE lʼURBANISME, Edit. ”Presses
Universitaires de Rennes”, Rennes, 2007;
O. PUIE, REGLEMENTĂRI JURIDICE ÎN MATERIA AMENAJĂRII TERITORIULUI ŞI A
URBANISMULUI, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
P. QUILICHINI, LA POLITIQUE LOCALE DE lʼHABITAT, 2-e édition, Edit. ”Le
Moniteur”, Paris, 2006
Fl. TOURETTE, DÉVELOPPEMENT SOCIAL URBAIN ET POLITIQUE DE LA VILLE,
Edit. ”Gualino éditeur”, Paris, 2005
xxx, CODE DE lʼURBANISME – Commenté, 15-e édition, Edit. ”Dalloz”, Paris, 2006