UNIVERSITATEA DE NORD BAIA MARE

Facultatea de Ştiinţe
Prof.univ.dr.ing.mat.Gheorghe M.T. Rădulescu

URBANISM
ŞI
AMENAJAREATERITORIULUI

EDITURA UNIVERSITĂŢII DE NORD

2007

1
 În loc de motto

În anul 1973 eram student în penultimul an al Facultăţii de Geodezie din cadrul

Institutului de construcţii Bucureşti. Printre disciplinele de studiu ale anului universitar
1973-1974 se enumera şi Urbanismul şi amenajarea teritoriului. Profesor avea să ne fie Virgil
Ioanid. Proaspăt întors din Franţa, după un îndelungat stagiu de perfecţionare, profesorul
Virgil Ioanid ne-a surprins plăcut cu un nou stil de predare, modern, occidental, extrem de
pragmatic, interactiv. Deşi era, pentru noi geodezii o disciplină de informare tehnică, am fost
atraşi încă de la început atât de noul stil de abordare didactică cât şi de conţinutul fascinant
al cursului.
Anii au trecut, profesorul Virgil Ioanid devine unul dintre cei mai cunoscuţi şi
importanţi urbanişti din lume, succesele profesorului ne făcea şi pe noi foştii studenţi să ne
mândrim :”am fost studentul profesorului Virgil Ioanid !“.
Cu ocazia elaborării prezentului curs am dat peste ştirea care urmează, profesorul
trecuse în nefiinţă în anul 2002, avea 75 de ani.
O viaţă trebuie să fie marcată de repere morale şi profesionale, pentru mine
profesorul Virgil Ioanid a fost un astfel de reper.

2
 A Celebration of the Life of Virgil Ioanid

The Johns Hopkins International Urban Fellows Association (IUFA) lost one of its founders in July, 2002. Professor
Virgil Ioanid, from Bucharest, Romania, was one of the first International Urban Fellows in 1970, returned as a
special fellow in 1980, and served as a leader among its alumni for the remainder of his life. He served as president of
the IUFA from 1993 to 1996.

Professor Ioanid was born in the first quarter of the twentieth century in Bucharest, where he attended elementary
and high school. He received an undergraduate degree as a civil engineer from the Bucharest Polytechnic University,
and a Ph.D. in urban and rural planning and development from the Bucharest Technical University of Civil
Engineering. During the 1970s, he studied at the Center for Environmental Studies in London under a Ford
Foundation fellowship, participated in the Salzburg Seminar in American Studies, and was a Research Fellow at the
Netherlands Institute in Advanced Studies.

He conducted studies for World Bank, the Institut d'Amenagement et d'Urbanisme de la Region Ile-de- France, the
Agence Nationale pour l'Amenagement du Territoire (Algeria), UNESCO, the European Commission, and many
other agencies. He coordinated 82 infrastructure, economic and social development projects in 21 municipalities,
14 counties and rural areas for local administrations and served on the editorial board of the Romanian monthly
magazine "Science and Technics" from 1954 to 1985.

After democratization in Romania, he served as Minister for Regional, Urban and Rural Planning in the new
government in 1990. He has been senior permanent advisor for four different ministries of the government and for the
Romanian National Bank. He became a University Professor at the Bucharest Technical University of Civil
Engineering in 1992 and served as an advisor to many Ph.D. candidates.

3
 "He meant a great deal to me because his spirit was ever
young, his ideas were always fresh and unexpected,
and he knew how to fight for them."- Anton Anton

"It took great courage to host the Fellows conference in Bucharest in

1977.
Virgil was one of our first fellows and he
stayed very active in all the Fellows conferences and activities."
- Jack Fisher

"I have fond memories of Virgil. We had long talks and walks during
the annual conferences together. He was a generous man with great
experience in development issues of Eastern European countries and I
learned many things from him. The Urban Fellows have lost a valuable
"milestone." I wish to express my condolences to all fellows." - Tamer
Gok

"I have known Professor Ioanid for twelve years now.

Fortunately forme, I was able to have dinner with him in June when I
was in Bucharest. He was always very supportive of the International
Urban Fellows Program and extremely committed to making it and the
fellows association as strong as possible. He also had a fantastic sense
of humor and was a pleasure to work with. He will be missed."-
Michael Bell

Sursa: IUFA
Johns Hopkins Institute for Policy Studies International
Urban Fellows Association, The Newsletter, November
2002, number 11

4
 CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………..1

1. STADIUL CUNOASTERII……………………………………………………………………………………. 2

2. EVOLUŢIA FORMELOR DE AŞEZARE UMANĂ………………………………………………………………16

3. MEDIUL UMAN ŞI URBANIZAREA…………………………………………………………………………...25

4. URBANISM ŞI DEZVOLTAREURBANA………………………………………………………………………………………………29

5. CONSIDERAŢII TEORETICE PRIVIND URBANISMUL……………………………………………………..33

6. STRATEGIE URBANA………………………………………………………………………………………………….63

7. ORIENTĂRI ŞI TENDINŢE CONTEMPORANE ÎN DOMENIUL URBANIZĂRII…………………………...97

8. POPULAŢIA URBANĂ………………………………………………………………………………………………...99

9. LOCUIREA URBANĂ………………………………………………………………………………………………..103

10. URBANISMUL DIN PERSPECTIVA REGLEMENTĂRILOR JURIDICE…………………..............................106

11. TURISMUL IN SPATIUL URBAN……………………………………………………………………………………113

12. TURISM URBAN SI URBANISM TURISTIC…………………………………………………………………………143

13. MANAGEMENTUL ORASELOR TURISTICE…………………………………………………………………….162

14. STRATEGIA DEZVOLTĂRII ORAŞELOR ŞI EXIGENŢELE URBANISMULUI TURISTIC…………………182

15. AMENAJAREA SI CONSERVAREA CENTRELOR ISTORICE - …………………………………………………..209

16. REPERE CONCEPTUALE ÎN ABORDAREA COMPETITIVITATII URBANE………………………232

17. ROLUL MARKETINGULUI ÎN MANAGEMENTUL URBAN……………………………………………………..269

18. AMENAJAREA TERITORIULUI ÎN ROMÂNIA ÎN PREZENT……………………………………………………300

19. MANAGEMENT ŞI PLANIFICARE URBANĂ………………………………………………………………………323

20. DEZVOLTAREA REGIONALĂ DOMENII DE ANALIZĂ SPECIFICE…………………………………..344

21. AMENAJARII TERITORIULUI ŞI URBANISMULUI………………………………………………………….372

22. DOCUMENTE RELEVANTE LA NIVEL INTERNATIONALPRIVIND URBANISMUL ŞI

MANAGEMENTUL URBAN……………………………………………………………………………………….383

23. CARTA URBANA EUROPEANA………………………………………………………………………………………..410

24. CARTA DE LA ATENA (2003)…………………………………………………………………………………………...431

CHESTIONAR DE EVALUARE…………………………………………………………………………………………….432

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………………….434

1
 INTRODUCERE

Evolutia societatii contemporane se caracterizeaza printr-o crestere accelerata a urbanizarii,

fenomen marcat de o multitudine de conflicte legate, in principal, de neconcordanta dintre cresterea
demografica si limitele cadrului fizic construit. Dezvoltarea urbana a reprezentat un proces continuu de
transformare a mediului urban care a cunoscut dimensiuni importante indeosebi in cea de-a doua
jumatate al secolului XX.
In contextul extinderii fenomenului de globalizare, rolul oraselor in economia mondiala devine
tot mai important, cresterea competivitatii si a calitatii vietii constituind obiective majore ale politicii
economice la nivel local si national. Aceste preocupari se afla in sfera managementului si a strategiei
urbane fiind integrate in obiectivele generale ale dezvoltarii economico-sociale inscrise in dinamica
urbana. In cadrul proceselor ce dau continut gestiunii urbane, elaborarea unor strategii de dezvoltare
rezida in necesitatea asigurarii unei evolutii coerente, unitare a ansambului economiei nationale,
utilizarii responsabile a resurselor naturale, materiale si umane in corelatie cu nevoile societatii dar si
adaptarii la evolutiile si contextul economiei mondiale dinamice si competitive.
Avand in vedere mutatiile tehnologice, cresterea demografica, concentrarea urbana la scara
mondiala, problematica gestiunii urbane capata noi dimensiuni iar amenajarea zonelor urbane poate
contribui in mod semnificativ la crearea si dezvoltarea unor areale urbane durabile si echilibrate din
punct de vedere economic, social, cultural si teritorial. Ca urmare, cunoasterea orasului ca organism
complex avand propriile sale mecanisme de dezvoltare, devine un imperativ al evolutiei societatii in
ansamblul sau aceasta contribuind la asigurarea bunastarii locuitorilor, a unor conditii civilizate de
viata, si nu in ultimul rand, a unei armonii intre cadrul natural si spatiul construit.
Cursul are un caracter bibliografic, elaborat fiind pe baza lucrărilor menţionate, adresându-se
cursanţilor de la formele de specializare şi perfecţionare postuniversitară.

2
 1. STADIUL CUNOASTERII

Urbanismul modern, după cum este definit în literatura de specialitate, oferă imaginea unei arte
şi a unei ştiinţe puse în slujba locuitorilor aşezărilor, fie că este vorba de comune, de oraşe sau de
metropole.
Amenajarea teritoriului - noţiune mai vastă şi mai complexă, integratoare a conceptului de
urbanism, constituie unul dintre principalele instrumente de investigare şi cunoaştere, de previziune şi
planificare, de edificare şi permanentă readaptare a mediului uman, a cadrului material creat de societate
şi indispensabil existenţei sale.
De cele mai multe ori considerate în alăturarea lor (şi, de cele mai multe ori cu referire doar la
urbanism), sintagmele prezintă şi problematizează preocupări din ce în ce mai serioase şi de mare
actualitate prin imperativitatea cu care se cer soluţionate de către specialiştii din cvasitotalitatea
domeniilor vieţii sociale, cărora sunt chemaţi să li se alăture - prin acţiuni şi atitudini corespunzătoare -
oamenii de pretutindeni.
Societatea contemporană este şi martora şi cauza unui fenomen extrem de periculos: mediul
uman tinde să devină un mediu antiuman. Exploatarea intensivă a naturii şi extinderea mediului artificial
tind să "sufoce" mediul natural şi să caracterizeze cadrul material al societăţii. Omul - în măsura în care
poate fi inventiv şi constructiv - poate şi distruge ceea ce a creat, din cauza incapacităţii sale de a înţelege
fenomenele în complexitatea şi globalitatea lor : pentru a-şi satisface rapid nişte interese meschine este în
stare să compromită confortul şi securitatea generaţiilor viitoare.
Termenul de "mediu uman" este unul relativ nou (adoptat la Congresul al IX-lea al Uniunii
Internaţionale a Arhitecţilor, Praga, 1967), el exprimând acordul universal privind necesitatea obiectivă
de integrare a celor două medii aparent contradictorii - mediul natural şi mediul artificial (creat de om) -
precum şi idea de înlăturare a cauzelor care provoacă raporturi de neconcordanţă cu efecte
autodistructive pentru societatea umană.
Extinderea artificializării accentuate şi haotice a mediului are ca şi cauze:
• aglomerarea excesivă a industriilor perturbatoare ale mediului ambiant;
• concentrări uriaşe - ca număr şi densitate - ale populaţiei în formaţiuni urbane
care depăşesc scara umană;
• dezvoltarea haotică a reţelelor de comunicaţii şi de transport care utilizează o suprafaţă
excesivă de teren;
• lipsa de control a unui trafic excesiv de intensificat;ocuparea dezordonată şi extensivă a
zonelor periurbane şi rurale;
• distrugerea terenurilor agricole fertile;
• degradarea masivelor forestiere;
• poluarea atmosferei şi a apelor;
• imposibilitatea rezolvării corespunzătoare a evacuării, refolosirii, depozitării şi
distrugerii deşeurilor.
Toţi aceşti factori, vis-a-vis de care se manifestă, nu rareori, dezinteres, sunt subapreciaţi sau sunt
abordaţi de o manieră rutinieră şi iresponsabilă, redusă la aplicarea unor măsuri limitate numai la situaţiile
în care apar crize, pot afecta atât colectivităţile contemporane, cât şi pe cele viitoare.
Atributul „durabil" a fost promovat pentru prima dată, pe plan mondial (în contextul protecţiei
mediului), în documentele prezentate la Conferinţa Internaţională de la Rio din anul 1992 (regăsindu-se
în binecunoscuta „Agendă 21"). În fieful „liberalismului economic şi financiar" din Chicago, la
Congresul UIA din 1995, a fost lansat şi în mediul arhitectural şi urbanistic conceptul de „dezvoltare
durabilă" (după ce, în 1987, fusese publicat „Raportul Brundland"), o dezvoltare menită să creeze
structuri stabile, coerente, limitate spaţial. Acest concept readuce în atenţie caracteristici care pot
transforma „aglomeraţia" într-un „complex de aşezari" distincte, locuibile şi eliberate, parţial, de stress.

3
 Un fapt deosebit de important, dar extrem de puţin cunoscut, este acela că un arhitect român -
G. M. Cantacuzino - a realizat o operă de precursor prin utilizarea termenului „durabil" în
domeniul arhitecturii şi construcţiei încă din 1947 ! Atributul „durabil" traversează cartea acestuia,
intitulată „Despre o estetică a reconstrucţiei", de la un capăt la altul, impunând construcţiei (locuinţei,
mai ales) să fie durabilă, să treacă peste modelele arhitecturale şi fanteziile speculei. În concepţia
arhitectului român durabilul exclude lenea, anemia sensibilităţii, derizoriul, meschinul, refuzul artei şi
anticultura, nepăsarea autorităţilor, promovând - însă - cu autoritate, o legislaţia chibzuită, o voinţă
„neşovăielnică" şi „generozitate înţelegătoare a nevoilor naţiunii", dar şi echilibrul dintre disciplinele
clasice, temele moderne şi formele subtile şi sensibile, dar „fără a întoarce spatele tradiţiei", susţinând
dezvoltarea „firească" a României. Spaţiul urban reprezintă o realitate care s-a aflat în mijlocul
preocupărilor geografilor înca din sec. al XIX-lea, iar explozia urbană din ultimele decenii a amplificat
tot mai mult aceste orientări. V. Mihăilescu (1928) consideră oraşul „...o forma de organizare a
spaţiului geografic în vederea concentrării, prefacerii şi redistribuirii bogăţiilor şi a energiilor
sociale...". Alte definiţii conturează aglomerarea urbană ca un spaţiu caracterizat prin concentrarea
populaţiei rezidente, preponderenţa activităţilor industriale, dar şi prezenţa activităţilor comerciale şi de
servicii. Astfel, oraşul este privit ca un „organism teritorial bine populat, cu un înalt grad de
concentrare, producţie şi organizare socială, culturală, format în anumite condiţii de spaţiu si timp".
Varietatea definiţiilor demonstrează faptul că fenomenul urban se află într-o continuă dinamică deşi
limitele acestuia se manifestă atât în alegerea reperelor geografice datorate aglomerărilor, cât şi în
pragurile demografice care delimitează oraşele. Din analiza punctelor de vedere cu privire la
definirea oraşului se desprind câteva elemente comun: tendinţa de a opune conceptul de oraş celui de
sat; concentrarea semnificativă a populaţiei şi locuinţelor predominant colective şi mai puţin
individuale; existenţa unui număr minim de locuitori sub care gruparea social-economică îşi pierde
caracterul urban; un mod de viaţă specific sub aspectul muncii, şederii, deservirii, echipării tehnice şi
recreerii; preponderenţa activităţilor economice neagricole (industrie, comerţ, servicii,
administraţie etc.). Cu toate că la nivel internaţional demersul de stabilire a unor criterii de
clasificare a aşezărilor omeneşti este extrem de dificil se conturează totuşi câteva criterii general
valabile4: criteriul numeric are în vedere mărimea demografică a centrelor, criteriul numeric asociat cu
nivelul de dotare edilitar-gospodărească sau cu criteriul administrativ, criterii hotărâte de guvern în
cazul unor ţări ca România, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Suedia, Japonia, etc. Unde oraşele sunt
decretate prin acte normative ce au la bază cerinţe legate de poziţia geografică favorabilă,
dimensiunea demografică, potenţialul economic diversificat, structura urbanistică, organizarea
intravilanului, gradul de dezvoltare a serviciilor. Încercările de definire a oraşului se fundamentează pe
două criterii principale: o dimensiune minimă critică, cel mai adesea legată de un prag necesar al cererii
pentru a furniza o serie de servicii urbane şi legat de aceasta, un anumit nivel al densităţii populaţiei,
precum şi prezenţa unor dotări tehnico-edilitare care să satisfacă cerinţele locuitorilor. Cele mai multe
definiţii ale centrelor urbane se concentrează asupra problemei determinării limitelor exterioare ale
acestora precum si identificarii factorilor care au contribuit la dezvoltarea acestora, fiind elaborate mai
multe teorii dintre care: teoria apărării emisă de istoricul german Ludwig Maurer şi economistul
Karl Bucher, care susţin ca oraşele au apărut ca urmare a necesităţilor de apărare ale oamenilor
împotriva năvălitorilor, cetăţile fortificate devenind astfel nucleele viitoarelor oraşe, teoria
condiţiilor geoclimatice elaborată de geografi, care explică apariţia oraşelor ca urmare a mediului
natural favorabil (condiţiile geoclimatice, configuraţia terenului etc.), teoria deciziei administrative
emisă de istoricii G. Below, K. Hegel şi T. Wright, care consideră că oraşele au luat naştere ca urmare
a deciziei puterii de stat, factorul determinant fiind organizarea politico-juridică, teoria schimbului
de mărfuri care subliniaza că principalul factor de dezvoltare a oraşelor l-a constituit plasarea
acestora la intersecţia unor artere comerciale, terestre sau maritime şi care a favorizat schimbul de
mărfuri (cum este cazul oraşelor greceşti sau a oraşelor porturi), teoria oraşelor-necropolă care
aparţine lui Lewis Mamford şi care susţine că multe oraşe din Egipt, China sau Grecia au apărut în
apropierea marilor necropole şi complexe religioase: Ierusalim, Delfi, Memfis etc. În conexiune cu
aceste teorii, se poate vorbi de o etapizare in evoluţia oraşelor, în literatura de specialitate

4
conturându-se următoarele perioade istorice: perioada arhaică, orasul antic, avand o serie de
caracteristici, oraşul medieval, oraşul în timpul Renaşterii, oraşul baroc, oraşul erei industriale. O
altă abordare privind apariţia şi evoluţia istorică a oraşelor se referă la activităţile de bază care au
generat centrul respectiv, modalitatea de evoluţie a acestora în timp în raport cu condiţiile naturale şi
social-economice şi este exprimată prin intermediul funcţiilor urbane. Termenul de funcţie a fost
introdus pentru prima oară de F. Ratzel în 1891 şi preluat apoi în literatura de specialitate de către toţi
urbaniştii şi desemnează "activităţile care justifică existenţa şi dezvoltarea unui oraş, care aduc
resursele necesare vieţii sale". Totodată, aceste funcţii se reflecta în organizarea oraşelor, de unde şi
necesitatea elaborării unor principii. De-a lungul timpului, au existat numeroase încercări de
fundamentare a unor principii universale privind sistematizarea oraşelor. Astfel, în 1933, CIAM
(Congresul Internaţional de Arhitectură Modernă) adoptă un document redactat de arhitectul francez
Le Corbusier, având ca tema oraşul funcţional şi rămas sub denumirea de "Carta de la Atena". Aceasta
reprezintă prima încercare şi propunea printre altele împărţirea oraşului în zone funcţionale izolate
prin ample spatii verzi, rezolvarea problemei locuinţei prin blocuri înalte cu multe apartamente care
să asigure o mare densitate, în mijlocul unor spaţii verzi, desfiinţarea străzilor "coridor" prin
interzicerea construirii de clădiri de-a lungul arterelor de circulaţie, separarea strictă a căilor de
circulaţie şi diferenţierea lor pe categorii: circulaţie pietoni, circulaţie automobile etc., amenajarea unei
ample reţele de spaţii verzi pentru recreere şi sport, integrarea pădurii în oraş, protejarea naturii şi a
peisajului, salvarea patrimoniului arhitectural. Deşi aceste idei şi-au propus o rezolvare a situaţiei de
criză, ele s-au dovedit incapabile să răspundă problemelor complexe impuse de oraşul contemporan şi
începând cu deceniile 7, 8 ale secolului XX, criza oraşelor s-a declanşat cu o forţă tot mai puternică
necesitând noi abordări referitoare atât la organizarea, cât şi la managementul acestora fiind
necesara clarificarea conceptului de urbanism. În sens larg, urbanismul constituie arta de a ordona
de o manieră armonioasă şi raţională viaţa unei populaţii, într-un spaţiu geografic determinat. Termenul
de urbanism a apărut pentru prima data în lucrarea inginerului catalan Ildefonso Cerda "Teoria
generală a urbanizării", publicată în 1867. Cu toate că termenul este de dată relativ recentă şi
desemnează ştiinţa organizării oraşelor, arta urbană, formele geometrice ale oraşelor îşi au originea în
antichitate. Urbanismul clasic, avându-l ca reprezentant pe Hipodam din Milet, Grecia antică, se
caracteriza prin planificarea oraşului în dimensiuni regulate, cu străzile formând un sistem pătrat.
Practic, conceptul de urbanism a fost definitivat în secolul XX, mai ales după crearea CIAM
(Congresului Internaţional al Arhitecturii Moderne), iniţiat de Le Corbusier. După cel de-al doilea
război mondial au apărut noi forme urbane (zone, regiuni, arii metropolitane, oraşe-satelit) ca
urmare a creşterii populaţiei şi a progreselor tehnologice. Potrivit Dictionarului Explicativ al
Limbii Romane, urbanismul reprezinta „stiinta al carei obiect il constituie sistematizarea aşezărilor
omeneşti existente şi proiectarea de noi asezari". O alta abordare, mai completa, desemneaza
urbanismul ca fiind „stiinta proiectarii şi planificarii lucrarilor de construire, sistematizare,
reconstruire sau restructurare a unei asezari omeneşti impreuna cu complexul de masuri socio-
economice, tehnice, igienice care se iau în vederea satisfacerii necesitatilor materiale şi social-
culturale ale noilor asezari". În aceeasi idee se inscrie şi definitia potrivit careia urbanismul
reprezinta „un ansamblu de masuri tehnice, administrative, economice şi sociale care trebuie sa
permita o dezvoltare armonioasa, rationala şi umană a aglomeratiilor". Se desprinde astfel, legatura
absolut necesara intre urbanism şi o serie de domenii ca economia, geografia, demografia, etc,
urbanismul reprezentand „stiinta moderna care ofera solutiile normative care asigura crearea şi
organizarea oraşelor în baza unui < bilant teritorial > adecvat a carei sarcina de baza este
fundamentarea necesitatii decretarii de oraşe noi şi de a le transforma pe cele existente în asa fel incat
acestea sa corespunda atât nevoilor actuale cât şi celor viitoare". Alte puncte de vedere privesc

5
urbanismul în corelatie cu amenajarea teritoriului, ca o importanţă componenta a acesteia avand ca
obiect localitatile, asezarile umane, urbane sau rurale . Aşadar, urbanismul este privit în stransa
interdependenta cu amenajarea teritoriului ca parte integranta a acesteia şi constituit dîntr-un ansamblu
de activitati prin care sunt urmarite obiective legate de:ameliorarea conditiilor de viaţa prin eliminarea
disfunctionalitatilor, asigurarea accesului la servicii publice şi locuinte convenabile pentru toti
locuitorii, crearea conditiilor pentru satisfacerea cerintelor speciale ale copiilor, varstnicilor şi ale
persoanelor cu handicap, utilizarea eficienta a terenurilor în acord cu functiile urbanistice adecvate,
extinderea controlata a zonelor construite, protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural
construit şi natural, asigurarea calitatii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localitatile,
protejarea localitatilor impotriva dezastrelor naturale şi a riscurilor tehnologice. În concluzie,
urbanismul reprezinta o activitate de interes general cu caracter continuu, care se desfasoara pe intreg
teritoriul national avand drept obiective principale determinarea structurii functionale a localitatilor si
utilizarea rationala şi echilibrata a terenurilor.
Aşadar, conceptul de urbanism include acţiuni de cunoaştere şi remodelare a spaţiilor urbane
avand la baza activitati de investigare şi diagnoza, prognoza, strategie şi fundamentarea deciziilor şi
priveşte: cadrul natural, functiile economice ale teritoriului, populatia, reţeaua generala de
localităţi şi echiparea tehnica a teritoriului. Totodata, un alt aspect luat in considerare in
determinarea continutului urbanismului il reprezinta delimitarea unei localităţi care are în vedere cadrul
natural şi conditiile specifice ale terenului, forma şi organizarea localitatii, asigurarea unei densitati
economice. În acelasi timp, identificarea zonelor functionale prezinta o deosebita importanta in
definirea unui oras, acestea reprezentand teritorii din cadrul unei localităţi, echipate şi amenajate, în care
se desfasoara cu preponderenta aceeasi activitate. Zonele functionale cu profil dominant dintr-o
localitate sunt: zona industriala, zona de locuit, zona dotarilor social- culturale, zona de spatii
verzi, zona de circulatie şi transport.
Un alt aspect analizat in cadrul procesului de evolutie si dezvoltare a oraselor il reprezinta
urbanismul comercial care desemneaza „ansamblul eforturilor şi mijloacelor puse în lucru de către
arhitecti, urbanisti, economisti pentru a adapta comertul noilor conditii de locuit, noilor concentrari de
populatie." În aceste conditii, urbanismul comercial apare ca un ansamblu de relatii, care are drept scop
asigurarea coerentei organice intre dotarile şi echiparile care asigura funcţia comerciala, pe de o parte,
şi celelalte elemente de echilibru ale structurilor urbane (locuinte, circulatia stradala, proiectia
peisagistica, caracterul atractiv al oraşului), pe de alta parte. Prin rolul sau deosebit de important atât
în raport cu producatorii cât şi cu utilizatorii, comertul indeplineste o serie de funcţii: cumpararea
marfurilor de la producatori şi transferarea acestora în depozite, stocarea marfurilor în scopul
asigurarii unui echilibru intre productie şi consum, fractionarea cantitatilor mari de marfuri pe care
le livreaza productia şi formarea sortimentelor comerciale în vederea punerii acestora la dispozitia

6
consumatorilor, transferul marfurilor către zone indepartate sau izolate, crearea conditiilor de
realizare efectiva a actului de vanzare-cumparare prin retele de unitati care sa puna la dispozitia
publicului marfurile necesare, asigurarea promovarii produselor printr-un ansamblu de tehnici care sa
stimuleze dorinta de cumparare a publicului consumator, cercetarea preferintelor consumatorilor.
Intelegerea compexitatii activitatii comerciale presupune cunoaşterea posibilitatilor de
organizare a activitatii comerciale, a exigentelor şi restrictiilor referitoare la realizarea structurilor
organizationale, a principiilor care stau la baza organizarii comertului, intre acestea numarandu-se19:
legalitatea, pluralismul formelor de proprietate, specializarea comertului, pluralismul formelor
organizatorice şi al continutului activitatii comerciale. La acestea se adauga asigurarea consumului şi
protectia consumatorilor avand rolul de subordonare a intregii activitati comerciale cerintelor piete şi
de a proteja consumatorii impotriva practicilor abuzive ce ar aparea în relatiile vanzator-cumparator,
refacerea şi mentinerea echilibrului ecologic prin masuri legislative de natura sa determine agentii
economici sa contribuie la diminuarea efectelor nocive ale diferitelor procese de productie, la
ocrotirea mediului inconjurator şi obtinerea de profit, creşterea profitabilitatii capitalului investit de
natura sa genereze transferuri de capital către alte ramuri sau sectoare de activitate. În acest context,
notiunea de urbanism comercial trebuie inteleasa şi prin raport cu necesitatea solutionarii
multitudinii de probleme ce apar în legatura cu dezvoltarea continua a constructiilor, crearea de noi
cartiere de locuit, extinderea oraşelor şi dezvoltarea periferiilor, realizarea marilor ansambluri rezidentiale, pe
de o parte, şi asigurarea aprovizionarii locuitorilor, pe de alta parte, contribuind la solutionarea unei game
extrem de diversificate de probleme legate de: imbunatatirea sistemului de distributie pentru a face fata
cerintelor în continua crestere manifestate de consumatori, reglarea structurilor geografice ale distributiei şi
asigurarea unei amplasari corespunzatoare a unitatilor sau centrelor comerciale, stabilirea raporturilor dintre
libertatile şi restrictiile referitoare la initiativa intreprinzatorilor particulari, stabilirea compendiului legislativ
referitor la amplasarea şi constructia obiectivelor comerciale, conturarea cadrului de finantare a constructiilor şi
remodelarilor comerciale. Alaturi de acestea, în ultimele decenii, au aparut noi forme de distributie ca urmare a
preocuparilor pentru satisfacerea în conditii optime a nevoilor consumatorilor. Dintre acestea, o amploare
deosebita au capatat centrele comerciale independente21. Cu ocazia Congresului Asociatiei Internationale a
Distributiei (AIDA) care a avut loc în 1996, la Viena, acestea au fost definite drept "ansambluri de
comercianti şi de prestari servicii, concepute, realizate şi promovate ca unitati ale caror magazine, prin natura,
importanţă, localizarea şi conditiile lor concurentiale, corespund nevoilor şi resurselor banesti ale populaţiei
interesate, totul fiind proiectat astfel incat sa asigure rentabilitatea exploatarilor comerciale, în conditiile
introducerii tehnologiilor comerciale evoluate".
Dezvoltarea urbana a reprezentat un proces continuu de transformare a mediului urban care a cunoscut
dimensiuni importante indeosebi în cea de-a doua jumatate al secolului al-XX-lea. În prezent, majoritatea
specialistilor considera ca urbanizarea reprezinta un proces prin care „teritorii şi oameni devin urbani"22 iar

7
schimbarile se petrec atât la nivelul teritoriului cât şi al populaţiei prin creşterea ponderii spatiului şi populaţiei
urbane în ansamblul unei regiuni. Urbanizarea poate fi privita şi din punct de vedere sociologic adica al
„modului de viaţa generat de acest proces şi care, în esenta, exprima un transfer de caracteristici urbane asupra
localitatilor rurale." Transformarile ce au avut loc atât în dinamica economiei mondiale cât şi la nivel demografic
au generat o serie de schimbari în caracteristicile spatiale şi functionale ale oraşelor, notiunea de aglomerare
urbana capatand dimensiuni diferite de la o tara la alta. Dintre oraşele delimitate mai mult sau mai putin în plan
teritorial, unele formeaza adevarate aglomerari urbane care, în unele regiuni se unesc şi genereaza noi forme
teritoriale urbane. Din multitudinea acestora, se pot distinge: oraşul propriu-zis ca forma iniţială bine conturata
prin limite administrative, aglomerarea urbana ca forma cea mai dezvoltata şi dinamica a oraşului modern
reprezentand o arie urbanizata alcatuita dintr-un oraş de cel putin 50000 de locuitori impreuna cu zona sa
suburbana, microregiunea urbana ca forma mai cuprinzatoare constand într-o imbinare, în anumite
grade de dependenta economica, sociala şi urbana, concentrata şi distincta în teritoriu de asezari
urbane şi rurale care confera ansamblului un anumit profil specific economic şi social, conurbatia -
alcatuita din oraşe unite prin legături stranse de productie şi care formeaza arii continue urbanizate,
metropola semnificand pozitia marilor oraşe multimilionare, puternic extinse în teritoriu, zona
metropolitana care se intinde pe o arie care cuprinde cel putin 100000 de locuitori şi este alcatuita
dintr-un oraş cu cel putin 50000 de locuitori şi mai multe suburbii, megalopolis-ul sau
polimegalopolis-ul utilizat în prezent mai mult în SUA pentru a desemna marile formatiuni urbane
aflate pe coasta de est la Oceanul Atlantic (zona dintre Boston şi Washington). Aparitia şi dezvoltarea
acestor forme urbane a determinat de cele mai multe ori realizarea unor progrese în plan economic,
social şi cultural dar a generat în acelaşi timp o multitudine de probleme legate de creşterea
criminalitatii, a somajului, a presiunii funciare şi a preturilor imobilelor, degradarea mediului natural,
social şi cultural contribuind astfel la scaderea nivelului calitatii vietii, la amplificarea
discrepantelor intre mediul urban şi cel rural şi, în consecinta, la adancirea dezechilibrelor în plan
regional. Problemele cu care sunt astazi confruntate aglomerarile sunt caracterizata extrem de plastic de
John Friedmann (cel care initiaza conceptul de "world city"), care afirma ca intre societatile regionale
şi institutiile locale, pe de o parte, şi strategiile companiilor economice la nivel internaţional (global),
pe de alta parte, se inregistreaza o adevarata "schizofrenie sociala" iar Manuel Castells afirma în
lucrarea sa intitulata The Informational Society: Information Technology, Economic Restructuring
and the Urban-Regional Process, aparuta la Oxford în 1989:"…cu cât economia devine mai
interdependenta la scara globala, cu atât mai putin pot administratiile publice regionale şi locale, asa
cum exista ele astazi, sa actioneze asupra mecanismelor de baza care conditioneaza existenta zilnica
a locuitorilor lor." Luand în considerare aceste probleme şi contextul economic, social şi politic,
specialistii, organismele locale şi nationale implicate în formularea politicii urbane incearca
mecanismele cele mai suple şi operationale pentru consolidarea cooperarii la nivelul aglomerarii

8
urbane. Primele incercari în acest sens au fost inregistrate în Franta prin instituirea Agentiilor de
Urbanism ale Aglomeratiilor (AUA) şi în Olanda unde, în 1992, primaria din Amsterdam decide
"auto-fragmentarea" acestuia în mai multe "entitati administrative" mai mici, pentru a incuraja
comunitatile invecinate sa se asocieze fără teama hegemoniei oraşului de pe canale. O alta tendinta care
se contureaza in cadrul preocuparilor de clarificare a notiunii de urbanism, se refera la conceptul de
„noul urbanism", acesta reprezentand o miscare din SUA care pune în discutie crearea de mici oraşe şi
asezari. Aceasta propunere se bazeaza în principal pe revigorarea conceptelor de proiectare a oraşelor
aparute la inceputul sec. XX, adaptate insa modelelor de viaţa contemporane.
Un reprezentant marcant al „noului urbanism" este Peter Calthorpe, care aplica idei urbaniste
la scara regionala iar Asociatia de Cercetare a Proiectarii Mediului l-a numit ca fiind „unul dintre cei
25 de inovatori pentru activitatea sa în redefinirea modelelor de dezvoltare urbana şi suburbana din
SUA". Calthorpe defineste urbanismul prin „diversitate, scara pietonala, spatiu public şi structura de
vecinatate" sustinand ca aceste principii ar trebui aplicate la toate nivelurile unei regiuni
metropolitane. De altfel, el afirma în 1994 ca „...ar trebui sa existe margini bine delimitate, sistemul de
circulatie ar trebui sa functioneze pentru pietoni (sprijinit de sisteme de tranzit regional), spatiul public
ar trebui sa fie mai mult formativ decat rezidual, domeniile civice ar trebui sa formeze o ierarhie
completa (centre culturale legate, districte comerciale şi vecinatati rezidentiale), iar populatia şi
utilitatile ar trebui sa fie diverse (create de spatieri adecvate şi de un echilibru intre locurile de munca
şi cele de locuit)". Un rol aparte în procesul de delimitare a localitatilor il reprezinta identificarea
zonelor functionale ale localitatilor, intelegand prin acestea "acele teritorii din cadrul unei localităţi în
care se desfasoara cu preponderenta aceeasi activitate". Principalele zone functionale dintr-o localitate
sunt: zona industriala, zona de locuit, zona de dotari social-culturale, zona de spatii verzi, zona de
circulatie şi transport. În ceea ce priveşte clasificarea zonelor industriale, în literatura de specialitate
sunt intalnite mai multe criterii în funcţie de: importanţa, specificul unitatilor, specificul procesului
tehnologic, amplasamentul în raport cu oraşul.
În prezent, devine din ce în ce mai dificil de stabilit o delimitare stricta intre mediul natural şi
cel artificial, avand în vedere ca prin simbioza lor organica, a rezultat un fenomen calitativ nou,
denumit în terminologia internationala "mediu uman". Acest concept a fost adoptat la Congresul al IX-
lea al Uniunii Internationale a Arhitectilor de la Praga, în 1967, prilej cu care a fost exprimat acordul
universal privind necesitatea obiectiva de integrare a celor doua medii aparent contradictorii:
mediul natural şi mediul artificial şi de inlaturare a cauzelor ce provoaca raporturile de neconcordanta
cu efecte autodistructive pentru societatea umană. Indiscutabil, dezvoltarea oraşului are consecinte
nefavorabile asupra spatiului şi mediului inconjurator, asupra calitatii vietii oamenilor. În acest sens,
pot fi mentionate: consumul de spatiu cu impact asupra ecosistemului, exploatarea fără restrictii a
resurselor naturale, în special a celor neregenerabile, efectele poluante ale marilor oraşe, efectele

9
asupra starii de sanatate a oamenilor, etc.
Explozia continua a fenomenului urban a generat creşterea costurilor echipamentelor pentru
locuinte, circulatie, sanatate, educatie, petrecerea timpului liber, etc. în paralel cu amploarea
tendintelor de cosmopolitism şi segregare, creşterea somajului, a saraciei şi insecuritatii sociale, a
presiunii funciare şi a speculei imobiliare, contribuind în final la degradarea calitatii vietii şi a
mediului. Schimbarile ce au avut loc pe plan mondial la sfarsitul sec. XX au determinat
amplificarea provocărilor economice, sociale, politice, pe care municipalităţile trebuie să le
gestioneze în funcţie de interesele comunitatilor locale in conditiile in care competitia intre orase a
devenit tot mai puternica. In acest context, marketingul urban presupune alegerea unor modalităţi
adecvate de proiectare şi organizare a oraşelor pentru satisfacerea nevoilor segmentelor ţintă
interesate de dezvoltarea urbană. Astfel, marketingul urban vizeaza toate componentele orasului ca
sistem. Soluţia pe termen lung in dezvoltarea echilibrata a oraselor presupune îmbunătăţirea a patru
factori esenţiali de marketing, prezenţi în orice comunitate: garantarea furnizării serviciilor de bază şi
întreţinerea infrastructurii în beneficiul cetăţenilor, firmelor şi al vizitatorilor, constituirea de noi
elemente de atracţie care să ducă la o îmbunătăţire a calităţii vieţii, promovarea caracteristicilor şi
condiţiilor de viaţă îmbunătăţite, obţinerea sprijinului din partea cetăţenilor săi, a liderilor, instituţiilor
existente, pentru a deveni un loc atractiv pentru firmele noi, investiţii şi vizitatori.
In actualele conditii ale mondializarii economiei, mutatiilor tehnologice, cresterii
demografice si legat de aceasta, a concentrarii urbane la scara mondiala, o alta problema care capata noi
dimensiuni o reprezinta gestiunea urbana, termenul de "administratie publica" devenind insuficient
pentru definirea modelelor de organizare si conducere a oraselor si locuitorilor acestora. Intr-o lume in
care participarea intreprinderilor si a societatii civile in procesul de administrare a oraselor devine din
ce in ce mai semnificativa, o definitie mai cuprinzatoare a notiunii de "gestiune urbana" ar include
"ansamblul actiunilor prin care cetatenii orasului isi rezolva problemele in mod colectiv si raspund
nevoilor sociale cu sprijinul administratiei publice". In plan social, conceptul de gestiune urbana poate
fi inteles drept "capacitatea de integrare, de armonizare a intereselor locale cu cele ale organizatiilor si
grupurilor sociale si de reprezentare a acestor interese in plan extern." Literatura de specialitate nu
cuprinde precizari referitoare la existenta unui model unic de gestiune urbana, fiecare oras adaptandu-
si propria politica in functie de contextul local si national. Cu toate acestea, in Raportul prezentat de
Comitetul OECD pentru politica si dezvoltare teritoriala in noiembrie 2000, intitulat "Imbunatatirea
gestiunii in zonele urbane" au fost stabilite cateva principii ale politicii urbane, printre care:
principiul coerentei, principiul competivitatii, principiul coordonarii, principiul echitatii, principiul
flexibilitatii, principiul specificitatii teritoriului national, principiul satisfacerii nevoilor sociale ale
populatiei, principiul subsidiaritatii, principiul durabilitatii tinand cont de pastrarea calitatii
mediului inconjurator.

10
 O alta problema care se situeaza in centrul preocuparilor pentru introducerea unor noi metode
de gestiune urbana reprezinta parteneriatul dintre sectorul public si cel privat in procesul complex de
luare a deciziilor, data fiind complexitatea si dimensiunea proiectelor de dezvoltare urbana precum si
lipsa capacitatilor financiare. Parteneriatul public-privat a aparut in anii '80 in domeniul dezvoltarii
urbane fiind considerat un instrument important in dinamica proiectelor urbane in care principalii
parteneri sunt: sectorul privat (investitori, bancheri, etc.), sectorul public (autoritatile locale si
regionale, guvernul) si organizatiile non-guvernamentale. Exista insa si opinii potrivit carora
parteneriatul public-privat reprezinta un concept "vag si periculos", in sensul mentinerii unei situatii in
care nu exista nici o responsabilitate (de exemplu, cazul distrugerii padurilor din Amazonia ca urmare
a parteneriatului dintre guvern si intreprinzatorii particulari). Se impune deci gasirea unor modalitati
de a imbina instrumentele economice cu reglementarile juridice, intr-un cuvant adoptarea unei politici
de ecoeficacitate. Nu in ultimul rand, politica urbana trebuie sa aiba in vedere dezvoltarea locala,
proces fondat pe implicarea tuturor actorilor interesati: alesii locali, grupurile socio-profesionale,
grupurile asociative, promotorii de proiecte, populatia locala pe de o parte, si intreprinderile,
Camerele de Comert si Industrie, statul, pe de alta parte.
Un rol important in elaborarea politicilor urbane il detine dezvoltarea durabila, concept care
implica relatiile oamenilor cu mediul inconjurator si responsabilitatile generatiilor actuale fata de
generatiile viitoare. In anul 1972, Conferinta asupra mediului de la Stockholm, organizata sub egida
ONU, a lansat pentru prima oara semnale serioase referitoare la mediu si indeosebi la poluarea
acestuia pentru ca mai apoi, Comisia Mondiala asupra Mediului si Dezvoltarii de pe langa ONU sa
introduca termenul de dezvoltare durabila. Avand in vedere continutul foarte larg exprimat de acest
punct de vedere dar si semnificatiile pentru dezvoltarea economico-sociala, conceptul de dezvoltare
durabilaa beneficiat de numeroase definitii si abordari (Thomas Jefferson, 6 Septembrie, 1789, Beth
E. Lachman, Critical Technologies Institute, Linking Sustainable Community Activities to
Pollution Prevention: A Sourcebook, April 1997, William D. Ruckelshaus, "Toward a
Sustainable World," Scientific American, September 1989, Muscoe Martin, A Sustainable
Community Profile from Places, Winter 1995, etc. Pornind de la considerentele conceptului de
dezvoltare durabila, tarile dezvoltate au elaborat strategii urbane de dezvoltare cu obiective pe termen
mediu si lung legate de controlul poluarii, gestiunea resurselor si abordarea calitatii vietii intr-un sens
mai larg, crearea unui cadru institutional si legislativ adecvat, promovarea progresului tehnologic in
favoarea unei cresteri in acord cu cerintele mediului.
Prin dimensiunile si importanta efectelor sale, problematica asezarilor urbane constituie tot mai
mult obiectul reglementarilor referitoare la amenajarea si protejarea zonelor locuite in directia
asigurarii dezvoltarii durabile. Totodata, ea se regaseste in sfera preocuparilor unor organisme
internationale sau regionale generand evenimente, programe si actiuni specifice. Rolul principal in

11
 domeniul cooperarii la nivel mondial privind asezarile urbane a fost asumat de ONU care a consacrat
acestei probleme doua reuniuni interstatale: Habitat I (Vancouver, Canada, 1976) si Habitat II
(Istanbul, Turcia, 1996). si Conferinta Habitat II care a urmarit promovarea unei "viziuni pozitive"
asupra oraselor secolului XXI punand accentul pe rolul autoritatilor locale si al descentralizarii
actiunilor. In cadrul conferintei au fost adoptate doua documente: Declaratia de la Istanbul care
promoveaza solidaritatea intre popoare in scopul realizarii dreptului la locuinta si eliminarii
discriminarilor si Planul mondial de actiune care cuprinde un ansamblu de linii directoare si
programe de actiune cu angajamentul guvernelor de a facilita accesul persoanelor la locuinta. Tot cu
aceasta ocazie a fost creata Comisia Natiunilor Unite asupra asezarilor umane (CNUAU) alcatuita
din reprezentanti ai colectivitatilor locale si societatii civile. In ceea ce priveste spatiul european,
preocuparile referitoare la asezarile urbane au fost materializate prin adoptarea unor importante
documente, dintre care pot fi mentionate: Tratatul de la Amsterdam (1999), noua reglementare a
Fondului Structural (Agenda 2000), angajamentele comunitare decurgand din aderarea la Conventia-
cadru privind schimbarile climatice (1992) si Protocolul de la Kyoto (1997) privind reducerea gazelor
cu efect de sera, cu impact direct asupra activitatilor urbane, cel de-al V-lea Program comunitar
de activitate privind mediul (1986-2000), recomandarile privind ocuparea fortei de munca si
planurile nationale privind ocuparea, schemele de dezvoltare a spatiului comunitar (SDEC/ESDP),
Carta Europeana a amenajarii teritoriului, adoptata la 20 mai 1983 la Torremolinos (Spania), etc.
Un moment de referinta in analiza problematicii urbane l-a constituit, in 1997, prezentarea de
catre Comisia Europeana pentru Habitat a documentului intitulat "Problematica urbana -orientari
pentru o dezbatere europeana" - prin care isi afirma intentia de a examina politicile Uniunii
Europene la nivelul zonelor urbane vizand trei obiective majore si anume: afirmarea rolului oraselor ca
centre regionale prin promovarea unui sistem urban european, policentric si echilibrat, promovarea
unei economii urbane diversificate, flexibile si competitive, imbunatatirea rezultatelor economice ale
zonelor urbane prin implementarea metodelor moderne de gestiune urbana. Principalul instrument
pentru realizarea unei gestiuni eficiente a spatiului urban il constituie masurile legislative care sa
cuprinda instituirea unor taxe ecologice la care se adauga actiuni de cooperare intre colectivitatile
locale si regionale, pe de o parte, si intre acestea si Comisia Europeana pe de alta parte
(Directivele 85/337/CEE, 91/156/CEE, 91/689/CEE, 94/62/CEE, 96/61/CE, etc). Un alt domeniu
de interes este reprezentat de introducerea celor doua sisteme comunitare: - Eco-Label si Eco-
Management si - Audit (EMAS) care sa creeze conditiile introducerii pe piata a produselor
ecologice si a metodelor de gestiune a mediului. In ceea ce priveste patrimoniul natural si cultural,
Programul intitulat "Orasul de maine" propune o serie de masuri referitoare la patrimoniul cultural,
istoric si arhitectural, indeosebi centrele istorice 1, utilizarea spatiilor verzi, presiunea exercitata
asupra zonelor litorale 2, protectia civila, alunecarea terenurilor, incendii, securitatea cladirilor. Tot in

12
sfera preocuparilor legate durabilitatea urbana se inscrie si cea de-A Treia Conferinta Europeana a
Municipiilor si Oraselor Durabile desfasurata in perioada 9-12 februarie 2000 la Hanovra care a
reunit 250 de lideri municipali din 36 de tari europene si regiuni vecine pentru a evalua progresul
realizat in transformarea durabila a municipiilor si oraselor si pentru a cadea de acord asupra
directiilor si eforturilor de la inceputul secolului 21 in aceasta directie.
O alta problema abordata in lucrarea de fata o reprezinta analiza fenomenului turistic in spatiul
urban, clarificarea notiunii de turism urban fiind realizata in contextul intelegerii statutului si a
functiilor oraselor, demers ce presupune abordarea intercorelata atat a notiunii de oras cu
semnificatiile sale cat si a conceptului de turism in spatiul urban. In prezent, literatura de
specialitate nu inregistreaza o definitie unanim acceptata pentru turismul urban, punctele de vedere
diferite avand totusi unele elemente comune referitoare la cuprinderea notiunii de turist si
excursionist, pe de o parte cat si la delimitarea spatiului urban, pe de alta parte. Astfel, se precizeaza ca
turismul urban se refera atat la circulatia turistilor in orase sau aglomeratii urbane, in afara resedintei
principale, cu conditia ramanerii pentru cel putin o noapte la locul de destinatie cat si la deplasarea
excursionistilor pentru mai putin de 24 de ore in spatiul urban. Potrivit opiniei specialistilor39,
turismul urban se desfasoara in localitati cu cel putin 20000 de locuitori, avand drept caracteristica
principala sejururile de scurta durata, prin acestea intelegandu-se, potrivit definitiei OMT, deplasarile
de 1-3 innoptari in afara resedintei. O alta abordare se refera si la respectarea conditiilor privind
durata si motivul calatoriei, in sfera turismului urban fiind acceptate si deplasarile de o zi, avand in
vedere distanta de deplasare care, potrivit opiniei unor autori, ar trebui sa fie de cel putin 100 km.
Totodata, turismul urban este prezentat drept camp de interferenta pentru mai multe tipuri majore de
turism41. De-a lungul timpului, evolutia turismului urban a fost influentata de o serie de factori
economici, sociali, demografici, juridici si tehnologici. Dintre acestia, un rol deosebit in cresterea
sejururilor de scurta durata l-au avut evolutia timpului liber pe baza diminuarii timpului de munca,
urbanizarea, cresterea duratei medii de viata, diversificarea produselor turistice, cresterea mobilitatii
persoanelor, dezvoltarea tehnologiilor, a informatiilor si a transporturilor, sporirea atractivitatii
spatiilor urbane, cresterea interesului pentru obiective culturale, dezvoltarea relatiilor sociale interne
si internationale, a turismului de afaceri. Acesti factori au contribuit la crestera importantei sejururilor
de scurta durata in spatiul urban, amploare manifestata ca urmare a unor caracteristici definitorii
pentru deplasarile in orase. Dintre acestea, pot fi enuntate: lipsa sezonalitatii, imprevizibilitatea,
deplasarile de scurta durata pe cont propriu si asociate unor evenimente: expozitii de pictura,
festivaluri, concerte, seri distractive, targuri profesionale, etc. In privinta motivatiilor de calatorie,
ponderea cea mai mare o detine turismul cultural si agrementul urban, urmat de intalniri cu familia si
prietenii, afaceri si motive profesionale la care se mai adauga vizitele gastronomice, cumparaturile,
participarea la evenimente, etc. Avand in vedere aceste motivatii, o analiza a comportamentului

13
vizitatorilor in orase conduce la identificarea unor particularitati ale cererii si, pe aceasta baza, la
conturarea unor forme ale turismului urban, astfel: turismul cultural (reprezentand acele calatorii care se
refera la: vizitarea obiectivelor patrimoniului istoric, vizitarea muzeelor, participarea la evenimente
culturale, turism industrial si tehnic). De mentionat totodata si preocuparile Comisiei Mondiale pentru
Cultura si Dezvoltare (CMCD), constituita de UNESCO si ONU in 1992 si alcatuita din specialisti
reuniti cu scopul de a contribui la intarirea relatiilor culturale dintre tari, la imbogatirea patrimoniului
cultural si istoric universal printr-o serie de actiuni: dezvoltarea relatiilor dintre diferitele organisme
culturale si regionale, alcatuirea unei baze de date privind politicile culturale apartinand diferitelor
natiuni; oferirea asistentei intelectuale in vederea elaborarii politicilor si programelor de dezvoltare
culturala, sprijinirea atelierelor nationale si regionale de formare privind gestiunea si administrarea
institutiilor culturale, etc. Toate aceste preocupari demonstreaza interesul manifestat fata de
fenomenul cultural la nivel national, regional si mondial in directia elaborarii unor noi politici
culturale care sa aiba in vedere largirea accesului la cultura, participarea activa a cetatenilor, o mai buna
recunoastere a diversitatii culturale si lingvistice, incurajarea creativitatii, gasirea unor solutii de
finantare pe baza de parteneriat intre sectorul public, privat si societatea civila, etc. O alta forma a
turismului urban este reprezentata de agrement, clasificarea parcurilor tematice fiind dificil de realizat
data fiind diversitatea lor conceptuala si functionala. Cu toate acestea, in 1988, Dr. Heinz Rico
Scherrieb realizeaza cea mai completa prezentare a functiilor parcurilor de loisir si, pe aceasta baza, o
delimitare a acestora, astfel: parcuri-eveniment, parcuri de odihna, parcuri acvatice, parcuri dejoaca
si sport, complexurile de loisir urbane sau rural. De un interes deosebit se bucura spectacolele
populare, desfasurate pe strazi, bulevarde sau in parcuri care permit o larga accesibilitate si
libertate de miscare spectatorilor. De asemenea, turismul de afaceri si activitatile profesionale care se
refera la congrese, colocvii, seminarii, targuri, conferinte, expozitii, reuniuni, intalniri cu parteneri de
afaceri, stagii de pregatire, etc., reprezinta o importanta forma a turismului urban, tipologia calatoriilor
de afaceri structurandu-se astfel 51: turism general de afaceri, reuniuni si intruniri, targuri si expozitii,
calatorii-stimulent. Alaturi de acestea, turismul sportiv, efectuarea de cumparaturi, vacantele
gastronomice, vizitele la rude si prieteni constituie totodata motive de calatorie in spatiul urban.
Alaturi de analiza turismului urban si a implicatiilor acestuia asupra politicii de amenajare a
oraselor turistice, sunt conturate si cateva aspecte legate de managementul acestora in sensul
identificarii problemelor cu care se confrunta in prezent autoritatile publice centrale si locale in
cadrul gestiunii urbane, dintre acestea putand fi mentionate capacitatea de incarcare si declinul
destinatiilor turistice. In ceea ce priveste continutul capacitatii de incarcare, literatura de
specialitate52 a identificat trei componente sau dimensiuni fundamentale: o componenta fizica si
ecologica, una socio-demografica si alta politico-economica, ponderea importantei acestora variind in
functie de particularitatile regiunii turistice, formele de turism practicate si impactul acestora asupra

14
mediului. Declinul destinatiilor turistice poate aparea acolo unde exista o anumita traditie in
practicarea turismului si se caracterizeaza prin inregistrarea unor tendinte negative in ceea ce
priveste diminuarea calitatii unor resurse, a competitivitatii lor (cotei de piata) sau aparitia unor
dificultati in asigurarea dezvoltarii durabile. Factorii care contribuie la declinul unei statiuni turistice
pot fi externi (razboaie, epidemii, cutremure, schimbari climatice sau politice) si interni care se refera
la deteriorarea mediului natural si istoric, scaderea competitivitatii produselor turistice in raport cu
concurenta, supraincarcarea si, pe aceasta baza, depasirea capacitatii optime de primire a statiunii. In
orase, principalii factori de declin sunt legati de aglomerare, mobilitatea vizitatorilor, deteriorarea
siturilor istorice sau aparitia unor conflicte intre turisti si populatia locala.
In conditiile in care amploarea fenomenului turistic urban, pe de o parte si cresterea
concurentei intre orase pe de alta parte impun intensificarea preocuparilor in directia asigurarii unui
echilibru intre nevoile locuitorilor si exigentele vizitatorilor, in literatura de specialitate nu se
regaseste abordarea strategiilor de modernizare a asezarilor umane si imbunatatirea
conditiilor de viata ale locuitorilor in conexiune cu activitatea turistica si preocuparile legate de
infrastructura specifica turismului, animatia urbana, conservarea si reabilitarea centrelor
istorice intr-o viziune unitara, unele probleme cu care se confrunta orasele in prezent fiind tratate
distinct in lucrari de urbanism, sistematizare si amenajare urbana, arhitectura sau geografie
urbana54. In acest context, lucrarea de fata isi propune conturarea unui nou concept in cadrul
planificarii strategice a spatiului turistic urban: urbanismul turistic.

15
 2. EVOLUŢIA FORMELOR DE AŞEZARE UMANĂ
2.1. Prime consideraţii

De la primele adăpăsturi umane - peşterile (ale căror pereţi poartă urmele existenţei umane în
formele sale incipiente: Munţii Cantabrici - Altamira, Spania; văile Dordognei şi Garronei, Franţa;
Tassili, Africa de Nord) până la cele mai îndrăzneţe siluete şi înălţimi ale zgârie-norilor de azi, omul a
parcurs un drum lung şi - nu rareori - anevoios. Mintea şi mâna omului au făurit minuni care au durat
peste secole; este la fel de uşor de dovedit că aceleaşi „instrumente" l-au ajutat pe acesta să-şi şi distrugă
uneori operele.
Pe parcursul evoluţiei sale, natura i-a fost omului adăpost şi pericol, prieten şi duşman; în funcţie
de împrejurări şi necesităţi, el a luptat împotriva ei sau şi-a luat-o aliat. „Hârjoana" lui cu natura durează
şi în ziua de azi: se lasă - uneori - modelată, schimbată, îmbunătăţită, îmblânzită, pentru ca - alteori - să
se răzbune şi să se răzvrătească pe aceste modificări care îi sunt aduse prin furtuni, inundaţii, erupţii
vulcanice, cutremure, incendii şi alte evenimente naturale, alternanţele acestora nefiind deloc
întâmplătoare, ci corelându-se logic, cauzal.
Dacă lupta cu forţele naturii l-a determinat pe om să-şi găsească şi apoi să-şi îmbunătăţească
- până la perfecţiune - uneltele de lucru, ambianţa şi locuinţa (habitatul) nu au rămas nici ele neglijate.
Efortul şi preocuparea pentru amenajarea urbană a existat încă de la apariţia oraşelor, din antichitate, dar
nu s-a constituit ca o politică publică aparte. Specialiştii de azi fac distincţie între „arta urbană" - apărută
odată cu primele oraşe şi vizând organizarea spaţiului metropolitan (în special aspectele legate de
temple şi palate), „urbanificare" -desemnând fenomenul spontan al dezvoltării urbane şi „urbanism"
(expresia sa organizată) -înţeles ca o voinţă de a dirija creşterea, dezvoltarea urbană şi de a asigura o
existenţă comunitară înţelept organizată
Unii specialişti afirmă că urbanismul îşi are rădăcina în Renaştere.
Într-o altă categorie de păreri se consideră ca punct de plecare pentru urbanism era industrială,
când curentele de gândire şi acţiune europene şi americane, noile tehnici şi tehnologii utlizate în
construcţii au adâncit preocupările în domeniul creării unui nou cadru de habitaţie.
Urbanismul (termen încărcat de ambiguitate) a fost definit în diverse forme:
□ urbanismul reprezintă un ansamblu complex de activităţi de proiectare, avizare,
aprobare a unor planuri sau autorizare a construcţiilor viitoare pentru oricare tip de localitate
(urbană sau rurală);
□ urbanismul este un ansamblu de măsuri politice, administrative, financiare, economice,
sociale sau tehnice destinate să asigure dezvoltarea armonioasă a unui oraş;
□ urbanismul (de fapt, urbanistica) este ştiinţa al cărei obiect îl constituie sistematizarea
aşezărilor existente şi proiectarea de de aşezări noi (cuvântul însuşi vine de la latinescu „urbis"
care înseamnă oraş; urbanismul este aşadar ştiinţa dezvoltării oraşelor, aşezărilor);
□ urbanismul este ştiinţa şi tehnica construirii şi amenajării aşezărilor de tipul comunelor
şi oraşelor;
□ urbanismul este „în acelaşi timp, şi mai mult şi mai puţin decât se crede al fi: la polul
concret al amenajării aşezărilor, el nu este o ştiinţă exactă; la celălalt pol, al reflecţiei asupra
oraşului, urbansimul vizează nu mai puţin decât fiinţarea noastră ca specie edificatoare (Oswald
Spengler, în 1923, scria: „Omul superior este un animal care construieşte oraşe"). Între aceste
două componente disharmonice şi azi se desfăşoară existenţa reală a aşezărilor umane cu
nesfârşita lor diversitate şi cu mereu noile probleme pe care le ridică".
Termenul urbanism a fost folosit pentru prima dată, pare-se, în lucrarea inginerului catalan
Ildefonso Cerda intitulată „Teoria generală a urbanizării", publicată în anul 1867. El a pornit de la
vocabula latină „urbis" pentru a desemna ştiinţa amenajării oraşelor. Chiar dacă acest termen este relativ
recent, disciplina la care se referă este foarte veche, având rădăcini în antichitate, când referirea se
face la oraşele cu un plan ortogonal, regulat. Urbaniştii comtemporani au simţit nevoia de a găsi un

16
cuvânt nou pentru a configura domeniul lor de preocupare. Pentru a răspunde provocării lansate de
revoluţia industrială (care a antrenat dezvoltarea anarhică a aglomerărilor urbare şi degradarea unor
zone întinse) ei au trebuit să reînnoiască atât de profund, de semnificativ practicile anterioare, încât au
avut sentinmentul că au creat, de-a dreptul, o nouă ştiinţă. Această revigorare a atins - progresiv - toate
aspectele urbanismului: finalităţile, metodele şi cadrul de intervenţie.
În Dacia, procesul de urbanizare a debutat sub M. Ulpius Traianus, imediat după cucerirea
acesteia şi se apreciază că s-a încheiat înm perioada împăraţilor Severi. A fost atestată prezenţa
numeroaselor aşezări autohtone, topografia şi organizarea lor fiind de mult studiată de arheologi. Pe
parcursul unei perioade mai mari de un secol urbanizarea a îmbrăcat variate forme sociale şi juridice.
Primul şi singurul oraş din Dacia întemeiat sub Traianus - după toate regulile religioase, juridice şi de
sistematizare ale urbanismului roman clasic - a fost colonia Dacica, numită de Hadrianus colonia
Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa şi onorată de Severus Alexandu cu epitetul Metropolis14.
Tipurile tradiţionale ale unităţilor teritoriale de bază cu trăsături distincte şi evoluţie specifică
sunt satul şi oraşul.
Satul a fost primul tip de aşezare de sine-stătătoare. Apărut încă din preistorie, el s-a constituit ca
urmare a primei mari diviziuni a muncii sociale: desprinderea agriculturii din sfera păstoritului.
Agricultura i-a permis omului emanciparea de construngerile cadrului natural şi stabilirea într-un
anumit teritoriu legat de locul de producţie. Prima delimitare, marcând excluderea naturii din spaţiul
construit a fost aparentă, zidul, fortificaţia - de utilitate strict defensivă - constituind simbolul
desprinderii, izolării de natură.
Ca şi tip de aşezare, satul se caracterizează prin:
- număr relativ mic de locuitori
- suprafaţă redusă a vetrei (centrului) aşezării
- ocuparea extensivă a acesteia
- înzestrarea modestă cu obiective de interes obştesc
- prezenţa sporadică a dotărilor tehnico-edilitare.
Pe parcursul timpului s-a putut remarca un anumit conservatorism în mentalitatea locuitorilor
satelor în numeroase privinţe, printre care dimensiunea aşezării şi numărul de locuitori. Eventualele
creşteri excesive ale numărului de locuitori au fost „debuşate" în teritoriile din împrejurimi, luând astfel
naştere noi aşezări, de acelaşi tip şi cu aceeaşi structură, configuraţia nou apărută fiind una
dispersată, formată din mici localităţi. Treptat s-a impus lărgirea capacităţilor de producţie, profilarea
lor pe un anumit specific, astfel încât s-a ajuns la relaţii de colaborare, cooperare în cadrul cărora se
urmărea obţinerea de avantaje reciproce; a urmat, fireşte, o accentuată „ridicare", înflorire a unora
dintre acestea, ele impunându-şi supremaţia, dominaţia asupra celorlalte: acestea vor constitui nucleele
viitoarelor oraşe.
Oraşul este cel care a preluat rolul de conducător în reţeaua rurală, polarizând capacităţi şi
interese, produse şi energii, atrăgând aceste elemente de pe raze de influenţă tot mai extinse. Satul
devine, în timp, subordonat oraşului din punct de vedere economic, social, cultural. Locuitorii satelor
rămân legaţi de ciclul anotimpurilor- prin natura ocupaţiilor lor - dar şi de obiceiurile şi tradiţiile
locurilor lor dee baştină.
În ceea ce priveşte factorii care au contribuit la definirea conturului urban al localităţilor şi la
menţinerea poziţiei „privilegiate", dominatoare a oraşului s-au emis mai multe ipoteze:
1. Teoria apărării (emisă de germanii Ludwig Maurer - istoric şi Karl Bucher -
economist), conform căreia geneza oraşelor este legată de necesitatea apărării
locuitorilor de năvălitori, cetăţile fortificate devenind nucleele marilor oraşe
(exemplu: Roma antică).
2. Teoria condiţiilor geoclimatice - elaborată de geografi - consideră ca principali
factori de formare şi dezvoltare a oraşelor condiţiile geoclimatice, configuraţia
terenului, mediul natural favorabil - în general (Wolf Schneider susţine că
primele oraşe au apărut în zone cu condiţii geoclimatice favorabile, cu terenuri
agricole fertile: Mesopotamia. Valea Nilului, India).

17
 3. Teoria deciziei administrative, emisă de istoricii germani G. Bellow (1858-1927),
K. Hegel (1813-1909) şi de istoricul englez Th. Wright (1810-1877), consideră că
oraşele au luat naştere prin actul de decizie al unei puteri de stat, factorul
determinant fiind organizarea politico-juridică.
4. Teoria schimbului de mărfuri susţine că principalul factor de dezvoltare al
centrelor urbane l-a constituit amplasarea lor la intersecţia unor drumuri - terestre
sau maritime - care au favorizat schimbul de mărfuri (polis-urile greceşti sau
oraşele-porturi).
5. Teoria oraşelor-necropolă , în accepţiunea căreia „oraşul celor morţi a precedat
oraşului celor vii", exemplificând cu prezenţa numeroaselor oraşe din Egipt,
China sau Grecia în apropierea marilor necropole şi complexe religioase:
Ierusalim, Olimpia, Delfi, Memfis.
Toate aceste teorii au fost susţinute cu argumente istorice, dar fiecare a preluat doar secvenţial
fenomenul urban care - după cum s-a mai arătat - este unul extrem de complex. Factorii luaţi în
considerare în fiecare dintre aceste ipoteze au acţionat diferit, în momente istorice diferite: permanent,
accidental, dirijat sau aleator, direct sau indirect, cu intermitenţe etc.
Certă este însă interferenţa lor permanentă şi combinarea lor de maniera de care au dat imaginea
oraşului şi semnificaţia lui actuală.

2.2. Principalele etape istorice în evoluţia oraşelor.

1. PERIOADA ARHAICĂ.

Arheologia şi antropologia nu au putut oferii date certe privitoare la primele aşezări cu caracter
urban, dar au căpătat această denumire primele cetăţi datate din mileniile VII-VI î.Chr., poziţionate în
bazinele marilor fluvii din lume sau în bazinele maritime. În lipsa izvoarelor iconografice (scrise,
desenate, pictate) studierea construcţiilor rămâne singura dovadă certă a istoriei.
Epoca primitivă - caracterizată prin elemente contradictorii - acoperă o perioadă îndelungată
de timp, despre care se cunoaşte extrem de puţin, dar se fac presupuneri „generoase", uneori chiar
fanteziste. Aceasta a fost - teoretic - ordonată în două epoci, având ca şi criteriu de diviziune considerente
tehnologice (respectiv materialul din care erau confecţionate uneltele, descoperite ulterior): epoca pietrei
(împărţită, la rândul ei, în paleolitic şi neolitic) şi epoca metalelor (cu cele două perioade: bronz şi fier).
Din punctul de vedere al studiului acestei perioade sunt de reţinut două aspecte: unul este cel care
vizează locuirea oamenilor în comunităţi mici, în adăposturi naturale - peşteri, sau construite - colibe,
dispuse pe o suprafaţă restrânsă, criteriul unei astfel de grupări fiind posibilitatea asigurării securităţii.
Cel de-al doilea aspect îl constituie prezenţa - mai mult decât incitantă pentru cei care le studiază - a
spectaculoaselor monumente cunoscute sub denumirea generică de „megalitice". Cu toate că originea,
rolul, modul de realizare şi semnificaţia lor rămân îngropate în negura timpului, presupunerile şi
speculaţiile vehiculate merg de la ipoteza scopului lor religios până la cea a observatoarelor astronomice
complicate, a rampelor de lansare pentru nave extraterestre, ceasuri solare etc. Fie că sunt menhire (pietre
mari aşezate vertical, izolat sau în grup), dolmene (pietre mari aşezate trilitic) sau cromlehuri (incinte),
construirea lor a presupus mijloace tehnice şi motivaţii sentimentale sau religioase greu de imaginat. Cel
mai elocvent exemplu - şi cel mai cunoscut - este ansamblul de la Stonehenge (incintă neolitică -
cromleh, Anglia) .
Este interesant de remarcat uluitoarea lor asemănare, din punct de vedere a alcătuirii acestora,
indiferent de poziţia lor geografică. Aşezările edificate sunt bine structurate în jurul intersecţiei a două
căi principale, având direcţiile N-S, E-V, iar zonele erau locuite având la bază ierarhizarea după poziţia
socială a celor care le ocupau.
O altă caracteristică a tuturor acestor aşezări a fost aceea că ele nu s-au constituit ca şi simple
aglomerări de elemente materiale ordonate după criterii exclusiv funcţionale, ci „însufleţite", cu o

18
încărcătură filozofică, mistică şi religioasă extrem de bogată. Semnificaţiile spirituale erau mult mai
importante decât construcţiile înseşi, existând o comuniune a materialului cu spiritualul, care se face
simţită şi astăzi în preajma monumentelor din acea perioadă. Oraşul este un organism viu, nu o alcătuire
arbitrală şi neutră.

2. ORAŞUL ANTIC.

Avântul economic, dezvoltarea forţelor de producţie, apariţia meşteşugurilor au avut ca şi

consecinţă diversificarea tipurilor de organizare a cadrului material. Oraşele capătă funcţiuni complexe:
economice, meşteşugăreşti, administrative, religioase şi culturale.
Primele oraşe s-au dezvoltat în Mesopotamia, Egipt, Siria, Asia Mică, Asia Centrală, India şi
China. În nordul şi verstul Europei civilizaţia urbană a apărut mai târziu, mai ales datorită expansiunii
romane.
Polii de interes al lumii antice au rămas cele două lumi, cele două imperii: cel grecesc şi cel
roman.
Grecia. Dacă până în secolul VI î.Chr. trăsătura caracterisitică pentru alcătuirea oraşelor a fost
dominanta simbolistică, mistico-religioasă, începând cu secolele VI-V î.Chr. se cristalizează o ştiinţă
a construcţiei oraşelor, în care un loc central va fi ocupat de Grecia antică. „Polis-ul" (oraşul grecesc)
reprezintă un model de alcătuire raţională şi echilibrată, în care se îmbină armonios viaţa spirituală -
foarte activiă - cu necesităţile impuse de igienă, apărare şi alte exigenţe funcţionale.
Spaţiul urban elen răspunde - poate - cel mai bine, în istoria urbanismului european, atributelor
de spaţiu: funcţional şi frumos alcătuit, constituind „spaţiul ideal" (se şi face afirmaţia „o frumuseţe, o
simetrie perfectă, ca şi în arta greacă). Despre cultura elenă Edouard Herriot spunea că „a dat spiritului
echilibrul şi armonia unui templu", iar Octavian Paler - în lucrarea sa „Mitologii subiective" - afirmă că
„drumurile Greciei nu sunt suficiente pentru a avea acces la spiritul ei".
Istoria Greciei antice cunoaşte o periodizare, cu trăsături specifice ale fiecărei etape reflectate şi
în aspectul oraşelor.
2.1. Perioada homerică (arhaică) - numită astfel pentru că atunci au apărut epopeile
homerice, este cuprinsă între secolele XII-VIII (după unii VI) î.Chr. şi se caracterizează prin
apariţia polis-urilor (oraşe cetăţi), a vieţii comerciale, politice, culturale, precum şi a „acropolei"
(fiecare oraş avea acropolea sa; locul - un platou deasupra unei stânci, era socotit sacru, iniţial el
având funcţie de apărare şi pe care s-a construit un număr însemnat de temple. Spre acest loc se
ajungea printr-o frumoasă intrare triunfală, numită Propilee).
Dacă există elemente emblematice pentru Grecia antică, acestea sunt dăuă: coloala şi oraşul.
Coloana este o regflectare a spiritului Greciei, oglindă a timpului. Oraşele Greciei antice prezintă două
zone definitorii care cuprin două tipuri majore de preocupări: religioase - în partea cela mai înaltă a
oraşului - Acropolea, cu zone care adăposteau templele, respectiv civile, cu zone delimitate în jurul
agorei (element nou cu funcţii tipice unei pieţe publice) care, cu timpul, va polariza mai multe programe.
2.2. Perioada clasică este cuprinsă între secolele VI-V î.Chr., fiind marcată de o
impresionantă dezvoltare a arhitecturii şi sculpturii care fac paşi repezi spre perfecţionare.
Specifică este apariţia tramei stradale ortogonale (sistemul hipodamic, a cărui denumirea vine de
la numele arhitectului Hippodamos din Milet); se execută lucrări tehnico-edilitare: alimentarea
cu apă, evacuarea apelor uzate etc. Apar, tot acum, programe de arhitectură pentru clădiri publice
cu funcţii social-culturale: stadioane, gimnazii, clădiri comerciale care se integrează în oraş.
2.3. Perioada elenistică - cuprinsă între anii 323 - 31 î.Chr. - (precedată de cea elenă - secolul
V î.Chr.) este numită fie „epoca de aur", fie „secolul lui Fidias", fie „secolul lui Pericle", datorită
operelor de o imensă valoare artisitică create de genialul Fidias, sprijinit de conducătorul Atenei -
Pericle. Etapa se caracterizează printr-o impresionantă activitate din domeniul construcţiei oraşelor,
fiind încetinit ritmul construcţiilor religioase. Oraşul elenistic este un organism complex, răspunzând
unor necesităţi practice, fundamentat ştiinţific şi raţional, influenţat de concepţiile filosofice şi politice
privind relaţia dintre alcătuirea oraşului şi viaţa materială şi spirituală a grupului social - ca întreg şi a

19
fiecărui locuitor - ca parte a acestui întreg.
De asemeni s-a accentuat preocuparea pentru spectacole - drame sau comedii, reprezentaţiile
având loc în aer liber, în locuri special amenajate, numite amfiteatre, care foloseau pantele naturale
ale terenului pe care s-au construit ca şi trepte pentru spectatori, având formă de semicerc. Un amfiteatru
era astfel construit încât spectatorii din bănci, din ce în ce mai sus plasate, să poată vedea jocul actorilor
de pe scenă. Spectacolul se desfăşura pe o suprafaţă plană, tot în formă de semicerc, numită scenă,
dinaintea căreia era un loc mai adâncit numit orchestră. Arhitecţii au căutat - de cele mai multe ori - să
construiească astfel de amfiteatre pe o pantă lină de deal, pe care o amenajau foarte meticulos. Cu
toate acestea au fost ridicate amfiteatre şi pe câmpii, fără ajutorul povârnişurilor. Pentru spectacolele
muzicale au fost amenajate teatre mai mici, numite odeoane, cu o acustică specială, majoritatea
folosint ca material piatra calcaroasă.
Importanţa acestei perioade istorice constă nu numai în nivelul surprinzător de ridicat pentru
mijloacele tehnice ale acelei perioade privind dotarea tehnico-edilitară (drumuri, alimentare cu apă,
canalizare etc.) a polis-urilor greceşti cât, mai ales, prin modul cum au fost puse şi soluţionate practic
problemele complexe pe plan urbanistic. Ştiinţa şi înţelepciunea acelui timp constituie un reper, un punct
de referinţă - neperisabil - pentru azi.
Octavian Paler afirma: "Grecii i-au înfrânt pe romani prin rafinament, arta romană fiind doar
epigonul celei greceşti".
Imperiul roman. Antichitatea romană a folosit în mod creator experienţa predecesorilor, aplicând
în realizările urbanistice norme şi reguli valabile, din punct de vedere ştiinţific, şi în zilele noastre.
Elementul „cheie" pentru succesul multor încercări la care „s-au angajat" romanii au fost
drumurile, cu care inginerii romani au împânzit întregul imperiu, în scopul administrării, exploatării şi
menţinerii acestuia. Pe reţeaua de drumuri, poduri, căi de acces care legau aşezările romane s-a dezvoltat,
mai târziu, cea mai mare parte a reţelei urbane contemporane.
Cele mai semnificative caracteristici ale oraşelor romane erau:
- apartenenţa lor la un sistem de localităţi distribuite în teritoriu, ierarhizate ca
importanţă şi dimensiune şi, de asemeni, diversificate ca funcţiuni prioritare:
 oraşe cu funcţiuni strategice: Lutectia - Parisiorum (Paris); Londinium (Londra);
Vindobonai (Viena); o oraşe comerciale: Ostia, Salerno, Palmira;
 oraşe administrative: Roma; Atena; Efes;
 oraşe balneare şi de odihnă: pompei; Herculamun; Neapole;
- structura oraşelor se baza pe o reţea ortogonală de străzi care limitau cvartale
denumite „insulae", având ca axe ordonatoare „cardo maximus" pe direcţia N-S şi
„decumanus maximus" pe direcţia E-V, două artere perpendiculate deosebite de
celelalte străzi prin dimensiunile lor. La intersecţia acestora se afla piaţa sau forumul,
în care erau amplasate templul închinat zeului protector al oraşului, bazilica,
construcţiile comerciale;
- dotarea tehnico-edilitară, atât la oraşe cât şi în teritoriul, corespunde unor utilizări
complexe. Drumurile realizate de inginerii romani uimesc şi azi prin rezistenţa lor. În
interiorul oraşelor, profilul transversal al străzilor prevede separarea circulaţiei
vehiculelor de circulaţia pietonală, prospectul atingând 20-30-35 m. Pe întinderea
întregului imperiu au fost construite poduri, tunele, apeducte (jgheaburi mari din
piatră, având lungimea de câţiva km., susţinute de stâlpi groşi, legaţi între ei cu
arcade), canalizări, cisterne (rezervoare de apă), instalaţii portuare. Igiena şi
salubrizarea în oraş erau asigurate printr-o reţea de canalizare care permitea
evacuarea apelor uzate, alimentarea cu apă făcându-se prin conducte care aduceau apa
- de multe ori - de la mare distanţă;
- organizarea oraşelor s-a bazat - încă din perioada de constituire a statului - pe o serie
de regulamente care se refereau la:
♦ probleme de proprietate (limitări în interesul colectivităţii);
♦ clasificarea străzilor, indicându-se lăţimi minimale obligatorii (Via - pentru

20
 vehicule, Iter - pentru pietoni, Actus - pentru animale);
♦ norme privind distanţa dintre clădiri şi înălţimea la cornişă a acestora;
♦ instituirea serviciilor speciale cu probleme urbanistice şi de bună gospodărire;
♦ probleme speciale de igienă. La acest punct nu putem omite termele - ca şi
construcţii publice importante. Acestea formau ansambluri cuprinzând săli de
baie, biblioteci, săli de muzică, stadioane, galerii de tablouri, parcuri; ele erau şi
locuri de întâlnire a cetăţenilor care voiau să discute despre probleme publice sau
afaceri. Astfel s-au păstrat Termele lui Caracala - care adăpostesc astăzi
stagiunile de concerte de operă pe durata verii şi Termele lui Diocletian - azi
muzeu naţional de arheologie antică. Demne de menţional mai sunt - ca şi
elemente de arhitectură - circurile, stadioanele, teatrele romane, palatele şi
columnele (cele mai cunoascute fiind cea a lui Traian şi cea a lui Marc Aureliu).

2.3. ORAŞUL MEDIEVAL.

Perioada feudală a debutat printr-o acţiune distrcutivă. Pe de o parte năvălirile popoarelor

migratoare, iar pe de alta răspîndirea creştinismului - dornic de la înlătura urmele
„păgânismului" şi de a instaura o lume nouă - au avut ca urmare depopularea şi ruinarea centrelor
urbane antice (Roma de la o populaţie de un milion ajunge, după anul 476, la 1000 de locuitori).
Populaţia se reaşează în localităţi de tipuri noi având un rol prioritar de apărare, adevărate aşezări
fortificate, amplasate pe terenuri greu accesibile şi cu o suprafaţă a incintei limitată.
Câteva dintre caracteristicile aşezărilor medievate se concretizează în:
♦ număr restrâns de locuitori (10.000 - 40.000 de locuitori)
♦ prezenţa unor ziduri înconjurătoare (fortificaţii)
♦ densitate mare a construcţiilor şi a populaţiei
♦ construcţii şi trasee ale străzilor adaptate configuraţiei terenului
♦ reţelele stradale inelar-radiale convergeau către piaţa centrală, în care erau
amplasate clădirile religioase - în general supradimensionate - şi cladirile publice (de exemplu
primările)
♦ lipsa preocupării privind confortul, igiena, salubritatea (inclusiv a locuinţelor) şi dotarea
tehnico-edilitară
Secolele XI-XII marchează o revitalizare a vieţii urbane, mulţi locuitori revenind la vetrele
aşezărilor antice, care se revigorează şi îşi recâştigă treptat influenţa în teritoriu.
Urbanismul medieval prezintă interes întrucât majoritatea centrelor urbane moderne păstrează
nuclee pe baza cărora s-au dezvoltat, nuclee care prezintă importanţă istorică şi care trebuie protejate
prin politici urbane speciale.

2.4. ORAŞUL ÎN RENAŞTERE.

Putem vorbi despre oraşul modern încă din secolele XV-XVI când afirmarea burgheziei, înflorirea
comerţului, a producţiei de mărfuri, acumulările de capital crează condiţiile dezvoltării oraşelor. Oraşele
Renaşterii s-au dezvoltat preponderent pe nucleele medievale, dar preocupările pentru o nouă calitate a
vieţii urbane au determinat remodelarea vechilor centre prin: lărgirea străzilor, construirea de noi pieţe,
preocuparea aparte pentru compoziţia volumetrică şi arhitecturală, prin rezolvarea echipărilor tehnico-
edilitare.
Aceste premise au stimulat o nouă orientare ştiinţifică, filosofică, estetică: curentul numit
Renaştere, care va avea o puternică înrâurire asupra artelor. Este zdruncinată autoritatea dogmelor
religioase care furnizau explicaţii eronate asupra realităţii: oamenii Renaşterii vor să cunoască viaţa,
sunt adepţii progresului tehnic care are la bază dezvoltarea ştiinţelor. Din dogmatică, aservită religiei,

21
ştiinţa devine inductivă, pornind de la fapte şi experienţe concrete. Ştiinţele pozitive, bazate pe
matematică, progresează rapid; noile descoperiri geografice lărgesc orizonturile, oferă noi perspective
stimulând progresul societăţii sub toate aspectele ei. Piaţa mondială în Evul Mediu îşi mută polul de
interes din Mediterana - controlată de turci - în Atlantic.
Progresele tehnice, totalitatea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, marile descoperiri geografice ale
timpului îşi pun amprenta asupra operelor maeştrilor Renaşterii. Numeroşi artişti au fost ei înşişi oameni
de ştiinţă, savanţi renumiţi, literaţi, filosofi şi tehnicieni. Cunoscători ai artei antice greceşti şi romane
(prin aprofundarea rezultatelor cercetărilor arheologice şi cunoaşterea documentelor antice), ei au creat o
artă nouă. Mulţi arhitecţi, pictori şi sculptori au fost cunoscuţi sub numele lor mic: Raffael (Sanzio),
Michelangelo (Buonarotti), Leonardo (Da Vinci), Tizian (Vecellio).
Părintele Renaşterii este considerat arhitectul Brunelleschi, cel care a conceput cupola în opt ape a
bisericii Santa Maria del Fiore (Domul din Florenţa), primul monument renascentist.
Un fapt demn de remarcat este cel prin care Renaşterea a promovat nu doar ctitorul (finanţatorul),
ci şi artistul.
„Perspectiva" este cuvântul „cheie" al Renaşterii atât în artele plastice (exemplu constituindu-se
fundalul cu perspectiva la un punct de fugă în lucrarea lui Leonardo Da Vinci „Cina cea de taină"), cât şi
în urbanism (palatul Versailles din Franţa fiind un reprezentant de seamă al curentului în arhitectură).
Cîteva dintre ideile privind construcţia oraşelor sunt:
♦ stabilirea formei incintei conform exigenţelor impuse de tehnicile de apărare
♦ castelele burghezilot (din a căror construcţie au fost eliminate fortificaţiile) au fost
integrate în urbanistica nouă, fiind vizibile numai din stradă, la care prezintă faţade atrăgătoare
cu numeroase şi mari deschideri, având câte 2-3 etaje
♦ amplasarea construcţiilor în zone funcţionale
♦ ierarhizarea străzilor şi a pieţelor după destinaţia lor
♦ amplasarea în zone izolate a atelierelor producătoare de noxe
♦ prezenţa unei legături facile între zonele productive şi spaţiile comerciale
♦ promovarea construcţiei pe nivele diferite a căilor de circulaţie pentru vehicule şi
pentru pietoni
♦ preocuparea pentru confortul edilitar şi igiena publică
Chiar dacă teoriile epocii au fost mai îndrăzneţe decât posibilităţile oferite de condiţiile sociale şi
tehnice, gândirea urbanistică vizionară a contribuit, în mod cert, prin noile idei la evoluţia ştiinţei
construcţiei oraşelor.

2.5. ORAŞUL EREI INDUSTRIALE (sec. XIX - XX)

Revoluţia industrială a determinat schinbări fundamentale în dezvoltarea centrelor urbane şi a

declanşat criza pe care oraşul contemporan nu a reuşit să o depăşească. Din punct de vedrere cantitativ,
revoluţia industrială este urmată de o creştere a presiunii demografice în oraşe, de o drenare a populaţiei
satelor în folosul unei dezvoltări urbane fără precedent. Apariţia acestui fenomen şi amploarea lui sunt
corelate cu ordinea şi nivelul industrializării ţărilor respective. Marea Britanie este cel dintăi teatru al
acestei mişcări, simţită de la recensămintele din 1801- în Europa; îi urmează Franţa şi Germania, începând
cu anii 183020.
Succint, factorii care au generat aceste mari schimbări au fost:
- dezvoltarea explozivă a manufacturilor şi industriilor amplasate în centrele urbane;
- creşterea numărului de locuitori prin atragerea populaţiei rurale pauperizate;
- apar probleme noi, fără precedent:

□ necesitatea spaţiilor de cazare pentru o populaţie numeroasă

□ asigurarea igienei publice: alimentare cu apă, canalizare, salubruizare
□ necesitatea destinării unor edificii procesului educaţional: şcoli, activităţi
culturale etc.

22
 □ punerea la dispoziţia populaţiei a spaţiilor instituţiilor şi altor mijloace de
petrecere a timpului liber.
Secolul XIX poate fi numit „secolul crizei oraşelor", iar studiul acestora îmbracă - în această
perioadă - două aspecte foarte diferite.
Într-unul din cazuri, el este descriptiv; faptele sunt observate cu dataşare şi se încearcă ordonarea
lor într-un mod cantitativ. Statistica este anexată sociologiei pe care de a se naşte. Cercetătorii în
domeniu caută să înţeleagă mai cu seamă fenomenul urbanificării şi să-l plaseze într-o reţea de cauze şi
efecte; ei se mai străduiesc şi să risipească un număr de prejudecăţi care, în ciuda eforturilor lor, vor
persista până în zilele noastre şi care privesc mai ales incidenţele vieţii urbane asupra dezvoltării fizice,
nivelului mental şi moralităţii locuitorilor.
În celălalt caz, avem de-a face cu o polemică care - la rândul ei - este purtată de două grupări cu
orientări diferite. O grupare este animată de sentimente umanitare, fiind formată din funcţionari
municipali, oameni ai Bisericii, mai ales medici şi igienişti, care denunţă - bazându-se pe fapte şi cifre -
starea de decădere fizică şi morală în care trăieşte proletariatul urban. Seriile de articole publicate în ziare
şi reviste, mai ales în Anglia unde situaţia era acută, au stat la baza numirii celebrelor Comisii regale de
anchetă asupra igienei, ale căror lucrări, publicate sub formă de Rapoarte către Parlament, au furnizat o
seamă de informaţii extrem de utile (preţioase) despre marile oraşe ale epocii şi au contribuit la crearea
legislaţiei engleze a muncii şi handicapului. Cea de-a doua grupare este constituită din gânditori politici
care furnizează adesea informaţii de o remarcabilă amploare şi precizie. Fr. Engels, mai ales, poate fi
considerat ca unul dintre fondatorii sociologiei urbane. În lucrarea sa „Situaţia clasei muncitoare din
Anglia" (apărută la Leipzig, în 1845), în cadrul anchetelor prezentate, el foloseşte sistematic şi
ştiinţific toate mărturiile disponibile: rapoarte ale poliţiei, articole de jurnal, lucrări savante, precum
şi rapoartele Comisiilor regale. Sunt făcute publice astfel igiena fizică deplorabilă întâlnită în marile
oraşe industriale, habitatul muncitoresc insalubru - comparat adeseori cu o vizuină, distanţele epuizante
care despart locuinţa de locul de muncă, drumurile fetide şi lipsa grădinilor publice din cartierele
populare, la toate acestea adăugându-se igiena morală precară.
Probleme majore ridică trasportul urban, care trebuie nu numai să se dezvolte, dar să fie şi
accesibil ca preţ (ieftin). Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, în marile oraşe ale lumii apar
trenul cu aburi, tramvaiul electri, omnibuzele. Aceste mijloace au permis populaţiei să descongestioneze
centrele urbane prin stabilirea domiciliului în zone suburbane.
Începutul secolului XX aduce schimbări majore în domeniul transportului: la Londra -spre
exemplu - în 1907 au fost electrificate liniile de metrou; au apărut trenuri electrice de suprafaţă, s-a
lărgit reţeaua liniilor de tramvai astfel încât (între 1890 şi 1939) aproape toate marile zone urbane au
suferit procese de modificare a zonării populaţiei, respectiv a migrării acesteia spre zonele periurbane,
care s-a dezvoltat într-un ritm accelerat, dar în mod haotic, necontrolat.
Arhitecţii secolului XIX nu şi-au asumat dezvoltarea tehnologică datorită incapacităţii şi refuzului
lor de a asimila noile cunoştinţe teoretice în domeniul structural. Cei care vor produce schimbări
fundamentale în activităţile de proiectare, construcţie, morfologie arhitecturală, folosint „noutatea"
care era betonul armat sunt arhitecţii Mişcării moderne. La începutul secolului XX, materialul care
face posibilă şi determină apariţia noilor forme structurale (grinzi, arce, cochilii, membrane etc.) este
betonul armat, folosit pentru prima dată corect în 1861 de către Francois Coignet.
În această perioadă este postulată „lizibilitatea structurală ca un atribut al expresivităţii
arhitecturale".........
O astfel de situaţie a impus luarea unor măsuri de natură administrativă, socială şi
urbanistică. Măsuri administrative
- au fost emise legi de sistematizare urbană (în anul 1909 apare prima Lege a
sistematizării urbane, în Anglia);
- s-au constituit comisii de analiză şi prognoză (1947 - Comisia Barlow, Anglia);

23
 - s-au înfiinţat organisme guvernamentale: comisii de planificare urbană, ministere şi
departamente ale sistematizării urbane şi teritoriale, ale mediului etc.
Măsuri de natură socială
- au apărut mişcări sociale pentru reforma sanitară şi urbană;
- s-au constituit societăţi în vederea promovării comunităţilor industriale complet
sistematizate, complet şi complex construite şi dotate.
Măsuri arhitectural-urbanistice
- urbanistul englez Ebenzer Howard elaborează celebrul proiect al „oraşului -grădină",
care a influenţat mulr gândirea urbanistică contemporană. Faimosul model era
prevăzut pentru o populaţie limitată la 30.000 de locuitori, plus 2.000 de proprietari
agricoli, dorindu-şi să îmbine avantajele vieţii de oraş (locuri de muncă, afirmare
socială) cu binefacerile vieţii de la ţară: mediu sănătos, contact cu natura etc.
eliminând dezavantajele ambelor feluri de viaţă. Acest tip de oraşe (izolate, prin
definiţie, unele de altele prin centuri verzi) puteau fi - eventual -grupate la periferia
unui oraş central (aflat la o distanţă cuprinsă între 5 şi 32 de km.), a cărui populaţie nu
ar fi trebuit să depăşească 58.000 de locuitori23.
Se constituie Congresele Internaţionale de Arhitectură Modernă (CIAM).
În anul 1933, CIAM a adoptat un document redactat de arhitectul francez Le Corbusier, având ca
temă oraşul funcţional (La Ville Radieuse) şi rămas cunoscut în continuare sub denumirea „Carta de la
Atena", document de referinţă pentru urbanismul modern. El reprezintă prima încercare de fundamentare
a unor principii universale privind sistematizarea oraşelor.
Câteva dintre propunerile din Cartă au fost cele legate de:
• împărţirea oraşului în zone funcţionale, izolate prin ample spaţii verzi;
• rezolvarea problemei locuinţei prin blocuri înalte, amplasate în mijlocul unor spaţii
verzi, cu multe apartamente, care să asigure o mare densitate;

• desfiinţarea străzilor „coridor" prin interzicerea construirii de clădiri de-a lungul

arterelor de circulaţie;
• separarea strictă a căilor de circulaţie şi diferenţierea lor pe categorii: circulaţie
pietonală, de automobile, căi pentru traficul intens etc.

• amenajarea unei ample reţele de spaţi verzi pentru recreere şi sport; integrarea pădurii în
oraş; apărarea naturii şi a peisajului etc.
• salvarea patrimoniului arhitectural.
Fără a fi utopice, ideile promovate de Cartă nu au putut, evident, răspunde la toate problemele
apărute în marile centre urbane. Principiile generoase ale documentului au constituit însă instrumente
importante şi eficiente pentru oraşele reconstruite şi construite după cel de-al doilea război mondial.
Deceniile VII şi VIII ale secolului trecut au marcat acutizarea crizei oraşelor, situaţie care a impus noi
măsuri, noi idei, noi remodelări.
Continuitatea - trăsătură fundamentală a evoluţiei aşezărilor umane - a atras după sine, fireşte,
coexistenţa vechiului cu noul care, la rându-i, a constituit o problemă grea şi delicată în procesul de
dirijare a dezvoltării cadrului material; grea şi delicată pentru că este dificl de rezolvat
contradictorialitatea dintre forma fenomenului urban (cadrul material constituit şi rezistent fizic) şi
conţinutul acestuia (viaţa pe care o adăposteşte), caracterizat printr-o evoluţie dinamică.

24
 3. MEDIUL UMAN ŞI URBANIZAREA
Încă din fazele primare ale devenirii sale, societatea a remodelat cadrul natural, în care a instituit
un mediu ambiant creat cu mijloace proprii, un mediu pe care îl numim „artificial", caracterizat prin
volume, spaţioalităţi şi structuri calitativ deosebite de cele care constituie mediul natural. Mediul
artificial este compus din multiple alcătuiri şi echipări care servensc cerinţelor curente şi sunt
caracteristice procesului cotidian de trai al grupurilor sociale.
Experienţa cea mai înaltă şi mai sintetică a mediului artificial o reprezintă formele perfecţionate
de aşezare a populaţiei, alcătuite din aşezările omeneşti - care sunt, în principiu, identice cu unităţile
administrativ-teritoriale - denumite comune şi oraşe (municipii). Mediul artificial mai cuprinde tot ceea
ce este creat de om şi se află în afara aşezărilor omenenşti, respectiv toate construcţiile şi lucrările
făcute de om, care sunt amplasate dincolo de perimetrul aşezărilor omeneşti, cum sunt: şoselele,
autostrăzile, căile ferate, podurile, viaductele, barajele, toate fiind supuse unui regim special de preotecţie
datorită importanţei lor pentru om şi natură. S-a arătat că mediul artificial priveşte, în sens larg, întreaga
tehnosferă - adică totalitatea creaţiei materiale a omului.
Mediul artificial, considerat în complexitatea tuturor compartimentelor lui, este menit să
completeze şi să adapteze mediul natural, bazându-se pe coexistenţa activă şi benefică a celor două
medii şi nicidecum pe adversitatea lor.
Este extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, să se stabilească o delimitare strictă între mediul
natural şi cel artificial, având în vedere că prin simbioza lor organică a luat fiinţă un fenomen calitativ
nou, denumit în terminologia internaţională mediu uman.
Sintagma mediu uman exprimă acordul privind necesitatea obiectivă a integrării celor două
medii aflate - aparent - la poli opuşi: mediul natural şi mediul artificial, căutând să înlăture cauzele
generatoare de raporturi de neconcordanţă, cu efecte negative pentru omenire.
Procesul urbanizării defineşte ca pe un fapt major epoca contemporană, impunând consecinţe
transformatoare asupra tuturor compartimentelor vieţii umane. Este un proces care se desfăşoară în ritm
accelerat, constituindu-se ca efect, nu ca şi o cauză a civilizaţiei, dar având un incontestabil rol
determinant în promovarea progresului social.

3.1.Definirea termenilor urban şi urbanizare

Noţiunile de urban şi civilizaţie se suprapun deseori în limbajul curent şi chiar în gândire, deşi
conţinutul termenului urban este diferit de la o ţară la alta, în baza anumitor criterii:
- numărul de locuitori; se apreciază că o localitate poate fi calificată ca şi urbană dacă
are: în Suedia - peste 200 de locuitori, în Albania - peste 400 de locuitori, în Elveţia,
Spania, Anglia - peste 1000 locuitori, în Jugoslavia, Franţa, Norvegia - peste 2000
locuitori, în SUA şi Japonia - peste 2500 locuitori, în India şi Austria - peste 5ooo
locuitori, în Grecia - peste 10.000 locuitori.;
- dotarea cu echipament tehnico-edilitar ; urbană este apreciată localitatea care dispune
de o dotare corespunzătoare privind confortul, igiena locuitorilor, alimentarea cu apă,
canalizarea, alimentarea cu energie electrică, telefonia, amenajarea străzilot etc.;
- dotările social-culturale, satisfacerea intereselor publice, a celor de odihnă şi recreere
etc.;
- importanţa în teritoriu;
- criterii administrative.

În unele ţări - printre care şi ţara noastră - denumirea de oraş este stabilită prin
reglementări administrative şi anume hotărâri ale organelor de stat.

25
 3.1.2. Trăsăturile caracteristice ale mediului urban efectiv sunt:

• încadrarea populaţiei din acest mediu în ramuri economice şi sectoare de activitate

neagricole, în care munca se desfăşoară cu ocupare permanentă, fără întreruperi
sezoniere şi are un înalt nivel de productivitate (se pot include aici şi activităţile privind
sectorul agricol şi alimentar industrializat);
• transferarea populaţiei ocupate - în procente crescânde - din sectorul productiv în
sectorul serviciilor, din domenii în care predomină munca fizică în cele în care ponderea
majoră o are munca intelectuală;
• modificarea structurii vieţii sociale, a concenpţiilor şi mentalităţilor indivizilor:
restrângerea numerică a celulei familiale; independenţa membrilor adulţi - indiferent de
sex - la vârsta majoratului; interesul crescând al populaţiei pentru o calificare superioară,
pentru cultură, precum şi valorificarea optimă a unui „buget" crescând de timp liber;
• intensificarea mobilităţii, creşterea numărului contactelor sociale, amplificarea furnizării
de bunuri de larg consum, precum şi a energiei şi a informaţiilor;
• dezvoltarea unei reţele complexe de mijloace de transport şi comunicaţii eficiente şi
uşor accesibile.

3.1.3. Trăsăturile cadrului material specifice urbanului sunt:

o densitatea ridicată în ceea ce priveşte ocuparea solului, într-un perimetru mult extins; o
împărţirea teritoriului în zone specializate ca profil social-economic;
o dezvoltarea unei diversificate înzestrări cu edificii şi cu dotări tehnico-edilitare;
o preocuparea pentru calitatea fondului construit şi pentru aspectul spaţiilor libere;
o dezvoltarea unei reţele de comunicaţie cu mijloace perfecţionate de transport pentru
categorii de trafic diferenţiate;
o dezvoltarea suprafeţelor spaţiilor verzi şi a zonelor pentru sport şi recreere.

3.2. URBANIZAREA SPONTANĂ ŞI CONSECINŢELE EI

Osmoza sat-oraş ridică dificultăţi majore în problema urbanizării: întrepătrunderea spontană a

celor două tipuri de aşezări, nefiind cunoscută în timp util şi nefiind preîntâmpinate efectele transferului
demografic necontrolat, se ajunge la manifestarea aspectelor violent-contradictorii, care se
amplifică,ducând la „congestionarea" şi „inflamarea" organismului orăşenesc iniţial.
Aceste acutizări sunt datorate unei multitudini de factori, dintre care amintim: D polarizarea
excesivă - în jurul marilor oraşe - a forţelor de producţie, a populaţiei, a resurselor şi energiei, care
conduce la „sufocarea" activităţii şi vieţii normale a indivizilor; D supraocuparea solului, până la
saturaţie, în zonele centrale, făcându-se risipă de el în zonele periferice;
D perturbaţii profunde care au loc între compartimentrele funcţionale ale oraşului, defectuos
amplasate, extinse şi interferate; D neutilizarea sau utilizarea improprie a terenurilor agricole

3.3. EXCESUL DE MOBILITATE

Mediul urban de azi cunoaşte dese momente de criză, în care factorii „timp" şi „spaţiu" sunt
transferaţi în mod îngrijorător în forme excesive de „viteză" şi „masă".
Progresul social-economic înregistrat, la care se adaugă descoperirile din domeniul biologiei,
au dus la:
- mărirea speranţei de viaţă a populaţiei, determinând o creşere demografică explozivă
(numărul de locuitori - parametru fundamental al construirii mediului urban - a
cunoscut dublări, în repetate rânduri, la intervale de timp mici);
- repartizarea neuniformă a populaţiei globului, situaţie menţinută datorită minifestării

26
 fluxului de mobilitate a populaţiei;
- lipsa de omogenitate în repartizarea populaţiei reflectată în constituirea de mari
aglomerări în nodurile industriale, la intersecţia traseelor magistrale de circulaţie şi
de-a lungul regiunilor litorale;
- dezechilibrul menifestat în ceea priveşte echiparea complexă a matrilor întinderi ale
Ecumenei (Ecumena desemnează zona planetară care oferă condiţii geo-climatice
favorabile vieţii umane).

Aglomerarea populaţiei şi a funcţiilor urbane generează, prin dimensiunile atinse, un adevărat

nomadism motorizat cu caracter de masă, ale cărui fluxuri sunt orientate cu precădere dinspre zonele de
domiciliu spre zonele de muncă şi dinspre zonele de domiciliu spre zonele de recreere. Această mobilitate
are un caracter pulsatoriu şi, datorită specificului ei, devine din ce în ce mai supusă disfuncţionalităţilor în
condiţiile existenţei unei reţele neadaptate de artere de circulaţie (mai ales în structurile urbane care
prezintă o solidă constituire istorică, având centre care trebuiesc păstrate şi protejate în condiţiile
prezenţei unui impresionant echipement tehnic pus la dispoziţie de tehnica contemporană: autostrăzi,
tuneluri, traversări denivelate).
Suntem martori azi la un fenomen care accentuează trăsătura antiumană a mediului uman:
dacă în perioada evoluţiei naturale circulaţia era cea care se subordona funcţiunilor oraşului, evoluţia
metropolelor anarhic amplificate duce la subordonarea oraşului faţă de exigenţele circulaţiei.
Progresul social împlică promovarea procesului de urbanizare; urbanizarea decurge din
dezvoltarea forţelor de producţie şi din concentrarea teritorială a acestora, dar nu orice fel de concentrare
oglindeşte şi un progres social.

3.4. PROBLEME DE TRANSPORT ŞI TRAFIC URBAN

3.4.1. Formaţiunile urbane au avut în toate timpurile ca funcţiuni principale: cazarea

populaţiei şi asigurarea locurilor de muncă a membrilor colectivităţii . Cuceririle ştiinţei şi
tehnicii au determinat o mărire a bugetului de timp liber, apărând o a treia funcţiune, din ce în ce
mai complicată şi mai complexă: asigurarea posibilităţilor de recreere (recreerea presupune
libertatea totală a individului de a opta pentru oricare dintre modalităţile de refacere fizică şi
intelectuală într-un mediu lipsit de elemente restrictive, care există - în genere - în afara
perimetrului urban).
Străbaterea distanţei - crescânde - între elementele tripletei: loc de cazare - loc de muncă - loc de
recreere a dus la diminuarea timpului liber, astfel încât s-a impus găsirea de mijloace noi tehnice
corespunzătoare soluţionării problemei. Mijloacele de transport în comun utilizate cu succes până în
prima jumătate a secolului trecut se dovedesc în prezent insuficiente. Ultima perioadă de timp este
caracterizată prin preferinţa pentru automobil, vehicul autonom relativ uşor de manevrat şi folosit, fapt
care a determinat creşterea producţiei industriale de autovehicule şi -implicit - creşterea cifrei de afaceri
în domeniu. Această situaţie a determinat şi necesitatea echipării teritoriului cu reţele moderne de
circulaţie, acţiune greoaie şi costisitoare care presupune un efort financiar sporit al membrilor întregii
colectivităţi. Printre consecinţele cele mai evidente ale acestui fenomen putem numi:
- aglomerarea excesivă a suprafeţelor carosabile;
- gâtuirea fluxului de circulaţie;
- creşterea numărului de accidente, care antrenează pierderi umane şi materiale;
- scăderea vitezei medii de parcurs până la eliminarea eficienţei însăşi a acestui mijloc
de deplasare
- consumul avid de spaţiu (25 mp. pentru fiecare automobil în staţionare reprezintă
echivalentul suprafeţei locuibile minimale pentru o familie cu trei persoane)
transformă oraşul într-o zonă de conflict, în care omul şi automobilul îşi dispută
suprafeţe egale. În mod necontrolat, structura oraşului se subordonează necesităţilor
impuse de transport.

27
 Un efect deosebit de negativ asupra amenajării teritoriului urban (în vederea realizării căilor de
rulare pentru vehicole) îl are scoaterea din circuitul normal de folosinţă a unor suprafeţe de teren imense.
Pe de altă parte, chiar arterele de circulaţie sunt blocate de vehicule parcate, ceea ce conduce la
strangularea traficului, cel mai adesea în zonele centrale, cu efecte paralizante asupra activităţilor
economice şi sociale. Apare astfel paradoxul: o imobilitate crescândă datorită abuzului de mobilitate.

3.4.2. Evaluarea problemei transportului în oraş; soluţii de rezolvare a acesteia.

Impactul pe care era autovehicolului îl are asupra oraşului a constituit şi continuă să reprezinte o
preocupare permanentă pentru asociaţiile profesionale aflate în strânsă legătură cu organele
administrative centrale şi locale. Direcţiile de cercetare vizează:
1) cauzele care favorizează creşterea traficului auto (gradul de perfecţionare a tehnicilor în
activitatea de construcţie a căilor rutiere, tehnologiile moderne implementate în construcţia de
autovehicole, opţiunea participanţilor la trafic pentru diverse mijloace de transport;
2) problemele tehnice privind transportul interurban şi cel intraurban.
În ceea ce priveşte transportul interurban se pun în discuţie două chestiuni: ponderea acestui tip
de transport pe căi rutiere (factor dificil de evaluat datorită caracterului aleator al modificării
preferinţelor pentru un tip sau altul de transport), respectiv fluxul mijloacelor de transport rutier
interurban. Studiul acestui parametru este utilizat la întocmirea planurilor de dezvoltare ale oraşelor.
Referitor la transportul intraurban se urmăresc două aspecte: posibilitatea accesului la toate
punctele de interes şi fluxul de autovehicole.
3)consecinţele amplificării traficului rutier pentru oraş.

3.4.3. Soluţii propuse pentru rezolvarea problemelor generate de trafic Pentru

oraşele mici sunt recomandate următoarele rezolvări:
- centrle istorice să fie accesibile numai traficului pietonal (accesele carosabile şi
parcajele urmând să fie amplasate în zone mai îndepărtate);
- instituirea de restricţii de circulaţie în zonele centrale şi orientarea acesteia pe liniile
de centură;
- stabilirea unor rute fixe pentru mijloacele de transport.
Oraşelor mari le sunt propuse următoarele soluţii:
- facilitarea transportului auto prin redistribuirea activităţilor, de la locurile de muncă
până la spaţiile comerciale şi de recreere, astfel încât să fie evitată amplasarea concentrată a
acestora;
- folosirea, în zonele centrale, numai a autobuzelor şi taxiurilor, accesul automobilelor
fiind permis numai în zonele periferice.

28
 4. URBANISM ŞI DEZVOLTARE URBANA

Evoluţia civilizaţiei contemporane se caracterizează printr-o accentuată tendinţă de

generalizare a urbanizării, fenomen marcat de o multitudine de conflicte legate în principal de
neconcordanţa dintre creşterea demografică şi existenţa cadrului fizic construit. În acest context,
cunoaşterea oraşului ca organism complex având propriile sale mecanisme de dezvoltare, devine un
imperativ al evoluţiei societăţii în ansamblul său.

4.1. Fenomenul urban; etape istorice în evoluţia oraşelor

Dintotdeauna, societatea umană s-a confruntat cu o multitudine de probleme dintre care se

detaşează ca importanţă cea a aşezărilor umane, urmare a exploziei demografice de-a lungul
timpului, pe de o parte, şi exploziei urbane, a apariţiei şi proliferării marilor aglomeraţii urbane, a
exodului populaţiei rurale către oraş, pe de altă parte. Evoluţia societaţii omeneşti a demonstrat ca
oraşul şi amenajările sale urbanistice joacă un rol deosebit în modificarea instrumentelor economice şi
socio-culturale ale diferitelor teritorii, acţionând favorabil asupra dezvoltării acestora. Aşadar,
problema fundamentală a tuturor stadiilor de evoluţie a societăţii a fost şi continuă să fie problema
aşezărilor umane, produs şi totodată efect al structurilor sociale şi al raporturilor cu cadrul natural de
viaţă.
Primul tip de aşezare umană l-a constituit satul, realizat ca urmare a primei mari diviziuni a
muncii sociale, desprinderea agriculturii din sfera păstoritului, dând astfel omului posibilitatea de a se
emancipa de constrângerile cadrului natural. Acest tip de aşezare se caracterizează printr-un număr
relativ limitat de locuitori, suprafaţă redusă şi ocuparea extensivă a acesteia, înzestrarea restrânsă cu
dotări de interes colectiv. Încă din fazele primare, satele au păstrat un anume conservatorism în
privinţa dimensiunilor şi a numărului de locuitori. Eventualele creşteri demografice care depăşeau
nevoia de forţă de muncă a satului erau rezolvate prin migrarea populaţiei în teritoriul înconjurator,
generând noi formaţiuni de acelaşi tip, fapt ce a determinat o dispersie de localităţi rurale de mici
dimensiuni. În timp, acestea au stabilit legături, s-au dezvoltat şi şi-au diversificat sistemul de
organizare, devenind nucleele viitoarelor oraşe. Astfel, oraşul a preluat rolul de conducător în reţeaua
rurală iniţială, transformându-se într-un centru polarizator de capacităţi şi interese, în dauna satului
care, fiindu-i subordonat din punct de vedere economic, rămâne în urma acestuia în ceea ce priveşte

29
dezvoltarea socială, economică şi culturală.
Spaţiul urban reprezintă o realitate care s-a aflat în mijlocul preocupărilor geografilor înca din
sec. al XIX-lea, iar explozia urbană din ultimele decenii a amplificat tot mai mult aceste orientări.
V. Mihăilescu (1928) consideră oraşul „...o forma de organizare a spaţiului geografic în vederea
concentrării, prefacerii şi redistribuirii bogăţiilor şi a energiilor sociale...". Alte definiţii conturează
aglomerarea urbană ca un spaţiu caracterizat prin concentrarea populaţiei rezidente, preponderenţa
activităţilor industriale, dar şi prezenţa activităţilor comerciale şi de servicii. Astfel, oraşul este privit ca
un „organism teritorial bine populat, cu un înalt grad de concentrare, producţie şi organizare socială,
culturală, format în anumite condiţii de spaţiu si timp". Varietatea definiţiilor demonstrează faptul
că fenomenul urban se află într-o continuă dinamică deşi limitele acestuia se manifestă atât în alegerea
reperelor geografice datorate aglomerărilor, cât şi în pragurile demografice care delimitează oraşele.
Din analiza punctelor de vedere cu privire la definirea oraşului se desprind câteva elemente
comune58: tendinţa de a opune conceptul de oraş celui de sat; concentrarea semnificativă a populaţiei
şi locuinţelor predominant colective şi mai puţin individuale; existenţa unui număr minim de
locuitori sub care gruparea social-economică îşi pierde caracterul urban; un mod de viaţă specific sub
aspectul muncii, şederii, deservirii, echipării tehnice şi recreerii; preponderenţa activităţilor
economice neagricole (industrie, comerţ, servicii, adnministraţie etc.).
Deşi la prima vedere conceptul de oraş (centru urban) pare extrem de clar, în realitate există o
serie de elemente ce trebuie luate în considerare. Definirea oraşului diferă de la ţară la ţară în funcţie
de criterii diferite: numărul locuitorilor; dotarea cu echipament tehnico-edilitar, considerându-se
aşezare urbană acea localitate care dispune de o dotare corespunzătoare privind confortul şi igiena
locuitorilor: alimentare cu apa şi canalizare, alimentare cu energie electrică, telefonie, străzi etc.;
dotările social-culturale care trebuie să asigure satisfacerea intereselor publice de odihna şi recreere;
importanţa în teritoriu; criterii administrative.
Cu toate că la nivel internaţional demersul de stabilire a unor criterii de clasificare a
aşezărilor omeneşti este extrem de dificil se conturează totuşi câteva criterii general valabile: criteriul
numeric are în vedere mărimea demografică a centrelor (de exemplu de la 250 locuitori în Danemarca,
300 în Islanda, 1.000 în Canada, 2.500 în SUA la 10.000 de locuitori în Spania, Elveţia şi până la
20.000 în Olanda); criteriul numeric asociat cu nivelul de dotare edilitar-gospodărească sau cu criteriul
administrativ; criterii hotărâte de guvern în cazul unor ţări ca România, Ungaria, Polonia, Bulgaria,
Suedia, Japonia, etc. Unde oraşele sunt decretate prin acte normative ce au la bază cerinţe legate de
poziţia geografică favorabilă, dimensiunea demografică, potenţialul economic diversificat, structura
urbanistică, organizarea intravilanului, gradul de dezvoltare a serviciilor.
În concluzie, se poate observa că încercările de definire a oraşului se fundamentează pe două
criterii principale: o dimensiune minimă critică, cel mai adesea legată de un prag necesar al cererii

30
pentru a furniza o serie de servicii urbane şi legat de aceasta, un anumit nivel al densităţii
populaţiei, precum şi prezenţa unor dotări tehnico-edilitare care să satisfacă cerinţele
locuitorilor.
Astfel, în concepţia clasică, oraşele pot fi definite în termenii raportului dintre inputurile
(resursele) de natura non-funciară şi inputurile funciare, de teren, raport ce este mult mai ridicat în
oraşe decât în spaţiile care le înconjoară. Cele mai multe definiţii ale centrelor urbane se
concentrează asupra problemei determinării limitelor exterioare ale acestora. În realitate, localităţile
urbane se diferenţiază de cele rurale nu numai prin aspectele cantitative relevate, ci şi prin aspecte
calitative legate de specificul şi calitatea serviciilor de care beneficiază populaţia localităţilor
respective, precum şi de specificul şi calitatea ocupaţiilor populaţiei active, care generează
diversificarea categoriilor de venituri şi cerere, ca şi de comportamente, cu toate implicaţiile ce
decurg din aceasta şi având drept elemente de bază componenta teritorială (vatra sau perimetrul
construibil) care desemnează linia de contur a zonei clădirilor de locuit şi o componentă social-
economică definită de populaţie şi locurile de muncă încorporate organic în teritoriul oraşului.
Astfel, sistemul unitar de funcţiuni urbane poate fi interpretat ca reprezentând oferta de servicii
specifice care se adresează unei cereri ce înglobează masa consumatorilor acestor servicii 61. Se poate
afirma aşadar că există mari dificultăţi în realizarea unei omogenizări în ceea ce priveşte semnificaţia
oraşelor, datorită diferenţelor notabile în nivelul de dezvoltare economico-socială a diverselor
regiuni ale globului. Cu toate acestea, este recunoscut faptul că mediul urban trebuie să prezinte o
serie de caracteristici, dintre care pot fi menţionate:
• încadrarea populaţiei în ramuri economice şi sectoare de activitate neagricole, în care munca
se desfăşoară cu ocupare permanentă, fără întreruperi sezoniere şi cu un înalt nivel de
productivitate;
• transferarea populaţiei ocupate, în ponderi tot mai mari, din sectorul producţiei nemijlocite
în sectorul serviciilor;
• modificarea structurii vieţii sociale, a concepţiilor şi mentalităţilor indivizilor: interesul
crescând pentru cultura, ocuparea timpului liber etc;
• intensificarea mobilităţii, creşterea contactelor sociale, amplificarea circulaţiei informaţiilor;
• împărţirea teritoriului în zone specializate din punct de vedere al profilului social şi
economic;
• preocuparea deosebită pentru calitatea fondului construit şi pentru aspectul spaţiilor libere;
• prezenţa şi dezvoltarea unei reţele de comunicaţie cu mijloace perfecţionate de transport
pentru categorii de trafic diferenţiate;
• dezvoltarea suprafeţelor spatiilor verzi şi a zonelor pentru sport şi recreere.
Există numeroase situaţii în care anumite amenajări ale teritoriului orăşenesc presupun

31
ocuparea unor suprafeţe mari şi pot fi amplasate la distanţe apreciabile faţă de zonele de locuinte, cum
ar fi: unităţi industriale producătoare de noxe, complexe agro-zootehnice, gospodărire comunală
etc. În acest fel, se constituie zona periurbană sau preorăşenească ce alcătuieşte o parte complementară
a organismului urban.

32
 5. CONSIDERAŢII TEORETICE PRIVIND URBANISMUL

Dacă în anumite perioade amenajarea oraşelor a fost realizată din raţiuni religioase sau
politice, urbanismul modern porneşte de la asigurarea bunăstării locuitorilor, a unor condiţii
civilizate de viaţă, şi nu în ultimul rând, a unui confort vizual şi, în mod special, a unei armonii între
natură şi spaţiul construit.

5.1. Urbanismul - conţinut şi semnificaţii

Urbanismul a apărut şi s-a afirmat fundamentându-se pe arhitectura. Cu toate acestea, între arta
urbană a marilor opere arhitectonice şi urbanismul modern există numeroase diferenţe apărute
îndeosebi ca urmare a progresului societăţii bazat pe supradimensionarea şi valorificarea maximă a
spaţiului. Denumirea de "urbanism" provine din limba latină de la "urbis-is", termen care desemna
noţiunea de oraş. În sens larg, urbanismul constituie arta de a ordona de o manieră armonioasă şi
raţională viaţa unei populaţii, într-un spaţiu geografic determinat 63. Termenul de urbanism a apărut
pentru prima data în lucrarea inginerului catalan Ildefonso Cerda "Teoria generală a urbanizării",
publicată în 1867. Cu toate că termenul este de dată relativ recentă şi desemnează ştiinţa organizării
oraşelor, arta urbană, formele geometrice ale oraşelor îşi au originea în antichitate. Urbanismul
clasic, avându-l ca reprezentant pe Hipodam din Milet, Grecia antică, se caracteriza prin
planificarea oraşului în dimensiuni regulate, cu străzile formând un sistem pătrat. Practic, conceptul de
urbanism a fost definitivat în secolul XX, mai ales după crearea CIAM (Congresului Internaţional
al Arhitecturii Moderne), iniţiat de Le Corbusier. După cel de-al doilea război mondial au apărut noi
forme urbane (zone, regiuni, arii metropolitane, oraşe-satelit) ca urmare a creşterii populaţiei şi a
progreselor tehnologice.
Potrivit Dictionarului Explicativ al Limbii Romane, urbanismul reprezinta „stiinta al carei
obiect il constituie sistematizarea aşezărilor omeneşti existente şi proiectarea de noi asezari". O alta
abordare, mai completa, desemneaza urbanismul ca fiind „stiinta proiectarii şi planificarii lucrarilor
de construire, sistematizare, reconstruire sau restructurare a unei asezari omeneşti impreuna cu
complexul de masuri socio-economice, tehnice, igienice care se iau în vederea satisfacerii
necesitatilor materiale şi social-culturale ale noilor asezari". În aceeasi idee se inscrie şi definitia
potrivit careia urbanismul reprezinta „un ansamblu de masuri tehnice, administrative, economice şi
sociale care trebuie sa permita o dezvoltare armonioasa, rationala şi umană a aglomeratiilor".
Se desprinde astfel, legatura absolut necesara intre urbanism şi o serie de domenii ca economia,
geografia, demografia, etc, urbanismul reprezentand „stiinta moderna care ofera solutiile normative
care asigura crearea şi organizarea oraşelor în baza unui < bilant teritorial > adecvat a carei sarcina de
baza este fundamentarea necesitatii decretarii de oraşe noi şi de a le transforma pe cele existente în asa

33
fel incat acestea sa corespunda atât nevoilor actuale cât şi celor viitoare".
Alte puncte de vedere privesc urbanismul în corelatie cu amenajarea teritoriului, ca o
importanţă componenta a acesteia avand ca obiect localitatile, asezarile umane, urbane sau rurale 67.
Aşadar, urbanismul este privit în stransa interdependenta cu amenajarea teritoriului ca parte
integranta a acesteia şi constituit dîntr-un ansamblu de activitati prin care sunt urmarite obiective
legate de:
- ameliorarea conditiilor de viaţa prin eliminarea disfunctionalitatilor, asigurarea accesului la
servicii publice şi locuinte convenabile pentru toti locuitorii;
- crearea conditiilor pentru satisfacerea cerintelor speciale ale copiilor, varstnicilor şi ale
persoanelor cu handicap;
- utilizarea eficienta a terenurilor în acord cu functiile urbanistice adecvate;
- extinderea controlata a zonelor construite;
- protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;
- asigurarea calitatii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localitatile;
- protejarea localitatilor impotriva dezastrelor naturale şi a riscurilor tehnologice.
În concluzie, urbanismul reprezinta o activitate de interes general cu caracter continuu, care se
desfasoara pe intreg teritoriul national avand drept obiective: determinarea structurii functionale a
localitatilor, utilizarea rationala şi echilibrata a terenurilor, extinderea controlata a zonelor construite,
asigurarea unei locuiri corespunzatoare nevoilor oamenilor, a unui nivel de trai decent, asigurarea
conditiilor pentru satisfacerea unor nevoi speciale ale copiilor, persoanelor varstnice şi persoanelor
handicapate, asigurarea esteticii compozitionale, protejarea conservarea, punerea în valoare şi
revitalizarea monumentelor istorice precum şi a patrimoniului natural.
Pana nu demult, notiunea de urbanism se limita doar la organizarea interna a oraşelor insa
aparitia formelor de urbanizare periferica au determinat specialistii sa conceapa amenajarea urbana
într-un cadru mai larg, integrand în sfera preocuparilor şi spatiile rurale invecinate, care, pot
constitui zone de loisir pentru oraseni. În aceste conditii, periurbanizarea ridica o serie de probleme
specifice.
Aşadar, conceptul de urbanism include acţiuni de cunoaştere şi remodelare a spaţiilor urbane
avand la baza activitati de investigare şi diagnoza, prognoza, strategie şi fundamentarea deciziilor şi
priveşte: cadrul natural, functiile economice ale teritoriului, populatia, reţeaua generala de localităţi
şi echiparea tehnica a teritoriului.
Elementele şi aspectele caracteristice ale cadrului natural se refera la: relief, resurse,
conditii geotehnice, seismicitate, reţeaua hidrografica şi hidrologica, cursuri, debite, surse de apa
potabila şi industriala, ape poluate, clima, regim termic, precipitatii, regim eolian, fenomene şi
conditii specifice de degradare, inundatii, exces de umiditate, eroziune, alunecari de teren, etc.

34
Scopul principal al analizei cadrului natural este de a determina modul în care acesta influenteaza
dezvoltarea şi organizarea retelei de localităţi.
Functiile economice ale teritoriului au în vedere: industria (inventarierea unitatilor pe
categorii de importanţă, ramura, localizarea lor, forta de munca pentru fiecare unitate folosita în
prezent şi preconizata pentru viitor, forta de munca în deplasare, suprafata de teren ocupata,
echiparea tehnico-edilitara, unitati producatoare de noxe, impurificarea atmosferei, a apei, degradari de
teren, amplasarea deseurilor, etc.), agricultura (zonarea terenurilor agricole - cerealiere, viticole,
pomicole, zootehnice, legumicole - , numarul şi localizarea unitatilor complexe de productie
agricola, forta de munca actuala şi de perspectiva ocupata, deplasari pentru munca, principalele
lucrari hidrotehnice şi hidroameliorative, aprovizionarea oraşelor cu produse agro-alimentare),
economia forestiera (suprafata şi ponderea fondului forestier în teritoriul studiat, unitati principale de
exploatare-intretinere, forta de munca, valorificarea fondului forestier din punct de vedere peisagistic,
cinegetic, terapeutic, etc., gradul de echipare cu drumuri, cai ferate, etc., structura fondului forestier
şi relatiile acestuia cu alte activitati economice), turismul, odihna şi tratamentul balnear (inventarierea
resurselor balneo-turistice, distributia în teritoriu, valoarea resurselor, modul în care sunt puse în
valoare, gradul de dotare şi echipare, gradul de solicitare, accesul, etc).
Populatia se analizeaza pe total teritoriu şi medii (rural, urban), pe localităţi principale,
densitate, număr şi evoluţie pe o perioada mai lunga (pe baza recensamintelor), structura pe varste,
sporul natural şi migratoriu, indicele de natalitate şi mortalitate, structura populaţiei active pe
ramuri, profilul economic şi social, deplasarile zilnice pentru munca, etc. Prelucrarea datelor pentru
acesti parametri permite evidentierea unor probleme şi fenomene precum repartitia inegala a
populaţiei în teritoriu, miscarea naturala a populaţiei, desfasurarea procesului de urbanizare (ritm,
pondere, disproportii), utilizarea fortei de munca, navetismul zilnic sau temporar, conditiile de
viaţa.
Analiza retelei generale de localităţi urmareste distributia acestora în teritoriu precum şi
relatiile de complementaritate intre ele, gradul de echipare tehnico-edilitara, functiile oraşelor, etc.
Echiparea tehnica a teritoriului este considerata elementul motor al dezvoltarii şi
organizarii complexe a oraşelor şi cuprinde intregul sistem de comunicatii şi transport (cai ferate,
rutiere, aeriene, navigabile, transportul auto, starea şi traseele mijloacelor de transport),
gospodarirea complexa a apelor, sistemul energetic national (centrale hidroelectrice, termoelectrice şi
de termoficare, atomoelectrice), alimentarea cu gaze, protectia şi conservarea mediului
inconjurator.
Cunoasterea, analiza şi evaluarea acestor elemente ce dau continut urbanismului asigura o
delimitare şi o dimensionare corecta a localitatilor, zonarea functionala a acestora, proiectarea
sistemului de legături intre localităţi şi nu în ultimul rand utilizarea rationala a teritoriului şi a
resurselor acestuia. Astfel, se evita dezvoltarea haotica şi amplasarea unor constructii în afara

35
limitei permise, are loc reducerea unor cheltuieli de intretinere pentru cladiri şi spatii libere
amenajate, creşterea eficientei economice în exploatarea retelei edilitare a strazilor, a spatiilor
verzi, economisirea terenului agricol.
Totodata, un alt aspect luat in considerare in determinarea continutului urbanismului il
reprezinta delimitarea unei localităţi care are în vedere:
• Cadrul natural şi conditiile specifice ale terenului în sensul evitarii utilizarii unor terenuri
improprii amenajarii sau amplasarii unor constructii (terenuri instabile, inundabile);
• Forma şi organizarea localitatii, vizand o forma cât mai compacta care sa corecteze
eventualele deficiente rezultate din dezvoltarea haotica, necontrolata şi cuprinderea unor
zone ca rezerve de teren liber în interiorul sau în afara perimetrului existent, necesare
extiderii în perspectiva;
• Asigurarea unei densitati economice, urmarindu-se utilizarea în mod eficient a teritoriului
urban. Astfel, pot fi eliminate unele zone cu constructii dispersate, izolate sau raspandite de-
a lungul arterelor de patrundere din exterior, executate fără autorizatie, din materiale
necorespunzatoare, insalubre.
În acelasi timp, identificarea zonelor functionale prezinta o deosebita importanta in
definirea unui oras, acestea reprezentand teritorii din cadrul unei localităţi, echipate şi amenajate, în
care se desfasoara cu preponderenta aceeasi activitate. Zonele functionale cu profil dominant dintr-o
localitate sunt:
a) Zona industriala care cuprinde totalitatea firmelor şi regiilor industriale şi de depozitare, iar
în localitatile rurale, unitatile agricole, agro-industriale sau industriale. Amplasarea zonei
industriale constituie o problema fundamentala de amenajare a teritoriului deoarece, daca
este realizata în mod corect, se asigura localitatii o functionalitate normala, mentinandu-se
un mediu ambiant echilibrat, favorabil desfasurarii normale a vietii.
b) Zona de locuit care cuprinde terenurile destinate cladirilor de locuit, a dotarilor şi a cailor de
circulatie aferente. Aceasta zona este structurata sub forma unitatilor urbanistice complexe
(cartier, sector). Unele unitati economice, cu specific industrial (filaturi, textile, confectii)
sau de deservire (fabrici de paine, ateliere de reparatii) pot fi amplasate în zona de locuit.
c) Zona dotarilor social-culturale care include terenurile pe care sunt amplasate dotarile aflate
în folosinta intregii populatii din localitatea respectiva. Zona centrala a localitatii, denumita
în literatura de specialitate şi centrul civic, contine cele mai importante dotari orasenesti.
d) Zona de spatii verzi care este formata din terenurile destinate parcurilor, gradinilor,
scuarurilor, zonelor plantate de protectie sanitara, etc. Aceasta zona are o importanţă
deosebita în mentinerea echilibrului ecologic urban, a sanatatii publice, a esteticii oraşului şi
în imbunatatirea microclimei.

36
 e) Zona de circulatie şi transport care include terenurile destinate principalelor artere de
circulatie, parcajele şi garajele publice, spatiile destinate transportului în comun,
constructiile şi instalatiile destinate transportului exterior (gari, autogari, aeroporturi, porturi,
etc.).
Luarea în considerare a cerintelor legate de amplasarea şi dimensiunile optime ale
localitatilor, elaborarea planurilor şi respectarea zonelor functionale în conditiile utilizarii optime a
resurselor argumenteaza necesitatea respectarii exigentelor urbanismului în proiectarea localitatilor.

5.2. Urbanismul comercial - componenta importantă a politicii de dezvoltare a

oraşelor

În contextul dezvoltarii economico-sociale, comertului i-a revenit un rol deosebit de

important în asigurarea legaturii intre productie şi consum, intre posibilitatile societăţii şi nevoile de
consum ale membrilor sai. Astfel, problematica urbanismului comercial a fost precedata pe de o parte
de sporirea globala a bunastarii în tarile dezvoltate, de transformarile profunde în distributia
comerciala traditionala şi de necesitatea elaborarii unor politici sectoriale, pe de alta parte.
Urbanismul comercial reprezinta „ansamblul eforturilor şi mijloacelor puse în lucru de către
arhitecti, urbanisti, economisti pentru a adapta comertul noilor conditii de locuit, noilor concentrari de
populatie
În prezent, fenomenul de adaptare a structurii şi calitatii aparatului comercial la nevoile în
continua schimbare ale societăţii, se confrunta cu o serie de probleme legate de: sporirea densitatii
zonelor periferice, amploarea problemei circulatiei prin creşterea distantelor intre cartiere şi centrul
oraşului, accesul dificil în zonele centrale prin sporirea numărului de automobile, extinderea masiva a
suprafetei oraşelor. În aceste conditii, stabilirea unei coerente şi complementaritati minime intre
echipamentele comerciale şi regulile de amenajare urbana, constituie misiunea principala a
urbanismului comercial.
În conditiile progresului economic, social şi cultural al societăţii, influentele dezvoltarii
industriale se vor diminua iar comertul, alaturi de celelalte ramuri ale sectorului tertiar va genera
continuu noi funcţii urbane. În aceste conditii, urbanismul comercial apare ca un ansamblu de
relatii, care are drept scop asigurarea coerentei organice intre dotarile şi echiparile care asigura
funcţia comerciala, pe de o parte, şi celelalte elemente de echilibru ale structurilor urbane (locuinte,
circulatia stradala, proiectia peisagistica, caracterul atractiv al oraşului), pe de alta parte. Prin rolul sau
deosebit de important atât în raport cu producatorii cât şi cu utilizatorii, comertul indeplineste o serie de
funcţii:
• Cumpararea marfurilor de la producatori şi transferarea acestora în depozite, în vederea

37
pregatirii lor pentru vanzarea către utilizatorii finali sau intermediari.
• Stocarea marfurilor în scopul asigurarii unui echilibru intre productie şi consum.
• Fractionarea cantitatilor mari de marfuri pe care le livreaza productia şi formarea
sortimentelor comerciale în vederea punerii acestora la dispozitia consumatorilor.
• Transferul marfurilor către zone indepartate sau izolate.
• Crearea conditiilor de realizare efectiva a actului de vanzare-cumparare prin retele de unitati
care sa puna la dispozitia publicului marfurile necesare.
• Asigurarea promovarii produselor printr-un ansamblu de tehnici care sa stimuleze dorinta de
cumparare a publicului consumator.
• Cercetarea preferintelor consumatorilor.
Intelegerea compexitatii activitatii comerciale presupune cunoaşterea posibilitatilor de
organizare a activitatii comerciale, a exigentelor şi restrictiilor referitoare la realizarea structurilor
organizationale, a principiilor care stau la baza organizarii comertului.
Intre principiile ce alcatuiesc cadrul de organizare a activitatii comerciale, se numara:
legalitatea care are în vedere atât infiintarea structurilor comerciale cât şi desfasurarea acesteia în
conformitate cu normele de drept interne şi internationale în scopul asigurarii unei protectii optime a
consumatorilor, desfasurarii serviciior comerciale de către persoane fizice şi juridice
corespunzatoare, reglementarii raspunderilor ce revin operatorilor economici; pluralismul formelor de
proprietate care presupune coexistenta diferitelor forme de proprietate: publica, privata, mixta şi
cooperatista; libera initiativa şi concurenta; specializarea comertului în funcţie de anumite criterii
legate de natura şi destinatia produselor, segmentele de consumatori, conditiile geografice sporind
astfel profitabilitatea unitatilor comerciale prin concentrarea activităţilor; pluralismul formelor
organizatorice şi al continutului activitatii comerciale care asigura structurilor comerciale
elasticitate şi adaptabilitate la conditiile de piata. La acestea se adauga asigurarea consumului şi
protectia consumatorilor avand rolul de subordonare a intregii activitati comerciale cerintelor piete şi
de a proteja consumatorii impotriva practicilor abuzive ce ar aparea în relatiile vanzator-
cumparator, refacerea şi mentinerea echilibrului ecologic prin masuri legislative de natura sa
determine agentii economici sa contribuie la diminuarea efectelor nocive ale diferitelor procese de
productie, la ocrotirea mediului inconjurator şi obtinerea de profit, creşterea profitabilitatii
capitalului investit de natura sa genereze transferuri de capital către alte ramuri sau sectoare de
activitate.
Complexitatea activitatii comerciale, multitudinea functiilor sale îşi pun amprenta asupra
modului de organizare, a structurilor şi principiilor de desfasurare a acesteia asigurand o buna
distributie teritoriala şi o diversitate a formelor de organizare avand la baza protectia
consumatorilor, ocrotirea mediului inconjurator şi nu în ultimul rand, obtinerea de profit. În acest

38
context, notiunea de urbanism comercial trebuie inteleasa şi prin raport cu necesitatea solutionarii
multitudinii de probleme ce apar în legatura cu dezvoltarea continua a constructiilor, crearea de noi
cartiere de locuit, extinderea oraşelor şi dezvoltarea periferiilor, realizarea marilor ansambluri
rezidentiale, pe de o parte, şi asigurarea aprovizionarii locuitorilor, pe de alta parte, contribuind la
solutionarea unei game extrem de diversificate de probleme legate de:
• imbunatatirea sistemului de distributie pentru a face fata cerintelor în continua crestere
manifestate de consumatori;
• reglarea structurilor geografice ale distributiei şi asigurarea unei amplasari corespunzatoare
a unitatilor sau centrelor comerciale prin stabilirea legaturilor dintre sistemele de transport,
miscarea populaţiei şi pozitia geografica a unitatilor comerciale;
• stabilirea raporturilor dintre libertatile şi restrictiile referitoare la initiativa intreprinzatorilor
particulari imbinand interesele intreprinzatorilor cu cele ale municipalitatii prin crearea unui cadru
juridic stimulativ;
• stabilirea compendiului legislativ referitor la amplasarea şi constructia obiectivelor
comerciale care sa asigure dezvoltarea comertului potrivit exigentelor urbanisticii moderne;
• conturarea cadrului de finantare a constructiilor şi remodelarilor comerciale.
Asa cum s-a mai aratat, urbanismul comercial asigura integrarea practica a comertului în
structura urbana şi vizeaza, în esenta, dimensiunile, structura (profilul) şi amplasarea (localizarea în
spatiu) a dotarilor comerciale. Dimensionarea retelei de distributie a marfurilor asigura concordanta
intre dotarile comerciale şi cerintele fiecarei localităţi şi are la baza criterii legate de numarul
populaţiei, dinamica volumului vanzarilor, dezvoltarea economico-sociala de ansamblu a
localitatilor. Toate acestea au dus la conturarea catorva tipuri de structuri ale organizarii
teritoriale a comertului:
• zone comerciale cu tendinte de grupare a magazinelor de acelaşi profil în funcţie de
echipamentele comerciale prezente la nivelul aşezărilor urbane, de profilul economic, social,
cultural al acestora;
• zone comerciale din cartierele de locuinte. Dintre acestea, se detaşează minicentrele, care au
o suprafata utila de 1000-2000 mp şi care grupeaza, în jurul unor supermagazine, 6-12 magazine
specializate, destinate sa deserveasca locuitorii care au domiciliul la o distanta de circa 10 minute de
mers pe jos, şi centrele de importanţă locala, avand o suprafata de 5000-10000 mp şi care reunesc
un supermagazin, câteva magazine specializate, mai multe magazine mici şi debite, precum şi
unitati de prestari servicii.
• arterele comerciale de diverse tipuri, care erau organizate initial în centrele civice şi
comerciale ale oraşelor, pentru ca treptat, sa îşi faca aparitia şi în cartierele periferice.
Alaturi de acestea, în ultimele decenii, au aparut noi forme de distributie ca urmare a

39
preocuparilor pentru satisfacerea în conditii optime a nevoilor consumatorilor. Dintre acestea, o
amploare deosebita au capatat centrele comerciale independente. Cu ocazia Congresului Asociatiei
Internationale a Distributiei (AIDA) care a avut loc în 1996, la Viena, acestea au fost definite drept
"ansambluri de comercianti şi de prestari servicii, concepute, realizate şi promovate ca unitati ale
caror magazine, prin natura, importanţă, localizarea şi conditiile lor concurentiale, corespund nevoilor
şi resurselor banesti ale populaţiei interesate, totul fiind proiectat astfel incat sa asigure rentabilitatea
exploatarilor comerciale, în conditiile introducerii tehnologiilor comerciale evoluate". Dintre cele
mai importante tipuri de astfel de centre comerciale independente, pot fi mentionate: - centrele
comerciale care se realizeaza în cadrul unor procese de reconstructie şi de modernizare a centrelor
civice ale diverselor oraşe; - centrele comerciale amplasate în marile noduri comerciale (gari,
aeroporturi, autogari), - centrele comerciale amplasate în diferite zone de agrement sau de mare
interes turistic; - centrele comerciale cuprinzand galeriile şi pasajele comerciale din marile oraşe; -
centrele comerciale regionale; - centrele comerciale intercomunale.
Centrele comerciale independente pot fi amplasate în diverse zone orasenesti care
beneficiaza de existenta unor artere de legatura cu restul zonelor din oraş şi pot fi transformate în
adevarate zone de atractie atât pentru populatia oraşului respectiv, cât şi pentru populatia din zonele
invecinate. În ultimul deceniu s-a conturat tendinta de a construi complexe ale caror functiuni nu sunt
restranse doar la spatiile comerciale, incluzand şi blocuri administrative, unitati de prestari servicii,
etc. Este vorba de acele zone de concentrare a functiilor tertiare denumite „mall-uri", amplasate
indeosebi în „inima oraşului", în conditiile lipsei de spatii disponibile pentru constructia structurilor de
mare distributie.
Indiferent de tipul lor, aceste unitati exercita o mare putere de atractie asupra
consumatorilor, gasind un climat favorabil dezvoltarii activitatii comerciale şi contribuind astfel la
integrarea activitatii comerciale din zona în cadrul activitatii economice generale, pe piata pe care
actioneaza.
Privit ca mod de organizare a activitatii comerciale, urbanismul comercial capata în prezent o
noua dimensiune şi multiple caracteristici în structura oraşelor, proiectarea acestora din urma
nemaiputand fi conceputa decat luand în considerare perspectivele ce se contureaza în prezent în ceea
ce priveşte dimensiunea şi structura retelelor comerciale cât şi amplasarea echilibrata a unitatilor.

5.3. Urbanismul turistic - o noua viziune în proiectarea oraşelor

Atractivitatea unei destinatii turistice este legata nu numai de calitatea resurselor naturale şi a
serviciilor oferite, ci şi de ambianta estetica, intelegand prin aceasta personalizarea atractiilor turistice
prin arhitectura şi arta peisagistica.

40
 Valorificarea prin turism a patrimoniului urban este strans legata de existenta bunurilor
culturale, acestea din urma avand un rol deosebit de important în formarea personalitatii umane şi
progresului culturii şi civilizaţiei. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, activitatile turistice
determina influente negative asupra valorilor culturale urbane necesitand preocupari de pastrare şi
conservare a acestora. În conditiile actuale de evoluţie a sistemelor urbane, se pune tot mai acut
problema pastrarii şi conservarii pentru generatiile viitoare a patrimoniului construit cu valoare
istorica şi arhitecturala, intelegandu-se prin aceasta realizarea unui echilibru intre costurile pastrarii
acestuia şi beneficiile obtinute din turism.
Inca din cele mai vechi timpuri, oamenii au calatorit fie pentru interese materiale sau
pelerinaje, pentru razboaie şi descoperiri, dar şi pentru a se odihni sau a-şi ingriji sanatatea, ori
pentru a cunoaste noi oameni şi locuri.
Antichitatea cunoaste afluenta calatorilor care frecventau tarmurile Mediteranei şi insulele
egeene, vestita Alexandrie, cu instalatiile sale de bai la malul marii şi cu bogatul targ unde se
desfaceau marfuri din Arabia şi din China, oraşul Canope (Abukir), cu vile şi hoteluri luxoase,
Smirna, cu teatre, temple şi bai, cu scoli de filozofie şi retorica. Intreaga literatura a acelor vremuri
cuprinde admiratia fata de monumentele vazute în Atena, Sparta, Delfi şi Olimpia, sau descrierea
amenajarilor pentru tratamente curative din Epidauros. Iar proverbul grec, tradus apoi în latina „ not
licet omnibus adire Corinthum" (nu le e dat tuturor sa ajunga în Corint) argumenteaza faptul ca
accesul la viaţa animata şi costisitoare era limitat în acea perioada. Mai tarziu, anticipanad casele de
vacanta , apar luxuriante vile la tarmul marii, ca aceea a imparatului Tiberiu, în insula Capri, sau cele
edificate de personalitati ale vietii publice, care l-au determinat pe filosoful Seneca sa afirme ca „nu
exista lac pe care sa nu domine acoperisurile vilelor romane".
În vremea Renasterii apar proprietatile de la tara ale nobililor, villele cu parcuri şi belvedere din
preajma oraşelor-cetati. Calatoriile şi explorarile geografice din acea perioada au inlesnit nu doar
schimburile de idei, contribuind la innoirea artei şi a stiintei ci şi preluarea din Orient şi din Bizant
forme, sisteme tehnice şi elemente decorative exotice, pe care le-au raspandit în randul constructorilor.
Anii care urmeaza consemneaza expeditii şi calatorii diplomatice, agrementate cu partide de vanatoare
şi plimbari în zone pitoresti. Este perioada edificarii unor palate şi pavilioane de vanatoare, a vilei
Poggio la Caiano de către Sangallo, a villei Rotonda de langa Vicenza, conceputa de Palladio, sau a
unor castele de pe Loara, ca Chambord, Chenonceaux sau Blois.
În Orient, cladirile destinate calatorilor negustori sau pelerini, erau caravanseraiurile (prin
Karvin serai intelegandu-se palatul sau resedinta caravanelor), ale caror vestigii se regasesc în Asia
Mica şi în Persia, pe coastele de nord ale Africii, în Sparta sau în peninsula Balcanica. Adaposturi
pentru popas, aceste hanuri cuprindeau uneori camere şi magazii pentru depozitarea marfurilor.
Aceste constructii, concepute pentru a indeplini functiunea de gazduire a calatorilor, au devenit în

41
prezent obiective turistice, insemnate pentru valoarea lor arhitecturala şi pentru admosfera pe care o
evoca. Incaperi sau edificii pentru oaspeti şi pentru calatori se intalnesc adeseori înca din Evul
Mediu, şi în cuprinsul aşezărilor manastiresti. Planul original pastrat de la manastirea Saint Gall din
Elvetia indica zona de apus a ansamblului, nu departe de intrarea principala a bisericii, casa
oaspetilor şi casa pelerinilor, fiecare cu bucatarii proprii. Regulile de ospitalitate fac sa apara astfel
dotari în preajma edificiilor de cult din India, Turcia şi Tibet sau tarile Americii Latine, folosite, în
unele cazuri, pana în zilele noastre.
Odata cu trecerea anilor, obiectivele calatoriilor se diversifica, pastrand insa în centrul atentiei
asezari umane şi indeosebi, opere arhitecturale. Incepand cu sec.al-XVI-lea, ghiduri şi scrieri despre
calatorii se refera la lucrurile cele mai insemnate care pot fi vizitate în oraşe ca Neapole sau Paris,
viaţa materiala şi culturala a unor popoare oglindindu-se în monumente şi ansambluri valoroase de
arhitectura, dezvaluind vizitatorilor mentalitati şi conceptii proprii, capacitatea de creatie a unor
perioade de inflorire. Ele starnesc interesul multimilor şi declanseaza adevarate pelerinaje
demonstrand ca arhitectura realizata din antichitate pana în epoca noastra a devenit obiectiv turistic în
sine. Ruine şi cladiri izolate, localităţi intregi şi zone construite, prin ceea ce au pastrat de-a lungul
secolelor, constituie elemente de baza ale turismului actual. Monumentul megalitic de la Stonhenge,
vestigii ale palatelor civilizaţiei Maya din arta precolumbiana, piramidele din Gizeh, templele de
piatra ale Indiei şi cele de lemn ale Japoniei, strazi pitoresti din Berna sunt vizitate anual de sute de
mii de turisti. Alte monumente insa constituie cadru propice pentru organizarea unor festivaluri de
teatru, opera şi balet, pentru concerte sau pentru spectacole de sunet şi lumina, ca teatrul Delfi, bazilica
lui Maxentiu la Roma, amfiteatrul din Verona, piete ca acelea din Salzburg, Cracovia sau San
Gimignano. La randul lor, noi opere de arhitectura sunt cuprinse în circuite turistice, ca lucrari
reprezentative ale timpurilor noastre. Pavilionul studentilor elvetieni din cartierul universitar din
Paris sau Palatul Justitiei din Chardigarh (Le Corbusier), turnul Pirelli din Milano (Gio Ponti),
ansamblul Royal Festival Hall din Londra (sir Robert Matthew), Seagram Building din New York sau
Galeria Nationala de arta din Berlin (Mies van der Rohe), alaturi de lucrari ale arhitectilor Aalto,
Bakema, Saarinen şi Kenzo Tange sunt numai câteva exemple în acest sens.
Pe plan mondial, arhitectura se manifesta ca un curent post modern, prin care arhitectii au ales
solutii noi, unde functionalul sa se armonizeze cu cerintele esteticii. Potrivit opiniei unor specialisti, în
domeniul turismului exista trei tipuri de miscari post moderniste:
• utilizarea limbajului arhitectural din trecut din perspectiva unor noi forme de expresie;
• intelegerea eclectismului actual din arhitectura şi atragerea acestuia pentru a imbogati
potentialul turistic;
• extinderea miscarii avangardiste din arhitectura către amenajarile din domeniul turismului.
Totodata, se apreciaza ca aceste directii vor contribui la sporirea atractivitatii destinatiilor

42
turistice prin sporirea elementului de fascinatie şi crearea unei atmosfere speciale.
În prezent, componenta spatiala proprie arhitecturii se extinde asupra oraşului, strazilor şi
pietelor, aleilor şi parcurilor. În acest context, intreg spatiul urbanistic prezinta trasaturi specifice,
similare în multe privinte cu spatiul arhitectural iar turismul, în conexiune cu celelate funcţii,
participa la conservarea, valorificarea unor spatii construite şi la modelarea peisajului. În acelaşi
timp, turismul „consuma" terenuri de inalta calitate, cautand sa gaseasca situl cel mai favorabil, la
mare, pe malul lacurilor sau la marginea padurilor, în apropierea pantelor cu zapada, langa cele mai
frumoase privelisti, într-un mediu nepoluat.
Amploarea şi trasaturile specifice turismului fac necesara analizarea cadrului sau arhitectural şi
stabilirea masurii în care acesta satisface cerintele actuale şi de perspectiva. Daca pana nu demult, garile
pitoresti, hotelul localitatii, promenada în jurul unui vechi castel puteau fi folosite şi de turisti, astazi
turismul subordoneaza o serie de mijloace importante, echipament urban şi dotari, pe care le foloseste
cu precadere, tinandu-le la dispozitie şi pentru alte functiuni. Mari aeroporturi, sosele speciale,
hoteluri şi restaurante, diverse spatii comerciale, cazinouri, cluburi şi dotari sportive îşi datoreaza
exploatarea intensa, în primul rand, turismului.
Analiza cadrului social-economic în aglomeratiile urbane demonstreaza faptul ca aportul masiv
de turisti poate contribui la modificarea echilibrului urban. Ramane de vazut în ce masura exigentele
impuse de amenajarea turistica urbana pot restabili acest echilibru. În aceste conditii, poate fi luat în
discutie conceptul de urbanism turistic caruia ii revine sarcina de a armoniza exigentele turismului
cu cele ale vietii citadine, printre obiectivele urmarite putand fi amintite:
- amenajarea infrastructurii specifice turismului;
- sistematizarea unor zone în teritoriu, ansambluri şi retele cu carater turistic;
- valorificarea cadrului natural şi a celui istoric şi integrarea patrimoniului arhitectural
existent în zone şi circuite turistice;
- proiectarea mobilierului urban şi a decoratiunilor astfel incat sa contribuie la crearea unei
ambiante adecvate;
- amenajarea spatiilor verzi, a sistemelor de iluminat, asigurarea elementelor grafice pentru
informarea turistilor.
Alaturi de aceste aspecte ar trebui avute în vedere şi posibilitatile de armonizare a
raporturilor functionale cu imediata vecinatate în conditiile în care unele forme de turism afecteaza
desfasurarea curenta a proceselor urbane. Un exemplu în acest sens l-ar putea constitui intoarcerea din
zonele de odihna, în anumite perioada de varf, fapt ce solicita la maximum autostrazile, arterele de
penetrare în oraş şi sistemul de degajare a acestora, cu valori de trafic deosebit de mari, cu accidente
şi blocaje de circulatie. Afluenta calatorilor se resimte de asemenea în gari şi în porturi de agrement, în
aglomerarea statiunilor de odihna şi a localitatilor turistice în conditiile în care, în unele cazuri,

43
constructiile specifice ocupa în continuare suprafete importante de teren şi modifica regimul de viaţa
al locuitorilor.
În concluzie, se poate afirma ca urbanismul turistic - parte integrata din programul general de
sitematizare a teritoriului şi a localitatilor - trebuie sa raspunda necesitatii elaborarii unor solutii pentru
dezvoltarea coordonata economica şi sociala, creand conditiile necesare pentru determinarea zonelor şi
traseelor turistice, pentru amenajarea şi dotarea lor, pentru integrarea organica a acestora în ansamblul
functiilor urbane.

5.4. Dinamica urbana

Dezvoltarea urbana reprezinta un proces continuu de transformare a mediului urban care a

cunoscut dimensiuni importante indeosebi în cea de-a doua jumatate al secolului al-XX-lea.
În prezent, majoritatea specialistilor considera ca urbanizarea reprezinta un proces prin care
„teritorii şi oameni devin urbani" 80 iar schimbarile se petrec atât la nivelul teritoriului cât şi al
populaţiei prin creşterea ponderii spatiului şi populaţiei urbane în ansamblul unei regiuni.
Urbanizarea poate fi privita şi din punct de vedere sociologic adica al „modului de viaţa
generat de acest proces şi care, în esenta, exprima un transfer de caracteristici urbane asupra
localitatilor rurale."
Transformarile ce au avut loc atât în dinamica economiei mondiale cât şi la nivel demografic au
generat o serie de schimbari în caracteristicile spatiale şi functionale ale oraşelor, notiunea de
aglomerare urbana capatand dimensiuni diferite de la o tara la alta.
La inceputul Evului Mediu, cand economia era predominant naturala iar mestesugurile şi
comertul se aflau la un nivel scazut de dezvoltare, oraşele se deosebeau într-o mica masura de sate
aparand mai intai targurile, ca piete de schimb, care au devenit ulterior oraşe mari cu funcţii
multiple (comerciale, administrative, mestesugaresti, etc.). Mai apoi, mestesugarii s-au unit în
ateliere şi bresle iar oraşele s-au dezvoltat în jurul castelelor feudale, a resedintelor mai importante
(episcopie, palat regal, etc.), în apropierea unor porturi sau la intersectia unor importante artere
comerciale.
Procesul de urbanizare s-a derulat mai rapid incepand cu sec. al XIX-lea ca urmare a
dezvoltarii comertului şi transporturilor generand transformari şi noi delimitari teritoriale în
structura urbana ca urmare a revolutiei industriale şi colonialismului care, alaturi de explozia
demografica au condus la concentrarea populaţiei în spatiul urban unde contrastele s-au amplificat prin
extinderea cartierelor sarace, insalubre, cunoscute sub numele defavelhas, barrios (America Latina),
bidonvilles (în coloniile franceze din Africa), shanty-towns (Asia).
În anul 1800 existau 750 de oraşe cu peste 5000 de locuitori, 200 de oraşe cu peste 20000 de

44
locuitori şi 45 de oraşe cu peste 100000 de locuitori. Pana în anul 1950, numarul oraşelor a crescut de
circa 35 de ori. Conform statisticilor O.N.U, gradul de urbanizare s-a concretizat într-o pondere de
2,8% în anul 1800, 41% în 1985, 45% în 1995 şi va atinge 60% în anul 2025.
În structura, ponderea populaţiei urbane pe categorii de tari şi pe Glob, se prezinta astfel:

Ponderea populaţiei urbane pe categorii de tari

Tabelul nr. 5.1.

Anul Populatia urbana a Populatia urbana a Populatia Ponderea
tarilor dezvoltate tarilor în curs de urbana totala populaţiei urbane
(%) dezvoltare (%) (mil. loc.) în totalul populaţiei
mondiale (%) Fenomenul
1800 7,3 4,3 25 2,8 urban a
1925 40,0 10,0 400 20,5
1950 53,84 16,92 734 27,6 inregistrat
1985 71,5 31,2 1982,5 41,0 creşteri
2025 77,8 56,5 4900 60,1
considerabile dupa cel de-al doilea razboi mondial, în 1996 numarandu-se 275 de oraşe milionare din
care pot fi amintite: Mexico-City, Sao Paulo, Tokyo, New-York, Calcutta, Mumbai, Shanghai,
Teheran, Buenos Aires, Rio de Janeiro, Seoul, Delhi, Lagos, Karachi. Potrivit United Nation,
Population Division, Urban Agglomeration, 1950-2015, creşterea prognozata a oraşelor cu populatie
mai mare de 8 milioane locuitori se prezinta astfel:

Cresterea oraşelor cu populatie mai mare de 8 milioane de locuitori în

2015 fata de 1995

Tabelul nr. 5.2

Nr. Orasul Populatia (mil. loc.) % 2015 fata de 1995
crt. 1995 2015
1 Tokyo 26,96 28,89 107,15
2 Mexico-City 16,56 19,18 115,82
3 Sao Paulo 16,53 20,32 122,92
4 New-York 16,33 17,6 107,77
5 Mumbai 15,14 26,22 173,18
6 Shanghai 13,58 17,97 132,32
7 Calcutta 11,92 17,31 145,21
8 Lagos 10,29 24,61 239,16
9 Karachi 9,73 19,38 199,17
10 Dacca 8,55 19,49 227,95
Sursa: United Nation, Population Division, Urban Agglomeration, 1950-2015 citat de Ilinca N., op.
cit.,p. 118

Dintre oraşele delimitate mai mult sau mai putin în plan teritorial, unele formeaza adevarate

45
aglomerari urbane care, în unele regiuni se unesc şi genereaza noi forme teritoriale urbane. Din
multitudinea acestora, se pot distinge:
oraşul propriu-zis ca forma iniţială bine conturata prin limite administrative, în
aceasta categorie fiind incluse oraşele mici şi foarte mici ca formatiuni social-
economice clar definite;
aglomerarea urbana ca forma cea mai dezvoltata şi dinamica a oraşului modern
reprezentand o arie urbanizata alcatuita dîntr-un oraş de cel putin 50000 de locuitori
impreuna cu zona sa suburbana (comune, oraşe mai mici) desfasurata pe o suprafata
relativ restransa cu o raza de pana la 50-60 km în jurul centrului principal;
- microregiunea urbana ca forma mai cuprinzatoare constand într-o imbinare, în
anumite grade de dependenta economica, sociala şi urbana, concentrata şi distincta în
teritoriu de asezari urbane şi rurale care confera ansamblului un anumit profil
specific economic şi social. Aceasta forma urbana este intalnita adeseori pe vaile
raurilor, în cadrul zonelor litorale sau de-a lungul marilor magistrale rutiere sau
feroviare.
conurbatia este alcatuita din oraşe unite prin legături stranse de productie şi care
formeaza arii continue urbanizate. De regula, în centrul unei conurbatii se afla un
nucleu mai important în jurul caruia se situeaza oraşe-satelit sau comune suburbane.
Printre trasaturile care definesc o conurbatie se numara existenta unor elemente
comune ale vietii economice şi a unor sisteme comune de transport, alimentare cu apa,
gospodarire comunala. O conurbatie poate avea mai multe centre, neexistand criterii
riguroase pentru delimitarea administrativa şi teritoriala a acestora. (de ex. Tokyo-
Yokohama, Osaka-Kobe în Japonia.)
- metropola semnifica pozitia marilor oraşe multimilionare, puternic extinse în
teritoriu. Denumirea provine din latina (mater - mama şi polis - oraş) şi reprezinta
vechea denumire greceasca a oraşelor-state. În ultimul timp, tot mai multe oraşe
devin metropole capatand caracteristici distinctive şi transformandu-se în veritabili
„poli" financiari, bancari sau politici.
- zona metropolitana se intinde pe o arie care cuprinde cel putin 100000 de locuitori şi
este alcatuita dîntr-un oraş cu cel putin 50000 de locuitori şi mai multe suburbii.
- megalopolis-ul sau polimegalopolis-ul ca denumire provine din limba greaca (mega
- mare şi polis - oraş) şi este utilizat în prezent mai mult în SUA pentru a desemna
marile formatiuni urbane aflate pe coasta de est la Oceanul Atlantic (zona dintre
Boston şi Washington).
Aparitia şi dezvoltarea acestor forme urbane a determinat de cele mai multe ori realizarea unor

46
progrese în plan economic, social şi cultural dar a generat în acelaşi timp o multitudine de probleme
legate de creşterea criminalitatii, a somajului, a presiunii funciare şi a preturilor imobilelor,
degradarea mediului natural, social şi cultural contribuind astfel la scaderea nivelului calitatii vietii, la
amplificarea discrepantelor intre mediul urban şi cel rural şi, în consecinta, la adancirea dezechilibrelor
în plan regional.

5.5. Tendinte în organizarea spatiala a aglomeratiilor urbane

Concretizarile spatiale ale tendintelor inregistrate la nivelul ultimelor decenii vizeaza re-
localizarea activităţilor economice - atât în interiorul oraşului sau al aglomerarii urbane, cât şi la
scara regionala, nationala sau mondiala. Progresul tehnologic şi standardizarea au accelerat
dezurbanizarea şi de-metropolizarea, atât a afacerilor cât şi a populaţiei, modificand strategiile
firmelor şi organizarea productiei, facand posibile re-localizari spectaculoase.
Consecintele acestor strategii ale firmelor sunt de un dramatism fără precedent, neegalat nici de
inceputurile revolutiei industriale sau de tragediile suferite de oraşele engleze (Manchester, Liverpool
etc) în deceniul al optulea. Astfel, zone intregi din suburbii decad, apar "oraşe fantoma" care nu au
nume, dar se nasc la un nod al autostrazilor sau pe un "culoar de dezvoltare" sau "oraşe de margine" în
zonele aeroporturilor sau la limita zonelor portuare. Terenurile capata destinatii diferite de cele avute
anterior, facand necesara racordarea la alte utilitati sau eliminarea unora existente iar expansiunea
zonelor de locuit nu se mai realizeaza avand în vedere accesul facil către centrul oraşului sau locurile
de munca, ci solicita accesul la "tezaur natural" - lacuri, paduri, pajisti. În contextul descris mai sus,
cele mai importante procese ce privesc oraşele sunt demersurile realizate în politica urbana pentru
satisfacerea asteptarilor propriilor locuitori.
Problemele cu care sunt astazi confruntate aglomerarile sunt caracterizata extrem de plastic de
John Friedmann (cel care initiaza conceptul de "world city"), care afirma ca intre societatile regionale
şi institutiile locale, pe de o parte, şi strategiile companiilor economice la nivel internaţional
(global), pe de alta parte, se inregistreaza o adevarata "schizofrenie sociala" iar Manuel Castells
afirma în lucrarea sa intitulata The Informational Society: Information Technology, Economic
Restructuring and the Urban-Regional Process, aparuta la Oxford în 1989:"…cu cât economia devine
mai interdependenta la scara globala, cu atât mai putin pot administratiile publice regionale şi locale,
asa cum exista ele astazi, sa actioneze asupra mecanismelor de baza care conditioneaza existenta
zilnica a locuitorilor lor. Structurile traditionale ale controlului politic şi social asupra dezvoltarii
productiei şi distributiei au fost ruinate (subminate în caracterul lor) de logica fără de loc a unei
economii internationalizate, consacrata de mijloacele ce asigura fluxurile de informatii intre actori
puternici dincolo de sfera de influenta a reglementarilor nationale".

47
 Luand în considerare aceste probleme şi contextul economic, social şi politic, specialistii,
organismele locale şi nationale implicate în formularea politicii urbane incearca mecanismele cele mai
suple şi operationale pentru consolidarea cooperarii la nivelul aglomerarii urbane. Primele incercari
în acest sens au fost inregistrate în Franta prin instituirea Agentiilor de Urbanism ale Aglomeratiilor
(AUA) şi în Olanda unde, în 1992, primaria din Amsterdam decide "auto- fragmentarea" acestuia
în mai multe "entitati administrative" mai mici, pentru a incuraja comunitatile invecinate sa se
asocieze fără teama hegemoniei oraşului de pe canale. În cazul Rotterdamului, aceeasi initiativa
esueaza de doua ori, a doua oara în 1995, populatia refuzand sa valideze initiativa primariei.
Cu toate aceste preocupari, cadrul administrativ reprezinta numai o arie de actiune. Cele mai
importante modalitati de implementare a noilor politici urbane sunt strategiile de dezvoltare urbana şi
ansamblurile de politici publice aferente implementarii lor, pe de o parte, precum şi pareteneriatul intre
"actori urbani" din cele mai variate categorii, pe de alta parte avand interese comune legate de
infrastructurile de transport şi cele de furnizare a utilitatilor, organizarea serviciilor publice la scara
aglomerarii, planificarea urbana, protejarea mediului natural şi a valorilor de patrimoniu construit,
managementul funciar, valorificarea resurselor locale, fiscalitatea, calitatea spatiului urban (cu
precadere a celui public), imaginea oraşului, atragerea firmelor "de marca", a "marilor evenimente"
(olimpiade, expozitii mondiale) şi a unor lucrari de anvergura.
O alta tendinta inregistrata în ultimii ani este reprezentata de creşterea rolului suburbiilor în
dinamica teritoriala urbana. În ceea ce priveşte conceptul de suburbie, acesta este reflectat în
literatura de specialitate drept "o inventie a clasei mijlocii" ce intruchipeaza idealul vietii de
familie. Unitatea de baza a formei suburbane este locuinta, casa sau gospodaria, putand fi complet
detasata (SUA) sau semi-detasata (Marea Britanie). Contrastul dintre suburbii, oraşe şi zone rurale a
dat nastere unor critici vehemente din partea expertilor, cum ar fi de pilda o serie de arhitecti şi
edili, care au ajuns sa afirme în anul 1981 ca termenul de suburbie reprezinta un cuvant „murdar".
Suburbiile au fost apreciate ca fiind „monotone, fără personalitate, fără caracter, de nedistins una de
alta, plictisitoare pana la infinit". Inca din 1876, un observator al fenomenului îşi exprima „ura sa
neprefacuta" pentru suburbiile Londrei pe care le vedea „ca pe ceva care nu are nici avantajele unui
oraş nici libertatea de la tara, dar care reuseste sa combine dezavantajele celor doua".
Cu toate acestea, au existat şi opinii favorabile în ceea ce priveşte latura pozitiva a
suburbiilor. În 1864, vorbind despre arhitectura suburbana, Cesar Daly dezvaluie „spiritul şi
caracterul civilizaţiei moderne al acesteia". Aceasta fascinatie pentru suburbii pare sa fie impartasita
astazi de milioane de locuitori. Exista în mod cert, „un conflict al valorilor" intre cei care aleg sa
traiasca în suburbii şi acei profesionisti ai spatiului urban care ii critica.
Ca un raspuns la creşterea continua a suburbiilor, au fost adoptate o serie de initiative în
scopul de a introduce un anumit grad de control asupra acestui proces. Ceea ce este comun acestor

48
masuri şi propuneri, indiferent de originea şi orientarea lor, este nuanta lor anti-urbana. O
dezbatere anti-urbana s-a dezvoltat în acest sens în Rusia, dupa Marea Revolutie Socialista din
Octombrie. Cu acest prilej, a fost argumentat faptul ca oraşele mari şi moderne erau produsul
capitalismului şi nu aveau loc în utopia comunista, unde asemenea „acumulatori" de oameni şi avere
erau excluse. Neincrederea în marile oraşe a evoluat paralel cu neincrederea în populatia rurala,
considerata ostila revolutiei şi ale carei modele de productie şi proprietate nu favorizau utopia
colectiva. Aceste tendinte anti-urbaniste au condus la propunerea de „asanare" a marilor centre de
afaceri şi la conturarea preferintei pentru oraşe mici locuite de muncitori.
Preocuparile specialistilor în vederea unei mai bune organizari a spatiului au evoluat de-a
lungul timpului, curentul major al ultimelor decenii fiind reprezentat de dezvoltarea „oraşelor-
gradina" ca premisa a afirmarii şi dezvoltarii „noului urbanism". Modelul „oraşelor-gradina" a fost
initiat de arhitectul Raymond Unwin care a introdus pricipiul designului sau în suburbia-gradina New
Earswick, şi anume acela ca strada principala ar trebui sa fie în linie dreapta iar cele secundare sa se
curbeze, creand astfel o senzatie de imprejmuire şi intimitate. Welwyn, al doilea „oraş- gradina" a
fost fondat în 1920 şi proiectat de către Louis de Soisson.
Referitor la conceptul de „noul urbanism", acesta reprezinta o miscare din SUA care pune în
discutie crearea de mici oraşe şi asezari. Aceasta propunere se bazeaza în principal pe revigorarea
conceptelor de proiectare a oraşelor aparute la inceputul sec. XX, adaptate insa modelelor de viaţa
contemporane. Potrivit unui studiu publicat în 1989 de New York Times, 34% din cei chestionati
preferau sa traiasca într-un oraş de mici dimensiuni, 24% preferau o zona suburbana, 22% preferau
fermele şi numai 20% şi-au exprimat dorinta de a locui într-un oraş mare. Astfel, se considera ca „noul
urbanism" raspunde unor nevoi extrem de actuale. Un alt reprezentant marcant al „noului urbanism"
este Peter Calthorpe, care aplica idei urbaniste la scara regionala iar Asociatia de Cercetare a
Proiectarii Mediului l-a numit ca fiind „unul dintre cei 25 de inovatori pentru activitatea sa în
redefinirea modelelor de dezvoltare urbana şi suburbana din SUA". Calthorpe defineste urbanismul
prin „diversitate, scara pietonala, spatiu public şi structura de vecinatate" sustinand ca aceste principii
ar trebui aplicate la toate nivelurile unei regiuni metropolitane. De altfel, el afirma în 1994 ca „...ar
trebui sa existe margini bine delimitate, sistemul de circulatie ar trebui sa functioneze pentru pietoni
(sprijinit de sisteme de tranzit regional), spatiul public ar trebui sa fie mai mult formativ decat rezidual,
domeniile civice ar trebui sa formeze o ierarhie completa (centre culturale legate, districte comerciale
şi vecinatati rezidentiale), iar populatia şi utilitatile ar trebui sa fie diverse (create de spatieri adecvate şi
de un echilibru intre locurile de munca şi cele de locuit)".
Acest concept a inregistrat un succes de masa, fiind adoptat în multe planuri urbanistice. Cu
toate acestea, exista şi opinii potrivit carora „noul urbanism" este , în esenta, antiurban, nereusind sa
faca fata structurii moderne a vietii urbane.

49
 Dupa cum s-a observat din cele prezentate, principalele caracteristici ale dezvoltarii urbane
din secolul XX au fost reprezentate de afirmarea zonelor metropolitane şi extinderea suburbiilor. Cu
timpul, declinul centrelor urbane a constituit o amenintare pentru utopiile urbaniste. O alta
directie anti-urbana a fost retragerea treptata a clasei mijlocii din metropole la periferie. Contrar
acestei suburbanizari, micile oraşe au fost recunoscute şi promovate drept caracteristici ale vietii
colective, oferind alternativa micro-urbanismului.

5.6. Zonarea functionala a spatiului urban

În contextul utilizarii rationale a teritoriului, dimensionarea corecta a localitatilor în raport cu

numarul de locuitori, determinarea perimetrului construibil prezinta un rol deosebit de important
contribuind la evitarea dezvoltarii haotice şi amplasarii unor constructii în afara limitei permise, la
reducerea unor cheltuieli de intretinere pentru cladiri şi spatii libere amenajate, la creşterea
eficientei economice în exploatarea retelei edilitare a strazilor, a spatiilor verzi, la economisirea
terenului agricol.
Perimetrul construibil al unei localităţi reprezinta linia conventionala de delimitare a
teritoriului, care grupeaza toate zonele functionale: industrii, cladiri de locuit, dotari, lucrari
edilitare, cai de comunicatie, spatii verzi. Exista şi situatii în care, datorita anumitor conditii
obiective (naturale, istorice, de amplasare a unor unitati industriale, etc), perimetrul construibil
cuprinde terenuri izolate, în afara limitei principale. În aceste conditii, delimitarea unei localităţi are în
vedere: cadrul natural şi conditiile specifice ale terenului, în sensul evitarii unor amplasamente
improprii ale constructiilor (terenuri instabile, inundabile, etc), forma şi organizarea localitatii
vizand o forma cât mai compacta care sa corecteze eventualele deficiente rezultate din dezvoltarea
necontrolata şi cuprinderea unor zone ca rezerve de teren liber necesare extinderii în perspectiva,
utilizarea eficienta a teritoriului urban prin eliminarea zonelor cu constructii dispersate, izolate sau
executate fără autorizatie, din materiale necorespunzatoare. Un rol aparte în procesul de delimitare a
localitatilor il reprezinta identificarea zonelor functionale ale localitatilor, intelegand prin acestea
"acele teritorii din cadrul unei localităţi în care se desfasoara cu preponderenta aceeasi activitate".
Principalele zone functionale dîntr-o localitate sunt: zona industriala, zona de locuit, zona de
dotari social-culturale, zona de spatii verzi, zona de circulatie şi transport.
Zona industriala
Amplasarea zonei industriale constituie o problema fundamentala de amenajare a teritoriului şi a
localitatilor deoarece, daca se realizeaza corect, se asigura localitatii şi teritoriului o functionalitate
normala, mentinandu-se un mediu ambiant curat, echilibrat, favorabil desfasurarii normale a vietii.
Avand drept functiuni principale productia şi depozitarea marfurilor, zona industriala din cadrul

50
oraşelor cuprinde totalitatea firmelor şi regiilor industriale, iar în localitatile rurale, unitatile agricole,
agro-industriale sau industriale.
În ceea ce priveşte clasificarea zonelor industriale, în literatura de specialitate sunt intalnite mai
multe criterii în funcţie de:
a) importanţă: zone de interes national; zone de interes local;
b) specificul unitatilor: zone în care predomina unitati industriale; zone în care predomina
depozitele şi bazele de aprovizionare; zone mixte.
c) specificul procesului tehnologic: zone industriale producatoare de noxe: industria extractiva,
energetica, metalurgica, siderurgica, a constructiilor de masini, etc; zone industriale nenocive:
industria electrotehnica, alimentara, usoara, forestiera, etc.
d) amplasament în raport cu oraşul: zone industriale amplasate în interiorul unitatilor de locuit; zone
industriale situate la marginea oraşului; zone industriale amplasate în exteriorul perimetrului
construibil al oraşului.
Industriile urbane pot fi amplasate fie în cadrul unor unitati teritoriale cu suprafete
importante (platforme) fie izolat, în cadrul zonelor de locuit. Primul tip de amplasament genereaza
efecte pozitive privind eficienta şi buna functionare în relatia cu oraşul prin: asigurarea unei bune
legături cu zonele de locuit apropiate, cooperarea intre cele doua functiuni din punctul de vedere al
dotarilor tehnico-edilitare şi al dotarilor social-culturale, cooperarea intre diferitele unitati
productive în proiectarea, construirea şi exploatarea în comun a retelelor de instalatii energetice şi de
apa, a liniilor de cale ferata, a instalatiilor termice, a cladirilor şi constructiilor auxiliare, a unitatilor
de cercetare-proiectare. Amplasamentele izolate se recomanda pentru industriile nenocive care nu
ocupa suprafete mari de teren (industrie locala de servire a populaţiei, unitati ale industriei usoare şi
alimentare, mecanica fina, industrie electrotehnica, etc).
Referitor la alegerea amplasamentului pentru industrii, o conditie de baza o constituie
asigurarea legaturii cu sursele de materie prima. Astfel, în cazul industriilor extractive, amplasarea se
face în arealul acestor surse iar în cazul industriei prelucratoare, conditia o reprezinta
posibilitatea aprovizionarii cu materie prima, combustibil, energie, etc. O alta cerinta a
amplasamentului este asigurarea accesului prin caile de transport. În funcţie de conditiile geografice şi
caracteristicile marfurilor ce urmeaza a fi transportate, se utilizeaza: caile ferate care asigura un
transport cu volum mare la un cost relativ scazut, dar necesita suprafete mari de teren şi o ridicata
rigiditate în ceea ce priveşte adaptarea la teren, caile rutiere care asigura un transport rapid cu
servicii directe şi care pot deservi în conditii optime unitatile amplasate în interiorul zonei de locuit,
caile navale unde avantajul este de natura economica, avand un cost de 2,5 ori mai mic decat pe calea
ferata şi de 7 ori mai redus decat cel rutier insa dezavantajele sunt legate de faptul ca viteza de transport
pe apa este cea mai redusa iar rigiditatea traseelor este cea mai ridicata, transportul prin conducte care

51
se face pentru combustibilii lichizi şi gaze, în special pentru industriile chimice şi petrochimice. În
afara acestora, mai sunt utilizate şi alte tipuri de mijloace de transport cum ar fi: funiculare, benzi
rulante, conducte sub presiune, etc în cazul transporturilor interioare din cadrul platformelor
industriale.
Zona de locuit
În cadrul teritoriului orasenesc, zona de locuit ocupa locul cel mai important şi cel mai intins
(intre 40-60% din suprafata urbana) avand funcţia complexa de locuire şi asigurare a cadrului vietii
particulare şi sociale a populaţiei. Functia de locuire reprezinta o notiune dinamica ce presupune
existenta, în afara locuintelor propriu-zise, a dotarilor şi amenajarilor necesare desfasurarii normale a
vietii. Zona de locuit este constituita din patru unitati structurale: grupa de locuinte, complexul de
locuinte, cartierul şi sectorul orasenesc.
Grupa de locuinte cuprinde un ansamblu de cladiri de locuit cu o populatie de 400-2500
locuitori şi o suprafata de 2-6 ha. Aceasta unitate structurala nu este echipata complet din punct de
vedere social-cultural, continand dotari de mica importanţă utilizate şi de alte grupari din zona.
Complexul de locuinte este format din mai multe grupe de locuit fiind considerat unitatea
urbanistica de baza, avand o suprafata de 10-20 ha, ajungand chiar pana la 40 ha cu o populatie de
3500-16000 locuitori. Aceasta unitate este delimitata de strazi cu importanţă oraseneasca sau
elemente naturale (forme de relief, oglinzi sau cursuri de apa, masive plantate, etc). Elementele
principale ale complexului de locuit sunt: cladirile de locuit cu anexele necesare; dotarile social-
culturale de folosinta zilnica; crese, gradinite de copii scoli, generale, cluburi, dispensare, unitati
comerciale şi de alimentatie publica, unitati de prestari servicii pentru populatie, spatii verzi
plantate, terenuri dejoaca şi sport, parcaje şi garaje, spatii de circulatie carosabila, alei.
Cartierul cuprinde mai multe complexe de locuit grupate de obicei în jurul unui nucleu
central (centru de cartier) incluzand dotari de folosinta periodica. Suprafata minima este de 60-80 ha
iar cea maxima de 150-200 ha. Populatia are ca limta inferioara 15000-30000 locuitori iar limita
superioara de 50000-60000 locuitori. De regula, cartierul este delimitat de artere de mare circulatie.
Sectorul orasenesc reprezinta unitatea structurala superioara, caracteristica oraşelor mari şi
foarte mari şi cuprinde mai multe cartiere, avand o suprafata de 500-800 ha şi o populatie intre
100000-200000 locuitori. Sectorul cuprinde pe langa dotarile de folosinta zilnica şi periodica, dotari
specializate de folosinta ocazionala cum ar fi: unitati comerciale şi de alimentatie publica, prestari
servicii cu caracter deosebit, teatre, muzee, biblioteci, dotari cu caracter administrativ
(administratie, birouri de firma, ministere), scoli superioare, spitale, sali de sport, etc.
Teritoriul aferent cladirilor de locuit cuprinde cladirile de locuit propriu-zise şi elementele
anexe cum ar fi: platformele gospodaresti (centrale sau puncte termice, puncte de colectare a
gunoaielor, locuri pentru batutul covoarelor), alei şi strazi interioare de acces la locuinte şi la

52
anexele respective, spatii libere cu amenajari pentru jocul copiilor, etc. Acest teritoriu reprezinta 50-60%
din suprafata totala a unitatii structurale. În acest context, locuintele pot fi clasificate dupa folosinta,
regim de inaltime, forma şi mod de dispunere.
Dupa folosinta, locuintele sunt individuale sau colective. Locuintele individuale prezinta
urmatoarele avantaje: contactul direct cu natura, o mai mare intimitate datorata izolarii fata de
vecini, posibilitati de extindere, etc. Principalele dezavantaje sunt de natura economica şi constau în
ocuparea deficitara a terenului, trasee lungi de acces, imposibilitatea cuprinderii într-un anasamblu
unitar. Locuintele colective nu permit extinderi şi impun o conduita adecvata vietii colective.
Dupa inaltime, locuintele pot avea inaltime: joasa (locuinte individuale, parter sau duplex),
medie (locuinte colective de P+1…P+4), mare (locuinte cu 5-10 etaje, prevazute cu ascensor),
foarte mare(locuinte cu peste 10 etaje).
Amplasarea locuintelor este, de asemenea, determinata şi de conditii climatice, insorire,
ventilare, poluare sonora. Alternarea zonelor umbrite cu cele insorite determina miscari ale aerului în
timpul verii. Intensitatea vanturilor poate fi redusa cu ajutorul ecranelor de protectie sau al
plantatiilor. Zgomotul influenteaza amplasarea şi conformatia cladirilor în raport cu sursele care il
produc. Intr-un ansamblu de locuit, zgomotul are urmatoarea structura: circulatia stradala 66%,
trenuri şi avioane 9,8%, ateliere mestesugaresti 9,8%, radioficare, aparate electrocasnice 7,2%, jocul
copiilor 7,2%. Insorirea reprezinta unul din factorii climatici importanti în asigurarea igienei şi
confortului. În acest sens, înca din faza de proiectare trebuie acordata o atentie deosebita în alegerea
amplasamentului, orientarea constructiilor fata de punctele cardinale, dispunerea în teren, etc. Pentru
ca efectul insoririi sa fie eficient, fatadele trebuie sa fie expuse radiatiilor solare timp de 2-3 ore pe zi.
Calitatea vietii în cadrul locuintelor depinde în mare masura de asigurarea acestui minim de insorire,
deşi este imposibil de realizat pentru toate camerele dîntr-o zona de locuit unde conditiile locale,
functionale şi estetice impiedica aplicarea unor solutii ideale în acest sens. Timpul de insorire şi
intensitatea razelor solare depind de anotimp, orientare şi latitudine. Precipitatiile, daca sunt în exces,
influenteaza în mod negativ constructiile în timp ce insuficienta sau lipsa lor este daunatoare sanatatii şi
confortului urban. Miscarea aerului - vantul - actioneaza asupra localitatilor, asigurand ventilarea lor
(reducerea temperaturii fiind proportionala cu viteza vantului), difuzarea şi transportul impuritatilor
nocive. Studierea caracteristicilor vanturilor (directie, intensitate, frecventa) contribuie la orientarea
cladirilor şi a strazilor, alegerea unui anumit tip de compozitie pentru un ansamblu, dispunerea în
teritoriu a unor obiective în funcţie de gradul lor de nocivitate. Protectia locuintelor se poate asigura
prin asezarea constructiilor cu latura mica în directia vanturilor dominante sau cu latura mare oblic
fata de acestea, deschiderea spatiului interior al grupurilor de locuinte fata de directia vanturilor
racoroase de vara şi inchiderea fata de directia vanturilor reci de iarna, trasarea strazilor paralel cu
directia vanturilor slabe în vederea obtinerii unei bune ventilari.

53
 Spatiile rezervate circulatiei din cadrul complexului de locuit reprezinta 15-20% din
suprafata ansamblului şi cuprind: aleile pentru circulatia pietonala, caile carosabile, parcajele şi
garajele aferente. Aleile pentru pietoni asigura accesul la locuinte, dotari social-culturale şi
amenajari. Latimea acestora este de 1-4 fire de circulatie, un fir pentru o persoana avnd latimea de 60-
70 cm. Caile carosabile se clasifica în: strazi perimetrale, strazi interioare şi alei de serviciu. Strazile
perimetrale leaga complexul de locuinte de unitatile vecine asigurand delimitarea de acestea.
Strazile interioare traverseaza complexul de locuinte legandu-l de diferite puncte de interes şi pot avea
forma unor inele ramificate sau fundaturi, cu capetele amenajate pentru intoarcerea autovehiculelor.
Aleile de serviciu asigura legatura cu unele elemente ale complexului: parcaje, platforme
gospodaresti, dotari, curti de serviciu. Parcajele şi garajele deservesc posesorii de autoturisme.
Numarul locurilor de parcare-garare se stabileste în funcţie de indicele de motorizare (raportul dintre
numarul autovehiculelor şi numarul populaţiei). Avand în vedere creşterea în timp a acestui indicator,
proiectantii trebuie sa prevada o rezerva de teren pentru parcaje. Numarul locurilor de garare se
considera a fi 20% din numarul total de autoturisme. Garajele se realizeaza sub forma boxelor
individuale sau garajelor colective amplasate la parterul sau subsolul blocurilor de locuit, în constructii
special amenajate în subteran sau suprateran.
Zona dotarilor social-culturale
Aceasta cuprinde terenurile pe care sunt amplasate spatiile comerciale, teatrele,
cinematografele, spitalele, scolile, hotelurile, institutiile administrative, etc. Dotarile de importanţă
oraseneasca se amplaseaza în centrul civic al localitatii.
Centrul oraşului reprezinta locul în care functiunile şi valorile urbane ating intensitatea lor
maxima. Din punct de vedere geometric, zona centrala reprezinta o parte a structurii oraşului,
rezervata unor dotari culturale, administrative şi comerciale care prin calitatea serviciilor,
importanţă şi gradul de specializare influenteaza intreaga localitate. Prezenta acestor dotari nu este insa
suficienta pentru ca centrele sa poata fi atractive şi rentabile pentru viaţa sociala a comunitatii datorita
faptului ca centrul nu include doar parametri functionali. Din punct de vedere social, centrul
reprezinta expresia concentrata a vietii urbane. Forma şi imaginea centrelor civice traditionale a
rezultat din structura lor interna, din continutul social şi functional care au generat caracterul
polarizator pentru viaţa comunitara. Preocuparea excesiva pentru calitatile reprezentative, pentru
aspectul monumental-simbolic al cladirilor, poate avea uneori efecte opuse scopului initial, dat fiind
faptul ca centrul include nu numai parametri functionali, volumetrici, compozitionali, ci şi o anumita
istorie, o participare psiho-sociala specifica.
Practica urbanistica a demonstrat ca ignorarea specificitatii zonei centrale a oraşului poate avea
efecte neasteptate. Construirea dupa reguli abstracte a unui nou centru poate fi respinsa indiferent de
calitatile arhitecturale ale ansamblului. Astfel, se ajunge la situatia în care vechiul centru rămâne

54
supraaglomerat, în timp ce noul centru este vizitat foarte putin şi fără interes. Alteori, în numele
modernizarii, au fost distruse nuclee mai vechi, modeste ca dimensiuni dar cu o valoare sociala
deosebita în timp ce noile centre au fost respinse. Centrul exprima în esenta oraşul respectiv, definindu-
se ca teritoriu urban de mare utilitate şi diversitate ambientala. Pentru intelegerea valorii ambientale a
centrului trebuie luate în considerare mai multe aspecte:
- orice aglomeratie urbana îşi creaza un centru sau mai multe ca urmare a necesitatilor
materiale şi spirituale ale convietuirii comune;
- centrul rezulta ca o grupare functional-spatiala care reflecta conjugarea intereselor
colective şi individuale ale locuitorilor, fapt exprimat prin densitatea serviciilor;
- centrul are o existenta specifica, determinata de existenta oraşului, care se produce prîntr-o
mare aglomerare de interese atât în interiorul spatiilor aferente cât şi în jurul acestora;
- existenta centrului este legata de istoria oraşului fiind o punte intre trecutul şi viitorul
asezarii, pe baza evoluţiei vietii economice, spirituale şi sociale;
- centrul este o realitate fizica avand implicatii etice, psihologice şi civice, exprimand sensul
de comunitate şi se constituie ca o existenta semnificativa, fapt care genereaza locuitorilor
sentimentul de apartenenta la oraşul respctiv;
- centrul reprezinta o manifestare de cultura, o acumulare a valorilor şi o sursa informativa
de mare interes.
Delimitarea centrului în textura urbana este din ce în ce mai dificila. Daca în perioadele
anterioare centrele se formau lent, delimitarea lor în teritoriul urban fiind evidenta prin conturul unei
piete, odata cu dezvoltarea oraşului industrial, prezenta centrului se dizova în spatiul urban printr-o
extindere dificil de controlat. Totusi, se poate realiza o evaluare a ponderii acestei zone în raport cu
marimea oraşului, stabilindu-se valori cuprinse intre 0,4-2% sau mai mari în cazul oraşelor a caror
importanţă depaseste teritoriul urban aferent.
Modul de organizare a centrului urban se afla în stransa interdependenta cu marimea
oraşului şi evoluţia sa istorica. Cu cât oraşul este mai mare, cu atât centrul sau rezulta din asocierea
unui număr mai mare de dotari amplasate pe o arie mai extinsa. În oraşele mici se recomanda
gruparea dotarilor principale într-un singur centru, urmarindu-se realizarea unui spatiu public
reprezentativ. În oraşele mari, gruparea dotarilor cu caracter central impune organizarea unui
subsistem al centrului de oraş, integrat sistemului urban. În acest mod, se asigura o ordonare a
dotarilor şi amenajarilor care au, în totalitatea lor, acelaşi caracter, dar care se dispun ierarhizat în
cadrul ansamblului. În funcţie de marimea oraşului, se pot diferentia câteva tipuri de organizare:
a) constructie sau amenajare singulara, cu caracter central, destinata uneia sau mai multor activitati
specifice;
b) ansamblu cu caracter central care se constituie prin gruparea unitara a unor constructii şi

55
amenajari; este cazul unor piete reprezentative, incadrate de cladiri care adapostesc dotari
administrative, sociale, culturale, precum şi cladiri de locuit sau al unor artere magistrale care, prin
caracterul cladirilor care le marginesc şi prin activitatile publice pe care le adapostesc, dobandesc
un rol important în cadrul oraşului;
c) centru orasenesc unic alcatuit dîntr-un ansamblu cu caracter central ce adaposteste cele mai
importante cladiri pentru oraş şi teritoriu;
d) sistem policentric urban constituit din gruparea pe un sistem de axe urbane a mai multor
ansambluri ce reunesc dotarile cu caracter central.
În cazul organizarii policentrice este necesara ierarhizarea elementelor constitutive. Acest lucru
este deosebit de important în intocmirea planurilor de urbanism şi în procesul de modernizare urbana.
Studiile de organizare a centrului de oraş definesc atât principalele relatii interioare cât şi posibilitatile
de formare în raport cu intreg teritoriul urban. Centrul oraşului este implicat în organizarea generala
a oraşului prin crearea unor legături bine stabilite cu ansamblurile de locuit şi cu celelalte zone de
interes urban. Astfel de legături solicita insa mai mult decat un spatiu convenabil pentru circulatie şi
anume o organizare proprie, functionala şi estetica.
Conditia de baza a bunei functionalitati a zonei centrale este accesibilitatea fără restrictii şi
presupune pe de o parte, posibilitatea locuitorilor de a ajunge comod din orice punct al oraşului în
centru, şi pe de alta parte, posibilitatea pietonilor de a se deplasa confortabil în interiorul zonei
centrale. Pentru a raspunde acestor necesitati, circulatia centrala trebuie sa se inscrie în reţeaua
urbana ca o continuitate functionala. În aceasta directe se urmareste: incadrarea centrului în schema
stradala şi situarea sa în contact direct cu arterele magistrale; fluenta traficului de tranzit pe arterele
tangentiale zonei centrale; fluenta traficului local pe artere transversale sau de centura pentru a
asigura accesibilitatea din exterior; rezolvarea corecta a traseelor de transport în comun.
Functia sociala şi viabilitatea centrelor civice depinde în mare masura de modul în care
acestea se integreaza în viaţa economica şi sociala a localitatii precum şi de felul în care
colaboreaza cu toate structurile urbane. Un rol deosebit de important în acest sens, il au serviciile, ca
element fundamental al conceptului de oraş care, prin diversitatea şi amplitudinea lor, pot contribui
la crearea unor arii de convergenta 88 mai mult sau mai putin intinse, cunoscut fiind faptul ca oraşele
reprezinta, prin definitie, centre polarizatoare ale multor servicii: social-culturale şi de invatamant
(retea de teatre, cinematografe, cluburi, biblioteci, licee, scoli profesionale, institutii de invatamant
superior, etc), circulatia marfurilor, turism, etc.
Zona de spatii verzi
Spatiile verzi reprezinta zone sociale, ca scuarurile şi parcurile publice din oraşe, care au rolul
de a imbunatati microclimatul, de a lega zonele urbane de peisaj, de a aduce natura în cadrul construit,
de a corecta ariditatea şi monotonia compozitiei urbane, punand în valoare, totodata, monumentele

56
istorice şi de arhitectura.
Spatiile plantate din preajma locuintelor cuprind gradinile locuintelor individuale şi spatiile verzi
din cuprinsul ansamblurilor de locuinte. Gradina locuintei individuale contribuie la sporirea intimitatii
vietii private asigurand contactul direct cu natura, modelata dupa dorinta omului în timpul sau
liber. În cazul locuintelor colective, necesitatea realizarii spatiilor verzi impune o revizuire a
modului de proiectare a teraselor, balcoanelor şi logiilor, ca elemente de contact al locuintei cu
natura. Este necesara atât dimensionarea cât şi plasarea unor sisteme constructive pentru jardiniere
şi elemente auxiliare care sa permita cultivarea plantelor ornamentale, obtinandu- se asa numitele
terase-gradina.
Gradina sau parcul complexului de locuit cuprinde un teritoriu de 1-20 ha, calculandu-se dupa
o norma de 3 mp/locuitor, raza de deservire fiind de 800-1500 m (10-20 minute de mers pe jos).
Functionalitatea spatiilor verzi impune impartirea lor în urmatoarele categorii: spatii verzi limitrofe
cailor de comunicatie (plantatii de aliniament), spatii verzi pentru consolidarea terenurilor şi de
protectie, spatii verzi aferente dotarilor de turism şi bazei de tratament, scuaruri, parcuri şi gradini,
spatii verzi de agrement, gradini botanice, parcuri dendrologice, gradini şi parcuri zoologice. În
ceea ce priveşte ponderea spatiilor verzi, aceasta se situeaza la 20-50 mp zona verde la un locuitor în
oraşe, la 40-70 mp zona verde la un vizitator în statiunile turistice, la 50-150 mp la un vizitator în
zonele cu paduri.
În 1961, folosind o ierarhizare a spatiilor urbane consacrata de Charta de la Atena, John
Ormsbee Simond, initiatorul conceptului de "arhitectura a peisajului" propunea o serie de valori
minimale de "spatii verzi folosibile" la nivel de locuinta (unifamiliala sau colectiva), grupa de locuit,
complex de locuit, cartier, oraş şi teritoriu. La nivelul grupei, el propunea 8 mp, la care se adauga alti
12 mp la nivelul unitatii de vecinatate şi înca 20 mp la nivelul cartierului prin crearea unor spatii
specifice fiecarei trepte amintite (gradini, parcuri, zone de sport şi recreere) insumand în final la nivelul
oraşului aproimativ 40 mp/locuitor, respectiv 80 mp în teritoriul periurban incluzand şi alte spatii verzi
amenajate destinate agrementului şi turismului de sfarsit de saptamana. De mentionat ca în aceste
valori, Simond nu cuprindea şi plantatiile de aliniament din lungul arterelor majore sau cele de
protectie din zonele industriale.
În Romania, unde oraşele s-au dezvoltat în ultimii 50 de ani mai mult pe verticala şi în cadrul
unor suprafete limitate, densitatile în zona construita sunt relativ mari, revenind în general o suprafata
de 125-150 mp de teren/locuitor. În aceste conditii, se poate observa ca asigurarea unei suprafete
plantate de minimum 40 mp/locuitor devine un deziderat greu de atins. Nu şi imposibil, insa, daca
noile planuri urbanistice generale ar fi prevazut o extindere controlata a zonelor construite şi
realizarea de zone plantate pe terenurile care în 1990 erau înca libere la marginea
oraşelor.Constructiile s-au dezvoltat rapid şi haotic pe terenurile libere, uneori chiar prin distrugerea

57
unor zone verzi, în interiorul oraşelor inregistrandu-se pierderi din suprafata zonelor verzi existente,
fie prin transformarea lor în maidane neingrijite (zone gri), fie prin concesionarea sau vanzarea unor
suprafete pentru alte destinatii functionale. Este graitor în acest sens "semnalul dat chiar de capitala
tarii în 1990, cand prin dezafectarea unei pepiniere din nordul oraşului s-a facut loc constructiei unui
cartier de locuinte costisitoare.

Zona de circulatie şi trafic urban

Numeroase activitati urbane genereaza nevoi de deplasare a persoanelor, marfurilor,
bunurilor materiale, materiilor prime, etc. Traficului intern i se suprapune traficul extern care consta în
circulatia vehiculelor ce intra în oraş cu anumite destinatii şi il parasesc dupa un timp, precum şi
traficul de tranzit ce consta în vehicule care traverseaza oraşul.
Deplasarile de persoane se efectueaza atât pietonal, desfasurandu-se pe cai special
amenajate: trotuare, alei, pasaje de trecere, scari, planuri inclinate, escalatoare, tuneluri de
traversare, etc cât şi cu autovehicule pe suprafetele carosabile ale strazilor şi a altor spatii rezervate
circulatiei de vehicule: poduri, viaducte, tuneluri, pasaje, intersectii, piete, etc.
Traficul de persoane are trei componente: alternanta zilnica în dublu-sens, locuinta-loc de
munca; deplasarile în afara orelor de lucru, în zonele cu dotari social-culturale, comerciale; iesirile
pentru odihna, recreatie, turism. Chiar daca aceste deplasari nu se suprapun în timp, fiecare dintre ele
genereaza asa-numitele perioade de varf sau momente de trafic, de care trebuie sa se tina seama în
organizarea retelelor de transport şi amplasarea noilor zone de locuit.
Reteaua stradala dintr-o localitate cuprinde strazile, pietele, intersectiie, parcajele, etc şi
contribuie la ordonarea elementelor urbane, realizarea legaturii intre diferite zone de interes,
asigurarea relatiilor dintre componentele oraşului, etc.
Transportul în comun este organizat tinand cont de urmatoarele elemente: traficul de
autoturisme; specializarea unor strazi sau zone pentru diferite tipuri de transport; decalarea
programelor de incepere a lucrului într-o anumita zona pentru aplatizarea varfurilor de trafic.
Mijloacele de transport în comun sunt constituite din vehicule cu cai de rulare proprii (metrou, cale
ferata) şi vehicule care folosesc reţeaua stradala (tramvaie, autobuze, troleibuze, microbuze, taxiuri,
etc).
Avand în vedere numeroasele probleme legate de circulatia din interiorul oraşelor, un rol
deosebit de important revine planificarii urbane şi corelarii traficului cu celelalte functiuni ale
oraşului. Astfel, planurile de urbanism urmaresc includerea rezolvarii problemelor de trafic alaturi de
celelalte obiective privind dezvoltarea localitatii pentru evitarea conflictelor posibile, asigurand astfel
buna functionare a intregului organism urban.

58
 Acest lucru poate fi realizat prin prevederea unor zone echilibrate ca marimi, densitati,
functiuni, omogenitate, amplasate uniform în suprafata oraşului, evitarea concentrarilor excesive de
trafic, scurtarea distantelor de parcurs, studierea fenomenului de deplasare pendulara dinspre oraş
spre exterior şi invers (navetismul) şi a cauzelor care-l genereaza şi prevederea unor zone de trafic
suplimentare, concentrate în punctele importante de intrare-iesire din oraş.
Prin intermediul planurilor de urbanism se stabilesc şi posibilitatile de restaurare a retelelor
stradale existente astfel incat sa se respecte o serie de principii fundamentale: asigurarea cu minim de
energie a circulatiei intre toate cartierele şi zonele de munca; asigurarea unei structuri a retelei stradale
în sistem organic: artere magistrale orasenesti, cu ramificatii de artere în cartiere, iar acestea din
urma cu ramificatii de acces la obiective; asigurarea unor conditii ecologice; adoptarea unor solutii
eficiente atât din punct de vedere tehnic cât şi economic prin folosirea la maximum posibil a traseelor
strazilor existente, marirea capacitatii de circulatie a strazilor în mod progresiv, pe masura cresterii
traficului, prevederea spatiilor pentru largiri de artere, intersectii în cazul amplasarii de cladiri în
zonele adiacente.
Aşadar, localitatile urbane contemporane reprezinta locul de desfasurare a unor extrem de
variate activitati care, zonificate, genereaza structura functionala a asezarii. Peste aceasta se
suprapun relatiile care se desfasoara în viaţa sociala şi economica a locuitorilor, extrem de
complexa şi care nu se inscrie de cele mai multe ori într-o schema logica dar care contribuie
semnificativ la modificarea spatiului urban.

5.7. Implicatiile concentrarii urbane asupra mediului inconjurator

Inca din fazele primare ale dezvoltarii sale, societatea umană a remodelat cadrul natural creand
mediul denumit de către specialisti drept "artificial", compus din multiple echipamente ce deservesc
cerintele curente ale populaţiei. Forma cea mai sintetica de concretizare a mediului artificial o
reprezinta localitatile, optimizate ca marime, structura, inzestrare şi infatisare, astfel incat sa poata
raspunde exigentelor sociale.
În prezent, devine din ce în ce mai dificil de stabilit o delimitare stricta intre mediul natural şi
cel artificial, avand în vedere ca prin simbioza lor organica, a rezultat un fenomen calitativ nou,
denumit în terminologia internationala "mediu uman". Acest concept a fost adoptat la Congresul al IX-
lea al Uniunii Internationale a Arhitectilor de la Praga, în 1967, prilej cu care a fost exprimat acordul
universal privind necesitatea obiectiva de integrare a celor doua medii aparent contradictorii:
mediul natural şi mediul artificial şi de inlaturare a cauzelor ce provoaca raporturile de neconcordanta
cu efecte autodistructive pentru societatea umană. Totodata, s-a mai afirmat şi faptul ca societatea
contemporana este cauza unui fenomen extrem de periculos, acela de transformare a mediului uman
într-un mediu antiuman, datorita incapacitatii oamenilor de a intelege fenomenele în complexitatea şi
globalitatea lor. Printre cauzele acestui proces se numara aglomerarea excesiva de industrii
perturbatoare ale mediului ambiant, concentrarea populaţiei ca număr şi densitate în formatiuni
urbane ce depasesc scara umană, dezvoltarea haotica a retelelor de comunicatii şi transport care
irosesc imense suprafete de teren, distrugerea terenurilor agricole fertile, degradarea masivelor
forestiere, poluarea atmosferei, apelor, etc.
Indiscutabil, dezvoltarea oraşului are consecinte nefavorabile asupra spatiului şi mediului
inconjurator, asupra calitatii vietii oamenilor. În acest sens, pot fi mentionate:
• consumul de spatiu cu impact asupra ecosistemului prin defrisari, desecari, eroziuni,
modificari ale raportului intre populatie şi habitat;
• exploatarea fără restrictii a resurselor naturale, în special a celor neregenerabile, a materiilor
prime, a apei, a masei lemnoase;
• efectele poluante ale marilor oraşe care se refera la problema deseurilor urbane, poluarea şi
degradarea spatiilor verzi, modificari în climat, influente asupra faunei, etc;
• efecte asupra starii de sanatate a oamenilor prin creşterea numărului de imbolnaviri mintale,
sporirea maladiilor cardiovasculare, etc.
Explozia continua a fenomenului urban a generat creşterea costurilor echipamentelor pentru
locuinte, circulatie, sanatate, educatie, petrecerea timpului liber, etc. în paralel cu amploarea
tendintelor de cosmopolitism şi segregare, creşterea somajului, a saraciei şi insecuritatii sociale, a
presiunii funciare şi a speculei imobiliare, contribuind în final la degradarea calitatii vietii şi a
mediului. De exemplu, în Cartierul Garii din Frankfurt, strainii reprezinta 74% iar în oraşe ca Berlin,
Munchen, Stuttgart acestia detin o pondere de aproximativ 17% ceea ce ce a generat o serie de masuri
adoptate de autoritatile locale în directia limitarii atribuirii de locuinte sociale imigrantilor.
Centrele urbane abandonate ale marilor oraşe americane s-au transformat în ghetouri reprezentand
zone insalubre şi nesigure controlate de elemente situate în afara legii. În marile metropole ale
Europei sudice, saracia şi minoritatile se intalnesc deobicei la marginea oraşului, la Marsilia peste
2000 de imigranti traiesc în baracile de la periferia oraşului iar suprafata ocupata de bidonviluri şi
structuri marginale ocupa la Madrid peste 16% din suprafata rezidenta a oraşului. Atat la nivelul
continentului american cât şi în Europa, saracia predomina indeosebi în zonele periferice. La Sao Paolo,
imobilele insalubre denumite corticos sunt inchiriate mai multor familii şi adaposteau în 1993 aproape
2 milioane de persoane. Graffiti-urile care degradeaza spatiile publice sunt intalnite în marile metropole
în metrouri, gari, spatii comerciale, pasaje subterane şi canalizeaza violenta urbana transpunand-o din
punct de vedere artistic. O alta problema cu care se confrunta marile oraşe este reprezentata de
presiunea funciara şi specula imobiliara. De exemplu, în Japonia, explozia preturilor funciare se
explica prin creşterea densitatii locuitorilor, extinderea functiilor centrale avand loc pe baza
amplificarii concurentei intre birouri şi locuinte în utilizarea teritoriului fapt ce a antrenat creşterea
preturilor la locuinte urmata de exodul populaţiei către periferie şi accentuarea migratiei populaţiei
intre locul de munca şi habitat.
Problema centrala a marilor metropole este reprezentata de faptul ca acestea reprezinta un
spatiu în care converg forte progresive ce asigura evoluţia societăţii dar şi fenomene care
accentueaza, sporesc degradarea civilizaţiei umane şi a mediului inconjurator manifestandu-se
fenomenul de hipertrofie a oraşelor, simptomele acesteia putand fi sintetizate astfel:
- deformarea zonelor rezidentiale şi a celor industriale prin concentrarea activităţilor bancare, a
societatilor de asigurari şi imobiliare, a intregului sector tertiar în marile metropole ceea ce
antreneaza puternice disproportii regionale. Concentrarea tertiarului în marile metropole este o
caracteristica a tarilor dezvoltate iar metropolelor tarilor slab dezvoltate le este proprie
concentrarea activităţilor industriale. În ceea ce priveşte spatiile rezidentiale, adeseori
insuficente se manifesta extinderea acestora dincolo de limita confortului minim, la nivelul
periferiilor din multe oraşe dar şi în interiorul acestora fiind intalnite constructii insalubre ce
adapostesc un număr mare de locuitori.
- degradarea mediului inconjurator are loc ca urmare a supraconcentrarii locuitorilor dar şi a
activităţilor economice ceea ce antreneaza dezechilibre ecologice atât în interiorul metropolelor
cât şi în afara acestora, cantitatile mari de poluanti din apa, aer şi sol determinand un grad
ridicat de imbolnaviri în randul locuitorilor. În acest caz, masurile legislative adoptate nu
reusesc sa determine stoparea fenomenului ci stimuleaza adeseori creşterea surselor de poluare
(formarea marilor depozite de deseuri menajere la perifera oraşelor).
supraaglomerarea continua sa fie prezenta în marile oraşe în conditiile cresterii demografice şi a
presiunilor care se exercita asupra utilizarii terenurilor. Se estimeaza ca o treime din populatia
tarilor slab dezvoltate traieste la marginea oraşului în locuinte insalubre, sub limita minima de
confort.
- expansiunea spatiala are loc odata cu creşterea populaţiei metropolelor şi deplasarea acestora
către marginea oraşelor. Ca urmare, scade densitatea urbana dar apar probleme legate de
asigurarea locuintelor, gestionarea traficului interurban, managementul deseurilor, creşterea
surselor de poluare, etc.
Avand în vedere toate acestea, se pune problema gasirii unor solutii de atenuare a
efectelor concentrarii urbane asupra mediului de natura sa contribuie la afirmarea şi dezvoltarea
suburbiilor, crearii unor conditii de viaţa mai bune în mediul rural, elaborarii unor masuri de
atenuare a presiunii funciare şi a speculei imobiliare, reducerea surselor de poluare.
Asa cum s-a mai aratat în cele prezentate, din cele mai vechi timpuri, societatea s-a
confruntat cu problema aşezărilor umane, ca urmare a cresterii explozive a populaţiei şi, în
consecinta, a proliferarii marilor aglomeratii, necesitand în permanenta noi remodelari urbane. În acest
context, urbanismului, ca stiinta a organizarii oraşelor, ii revine sarcina de a asigura dezvoltarea
armonioasa, echilibrata a localitatilor, gestiunea responsabila a resurselor materiale şi protectia
mediului, imbunatatirea calitatii vietii oamenilor.
Luand în considerare aceste aspecte, se pune intrebarea daca societatea umană va gasi
rezolvarea problemelor generate de urbanizarea excesiva prin limitarea consecintelor nefavorabile ale
activitatii economice în ansamblul sau, iar raspunsurile la aceasta problema vor da, cu siguranta, un nou
impuls modului de intelegere a mecanismelor de organizare şi functionare ale aşezărilor umane.

Avand în vedere tendintele inregistrate în evoluţia oraşelor, rolul lor în creşterea economica a
zonelor, diversificarea functiilor şi, corespunzator, a zonelor functionale, impactul asupra
mediului, devine tot mai necesara dezvoltarea lor controlata . Totodata, prin raportare la
valorificarea lor turistica, oraşele pot fi gandite ca produse, impunandu-se o abordare a lor din
perspectiva marketingului. Acest lucru presupune o gestionare stiintifica a dinamicii acestora şi
totodata, utilizarea instrumentelor şi tehnicilor de marketing în procesul de planificare strategica.
 6. STRATEGIE URBANA

In contextul extinderii fenomenului de mondializare, rolul regiunilor urbane in economia

mondiala devine tot mai important, cresterea competivitatii si a calitatii vietii constituind obiective
majore ale politicii economice la nivel local si national. Aceste preocupari se afla in sfera
managementului si a strategiei urbane fiind integrate in obiectivele generale ale dezvoltarii economico-
sociale inscrise in dinamica urbana.

6.1. Strategia generala a dezvoltarii economico-sociale - element de referinta in dimanica

urbana

In cadrul proceselor ce dau continut gestiunii urbane, elaborarea unui plan strategic de
dezvoltare rezida in necesitatea asigurarii unei evolutii coerente, unitare a ansambului economiei
nationale, utilizarii responsabile a resurselor naturale, materiale si umane in corelatie cu nevoile
societatii dar si adaptarii la evolutiile si contextul economiei mondiale dinamice, competitive şi
inovative. In conditiile in care cererea pentru inovatie, calitate, produse si servicii individualizate este
in continua crestere, accentuata de schimbările tehnologice rapide care afectează atât producătorii,
cât şi consumatorii, aparitia de noi piete si competitori precum si cresterea mobilitatii presoanelor,
bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, elaborarea strategiilor de dezvoltare economico- sociala trebuie sa
raspunda cerintelor de adaptare a sistemelor economice, sociale si institutionale la dinamica economiei
mondiale in scopul de a promova factorii catalizatori ai schimbarii economice si sociale in directia
cresterii economice.

6.1.1. Continut si obiective

In general, strategia de dezvoltare economico-sociala a unei tari trebuie sa fie suficient de

flexibila pentru a fi adaptata cu usurinta realitatilor economiei mondiale dar in acelasi timp trebuie sa
cuprinda toate aspectele vietii economice, sociale, politice si culturale asigurand astfel
armonizarea intereselor proprii de dezvoltare cu dinamismul economiei mondiale.
Totodata, strategia de dezvoltare economico-sociala trebuie fundamentata pe evaluarea
propriilor resurse si posibilitati in cadrul contextului intern si international, economic, social, politic si
cultural si corelata cu politica de dezvoltare regionala in relatii de complementaritate cu politicile
sectoriale si cu procesele de planificare a teritoriului avand la baza intarirea capacitatii
institutionale.
 Continutul strategiei de dezvoltare economico-sociala este legat de existenta politicilor
publice si a sistemului institutional. Referitor la politicile publice, acestea trebuie sa asigure
stabilitatea si dezvoltarea macroeconomica, imbunatatirea managementului financiar, consolidarea
mediului antreprenorial, a pietelor financiare si de capital, dezvoltarea cercetarii, a resurselor
umane, imbunatatirea sistemului social si a coeziunii sociale.
In plan institutional, strategia de dezvoltare economico-sociala cuprinde politici care sa
urmareasca intarirea si conturarea rolului administratiei publice in luarea deciziilor si alocarea
resurselor precum si corelarea şi integrarea politicilor sectoriale în politicile de coeziune,
concomitent cu operaţionalizarea mecanismelor de cooperare interministerială şi de parteneriat
guvern - autorităţi locale.
In general, strategia de dezvoltare economico-sociala cuprinde un ansamblu de politici care
urmaresc obiective legate de : cresterea economica, asigurarea stabilitatii macroeconomice,
promovarea unor politici coerente vizand ajustarea structurala a economiei, protejarea si cresterea
calitatii mediului, amenajarea teritoriului si dezvoltarea regional.
In contextul unei economii globale, cresterea economica se realizeaza pe baza cresterii
productivitatii prin imbunatatirea eficientei muncii, a managementului si a utilizarii capitalului in
productie. Totodata, un rol important il detine promovarea unor produse si servicii competitive prin
investiţii în capitalul productiv, în echipamente şi tehnologie, precum şi în capitalul uman. Astfel,
retehnologizarea şi modernizarea echipamentelor, asimilarea tehnologiilor informaţiei şi utilizarea unor
tehnici moderne de management al afacerilor vor sprijini şi facilita creşterea productivităţii economice
şi vor conduce la obţinerea unor randamente mai bune în economie.
Asigurarea stabilitatii macroeconomice are loc prin promovarea politicilor financiare,
monetare si comerciale in directia dezvoltarii economice pe termen mediu si lung. In ceea ce
priveste continutul acestora, politica financiara cuprinde aspecte legate de dimensiunea si structura
bugetului public si sistemul fiscal, cea monetara reuneste evolutiile agregatelor monetare, ale ratelor
dobanzilor, cursului de schimb, rezervelor, etc. iar cea comerciala - masuri de natura sa contribuie la
cresterea competitivitatii produselor si serviciilor precum si aspecte legate de regimul importurilor
si exporturilor.
Ajustarea structurala a economiei vizeaza consolidarea structurilor economice cu scopul de a
asigura un nivel mai inalt al competitivitatii urmarind totodata dezvoltarea mediului de afaceri si
cuprinde un ansamblu de politici sectoriale avand drept obiectiv general valorificarea optima a
tuturor categoriilor de resurse.
In ceea ce priveste protejarea si cresterea calitatii mediului, strategia de dezvoltare
economico-sociala cuprinde programe de actiune vizand protejarea si conservarea naturii, a
diversitatii biologice si utilizarea durabila a componentelor acesteia, dezvoltarea si buna
administrare a retelei nationale de arii protejate, in acord cu strategiile, politicile si practicile puse in
aplicare la nivel international, stimularea productiei si a consumului durabil precum si introducerea si
utilizarea instrumentelor economice pentru protejarea mediului. De asemenea, accentul ar trebui pus
pe elaborarea unor masuri de natura sa contribuie la prevenirea degradarii mediului prin dezvoltarea
unui sistem de monitoring integrat al mediului care sa cuprinda si evaluarea sistemului de raportare a
starii mediului ca instrument esential in fundamentarea deciziilor si indeplinirea obiectivelor politicii
nationale de mediu.
In conditiile in care dezvoltarea teritoriului contribuie la intarirea coeziunii economice şi
sociale a localităţilor şi regiunilor, la creşterea competitivităţii precum şi la conservarea diversităţii
culturale şi a capitalului natural, politicile de dezvoltare spaţială trebuie indreptate catre dezvoltarea
echilibrată şi policentrică a sistemului urban, realizarea parteneriatului între zonele urbane şi rurale,
dezvoltarea unui sistem integrat de transport şi comunicaţii ca suport pentru formarea şi
expansiunea sistemului urban de tip policentric şi pentru a realiza pe această cale o integrare a
zonelor de dezvoltare economică în spaţiul economic şi politic regional precum si in directia
conservarii şi dezvoltarii patrimoniului natural si cultural.
Un rol important in cadrul strategiei de dezvoltare economico-sociale revine politicii de
dezvoltare regionala care urmareste, in general, creşterea competitivităţii la nivel regional şi a relatiilor
intre regiuni, dezvoltarea zonelor urbane şi rurale, intarirea coeziunii sociale si a identitatii locale si
regionale.
In ceea ce priveste asigurarea competitivitatii regionale, aceasta are loc prin crearea
serviciilor de sprijin în afaceri, a unor retele de cooperare dintre mediul antreprenorial - centre de
cercetare şi universităţi, organizaţii de formare profesională, instituţii financiare şi de consultanta în
scopul evaluării potenţialului de dezvoltare locală şi regională şi fixării obiectivelor dezvoltării
economice şi formării resursei umane, precum şi finanţării private a cercetării şi utilizării
rezultatelor acesteia. Totodata, in cadrul dezvoltarii regionale, un rol important il detine stimularea
procesului de cercetare - inovare precum si dezvoltarea sectorului informatic. Nu in ultimul rand,
politica de dezvoltare regionala trebuie sa curinda masuri care sa contribuie la modernizarea şi
dezvoltarea reţelelor energetice, utilizarea resurselor regenerabile şi creşterea eficienţei energetice,
imbunătăţirea sistemelor şi reţelelor de transport precum si asigurarea calităţii mediului natural.
Un alt obiectiv al politicii de dezvoltare regionala il constituie dezvoltarea teritorială
echilibrată a zonelor rurale si urbane prin promovarea unor principii de amenajare si dezvoltare
urbană policentrică, de implementare a strategiilor inovative de regenerare economică şi socială a
oraşelor de mărime mică şi medie precum şi a cartierelor, zonelor suburbane şi periurbane aflate in
declin in marile oraşe, de realizare a unor legaturi de complementaritate intre zona urbana si cea rurala.
Referitor la intarirea coeziunii sociale, aceasta are loc prin promovarea unor politici de
combatere a formelor de discriminare şi inegalitate pe piaţa forţei de muncă, precum şi pentru
facilitarea inserţiei sociale şi integrării ocupaţionale a femeilor, persoanelor cu handicap,
minorităţilor, etc.
Nu in ultimul rand, pastrarea identitatii locale şi regionale ar trebui sa constituie o
preocupare majora in politica de dezvoltare regionala prin sprijinirea industriilor tradiţionale şi a
celor de artizanat, conservarea şi dezvoltarea artei populare şi a tradiţiilor culturale din mediul rural dar
si a siturilor istorice din mediul urban.

6.1.2. Strategia urbana - parte integranta a stategiei generale de dezvoltare economio-

sociala

Dezvoltarea si modernizarea localitatilor - esenta a strategiei urbane - se regaseste intre

obiectivele generale ale dezvoltarii economico-sociale si indirect in cadrul politicii de amenajare a
teritoriului si dezvoltare regionala, fiind necesara raportarea permanenta a strategiei urbane la aceste
obiective asigurandu-se astfel cea mai eficienta alocare a resurselor.
In ceea ce priveste dimensiunea spatiala a strategiei de dezvoltare economico-sociala,
obiectivul strategic general ar trebui axat pe afirmarea identitatii nationale in contextul amplificarii
procesului de globalizare prin dezvoltarea echilibrata si policentrica a retelei urbane, asigurarea
accesului la infrastructura si resurse, intarirea parteneriatului intre zonele urbane si rurale precum si
prin conservarea patrimoniului natural si cultural.
In contextul in care creşterea competitivităţii economice depinde atât de activităţile
economice desfăşurate cât şi de amplasarea acestora din punct de vedere teritorial, de distribuţia şi
relaţiile spaţiale în care se află acestea faţă de resurse, de forţa de muncă aferentă, de dotările,
serviciile si pieţele de desfacere, strategia urbana trebuie indreptata catre implicarea centrelor
urbane în valorificarea potenţialului natural si cultural alcătuind astfel un sistem ierarhizat de
poli/zone de dezvoltare prin realizarea unor produse si servicii competitive.
Pentru a stimula competitivitatea, relaţiile economice de interdependenţă şi pentru a da o
dimensiune spatiala si funcţională dezvoltării, strategia urbana va fi indreptata catre identificarea
zonelor de dezvoltare policentrică in scopul dezvoltarii şi extinderii funcţiilor urbane către zonele
periferice, periurbane şi localităţile aflate la in apropierea aglomerărilor urbane.
Totodata, un rol important il vor avea parteneriatele cu sectorul privat in directia
diversificarii economiilor locale, în zonele urbane dependente de o singură ramură economică sau in
zonele industriale aflate în declin, extinderii programelor de reabilitare şi modernizare a
infrastructurii fizice în oraşele mici şi mijlocii si constituirii unor reţele de cooperare între aceste
oraşe. De asemenea, parteneriatele vor asigura dezvoltarea căilor de transport şi a serviciilor
publice, a managementului deşeurilor şi a resurselor pentru utilităţi publice (apă, gaz, energie),
inclusiv protejarea şi extinderea zonelor naturale şi a spaţiilor verzi în interiorul si in afara centrelor
urbane. Nu in ultimul rand, parteneriatele urban-rural vor contribui la dezvoltarea deopotriva a
zonelor rurale aflate in imediata vecinatate a oraselor prin prin încurajarea cooperării între
autorităţile administraţiei publice locale in ceea ce priveste realizarea de investiţii în infrastructura,
asigurarea serviciilor de transport public, protejarea mediului natural si a celui construit.
In ceea ce priveste conservarea patrimoniului natural si cultural, strategia urbana va urmari
conservarea biodiversităţii şi aplicarea unor măsuri stricte de protejare a zonelor verzi aflate în
interiorul sau in afara oraselor, organizarea traficului, imbunătăţirea reglementărilor privind
calitatea în construcţii şi a regulilor de design urban pentru încurajarea utilizării unor materiale cât mai
puţin poluante, conservarea si refacerea zonelor istorice, elaborarea si respectarea unor reguli bine
stabilite in proiectarea si dezvoltarea zonelor rezidentiale dar si a dotarilor edilitare.
In concluzie, strategia dezvoltării urbane va avea în vedere elaborarea unor planuri in care vor fi
cuprinse obiectivele şi politicile de dezvoltare a infrastructurii şi serviciilor publice, resursele
dezvoltării economice, perspectiva dezvoltării zonelor rezidenţiale şi regulile de design urban
aplicabile, toate acestea corelate cu măsurile de dezvoltare în sistem policentric. Realizarea acestora va
contribui astfel la crearea unui mediu favorabil dezvoltarii activitatilor economice si sociale si, pe
aceasta baza, la cresterea calitatii vietii si a atractivitatii pentru mediul de afaceri si populatie. In acest
context, este necesară sprijinirea centrelor urbane pentru a le permite să acţioneze ca motoare ale
creşterii economice contribuind astfel la dezvoltarea teritorială echilibrată.

6.2..Strategie urbana - o abordare din perspectiva marketingului

Pornind de la premisa ca, in sens larg, strategia urbana se refera la stabilirea unor obiective in
dezvoltarea localitatilor din perspectiva sistematizarii si proiectarii de noi asezari umane, dincolo de
raportarea la obiectivele generale ale dezvoltarii economico-sociale, de utilizarea instrumentelor si
tehnicilor de management in gestionarea activitatilor, este necesara si o abordare din perspectiva
marketingului argumentata de faptul ca orasul poate fi privit ca un produs avand un ciclu de viata,
fiind mai mult sau mai putin atractiv pentru locuitori, investitori, agenti economici, vizitatori, etc.

6.2.1. Marketing urban

Schimbarile ce au avut loc pe plan mondial la sfarsitul sec. XX au determinat amplificarea

provocărilor economice, sociale, politice, pe care municipalităţile trebuie să le gestioneze în funcţie de
interesele comunitatilor locale in conditiile in care competitia intre orase a devenit tot mai puternica.
In acest context, marketingul urban presupune alegerea unor modalităţi adecvate de proiectare şi
organizare a oraşelor pentru satisfacerea nevoilor segmentelor ţintă interesate de dezvoltarea urbană.
Astfel, marketingul urban vizeaza toate componentele orasului ca sistem:
 orasul ca personaj - strategiile trebuie sa contribuie la cresterea atractivitatii prin
crearea valorilor estetice;
 orasul ca mediu ambiant - construirea infrastructurii de baza compatibila cu
mediul inconjurator;
 orasul ca furnizor de servicii - dezvoltarea serviciilor de baza potrivit
cerintelor utilizatorilor;
 orasul ca loc de divertisment si recreere - echiparea cu dotari culturale atractive
pentru locuitori dar si pentru vizitatori.
De asemenea, orasul dispune de resurse ce necesita o utilizare eficienta, rationala, avand drept
finalitate satisfacerea unor cerinte, in principal ale locuitorilor. Pe de alta parte, functionalitatea
urbana poate fi asigurata si printr-un proces de marketing bine dirijat care sa includa mai multe faze
de actiune, prin formularea de scopuri si strategii referitoare la stabilirea relatiilor dintre mediul
economic, social si institutional, a nivelului pietelor precum si a raporturilor dintre cerere si oferta.
In prezent, marketingul urban a devenit o caracteristică proeminentă a strategiei de
dezvoltare economică locală fiind utilizat pentru îndeplinirea mai multor obiective economice si
sociale dar si pentru crearea unei imagini pozitive pentru comunitate, atragerea de companii,
instituţii, turişti, forţă de muncă reprezentand „un demers care permite cucerirea unor piete rentabile prin
analiza nevoilor potentiale, propunandu-se pentru aceasta o oferta adecvata.
Dincolo de criteriile de rentabilitate, bunastarea comunitatilor urbane trebuie sa constituie
principala prioritate in politica urbana, dezvoltarea economica reprezentand o solutie de crestere a
veniturilor locuitorilor dar si o sursa de colectare directa sau indirectaa resurselor fiscale de natura sa
imbunatateasca serviciile publice si calitatea vietii.
In contextul unor pieţe aflate într-o continuă şi rapidă schimbare, pentru a putea fi
competitive, comunităţile trebuie să-şi fundamenteze strategiile de dezvoltarea locală şi din
perspectiva marketingului acesta fiind un element indispensabil în cadrul strategiei urbane,
contribuind la stabilirea viziunii de ansamblu a acesteia, fapt ce conduce la atragerea de noi
companii naţionale sau internaţionale, consolidarea infrastructurii, dezvoltarea turismului,
diversificarea şi îmbunătăţirea serviciilor.
Viziunea de dezvoltare a oraşului reprezintă evoluţia stabilită conform aspiraţiilor şi
nevoilor cetăţenilor, aceasta influenţând toate acţiunile municipalităţii si contribuind la formarea si
promovarea identităţii oraşului ca factor de atractivitate, criteriu de segmentare şi de diferenţiere, care
sporeste şi stimulează competitivitatea oraşului.
In esenta, marketingul urban cuprinde urmatoarele activitati: - proiectarea
combinatiei adecvate de caracteristici si servicii comunitare;
- stabilirea unor stimulente atragatoare pentru cumparatorii actuali si potentiali dar si pentru
utilizatorii bunurilor si serviciilor oferite;
- livrarea produselor si serviciilor in cadrul localitatii intr-un mod eficient si accesibil;
- promovarea valorilor si imaginii locului astfel incat potentialii utilizatori sa fie constienti de
avantajele distinctive ale locului.
In ceea ce priveste desfasurarea acestor activitati, este organizat initial un grup de planificare
alcatuit din locuitori, agenti economici, institutii locale si regionale care sa stabileasca importanta
colaborarii dintre sectorul public si cel privat precum si necesitatea implicarii tuturor beneficiarilor in
eforturile de modelare si proiectare a locului respectiv. Pentru aceasta, este necesara definirea si
diagnosticarea stadiului de dezvoltare al comunitatii, problemele importante cu care se confrunta
precum si cauzele acestora. In al doilea rand, grupul de planificare va elabora mai intai solutiile de
perspectiva fundamentate pe evaluarea resurselor si oportunitatilor de care dispune comunitatea si apoi
planul de actiune pe termen lung cuprinzand mai multe etape intermediare. Schematic, principalele
componente ale marketingului urban sunt prezentate in fig. 6.1.
Soluţia pe termen lung presupune îmbunătăţirea a patru factori esenţiali de marketing, prezenţi
în orice comunitate:
 garantarea furnizării serviciilor de bază şi întreţinerea infrastructurii în
beneficiul cetăţenilor, firmelor şi al vizitatorilor;
 constituirea de noi elemente de atracţie care să ducă la o îmbunătăţire a calităţii vieţii,
să justifice sprijinul acordat de putere şi de firmele existente şi care să atragă noi
investiţii, firme sau locuitori; - promovarea caracteristicilor şi condiţiilor de viaţă
îmbunătăţite, printr-un program riguros de imagine şi comunicare;
 obţinerea sprijinului din partea cetăţenilor săi, a liderilor, instituţiilor existente,
pentru a deveni un loc atractiv pentru firmele noi, investiţii şi vizitatori.
Astfel, acesti factori de marketing pot influenţează şansele de reuşită ale localităţii în
atragerea şi satisfacerea celor cinci pieţe-ţintă potenţiale: producătorii de bunuri şi servicii; sediile
centrale de firmă şi birouri regionale; investiţii străine şi pieţe de export; industria hotelieră şi de
cazare şi locuitorii noi.

Asa cum s-a mai aratat, in conditiile unei conjuncturi economice şi politice instabile,
autorităţile locale se confrunta cu noi nevoi şi aşteptări sociale ca rezultat al creşterii competiţiei între
comunităţi, diminuării resurselor financiare, scaderii eficienţei modalităţilor tradiţionale de planificare
teritorială. In acest context, este evident faptul că instituţiile publice trebuie să joace un rol activ în
gestionarea teritoriului printr-un control eficient al dezvoltării si o dezvoltare locală orientată spre
piaţă. Astfel, principala misiune a marketingului urban consta in crearea si dezvoltarea unei
legături puternice între politicile publice şi exigenţele consumatorilor in scopul imbunatatirii
funcţionarii sistemului urban si a pozitiei competitive a oraşului.

6.2.2. Gestiunea spatiului urban

In prezent, un numar impresionant de orase se confrunta cu o serie de probleme referitoare la

dezvoltarea necontrolata a spatiilor construite si la cresterea aglomerarii si a poluarii mediului,
administratiile oraselor nemaiputand face fata acestor presiuni. Astfel, politica urbana ar trebui
reorientata in directia cresterii initiativei locale, incurajarii parteneriatului intre sectorul public si cel
privat, sprijinirii zonelor urbane defavorizate, obiective ce dau continut gestiunii urbane.
In actualele conditii ale mondializarii economiei, mutatiilor tehnologice, cresterii
demografice si legat de aceasta, a concentrarii urbane la scara mondiala, problematica gestiunii
urbane capata noi dimensiuni, termenul de "administratie publica" devenind insuficient pentru
definirea modelelor de organizare si conducere a oraselor si locuitorilor acestora. Intr-o lume in care
participarea intreprinderilor si a societatii civile in procesul de administrare a oraselor devine din ce in
ce mai semnificativa, o definitie mai cuprinzatoare a notiunii de "gestiune urbana" ar include
"ansamblul actiunilor prin care cetatenii orasului isi rezolva problemele in mod colectiv si raspund
nevoilor sociale cu sprijinul administratiei publice 1". In plan social, conceptul de gestiune urbana
poate fi inteles drept "capacitatea de integrare, de armonizare a intereselor locale cu cele ale
organizatiilor si grupurilor sociale si de reprezentare a acestor interese in plan extern." 2
Descentralizarea responsabilitatilor, transferul competentelor si privatizarea impun
necesitatea reevaluarii rolului puterii publice la scara nationala, regionala si locala, reformele
destinate intaririi capacitatii de gestiune publica avand la baza parteneriate intre administratia
centrala, autoritatile teritoriale, sectorul privat si societatea civila, asigurandu-se astfel o dezvoltare
economica si sociala durabila, democratie si stabilitate politica. Asadar, procesul de gestiune urbana
antreneaza din ce in ce mai multi participanti, da la autoritatile locale, intreprinderile particulare,
reprezentantii agentilor privati (asociat ii patronale, camere de comert, etc.), la institute de cercetari,
consultanti, reprezentanti ai societatii civile. Aceasta pluralitate a organismelor implicate in
administrarea si organizarea spatiilor urbane indica necesitatea coordonarii actiunii publice in plan
orizontal si vertical, realizarea coerenta a politicilor urbane publice, transformarea actiunii publice
intr-o forma colectiva de conducere, privatizarea unui numar tot mai mare de servicii urbane.
In practica sunt intalnite mai multe modele de gestiune urbana, majoritatea avand ca punct de
plecare continentul european. De exemplu, modelul antreprenorial in care orasul este organizat
colectiv are drept scop progresul economic, intalnit mai putin in Europa occidentala si mai mult in
orasele britanice (Birmingham, Leeds, Manchaster). Alte modele au la baza asigurarea dezvoltarii
economice concomitent cu mentinerea coeziunii sociale: Lille, Rennes, Strasbourg, Helsinki,
Copenhaga, Hamburg, Barcelona, Venetia, Roma. Asadar, nu exista un model unic de gestiune
urbana, fiecare oras adaptandu-si propria politica in functie de contextul local si national. Cu toate
acestea, in Raportul prezentat de Comitetul OECD pentru politica si dezvoltare teritoriala in
noiembrie 2000, intitulat "Imbunatatirea gestiunii in zonele urbane" au fost stabilite cateva principii ale
politicii urbane, printre care: principiul coerentei intre participantii la procesul de administrare a
oraselor, principiul competivitatii prin incurajarea investitiilor si dezvoltarea sociala, principiul
coordonarii intre autoritatile locale si organismele regionale in directia asigurarii planificarii
trategice, principiul echitatii prin garantarea egalitatii sanselor si inlaturarea discriminarilor,
principiul flexibilitatii, fiind necesar ca institutiile sa se poata adapta schimbarilor rapide in ceea ce
priveste conjunctura economica, principiul specificitatii teritoriului national, principiul satisfacerii
nevoilor sociale ale populatiei, principiul subsidiaritatii prin descentralizarea responsabilitatilor si
limitarea instrumentelor administratiei centrale, principiul durabilitatii tinand cont de pastrarea
calitatii mediului inconjurator.
Odata cu mondializarea pietelor si a productiei, globalizarea financiara si cresterea
societatilor transnationale are loc adancirea decalajelor intre zonele bogate si cele defavorizate,
cresterea somajului si, legat de acestea, incapacitatea autoritatilor locale de a interveni in procesul de
fragmentare teritoriala si sociala si de a asigura controlul si coeziunea sociala. Iata de ce, metodele
traditionale de administrare a oraselor au fost inlocuite, treptat, cu metode noi de gestiune care vizeaza
aspecte legate in primul rand de crearea conditiilor pentru o democratie participativa, in sensul
participarii locuitorilor orasului la infaptuirea politicii urbane prin intermediul unor comisii si
asociatii locale, comitete ale unor cartiere, comisii extra-municipale, etc. Este vorba despre
cooperarea intre autoritatile locale si cetatenii orasului la realizarea unor proiecte de amenajare a
teritoriului, transport, elaborarea strategiilor si a mijloacelor de punere in practica a acestora, etc. prin
organizarea de intalniri cu reprezentantii societatii civile, acestia din urma avand posibilitatea de a-si
exprima propriile interese, de a delibera si a participa la luarea deciziilor de politica urbana.
O alta problema care se situeaza in centrul preocuparilor pentru introducerea unor noi
metode de gestiune urbana reprezinta parteneriatul dintre sectorul public si cel privat in procesul
complex de luare a deciziilor, data fiind complexitatea si dimensiunea proiectelor de dezvoltare
urbana precum si lipsa capacitatilor financiare. Parteneriatul public-privat a aparut in anii '80 in
domeniul dezvoltarii urbane fiind considerat un instrument important in dinamica proiectelor
urbane in care principalii parteneri sunt: sectorul privat (investitori, bancheri, etc.), sectorul public
(autoritatile locale si regionale, guvernul) si organizatiile non-guvernamentale.
In zonele urbane, administratia publica si sectorul privat isi pastreaza roluri traditionale in ceea
ce priveste programele de investitii in sensul ca administratia locala va asigura planificarea actiunilor,
managementul terenurilor, realizarea infrastructurii si finantarea unor activitati iar sectorul privat va
contracta lucrarile in infrastructura urbana, locuinte si utilitati publice, etc.
Exista insa si opinii potrivit carora parteneriatul public-privat reprezinta un concept "vag si
periculos", in sensul mentinerii unei situatii in care nu exista nici o responsabilitate (de exemplu, cazul
distrugerii padurilor din Amazonia ca urmare a parteneriatului dintre guvern si intreprinzatorii
articulari). Se impune deci gasirea unor modalitati de a imbina instrumentele economice cu
reglementarile juridice, intr-un cuvant adoptarea unei politici de ecoeficacitate.
Nu in ultimul rand, politica urbana trebuie sa aiba in vedere dezvoltarea locala, proces fondat
pe implicarea tuturor actorilor interesati: alesii locali, grupurile socio-profesionale, grupurile
asociative, promotorii de proiecte, populatia locala pe de o parte, si intreprinderile, Camerele de
Comert si Industrie, statul, pe de alta parte.
Aplicarea politicilor de dezvoltare locala trebuie sa tina seama in primul rand de necesitatea
planificarii strategice avand la baza suportul politic si social, de gestionarea riguroasa a
patrimoniului municipal, de asigurarea transparentei actiunilor precum si de indeplinirea unor
cerinte legate de flexibilitatea si adaptabilitatea proceselor de management.
In cadrul actualei situatii a institutiilor publice din tara noastra, dezvoltarea locala ofera
posibilitatea de a reanaliza gestiunea urbana pornind de la serviciile publice si utilitatea
parteneriatului dintre sectorul public si cel privat aflat intr-un stadiu prematur de dezvoltare datorita, in
principal, lipsei cadrului legislativ care sa reglementeze acest parteneriat dar si crizei
institutionale si economice existente.

6.3. Strategia urbana - cerinta a unei dezvoltari durabile a localitatilor

Propunand in esenta dezvoltarea armonioasa a localitatilor, modernizarea lor, imbunatatirea

conditiilor de viata, strategia urbana se circumscrie preocuparilor privind dezvoltarea durabila
cautand solutii de dezvoltare economica, oferind un cadru prin care pot fi utilizate in mod eficient
resursele, create infrastructuri adecvate si noi activitati comerciale care sa le consolideze economia
contribuind la mentinerea unei comunitati sanatoase care sa poata sustine atat noua generatie cat si pe
cele care urmeaza.

6.3.1. Aspecte generale

Dezvoltarea durabila nu este un concept nou ci constituie cea mai recenta exprimare a unei etici
foarte vechi, care implica relatiile oamenilor cu mediul inconjurator si responsabilitatile generatiilor
actuale fata de generatiile viitoare. In anul 1972, Conferinta asupra mediului de la Stockholm,
organizata sub egida ONU, a lansat pentru prima oara semnale serioase referitoare la mediu si
indeosebi la poluarea acestuia. Principalele probleme dezbatute s-au referit la evaluarea poluarii
mediului inconjurator, cresterea demografica, supravegherea factorilor poluanti, schimbul e informatii
dintre tari pe probleme de mediu. Dupa Conferinta de la Stockholm, Comisia Mondiala asupra
Mediului si Dezvoltarii de pe langa ONU a introdus conceptul de dezvoltare durabila. Acesta se
refera la "satisfacerea nevoilor prezentului fara a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a-si
satisface propriile nevoi".
Avand in vedere continutul foarte larg exprimat de acest punct de vedere dar si
semnificatiile pentru dezvoltarea economico-sociala, conceptul de dezvoltare durabilaa beneficiat de
numeroase definitii si abordari:
"Prin urmare, pot spune ca pamantul apartine fiecarei generatii pe durata existentei sale, care i
se cuvine pe deplin si in intregime, nici o generatie nu poate face datorii mai mari decat pot fi platite
pe durata propriei existente"- Thomas Jefferson, 6 Septembrie, 1789. "Durabilitatea se refera la
capacitatea unei societati, ecosistem sau orice asemenea sistem xistent de a functiona continuu, intr-
un viitor nedefinit fara a ajunge la epuizarea resurselor cheie"- Robert Gilman, Presedintele
Institutului Context.
"Un efort de sustinere a comunitatii consta in adoptarea unor sisteme pe termen lung,
integrate, de dezvoltare si realizare a unei comunitati viabile prin luarea in considerare a
problememlor economice, de mediu si sociale" - Beth E. Lachman, Critical Technologies Institute,
Linking Sustainable Community Activities to Pollution Prevention: A Sourcebook, April 1997.
"Durabilitatea este doctrina de urgenta prin care dezvoltarea si progresul economic trebuie sa
aiba loc si sa se mentina de-a lungul timpului, in limitele stabilite de ecologie in sensul cel mai larg
-prin interdependenta fiintelor umane si slujbelor lor, biosferei si legilor fizicii si chimiei care o
guverneaza... Rezulta ca protectia mediului si dezvoltarea economica sunt intr-adevar procese
antagonice" - William D. Ruckelshaus, "Toward a Sustainable World," Scientific American,
September 1989.
"Cuvantul durabil (de sustinere) isi are originea in limba latina, subtenir insemnand «a
stavili/retine» sau «a sprijini de jos». O comunitate trebuie sa fie sprijinita de jos de catre locuitorii
actuali si viitori. Unele locuri, prin combinarea specifica a caracteristicilor fizice, culturale si poate
spirituale, inspira oamenii sa aiba grija de comunitatea lor. Acestea sunt locurile in care
durabilitatea are cele mai mari sanse de existenta (mentinere)" - Muscoe Martin, A Sustainable
Community Profile from Places, Winter 1995.
Literatura de specialitate dezvolta conceptul de durabilitate luand in considerare o serie de
aspecte economice, sociale si culturale si stabileste, totodata, cerintele minime pentru dezvoltarea
durabila a omenirii: redimensionarea cresterii economice, modificari tehnologice si reorientari spre alte
surse materiale si de energie, economisirea resurselor naturale, cresterea controlata a populatiei,
eliminarea saraciei, participarea mai multor state la luarea deciziilor. In acest context, si dezvoltarea si
modernizarea oraselor trebuie sa se subsumeze acestor preocupari.
In prezent, orasele lumii se confrunta cu tendinte comune si situatii similare in ceea ce
priveste restructurarea economica, profundele transformari sociale, presiunea asupra mediului
inconjurator, evolutia relatiilor institutionale si fiscalitatea excesiva. In aceste conditii,
prosperitatea economica, indeosebi in regiunile ramase in urma, asigurarea unei dezvoltari durabile a
oraselor constituie obiective comune in directia promovarii unor strategii urbane menite sa contribuie
la cresterea posibilitatilor de infaptuire a politicilor urbane.
Astazi, zonele urbane reprezinta spatii cu destinatie complexa, rezidentiale, industriale,
culturale, administrative, stiintifice avand multiple cai de comunicatie interne si externe. Ponderea
populatiei urbane a crescut permanent, valori deosebite inregistrandu-se dupa cel de-al doilea razboi
mondial. Valorile ponderii populatiei urbane pe continente sunt diferite, cele mai mari valori
inregistrandu-se in America de Nord (78%), Europa (79%) si America de Sud (77%) iar cele mai mici
in Africa (42%) si Asia de Sud (35%) 108. Populatia este atrasa de oras prin posibilitatile oferite in
gasirea unui loc de munca, salarii mai mari, servicii medicale, invatamant si confort, studiile
intreprinse demonstrand ca anual, migreaza spre oras 20 de milioane de oameni. In acelasi timp, s-au
accentuat diferentele intre mediul rural si cel urban in ceea ce priveste nivelul de trai precum si
dimensiunea consumurilor, ceea ce isi pune amprenta asupra necesarului de resurse. Conform
statisticilor ONU, pentru un oras de numai 1 milion de locuitori sunt necesare zilnic 1000 tone de
hrana, 625000 tone de apa, 9500 tone de combustibil. Un astfel de oras produce zilnic 950 tone de
substante toxice poluante pentru aer si 500000 tone ape reziduale. Marile orase se confrunta cu
numeroase probleme referitoare la aprovizionarea zilnica cu hrana, apa, combustibil si energie,
indepartarea substantelor poluante in mediu, transportul persoanleor si al marfurilor, asigurarea
materialelor de constructie, asigurarea unor conditii civilizate de locuit, invatamant si cultura. In
1987, la Universitatea din New York a fost initiat Proiectul Mega City care a pornit de la ideea ca
toate orasele de peste 10 milioane de locuitori au aceleasi porobleme, indiferent de tara sau continentul
de unde fac parte. Reprezentantii megaoraselor au stabilit sa se intalneasca de doua ori pe an, la Sao
Paolo, pentru schimbul de informatii referitoare la poluare si la controlul gradului de poluare.
Reducerea poluarii in megaorase este dificil de realizat deoarece zonele industriale aflate initial la
marginea oraselor se afla in prezent in apropierea zonelor de locuinte insa in multe tari dezvoltate au
fost elaborate masuri de reducere a emisiilor de dioxid de carbon, depoluarea industriala, extinderea
zonelor verzi, reciclarea deseurilor, constructia de motoare cu grad redus de emisii poluante, utilizarea
vehiculelor electrice, reducerea deplasarilor, etc.
 Pornind de la considerentele conceptului de dezvoltare durabila, tarile dezvoltate au elaborat
strategii urbane de dezvoltare cu obiective pe termen mediu si lung legate de controlul poluarii,
gestiunea resurselor si abordarea calitatii vietii intr-un sens mai larg, crearea unui cadru institutional
si legislativ adecvat, promovarea progresului tehnologic in favoarea unei cresteri in acord cu cerintele
mediului.
Pornind de la principalele nevoi ale oraselor si problemele cu care se confrunta
administratiile acestora in gestionarea diferitelor categorii de resurse, pot fi formulate orientari
strategice majore in dezvoltarea acestora.
Astfel, gospodarirea resurselor de apa proaspata pentru adaptarea la cresterea comunitatii este
dirijata asupra unor proiecte de pastrare a apei cum ar fi barajele si rezervoarele. Dar de multe ori
aceste proiecte pe scara larga au avut influente negative, cum ar fi deversarile de apa de la habitatele
de peste si animale salbatice si au favorizat dependenta de reciclarea materialelor. In plus, costurile
identificarii si tratarii noilor surse de apa au crescut in mod constant, in conditiile in care consumul
mondial de apa a crescut de cel putin doua ori fata de rata de crestere a populatiei in ultimul secol.
Strategiile de eficientizare a apei au ca scop introducerea de noi tehnologii impreuna cu
practici inovative de gospodarire in timpul furnizarii de servicii catre consumatori la un nivel mai
performant. La nivelul guvernelor, al comunitatilor locale exista numeroase strategii si metode
considerate optime de gospodarire a apei utilizate in lupta pentru eficientizarea consumului
resurselor de apa. Intre acestea pot fi mentionate: optimizarea raportului conservare/eficienta;
reducerea pierderilor in sistemul de alimentare; reglementari pentru apele uzate; audituri in cazul
folosirii apelor subterane; exploatarea eficienta a apelor subterane; audituri pentru utilizarea apei la
domiciliu si in institutii; programe de educatie publica.
Un alt obiectiv important al politicilor urbane durabile il constituie adoptarea programelor
publice de conservare a energiei. Acestea pot ajuta guvernele locale si cetatenii sa administreze atat
costurile cu energia cat si producerea de emanatii nocive de dioxid de carbon care provoaca
incalzirea globala. Astfel, un program adaptat pentru nevoile specifice ale comunitatii si care
implica sprijinul considerabil al opiniei publice va oferi o multime de beneficii suplimentare,
inclusiv conservarea energiei, banilor si resurselor, consolidarea economiei locale si crearea de
locuri de munca. In ceea ce priveste educarea privind energia comunitara si participarea publica, se
incurajeaza astfel dezvoltarea initiativei cetatenesti, cresterea increderii publice si sprijinirea
planului respectiv. Educarea oamenilor de afaceri, a proprietarilor de locuinte, a administratorilor de
cladiri, a consumatorilor in general, poate contribui la efortul comunitar in directia conservarii
energiei.
Totodata, incurajarea utilizarii echipamentelor de transport mai putin poluante trebuie sa
constituie o preocupare permanenta a autoritatilor responsabile, in conditiile in care transporturile
auto, navale, feroviare si aeriene emit o serie de poluanti rezultati din arderea combustibililor. De
asemenea, mijloacele de transport produc si efecte sonore, puternic nocive pentru aparatul auditiv si
indirect, pentru intregul organism uman. In ultimii ani, dependenta de automobile a avut ca rezultat
cresterea importurilor de petrol la acestea adaugandu-se costurile unei productivitati scazute, costul
aglomerarii traficului, si alte costuri sociale ale transportului, cum ar fi accidente, decese cauzate de
circulatie si poluarea aerului. In locul dependentei excesive de automobile, cerintele transportului de
persoane in viitor vor fi satisfacute de o combinatie de transport pe sine si cu biciclete, cele mai
avansate tari in privinta sistemelor de transport biciclete/tren fiind Japonia si Olanda.
In acelasi timp, fundamentarea dezvoltarii economice si sociale in spatiul urban avand la baza
dezvoltarea durabila poate contribui la prevenirea transformarii in dezastre a actiunilor naturale.
Asa cum industriile din jurul oraselor gasesc mai eficient faptul de a preveni poluarea decat sa o
inlature sau sa incerce sa o controleze, comunitatile predispuse la calamitati incep sa adopte
dezvoltarea durabila ca pe un mijloc de a indeparta sau cel putin de a diminua conflictul lor cu mediul
inconjurator.
Avand in vedere ca procesele de proiectare, constructie si intretinere a cladirilor au un impact
considerabil asupra mediului inconjurator si resurelor naturale, o politica de incurajare a
constructiilor ecologice ar reduce semnificativ efectele negative in conditiile in care constructiile
consuma impreuna o treime din toata energia mondiala consumata si doua treimi din electricitate. Mai
mult, cladirile reprezinta o sursa majora de poluare care provoaca probleme privind calitatea aerului
din orase. Ele sunt responsabile pentru 49% din degajarile de dioxid de sulf, 25% din degajarile de
protoxid de azot si 10% din degajarile specifice care impreuna distrug calitatea aerului din zonele
urbane. Metodele traditionale de constructie nu tin seama adeseori de interdependenta dintre
constructie, componente, imprejurimile sale si ocupantii sai.
In conditiile in care constructiile clasice, traditionale, consuma mai multe resurse decat le sunt
necesare, au impact negativ asupra mediului si dau nastere unor mari cantitati de deseuri, metodele de
constructie ecologice ar putea contribui la conservarea resurselor, inclusiv energie eficienta, energie
reinnoibila si proiecte de conservare a apei; de asemenea, ele iau in considerare influentele asupra
mediului inconjurator, creeaza o ambianta propice sanatatii si confortabila, reduc costurile de
exploatare si de intretinere si tin cont de aspecte precum conservarea istorica, accesul la transportul
public si alte infrastructuri de sisteme ale comunitatii. Constructiile ecologice au devenit mult mai
raspandite, fiind atat o solutie la problemele speciale legate de constructii cat si un mediu de lucru
pentru un viitor durabil. Programele comunitatii de constructii ecologice ajuta la promovarea
acceptarii acestora de catre public precum si a beneficiilor lor, la incurajarea constructorilor de a
adopta metode ecologice. Pe langa situatia de a fi mai putin daunatoare mediului inconjurator,
crearea acestora cu ajutorul resurselor reciclabile contribuie la cresterea accesibilitatii din punct de
vedere financiar, indeosebi pentru familiile cu venituri modeste, date fiind solutiile de consum
energetic redus.
Totodata, durabilitatea comunitatii necesita o tranzitie de la expansiunea urbana necontrolata
catre metodele de planificare a utilizarii terenurilor care creeaza si mentin in mod eficient
infrastructura, asigura relatii stranse intre vecini si constiinta comunitatii si conserva sistemele
naturale. Implicarea participarii comunitatii locale in dezvoltarea proiectelor publice de amenajare a
localitatilor ar contribui la garantarea viabilitatii acestora, la reducerea aparitiei litigiilor legate de
proprietatea asupra terenurilor si cladirilor, la reducerea costurilor si cresterea calitatii procesului de
planificare accentuand rolul comunitatii in dezvoltarea urbana si a increderii in autoritatile publice.
De asemenea, pe masura dezvoltarii economice si sociale, municipalitatile se confrunta si cu o
serie de probleme legate de cresterea consumului de energie, a materiilor prime neregenerabile,
poluarea excesiva, sporirea deseurilor ceea ce influenteaza ecosistemele la scara locala, regionala si
mondiala si antreneaza o serie de costuri care afecteaza in egala masura bugetele locale,
intreprinderile si locuitorii. Evolutia modelelor de consum si a preferintelor in materie de locuinte a
determinat, in primul rand, disparitia spatiilor verzi atat in interiorul cat si in exteriorul orasului,
afectand calitatea vietii locuitorilor. In al doilea rand, concentrarea urbana a generat cresterea
nevoilor de deplasare si implicit, a dependentei de autovehicule individuale ducand la aglomerari ale
traficului, consum de combustibil sporit, poluare sonora. Acest fenomen este mai acut acolo unde
activitatile cotidiene sunt puternic dispersate existand distante mari intre locul de munca, locuinta si
cumparaturi. Se impun asadar o serie de masuri referitoare la dezvoltarea transporturilor in comun,
utilizarea bicicletei, utilizarea de tehnologii nepoluante. Totodata, izolatia termica precara a
cladirilor constituie un factor important de supraconsum al energiei. Gestiunea defectuoasa a
deseurilor contribuie la degradarea peisajelor, contaminarea apelor si solului sau raspandirea
maladiilor. La toate acestea se mai adauga si alunecarile de teren, cutremurele, inundatiile, riscurile
tehnologice legate de centralele nucleare. In acelasi timp, calitatea cladirilor si a infrastructurii
necesita eforturi de protejare si conservare, de valorizare a patrimoniului cultural indeosebi in centrele
istorice ale oraselor.
Dupa cum se poate observa din cele prezentate, o parte considerabila a problemelor cu care se
confrunta municipalitatile poate fi solutionata prin elaborarea unor strategii de dezvoltare economica
si sociala a comunitatii avand la baza principii durabile. In acelasi timp, sunt necesare actiuni concrete
care sa permita in acelasi timp integrarea zonelor urbane in dinamica dezvoltarii regionale de
ansamblu.
In ceea ce priveste cadrul de actiune al politicilor urbane durabile, acesta are la baza
diversificarea economiilor locale, indeosebi a acelor intreprinderi generatoare de locuri de munca
(un exemplu in acest sens l-ar putea constitui industriile manufacturiere, serviciile, turismul),
cresterea ponderii personalului calificat care sa permita inovatia, indeosebi in cadrul sectoarelor
economiei bazate pe stiinta si tehnologie, imbunatatirea infrastructurii in domeniul comunicatiilor, a
tehnologiei informatiilor, a retelelor de transport, asigurand accesibilitatea si incurajand schimburile
economice dintre diferitele centre economice si sociale. Totodata, actiunile intreprinse trebuie sa
asigure cresterea calitatii vietii in plan cultural si social precum si stabilirea unor legaturi
functionale cu zonele aflate la periferia oraselor.
O alta problema ce trebuie solutionata in prin politica de dezvoltare urbana pe principii
durabile se refera la componenta sociala. Studiile intreprinse au aratat ca exista, la nivelul marilor
orase, tendinta de eliminare, de marginalizare sociala, fenomen ce atinge proportii ingrijoratoare, pana
la 20% din populatia urbana, cu implicatii negative asupra prosperitatii economice si stabilitatii
sociale. Cauzele excluderii sociale imbraca forme multiple de la un nivel de instruire precara, locuinta
neadecvata sau chiar absenta acesteia, acces limitat la serviciile de transport si comunicatii, probleme
de sanatate pana la lipsa drepturilor civice, limtarea accesului la politie si justitie. S-a mai aratat ca
discriminarile sociale adancesc fragmentarea sociala ducand la grave tulburari sociale, agravarea
tensiunilor rasiale, cresterea delicventei in randul tinerilor, toxicomanie si tulburari mentale. Aceste
fenomene sunt intalnite cu precadere in randul minoritatilor etnice si al emigrantilor. Exista numeroase
orase in care decalajul dintre "bogati" si "saraci" se adanceste pe masura scaderii ajutoarelor sociale
oferite. La aceasta se adauga si faptul ca amplul proces de reabilitare a centrului urban a generat
cresterea preturilor terenurilor ducand astfel la deplasarea populatiei cu venituri reduse catre periferia
orasului. Aceste probleme nu vor fi rezolvate insa prin masuri care sa le vizeze in mod exclusiv 1. Este
nevoie asadar de adoptarea unei politici urbane globale care sa urmareasca, pe de o parte, reducerea
in viitor a zonelor defavorizate si pe de alta parte, integrarea acestora in contextul social, economic si
cultural al orasului. Actiunile se vor referi la:
- accesul liber la serviciile de baza: locuire, educatie, sanatate, furnizarea energiei, transport si
comunicatii, politie si justitie;
- incurajarea creatiei locale si a intreprinderilor asociative;
- imbunatatirea conditiilor de viata prin renovarea parcului imobiliar, prin masuri impotriva
poluarii, a vandalismului, prin punerea in valoare a zonelor defavorizate;
- cresterea securitatii persoanelor;
- dezvoltarea comertului si a centrelor de loisir in zonele defavorizate.
Un rol important in elaborarea strategiilor de dezvoltare urbana revine autoritatilor locale a caror
structura a cunoscut un profund proces de evolutie in paralel cu adancirea relatiilor dintre sectorul
public, privat si asociativ. Constrangerile bugetare au redus volumul creditelor disponibile pentru
investitii in zonele urbane iar descentralizarea administrativa a determinat preluarea responsabilitatilor
din ce in ce mai sporite in seama organismelor locale, fara ca acestea din urma sa dispuna de resursele
necesare. Acest lucru, la care se adauga si presiunea fiscala a determinat participarea colectivitatilor
locale la programele de dezvoltare urbana, un rol important revenind parteneriatului intre sectorul
public si cel privat, serviciile prestate in mod exclusiv de catre un singur organism public
diminuandu-se considerabil. Un exemplu in acest sens este oferit de serviciile de invatamant,
transport, comunicatii, distributia energiei, aprovizionarea cu apa, colectarea deseurilor. Cu toate
acestea, presiunea exercitata asupra cheltuielilor bugetare nu se diminueaza avand in vedere
necesitatea solutionarii unor probleme legate de discriminarile sociale, cresterea economica a zonelor
defavorizate, imbunatatirea calitatii mediului. Acestea fac obiectul unor programe si proiecte
elaborate la diferite niveluri decizionale, cu implicarea tuturor celor interesati intr-o mai buna
gestiune urbana.

6.3.2. Preocupari actuale privind problematica dezvoltarii urbane durabile

Prin dimensiunile si importanta efectelor sale, problematica asezarilor urbane constituie tot mai
mult obiectul reglementarilor referitoare la amenajarea si protejarea zonelor locuite in directia
asigurarii dezvoltarii durabile. Totodata, ea se regaseste in sfera preocuparilor unor organisme
internationale sau regionale generand evenimente, programe si actiuni specifice.
Rolul principal in domeniul cooperarii la nivel mondial privind asezarile urbane a fost
asumat de ONU care a consacrat acestei probleme doua reuniuni interstatale: Habitat I (Vancouver,
Canada, 1976) si Habitat II (Istanbul, Turcia, 1996).
Desfasurata din initiativa Consiliului de Administratie al Programului ONU pentru Mediu
(PNUM), conferinta Habitat I a reprezentat prima reuniune interguvernamentala pe aceasta tema,
dezbatand problemele asezarilor umane in corelatie cu cerintele de protejare a mediului.
Principalele documente adoptate au fost: Declaratia de principii, Programul de cooperare
internationala, Recomandari pentru actiuni nationale.
Conferinta Habitat II a urmarit promovarea unei "viziuni pozitive" asupra oraselor secolului XXI
punand accentul pe rolul autoritatilor locale si al descentralizarii actiunilor. In cadrul conferintei
au fost adoptate doua documente: Declaratia de la Istanbul care promoveaza solidaritatea intre
popoare in scopul realizarii dreptului la locuinta si eliminarii discriminarilor si Planul mondial de
actiune care cuprinde un ansamblu de linii directoare si programe de actiune cu angajamentul
guvernelor de a facilita accesul persoanelor la locuinta. Tot cu aceasta ocazie a fost creata Comisia
Natiunilor Unite asupra asezarilor umane (CNUAU) alcatuita din reprezentanti ai colectivitatilor
locale si societatii civile.
In ceea ce priveste spatiul european, preocuparile referitoare la asezarile urbane au fost
materializate prin adoptarea unor importante documente, dintre care pot fi mentionate:
 Tratatul de la Amsterdam (1999) care stabileste dezvoltarea durabila ca un scop al Uniunii
Europene si consolideaza probleme legate de integrare a politicilor urbane nationale in strategia
comunitara;
- Noua reglementare a Fondului Structural (Agenda 2000) care pune accentul pe problematica
zonelor urbane aflate in dificultate, dezvoltarea locala si includerea sociala;
- Angajamentele comunitare decurgand din aderarea la Conventia-cadru privind schimbarile
climatice (1992) si Protocolul de la Kyoto (1997) privind reducerea gazelor cu efect de sera, cu
impact direct asupra activitatilor urbane;
Cel de-al V-lea Program comunitar de activitate privind mediul (1986-2000) care stipuleaza
abordarea integrata a problemelor urbane;
- Recomandarile privind ocuparea fortei de munca si planurile nationale privind ocuparea;
Scheme de dezvoltare a spatiului comunitar (SDEC/ESDP) care subliniaza necesitatea unei
dezvoltari urbane echitabile si policentrice;
Carta Europeana a amenajarii teritoriului, adoptata la 20 mai 1983 la Torremolinos (Spania),
etc.
Strategiile comunitare vizeaza in principal aspecte legate de: ameliorarea calitatii aerului in
zonele urbane, asigurarea calitatii resurselor de apa, reducerea deseurilor, diminuarea zgomotului,
ameliorarea mediului artificial si patrimoniului cultural, utilizarea mijloacelor de transport
ecologice, imbunatatirea performantelor ecologice ale intreprinderilor prin gestionarea durabila a
acestora, imbunatatirea relatiilor dintre asezarile urbane si imprejurimile rurale.
Un moment de referinta in analiza problematicii urbane l-a constituit, in 1997, prezentarea de
catre Comisia Europeana pentru Habitat a documentului intitulat "Problematica urbana -orientari
pentru o dezbatere europeana" - prin care isi afirma intentia de a examina politicile Uniunii
Europene la nivelul zonelor urbane. Totodata, a fost subliniat faptul ca intreg cadrul de actiune in
vederea unei dezvoltari urbane durabile trebuie sa urmareasca asigurarea unui sistem urban echilibrat
in actualele conditii ale mondializarii, proliferarea ghetourilor si legat de acest fenomen,
marginalizarea sociala, protejarea mediului urban, eliminarea presiunilor fiscale excesive,
restructurarea institutiilor locale in directia adaptarii la dinamica mondiala. Actiunile Uniunii
Europene in scopul asigurarii progresului economic al tarilor membre si mai buna utilizare a fortei de
munca vizeaza trei obiective majore si anume:
- afirmarea rolului oraselor ca centre regionale prin promovarea unui sistem urban european,
policentric si echilibrat in care un rol deosebit de important il vor detine actiunile de cooperare;
- promovarea unei economii urbane diversificate, flexibile si competitive, punand accent pe
resursele umane, inovare, dezvoltarea turismului, transporturilor, comunicatiilor cu pastrarea
mediului inconjurator si crearea unei ambiante urbane atractive;
- imbunatatirea rezultatelor economice ale zonelor urbane prin implementarea metodelor moderne
de gestiune urbana.
Instrumentul principal de realizare a acestor obiective il constituie Fondurile structurale insa
politica urbana legata de utilizarea fortei de munca va apartine in intregime organismelor locale.
Pentru perioada 2000-2006, Comisia a propus alocarea a 286,3 miliarde Euro, din care 46,9
miliarde vor fi destinate tarilor candidate la Integrare. Actiunile de dezvoltare urbana vor face parte
integranta din planurile operationale dar nu se vor substitui programelor regionale si vor include un
ansamblu de masuri concrete care sa vizeze indeosebi transportul urban, gestiunea rationala a
energiei, reabilitarea centrelor istorice si infrastructura urbana. Acestea trebuie sa tina seama de
asigurarea unei complementaritati intre diversele zone urbane ale unei regiuni, pe de o parte, dar si intre
zonele urbane si cele rurale. Principalul instrument pentru realizarea unei gestiuni eficiente a spatiului
urban il constituie masurile legislative care sa cuprinda instituirea unor taxe ecologice la care se
adauga actiuni de cooperare intre colectivitatile locale si regionale, pe de o parte, si intre acestea si
Comisia Europeana pe de alta parte. Directiva 85/337/CEE privin evaluarea necesitatii introducerii
unor proiecte publice de durabilitate urbana constituie un instrument util pentru intarirea
certitudinii existentei consultarii publice inaintea aprobarii viitoarelor planuri de dezvoltare. Un
exemplu in acest sens il constituie problematica deseurilor; directivele europene (91/156/CEE,
91/689/CEE, 94/62/CEE) se refera la obligativitatea statelor membre de a stabili cantitatea si originea
diferitelor tipuri de deseuri precum si metodele de gestionare a acestora.
De asemenea, Uniunea Europeana a declansat un puternic dispozitiv de lupta impotriva
poluarii. Potrivit Directivei 96/61/CE, statele membre sunt obligate sa reduca la minim poluarea
survenita in urma activitatii unitatilor industriale aflate in zonele urbane sau in apropiere. Avand la
baza principiul "Poluatorul plateste", sistemul de responsabilitati se va extinde si asupra altor
elemente ale mediului (apa, sol, animale, pasari, zone rurale, paduri, etc).
Un alt domeniu de interes este reprezentat de introducerea celor doua sisteme comunitare: - Eco-
Label si Eco-Management si - Audit (EMAS) care sa creeze conditiile introducerii pe piata a
produselor ecologice si a metodelor de gestiune a mediului. Concepute initial pentru industria
manufacturiera, aceste reglementari s-au extins si asupra altor sectoare, indeosebi in domeniul
serviciilor (turism, transporturi, asigurari, banci, etc). Largirea campului de aplicare al sistemului
EMAS si asupra administratiilor locale contribuie la imbunatatirea politicii de gestiune urbana si la
urmarirea mai riguroasa a respectarii masurilor legislative. In ceea ce priveste patrimoniul natural si
cultural, Programul intitulat "Orasul de maine" propune o serie de masuri referitoare la patrimoniul
cultural, istoric si arhitectural, indeosebi centrele istorice, utilizarea spatiilor verzi, presiunea
exercitata asupra zonelor litorale, protectia civila, alunecarea terenurilor, incendii, securitatea
cladirilor.
 Avand in vedere presiunile crescande exercitate asupra oraselor, intarirea initiativelor locale
constituie un factor esential pentru cresterea calitatii vietii in mediul urban. Apare astfel necesitatea
coordonarii actiunilor atat in plan vertical intre diferite niveluri de decizie cat si orizontal intre
diferitele organisme locale iar obiectivele urmarite vizeaza: o mai buna informare a colectivitatilor
locale si a celorlalti responsabili de politica urbana in legatura cu actiunile si reglementarile Uniunii
Europene; promovarea zonelor functionale din interiorul oraselor; intarirea democratiei locale, a
parteneriatului intre sectorul public si cel privat; antrenarea locuitorilor orasului in solutionarea
problemelor. Toate aceste obiective urmaresc in esenta progresul economic si reducerea decalajelor
regionale, imbunatatirea calitatii in mediul urban, coeziunea sociala atat pentru statele membre cat si
pentru tarile candidate la integrarea europeana.
Tot in sfera preocuparilor legate durabilitatea urbana se inscrie si cea de-A Treia Conferinta
Europeana a Municipiilor si Oraselor Durabile desfasurata in perioada 9-12 februarie 2000 la
Hanovra care a reunit 250 de lideri municipali din 36 de tari europene si regiuni vecine pentru a
evalua progresul realizat in transformarea durabila a municipiilor si oraselor si pentru a cadea de acord
asupra directiilor si eforturilor de la inceputul secolului 21 in aceasta directie.
Prin semnarea Cartei Municipiilor si Oraselor Europene pentru Durabilitate (Carta Aalborg), a
fost incredintata autoritatilor locale angajarea in Agenda 21 Locala sau in alte procese de planificare
pentru dezvoltarea durabila si alaturarea la Campania Municipiilor si Oraselor Europene Durabile, care
pana acum era coordonata in comun de Consiliul Municipalitatilor si Regiunilor Europene (CEMR),
Euromunicipalitati, reteaua Municipalitatilor Sanatoase a Organizatiei Mondiala a Sanatatii,
Consiliul International pentru Initiative Locale de Mediu (ICLEI) si Organizatia Oraselor Unite
(UTO) in cooperare cu Comisia Europeana si Grupul ei de Experti in Mediu Urban. Cu acest prilej,
650 de autoritati locale si regionale din 32 de tari din Europa s-au angajat pentru durabilitate locala si
pentru Campanie prin semnarea Cartei Aalborg, populatia reprezentata de toti participantii la
Campanie depasind 130 de milioane de cetateni europeni.
Luandu-se ca punct de orientare Planul de Actiune de la Lisabona, au fost elaborate
Principii si valori ale Actiunii Locale pentru Durabilitate, dintre care pot fi mentionate:
- unirea tuturor eforturilor in directia actiunilor pentru mai multa egalitate sociala si dreptate,
impotriva saraciei si excluderii sociale si pentru un mediu sanatos;
- transformarea resursele naturale in bunuri si servicii ce satisfac necesitatile umane si sociale,
eficiente din punct de vedere social si ecologic, evitand consumul inutil de resurse
neregenerabile;
- impartirea responsabilitatii pentru dezvoltarea durabila;
- implicarea cetatenilor in parteneriate la toate nivelele factorilor guvernamentali si locali,
inclusiv ONG-urilor.
 De asemenea, s-a precizat ca largirea Uniunii Europene si politica parteneriatului Euro-
Mediteranean sunt binevenite si s-a ajuns de comun acord la necesitatea sprijinirii integrarii
europene pentru a realiza o coeziune economica si sociala pe durata procesului de aderare, pentru a
atinge standardele sociale si de mediu, aceasta reprezentand o pre-conditie pentru comunitati
durabile si o societate pasnica.
Mediul urban se confrunta in prezent cu o serie de probleme legate de saracie si somaj, conditii
inadecvate de munca si viata, poluarea aerului, zgomot si aglomerare, degradarea terenului si a
habitatelor, diminuarea resurselor de apa potabila la care se adauga cele cu care se confrunta orasele
din Europa Centrala si de Est care trebuie sa rezolve si problemele mostenite din trecut, accesul
inegal la resurse si putere pe perioada tranzitiei marind considerabil diferentele din interiorul
societatii. In acest context, planificarea municipala integrata, dezvoltarea compacta a orasului,
reabilitarea zonelor urbane si industriale, utilizarea eficienta a terenului si a altor resurse naturale,
transportul local si managementul energiei si de asemenea, lupta impotriva somajului, a excluderii
sociale si a saraciei reprezinta domenii cheie ale managementului urban pentru durabilitate.
Liderii municipali europeni prezenti la Conferinta de la Hanovra s-au angajat in introducerea
indicatorilor pentru durabilitate locala, conform carora vor fi stabilite tinte, vor fi monitorizate
progresele si se va intocmi un raport al realizarilor. De asemenea, se va oferi asistenta municipiilor si
oraselor care se afla in situatii exceptionale, cum ar fi dezastre naturale sau perioade de dupa razboi.
O atentie deosebita va fi acordata administratiilor locale care au nevoie sa fie intarite in foarte
multe tari si carora trebuie sa li se atribuie responsabilitati si putere pe masura, precum si surse de
venit adecvate. In schimb, administratia locala ar trebui sa adopte noi scheme de conducere si sa lucreze
intr-un mod democratic, participativ si transparent, sa lupte impotriva oricarei forme de coruptie.
Totodata, s-a stabilit faptul ca exista numeroase bariere ce limiteaza in prezent eforturile in
directia dezvoltarii urbane pe principii durablile. Acestea se refera la faptul ca:
- in citeva tari europene administratia locala este slaba si nu are suficienta autoritate, primind
responsabilitati fara a a avea venituri adecvate;
s-a ajuns la o piata interna fara sa se stabileasca preturi care sa reflecte costurile reale, inclusiv
costurile sociale si de mediu. Subventii inadecvate ofera inca motivatii gresite;
- progresul si succesul sunt inca masurate in termeni de crestere economica in loc de termeni ai
durabilitatii;
- pietele financiare, care guverneaza circuitul capitalului si investitiile, nu sunt controlate in mod
democratic.
Pe de alta parte, dezvoltarea fara precedent a tehnologiei si schimbarile rapide cauzate de
inovatia tehnologiei informationale vor afecta profund modul de viata al cetatenilor, modul in care
orasul in sine functioneaza si felul in care cetatenii se identifica cu orasul lor.
 S-a mai afirmat faptul ca standardul de viata european este atins partial prin exploatarea celor
dezavantajati. In acest sens, exploatarea fortei de munca ieftina si a naturii in tarile in curs de
dezvoltare trebuie sa constituie o problema importanta pentru toate orasele si municipiile europene daca
vor ca "amprentele lor ecologice" de exemplu, cererea de resurse din alte parti ale lumii, sa fie reduse.
Distorsiunile economice, degradarea terenului, persecutiile politice, razboaiele si conflictele civile sunt
cauzele migratiei catre orasele Europei, care trebuie sa ofere servicii, infrastructura si integrare sociala
a populatiei in continua crestere.
La nivel european si national, integrarea preocuparilor pentru mediu in toate domeniile in care
se elaboreaza politici reprezinta un obiectiv important recunoscut prin concluziile Consiliului
European de la Cardiff (1998) si de celui de la Helsinki (1999). Propunerea Comisiei Europene de a
exista la nivelul comunitatii un cadru de cooperare pentru a promova dezvoltarea (COM [1999] 557
final) reprezinta baza pentru sprijinul continuu al Comisiei pentru Campania Municipiilor si
Oraselor Europene Durabile, care ar trebui in continuare coordonata prin asociatii si retele ale
autoritatilor locale in cooperare si in parteneriat cu Comisia.
Intr-o economie duala cu tendinte spre globalizare si regionalizare, orasele au nevoie de
sporirea influentei lor asupra modului in care micro-economia locala se poate implica in
dezvoltarea durabila. Acestea ar trebui sa reflecte mai puternic impactul global al actiunilor locale.
Cantitatea de cunostinte fara precedent, capacitatea de inovatie si noile tehnologii pot fi o sansa
pentru orase ca centre de inovatie si solutii.

6.3.3. Principiile unei politici de amenajare durabila a teritoriului

In contextul integrarii economice si al globalizarii, actiunile de amenajare a teritoriului pot

genera, pe lânga impulsurile privind cresterea economica, si impacturi negative asupra mediului si
asupra coeziunii sociale, existand riscul de a se dezvolta numai insule de crestere în jurul
metropolelor, iar alte zone, cu orase de marime variabila, sa fie deconectate de la procesul de
crestere. In aceste conditii, politica de amenajare a teritoriului trebuie sa urmareasca realizarea unui
model policentric de crestere si de dezvoltare, cuprinzand mai multe zone de cresteri semnificative,
indeosebi cele situate la periferie. O dezvoltare policentrica poate contribui, de asemenea, la
reducerea presiunilor asupra mediului, dar si a tensiunilor sociale ducand astfel la stabilizarea
structurilor democratice. Simpla reproducere a unui model de centru - periferie la scara continentala ar
fi distructiva atât pentru centru cât si pentru periferii si nu ar corespunde istoriei dezvoltarii "armaturii
urbane". O integrare a acestei armaturi urbane în cadrul unor areale mai largi reprezinta o conditie
prealabila pentru noile procese de consolidare a periferiilor ceea ce ar dezvolta pe termen lung
armatura urbana si ar transforma-o intr-un demers competitiv.
 Pe langa metropole, "orasele-porti" care asigura legaturile si schimburile inter si intra-
continentale (de exemplu orasele portuare si aeroportuare, orasele târguri si orasele culturale),
constituie premisa unui model policentric de crestere la scara mondiala. În vreme ce "orasele-porti" s-
au dezvoltat în trecut cu deosebire în lungul zonelor de coasta, in prezent, oportunitatile se
contureaza sub efectul noilor coridoare de transport rolul acestora fiind de a asigura legaturi intre
spatiile metropolitane. Pe de alta parte, intensificarea schimburilor între zone foarte îndepartate unele
de altele face necesara o reconsiderare a organizarii sistemelor de transport avand in vedere ansamblul
posibilitatilor, alte itinerarii, în relatie mai ales cu modurile de transport mai putin utilizate astazi.
In acest context, principiul director trebuie sa fie opolitica de amenajare a spatiului urban
orientata catre crestere, sprijinita pe o mai mare integrare cu politica regionala, pe o cooperare mai
sustinuta cu sectorul privat si luând în considerare exigentele protectiei mediului prin intermediul unor
suficiente studii de impact asupra mediului. Dezvoltarea noilor tehnologii de comunicare ar putea, de
asemenea, sa contribuie la consolidarea schimburilor de informatii si cunostinte intre diverse areale
urbane.
Un rol important in politica de amenajare a spatiului urban revine sectorului privat, forta
motrice importanta a dezvoltarii sociale, si în mod egal a dezvoltarii teritoriale, una dintre sarcinile
amenajarii teritoriului constand in furnizarea unei perspective de dezvoltare prospectiva si
garantarea unei securitati în termen de amenajare investitorilor privati. În plus, politica amenajarii
teritoriului va trebui sa contribuie, împreuna cu politicile sectoriale adecvate, la cresterea
atractivitatii municipalitatilor si regiunilor pentru investitii private la nivel local si regional. Marile
proiecte finantate în sistem privat vor trebui puse în acord cât mai curând posibil cu obiectivele
globale ale amenajarii fiecarei regiuni. De exemplu, caile ferate de mare viteza si punctele lor
nodale, aeroporturile, centrele de congrese si conferinte pot constitui o importanta dinamica a
progresului economic contribuind astfel la o dezvoltare teritoriala echilibrata, cu conditia unei
amenajari prospective adaptate. In aceste conditii, administratiile implicate trebuie sa asigure
obtinerea unor rezultate pozitive din efectul multiplicator al marilor proiecte, amenajarea urbana
contribuind astfel la atenuarea concurentei între colectivitatile locale si, pe aceasta baza, la
ameliorarea climatului investitional.
Ca urmare a insuficientei disponibilitati a finantelor publice de a satisface nevoile societatii, mai
ales în domeniul infrastructurilor tehnice si sociale, ca si al serviciilor care le sunt asociate, importanta
investitiilor private în domeniul realizarii obiectivelor dezvoltarii teritoriale ar trebui sa creasca in
viitor cu conditia ca parteneriatul public-privat sa fie sustinut în sectoarele care erau în trecut limitate
la activitatile publice. Este vorba în special de mai multe tipuri de infrastructuri si de servicii
(transporturi, telecomunicatii, sanatate, educatie etc.) dar si de domeniul dezvoltarii locale. În afara de
aportul capitalurilor private, acest parteneriat ar putea permite completarea serviciilor publice care
asigura functiuni esentiale.
O conditie importanta pentru succesul parteneriatelor public-privat rezida în eficacitatea
structurilor administrative, nu numai a celor la nivel national, ci si la nivel regional si local, care
trebuie sa fie în masura sa determine un cadru pentru interesele private si sa însoteasca eficient
punerea în practica a proiectelor.
In cadrul unei dezvoltari urbane mai echilibrate si durabile totodata, un rol deosebit revine
sectorului locuirii datorita functiunii sale în cadrul societatii, a importantei cantitative si a efectelor sale
multiplicatoare asupra economiei si fortei de munca. Cresterea economica si evolutia demografica
au drept consecinta modificarea cererii în materie de locuinte nu numai cantitativ si calitativ, dar si în
privinta localizarii teritoriale. Construirea de locuinte care reprezinta, împreuna cu renovarea si
modernizarea fondului existent, unul dintre sectoarele de investitii cele mai importante ale economiei,
este finantata pe scara foarte larga de sectorul privat, volumul de capital privat mobilizat depasind de
mai multe ori pe cel al subventiilor. Ajutorul acordat constructiei de locuinte are o importanta nu numai
în ceea ce priveste politica locuirii sau politica regionala, ci si în ceea ce priveste politica de constituire
a patrimoniului.
Avand in vedere aceste considerente, elaborarea unor strategii de amenajare durabila a
spatiului urban trebuie sa aiba in vedere respectarea unor principii de dezvoltare durabila si
echilibrata din punct de vedere teritorial:
a) Promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltari socio-economice
echilibrate si îmbunatatirea competitivitatii - deciziile si investitiile in amenajarea urbana trebuie
orientate prin raportare la un model de dezvoltare policentrica, atât la nivel local cât si la nivel
national si regional. Aceasta presupune ca atractivitatea, în materie de investitii economice, a
metropolelor dar si a celorlate orase va trebui sa fie îmbunatatita, iar cea a zonelor urbane ramase in
urma din punct de vedere structural va trebui întarita. Aceasta se refera în special la regiunile cu
industrie veche si la zonele situate in apropierea marilor orase. În acest scop, municipalitatilor
trebuie sa li se dea posibilitatea sa practice o politica activa a amenajarii teritoriului iar conditiile
necesare pentru aceasta se refera la existenta colectivitatilor teritoriale si a unui standard ridicat al
practicilor administrative si al politicii aplicate, concomitent cu întarirea implicarii în procesul de
amenajare a cetatenilor si a grupurilor societatii.
b) Incurajarea dezvoltarii functiilor urbane prin îmbunatatirea relatiilor dintre zonele
urbane si rurale - Sistemele urbane si functiile acestora, inclusiv centrele urbane de marime mica si
mijlocie trebuie sa fie dezvoltate în asa fel încât accesul regiunilor rurale la functiunile urbane sa fie
înlesnite. Constituirea si întarirea retelelor de orase amelioreaza complementaritatea intre orase,
contribuie la cresterea economiile de scara si sinergie, favorizeaza specializarea si determina
beneficii prin intermediul concurentei economice, evitând totodata obstacolele. Parteneriatele oras-
sat vor indeplini astfel un rol din ce în ce mai important, mai ales în domeniul unei structuri
echilibrate a armaturii urbane, al dezvoltarii retelelor de transporturi publice, al revitalizarii si
diversificarii economiei zonelor rurale, al cresterii productivitatii infrastructurilor, al dezvoltarii
spatiilor de agrement pentru populatiile urbane, al protectiei si valorificarii patrimoniului natural si
cultural.
c) Promovarea unor conditii de accesibilitate mai echilibrate — Realizarea unei politici de
amenajare urbana echilibrata din punct de vedere regional va asigura o mai buna interconexiune a
oraselor mici si mijlocii, ca si a spatiilor rurale la principalele axe si centre de transport (cai ferate,
autostrazi, porturi, aeroporturi, centre intermodale) si eliminarea disfunctionalitatilor în materie de
legaturi intraregionale. In contextul cresterii permanente a fluxurilor de trafic, este necesara
dezvoltarea unor strategii integrate care sa ia în considerare diferitele moduri de transport si, în
acelasi timp, sa fie in concordanta cu imperativele amenajarii. Un exemplu in acest sens l-ar putea
constitui luarea în considerare a impactului mai redus asupra mediului al caii ferate, al cailor
fluviale si al transportului maritim.
d) Facilitarea accesului la informatie si cunoastere - Aparitia societatii informationale
constituie in prezent fenomenul cel mai semnificativ al remodelarii societatii globale si a
structurilor sale teritoriale. O atentie deosebita trebuie acordata tuturor regiunilor pentru ca accesul
la informatie sa nu fie limitat de constrângeri fizice sau de alta natura. In aceste conditii, eforturile
ar trebui indreptate catre îmbunatatirea retelelor de telecomunicatii, promovarea conexiunilor la
nivel national si regional între furnizorii de informatie si utilizatorii potentiali, cum ar fi parcurile
tehnologice, institutele de transfer de tehnologie, centrele de cercetare si de formare etc., crearea de
banci de date regionale în linie (produse, instructiuni, turism etc.). Toate aceste preocupari vor
contribui la imbunatatirea comunicarii interregionale si la asigurarea interconexiunilor acestora cu
economia globala.
e) Reducerea degradarii mediului - Problemele de mediu care decurg dintr-o coordonare
insuficienta a politicilor sectoriale sau din deciziile locale trebuie sa fie anticipate si contracarate. În
aceasta perspectiva, politica de amenajare urbana trebuie sa acorde o atentie deosebita practicilor
agricole si silvice mai putin distrugatoare, promovarii sistemelor de transport si de energie care sa
favorizeze mai mult mediul ambiental, regenerarea zonelor urbane degradate si reabilitarea
acestora, regenerarea mediului din zonele afectate de activitati industriale poluante si de vechile
zone militare, ca si controlului suburbanizarii.
f) Valorificarea si protectia resurselor si patrimoniului natural - Resursele naturale
contribuie nu numai la asigurarea echilibrului ecosistemelor, dar si la atractivitatea regiunilor, la
valoarea lor recreativa si la calitatea generala a vietii. Amenajarea teritoriului are de asemenea
sarcina de a contribui la reconstituirea retelelor ecologice. În acest context, trebuie acordata o
atentie deosebita spatiilor si suprafetelor sensibile si de mare valoare ecologica. Pentru a atinge
acest obiectiv, trebuie identificate diverse elemente ecologice cum ar fi zonele de proximitate
naturala, resursele de apa, climatele terapeutice, zonele industriale dezafectate care trebuie
amenajate.
g) Valorificarea patrimoniului cultural ca factor de dezvoltare — Respectarea acestui
principiu ar putea contribui la cresterea atractivitatii locale si regionale pentru investitori, pentru
turism si populatie, reprezentand un factor important de dezvoltare economica care contribuie astfel
în mod semnificativ la întarirea identitatii locale. Amenajarea teritoriului va trebui sa contribuie la o
gestiune integrata a patrimoniului cultural înteleasa ca un proces evolutiv care protejeaza si
conserva patrimoniul luând în considerare nevoile societatii moderne. Identificarea monumentelor
reprezentative pentru diverse scolile si curente artistice constituie un punct de plecare in elaborarea
unor concepte comune în materie de conservare, de restaurare si de utilizare a patrimoniului
cultural. În numeroase tari, exista o serie de elemente ale patrimoniului cultural si istoric care,
datorita miscarilor si evenimentelor istorice ca si modificarii frontierelor, apartin patrimoniului nu
numai uneia ci mai multor natiuni si grupuri religioase. In acest sens, amenajarea teritoriului trebuie
sa contribuie la conservarea si respectarea memoriei tuturor nationalitatilor si grupurilor religioase,
valorificând patrimoniul cultural specific.
h) Promovarea unui turism durabil - Amenajarea urbana trebuie sa aiba în vedere utilizarea
oportunitatilor de dezvoltare care decurg din turism, mai ales în cazul regiunilor defavorizate. Vor
trebui promovate, cu prioritate, forme ale turismului durabil. In acest context, un rol deosebit revine
politicilor de dezvoltare teritoriala si urbana in care se manifesta necesitatea cunoasterii aprofundate
a ecosistemelor si locurilor cu potential turistic in paralel cu utilizarea unor noi instrumente si
proceduri de control al traficului turistic.
i) Limitarea preventiva a efectelor catastrofelor naturale - In conditiile in care catastrofele
naturale, cum ar fi cutremurele de pamânt, uraganele, inundatiile, avalansele, alunecarile de teren etc.
sunt cauza unor pagube considerabile cu consecinte grave pentru viata si sanatatea persoanelor, pentru
economie, pentru structurile urbane si pentru peisaje, politica de amenajare a spatiului urban trebuie sa
includa masuri preventive cu scopul de a limita amploarea pagubelor si a face armatura urbana mai
putin vulnerabila.
Ca urmare a aplicarii acestor principii in amenajarea urbana, orasele vor deveni mai atractive
asigurandu-se astfel un echilibru intre interesele comunitatii si exigentele mediului natural
contribuind totodata la integrarea zonelor ramase in urma in dezvoltarea de ansamblu a teritoriului.
De asemenea, politica de amenajare urbana trebuie sa cuprinda si masuri care sa vizeze
dezvoltarea unor strategii adaptate la contextul local tinand cont de consecintele restructurarilor
economice, limitarea tendintelor de suburbanizare prin afectarea terenurilor pentru constructii în orase,
dezvoltarea tehnicilor de constructie care economisesc teren, amenajarea de terenuri pentru constructie
în apropierea cailor de acces la autostrazi si noduri de autostrazi. Totodata, politica de dezvoltare a
cartierelor centrale ale oraselor trebuie sa urmareasca ameliorarea calitatii vietii locuitorilor inclusiv
prin actiuni de conservare a patrimoniului natural si construit precum si prin crearea de noi spatii verzi
si ecosisteme existente. In acelasi timp, amenajarea urbana are drept sarcina sa reabiliteze mediul
vechilor situri industriale si militare si sa le faca disponibile pentru alte utilizari. Masurile de amenajare
prevazute pentru zonele urbane trebuie sa se aplice si aici pentru a crea un mediu atractiv pentru
investitori iar diversificarea economica va trebui sa fie realizata prin regenerarea mediului în zonele
care au fost afectate de activitati industriale poluante, a regiunilor industriale, mai ales prin
intermediul furnizarii de servicii, recalificarea si formarea continua a muncitorilor ramasi fara locuri
de munca precum si prin dezvoltarea unor tehnopoli si a unor centre tehnologice cu scopul de a
favoriza transferul de tehnologie si crearea de noi întreprinderi care sa foloseasca tehnologiile
avansate.
Nu in ultimul rand, regenerarea zonelor urbane degradate, includerea grupurilor sociale în
interiorul structurii urbane, mai ales în marile orase unde zonele de excludere sociala sunt tot mai des
intalnite, gestiunea prudenta a ecosistemului urban, cu deosebire în ceea ce priveste apa, energia si
deseurile precum si dezvoltarea mijloacelor de transport care sunt în acelasi timp eficiente si nu
afecteaza mediul vor contribui la asigurarea unui mediu echilibrat pentru generatiile prezente dar si
pentru cele viitoare. In cadrul acestui demers, un rol important il va avea înfiintarea unor organisme de
planificare interregionale pentru coordonarea amenajarii între diferitele orase si municipii.
 Adoptarea acestor principii in amenajarea zonelor urbane va contribui in mod semnificativ la
crearea si dezvoltarea unor areale urbane durabile si echilibrate din punct de vedere economic, social,
cultural si teritorial.

6.3.4. Asigurarea unui „Profil durabil comunitatilor locale - Sistemul de Indicatori

Economici Comuni

Realizarea unui set european comun de indicatori ai dezvoltării durabile locale a pornit de la o
initiativă comună a Comisiei Europene, Agentiei Europene de Mediu si a Grupului de Experti privind
Mediul Urban creat în 1991 de către Comisia Europeană. Acest demers a avut drept scop încurajarea
comunitătilor locale europene de a folosi indicatorii comuni pentru a măsura progresele înregistrate in
realizarea unei dezvoltări durabile locale si a fost realizat în strânsă colaborare cu autoritătile locale
din intreaga Europa. Cu alte cuvinte, sistemul se bazează pe un set comun de indicatori integraţi,
fiecare indicator reflectând interacţiunea dintre aspectele de mediu şi cele sociale şi este conceput să
măsoare progresul spre sau dinspre dezvoltarea durabilă, concentrându- se asupra schimbării de-a
lungul timpului şi asupra identificării tendinţelor şi direcţiilor mai degrabă decât asupra măsurătorilor
absolute.
Autorităţile locale din intreaga Europa sunt încurajate să participe la iniţiativa de
monitorizare prin adoptarea Indicatorilor Europeni Comuni şi integrarea lor în sistemele de
management municipale existente şi să contribuie activ la dezvoltarea viitoare a acestui set de
indicatori. Această participare ar trebui să se bazeze pe acceptarea faptului că Indicatorii Comuni
Europeni sunt concepuţi pentru a fi complementari oricăror indicatori definiţi local sau naţional şi că
angajarea în această iniţiativă europeană de monitorizare a dezvoltării durabile nu reprezintă un
substitut pentru continuarea altor procese active, la fel de importante, cum ar fi lucrul în parteneriat cu
alte categorii interesate, de exemplu locuitorii acestor oraşe, ONG-urile sau comunitatea de afaceri,
împărţirea responsabilităţii pentru monitorizare şi alte acţiuni ce contribuie la dezvoltarea durabilă.
Contextul politicii europene care a dus la această iniţiativă este legat de cel de-al 5-lea
Program de Acţiune pentru Mediu şi a Acordurilor de la Rio, în 1992, Carta de la Aalborg în 1994,
Raportul Oraşelor Europene Durabile în 1996 şi Comunicatul Dezvoltării Durabile Urbane în UE: un
cadru de acţiune, în 1998. La Summit-ul de la Rio în 1992, la câteva luni după adoptarea celui de al 5-
lea Program de Acţiune pentru Mediu, Comunitatea Europeană şi statele membre au semnat protocolul
Agendei 21 in care, la capitolul 28 se stipulează că "până în 1996 autorităţile locale din fiecare ţară
trebuie să iniţieze un proces consultativ cu populaţia şi să obţină un consens în ceea ce priveşte
Agenda 21 pentru comunităţile lor". Comisia Europeană s-a dedicat ea însăşi promovării Agendei
Locale 21 ca parte integrantă a angajamentelor luate la Rio.
Grupul de Experţi privind Mediul Urban a fost înfiinţat de Comisia Europeană în 1991 pentru
a determina modul în care strategiile viitoare de planificare a utilizării terenurilor şi a oraşelor pot
încorpora obiective de mediu precum şi pentru a oferi Comisiei o bază pentru a dezvolta
dimensiunea mediului urban în cadrul politicii comunitare de mediu. În 1993, Grupul de Experti
împreună cu Comisia Europeană au lansat Proiectul Oraşe Durabile. Grupul de Experti a fost
relansat în 1999, ca urmare a adoptării Comunicarii privind Dezvoltarea Urbană Durabilă în Uniunea
Europeană: un cadru de acţiune (COM(98)605) care sa ofere consultanţă şi asistenţă pentru
dezvoltarea politicii la nivel european şi a instrumentelor în domeniul de activitate referitor la
comunicare. A fost, de asemenea, subliniat faptul ca o condiţie importanta pentru dezvoltarea
durabila este necesitatea măsurarii impactului activităţilor urbane şi monitorizarea progresului
către Agenda 21, ea insăşi o componentă importantă a procesului început la Rio. Carta de la Aalborg
(1994) reflectă aceste nevoi cerand autorităţilor locale semnatare să pregătească planuri locale de
acţiune în direcţia dezvoltării durabile şi stabilirii sistemelor şi procedurilor de monitorizare şi
raportare a progresului înregistrat. Carta de la Aalborg subliniază necesitatea de a utiliza indicatorii
privind "durabilitatea sistemelor urbane" in cadrul procesului de control şi de elaborare a politicii, în
timp ce Planul de Acţiune de la Lisabona (1996) menţionează utilizarea indicatorilor dezvoltării
durabile pentru descrierea stării actuale şi măsurarea dezvoltarii.
Raportul Oraşelor Europene Durabile (1996) promovează utilizarea indicatorilor pentru a
măsura progresul spre dezvoltarea durabilă, subliniind nevoia de concentrare nu doar asupra
indicatorilor dezvoltării durabile fizice ci şi de a lucra pentru obţinerea unor indicatori ai
durabilităţii stilului de viaţă care să realizeze o reconciliere între durabilitatea fizică şi bunăstarea
socială.
Prin Comunicarea privind Dezvoltarea Durabilă Urbană în UE: un Cadru de Actiune (1998
COM (98)605), Comisia Europeană a semnalat importanţa unei evaluări corespunzătoare a activităţilor
existente şi a celor planificate pentru a sprijini dezvoltarea durabilă locală şi nevoia de a explora
metodele de monitorizare a progresului în ceea ce priveşte Agenda Locală 21. Mai mult decât atât,
Comunicarea a identificat reducerea impactului activităţilor urbane asupra mediului drept un
obiectiv al politicii generale, ceea ce înseamnă necesitatea de a găsi modalităţi de a măsura acest impact
şi de a lega reducerea impactului asupra mediului de procesele Agendei Locale 21.
In paralel cu evoluţia politicii europene, au apărut solicitări de la nivel local pentru
indicatori "standard" care să permită un anumit grad de comparaţie între diferite oraşe şi municipii, ca o
completare la indicatorii "specifici" legaţi de problemele şi obiectivele locale şi care variază de la o
localitate la alta. Mai mult, Federaţia Mondială a Oraşelor Unite a facut recent apel la "un
parteneriat vertical" între autorităţile locale pe de o parte şi organisme cum ar fi Comisia
Europeană pe de altă parte, privind utilizarea indicatorilor.
Dezvoltarea unui profil al dezvoltării durabile locale si elaborarea unor Indicatori Comuni
Europeni reprezintă o iniţiativă de monitorizare pentru a soluţiona nevoile identificate mai sus. Ea se
adaugă şi consolidează experienţa existentă prin valorificarea rezultatelor altor proiecte relevante,
permiţând trecerea la practici noi, mai interesante, de monitorizare.
Iniţiativa de monitorizare se doreşte a sprijini autorităţile locale în efortul lor către o
dezvoltare durabilă, a oferi informaţii obiective şi comparabile în ceea ce priveşte progresul către o
dezvoltare durabilă în întreaga Europă. Din perspectiva autorităţilor locale, iniţiativa de
monitorizare va oferi un instrument practic de cuantificare a progresului realizat către o dezvoltare
durabilă, care să permită dezvoltarea de procese şi iniţiative locale de promovare a durabilităţii
precum şi o înţelegere a modului în care comunitatea locală evoluează în relaţie cu ceilalţi,
permiţându-i să îşi recunoască punctele forte şi punctele slabe.
Mai mult decât atât, iniţiativa de monitorizare va duce la creşterea numărului de activităţi şi
instrumente utilizate pe plan european pentru sprijinirea şi încurajarea eforturilor de la nivel local si va
servi ca un instrument de evaluare pentru iniţiative de genul European Sustainable City Award Scheme
(Schema de Premiere a Oraşelor Europene Durabile) şi continuarea acesteia, precum şi a Bazei de
Date a Bunelor Practici în Managementul Urban şi Dezvoltarea Durabilă, permiţând o identificare mai
obiectivă a bunelor practici la nivel european. Având la dispoziţie informaţii comparabile care să le
permită măsurarea progresului şi identificarea tendinţelor, autorităţile locale vor obţine beneficii mai
mari de la aceste activităţi şi instrumente.
Pentru dezvoltarea acestei iniţiative de monitorizare au fost utilizate o serie de principii şi
ipoteze, care au raspuns la urmatoarele intrebari: Ce reprezintă indicatorii dezvoltării durabile
locale?, Cum pot fi obţinute practici de monitorizare mai bune? şi Cum se poate realiza
comparaţia?.
Principala idee care a stat la baza initierii acestui demers a fost aceea că un oraş durabil este
mai mult decât un simplu oraş cu un mediu curat. De aceea, indicatorii pentru dezvoltare durabilă
locală trebuie elaborati dincolo de indicatorii tradiţionali de mediu si se vor situa dincolo de
abordarea sectorială, unde indicatorii "dezvoltării durabile" sunt percepuţi ca indicatori separaţi de
mediu, economici şi ai aspectelor sociale, fără să reflecte şi legăturile dintre aceste domenii. Pentru a
face un progres real spre realizarea de practici de monitorizare mai noi şi mai bune, s-a considerat
necesar să se identifice cativa indicatori reprezentativi pentru dezvoltarea durabilă locală, de exemplu,
indicatori integraţi care să reflecte interacţiunea dintre mediu, aspectele sociale şi cele economice. Dat
fiind faptul că acest exerciţiu se realizează pentru a obţine practici de monitorizare mai noi şi mai bune,
s-a considerat de asemenea că definirea indicatorilor trebuie să se facă pe baza
dezvoltării actuale şi că în acest fel este posibil să apară necesităţi noi legate de colectarea datelor.
Prin urmare, identificarea acestor necesităţi de colectare a informaţiilor a fost percepută ca un pas
necesar în procesul de dezvoltare a practicilor curente, şi nu ca o constrângere de a introduce noi
indicatori integraţi. Comparaţia este percepută ca fiind în principal bazată pe măsuri relative, adică în
ce masură au avut loc schimbări de-a lungul timpului şi mai degrabă pe identificarea tendinţelor şi
direcţiilor decât pe măsuri absolute. De aceea, ceea ce se compara de fapt este mai curând "progresul
făcut" decât "starea de fapt". Ipoteza de la s-a pornit a fost aceea că toate comunităţile locale şi fiecare
în parte pot realiza o dezvoltare durabilă, indiferent de punctul de unde pornesc şi de aceea lungimea
acestui drum, este irelevantă, într-un anumit sens. Ceea ce contează este ca acţiunile ce se vor
intreprinde să fie in direcţia cea bună. De aceea, noua iniţiativă de monitorizare este concepută pentru
a măsura progresul spre o dezvoltare durabilă.
Responsabil pentru dezvoltarea acestei iniţiative de monitorizare a fost un grup de lucru al
Grupului de Experţi privind Mediul Urban. Sarcinile acestui grup de lucru au inclus:
- analiza indicatorilor urbani şi a metodelor de evaluare a impactului ecologic realizate în cadrul
altor proiecte;
- evaluarea lor pentru utilizarea la nivelul întregii Europe şi relevanţa lor pentru dezvoltarea
durabilă locală;
- propuneri pentru un set comun de indicatori ai dezvoltării durabile locale corelaţi cu impactul
ecologic.
Pornind de la analiza indicatorilor urbani, Grupul de Lucru a identificat "prima propunere
pentru un set comun de indicatori privind dezvoltarea durabilă locală". Această listă care include 18
indicatori a fost subiectul unei perioade de consultări, ulterior, fiind elaborata o a doua propunere
constand în 20 de indicatori pe care au adresat-o Grupului Autorităţilor Locale. Iniţiativa de
monitorizare "Către un profil al Dezvoltării Durabile Locale - Indicatori Comuni Europeni" a fost
finalizată în Decembrie 1999 pentru lansarea sa oficială şi adoptarea pe baze voluntare de către
autorităţile locale europene la cea de a treia Conferinţă Europeană a Oraşelor Durabile ce a avut loc la
Hanovra în februarie 2000.
Printre indicatorii principali (obligatorii) stabiliti cu acest prilej, se numara: satisfacţia
cetăţenilor faţă de comunitatea locală, satisfacţia generală a locuitorilor privind diversele trăsături ale
oraşului, contribuţia locală la schimbările climatice, emisiile de CO2 pe termen lung, mobilitatea
locală şi transportul pasagerilor, distanţele zilnice de transport al pasagerilor şi modalităţile de
transport, existenţa spaţiilor verzi publice şi a serviciilor locale precum si accesul cetăţenilor la
spaţiile verzi locale din vecinătate şi serviciile de bază.
De asemenea, au fost stabiliti si indicatori aditionali (optionali) referitori la: transportul
copiilor la şi de la şcoală, modalitatea de transport folosită de copii pentru transportul dintre şcoală
şi casă, managementul durabil al autorităţilor locale şi economiei locale, numarul organizaţiilor
publice şi private care adoptă şi utilizează proceduri de management social şi de mediu, poluarea
sonoră, calitatea aerului în localitate, numărul de zile cu aer de bună calitate şi sănătos, numărul
populaţiei expuse la un nivel periculos al zgomotului, produsele care promovează dezvoltarea
durabilă, numărul de produse organice, eco-etichetate din totalul consumului, utilizarea durabilă a
terenului, refacerea şi protecţia terenului şi a parcelelor în oras.
Sintetizati, acesti indicatori impreuna cu aspectele pe care le evidentiaza sunt prezentati in
tabelul nr.6 .1. Ca urmare a prelucrarii acestor informatii, se poate realiza un diagnostic al starii de
sanatate a orasului precum si etapa in care acesta se afla in dezvoltarea durabila, putand fi
evidentiate aspecte legate de:
- accesul tuturor locuitorilor la servicii de baza adecvate şi accesibile, de exemplu, educaţie, loc de
muncă, energie, sănătate, locuintă, perfecţionare profesională, transport (egalitate şi integrare
socială);
- participarea tuturor sectoarelor comunitătii locale la procesul de luare a deciziilor şi de
planificare locală;
- satisfacerea nevoilor locale, de la producţie la consum şi deşeuri precum si a celor care nu
pot fi realizate pe plan local într-un mod corespunzător cu dezvoltarea durabilă;
- corelarea nevoilor şi calificărilor locale cu disponibilul de locuri de muncă şi alte facilităţi,
într-un mod care să pună în pericol cât mai puţin resursele naturale şi mediul;
- adoptarea unei abordări ecosistemice in reducerea utilizării resurselor naturale şi a terenului,
generarea de deşeuri şi emisii poluante, conservarea biodiversitătii;
- protejarea, conservarea şi reabilitarea valorilor culturale, istorice şi arhitecturale, inclusiv
clădiri, monumente precum si întarirea şi protejarea atractivităţii şi funcţionalităţii spaţiilor şi
clădirilor.
 Sistemul indicatorilor principali si optionali in dezvoltarea durabila urbana

Tabelul 6.1.
Indicatori Modalitati de masurare
PRINCIPALI Satisfactia cetatenilor fata de comunitatea Anchete de satisfactie
locala
Satisfactia locuitorilor privind anumite
trasaturi ale orasului
Contributia locala la schimbarile Emisiile de CO2
climatice locala si transportul
Mobilitatea distantele zilnice de
transport modalitatile de
Accesul locuitorilor la serviciile de baza transport
% zonelor racordate la reteaua
publica de alimentare cu apa,
energie, gaze naturale,
telecomunicatii % strazi asfaltate
OPTIONALI Securitatea cetatenilor Numarul de
infractiuni Tipurile
Poluarea aerului Nivelul noxelor Numar de zile in care
s-au depasit limitele admise Numar
zile cu aer de buna calitate

Poluarea fonica Numar decibeli in limitele admise

Poluarea solului
Utilizarea durabila a terenului
Cantitatea de deseuri/locuitor Nr.
echipamente de colectare si reciclare
a deseurilor
% spatiilor verzi si a parcurilor
publice % constructiilor in totalul
suprafetei orasului

Iniţiativa nu reprezinta un proiect singular ci începutul unui proces pe termen lung care să
îmbunătăţească gradual monitorizarea progresului către dezvoltare durabilă şi care să producă
informaţie obiectivă şi comparabilă referitoare la dezvoltarea durabilă locală în toată Europa. Pe
parcursul anilor şi cu avantajul experienţei practice a utilizării acestei "prime generaţii de Indicatori
Comuni Europeni pentru dezvoltare durabilă locală", indicatorii se vor dezvolta şi mai mult pe baza
unei metodologii comune mult mai avansate şi va rezulta un instrument mult mai echilibrat şi
complet pentru monitorizare. O perioadă de testare va începe îndată după lansarea oficială a
iniţiativei de monitorizare. Autorităţile locale care au adoptat Indicatorii Comuni Europeni la acest
eveniment vor participa la perioada de testare şi vor fi parte a procesului de ajustare a acestui nou
 instrument de monitorizare. Noul instrument de monitorizare va ajuta factorii de decizie locali şi
guvernul local în general şi vor demonstra cum pot contribui ariile urbane la dezvoltarea durabilă în
Europa. El va constitui un pas către un sistem de management şi practici mai integrate.
În concluzie, se poate aprecia ca aceşti Indicatori Comuni Europeni sunt concepuţi a fi
complementari oricăror indicatori locali sau naţionali, şi că angajarea în această iniţiativă la nivel
european de monitorizare a dezvoltării durabile nu reprezintă un substitut pentru continuarea
activităţii acestor alte procese, la fel de importante. Este, de asemenea, de subliniat importanţa
muncii în parteneriat cu alte grupuri implicate cum ar fi cetăţenii, ONG-urile, mediul de afaceri,
împărţind responsabilitatea în ceea ce priveşte monitorizarea şi alte acţiuni ce contribuie la
asigurarea dezvoltării durabile.
In contextul celor prezentate, Integrarea Europeana, in special, extinderea Uniunii
Europene prin aderarea tarilor din Europa Centrala si de Est si politica mediteraneana a Uniunii
Europene reprezinta oportunitati actuale majore pentru orasele europene. Redefinindu-si rolul lor intr-
o Europa largita, actionand in concordanta cu legislatia Uniunii Europene si devenind multi- culturale,
orasele isi vor imbunatati competitivitatea, vor deveni mult mai durabile si se vor transforma in
locuri mai atractive.
In pofida complexitatii si diversitatii lor, orasele se confrunta cu tendinte comune si situatii
similare in ceea ce priveste mondializarea si restructurarea economica, profundele transformari
sociale, presiunea asupra mediului inconjurator, evolutia relatiilor institutionale si fiscalitatea excesiva.
In acest context, prosperitatea economica, indeosebi in regiunile ramase in urma, asigurarea unei
dezvoltari durabile a oraselor constituie obiective comune in directia promovarii unor strategii
menite sa contribuie la cresterea posibilitatilor de infaptuire a politicilor urbane.
 7.ORIENTĂRI ŞI TENDINŢE CONTEMPORANE ÎN DOMENIUL
URBANIZĂRII
Manifestarea din ce în ce mai pregnantă a tendinţei de concentrare şi centralizare
teritorială şi a populaţiei au determinat o creştere haotică, la scară largă a marilor aglomerări
urbane, determinând şi impunând cu imperativitate rezolvări pentru remedierea şi eventual anularea
efectelor unui asemenea tip de expansiune. La soluţionarea acestor probleme şi-au adus aportul atât
specialiştii din diverse domenii cât şi organismele internaţionale şi naţionale de decizie. Propunerile
prin care s.-a urmărit eliberarea funcţiilor vieţii urbane din strânsoarea aglomerărilor gigantice au vizat
fie înfiinţarea în jurul marilor metropole (sau în teritoriu) a unor oraşe satelit, mai apropiate şi aşezate în
mijlocul unor spaţii plantate întinse, fie edificarea unor oraşe sub forma unor salbe (de oraşe grădină)
aflate la distanţe mai mari de forţa de atracţie a unui centru polarizator. Aceste aşezări aveau menirea
de a absorbi surplusul de populaţie dislocată din provincie şi care - altfel - sporea excesiv populaţia
marilor oraşe. Soluţiile au variat de la ideea dispersării în teritoriu a unei multitudini de centre mici locuite
până la aglomerarea în formaţiuni compacte a oraşului federativ.
Propunerile - adevărate exerciţii de imaginaţie - nu s-au bucurat de succes întrucât problemele
au fost abordate de o manieră abstractă, fiind rupte de fenomenele concrete ale societăţii contemporane.
La originea acestor propuneri de amenajare au stat motivaţii directoare ancorate în problematica generală
a societăţii maşiniste şi care pot fi reduse, în mod schematic, la câteva sisteme antagonice: progresism,
culturalism, naturalism; credinţă în progres şi în atotputernicia tehnicilor; aversiune pentru societatea
mecanizată şi nostalgie a vechilor comunităţi culturale; aversiune pentru o lume „denaturalizată" şi
nostalgie a unei relaţii formatoare cu natura. Pentru prima oară, oraşul a fost obiectul unei critici
radicale: după ce ordinea urbană existebnţă a fost calificată ca dezordine, s-a încercat să i se opună
ordini ideale, modele. Prin caracterul lor, în acelaşi timp raţional şi utopic, aceste modele s-au dezvăluit
a fi puternice instrumente de acţiune: ele au exercitat o influenţă corozivă asupra structurilor urbane
stabilite şi au contriubuit la definirea şi instituirea unor norme urbane de bază. După aceste modele au
fost realizate câteva aşezări noi, dar care nu s-au bucurat de succes deoarece au tratat incompatibilitatea
dintre perfecţiunea abstractă a lucrărilor de planşetă cu realitatea complexă a vieţii urbane pe care
trebuiau să o adăpostească. Cele mai cunoscute realizări de acest tip sunt cele două capitale moderne:
Canberra şi Brasilia.
Construcţia oraşului Canberra - având o structură ciorchine, destinat a deveni capitala Australiei -
a demarat în anul 1913, după planurile lui B. Griffin, pentru ca în anul 1956 Bengt Danielson să-l
considere „o duzină de clădiri oficiale, câteva mici ansambluri de locuit risipite pe o suprafaţă tot atât de
întinsă ca Parisul . . . cirezi de vaci şi vile izolate într-o vegetaţie luxuriantă".
Brasilia - construită după proiectele lui Lucio Costa şi Oscar Niemeyer - urma să devină capitala
Braziliei, fiind edificată după regulile cele mai stricte ale urbanismului progresist. Ea a reprezentat
grandiosul manifest al unei anumite avangarde, nefiind însă în nici un fel răspunsul la probleme sociale şi
economice precise26.
Ultimele decenii ale secolului trecut au fost marcate de conceperea unor structuri supraurbane,
capabile să rezolve problemele unui sfârşit de mileniu confruntat cu numeroase „blocaje". Astfel au prins
contur pe planşetă oraşul spaţial (conceput ca o structură modulată spaţial, suspendată pe piloţi
amplasaţi la distanţe mari, aceste structuri eliberând solul), oraşul vertical (format din cartiere
independente de circa 30.000 de locuitori, volumetric închise în imenşi hiperboloizi susţinuţi de pivoţi
centrali de 150 m înălţime) şi oraşul crater (oraş subteran în care urma să se aplice integral procedeul
prefabricării). Au existat şi alte numeroase şi seducătoare propuneri în jurul anilor 70 ai secolului XX,
vehiculându-se chiar idei fanteziste care presupuneau dilatarea Ecumenei prin invadarea oceanelor şi a
spaţiului interplanetar. Toate aceste încercări - jocuri ale fanteziei - nu şi-au găsit loc şi aplicabilitate în
realitatea complexă căreia îi rămân de soluţionat problemele vizând aşezările umane. Aşa stând
lucrurile trebuiau găsite soluţii viabile, realiste pentru atingerea obiectivelor urmărite.
Abordarea urbanismului în concepţia sistemică este o consecinţă a aplicării acestei teorii
(elaborată de către Ludvig von Bartalanffy, în lucrarea „Teoria generală a sistemelor") în conformitate
cu care sistemele sunt complexe de elemente aflate în interacţiune. În anul 1964, oraşul este comparat
(de către B. J. L. Berry) cu un sistem deschis, integrat, la rândul său într-un sistem superior de localităţi.
În anul 1971, studiul oraşului este abordat în mod asemănător cu cel al unui subsistem creat de om,
integrat într-un subsistem natural valorificat şi constituind, în simbioză, un sistem urban, căruia urmează
a i se selecta acei parametri care sunt în măsură să furnizeze o eficienţă maximă a eforturilor
cheltuite, fie că acestea se referă la laturi cuantificabile, fie că vizează laturi necuantificabile.
În această viziune, sistemul de localităţi se poate constitui prin asocierea liberă a unor localităţi
apropiate, indiferent dacă aparţin mediului urban sau rural, între care se menţine delimitarea strictă a
perimetrelor şi care conlucrează în vederea echipării complexe a cadrului material, cooperare care
prezintă interes egal pentru toate părţile asociate indiferent de mărimea şi capacitatea fiecăreia.
Pe principiile care stau la baza funcţionării ca sistem a aşezărilor urbane, potenţialele locale -
specializate sau în curs de specializare - pot contribui la constituirea unui organism cu o complexitate
sporită, ale cărei posibilităţi globale vor depăşi simpla însumare a contribuţiei tuturor participanţilor.
Aşezările sunt astfel asociate încât seamănă cu celulele morfologice ale unui organism unitar. Astfel se
crează premise avantajoase în ceea ce priveşte eficienţa înzestrării complexe cu obiective economice,
instituţii social-culturale, echipări tehnico-edilitare, amenajări de importanţă centrală care depăşesc
cerinţele proprii sau capacitatea de înfăptuire a fiecărei aşezări în parte.
Evoluţia şi repartiţia în teritoriu a funcţiilor aşezărilor este un proces istoric de care trebuie să
se ţină seama în trecerea de la formaţiunile simple la cele mai complexe.
 8. POPULAŢIA URBANĂ

Planurile de urbanism se bazează pe studiul şi punerea în evidenţă a resurselor umane şi urmăresc

conturarea perspectivelor demografice, a numărului de locuitori în perspectivă, corelarea acestora cu
posibilităţile oraşului şi a sistemului de localităţi de a le asigura cazarea, locurile de muncă şi serviciile
solicitate.De aceea, în orice studiu se porneşte de la câteva date:
- cunoaşterea situaţiei de fapt;
- stabilirea posibilităţilor de dezvoltare prin dinamizarea forţelor proprii;
- evaluarea capacităţii de a răspunde eficient la impulsurile şi cerinţele de nivel
teritorial zonal şi naţional;
- prognoza evoluţiei în perspectiva pe termen lung.

8.1. Evoluţia populaţiei urbane

Perioada contemporană se află sub presiunea unor importante schimbări calitative în toate
compartimentrele vieţii sociale, cu consecinţe resimţite în întreaga structură a mediului uman. Creşterile
cantitative adesea impresionante nu pot fi nici ele ignorate (numărul locuitorilor - element hotărâtor în
aceste prefaceri - înregistrează creşteri uneori alarmante: populaţia lumii s-a dublat în repetate rânduri şi
la intervale tot mai scurte; populaţia, nefiind repartizată uniform pe suprafaţa globului a determinat
concentrarea ei în anumite zone). Fenomenele demografice de ordin cantitativ sunt însoţie de o creştere a
ritmului de urbanizare pe plan mondial. Studiile au arătat că unei creşteri de 2% a întregii populaţii a
globului îi corespunde o amplificare cu 4% a populaţiei urbane. Creşterea populaţiei urbane se bazează,
cu precădere, pe sporul migrator, având drep consecinţă densificarea oraşelor existente, extinderea
oraşelor în teritoriu, precum şi crearea de noi oraşe.
În România, din totalul populaţiei urbane 49,3% locuieşte în oraşe cu peste 100.000 de locuitori,
31,7% în oraşe cu un număr de locuitori cuprins între 20.000 şi 100.000 de locuitori şi 19% în oraşe mici
având sub 20.000 de locuitori. Numărul locuitorilor din mediul urban a înregistrat în ultimele decenii un
ritm de creştere mult mai mare în raport cu creşterea numărului total de locuitori. S-au produs de asemeni
modificări privind numărul şi compoziţia populaţiei ţării prin creşterea semnificativă a populaţiei urbane
şi scăderea corelată a populaţiei care trăieşte în mediul rural.

8.2. Consecinţele urbanizării în existenţa socială şi culturală a populaţiei

8.2.1. Dinamica economica şi socială

Procesul de urbanizare în România a fost îndirectă legătură cu procesul de industrializare, prin

migrarea populaţiei dintre rural spre urban. Subaspectul dinamicii sociale el poate fi apreciat ca o
restructurare socială ca urmare raportului în producţia de bunuri.
În conţinutul existenţei sociale a populaţiei se disting următoarele schimbări:
• pe plan economic - trecerea la munca retribuită;
• pe plan fizic - trecerea la un cadrul nou de viaţă, cu condiţii superioare de locuire, cu
facilităţile oferite de oraş cu vestimentaţia adecvată acestuia etc.;
• pe plan erogonomic - prin exercitarea unor profesiuni şi ocupaţii noi, prin impunerea
unui alt ritm de utilizare a timpului şi o nouă organizare a acestuia;
• pe plan familial - restrângerea familiei la una-două generaţii;
• pe plan social-cultural - prin adaptarea la formele exterioare ale culturii urbane şi
asimilarea unor noi forme de petrecere a timpului liber; are loc o delimitare, o renunţare la tradiţie
şi adaptarea la condiiţile impuse de noul mod de viaţă, asimilarea culturii „urbane" şi participarea la
evenimentele „mondene", în care se manifestă comportamentul „asimilat".
Experienţa a demonstrat că aceste mişcări au fost deseori provocatoare de convulsii atât în planul
existenţei individuale (unii indivizi manifestând adevărate crize de inadaptare, rămânând astfel la
marginea grupurilor sociale), cât şi în planul existenţei comunitare, prin formarea unei categorii
neasimilate, neadaptate, adevărată perturbatoare a mecanismului vieţii urbane.

8.2.2. Modificarea cadrului urban

Din punct de vedere funcţional, şi structura oraşului a suferit modificări:

- funcţiunile social-economice au fost diversificate, mai ales prin introducerea unor
activităţi cu caracter industrial şi complementar;
- funcţiunea de locuire a cunoscut o creştere accentuată - uneori dublată - la un nivel
calitativ superior mediei existente;
- modificarea funcţiilor de servici;
- modificarea timpului structurii şi volumului circulaţiei, transportului şi
comunicaţiilor.
Din punct de vedere spaţial, de la dispersarea activităţilor s-a trecut la concentrarea lor; de
asemene s-a procedat la construirea unor mari ansambluri de locuiţe colective, realizare industrializat,
într-un interval de timp foarte scurt.
În ceea ce priveşte circulaţia şi transportul urban, şi acestea au suferit modificări importante,
punându-se din ce în ce mai des şi mai acut problema legăturii dintre centrul urban şi zona periurbană.
În ţara noastră, dezvoltarea urbană este negativ influenţată de persistenţa navetismului, fenomen - de
altfel - contradictoriu prin efectele sale. Dincolo de o anumită limită, diferenţa dintre populaţia
diurnă şi cea nocturnă a oraşelor determină dotarea suplimentară cu anumite servicii a centrului
oraşului şi, mai ales, a reţelei de transport, precum şi a nucleelor de concentrare a navetiştilor: gări,
autogări etc.
Datorită unei politici de industrializare forţată, prin investiţii foarte mari într-un timp relativ
scurt, în dezvoltarea oraşelor s-au creat rupturi şi discontinuităţi structurale. Realizarea marilor
ansambluri de locuit, cu tipuri de construcţii şi principii structurale şi compoziţionale asemănătoare, pe
amplasamente perimetrale - deci dificil de pus în legătură elementele spaţiale şi volumetrice specifice
fiecărui oraş - a anulat în bună măsură diferenţierea calitativă şi personalitatea centrelor urbane
româneşti, negând specificul, tradiţia oraşelor existente.

8.3. Structura demografică şi social-economică a populaţiei

Caracteristicile structurii populaţiei indică sensul posibil al evoluţiei unei localităţi.

Prin structura populaţiei se înţelege gruparea populaţiei în raport cu o serie de criterii: social-
economice, vârsta şi sexul, preocupările profesionale, veniturile, tipul de familie etc.
Toţi aceşti parametrii au un caracter statistic şi sunt obţinuţi fie prin recensăminte periodice,
fie prin alte mijloace specifice şi sunt utilizaţi la întocmirea planurilor de urbanism ale localităţilor sau a
studiilor şi planurilor de modelare la nivel macroteritorial, având ca obiectiv punerea în evidenţă a
resurselor umane, conturarea perspectivelor demografice, corelarea acestora cu prevederile de
dezvoltare social-economică a oraşelor şi a sistemului general de localităţi.

8.4. Numărul de locuitori şi mişcarea populaţiei

Numărul de locuitori este caracterizat printr-o serie de evenimente demografice - natalitate,

fertilitate, mortalitate etc. - într-un anumit interval de timp semnificativ (10-20 de ani) şi oferă
specialiştilor informaţii privind tendinţele generale ale mişcării populaţiei în perspectivă. Prin acest mod se
poate prognoza tipul de dezvoltare a localităţii şi gradul ei de atractivitate.
Ansamblul de fenomene care determină evoluţia numerică a populaţiei este cunoscut sub
denumirea de mişcare a populaţiei. Ritmul de creştere (evoluţia numerică a populaţiei într-o anumită
etapă) este rezultatul a două tipuri de factori:
 1) mişcarea naturală , care poate fi în exedent sau în deficit. Ea presupune două
elemente:
- naşterile - care pot fi prognozate prin aplicarea unor coeficienţi privind fertilitatea şi,
statistic, prin numărul noilor născuţi;
- decesele - care se pot determina prin aplicarea coeficienţilor de mortalitate sau
supravieţuire pe vârste şi sexe (numărul lor este, în genenral, constant)
Diferenţa dintre numărul naşterilor şi cel al deceselor indică mişcarea (sau creşterea) naturală a
populaţiei.
2) mişcarea migratorie, care rezultă din insuficienţa forţei de muncă locale sau zonale,
respectiv prin atragerea unei populaţii - din diferite motive - interesate să se stabilească
în oraş.
Migraţia sau creşterea mecanică a populaţiei poate determina oscilaţii mari ale numărului de
locuitori ai unui oraş sau ai unei zone. Cea mai caracteristică mişcare de acest tip este cea din mediul
rural către cel urban şi dinspre oraşele mici către oraşele mari şi foarte mari.

8.5. Mobilitatea populaţiei

Mobilitatea populaţiei se referă la o complexitate teritorială: migraţia, navetismul sau deplasările

populaţiei, dar şi mobilitatea pe plan socio-profesional (mişcările survenite prin schimbarea profesiei,
prin trecerea dintr-o categorie socială în alta). În definirea mobilităţii sociale sunt incluse mişcările
realizate într-o diversitate de variabile care definesc poziţia persoanei în societate: gradul de educaţie
şi instrucţie şcolară, sexul, starea civilă, locul de rezidenţă etc.
Mobilitatea teritorială cuprinde totalitatea deplasărilor populaţiei şi a forţei de muncă în teritoriu,
de la o localitate la alta, cu sau fără schimbarea domiciliului stabil. Mobilitatea poate fi: definitivă, flotantă
sau zilnică (navetism).
Mobilitatea definitivă se referă la migrarea unor persoane dintr-o localitate rurală într-una urbană
sau dintr-o localitate urbană în altă localitate urbană sau rurală.
Mobilitatea flotantă este constituită, în principal, din deplasări ale populaţiei pentru intervale de
timp diferite ca durată, în vederea: efectuării de tratamente medicale, urmarea unei forme de învăţământ,
aprovizionarea sau desfacerea de produse agro-industriale, deplasărilor în interes de serviciu, turistice,
vizitării rudelor etc.
Mobilitatea zilnică defineşte deplasarea cotidiană sau la intervale de timp mici (două până la
şase zile) a forţei de muncă între localitatea de domiciliu şi locul de muncă. Acest tip de deplasare este
urmărit cu atenţie atât pentru implicaţiile sale socio-profesionale, cât şi pentru rezolvarea amenajărilor şi
dotărilor necesare.

8.6 Soluţionarea problemelor ridicate de trafic

Deplasările zilnice presupun accesul în timp util şi în condiţii confortabile la zonele de interes
aflate în localitate. Transportul se poate realiza cu ajutorul diferitelor mijloace, pe căi rutiere sau căi
ferate. De corecta şi eficienta adaptare - prin proiectare şi execuţie - a acestor căi depinde flexibilitatea şi
facilitatea deplasărilor.
Pentru evitarea unui consum exagerat de timp şi pentru a asigura eficienţa deplasării se urmăreşte
asigurarea izocronelor (limitele în care timpul de transport de la domiciliu la locul de muncă se înscrie în
intervalul de valori 30-45 min).
Câteva dintre condiţiile realizării unei deplasări optime sunt:
- modernizarea căilor de circulaţie;
- asigurarea calităţii infrastructurii;
- folosirea mijloacelor de transport de mare viteză, care să ofere şi un înalt grad de
confort;
- corelarea reţelelor de transport intraurban cu cele interurbane.
 Analiza acestor date şi condiţii conduce la rezultate care evidenţiază posibilitatea apariţiei a două
situaţii:
1) una favorabilă în ceea ce priveşte izocronele, confortul şi securitatea deplasărilor, ceea ce
conduce la acceptarea menţinerii navetismului, întrucât se poate desfăşura în condiţii
avantajoase;
2) o alta, nefavorabilă în ceea ce priveşte izocronele şi calitatea transportului, studiul
sugerând nevoia cazării activilor 29 în localitatea de bază şi impunând, în această
conjunctură, construirea de locuinţe şi dotări specifice.
Deplasările cu caracter săptămânal au fost luate mai puţin în calcul până acum, dar chestiunea
lor a devenit din ce în ce mai generatoare de „presiuni" în ceea ce priveşte soluţionarea, faptt
determinat de creşterea bugetului de timp liber, în special la sfârşitul săptămânii. Caracteristica acestui
tip de deplasare este supraaglomerarea - uneori până la apariţia „gâtuirilor"- pe căile rutiere care leagă
oraşul de zonele de agrement. Rezolverea problemei trebuie să se coreleze cu soluţiile propuse la nivel
micro şi macroteritorial.
 9. LOCUIREA URBANĂ

Cunoaşterea numărului locuitorilor unui oraş nu are relevanţă doar din punct de vedere statistic,
ci constituie o sursă preţioasă de informaţii în ceea ce priveşte prezenţa anumitor trăsături
tipologice.Pot fi apreciate ca:
Oraşe mici - cele care au sub 20.000 de locuitori
Oraşe mijlocii - cele care au mai mult de 20.000 de locuitori
Oraşe mari - cele care au peste 100.000 de locuitori
Oraşe foarte mari - cele cu peste 500.000 de locuitori
Oraşe plurimilionare - care au peste 2.500.000 de locuitori
Conurbaţii 30 - aşezări cu peste 12.500.000 de locuitori şi care sunt, de fapt, regiuni urbane,
sisteme create în teritoriu şi care au funcţiuni complexe.
Megapolisuri - concentrări suprametropolitane, cu o populaţie mai mare de 4.000.000 de locuitori.
Există 19 asemenea tipuri de aşezări, dintre care: New-York (11.560.000), Tokio (11.350.000), Rhein-
Ruhr (10.400.000), Buenos Aires (9.000.000), Paris (8.200.000), Londra (7.700.000), Moscova
(7.000.000 ), Shanghai (6.900.000) etc.
În ceea ce priveşte ţara noastră, procesul de urbanizare s-a înscris în tendinţele generale ale
urbanizării pe plan mondial, dar condiţiile istorice, alături de cadrul natural geografic i-au conferit
trăsături proprii. Perioada de „planificare", de modelare dirijată - adesea incompetentă şi iresponsabilă -
a generat situaţii care trebuie reanalizate, corectate, readuse pe direcţiile evolutive normale.
În domeniul celor care concep structurile şi al celor care cercetează fenomenele din construcţii
şi arhitectură este uşor sesizabilă orientarea către direcţii noi - precum cele din „design-ul conceptual"
sau „proiectării holistice", care presupun o abordare şi o viziune globală asupra obiectului arhitectural.
Dacă până în „Secolul luminilor" creaţia arhitecturală gravita în jurul corelării structurilor cu
cerinţele momentului istoric şi cu cele ale ale culturii constructive ale acestuia, actualmente chestiunea s-
a complicat, şi-a diversificat şi multiplicat cerinţele (parametrii), datorită rafinării standardelor de confort
fizic şi spiritual prin modificarea relaţiei dintre formă, materie, energie, semnificaţii, utilitate etc., fapt
care determină orientarea creaţiei arhitecturale către un mod de gândire şi abordare de tip nou,
integraţionist. Apare o epistemologie a dezvoltării durabile se impune un alt mod de gândire relaţională.
„Conceptorii" de azi - arhitecţi, ingineri şi alţi specialişti, din cvasitotalitatea domeniilor existenţiale -
încearcă, precum coechipierii, să-şi apropie modelele de gândire, surmontând barierele de ordin
profesional, intelectual, afectiv, căutând să instituie şi să afirme soluţii benefice, eficiente pentru
mediul construit, în perspectiva integrării domeniilor de cercetare şi proiectare din domeniul
construcţiilor, arhitecturii şi urbanismului într-o concepţie de dezvoltare durabilă33.

9.1 Tipologia oraşelor româneşti

În ceea ce priveşte tipologia localităţilor urbane din ţara noastră, se acceptă următoarea
clasificare:

1) În funcţie de mărime, există oraşe

- foarte mari, cu peste 500.000 de locuitori,

- mari, având între 100.000 şi 500.000 de locuitori,

- mijlocii, având între 20.000 şi 100.000 de locuitori,

- mici, având un număr mai mic de 20.000 de locuitori.

 2)În funcţie de rolul în teritoriu, de funcţiunile social-culturale şi de modul de asigurare al
serviciilor pentru populaţia din zona de influenţă avem de a face cu:
• Oraşe de categoria I - oraşe mari, cu funcţiuni complexe, centre de importanţă republicană,
având arii largi de influenţă (de ex. Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Craiova, Constanţa,
Braşov, Galaţi);
• Oraşe de categoria a II-a - oraşe mari, cu funcţiuni complexe, centre economice şi social -
.culturale importante, cu arie de influenţă mai mare decât suprafaţa unui judeţ ( de ex.
Ploieşti, Oradea, Sibiu);
• Oraşe de categoria a III-a - oraşe cu funcţiuni economice şi social-culturale de importanţă
judeţeană (Alba-Iulia, Vaslui, Sf.Gheorghe, Rm.-Vâlcea);
• Oraşe de categoria a IV-a - oraşe - centre industriale (Hunedoara, Oneşti, Călăraşi);
• Oraşe de categoria a V-a - oraşe cu activităţi economice şi rol de servire social-culturală de
importanţă locală (Babadag, Lugoj, Năsăud);
• Oraşe de categoria a VI-a - oraşe - staţiuni balneo - climaterice şi turistice ( Sinaia, Buşteni,
Călimăneşti, Eforie).

9.2 Locuirea urbană

Problemele locuinţei nu mai au un caracter funcţional şi utilitar, ci un pronunţat caracter social şi

politic. În perioada contemporană concentrarea populaţiei în oraşe obligă la instituirea unor norme
obligatorii privind igiena, funcţionalitatea şi prescripţiile siguranţei construcţiilor. Aceste condiţii fac
imposibilă rezolvarea problemei locuinţei de către indivizi şi familii, de către fiecare generaţie în parte.
Conlucrarea dintre indivizi, la care se adaugă intervenţia forţei publice, devine singurul mijloc prin care
se pot găsi soluţii dacă nu perfect acceptabile, cel puţin operaţionale - întrevăzute ca posibile - pentru o
problemă atât de dificilă şi, mai mult, în curs de amplificare (datorită ritmului rapid al urbanizării).
Totodată, se pune tot mai acut problema găsirii raportului optim dintre proprietatea individuală (privată)
şi cea publică, întrucât "existenţa spaţiului public este condiţionată de existenţa, integritatea şi stabilitatea
spaţiului privat. Trebuie să ai spaţiul - insulă al propriei tale locuiri, pentru a putea fi mai întâi un bun
vecin şi, abia mai apoi, un bun cetăţean; invers: nu te poţi învecina cu cel al cărui teritoriu locuital se
suprapune peste al tău. Inexistenţa teritoriului - insulă al locuirii sau invadarea sistematică a integrităţii,
adică a intimităţii acestuia, produc, pe cale de consecinţă, distorsiuni în relaţia public - privat: nici
spaţiul privat nu mai este prezent decât ca deziderat, nici cel public nu mai apare decât în ipostaze
caricaturale".
Găsirea unor rezolvări ale habitatului constituie una dintre "pietrele de încercare" pentru fiecare
administraţie naţională, dar dimensiunile procesului de urbanizare contemporană au ridicat şi ridică
probleme majore, ce depăşesc graniţele preocupărilor de grup şi capătă caracter global.
În cadrul lucrărilor Seminarului ONU referitor la problemele habitatului, desfăşurat la Bucureşti
în anul 1971 s-a menţionat că arhitecţii şi urbaniştii trebuie să revizuiască obiectiv şi sistematic
ansamblul de noţiuni referitoare la urbanism şi locuire şi să contribuie hotărâtor la conceperea
modelelor şi compoziţia ansamblurilor incluzând serviciile colective şi studiul cadrului de viaţă.
Nu se poate vorbi despre existenţa unui model unic pentru rezolvarea acestor probleme; totul este
apreciat în funcţie de tradiţia istorică şi culturală, dezvoltarea social-economică a fiecărei ţări sau
regiuni, de traiectoria exploziei demografice (care poate fi o curbă ascendentă, descendentă sau
staţionară), de o serie de factori mai mult sau mai puţin controlabili, care - împreună - constituie
specificul evoluţiei fiecărei ţări, zone sau localităţi în parte.
Au fost puse în evidenţă şi utilizate, ca şi metode de determinare a parametrilor de referinţă
privind locuirea:
• Studii şi anchete sociologice al căror obiect îl constituie locuinţele şi ansamblurile de
 locuit executate, încercând ca - pe baza stabilirii gradului de satisfacere a cerinţelor -
să se contureze, prin extrapolare, aspiraţiile populaţiei.
• Întocmirea de proiecte cu caracter anticipativ, executate de profesionişti recunoscuţi,
privind rezolvarea locuinţelor şi ansamblurilor rezidenţiale pentru etapele viitoare.
• Realizări - cu caracter experimental sau de unicat - prilejuită de anumite manifestări
(expoziţii universale, olimpiade etc.).
• Realizarea unor ansambluri de locuit cu un standard de confort deosebit - în ţările
foarte dezvoltate - care pot servi ca modele pentru studii, analize etc.
Chiar dacă aceste studii nu pot epuiza problemele, se pot contura însă elementele care trebuie
realizate pentru ca ansamblurile rezidenţiale - construite sau remodelate - să asigure un conform urban
corespunzător, care în principiu să constea în:
H asigurarea pentru fiecare familie, a unei locuinţe în care fiecare membru să beneficieze de
propria sa cameră, cu o arie locuibilă/locatar în conformitate cu cuantumul optim apreciat de studiile
socio-medicale;
H diversificarea locuinţelor după mărime, organizare, dotare, combinaţii posibile, amplasament,
respectând limitele impuse de nivelul veniturilor locuitorilor, nuanţate în funcţie de posibilităţile şi
cerinţele diverselor categorii de familii;
H asigurarea unui plus de locuinţe, care permită permutări ale familiilor în funcţie de modificarea
structurii veniturilor, ocupaţiei etc. şi flexibilizarea - în acelaşi scop - a rezolvărilor arhitectural-
structurale;
H corelarea gradului de confort al locuinţei şi al ansamblului din care face parte (o vecinătate
degradantă, necorespunzătoare scade calitatea celei mai bune clădiri de locuit);
H precizarea nivelului optim de densitate pe baza unor complexe studii multidisciplinare;
H completarea, amplificarea şi diversificarea reţelei de dotări social-culturale din cadrul
ansamblurilor rezidenţiale;
H adaptarea fiecărei zone rezidenţiale la specificul arhitectural al oraşului.
 10. URBANISMUL DIN PERSPECTIVA REGLEMENTĂRILOR
JURIDICE

10.1 Noţiuni de amenajare a teritoriului şi urbanism

Preocupările şi reglementările din domeniul urbanismului datează din cele mai vechi timpuri.
După cum am menţionat în partea destinată prezentării lumii antice, numeroase cerinţe au fost impuse
activităţii de construcţie. „Regulamentul oraşului Pergam obliga, de exemplu, constructorii să respecte
mai multe norme de igienă şi securitate; în caz de nerespectare a acestora, autorităţile municipale
puteau interveni pentru a sancţiona ilegalităţile şi a lua, pe cheltuiala contravenientului, măsuri în
vederea conformării construcţiilor cu regulile publice stabilite. În Roma antică se constată existenţa
servituţilor de înălţime, de perspectivă, de aliniere, de distanţă între clădiri, de vedere şi de estetică".
Până la mijlocul secolului al IX-lea, urbanismul şi domeniul juridicului nu s-au întâlnit decât punctual,
în „zona" reglementărilor privind alinierea străzilor şi construcţiilor. Sporadicele reglementări apărute în
privinţa spaţiului urban - apărute, uneori, ca şi adevărate constrângeri sociale, nu îndreptăţesc
dreptul urbanismului de a guverna în domeniul amenjării teritoriului, respectiv urbanismului.
Normele juridice se definesc ca reprezentând acea categorie a normelor sociale, instituite sau sancţionate
de stat, obligatoriu de respectat în raporturile subiectelor de drept, sub garanţia aplicării forţei de
constrângere a statului în cazul nerespectării lor. Totodată trebuie să subliniem că exercitarea
drepturilor subiective peste limitele legii sau în contradicţie cu scopurile acesteia reprezintă un abuz de
drept sancţionat de lege. Legea recunoaşte exercitarea drepturilor subiective în scopul satisfacerii
intereselor personale, materiale şi culturale în acord cu interesul general şi cu regulile de convieţuire
socială39.
Una dintre problemele pe care le ridică urbanismul este modul în care se pot compatibiliza
principiile care guvernează cele două tipuri de proprietate: cea publică şi cea privată, deoarece în
domeniul juridic al urbanismului, atunci când se urmăreşte realizarea proiectelor de urbanism ale
colectivităţilor publice, se poate uşor aduce atingere drepturilor proprietarilor solurilor. Codul civil
defineşte , la art.410, dreptul de proprietate: "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi
dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege". Dreptul de
proprietate poate să se dovedească incompatibil cu obiectivele de amenajare pe care le au colectivităţile
publice, însă obiectivele de interes general trebuiesc atinse, astfel încât a trebuit să se permită acestora să
instituie o adevărată poliţie de urbanism, cu ajutorul căreia să reglementeze exerciţiul drepturilor
proprietarilor funciari. Regimul juridic al urbanismului s-a dezvoltat pe două planuri. Pe de-o parte,
dreptul de proprietate a fost limitat de o manieră din ce în ce mai strictă, astfel încât individul-proprietar
a trebuit să cedeze în faţa intereselor obşteşti( dreptul de a construi - ca atribut de proprietate -cunoscând
o asemenea evoluţie).Regimul urbanismului nu a impus doar restricţii, ci evoluţia sa a promovat o serie
de garanţii pentru cei administraţi. Dezvoltări semnificative au vizat publicitatea deciziilor în
materie de urbanism, consultarea administraţilor pe calea anchetelor publice, lupta contra arbitrariului
etc.
Alături de această manieră de reglementare, şi-au făcut apariţia activităţi de serviciu public
care au impus colectivităţilor asumarea activităţii de amenajare a zonelor urbane, salubritatea, estetica
urbană şi protecţia mediului.
Dreptul urbanismului a fost definit în doctrina franceză ca un ansamblu de reguli şi instituţii
privitoare la amenajarea şi dezvoltarea urbană, permiţând încadrarea evoluţiei fizice a localităţilor şi
având ca scop realizarea obiectivelor colectivităţilor publice în acest domeniu, cu o finalitate de
incontestabil interes general.
Legislaţia în domeniu din ţara noastră nu defineşte nici urbanismul, nici activitatea de amenajare
a teritoriului, ci privindu-le împreună, precizează conţinutul acestora, trăsăturile specifice, obiectivele
lor şi modalităţile de realizare. Astfel, Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi
urbanismul 42prevede, la art.2 al.(3) că "Gestionarea spaţială a teritoriului se realizează prin
intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care constituie ansambluri de activităţi
complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului
natural şi construit, precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale"
Amenajarea teritoriului - ca activitate mai largă, mai cuprinzătoare (circumscriind
urbanismul ) - trebuie să fie (în conformitate cu prevederile art.3): globală, urmărind coordonarea
diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat; funcţională, trebuind să ţină seama de cadrul
natural şi construit bazat pe valori de cultură şi interese comune; prospectivă, trebuind să analizeze
tendinţele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi
culturale şi să ţină seama de acestea în aplicare; democratică, asigurând participarea populaţiei şi a
reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor.
a) Urbanismul trebuie să reprezinte o activitate: operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a
prevederilor planurilor de amenajare a
teritoriului;
b) integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului
localităţilor.
c) Normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea destinaţiilor şi
gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii (art. 4).
Răspunderea pentru activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism revine, potrivit legii
(respectiv art. 6), autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.
Amenajarea teritoriului - al cărei scop îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a
politicilor economice , sociale, ecologice şi culturale - se desfăşoară pe întreg teritoriul României, pe
baza principiului ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean.
Principalele obiective ale acestei activităţi sunt:
• dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea
specificului acestora;
• îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;
• gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;
• utilizarea raţională a teritoriului.

Urbanismul are ca scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin realizarea strategiilor
de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung. Activitatea se desfăşoară la nivelul tuturor localităţilor
urbane şi rurale, în acord cu potenţialul acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor. Principalele obiective ale
activităţii sunt:
■ îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea
accesului la infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii;
■ crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi ale
persoanelor cu handicap;
■ utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate;
extinderea controlată a zonelor construite;
■ protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;
■ asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane şi
rurale;
■ protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale .

10.2 Autorităţile cu atribuţii în materie de urbanizare şi documentaţii de urbanism

Noţiunea de "administraţie publică" are două sensuri. Într-unul desemnează o anumită activitate,
iar în celălalt semnifică organul de stat care realizează această activitate. Pornind de la aceste chestiuni, se
poate explica noţiunea de "serviciu public" - de care se legă noţiunea administraţiei publice - acesta
(serviciul public) putând fi înţeles fie ca prestaţie, fie ca organism care realizează această prestaţie.
Administraţia publică având menirea de a servi interesului public, prin natura ei are ca obiect
realizarea valorilor politice care exprimă interesele generale ale societăţii organizate de către stat.
Punerea în executare a legilor aparţine puterii executive, cu ajutorul administraţiei publice. Administraţia
publică, atât ca activitate, cât şi ca organizare, depinde de lege, fiind în acelaşi timp expresia şi
instrumentul acesteia. Mai mult, administraţia publică deschide perspectiva necesităţii contenciosului
administrativ, instituţie menită să asigure respectarea legii de către administraţia publică însăşi.
Apariţia şi evoluţia preocupărilor administraţiei în materie de urbanism datează la noi încă de pe
vremea Regulamentelor organice(1831), prin care s-au instituit" sfaturile orăşeneşti", având ca şi atribuţii
principale administrarea şi gospodărirea oraşelor în componentele sale (pavarea, iluminatul, politica
urbanistică de înfrumuseţare etc.). Nevoia acordării de personalitate juridică localităţilor urbane s-a
numărat printre obiectivele programelor Revoluţiei de la 1848, idee care avea să fie concretizată prin
reglementările timpului.
Fără a mai enumera, nici măcar succint, reglementările din domeniul urbanismului, de la aceste
forme timpurii până în zilele noastre, ne permitem să le abordăm pe cele aflate în vigoare.
La data de 23 mai 2001 a intrat în vigoare Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001
prin care se stabileşte că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi
funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii
autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi consultării cetăţenilor în soluţionarea
problemelor locale de interes deosebit (art.2, al.2 )
Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe
sunt consiliile locale, comunale şi orăşeneşti, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi
executive .În fiecare judeţ se constituie un consiliu judeţean, ca autoritate a administraţiei publice
locale, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor
publice de interes judeţean (art.22).
Consiliul local analizează şi aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului
şi urbanism ale localităţilor, stabilind mijloacele materiale şi financiare necesare în vederea realizării
acestora; aprobă alocarea de fonduri din bugetul local pentru acţiuni de apărare împotriva inundaţiilor,
incendiilor, dezastrelor şi fenomenelor meteorologice periculoase. De asemenea, consiliul local stabileşte
măsurile necesare pentru construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor, precum şi a
întregii infrastructuri aparţinând căilor de comunicaţii de interes local (art.38).
Consiliul judeţean, potrivit art.104 al.1 lit.j, stabileşte, pe baza consultării autorităţilor
administraţiei publice locale, comunale şi orăşeneşti, proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului
judeţului, precum şi de dezvoltare urbanistică generală a judeţului şi a unităţilor administrativ-teritoriale
componente, şi urmăreşte modul de realizare a acestora în cooperare cu autorităţile administraţiei publice
locale, comunale şi orăşeneşti implicate.

10.3 Structura instituţională

Organul administraţiei publice centrale de specialitate, care aplică strategia dezvoltării şi politica
Guvernului în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului, lucrărilor publice şi construcţiilor, cu
respectarea autonomiei locale este Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului ( potrivit
Hotărârii Parlamentului României nr. 39 din 28 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.700 din 28 decembrie 2000, denumirea nouă a acestuia este Ministerul
Lucrărilor Publice, Transportului şi Locuinţei). Atribuţiile sale privesc, printre altele, asigurarea
elaborării Planului de amenajare a teritoriului naţional ca sinteză a politicilor şi planurilor sectoriale şi
locale de amenajare a teritoriului, stabilirea, împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi
locale care au atribuţii în domeniu, de măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică, arhitecturală
sau peisagistică. Organizează activitatea de cercetare ştiinţifică de interes public în domeniile
amenajării teritoriului, urbanismului şi pentru creşterea stabilităţii, siguranţei construcţiilor şi protecţiei
antiseismice şi organizează elaborarea , avizarea şi aprobarea normativelor, prescripţiilor şi
reglementărilor tehnice pentru domeniile sale de activitate, organizând şi controlul privind aplicarea
acestora.
De asemeni, MLPAT exercită controlul de stat din domeniul construcţiilor, lucrărilor publice
urbanismului şi amenajării teritoriului privind respectarea regimului de autorizare a construcţiilor,
precum şi aplicarea sistemului calităţii cu privire la proiectarea, executarea, exploatarea şi utilizarea
construcţiilor prin intermediul Inspecţiei de stat în construcţii, lucrări publice, urbanism şi
amenajarea teritoriului, aceasta fiind organizată, în cadrul MLPAT ca inspecţie centrală, iar în plan
teritorial funcţionând ca servicii publice descentralizate - inspecţii judeţene.
Alături de aceste structuri administrative mai există o serie de alte organisme
guvernamentale sau neguvernamentale care concură la promovarea şi realizarea politicilor şi
reglementărilor de urbanism ( consilii interministeriale, consilii tehnice; Uniunea Arhitecţilor, Asociaţia
Profesională a Urbaniştilor, Uniunea Artiştilor Plastici, alte organizaţii ştiinţifice, profesionale, de
creaţie).

10.4 Documentaţii de amenajare a teritoriului şi urbanism

În "litera legii", prin "documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism" se înţelege

planurile de amenajare a teritoriului, planurile de urbanism, Regulamentul general de urbanism şi
regulamentele locale de urbanism, avizate şi aprobate conform legii - art.39 al.(1).
Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter director, iar
documentaţiile de urbanism cuprind reglementări operaţionale.(art.39, al.2).
Documentaţiile de amenajare a teritoriului sunt:
• Planul de amenajare a teritoriului naţional;
• Planul de amenajare a teritoriului zonal;
• Planul de amenajare a teritoriului judeţean;

Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter director şi reprezintă sinteza

programelor strategice sectoriale pe termen mediu şi lung pentru întreg teritoriul ţării; el este compus din
secţiuni specializate: Căi de comunicaţie, Ape, Zone protejate, Reţeaua de localităţi, Zone de risc natural,
Turismul, Dezvoltarea rurală (prin lege se pot aproba şi alte secţiuni).
Planul de amenajare a teritoriului judeţean, corelat cu celelalte două categorii de planuri,
devine obligatoriu, în ceea ce priveşte conţinutul său, pentru celelalte planuri de amenajare a
teritoriului şi de urbanism pe care le detaliază.
Planul de amenajare a teritoriului zonal are rol director şi se realizează în vederea soluţionării
unor probleme specifice ale unor teritorii (care pot fi intercomunale, interorăşeneşti, interjudeţene,
regionale etc.). Documentaţiile de urbanism se referă şa localităţile urbane şi rurale şi
reglemeneatză utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu construcţii. Ele traspun la
nivelul localităţilor propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi
judeţean; având caracter de reglementare specifică, stabilesc reguli care se aplică direct asupra
localităţilor şi părţilor din acestea până la nivelul parcelelor cadastrale, constituind elemente de
fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism.
Documentaţiile de urbanism sunt următoarele:
• Planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia (PUG);
• Planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent acestuia (PUZ);
• Planul urbanistic de detaliu (PUD).
Planul urbanistic general are caracter director şi de reglementare operaţională. Fiecare
localitate trebuie să întocmească PUG, să îl actualizeze la 5-10 ani şi să îl aprobe, acesta constituind
baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare. Dintre reglementările pe termen
scurt, la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale de bază, menţionăm:
 - stabilirea şi delimitarea teritoriului intravilan în relaţie cu teritoriul administrativ al
localităţii;
- stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan;
- zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie;
- delimitarea zonei afectate de servituţi publice;
- modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare etc.
PUG cuprinde prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la:
-evoluţia în perspectivă a localităţii;
-direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu;
-traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în planurile de amenajare
a teritoriului naţional, zonal şi judeţean.
Planul urbanistic zonal are caracter de reglementare specifică, detaliată şi asigură corelarea
dezvoltării urbanistice complexe cu prevederile PUG ale unei zone delimitate din interiorul localităţii.
PUZ cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la:
- organizarea reţelei stradale;
- organizarea arhitectural-urbanistică;
- modul de utilizare a terenurilor, statutul juridic şi circulaţia acestora;
- protejarea monumentelor istorice.
Elaborarea PUZ este obligatorie în cazul: zonelor centrale ale localităţilor; zonelor protejate
şi de protecţie a monumentelor, a complexelor de odihnă şi agrement, a parcurilor industriale etc.
Planul urbanistic de detaliu are exclusiv caracter de reglementare specifică prin care se
asigură condiţiile de amplasare, dimensionare, conformare şi servire edilitară a unuia sau mai multor
obiective pe una sau mai multe parcele adiacente, pe unul sau mai multe amplasamente, în corelare
cu vecinătăţile imediate.
PUD cuprinde reglementări cu privire la: -asigurarea
accesibilităţii şi racordarea la reţelele edilitare;
permisivităţi şi constrângeri urbanistice privind volumele construite şi amenajările; -relaţiile
funcţionale şi estetice cu vecinătatea;
-compatibilitatea funcţiunilor şi conformarea construcţiilor, amenajărilor şi plantaţiilor; -regimul
juridic şi circulaţia terenurilor şi construcţiilor.
Regulamentul general de urbanism reprezintă sistemul de norme tehnice, juridice şi
economice care stă la baza elaborării planurilor de urbanism, precum şi a regulamentelor locale de
urbanism.
Trebuie reţinut, aşadar, că , în raport cu amploarea şi conţinutul lor, elaborarea
documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism incumbă diferenţiat autorităţilor administraţiei
publice centrale sau locale.
Punerea de acord a documentaţiilor se urmăreşte de către acestea astfel: prevederile
planurilor aprobate pentru un teritoriu se preiau şi se detaliază documentaţiile ce se elaborează pentru
părţi componente ale teritoriului respectiv; în planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se
introduc prevederile principale ale documentaţiilor aprobate pentru părţi componente ale acelui teritoriu.
După aprobare, PUG, PUZ şi PUD, împreună cu regulamentele locale de urbanism aferente
sunt opozabile în justiţie.
Iniţiativa elaborării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aparţine
colectivităţilor locale, prin autorităţile deliberative şi executive, Guvernului, precum şi persoanelor fizice
sau juridice interesate în amenajarea teritoriului şi în dezvoltarea localităţilor.
Activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se finanţează din bugetele locale ale
unităţilor administrativ-teritoriale, din bugetul de stat, precum şi de persoane juridice şi fizice interesate în
dezvoltarea unor localităţi sau a unor zone din cadrul acestora.
Avizarea şi aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism se fac de către
autorităţile şi organismele centrale şi teritoriale interesate (potrivit prevederilor anexei 1 din Legea
350/2001).
Participarea populaţiei la aceste activităţi se realizează prin: informarea ei, prin consultare, precum
şi prin alte forme de participare prevăzute de lege. Este evident că, în măsura în care cetăţenii au un
bagaj de informaţii mai bogat, cu cât îşi fac cunoscute mai bine problemele, impunând forurilor
competente soluţionarea lor, cu atât va fi mai utilă şi mai eficientă intervenţia lor la nivelul elaborării
şi punerii în aplicare a programelor în domeniu, conducând astfel la rezultate benefice în ceea ce priveşte
condiţiile de viaţă, confortul material, spiritual şi estetic, atât la nivelul habitatului cât şi la locul de
muncă. Autorizaţiile de urbanism
Ca orice procedură de autorizare administrativă, şi cea de urbanism presupune parcurgerea
anumitor etape, finalizate prin elaborarea şi eliberarea anumitor documente, respectiv certificatul de
urbanism şi apoi autorizaţia de construire. Regulile de urbanism, cu toate că ar trebui cunoscute pe calea
măsurilor publicitare adoptate de autorităţile publice, nu permit proprietarului ori dobânditorului cu orice
titlu al unui imobil - prin insuficienţa lor - să cunoască şi, mai ales, să aprecieze anvergura sarcinilor de
urbanism care grevează (poartă asupra) bunul(ui) respectiv. De aceea, cu ocazia fiecărei tranzacţii
imobiliare, se interoghează administraţia asupra naturii şi conţinutului servituţilor de urbanism
aplicabile imobilului care formează obiectul tranzacţiei. Iniţial, răspunsul se concretiza într-o simplă notă
informativă care, treptat, s-a transformat în certificatul de urbanism de azi. Acesta a avut, la rându-i, o
evoluţie semnificativă (în ceea ce priveşte natura şi rolul îndeplinit), la început fiind doar un simplu
instrument de informare individuală asupra servituţilor administrative aplicabile imobilului, pentru ca
astăzi să devină un instrument de control al utilizării terenurilor. Certificatul de urbanism şi autorizaţia
de construire sunt reglementate de dispoziţiile Legii nr. 350/2001, precum şi de cele ale Legii nr. 50 din
1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor,
republicată şi modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 231/2000.
Certificatul de urbanism este (în conformitate cu art. 29 al Legii nr. 350/2000) actul de informare
cu caracter obligatoriu prin care autoritatea publică face cunoscute regimul juridic, economic şi tehnic al
imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori a altor
operaţiuni imobiliare, potrivit legii. Din această definiţie rezultă că certificatul de urbanism oferă
informaţii asupra constructibilităţii unui teren sau în privinţa fezabilităţii unei operaţiuni determinate.
Acest act este necesar întocmirii documentaţiei şi dosarului în vederea obţonerii autorizaţiei
de construire, dar el nu ţine loc de autorizaţie de construire. Din punct de vedere juridic, certificatul de
urbanism are valoarea unui aviz, care, în anumite condiţii, produce efecte obligatorii. Acesta are un rol
important, respectiv garantează destinatarului său că, pe parcursul unei anumite perioade, nu i se vor
opune modificări care să afecteze regulile pe care certificatul le conţine.
Certificatul de urbanism cuprinde date privind: regimul juridic, regimul economic şi regimul
tehnic al imobilului.
Regimul juridic al imobilului conţine dreptul de proprietate asupra acestuia şi servituţile de
utilitate publică care grevează asupra acestuia; situarea terenului în intravilan sau în afara lui; prevederi
ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului -zone protejate, zone
în care acţionează dreptul de preemţiune asupra imobilului, interdicţii definitive sau temporare de
construcţie etc.
Regimul economic al imobilului indică folosinţa actuală, destinaţii admise sau neadmise, stabilite
în baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonă, reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei.
Regimul tehnic indică: procentul de ocupare a terenului (POT), coeficientul de utilizare a terenului
(CUT), dimensiunile minime şi maxime ale parcelelor, echiparea cu utilităţi, edificabil admis pe parcelă,
circulaţii şi accese pietonale şi auto, parcaje necesare, alinierea terenului şi a construcţiilor faţă de
străzile adiacente terenului, înălţimea minimă şi maximă admisă.
Procedura de obţinere a certificatului de urbanism cuprinde două etape: solicitarea şi, respectiv,
instrumentarea şi eliberarea actului. Condiţiile generale de solicitare se referă la faptul că:
. - orice cerere de eliberare a unui asemenea document este supusă unei taxe legale;
. - în cerere trebuie precizate elementele de identificare a imobilului faţă de care se urmăreşte
cunoaşterea regimului de servituţi;
. - îndeplinirea unei serii de alte formalităţi administrative.
 Astfel, solicitantul, orice persoană fizică sau juridică, depune o cerere (tipizată) la organul
competent, însoţită de dovada achitării taxei.
Certificatul se emite de către aceleaşi autorităţi publice care, potrivit competenţelor, emit şi autorizaţiile
de construire; el urmează a-i fi eliberat solicitantului în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii
acestuia. Durata de valabilitate a certificatului de urbanism se stabileşte de către emitent, în raport cu
importanţa zonei şi a investiţiei.

10.5. Autorizaţia de construire

În ceea ce priveşte regimul general al amplasării construcţiilor se impune precizarea că

intravilanul localităţilor este cel existent la data de 1 ianuarie 1990, evidenţiat în cadastrul funciar şi
poate fi modificat în condiţiile legii. Totodată, terenurile situate în intravilan pot fi înstrăinate şi
dobândite prin acte între vii, încheiate în formă autentică (conform art. 2 al.1 din Legea nr. 54/1998
privind circulaţia juridică a terenurilor).
Cea mai importantă reglementare în sfera regimului constructibilităţii, cuprinsă în art. 9 al.1 din
Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar este aceea că amplasarea noilor construcţii de orice fel se face
în intravilanul localităţilor. Există câteva derogări: atunci când este vorba de amplasarea unor construcţii
care, prin natura lor, pot genera efecte poluante mediului şi în ceea ce priveşte construcţiile care prin
natura lor, nu se pot plasa în intravilan, precum şi adăposturile pentru animale. La rândul lor, şi aceste
excepţii - în care construcţiile pot fi amplasate în extravilan, sunt supuse anumitor reguli restrictive.
Autorizaţia (permisul) de construire a cunoscut mai multe definiţii în literatura de specialitate48.
În accepţiunea legiuitorului român (concretizată în conţinutul Legii nr. 50/1991, art 2)". "Autorizaţia de
construire constituie actul de autoritate al administraţiei locale pe baza căruia se asigură aplicarea
măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea
construcţiilor. Ea se eliberează "în temeiul şi cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi amenajare
a teritoriului".
Pornind de la aprecierile formulate în literatura de specialitate, coroborate cu reglementările
legale în vigoare, autorizaţia de construire se poate defini ca fiind actul administraţiei publice locale
competente prin care se asigură aplicarea regulilor de urbanism în privinţa amplasării construcţiilor,
precum şi a măsurilor legale referitoare la proiectarea, executarea şi funcţionarea acestora.
După cum se poate remarca, este vorba de un control preventiv al utilizării terenurilor, de
exercitarea unei puteri speciale - de poliţie - prin eliberarea unei autorizaţii prealabile. Se poate
conchide că autorizaţia de construire sancţionează atât regulile de urbanism, cât şi regulile de construcţie.
Ca un corolar al celor prezentate afirmăm că urbanizarea presupune nu numai modificarea
stării aşezărilor umane, ci şi schimbarea mentalităţii prin implementarea unei concepţii progresiste,
eficiente şi ecologice, toate acestea urmând să se reflecte în lege şi în aplicarea ei.
 11. TURISMUL IN SPATIUL URBAN

Pornind de la faptul ca dezvoltarea economica si socio-culturala a oraselor s-a reflectat in

arhitectura acestora, si ca orasele, privite ca centre economice si culturale, sunt detinatoarele unor
variate atractii determina ca acestea sa constituie destinatie pentru numeroase categorii de vizitatori. Pe
masura ce numarul acestora a crescut si s-a conturat o forma distincta de turism, au aparut si
preocupari privind amenajari specifice destinate diferitelor categorii de vizitatori cat si grija pentru
armonizarea acestora cu exigentele functionarii in cele mai bune conditii a asezarilor urbane.

11.1. Turismul urban - forma distincta de calatorie

De-a lungul timpului, orasul s-a dovedit un reper in desfasurarea calatoriilor in sensul ca fie
dotarile acestuia au fost utilizate ca locuri de popas in derularea circuitelor fie prin arhitectura
cladirilor si ansamblurilor, monumente, sculpturi si basoreliefuri utilizate in decorarea pietelor, a
edificiilor publice si private, elemente ale artei decorative, arta peisagistica, atractiile pe care le
adaposteau s-au dovedit a fi ele insele apreciate destinatii turistice.
Dezvoltarea si modernizarea oraselor pe de o parte cat si varietatea ofertelor acestora pe de alta
parte au condus in timp la conturarea unei forme specifice de turism - turismul urban. Pe masura
amplificarii caatoriilor, aceasta forma de turism a capatat tot mai mult consistenta beneficiind
astazi de caracteristicile unei forme distincte de calatorie cu motivatii foarte diverse.
Avand in vedere necesitatea adaptarii orasului la cerintele turistilor, se impune clarificarea
catorva aspecte legate de continutul, detreminantii si evolutia turismului urban dar si evaluarea
impactului acestuia asupra vietii economice si sociale si in consecinta a cadrului optim de
desfasurare.

11.1.1. Scurt istoric

Dorinta de cunoastere a unor locuri noi, ingrijirea sanatatii si odihna, pelerinaje, razboaie sau
descoperiri, au constituit tot atatea motivatii de calatorie ale oamenilor inca din cele mai vechi
timpuri.
Turismul urban isi are originea inca din antichitate, cunoscuta fiind afluenta calatorilor care
frecventau tarmurile Mediteranei si insulele egeene.
Epoca Renasterii se detaseaza prin aparitia proprietatilor aflate la marginea oraselor, a vilelor
cu parcuri si belvedere din preajma oraselor cetati. Calatoriile si explorarile geografice din acea
perioada au favorizat schimburile de idei prin preluarea din Orient si Bizant a acelor forme, sisteme
tehnice si elemente decorative exotice, contribuind astfel la innoirea artei si stiintei. Caracteristice
pentru zona orientala erau caravanseraiurile, cladiri destinate negustorilor calatori sau pelerinilor, ale
caror vestigii se regasesc in Asia Mica si in Persia, pe coastele de nord ale Africii, in Spania sau in
Peninsula Balcanica. Ulterior, obiectivele calatoriilor se diversifica, pastrand insa in centrul atentiei
asezarile urbane si operele arhitecturale. arhitectura cladirilor si ansamblurilor, sculpturi si
basoreliefuri utilizate in decorarea pietelor, a edificiilor publice si private, elemente ale artei decorative
folosite in interiorul si exteriorul edificiilor, arta peisagistica,
Incepand cu secolul al-XVI-lea, scrierile din acea perioada mentioneaza elementele urbane
apartinand unor orase ca Roma, Paris, Segovia, Karlsruhe, Dresda, Leipzig, Edingburg etc, si care se
constituiau ca obiective de interes turistic: zidurile si fortificatiile oraselor, biserici, manastiri, porturi,
ruine, palate, gradini, spatii comerciale, etc. In toata aceasta perioada, asezarile urbane europene
cunosc importante transformari prin realizarea de castele, palate, catedrale, gradini- parcuri,
amenajari de importanta edilitara (pavaje, iluminat, transport intern).
Mai tarziu, orasele premoderne au cunoscut o ascensiune mult mai evidenta ca urmare a
dezvoltarii economice, a exploziei demografice, cresterii comertului mondial, progresului inregistrat in
domeniul transporturilor. Se dezvolta astfel orasele metropola si cele predominant industriale,
urbanisti si arhitecti de renume ca Le Corbusier, R. Unwin, E. Henard, O. Gerson, J. Haussman
incercand sa schimbe peisajul citadin. Punerea in valoare a multor resurse economice va conduce la
aparitia oraselor mici si mjlocii, cu o arhitectura noua, care imbina unele traditii locale sau regionale cu
elementele urbanismului modern.
In secolele al-XIX-lea si al-XX-lea se inregistreaza cele mai noi cuceriri ale tehnicii pentru
modernizarea structurilor edilitare, indeosebi prin realizarea de noi materiale de constructie mai
usoare si fiabile.
Societatea contemporana se confrunta cu o explozie a spatiului urban mai ales dupa cel de-al
doilea razboi mondial, scolile de urbanism preocupate de dezvoltarea si modernizarea sistemelor
urbane cunoscand o deosebita amploare. Numerosi arhitecti si urbanisti sunt preocupati de
realizarea unor noi stiluri arhitecturale, in multe orase europene, alaturi de centrele vechi istorice,
dezvoltandu-se cartiere moderne. S-a conturat chiar si o tipologie a oraselor culturale care include
urmatoarele tipuri de asezari urbane: orase capitala (Paris, Londra, New York), orase istorice
(Oxford, Cambridge, Venetia, Canterbury), orase industriale traditionale (Bradford), orase de
cultura si arta (Roma, Florenta, Salonic, Avignon), orase revitalizate (portul vechi si docurile
Londrei), etc.
Unii specialisti considera ca turismul urban se poate desfasura si in orasele care au statut de orase
balneare, montane sau de litoral, elementul cultural distingandu-se in plan secundar.

11.1.2. Clarificari conceptuale cu privire la turismul urban

 Clarificarea notiunii de turism urban nu poate fi realizata decat in contextul intelegerii
statutului si a functiilor oraselor, demers ce presupune abordarea intercorelata atat a
notiunii de oras cu semnificatiile sale cat si a conceptului de turism in spatiul urban.
Modul de organizare spatiala a oraselor si etapele istorice de evolutie si dezvoltare au condus
la extinderea sau suprapunerea unor curente arhitectonice si a unor stiluri artistice care confera
acestora statut de orase patrimoniale cu reale valente turistice punandu-si amprenta asadar si asupra
turismului, fie ca se refera la vizitarea oraselor sau numai la utilizarea acestora ca locatii pentru alte
forme de turism.
In majoritatea tarilor europene, incepand cu anii '80, s-au remarcat o serie de mutatii in
practica turistica in sensul diversificarii si internationalizarii destinatiilor turistice, diminuarii
duratei sejururilor precum si unui puternic fenomen de fragmentare a concediilor, toate aceste
evolutii explicand amploarea crescanda a deplasarilor de scurta durata si cresterea fluxurilor
turistice in spatiile urbane sau imprejurimile acestora. Intr-o acceptiune foarte larga, turismul urban
reprezinta petrecerea timpului liber in orase, avand la baza motivatii dintre cele mai diverse, de la
vizionarea de spectacole, vizitarea unor obiective culturale, pana la efectuarea de cumparaturi sau
vizite la rude si intalniri cu prietenii.
In prezent, literatura de specialitate nu inregistreaza o definitie unanim acceptata
pentru turismul urban, punctele de vedere diferite avand totusi unele elemente comune
referitoare la cuprinderea notiunii de turist si excursionist, pe de o parte cat si la delimitarea
spatiului urban, pe de alta parte. Astfel, se precizeaza ca turismul urban se refera atat la
circulatia turistilor in orase sau aglomeratii urbane, in afara resedintei principale, cu conditia
ramanerii pentru cel putin o noapte la locul de destinatie cat si la deplasarea excursionistilor
pentru mai putin de 24 de ore in spatiul urban.
Potrivit opiniei specialistilor 110, turismul urban se desfasoara in localitati cu cel putin
20000 de locuitori, avand drept caracteristica principala sejururile de scurta durata, prin
acestea intelegandu-se, potrivit definitiei OMT, deplasarile de 1-3 innoptari in afara
resedintei. Asadar, singurul criteriu de delimitare fata de celelalte forme de turism ramane cel
demografic, desi, in unele tari (de exemplu, Franta), statistica oficiala indica limita de 2000 de
locuitori pentru definirea unei aglomeratii urbane.
O alta abordare111 se refera si la respectarea conditiilor privind durata si motivul
calatoriei, in sfera turismului urban fiind acceptate si deplasarile de o zi, avand in vedere
distanta de deplasare care, potrivit opiniei unor autori, ar trebui sa fie de cel putin 100 km.
Prin organizarea sa functionala, spatiul urban reprezinta locul de desfasurare pentru o
serie de activitati turistice, municipalitatile fiind preocupate permanent in organizarea
spatiilor de agrement, conservare si protejare a obiectivelor turistice in vederea atragerii unui
numar cat mai mare de turisti.
Oferta turistica a unui oras este extrem de variata si cuprinde elemente de ordin
cultural, recreativ si uneori balnear acolo unde in perimetrul orasului exista izvoare minerale si
infrastructura adecvata (cazul Budapestei).
Dezvoltarea infrastructurii generale si specifice au condus la transformarea orasului intr-un
adevarat pol de atractie pentru o serie de forme de turism (afaceri si congrese, turismul tehnic si
stiintific, turismul de cumparaturi). Asadar, turismul urban reprezinta un camp de interferenta pentru
mai multe tipuri majore de turism.
Treptat, evolutia turismului urban a fost influentata de o serie de factori economici,
sociali, demografici, juridici si tehnologici. Dintre acestia, un rol important il detine interesul
manifestat pentru valorile culturale si istorice, tendinta ce inregistreaza o continua crestere, indeosebi
ca reactie la amplul proces de modializare si globalizare prin afirmarea identitatilor culturale,
protejarea si conservarea patrimoniului national pentru generatiile viitoare. Nu in ultimul rand, de
mentionat eforturile municipalitatilor in directia revitalizarii centrelor istorice ale oraselor, reabilitarii si
renovarii cladirilor si locuintelor, innoirii echipamentelor urbane, actiuni ce au contribuit la
imbunatatirea imaginii si cresterea atractivitatii destinatiilor turistice urbane.
Factori.
De-a lungul timpului, evolutia turismului urban a fost influentata de o serie de factori economici,
sociali, demografici, juridici si tehnologici. Dintre acestia, un rol deosebit in cresterea sejururilor de scurta
durata l-au avut evolutia timpului liber pe baza diminuarii timpului de munca, urbanizarea, cresterea
duratei medii de viata, diversificarea produselor turistice, cresterea mobilitatii persoanelor, dezvoltarea
tehnologiilor, a informatiilor si a transporturilor, sporirea atractivitatii spatiilor urbane, cresterea
interesului pentru obiective culturale, dezvoltarea relatiilor sociale interne si internationale, a turismului
de afaceri.
a) cresterea timpului liber este determinata de reducerea progresiva a timpului de
munca, cresterea duratei alocate studiilor, scaderea varstei de pensionare, sporirea duratei
concediilor, etc., fiind totodata realizata si pe seama dezvoltarii unor servicii care contribuie
semnificativ la reducerea timpului alocat activitatilor casnice;
b) sporirea mobilitatii persoanelor se datoreaza in principal, progreselor inregistrate in
domeniul transporturilor in sensul cresterii vitezei de deplasare si al reducerii costurilor de
calatorie, dar si unor factori de natura sociala, cum ar fi: scaderea varstei de pensionare si, pe
aceasta baza, a disponobilitatii persoanelor de varsta a treia, la care se adauga o serie de
facilitati oferite acestora, cresterea numarului celibatarilor si a familiilor fara copii;
c) dezvoltarea transporturilor, a retelelor rutiere si feroviare, a mijloacelor de
transport de mare viteza, dereglementarea transporturilor aeriene si deschiderea catre noi
destinatii, introducerea unor tarife tot mai diferentiate contribuie, de asemenea, la cresterea
preferintelor pentru sejururile de scurta durata;
d) atractivitatea oraselor detine, de asemenea, un rol important in formarea fluxurilor de
vizitatori ai spatiului urban; de mentionat in acest sens, eforturile municipalitatilor de a diversifica
agrementul urban prin reamenajarea centrelor istorice, a centrelor comerciale, cresterea calitatii
spatiului urban printr-o mai buna dezvoltare a infrastructurii generale si specifice.
De-a lungul timpului, acesti factori au contribuit la crestera importantei sejururilor de scurta
durata in spatiul urban, amploare manifestata ca urmare a unor caracteristici definitorii pentru
deplasarile in orase.
Dintre acestea, pot fi enuntate: lipsa sezonalitatii, deplasarile urbane petrecandu-se pe toata durata
anului, indiferent de anotimp, imprevizibilitatea, datorata faptului ca de cele mai multe ori decizia este
luata spontan, fara o planificare anterioara, acest fapt fiind incurajat si de progresele realizate in
domeniul tehnologiei informatiei si care dau posibilitatea cunoasterii, in orice moment, a
posibilitatilor de deplasare si de rezervare a locurilor in spatiile de cazare. Adesea, deplasarile de scurta
durata sunt realizate de catre turisti pe cont propriu si sunt asociate unor evenimente: expozitii de
pictura, festivaluri, concerte, seri distractive, targuri profesionale, etc. De aici si faptul ca aceste
deplasari antreneaza venituri financiare semnificative, turistii efectuand o serie de cheltuieli culturale,
cumparaturi, agrement, deloc de neglijat pentru cresterea economica a orasului.
De asemenea, sejururile de scurta durata influenteaza in mod semnificativ cresterea atractivitatii
orasului, eforturile realizate in directia promovarii patrimoniului cultural, a ospitalitatii, a elementelor
cadrului natural si de agrement contribuind la imbunatatirea imaginii in plan extern si la atragerea
fluxurilor turistice. Cunoasterea particularitatilor cererii pentru turismul urban reprezinta un demers
extrem de dificil datorita sistemelor statistice nationale de inregistrare a numarului de vizitatori in
spatiul urban precum si a motivatiilor acestora de calatorie, sisteme deosebit de eterogene si care
evidentiaza indeosebi sejururile de peste 4 zile in detrimentul sejururilor de scurta durata si a vizitelor
ocazionale.
Mult timp, fluxurile urbane au fost neglijate, neexistand nici in momentul de fata statistici care
sa permita o analiza comparativa a acestora. Toate aceste neajunsuri pot fi insa corectate prin adoptarea
unui sistem omogen si unitar de inregistrare si observare a fenomenului urban, permitand astfel
identificarea mai riguroasa a segmentelor de consumatori, a motivatiilor de calatorie, a cheltuielilor
efectuate in spatiul urban. Avand in vedere aceste particularitati, actiunile intreprinse la nivelul
organismelor publice locale vor trebui concentrate in directia dezvoltarii unei oferte turistice globale si
coerente, prelungirii duratei sejurului, diversificarii serviciilor turistice, turismul urban reprezentand un
element potential major al dezvoltarii economiei locale si, pe aceasta baza, o modalitate de crestere a
nivelului de trai si a durabilitatii spatiului urban.
 11.2. Motivatia calatoriilor urbane si formele acesteia

In privinta motivatiilor de calatorie, ponderea cea mai mare o detine turismul cultural si
agrementul urban (aproximativ 40%), urmat de intalniri cu familia si prietenii (30%), afaceri si motive
profesionale (10-15%) la care se mai adauga vizitele gastronomice, cumparaturile, participarea la
evenimente, etc. Avand in vedere aceste motivatii, o analiza a comportamentului vizitatorilor in orase
conduce la identificarea unor particularitati ale cererii si, pe aceasta baza, la conturarea unor forme ale
turismului urban, astfel:
a) Turismul cultural reprezinta acele calatorii care se refera la: vizitarea obiectivelor patrimoniului
istoric (vestigii arheologice, istorice, monumente, castele, edificii religioase, parcuri si gradini, etc),
vizitarea muzeelor (de arheologie, istorie, stiinte naturale, pinacoteci, gradini botanice, parcuri zoo, etc),
participarea la evenimente culturale (spectacole de opera, balet, teatru, festivaluri de muzica, dans, film,
sarbatori traditionale, etc), turism industrial si tehnic (vizitarea unor obiective economice, constructii
specifice, ansambluri arhitectonice urbane, etc). Astfel de vacante detin ponderea cea mai mare in
circulatia turistica urbana (40%) cu valori diferite de la o tara la alta: Germania (31%), Anglia (23%),
Olanda (46%), Belgia (25%), Franta (45%), Italia (51%), etc.
Studiile intreprinse arata ca turistii care se afla in oras la prima vizita sunt interesati de
monumentele, muzeele, cartierele istorice cuprinse in ghidurile turistice, spre deosebire de cei care revin
si care prefera plimbarile in parcuri, animatia culturala in aer liber, in general, locurile mai putin
mediatizate, incercand astfel integrarea in viata culturala a locuitorilor orasului.
In acest context, in tarile europene cu centre urbane culturale a fost stabilita o politica pentru
valorificarea prin turism a bunurilor culturale existente, orientata spre dezvoltarea componentelor
majore ale produsului turistic oferit, si anume: dezvoltarea tipurilor de transport intern si extern, cu
asigurarea unei circulatii fluente, fiind incurajat transportul in comun, mai putin poluant; astfel au fost
sustinute actiunile de crestere a numarului de taxiuri, a masinilor de inchiriat, extinderea zonelor
pietonale, a micilor spatii comerciale; asigurarea cu echipamente si servicii de primire, prin
diversificarea hotelurilor de lux, a unor lanturi hoteliere, a echipamentelor pentru cazarea tineretului
si a celor cu venituri modeste; diversificarea echipamentelor de alimentatie publica si a
gastronomiei, accentul fiind pus pe servicii de servire rapida si a unor restaurante traditionale;
asigurarea unor servicii publice adecvate care insotesc pe cele turistice: servicii de igiena urbana, de
securitate-pompieri, politie, urgenta medicala. Tot in aceeasi directie se inscriu o serie de actiuni
vizand crearea unor centre de interes multiculturale, cu posibilitati de informare multipla a
vizitatorilor; prin asemenea centre in Marea Britanie au fost create programe de actiune pentru
dezvoltare turistica care sunt sprijinite de Biroul de Turism Britanic iar in Franta au fost create studii de
stabilire a zonelor protejate pentru monumentele istorice, in scopul valorificarii durabile a acestora,
prin intermediul Comitetelor regionale de turism; sprijinirea initiativelor culturale care includ
spectacole, festivaluri expozitii temporare, si care sporesc durata de sejur in orase, animatia fiind la
baza unor manifestari traditionale din cartiere, serbari religioase, teatru in aer liber, plimbari de seara;
cercetarea clientelei turistice care capata importanta tot mai mare deoarece ea da dimensiunile de
dezvoltare si promovare a produsului turistic cultural; astfel, alaturi de vizitatorii interesati de
obiectivele culturale, mai exista si o clientela pentru afaceri, care la randul ei poate beneficia de
activitatile culturale citadine; pastrarea si dezvoltarea in permanenta a legaturilor si a colaborarilor cu
administratiile publice locale - prefecturi si primarii - in scopul asigurarii unor servicii urbane de
calitate, de care beneficiaza si turistii.
De mentionat totodata si preocuparile Comisiei Mondiale pentru Cultura si Dezvoltare
(CMCD), constituita de UNESCO si ONU in 1992 si alcatuita din specialisti reuniti cu scopul de a
contribui la intarirea relatiilor culturale dintre tari, la imbogatirea patrimoniului cultural si istoric
universal printr-o serie de actiuni stabilite cu ocazia Conferintei interguvernamentale de la
Stockholm asupra politicilor culturale 119: dezvoltarea relatiilor dintre diferitele organisme culturale si
regionale, alcatuirea unei baze de date privind politicile culturale apartinand diferitelor natiuni;
oferirea asistentei intelectuale in vederea elaborarii politicilor si programelor de dezvoltare
culturala, sprijinirea atelierelor nationale si regionale de formare privind gestiunea si administrarea
institutiilor culturale, etc.
Din 1990, cu sprijinul Consiliului Europei, un numar de unsprezece orase au statutul de
capitale culturale ale continentului: Paris, Atena, Amsterdam, Anvers, Berlin, Copenhaga, Dublin,
Glasgow, Lisabona, Luxemburg, Madrid, Salonic, lista ramanand deschisa si pentru alte orase
europene, in conditiile in care multe din centrele culturale ale acestor atrag un numar impresionant de
turisti: Centrul Pompidou cu circa 7-8 milioane turisti anual, Albert Dock - Liverpool cu 4-5 milioane,
Luvru si Versailles din Paris cu 2-3 milioane fiecare, Centrul cultural din Glasgow cu 8-9 milioane,
Festivalul de la Edingburg (3 saptamani) cu aproximativ un milion de vizitatori, etc. Pe masura
cunoasterii mai detaliate ale valorilor culturale si din tari ale Europei Centrale si de Est, si unele orase
din aceste state se vor putea inscrie in randul marilor capitale culturale ale continentului. Toate aceste
preocupari demonstreaza interesul manifestat fata de fenomenul cultural la nivel national, regional si
mondial in directia elaborarii unor noi politici culturale care sa aiba in vedere largirea accesului la
cultura, participarea activa a cetatenilor, o mai buna recunoastere a diversitatii culturale si lingvistice,
incurajarea creativitatii, gasirea unor solutii de finantare pe baza de parteneriat intre sectorul public,
privat si societatea civila, etc.

Ca urmare a suprasolicitarii marilor orase patrimoniale ale Europei, in ultimul deceniu al

secolului XX, a fost sustinuta ideea de sprijinere a micilor orase cu forme de cultura alternativa
pentru a se reduce fluxul turistic din aceste mari metropole. In acest sens, pot fi valorificate anumite
activitati traditionale (ateliere de prelucrare a lemnului, a textilelor, jucarii, produse alimentare) sau
pot fi puse in valoare obiective tehnice deosebite (apeducte, poduri, instalatii tehnice din domeniul
naval, aeronautic).
b) O alta forma a turismului urban este reprezentata de agrement definit prin ansamblul
mijloacelor, echipamentelor, evenimentelor si formelor oferite de unitati, statiuni sau zone turistice,
capabile sa asigure individului sau unei grupari sociale o stare de buna dispozitie, de placere, sa dea
senzatia unei satisfactii, unei impliniri, sa lase o impresie si o amintire favorabile120 .
Turismul de agrement detine, de asemenea, o pondere importanta in deplasarile catre spatiile
urbane, un loc aparte in categoria mijloacelor de agrement, deosebit de apreciate in randul turistilor,
fiind ocupat de parcurile de distractie.
Potrivit unui studiu realizat de IAAPA (Asociatia Internationala a Parcurilor de Distractie si
Atractii), europenii prefera sa-si petreaca din ce in ce mai mult din timpul liber in complexele de
agrement, parcurile de distractii, carnavalurile, manifestarile traditionale, sarbatorile religioase
constituind tot atatea modalitati de petrecere a timpului liber in spatiul urban. Recent, IAAPA,
reprezentand circa 5.000 de companii din peste 100 de tari, inclusiv din Statele Unite ale Americii a
realizat un clasament international al parcurilor de distractii cu cele mai mari incasari (vezi tabelul nr.
11.1.).
Clasamentul primelor 10 parcuri de distractii
cu cele mai mari incasari in anul 2003
Tabelul nr. 11.1.

Cedar Point SUA

Busch Gardens WilliamsburgSUA SUA
Fujikyu Highland Park Japonia
Blackpool Pleasure Beach Blackpool, UK Marea Britanie
Six Flags Magic Mountain SUA
Alton Towers Marea Britanie
Kennywood Park SUA
Lake Compounce Theme Park SUA
Valleyfair SUA
Hershey Park SUA
Sursa: http://www.cedarpoint.com/public/inside-park/rides/special.cfm
 In privinta numarului de vizitatori, pe primul loc se situeaza Disney-World-Epcot (Orlando,
SUA) cu aproximativ 22 milioane de vizitatori anual urmat de Euro Disney (Paris, Franta) cu 10,7
milioane vizitatori, Blackpool Pleasure Beach (Blackpool, SUA) cu 6,5 milioane vizitatori,
Futuroscope (Poitiers, France) , Phantasialand si Europa Park (Germania), Astérix (Franta) cu cate 2-3
milioane de vizitatori fiecare.
Moda parcurilor tematice a fost introdusa odata cu Disneyland, in Anaheim (1960) si Walt
Disney World (Orlando, SUA, 1971). Dat fiind succesul companiei Walt Disney, multe orase au incercat
sa copieze modelul parcurilor tematice. Astfel, Disneyland-ul din Tokio a inregistrat un veritabil
success, iar in 1992 a fost inaugurat, la 32 de kilometri distanta de Paris, un Disneyland cu o investitie
in valoare de 4,4 miliarde $, pe o suprafata de 2000 ha. Unii specialisti francezi au criticat in acea
vreme personajele Disney afirmand ca vor "polua ambianta culturala a natiunii". Pentru viitor, se
asteapta extinderea EPCOT CENTER, acestea reprezentand una din atractiile educationale ale
parcurilor Disney, avand drept scop largirea cunostintelor despre lume si univers, un centru EPCOT
este de regula alcatuit din doua sectiuni: "Future World" ("Lumea viitoare") si "World Showcase"
(Vitrina Lumii").
In ceea ce priveste tipologia parcurilor tematice (de loisir), este dificil de realizat o clasificare a
acestora data fiind diversitatea lor conceptuala si functionala. Cu toate acestea, in 1988, Dr. Heinz Rico
Scherrieb realizeaza cea mai completa prezentare a functiilor parcurilor de loisir si, pe aceasta baza, o
delimitare a acestora, astfel: parcuri-eveniment (Disneyland, parcuri urbane, safari, ecomuzee, parcuri-
gradini, muzee stiintifice si de tehnologie, etc.); parcuri de odihna (naturale, forestiere, gradini
botanice, expozitii horticole, etc.); parcuri acvatice (piscine de loisir, bai termale si de distractii,
etc.); parcuri de joaca si sport (gradini pentru copii, complexuri sportive, etc.); complexurile de loisir
urbane sau rurale; alte categorii (baze de agrement situate in spatii periurbane, terenuri de golf, tenis,
case de cultura, etc.). Preferintele vizitatorilor se indreapta, de cele mai multe ori catre spectacolele cu
caracter cultural si distractiv in aer liber, parcuri tematice, festivaluri, evenimente sportive, cafenele,
restaurante, viata nocturna, etc. De un interes deosebit se bucura spectacolele populare, desfasurate pe
strazi, bulevarde sau in parcuri care, de cele mai multe ori sunt gratuite, permitand astfel o larga
accesibilitate si libertate de miscare spectatorilor. Totodata, turistii pot opta pentru spectacole de teatru,
opera, muzica clasica, religioasa, circ, expozitii de arta, vizitarea unor muzee, case memoriale,
ansambluri monahale, situri arheologice, unitati economice, plimbari prin oras cu mijloace de
locomotie traditionale sau de plimbari in importante parcuri si gradini ale oraselor, in cartiere
originale pentru atmosfera si cumparaturi. In ultimii ani de o larga audienta se bucura spectacolele de
mini teatru si pantomima in aer liber.
c) Turismul de afaceri si activitatile profesionale se refera la congrese, colocvii, seminarii,
targuri, conferinte, expozitii, reuniuni, intalniri cu parteneri de afaceri, stagii de pregatire, etc. In
general, preferintele oamenilor de afaceri se indreapta catre servicii de inalta calitate, vizitarea
centrelor comerciale si animatie traditionala; spre deosebire de acestia, participantii la congrese si
reuniuni manifesta interes catre plimbarile in centrele istorice, muzee, expozitii, in general, preocupari
de natura intelectuala. Turismul de afaceri concentreaza in prezent circa 20% din totalul calatoriilor
internationale si aproape 1/4 din totalul incasarilor din turism, inregistrand valori diferite de la o tara la
alta, in functie de echipamentele turistice si nivelul general de dezvoltare economica.
Referitor la tipologia calatoriilor de afaceri, acestea se structureaza in: turism general de
afaceri care se refera la activitatea persoanelor care lucreaza in afara locului de munca obisnuit
(delegatiile), reuniuni si intruniri (intalniri, conferinte, simpozioane, colocvii, congrese, etc.), targuri si
expozitii, calatorii-stimulent oferite anumitor categorii de angajati ca recompensa pentru rezultatele
inregistrate in activitatea profesionala.
Potrivit statisticilor internationale, cele mai multe congrese si reuniuni au loc in Europa care
concentreaza circa 60% din actiuni, iar clasamentul pe tari indica pe primul loc SUA urmata de Franta,
Marea Britanie, Germania, Olanda, Italia, Elvetia, Belgia Spania si Japonia.
Targurile si expozitiile inregistreaza anual cheltuieli de peste 27 mld. USD luandu-se in considerare
cheltuielile directe ale expozantilor si vizitatorilor, neincluzand volumul afacerilor inregistrate ca
urmare a participarii la astfel de manifestatii si nici cheltuielile indirecte ale agentilor participanti,
extrem de dificil de cuantificat.
Reusita manifestarilor de acest gen depinde atat de capacitatea organizatorica a organismelor de
profil din tara gazda cat si de gradul de dezvoltare a economiei nationale. Datorita rolului polivalent al
targurilor si expozitiilor, organizatorii cauta permanent solutii pentru atragerea unui numar cat mai mare
de vizitatori si expozanti, constatandu-se cresterea preocuparilor pentru manifestari care prezinta
noutati intr-un domeniu sau altul si pentru crearea de noi centre expozitionale si de afaceri. In acest
context, "intalnirile pe mare" constituie noutati in domeniu, congresele si reuniunile organizate pe
nave de croaziera atragand anual circa 120000 participanti. Exista, in prezent, peste 130 vase de
croaziera dintre care, Royal Caraibbean's Nordic Prince, Chandris Meridian si Horizon Closter
Cruises Westward insumeaza peste 5000 de sali de conferinte.
O alta noutate in domeniu o reprezinta conceptul de "BOARDINGHOUSE" reprezentand o
combinatie intre o camera de hotel si un apartament drept birou de lucru. De exemplu, in SUA acest
concept (de dormitor si camera de lucru) a fost introdus la Residence Inn, Embassy, ocazie cu care cifra
de afaceri a crescut cu peste 20% ajungand ca, in prezent, sa reprezinte 5% din piata hoteliera a SUA.
In prezent, turismul de afaceri a devenit o componenta importanta cu rezultate semnificative in
economiile multor tari. In acest context, dezvoltarea turismului va avea in vedere atat posibilitatile cat si
limitele unor tari in gazduirea si organizarea diverselor tipuri de reuniuni in conditiile in care cresterea
numarului oamenilor de afaceri este evidenta si are multiple implicatii politice, economice si sociale
asupra dezvoltarii generale a destinatiilor gazda.
d) Turismul sportiv reprezinta, de asemenea, o motivatie importanta a circulatiei
turistice urbane, cele mai multe posibilitati oferindu-le, in domeniul sportului, manifestarile
de tipul olimpiadelor, turneelor de tenis, campionatele mondiale care, in afara scopului
cultural si educativ genereaza semnificative fluxuri financiare, reprezentand un puternic
impuls spre dezvoltarea economiilor oraselor in care se desfasoara astfel de activitati.
Volumul investitional alocat unor astfel de competitii se ridica la sume de ordinul miliardelor
USD. De exemplu, cu ocazia Olimpiadei de la Atlanta, sumele alocate pentru derularea in
bune conditii a acesteia s-au ridicat la aproximativ 2 mld. USD, investitie la care au contribuit
alaturi de organizatori, firme si corporatii din intraga lume, volumul afacerilor derulat cu
aceasta ocazie situandu-se la nivelul unor dimensiuni impresionante.
e) Efectuarea de cumparaturi este considerata, de catre unii specialisti, ca o importanta
sursa generatoare de venituri financiare si se realizeaza, de regula, in marile centre comerciale,
situate fie in centrul orasului fie la periferia acestuia. Includerea cumparaturilor in sfera turismului
urban este acceptata cu rezerve de catre majoritatea specialistilor, controversele fiind legate de
dificultatea separarii fluxurilor de turisti de cele ale locuitorilor orasului, neexistand posibilitatea
cuantificarii volumului serviciilor comerciale si a marfurilor achizitionate de catre turisti.
In general, interesul pentru cumparaturi este insotit si de dorinta de distractie, multe dintre
centrele comerciale oferind si servicii de agrement. Marile centre comerciale multifunctionale au
constituit, incepand cu anii '80, adevarate puncte de atractie in peisajul urban prin asocierea activitatilor
comerciale, sportive, de alimentatie si hotelarie, agrement, etc. in acelasi perimetru. Un exemplu in
acest sens il constituie West Edmonton Mall din Canada care imbina functiile comerciale cu cele de
petrecere a timpului liber prin prezenta a 828 de magazine si spatii destinate serviciilor pe o suprafata
de 451 ha, avand circa 10 milioane de vizitatori anual. Un alt exemplu il constituie The Mall of America,
situat langa Minneapolis care este format din 4 magazine universale si 800 de magazine specializate 130.
Unul din aceste magazine (Oshman Supersports USA) are ca puncte de atractie un teren de baschet, o
sala de box, un poligon pentru tir cu arcul si o partie pentru simularea schiului. Magazinele de
desfacere cu amanuntul sunt dispuse in jurul unui parc de distractii care se intinde pe o suprafata de 3
ha (Knott's Camp Snoopy). Acest parc este dotat cu 26 de piste pentru biciclete, un patinoar, un teren de
minigolf si un acvariu cu o capacitate de peste 4500 mc care prezinta sute de specii marine si un
spectacol cu dresura de delfini. Proprietarii acestui centru comercial se asteapta sa primeasca pana la
40 de milioane de vizitatori anual, acestia provenind chiar si de pe continentul asiatic. Toate acestea
demonstreaza tendinta oamenilor catre agrement si divertisment prin imbinarea activitatilor comerciale
cu serviciile destinate petrecerii timpului liber. Astfel, serviciile de agrement se vor constitui in viitor ca
parte integranta a comertului cu amanuntul.
f) Vacantele gastronomice sunt planificate din timp, organizarea acestora presupunand
consultarea unor specialisti din domeniul culinar, si au ca obiectiv participarea la anumite
evenimente din domeniul gastronomic, degustari de vinuri, expozitii, etc.
g)Vizitele la rude si prieteni se caracterizeaza printr-o durata mai mare de ramanere in
oras (4-5 zile) si sunt practicate de 2-3 ori intr-un an. Tot in aceasta categorie sunt incluse si
calatoriile efectuate in interes familial care nu presupun un consum turistic si care se refera,
de regula, la deplasarile membrilor familiilor care locuiesc separat, in orase diferite sau la
vizitele persoanelor de varsta a treia (indeosebi a bunicilor) si care prefera spatiile verzi si locurile
linistite pentru odihna si recreere.

Delimitarea acestor componente ale turismului urban, asociate motivatiilor de calatorie in

orase a fost posibila ca urmare a unui context economic si social favorabil referitor la
imbunatatirea mijloacelor de transport si, pe aceasta baza, a accesibilitatii in spatiul urban,
diversificarea ofertei de produse si servicii turistice, amploarea evenimentelor culturale, sportive si de
afaceri. In acest context, preocuparile edililor, a organismelor publice locale se indreapta catre
asigurarea unor modalitati cat mai variate de petrecere a timpului liber contribuind astfel, la cresterea
atractivitatii destinatiilor urbane si a imprejurimilor acestora.

11.3. Principalele coordonate ale turismului pe plan mondial

Inca de la aparitie, turismul urban s-a confruntat cu o serie de obstacole legate de costul ridicat
al transporturilor, nesiguranta si durata calatoriilor, lipsa de confort a sejururilor, neajunsuri care
limitau posibilitatile de dezvoltare a circulatiei turistice pentru cele mai multe categorii ale populatiei.
Treptat, turismul urban s-a dezvoltat ca urmare a progresului economic, a dezvoltarii stiintei si
tehnologiei, a cresterii nivelului de trai, devenind, in prezent, un adevarat factor dinamizant al
economiilor urbane.
In prezent, asistam la reconsiderarea valorilor urbane ce dau continut atractivitatii turistice si care
motiveaza semnificative fluxuri turistice in sensul cresterii ponderii turismului de afaceri, congrese si
reuniuni precum si a calatoriilor destinate cumparaturilor sau petrecerea timpului liber in spatii
destinate agrementului si divertismentului.
In Europa, turismul urban reprezinta circa 30% din totalul calatoriilor si aproximativ 20% in
totalul innoptarilor, multe dintre orase avand multiple posibilitati de petrecere a timpului liber, de la
vizitarea obiectivelor culturale si istorice pana la efectuarea de cumparaturi, activitati sportive si
recreative, vizite la rude si prieteni, etc.
 Avand in vedere toate aceste valente ale oraselor turistice, au fost delimitate trei categorii si
anume: marile metropole, ca destinatii principale pentru turismul de afaceri si cultural; orase de talie
mijlocie specializate in anumite domenii ale turismului urban; orase mici, cu un pronuntat caracter
istoric, in aceasta categorie fiind incluse si statiunile termale (Vichy, Vittel, Karlovy Vary, etc.) sau
cele situate in apropierea unor obiective turistice cu caracter de unicat.
Potrivit unui studiu referitor la obiceiurile de vacanta ale europenilor, vizitarea oraselor
concentreaza 25-30% din totalul calatoriilor internationale, inregistrand valori diferite de la o tara la
alta. In privinta locului de provenienta al turistilor in spatii urbane, pe primul loc se situeaza
Danemarca (47%) urmata de Irlanda (41,5%), Finlanda (41%), Spania (41%), Belgia (30%), Marea
Britanie (25%), principalele criterii de alegere a oraselor ca destinatii de vacanta fiind legate in
principale de interesul pentru siturile istorice (32%) si vizitele efectuate la rude si prieteni (18%).

Situatia principalilor indicatori ai circulatiei turistice in

principalele orase europene in anul 2004

Tabelul nr. 11.2.

Orasul Sosiri de turisti Innoptari
Paris 15.192.557 31633273

Praga 3.863.989 14781281

Madrid 5781169 12655411

Berlin 6.159.967 11412925

Dublin 4376000 16898000

Amsterdam 4.192.000 7766000

Munchen 3.744.929 7756152

Viena 3268289 7701081

Barcelona 4.549.587 7777580

Sursa: http://tourmis.wu-wien.ac.at

Dupa cum se poate observa, primul loc in totalul sosirilor il ocupa Paris urmat la amre
distanta de Berlin iar in privinta innoptarilor, se detaseaza capitala Frantei urmata, cu valori sensibil
mai scazute, de Dublin, Praga, Madrid si Berlin.
In privinta echipamentelor de cazare, dimensiunea acestora in tarile mentionate mai sus se
prezinta astfel:
 Situatia unitatilor si a locurilor de cazare precum si a gradului de ocupare in
principalele orase europene in anul 2004

Tabelul nr. 11.3.

Orasul Numar unitati Numar locuri Grad de ocupare
Berlin 549 64167 51,3
Londra 490 128237 83,3
Viena 349 40033 53,3
Munchen 344 38506 55,2
Amsterdam 326 34462 59,0
Milano 258 25626 54,6
Hamburg 254 27734 44,0
Venetia 205 11810 84,3
Torino 205 12472 68
Sursa: http://tourmis.wu-wien.ac.at

Este evident faptul ca orasele care concentreaza cea mai mare parte a circulatiei turistice urbane
si detin ponderea cea mai mare in privinta numarului de unitati si a locurilor de cazare apartin unor
tari cu un bogat patrimoniu cultural si istoric, reprezentand totodata importante destinatii pentru
turismul de afaceri dar si pentru activitati de agrement si divertisment. Intre tarile cu traditie in
domeniu, veritabile centre culturale si economice ale Europei se numara Franta, Italia, Spania, Olanda,
Belgia, Germania, Marea Britanie, principalele motivatii de calatorie in aceste tari fiind reprezentate de
potentialul cultural si istoric, centrele de afaceri si conferinte precum si de posibilitatile de
petrecere a timpului liber.
In Franta, turismul urban concentreaza 30% din circulatia turistica si 22% din totalul
innoptarilor, ocupand locul al doilea dupa turismul rural, inregistreaza o durata medie a sejurului de 4,1
zile si un volum al incasarilor de 150 mld. FF reprezentand consumul turistic urban. In privinta
particularitatilor cererii turistice in spatiul urban, 68% din calatoriile rezidentilor au ca motivatie
vizitele la rude si prieteni, mijlocul de transport preferat de francezi fiind automobilul; cu toate acestea,
datorita dificultatilor de circulatie si stationare intampinate, rezidentii utilizeaza mijloacele de
transport in comun. Activitatile practicate sunt, in majoritatea lor, culturale, axate pe vizitarea muzeelor
si calatoriile in aer liber.
Referitor la calatoriile non-rezidentilor, acestea se situeaza la aproximativ 24 mil. sosiri, tarile
de provenienta ale turistilor fiind Germania (18%), Marea Britanie (14%), Belgia (11%), Olanda
(10%), Italia (8%), Spania (6%); cea mai vizitata destinatie urbana este Parisul, important centru
cultural si istoric al Europei. Durata medie a sejurului este de 5,1 zile, turistii spanioli si italieni
inregistrand cea mai mare durata a sejurului, motivatiile de calatorie referindu-se in principal la
vizitarea monumentelor istorice si muzeelor (23%), efectuarea de cumparaturi (20%), turism de afaceri
(18%), parcuri de distractii (9%). Asadar, principala forma a turismului urban practicata o constituie
turismul cultural, Franta detinand peste 40000 monumente care inregistreaza anual aproximativ 30 mil.
vizitator. Cele mai vizitate monumente aparţinând Direcţiei Patrimoniului, în anul 2000 au
fost următoarele:

Clasamentul celor mai vizitate monumente din Franţa în anul 2004

Tabelul nr. 11.4.

Monumente Număr de vizitatori

Arcul de Triumf 1.100.000
Mont Saint-Michel 930.000
Chambord 770.000
Haut Koenigsbourg 600.000
Sainte-Chapelle 600.000
Azay-le-Rideau 350.000
Consiergerie 250.000
Cetatea Carcassonne 250.000
Notre-Dame 200.000
Sursa: Direcţia Patrimoniului din Franţa

Alte monumente istorice celebre sunt Panteonul, Aigues-Mortes, castelele Angers,

Chaumont, Pierrefonds, ce depăşesc 100.000 vizitatori anual.
Dintre monumentele istorice de natură particulară, aparţinând anumitor comunităţi locale,
merită amintite: Turnul Eiffel (cu aproape 6 milioane de vizitatori anual), Palatul Papal de la
Avignon, castelele Blois şi Chenonceaux. Franţa detine şi un număr impresionant de muzee (2.000)
publice sau private, care o plasează pe al patrulea loc în clasamentul mondial, şi care atrag un
număr de turişti în continuă creştere. O atenţie deosebită merită capitala Franţei, Parisul, cu peste 100
de muzee, din care 20 sunt printre cele mai cunoscute în lume. Artele frumoase sunt cel mai bine
reprezentate în cadrul lor, însă nu pot fi neglijate ştiinţa şi industria, care beneficiază, de asemenea,
de locuri originale şi prezentări foarte didactice: Luvrul, Muzeul Petit-Palais, Muzeul de artă modernă
al centrului Pompidou, Muzeul de artă modernă Ville de Paris, Muzeul Picasso, Muzeul Cluny,
Palatul Descoperirilor, Muzeul Artelor Decorative, Muzeul Naţional al Tehnicilor, Citadela Ştiinţelor
şi Industriei Villette, Muzeul Omului, Muzeul Naţional al Artelor şi Tradiţiilor Populare, Muzeul de
Istorie Naturală.
Pe langa muzeele cu tradiţie, specifice sfârşitului secolului al XIX-lea, ce par adesea
adevărate conservatoare academice, noile muzee, la un secol distanţă, se caracterizează prin noi
concepţii cum ar fi amplasarea lor în spaţii deschise, dinamice, unde operele pot "respira" lumina
naturală şi unde un public foarte larg (elevi, studenţi, marele public) se poate informa şi cultiva,
graţie punerii în valoare a operelor corelate cu calitatea informaţiei (panouri explicative, pliante, vizite
cu ghid, biblioteci specializate, librării, săli de proiecţii şi de conferinţe). Într-o egală măsură contribuie
la această înnoire şi serviciile de primire şi de restauraţie, programe de animaţie şi marile expoziţii cu
caracter temporal.
Integrându-se în noua generaţie de muzee, ecomuzeul are o triplă funcţie de cercetare,
conservare şi valorificare a elementelor naturale şi a obiectelor culturale specifice unui mediu şi unei
societăţi. Ceea ce îi este caracteristic este faptul că permite expunerea utilajelor sau activităţilor agricole,
artizanale, industriale în mediul lor originar. Astfel, o treime din ecomuzee prezintă fie un biotop (o
pădure, un teren mlăştinos etc.), fie o veche moară sau o fierărie, fie ateliere tradiţionale sau specificul
unei comunităţi rurale. Din aceeaşi categorie, noile parcuri preistorice adesea integrează un sit (un
zăcământ de silex, o peşteră), un biotop, reconstituiri, precum şi săli de expoziţie (de exemplu
Samara, Vassieux).
În aspectele sale cele mai dinamice şi mai neobişnuite, turismul cultural este reprezentat de
festivaluri, manifestări artistice şi expresii diverse ale culturilor regionale, urmărind diferite aspecte ca
muzica, dansul, teatrul, filmul, folclorul.
Marile festivaluri de teatru se desfaşoară la Paris, Aigues-Mortes, Aurillac, Gavarnie,
Bordeaux, Vizille, cele de muzică la Aix-en-Provence, Orange, Bordeaux, Abbaye de Senanque,
Chartres, Strasbourg, Besancon, Evian, Nice, de cinema la Cannes, Annency, Avoriaz. Dintre
manifestările culturale ale diverselor etnii din Franţa reţinem sărbătorile cu caracter religios din
Bretagne, Crăciunul provensal, festivităţile legate de muncile câmpeneşti (serbările hameiului, berii,
vinului, cidrului etc.), carnavalurile de la Nice, Limoux, sau din oraşele nordice cu parade ale
giganţilor (Dunkerque, Bailleul, Douai), jocurile, dansurile şi cântecele tradiţionale (grupuri
folclorice, lupte cu taurii, confruntări acvatice ş.a.).
Cuprinzând oraşe, sate, edificii diverse şi situri naturale ce condensează civilizaţia uneia sau mai
multor provincii, principalele văi culturale ale Franţei sunt cele ale Senei, Loirei, Garonne-ului,
Rhonului şi Saonului.
Principalele atracţii de pe valea Senei sunt cunoscutele oraşe ale artei (Paris, Troyes, Rouen, Le
Havre), numeroasele sate de pe malul apei, abaţiile din aval de Rouen, gospodăriile rurale, în special
în Normandia, un parc natural regional, marile porturi. Afluenţii "culturali" ai Senei sunt Yonne-ul (cu
oraşele artei Auxerre şi Sens şi podgoriile din Bourgogne) şi Oise-ul (cu Chantilly şi Compiegne).
Vocaţia culturală a văii Loirei se explică prin vestigiile artei romane şi gotice, diversitatea
caselor rurale, turismul viticol, oraşe ale artei ca Le Puy, Roanne, Nantes, celebrele castele vizitate de
2 milioane de turişti pe an.
Rhone-ul şi Saone-ul se remarcă prin multitudinea de oraşe ale artei (Tournus, Macon, Lyon,
Vienne, Orange, Avignon, Arles), vestigiile galo-romane, arta medievală omniprezentă, podgorii,
situri naturale variate.
De la manufacturi regale, vechi drumuri şi mori, la uzine ultramoderne, mine şi cariere,
ateliere metalurgice, de textile sau de producţie alimentară, viaducte, poduri, centrale hidroelectrice,
aeroporturi futuriste, obiectivele industriale sunt în prezent puse în valoare în cadrul turismului
cultural cu valenţe ştiinţifice.
Tot parte integrantă a turismului cultural, turismul istoric este în general turismul
evenimentelor, al simbolurilor, al marilor momente ale istoriei, pentru care stau mărturie siturile,
monumentele, muzeele. Adesea, acest tip de turism este valorificat prin intermediul circuitelor
tematice.
Împletind valorile spirituale, credinţa despre sacru, sentimentele de pietate ale pelerinilor, cu
dorinţa de cunoaştere, turismul religios poate fi considerat deseori un act de cultură. Peşterile sunt
adesea percepute ca misterioase şi în acelaşi timp protectoare (Lourdes), vârfurile colinelor şi
piscurile muntoase par mai aproape de cer (Fourviere la Lyon, Mont-Sainte-Odile în Alsacia),
pădurile şi ţărmurile sunt propice apariţiilor neobişnuite (Domremy, Paray-le-Monial). Catedrale,
abaţii, bazilici, troiţe, statui, vitralii, picturi, relicve - toate sunt tributare sacrului, atrăgând prin
aceasta importante fluxuri turistice inregistrand circa 3-4 mil. de pelerini anual.
Gastronomia franceză este renumită pe plan mondial pentru calitatea şi diversitatea
preparatelor şi vinurilor sale, constituind un veritabil patrimoniu cultural. Bucătăria franceză se
distinge printr-o valorificare deosebită a aromelor naturale a produselor utilizate, printr-o delicateţe ce
ţine cont în acelaşi timp de degustare şi de impresii vizuale (culori, decor), prin varietatea şi
creativitatea mereu surprinzatoare a maeştrior culinari. "Pelerinii gastronomici" (francezi şi străini) sunt
atraşi atât de circuitele cu specific, cât şi de restaurantele, hanurile şi magazinele locale ce
comercializează produse specifice zonei. Turismul de descoperire a patrimoniului viticol francez este
prezent pe întregul teritoriu francez, din Champagne şi până în Provence prin itinerarii organizate de
profesioniştii din domeniu, concursuri, degustări, vizitări de crame, muzee ale vinului, peisaje viticole,
case ale negoţului.
Nu in ultimul rand, Franta reprezinta o destinatie importanta pentru turismul de afaceri,
organizand in fiecare an peste 700 de congrese internationale si ocupand, astfel, locul al doilea dupa
SUA. Cele mai multe dintre manifestari au loc la Paris, oras ce detine aproximativ 73000 de locuri in
centrele de conferinte si congrese urnat de Strasbourg cu circa 45000 de locuri. La toate acestea se
adauga multiple posibilitati de petrecere a timpului liber in mari centre comerciale, magazine de moda,
spectacole, restaurante, capitala tarii constituind una dintre cele mai vizitate destinatii pe plan mondial.
Germania -mai putin dotata cu resurse turistice naturale- dezvolta cu predilectie diverse forme ale
turismului urban cum ar fi cel de afaceri si cultural, ocupand astfel locul al patrulea pe plan mondial
in domeniul organizarii de congrese si conferinte si avand drept principale centre de afaceri Berlin,
Karlsruhe, Hamburg, Frankfurt si Dresda. Turismul cultural este relativ modest reprezentat si datorita
evenimentelor legate de cel de-al Doilea Razboi Mondial, ocazie cu care, mare parte din patrimonial
cultural, istoric si architectural a fost distrus. Cu toate acestea, indeosebi dupa 1990, Berlinul este cel
mai vizitat oras de catre turistii straini, primind anual 8-9 mil. de vizitatori urmat de Munchen si
Dresda, acesta din urma pastrand multe dintre cladirile cu arhitectura baroca si intrand astfel in
competitie cu celelalte centre urbane traditionale. Vizitarea oraselor detine in Germania o pondere de
10% in circulatia turistica iar ca motivatii de calatorie se inscriu vizitele la rude si prieteni
(aproximativ 28%) si preferintele pentru parcuri de distractie (circa 2%).

Dinamica innoptarilor in cele mai importante centre urbane ale Germaniei in perioada 2001-
2003

Tabelul nr. 11.6.

-mil-
Orasul 2001 2002 2003 Orasul 2001 2002 2003
Berlin 8,27 9,48 11,41 Leipzig 1,15 1,31 1,47
München 6,88 7,28 7,76 Bremen 0,97 1,04 1,12
Hamburg 4,51 4,65 4,84 Bonn 1,09 1,13 1,11
Frankfurt am 3,64 3,92 4,34 Münster 1,10 1,07 1,04
Köln 2,81 2,96 3,07 Rostock 0,86 0,97 1,04
Düsseldorf 2,32 2,29 2,42 Wiesbaden 0,93 0,98 1,04
Dresden 1,96 2,14 2,41 Essen 0,81 0,83 0,91
Stuttgart 1,95 2,03 2,05 Lübeck 0,78 0,82 0,89
Hannover 1,13 1,13 2,03 Freiburg im 0,85 0,88 0,88
Nürnberg 1,77 1,83 1,95 Heidelberg 0,79 0,82 0,85
Sursa: http://www.dst.dk/dst/665
 In Belgia, istoria milenara si dezvoltarea economica timpurie s-au reflectat intr-o civilizatie si
cultura avansata care au imbogatit patrimoniul mondial prin cunoscuti artisti de talie universala
(pictorii Van Eyck, Peter Bruegel, P. Rubens). Turismul cultural este astfel reprezentat, pe langa
muzeele ce detin colectii de pictura flamanda, de importante centre urbane ca Bruxelles, Anvers
(edificii medievale in stil gotic, catedrale, muzee, statui), Bruges (recunoscut port medieval din
Flandra ce detine o serie de edificii medievale, canale, poduri, piete), Liege (fabrici de sticla datand din
sec. al-XVI-lea), Waterloo (localitate istorica ce gazduieste monumentul inchinat bataliei lui
Napoleon), etc.
De asemenea, Bruxelles reprezinta un important centru de afaceri care, alaturi de Strasbourg si
Luxembourg constituie sediul unor importante institutii europene. Totodata, fiind gazda a peste 190 de
manifestari internationale si detinand 3545 de locuri in palate de congrese, Bruxelles se situeaza pe
locul al treilea in Europa in domeniul organizarilor de congrese, dupa Paris si Londra, promovarea
turismului de afaceri fiind realizata de BECIP (Belgian Convention and Incentive Bureau).
Marea Britanie ocupa locul al treilea pe plan mondial dupa SUA si Franta in domeniul
organizarii de congrese internationale totalizand circa 700 de manifestari anual din care peste 100 se
deruleaza in Londra, al doilea oras-gazda pentru reuniuni de afaceri din lume. Principalele centre de
congrese sunt reprezentate de Bournemouth (3900 locuri), Wembley (2600 locuri), Queen Elisabeth
Conference Center (1100 locuri), New Exhibition Center (NEC).

Circulatia turistica in principalele orase din Marea Britanie, in anul 2003

Tabelul nr. 11.7.

Orasul Numar turisti Orasul Numar turisti
London 13150000 Bath 300000
Edinburgh 910000 Brighton/Hove 260000
Manchester 560000 Cardiff 240000
Birmingham 520000 Inverness 220000
Glasgow 430000 Liverpool 190000
Oxford 410000 Nottingham 190000
Cambri dge 370000 Newcastle-upon-Tyne 180000
Bristol 360000 Stratford-upon-Avon 170000
York 310000 Bournemouth 150000
Sursa: www.staruk.org.uk

De asemenea, printre cele mai vizitate obiective turistice se numara: Millennium Dome (6,5 mil.
vizitatori), British Airways London Eye, Alton Towers, Madame Tussaud's, Tower of London, Natural
History Museum, Chessington World of Adventure, Legoland Windsor Victoria & Albert Museum,
Science Museum, Flamingo Land, Theme Park & Zoo, Canterbury, Edinburgh Castle,
Windermere Lake Cruises, Windsor Castle, Chester Zoo, St Paul's Cathedral care atrag in fiecare an
intre 1-3 mil. vizitatori.
In Spania, turismul urban este motivat in primul rand de patrimonial cultural si religios,
printre cele mai vizitate orase numarandu-se Madrid unde muzeul Prado atrage peste un million de
vizitatori anual, Barcelona - renumita prin Catedrala Sagrada Familia, Cordoba prin moscheile sale,
Granada si Sevilla cu renumitele destinatii turistice Alhambra si Alcazar. De asemenea, turismul
religios genereaza importante fluxuri de turisti straini, renumite fiind pelerinajele de la Saint- Jacques-
de-Compostelle si Montserrat care reunesc circa 2-3 milioane de pelerini in fiecare an.
Nu in ultimul rand, de mentionat faptul ca Spania ocupa locul al noualea in clasamentul
tarilor organizatoare de congrese si conferinte, cu peste 300 de astfel de manifestari anual,
desfasurate cu predilectie in Madrid care insumeaza peste 150 de reuniuni si circa 3800 de locuri in
centre de conferinte si in Barcelona, aceasta din urma dispunand de peste 2000 de locuri in palate de
congrese si intalniri profesionale.
Datorita unei oferte turistice diversificate, Italia se inscrie intre primele tari receptoare de
turisti, cei mai multi dintre acestia provenind din Germania, Elvetia, Franta, Austria, Marea Britanie si
avand drept principale motivatii de calatorie patrimoniul cultural, istoric si religios, efectuarea de
cumparaturi, turismul de sanatate si turismul de iarna.
Este cunoscut faptul ca Italia poseda un patrimoniu cultural de exceptie ce pastreaza urmele
civilizatiilor Europei in intreaga lor diversitate: activitatea comerciala a fenicienilor, asezarile
etrusce, Roma clasica, bizantina, medievala precum si marturii apartinand celor trei secole care au
precedat Renasterea (XIII-XV), barocul crestin si modernismul, peste 35% din monumentele
istorice si siturilor arheologice din patrimoniul UNESCO aflandu-se in Italia. Cei mai mari "poli
culturali" ai Italiei sunt reprezentati de Roma, Venetia si Florenta, orase care atrag cea mai mare parte
a circulatiei turistice culturale.
De asemenea, Italia primeste anual circa 15 mil. de pelerini catolici in cele peste 1700 de situri
religioase dintre care cele mai importante sunt Vatican, Asissi, Padova, Loretto, Lambro, Vicenza,
Cascia, incasarile obtinute depasind 5 mld. de Lire italiene, cei mai mari turoperatori specializati in
calatorii religioase fiind Eteria Viaggi, IVET-Pellegrinaggi Paolini si Opera Romana Pellegrinaggi.
In majoritatea lor, calatoriile de afaceri se deruleaza la Milano, capitala economica a tarii, Italia
ocupand, cu peste 300 de congrese si reuniuni, locul al saselea in ierarhia organizatorilor de congrese
si conferinte pe plan mondial.
Olanda este cunoscuta in lume drept "Tara Lalelelor", "Tara Morilor de Vant" sau "Tara de Jos"
si se distinge prin zestrea cultural-istorica de o deosebita valoare artistica, printre cele mai vizitate
orase culturale fiind Amsterdam (Palatul Regal din sec. al-XVII-lea, Rijks-Museum cu celebre panze
din pictura olandeza, Casa Rembrandt, etc), Haga (resedinta regala si administrativa
de stat cu numeroase monumente de istorie, arhitectura si arta, atelierele Vincent Van Gogh, etc),
Rotterdam, Utrecht, Eindhoven, Groningen, etc.
Situandu-se pe locul al cincilea pe plan mondial prin organizarea a peste 350 de manifestari
internationale, Olanda concentreaza cea mai mare parte a calatoriilor de afaceri in Amsterdam (cu
circa 100 de congrese si reuniuni si peste 4000 de locuri in palate de congrese), Rotterdam si
Utrecht, promovarea turismului de afaceri fiind realizata de Neederland Congress Bureau (NCB) si
Rotterdam Congress Bureau (RCB).
Alaturi de aceste tari care detin un impresionant patrimoniu cultural, istoric, religios,
comercial si de afaceri mai pot fi mentionate si altele cum ar fi de exemplu Irlanda, Grecia,
Portugalia, Finlanda, Elvetia, Suedia, tari care, prin valorile lor traditionale, constituie destinatii
turistice pentru numerosi vizitatori.

11.4. Evolutia turismului urban in Romania

Dincolo de functiile lor sociale, economice, administrative, orasele Romaniei exprima in mod
plastic evolutia arhitecturii romanesti. In acest sens, evolutia istorica a provinciilor istorice romanesti
a condus la aparitia unor diferenteri in apectul si valoarea obiectivelor turistice prezente, in
principalele orase romanesti. Astfel, in arhitectura acestora apar elemente ale artei orientale,
musulmane, bizantine, gotice maghiare si germane, renascentiste precum si prezenta barocului
german si francez. Aceste curente s-au intrepatruns si au asimilitat si elemente ale artei traditionale
romanesti. Mai tarziu, epoca premoderna precum si cea moderna au adus noi elemente ale
clasicismului, romantismului, eclectismului francez, german, italian, ulterior conturandu-se si un stil
national, ca urmare a scolii de arhitectura romanesti.
Multe din vechile cladiri din principalele orase au devenit sediile unor institutii culturale,
administrative, publice, comerciale sau simple locuinte. In unele situatii, concentrarea in teritoriu a mai
multor monumente si cladiri vechi a condus la aparitia unor zone urbanistice valoroase. Aceste zone
construite (strazi, cartiere, centre de localitati sau localitati in intregime) reprezinta valori specifice
pentru o anumita epoca si un anumit spatiu cultural. Dupa 1950, in multe localitati romanesti,
arhitectura traditionala a fost inlocuita treptat cu cladiri colective, cu un stil neadecvat, aproape fara
nici o legatura cu trecutul, multe monumente istorice rãmânând izolate, nepuse in valoare, sau
acoperite prin noile edificii. Cele mai multe transformari au avut loc in perioada deceniilor sapte si
opt, unele fiind irecuperabile. Vechea lege a sistematizarii oraselor si satelor din 1974 a lasat drum
liber demolarii pe scara larga a localitatilor romanesti, iar cutremurul din 1997 care a avariat
numeroase cladiri, a fost considerat un pretext pentru demolarea unui mare numar de monumente civile
si religioase. La sfarsitul anului 1989, cel putin 29 de orase au suferit importante interventii cu efecte
ireversibile asupra fondului construit, dintre care pot fi amintite: Suceava, Botosani, Iasi, Roman,
Pascani, Husi, Barlad, Targoviste, Galati, Ramnicu Valcea, Giurgiu, Baia Mare, etc. Toate aceste
evenimente au condus la disparitia unor obiective turistice si mentinerea altora intr-o situatie de
continua degradare.
O analiza a potentialului cultural si istoric al Romaniei demonstreaza existenta unui
valoros patrimoniu cu valente culturale deosebite in formarea circulatiei turistice din centrele
urbane traditionale. In acest sens, deosebit de apreciate sunt vestigiile arheologice preistorice care
atesta prezenta omului inca din paleoliticul inferior, cu marturii aflate in diferitele muzee din
Craiova, Slatina, Bucuresti, Deva, etc., vestigiile antichitatii de mare valoare pentru istoria
civiliatiei poporului roman - ruinele cetatilor grecesti de la Constanta (Tomis), Mangalia (Callatis),
Istria (Histros), cetatile si vestigiile daco-romane, vestigiile si cetatile medievale, intre ansamblurile
urbane medievale mai bine pastrate fiind cele din Sighisoara, Sibiu, Brasov, Targu-Mures, Medias,
Cluj-Napoca, in mare parte restaurate, vestigiile cetatilor din Oradea, Alba-Iulia, Arad, Timisoara,
vestigiile fortificatiilor si ansamblurilor voievodale din vechile capitale (Curtea de Arges,
Targoviste, Bucuresti), monumentele istorice si de arta medievala, monumente de arta si
arhitectura in stil romanic (Sighisoara, Reghin), gotic si neogotic (Brasov, Cluj-Napoca, Bistrita,
Sighisoara, Targu-Mures, Miercurea-Ciuc, etc.), renascentist (Alba Iulia, Bistrita, Brasov, etc.), baroc
(Oradea, Sibiu, Timisoara, etc.), brancovenesc (Craiova, Bucuresti, Ramnicu-Valcea, Targu-Jiu, etc.)
precum si o serie de muzee si case memoriale de importanta nationala situate in renumite centre
urbane, monumente de arta plastica, institutii de cultura si arta, elemente de etnografie si folclor.
La toate acestea se adauga o serie de manifestari cultural-educative care atrag, in fiecare an,
semnificative fluxuri de vizitatori in spatial urban romanesc: Festivalul de muzica usoara - Brasov,
Festivalul de Teatru Medieval din Sighisoara, Festivalul de folclor si obiceiuri de iarna-Suceava,
Festivalul de jazz de la Sibiu, etc.
In ceea ce priveste oferta Romaniei pentru turismul de afaceri, in ultimii ani inregistrandu-se
progrese remarcabile in domeniul centrelor de afaceri, al echipamentelor electronice pentru
asigurarea unui sistem comunicational si informational operativ precum si patrunderea pe piata
romaneasca a unor lanturi hoteliere care pot furniza serviiciile necesare derularii calatoriilor de
afaceri. Dintre toate centrele urbane ale tarii, orasul Bucuresti constituie principalul polarizator al
turismului de afaceri indeosebi datorita ofertei specifice pentru organizarea de conferinte si
reuniuni. De mentionat in acest sens, Centrul International de Conferinte - situat in cladirea
Palatului Parlamentului, facilitatile necesare fiind pe masura cerintelor internationale amplasate in sali
cu 20, 100, 400 sau 900 de locuri, cu echipamente de traducere simultana pana la 9 limbi straine,
asigurand astfel derularea congreselor, seminariilor, meselor rotunde organizate de
Parlament, Guvern si Presedintie dar si de catre alte organisme internationale sau persoane juridice din
Romania, World Trade Center insumand 6 sali de reuniuni modulabile cu o capacitate de pana la 300
de locuri, Sala Palatului cu aproape 8000 de locuri, Romexpo, hotelurile Marriot, Intercontinental,
Bucuresti, Hilton, Lido, Helvetia, Complexul Hotelier Turist, Centrul de Conferinte Snagov, etc. In
ceea ce priveste oferta zonei montane pentru turismul de afaceri, aceasta este concentrata indeosebi
pe Valea Prahovei (Sinaia - Hotelurile Mara, Palace, Caraiman, International, etc.), Poiana Brasov
(Complexul Favorit, Sala Polivalenta, Complexul Turistic Sport-Bradul, Hotel Alpin, etc.) si Baile
Herculane iar echipamentele destinate intalnirilor si reuniunilor situate pe litoralul Marii Negre sunt
concentrate cu precadere in Mamaia, Mangalia, Neptun-Olimp. Nu in ultimul rand, se contureaza si
alte cateva centre importante de afaceri situate in imediata apropiere a unor zone cu un potential
economic ridicat (Cluj, Timisoara, Brasov, Iasi, Sibiu, etc.) Nu trebuie insa omise limitele existente
referitoare la amplasarea centrelor de afaceri, de cele mai multe ori, la mare distanta de hotelurile cu
grad de confort ridicat, absenta instalatiilor de aer conditionat, a serviciilor de secretariat, informare
rapida etc. Referitor la valorificarea potentialului turistic al oraselor din Romania, arealul constituit
din Bucuresti, orasele resedinta de judet precum si celelalte localitati urbane reprezinta zona de
desfasurare a turismului cultural precum si a calatoriilor de afaceri si concentreaza aproape 64% din
turistii romani si 36% din cei straini. Din punctul de vedere al gradului de inzestrare cu echipamente
de cazare, zona urbana detine circa 29% din totalul locurilor de cazare si 57% din totalul unitatilor
deschise in luna decembrie 2004, reprezentand un grad satisfacator de valorificare turistica. Datorita
neomogenitatii datelor statistice, pentru analiza de fata au fost cumulate informatiile referitoare la
baza tehnico-materiala si circulatia turistica pentru zonele Bucuresti, celelalte resedinte de judet cu
cele din alte localitati si trasee turistice, considerandu-se ca acestea acopera in totalitate zona urbana.
Dupa cum se poate observa (vezi tabelul 11.8.), aceasta zona concentreaza cea mai mare parte a
activitatii turistice, situatie reflectata de nivelul principalilor indicatori.
 Distributia pe zone a principalilor indicatori ai activitatii turistice in decembrie 2004

Tabelul nr. 11.8.

Zona/Indicatori Total Statiuni Statiuni Litoral Delta Zona urbana

tara montane Dunarii
balneare
Nr. unitati* 100,0 31,33 9,73 1,58 0,47 56,87
Nr. locuri 100,0 11,86 15,41 42,5 1,02 29,21
Capac. in functiune 100,0 16,85 21,15 19,23 0,84 41,9
Grad de ocupare 22,6 48,6 41,8 28,3 32,9
Turisti cazati** 7005000 10,7
din 12,22 13,19 7,2 11,38 0,01 63,67
care: Straini
7,03 Statistice Operative, Breviar
Sursa: calculat dupa INS, Informatii 18,92 2004
12,55 Statistic, 14
* Numarulul de unitati deschise in luna decembrie 2004
*2003
In privinta echipamentelor de cazare, zona urbana detine ponderea cea mai mare in totalul
unitatilor, urmata de litoral si statiunile montane si ocupa locul al doilea dupa litoral in ceea ce
priveste numarul locurilor de cazare.
Destinata in principal turismului cultural si de afaceri dar si altor forme de petrecere a
timpului liber prin agrement si divertisment, zona urbana primeste 64% din circulatia turistica
totala, din care, cea mai mare pondere o detin turistii romani.
Indicatorul cel mai reprezentativ pentru caracterizarea dinamicii circulatiei turistice in
spatiul urban este numarul turistilor sau al persoanelor cazate in unitatile turistice si, asociat cu
acesta, numarul innoptarilor si durata medie a sejurului.
Analizat in dinamica, numarul turistilor cazati in unitatile turistice din zona urbana a
cunoscut in perioada analizata o tendinta descrescatoare a turistilor romani ca urmare a deteriorarii
nivelului de trai si a calitatii serviciilor si o evolutie ascendenta, inregistrand ritmuri anuale lente de
crestere, a turistilor straini, evolutie datorata, in principal, cresterii ponderii calatoriilor de afaceri si a
preferintelor pentru centrele istorice si culturale urbane.
O situatie asemanatoare inregistreaza si numarul innoptarilor cu deosebirea ca perioada 1997-
1999 a fost marcata de o scadere continua, o crestere semnificativa observandu-se doar in anul 2003
(vezi tabelul 11.9.).
 Evolutia principalilor indicatori ai circulatiei turistice in zona urbana

Tabelul nr. 11.9.

Anii Numar turisti Numar innoptari Durata medie a sejurului

Romani Straini Romani Straini Romani Straini
abs dinamic abs dinami abs dinami abs dinamic
a ca ca a
1997 28457 100 65556 100 53967 100 1477 100 1,9 2,25
1998 26109 91,75 64153 97,86 49677 92,05 13296 90,01 1,9 2,07
1999 22829 80,22 65305 99,62 43317 80,26 12974 87,83 1,9 1,99
2000 20638 72,52 71627 109,26 40685 75,39 14898 100,86 1,97 2,08
2001 19799 69,57 75020 114,44 39554 73,29 16420 111,16 2 2,19
2002 19890 69,89 80300 122,49 37810 70,06 , 11,92,1 1,9 2,1
2003 19850 69,75 89500 136,52 89500 73.,3 89500 129,03 1,99 2,13
Sursa: INS, Informatii Statistice Operative 2001 si Breviare statistice 1998-2003

Un alt aspect al circulatiei turistice este ilustrat de durata medie a sejurului care inregistreaza
valori de pana la 2 zile pentru turistii romani si intre 1,99 si 2,25 zile pentru turistii straini, situatie
comparabila cu cea existenta pe plan mondial.
In structura, analiza circulatiei turistice evidentiaza o scadere continua a ponderii turistilor
romani atat in ceea ce priveste numarul de turisti cat si numarul innoptarilor, situatie complet
diferita fata de turistii straini a caror pondere inregistreaza valori in continua crestere.

Valorile prezentate accentueaza amploarea caracterului de tranzit al circulatiei turistice

urbane; cu toate acestea, deoarece informatiile statistice nu releva si structura circulatiei turistice pe
motivatii de calatorie, este dificila separarea fluxurilor turistice de cele de tranzit care, alaturi de
cazarea in spatii neomologate limiteaza analiza turismului in spatiul urban.
Corelarea analizei circulatiei turistice din zona urbana cu gradul de ocupare al capacitatilor de
cazare existente in orase (care inregistreaza in anul 2001 o valoare de 30,6% apropiata de cea
inregistrata pe total tara de 34,9%) aduce in discutie aprofundarea analizei comparative a bazei
materiale ceea ce va determina conturarea unor solutii si directii de actiune in sensul cresterii
importantei ofertei turistice existente in spatiul urban si, pe aceasta baza, o apropiere de tarile
europene cu traditie in acest domeniu.
Astfel, in ceea ce priveste dinamica echipamentelor de cazare existente in zona urbana, atat
numarul de unitati cat si capacitatea in functiune au inregistrat o evolutie oscilanta, cu usoare
cresteri incepand cu 2001, diferita de dinamica numarului de locuri care a inregistrat scaderi
continue. Aceasta situatie se datoreaza intr-o buna masura gradului de avansat de deteriorare a unor
capacitati de cazare si scoaterea lor din circuitul turistic
 Tabelul nr. 11.10.
Evolutia capacitatii de cazare existente si in functiune in zona urbana

Anii Capacitat existenta Capacitatea in functiune

ea
Numar de unitati Numar de locuri
abs dinamica abs dinamica abs dinamica
1997 1118 100 84219 100 21173477 100
1998 1183 105,81 83144 98,72 21172668 99,99
1999 1326 118,61 81989 97,35 21086241 99,59
2000 1179 105,46 79298 94,16 20690883 97,72
2001 1330 118,96 79505 94,4 21128346 99,79
2002 1432 128,09 79752 94,7 20603000 97,3
2003 1535 137,3 79635 94,56 21062000 99,47
2004 1327 118,69 22630412 106,88
Sursa: INS, Informatii Statistice Operative 2001 si Breviare statistice 1998-2005

Concomitent cu scoaterea unor unitati din circuitul turistic, au aparut si altele noi din
necesitatea completarii ofertei turistice hoteliere cu unitati avand grad superior de confort.
Din analiza unitatilor de cazare pe tipuri de structuri rezulta ca cea mai mare pondere in total o
detin hotelurile si hostelurile (32,33%) urmate de pensiuni turistice urbane (20,57%). in privinta
gradului de confort, cele mai multe dintre unitati continua sa aiba un grad de confort de 2*, situatie
datorata absentei unor lucrari de modernizare si imbunatatire a calitatii serviciilor oferite.
Din analiza principalilor indicatori ai activitatii turistice in zona urbana se constata ca orasele
detin o pondere importanta in cadrul circulatiei turistice totale, insa evolutiile acestora se inscriu intr-o
dinamica descendenta datorata absentei unor planuri de urbanism si de amenajare a teritoriului care sa
permita dezvoltarea unei functii turistice in principalele localitati urbane si a unor politici de
management si marketing urban, a unor programe turistice care sa puna in valoare atat orasele mari
dar si cele mjlocii care detin valori culturale deosebite, lipsei unor preocupari in directia sporirii
numarului de echipamente de primire turistice din orase, indeosebi a celor de categorie de confort
superioara sau pe linia modernizarii celor existente.
Schimbarile socio-economice si politice din ultima vreme demonstreaza faptul ca turismul
urban va reprezenta o dominanta majora fata de alte forme de turism cunoscute. Din analizele si
previziunile efectuate de expertii Organizatiei Mondiale a Turismului pentru urmatorul deceniu se
prefigureaza tendinte reale de dezvoltare si amplificare a acestei forme de turism. In acest sens,
colaborarea stransa intre administratie si colectivitatile locale si cele profesionale din domeniul
turismului va avea in vedere prezentarea produsului turistic prin programe deosebite si cat mai
originale, fapt care solicita o atentie deosebita asupra personalului de primire si a ghizilor animatori
precum si asupra distributiei produselor turistice prin intermediul unor turoperatori si agentii de voiaj
specializate in astfel de calatorii.

11.5. Perspectivele turismului urban

In ultima perioada, fenomenul turistic a cunoscut o impresionanta evolutie datorata, in cea mai
mare parte, deschiderii unor noi piete de turism si gazduire si extinderii calatoriilor spre locuri de
neimaginat cu cateva decenii in urma: Antarctica, padurile tropicale ale Amazonului, Marele Zid
Chinezesc, insulele Scotiei, etc. Din cele 178 de tari reprezentate in Organizatia Natiunilor Unite,
pentru mai mult de jumatate dintre ele, turismul reprezinta unul din sectoarele economice cele mai
importante, Franta detinand pozitia conducatoare urmata de SUA, Spania, Italia, Austria, Marea
Britanie, Germania, Canada si Elvetia
Pe piata internationala au avut loc, in ultima perioada, o serie de transformari in structura
obiceiurilor de calatorie dar si a duratei de ramanere la locul de destinatie, proces ce a determinat
amplificarea concurentei, acest fenomen manifestandu-se, de cele mai multe ori decisiv pentru
viitorul zonelor turistice, eforturile investitionale devenind o preocupare majora in patrunderea pe
piata a unor noi atractii turistice sau in modernizarea celor existente. Totodata, turismul de
evenimente devine din ce in ce mai mult o componenta esentiala a strategiilor de atragere a
segmentelor de turisti, localitatile de mici dimensiuni incepand sa se dezvolte, de regula, prin
lansarea unui festival sau a unei manifestari-eveniment care sa le consacre identitatea. Aceste
eforturi sunt dublate, in mod obisnuit, de actiuni ale oficiilor de turism locale in directia mediatizarii
evenimentelor, festivalurilor si sarbatorilor specifice, pe de o parte, precum si asigurarii unei
infrastructuri adecvate (stadioane, sisteme de tranzit, centre de conferinte, etc) luand in considerare
faptul ca localizarea accesibila prin concentrarea elementelor de atractie, a spatiilor amenajate si
serviciilor reprezinta o conditie de baza pentru crearea magnetismului unei destinatii turistice.
O deosebita amploare o inregistreaza, in ultimii ani, piata serviciilor de gazduire a
activitatilor organizate de firme. Exista, in acest sens, cinci categorii de activitati care definesc piata
reuniunilor: expozitiile comerciale, intrunirile, congresele, conferintele si expozitiile de consum.
Competitia in domeniul serviciilor de gazduire genereaza o adevarata "cursa exponentiala",
existand o dinamica in dublu sens: interna si externa. Dinamica interna se refera la extinderea
capacitatilor hoteliere pentru a putea satisface cererea potentiala in materie de intruniri si expozitii
comerciale. Atunci cand gradul de ocupare a hotelurilor inregistreaza valori mai mici de 60%, se
intensifica actiunile in directia extinderii spatiului expozitional si de conferinte, ca metoda de crestere
a ocuparii in spatiile de cazare.
Turismul si piata gazduirii manifestarilor de afaceri au fost intotdeauna prezente in
strategiile de dezvoltare locala, fie ca beneficiaza sau nu de mai multe optiuni de echilibrare a
strategiilor de gazduire a manifestarilor cu alte tipuri de activitati, in cadrul unui plan general de
dezvoltare economica. Pot fi enumerate, in acest sens, o serie de tendinte legate de sectorul turism-
calatorii:
- planurile de dezvoltare economica ale oraselor vor pune tot mai mult accentul pe contributia
turismului si a sectorului de calatorii;
- o mai buna informare de marketing va avea ca rezultat o mai mare segmentare a pietei, iar
marketingul si managementul strategic din domeniul turismului vor detine un rol tot mai
important;
- calatorii vor combina mai frecvent deplasarea in interes de serviciu cu cea in interes personal,
preferintele lor indreptandu-se spre activitatile culturale si de recreere, ceea ce va determina
orasele-gazda sa adopte un marketing combinat;
- gradul sporit de interes pentru activitatile sportive si de recreere vor antrena eforturi
investitionale in amenajarile in aer liber si recreative.
In conditiile cresterii fenomenului concurential, factorii de decizie de la nivelul oraselor vor
trebui sa-si indrepte atentia catre auditarea elementelor de atractie ale zonelor turistice si, pe aceasta
baza, identificarea pietelor-tinta, pe de o parte si ierarhizarea segmentelor de potentiali turisti si
trecerea la elaborarea unor politici de marketing de investitie, pe de alta parte, acesta din urma
constand in alocarea de fonduri in directia imbunatatirii infrastructurii turistice si "fabricarea" unor
elemente care sa atraga noi segmente de consumatori tinand cont de faptul ca preferintele pentru o
forma sau alta de turism sunt extrem de variabile in timp. Un exemplu pozitiv in acest sens il
constituie Festivalul shakespearian de la Stratford care a demarat ca o mica atractie regionala si a ajuns
sa aiba in prezent o anvergura internationala. Pe de alta parte, atractivitatea unui loc poate fi diminuata
de instabilitatea politica, dezastrele naturale, factorii de mediu nefavorabili si supraaglomeratia.
Grecia si Thailanda reprezinta doua exemple clasice unde investitiile in infrastructura au ramas in
urma dezvoltarii turismului. Drept urmare, rezultatul a fost scaderea numarului de turisti datorita
poluarii, salubrizarii neadecvate si congestionarii accentuate a traficului.
Un alt aspect al concurentei in turism il reprezinta si intregul proces de formare a imaginii,
destinatiile turistice fiind adesea puternic influentate de reprezentarile plastic-imaginare, de regula prin
cinematografie, televiziune si uneori, prin muzica. India a inregistrat o crestere cu aproape 50% a
numarului de turisti in urma difuzarii filmului Ghandhi, orasul Atlanta si-a imbunatatit imaginea in
urma filmului Pe aripile vantului, turismul australian a inregistrat cresteri bazandu-se pe imaginea
actorului Paul Hogan din Crocodile Dundee, Compania British Airways l-a angajat pe actorul Robert
Morley, orasul Manchaster a utilizat denumirea formatiei Beatles iar Chicago isi promoveaza numele
prin baschetbalistul Michael Jordan. Sunt astfel exploatate evenimente, vedete sportive, actori, filme,
etc. pentru a stimula interesul turistilor si a transmite o anumita imagine a locului. Odata creata o
imagine, este deosebit de dificil de modificat. Un exemplu semnificativ in acest sens il ofera orasul Las
Vegas care este vazut drept o "capitala a viciului", avand ca principala atractie jocurile de noroc care
continua sa detina 60% din economia locala. Pe de alta parte insa, Las Vegas este si un oras
universitar important, un centru de servicii de inalta tehnologie care a atras intr-un timp foarte scurt
aproape 90 de firme in acest domeniu precum si o atractie pentru sport, divertisment, recreere si
spectacole artistice.
In tarile dezvoltate, turismul local se bazeaza tot mai mult pe parteneriatul public-privat in
actiunile de planificare, finantare si implementare. Autoritatile publice se preocupa de eliberarea
terenurilor, sistematizare, evaluarea costurilor precum si realizarea investitiilor de infrastructura, iar
acordarea stimulentelor fiscale pentru investitiile private in turism, realizarea sistemelor de tranzit,
actiunile de restaurare, etc. revin in sarcina administratiilor locale. In tarile Europei Centrale si de Est
precum si in cele in curs de dezvoltare, guvernele sunt cele care raspund de planificarea si controlul
dezvoltarii turismului, expansiunea activitatii turistice fiind dependenta aproape in totalitate de
investitiile publice, adesea neadecvate. Exista insa si incercari de promovare a investitiilor private
prin intermediul asocierilor in participatie, al dreptului de proprietate acordat strainilor precum si al
inchirierilor in sistem colectiv (time sharing). Un exemplu pozitiv in acest sens il reprezinta
statiunile Puerto Vallarta, Cancun, Ixtapa (Noua Riviera Mexicana) prin combinarea cu succes a
investitiei mixte in turism, in care investitia statului in infrastructura este dublata de investitia privata
in dotari turistice.
O alta preocupare a organismelor publice locale pentru revitalizarea zonelor turistice o
constituie dezvoltarea patrimoniului, conservarea istoriei locurilor, a cladirilor si a obiceiurilor. De
exemplu, Winterset (statul Iowa), locul de nastere al actorului John Wayne, este vizitat in medie de
300000 de turisti in fiecare an, Seymour (statul Wisconsin), locul de origine al primului hamburger
gazduieste in luna august a fiecarui an "Zilele Hamburgerului", existand numeroase exemple de locuri
de nastere ale unor personalitati celebre sau pe teritoriul carora s-au desfasurat batalii istorice si care
au devenit astfel, importante atractii turistice.
Sintetizate, principalele tendinte inregistrate in turismul urban se prezinta astfel:
- orientarea preferintelor vizitatorilor catre forme ale turismului activ: sport, aventura, distractii,
asimilarea unor cunostinte despre istoria si cultura zonelor pe care le viziteaza;
- cresterea turismului cultural si de aventura, a ecoturismului si a turismului religios;
- diversificarea produselor turistice;
sporirea interesului catre mentinerea si imbunatatirea starii de sanatate si, pe aceasta baza,
stimularea interesului pentru tratamente medicale traditionale;
- fragmentarea vacantelor pe parcursul unui an;
- cresterea ponderii turistilor experimentati al caror nivel de asteptare este tot mai ridicat;
- extinderea turismului de afaceri;
- accentuarea problemelor legate de calitatea mediului;
utilizarea pe scara tot mai larga a instrumentelor moderne de informare si marketing.
In concluzie, marketingul turistic si al serviciilor de gazduire va trebui integrat in celelalte strategii
de marketing urban, atragerea agentilor economici prin politici de marketing integrat determinand
atragerea de turisti sositi in scop de afaceri cat si promovarea destinatiei respective ca loc de
amplasament pentru o firma sau unitate componenta a unei firme. Astfel, prin integrarea
armonioasa a strategiilor de marketing cu celelate actiuni de dezvoltare se va reusi consacrarea
imaginii unui loc si transmiterea mesajelor adecvate.
 12. TURISM URBAN SI URBANISM TURISTIC

In conditiile cresterii fenomenului turistic pe plan mondial, orasele devin tot mai atractive iar
preocuparile ce vizeaza dezvoltarea infrastructurii specifice, a serviciilor, conservarea centrelor istorice
se situeaza tot mai mult in atentia municipalitatilor ceea ce contribuie pe de o parte, la afirmarea
oraselor ca destinatii de calatorie dar si la conturarea necesitatii de asigurare a unui echilibru intre
aceste preocupari si nevoile interne de realizare a unui mediu de viata corespunzator.

12.1. Orasul ca centru de receptie turistica

Asa cum s-a mai aratat, spatiul urban este detinatorul unei oferte turistice insemnate ceea ce
contribuie la materializarea diferitelor forme ale turismului urban, prezenta obiectivelor turistice
devenind astfel sursa de atractie pentru numerosi turisti.

12.1.1. Atractiile turistice ale oraselor

Analizand motivatia fluxurilor de calatorii in spatiul urban, se poate desprinde concluzia ca

atractii precum istoria si personajele celebre, elementele culturale, recreerea si divertismentul,
evenimentele si ocaziile festive, cladirile, monumentele si ansamblurile sculpturale precum si
frumusetea naturala se situeaza printre preferintele vizitatorilor si constituie elemente definitorii in
alegerea destinatiei de calatorie. Dintre acestea, un rol important il au atractiile culturale.
Muzeele - prin functia lor, aceste institutii care se ocupa cu strangerea pastrarea si expunerea
obiectelor care reprezinta un interes istoric, stiintific, artistic, etc, se incadreaza in grupa edificiilor
culturale. Valoarea si marimea muzeului este strans corelata cu posibilitatile de colectare,
sistematizare si conservare ale organizatorilor. Astfel se pot diferentia:
a) muzeele nationale ce grupeaza obiecte de patrimoniu national precum si anumite piese din
exterior intrate in patrimoiunl tarilor respective;
b) muzeele regionale ce dispun de exponate adunate dintr-o regiune data;
c) muzeele locale, de dimensiuni mult mai mici, ce concentreza exponate colectate indeosebi din
perimetrul asezarii gazda.
Lucrarile de specialitate, si ghidurile turistice fac prezentari ample ale acestor obiective de
maxima importanta care atrag anual milioane de turisti. In multe dintre produsele turistice lansate de
marii turoperatori se regasesc inserate in programele turistice, vizite la aceste inedite obiective.
(British Museum, de exemplu, cuprinde 12 sectii - paleontologie, antichitati, manuscrise, etnografie,
monezi, istorie orientala, greaca , romana etc-, museul Ermitage din St Petersburg se desfasoara pe o
suprafata de circa 9 ha si este ocupata de 1057 de sali expozitionale, etc.
Casele memoriale - pot inmagazina referinte (obiecte si marturii) privind personaje artistice,
culturale, politice, etc. Valentele turistice ale acestui tip de obiective se materializeaza in fluxurile de
vizitatori, dornici sa cunoasca marturii despre viata si personalitatea celui care sa nascut sau a locuit
in acel loc. Dintre casele memoriale vizitate anual de un numar foarte mare de turisti amintim, pot
fi amintite: casa in care s-a nascut Mozart, din orasul Salzburg, numeroase imobile care amintesc de
locurile unde s-au nascut sau au creat o parte dintre operele lor marii pictori ai lumii: casa lui Rubesn
din Anvers, casa lui El Greco din Toledo; personaje din lumea literara: casa natala a marelui dramaturg
englez William Shakespreare din Stratford-Upon-Avon, casa lui Goethe din Frankfurt pe Main, etc.
Teatrele si Operele - pastreaza functia culturala initiala care, prin ea insasi, devine o sursa
pentru desfasurarea actului turistic. In unele cazuri, valoarea turistica a acestor obiective sporeste prin
insusirile arhitecturii lor. Renumite in acest sens sunt cladirea Operei din Paris, a carei constructie a
inceput in 1861, Reduta din Budapesta construita pentru gazdui concertele si ceremoniiile oficiale in
stilul romanic ungar, Teatrul Globe al lui Shakespreare cu o capacitate de 1600 de locuri. Totodata,
vechimea constituie alt element ce transforma aceste institutii in obiective turistice de maxima
atractivitate. In Antichitate, acestea erau reprezentate de amenajari specifice practicarii actului
cultural in aer liber, cu o forma impusa de topografia terenului ( liniare sau curbate). Teatrele se
impun ca elemente de cultura si civilizatie in majoritatea polisurilor grecesti, si, ulterior, in orasele
antice romane.
De asemenea, valoarea turistica a edificiilor religioase este data de arhitectura proprie
cultelor religioase universale (catedrale si biserici pentru crestini, moschei pentru musulmani,
sinagogi pentru mozaici) si stilul constructiv ( romantic, gotic, rococo, baroc, clasic, neogotic). Ca
exemple edificatoare in acest sens pot fi mentionate: Catedrala Sf. Petru, Catedrala Sf Sofia,
Bazilica San Marco din Venetia, Westminter Abbey din Londra, Catedrala din Edinburgh, Domul din
Milano, Catedrala Santiago de Compostella din Spania, etc.
De asemenea, bisericile si manastirile atrag vizitatori printr-o serie de atribute comune si altor
edificii antropice (vechime, grandoare), dar si prin insusiri particulare, specifice, cum ar fi stilul
arhitectonic sau decoratiile.
Alte edificii de natura religioasa si care constituie elemente atractive sunt moscheile ale caror
elemente specifice sunt mozaicurile si minaretele, sinagogile, etc avand o larga raspandire in intreaga
lume.
In ceea ce priveste obiectivele istorice, deosebit de interesante sunt vestigiile antice
(Acropola Atenei, Templul lui Apolo din Delfi, Templul lui Zeus din Olimpia, Insula Rodos). Din
perioada Evului Mediu s-au pastrat castelele fortificate, resedinte ale seniorilor feudali ale caror
elemente de fortificatie (zidurile, turnurile de aparare, crenelurile etc.,) constituie un potential
atractiv ridicat.
Deosebit de interesante sunt, sub aspect turistic, palatele si castelele regale care sunt intalnite in
multe dintre marile metropole ale lumii. Reprezentative sunt: palatul Buckingham din Londra, Palatul
Regal din Praga, Palatul regal din Madrid etc. In categoria obiectivelor istorice pot fi incadrate si
monumentele, mausoleele, statuile, coloanele ridicate in cinstea unor importante figuri istorice, etc.
O alta atractie a oraselor o constituie realizarile tehnicii contemporane, noile materiale si
metode tehnice, stand la baza aparitiei unor cladiri spectaculoase. De exemplu, stilul constructiv dar
mai ales materialele utilizate au facut din muzeul Guggenheim din Bilbao una dintre cele mai
vizitate institutii de acest tip. Cladirea a fost constuita in 1997 din blocuri de calcar acoperite cu
titaniu iar peretii din sticla. De asemenea, in marile metropole ale lumii se regasesc cladirile
impresionante care atrag atentia prin arhitectura si grandoare (sediile BMW din Munchen, General
Motors din Detroit, marile complexe expozitionale din Hanovra, Osaka, Montreal, institutii
finaciare din Paris, Londra, Amsterdam, New York).
Manifestarile culturale constituie sursa a interesului turistic doar in anumite intervale ale anului.
Astfel de activitati si manifestari umane, specifice marilor centre urbane, sunt: carnavalurile,
festivalurile artistice, targurile si expozitiile. Marile metropole ale lumii gazduiesc anual asemenea
manifestari, un motiv in plus pentru turisti avizati de a alege ca destinatie turistica aceste locuri.
Interesante sunt si expozitiile internationale cu specific, cum sunt saloanele auto, targurile de
turism, targurile de carte, etc. De asemenea, in cadrul destinatiilor turistice urbane, pot exista si alte
elemente precum frumusetea cadrului natural, parcurile si gradinile publice, vechile cartiere ale
oraselor, arterele comerciale, etc. care sa motiveze deplasarea in spatiul urban dar care, capata o
pondere importanta in circulatia turistica doar in masura in care acestea sunt completate si cu alte
atractii de natura celor prezentate anterior.

12.1.2. Vizitatorii

Dezvoltarea economica a reprezentat, dintotdeauna, una dintre prioritatile urmarite in

procesul de guvernare/gestiune urbana. Cu toate acestea, cresterea concurentei intre orase in directia
atragerii unor noi segmente de vizitatori, firme si investitii a determinat reorientarea autoritatilor
locale catre dezvoltarea unor politici urbane axate pe elaborarea de strategii care sa conduca la
construirea unor piete competitive orientate astfel incat sa raspunda cererilor, tot mai exigente, ale
cumparatorilor. Acestia din urma, pot proveni, in principiu, din patru piete-tinta principale: a)
vizitatorii, b) locuitorii, rezidentii si lucratorii, c) afaceri si industrie, d) piete de export.
 In ceea ce priveste piata vizitatorilor, aceasta este alcatuita din doua grupuri majore: vizitatorii
care calatoresc in interes de afaceri pentru a participa la intruniri si conferinte sau pentru incheierea
unor tranzactii si vizitatori fara scopuri de afaceri care pot fi reprezentati de catre turisti sau calatori in
tranzit. Una dintre strategiile cel mai adesea intalnite pentru atragerea de vizitatori se refera la
infiintarea unor birouri de turism si de organizare a conferintelor. In general, aceste birouri isi
disputa fondurile destinate promovarii turismului in regiunea pe care o reprezinta. De exemplu, in
SUA, in Pennsylvania, un numar de 54 de astfel de birouri concureaza pentru alocarea unor
subventii in valoare de 7 milioane de dolari. O alta directie de actiune urmarita o reprezinta
imbunatatirea centrelor si a spatiilor amenajate pentru conferinte si intruniri precum si promovarea
acestora in randul firmelor si asociatiilor patronale si profesionale vizate.
Pe de alta parte, toate masurile de atragere a unor noi segmente de vizitatori si, pe
aceasta baza, de sporire a atractivitatii oraselor pot genera nemultumiri in randul locuitorilor
confruntati cu o serie de probleme legate de: deteriorarea mediului inconjurator, cresterea ratei
infractionalitatii precum si supraaglomerarea destinatiilor turistice indeosebi in perioadele
de sezon. Un rol important in rezolvarea acestor probleme il va avea procesul de proiectare
urbanistica ce trebuie sa tina seama de profilul vizitatorilor in construirea infrastructurii
specifice turismului.
In acelasi sens se inscriu si preocuparile de a contura profilul vizitatorilor in functie de
zonele de provenienta, caracteristicile demografice, nivelul asteptarilor, frecventa
calatoriilor precum si de cuntumul veniturilor. Astfel, in practica identificarii de noi piete-tinta
se intalnesc urmatoarele variabile de segmentare: elementele de atractie cautate, zone de piata
sau localizari, caracteristici ale clientului si avantaje cautate. Detaliate, acestea se prezinta
astfel:
 Variabile de segmentare pentru piata turistilor

Tabelul 12.1

Elemente de atractie cautate Zone/localizari de piata Caracteristici Avantaje

ale
clientului
• Soare, mare, schi • Strainatate • Varsta • Pret
• Frumusete naturala • Raza nationala • Venit • Comoditate
• Peisaj salbatic • Raza regionala - • Familie • Calitate
• Recreere 800 km • Celibatari • Servicii
• Vanatoare • Raza locala - 160 • Practicanti ai • Cantitate
• Cultura/istorie km unei profesii • Diversitate
• Oameni • Caracter sezonier • Stiluri de viata • Capacitati
• Evenimente • Pe toata durata • Grup etnic amenajate
• Sporturi anului • Grup religios
• Parcuri tematice
• Capacitati amenajate
• Produse cu caracter de
unicat

Sursa: Kotler Ph., Haider D., Rein I., op. cit., pag. 211

Din analiza variabilelor de segmentare pot rezulta mai multe piete-tinta decat sunt estimate si, in
acest caz, revine sarcina birourilor pentru turism de a stabili profitul pe care l-ar aduce fiecare segment
in parte, in conditiile in care profitul potential al unui segment turistic vizat reprezinta diferenta dintre
suma pe care segmentul de turisti urmeaza a o cheltui si costul atragerii si servirii acestui segment. In
ceea ce priveste costul atragerii, acesta este o variabila in functie de planul de marketing iar costul
servirii ia in calcul conditiile de infrastructura.
In final, biroul pentru turism va ierarhiza segmentele potentiale de turisti in ordinea
profitabilitatii si va proceda la elaborarea de masuri care sa vizeze segmentele ce ocupa primele locuri
in aceasta clasificare.
Adaptarea la modificarile inregistrate in stilurile de viata si nevoile consumatorilor
reprezinta o preocupare continua la nivelul autoritatilor locale in contextul tendintelor demografice si al
mutatiilor produse in materie de venituri dar si al concurentei turistice pe o piata in continua
expansiune.
 12.1.3. Turismul - factor de dezvoltare a urbanismului

Asa cum s-a mai aratat, multe dintre orase detin un important potential turistic, fapt ce se
reflecta in mod direct in dezvoltarea functiei turistice la nivel urban. Astfel, turismul contribuie la
cresterea atractivitatii oraselor prin politica de amenajare dar totodata, evolutia oraselor, extinderea lor,
contribuie in mod hotarator la amplificarea calatoriilor turistice, destinatiile urbane devenind tot mai
atractive pe masura ce fenomenul turistic capata amploare.
Aceasta evolutie a condus la conturarea si afirmarea oraselor ca motivatie de calatorie in
contextul extinderii functiilor acestora. Pe aceasta baza, s-au conturat orase turistice avand o
identitate bine definita in functie de patrimoniul cultural universal astfel:

Orase muzeu
Exista orase care isi datoreaza atractia lor in mod deosebit valorilor artistice. Orase ca
Florenta sau Dijon sunt vizitate pentru muzeele lor, Reims pentru catedrala, Versailles sau
Fontainbleau atrag prin castelele lor. Exista orase care sunt ele insele adevarate muzee, cum ar fi de
exemplu, orasul croat Dubrovnik sau vechiul oras al dogilor - Venetia - remarcabil prin canalele sale.
Centre de pelerinaj
Orase cunoscute ca centre de pelerinaj sunt situate in diverse zone ale lumii si atrag fluxuri importante
de vizitatori cu prilejul unor sarbatori religioase. Dintre acestea pot fi exemplificate: Mecca, Medina sau Fatima
pentru lumea islamica, Vaticanul, Santiago de Compostella sau celebra Grota a Miracolelor de la Lourdes pentru
lumea crestina.

Orase universitare
Dintre acestea, pot fi amintite orasele mici care gazduiesc mari universitati: Cambridge si Oxford in
Marea Britanie, Uppsala in Suedia, Princetown in SUA, etc. Totodata, in multe cazuri, universitatea poate
constitui un oras in oras.

Orasele -festival si orase - congrese

In aceasta categorie pot fi incluse orasele consacrate pentru organizarea unor manifestari culturale
internationale. Forma manifestarilor culturale din ce in ce mai mult este cea a congreselor, orasele detinand spatii
generoase special amenajate cu amfiteatre incapatoare. In acelasi timp exista si tendinta ca orasele mai mici,
dar bine amplasate si amenajate sa revendice organizarea manifestarilor internationale de acest tip. Exemple
in acest sens pot fi amintite: Liege, Cannes, Monte Carlo, etc.
 12.2. Reflectarea functiei turistice in organizarea si amenajarea oraselor

In contextul intensificarii preocuparilor tuturor celor implicati in gestiunea urbana in directia asigurarii
unui mediu de viata adecvat locuitorilor, planificarea urbana detine un rol central in strategia urbana; totodata,
asa cum reiese din cele prezentate, orasele pot constitui destinatii turistice atractive pentru un segment de
vizitatori in continua crestere. Avand in vedere rolul turismului in dezvoltarea comunitatilor locale, este
esential ca in cadrul procesului de planificare urbana, dezvoltarea urbanismului turistic sa reprezinta o optiune
prioritara asigurandu-se in acelasi timp o concordanta intre exigentele impuse de activitatea turistica si
satisfacerea nevoilor interne ale locuitorilor.

12.2.1. Planificare urbana - premisa a dezvoltarii urbanismului turistic

Planificarea, constructia, modelarea, renovarea, amenajarea spatiului urban sunt preocupari care trebuie
sa intre in sfera de interes a municipalitatilor, componenta umana si sociala a activitatii de planificare urbana
referindu-se la aspecte problematice ale vietii comunitatilor urbane: locuinte - constructia de locuinte,
consolidarea locuintelor degradate, amenajarea ansamblurilor de locuit; drumuri - amenajarea, repararea
acestora; transport - fluidizarea traficului, acoperire teritoriala; salubritate; servicii de educatie, de sanatate,
culturale accesibile populatiei; dotari pentru petrecerea timpului liber, infrastructura turistica, etc. In acest
context, a amenaja spatial urban inseamna a regasi la nivelul structurilor teritoriale functionarea si impletirea
optima a tuturor acestor aspecte.
In conditiile justificarii actiunilor de modelare a orasului, trebuie precizate care sunt motivele care
stau la baza restructurarii, renovarii, amenajarii urbane si care vizeaza aspecte distincte ale vietii urbane:
a) Motivul utilizarii mai eficiente a terenului. Este vorba, in special, de teritoriul periferic al
orasului, dar aflat in perimetrul construibil, ocupat de locuinte si amenajari realizate din resurse mai
modeste. Aprecierea gradului de eficienta in utilizarea teritoriului unei zone se afla in relatie cu
caracterul si problemele cu care se confrunta orasul respectiv.
b) Motivul imbunatatirii conditiilor de viata intr-o anumita zona (salubrizare), al crearii unui
anumit standard de confort in ceea ce priveste fondul construit existent. Aceasta inseamna, de fapt,
laturarea tuturor constructiilor si amenajarilor insalubre ce nu pot fi refacute, a surselor de
nocivitate din zona si reamenajarea interioara si exterioara a celorlalte dotari astfel incat ele sa-si
poata indeplini optim functia pentru care au fost create. Zonele considerate insalubre se
caracterizeaza si printr-un deficit de servicii pentru populatie; de aceea scopul fundamental de
salubrizare este insotit si de incercarea de a dota suplimentar zona cu o serie de servicii.
c) Motivul reevaluarii istorice, artistice si arhitecturale a orasului. Orasul detine o anumita
valoare cu caracter istoric iar cadrul de actiune reprezinta, in acest sens, o posibilitate de cunoastere
a trecutului istoric. Procesul de planificare porneste de la existenta unei valori a obiectului si una a
ansamblului. Altfel privind lucrurile, o constructie noua, de exemplu, trebuie sa corespunda
necesitatilor actuale, sa reflecte posibilitatile de realizare si sa se poata invecina cu cladirile
existente.
Procesul de planificarea urbana este axat in primul rand pe identificarea scopurilor concrete ale
orasului, pe determinarea resurselor disponibile pentru atingerea acestor scopuri precum si pe
evidentierea constrangerilor ce le blocheaza realizarea. Planificarea urbana reprezinta ansamblul
masurilor de dezvoltare controlata a regimului constructiilor si investitiilor in orase. Planificarea urbana
nu inseamna, insa, doar amenajare fizica ci si amenajare sociala, un ansamblu de activitati orientate
spre realizarea unei actiuni sociale sau spre rezolvarea unor tensiuni sociale, a unor situatii
critice din prezent sau de perspectiva (ex: reducerea delincventei urbane, cresterea gradului de
integrare etnica in comunitatile urbane mixte, organizarea serviciilor publice si private pentru varsta a
treia, etc).
Modelarea unui oras are in vedere conceperea acestuia ca pe o structura fizico-spatiala
complexa si concreta prin asamblarea mai multor unitati componente care redau o realitate sociala prin
luarea in considerare a urmatoarelor elemente:
a) conceptia despre viata si oras a unei societati intr-un moment al evolutiei sale (ansamblu de
reprezentari despre societatea urbana si modul in care trebuie sa se desfasoare viata intr-un oras,
despre felul in care trebuie sa arate orasul in acord cu acestea);
b) gandirea urbana reprezinta acel ansamblu de idei si doctrine care exprima conceptia
despre oras si viata urbana intr-un moment al evolutiei sale;
c) modelul urban este reprezentat de organizarea spatiala a formei fizice urbane cu ajutorul careia se
pot studia fenomenele urbane, relatiile intre ele, procesele de transformare ale acestora;
d) instrumentele de aplicare a modelului urban reprezinta mijloacele prin care se transpune in
practica un model urban.
Avand in vedere aceste aspecte de ordin general-valabil pentru spatiul urban, pot fi conturate
cateva aspecte referitoare la dezvoltarea turismului si implicatiile acesteia in procesul de planificare
urbana.
Adaptat particularitatilor fenomenului turistic, procesul de planificare urbana presupune
conturarea unui nou concept, acela al urbanismului turistic, in masura sa solutioneze aspecte legate de
amenajarea spatiului urban potrivit exigentelor vizitatorilor dar si ale locuitorilor.
Astfel, in sens larg, conceptul de urbanism turistic reprezinta un ansamblu de principii si
metode de amenajare a spatiului urban avand drept obiectiv general dezvoltarea turismului si
afirmarea acestuia ca factor de crestere a competitivitatii oraselor turistice.
Una dintre trasaturile fundamentale ale urbanismului turistic o reprezinta crearea unei
imagini favorabile a orasului atat in randul vizitatorilor, cat si in randul localnicilor si comunitatilor
locale in ansamblul lor. In acest context, un rol important revine marketingului urban al carui
principal scop trebuie sa fie acela de a crea o legătură puternică între politicile publice şi exigenţele
consumatorilor contribuind la stabilirea viziunii de ansamblu a strategiei.
Imaginea unui oras turistic cuprinde nu doar elemente legate de potentialul natural si
antropic ci este compusa din numerosi alti factori legati de stabilitatea economica, serviciile
publice, infrastructura, nivelul de trai al locuitorilor, etc., care, impreuna, contribuie la afirmarea
identitatii destinatiei urbane.
Asadar, urbanismul turistic este in mod direct legat de existenta unei imagini favorabile in
randul vizitatorilor fiind rezultatul unui complex de activitati care determina unicitatea destinatiei
turistice urbane. Pe de alta parte insa, crearea unei imagini favorabile este legata, inainte de toate, de
garantarea furnizării serviciilor de bază şi întreţinerea infrastructurii în beneficiul cetăţenilor,
firmelor şi al vizitatorilor, conceperea de noi elemente de atracţie care să ducă la o îmbunătăţire a
calităţii vieţii si promovarea acestora prin programe de imagine si comunicare.
In sens restrans, urbanismul turistic cuprinde un ansamblu de solutii si actiuni specifice care
vizeaza organizarea, amenajarea sau reabilitarea spatiului urban menite sa contribuie la cresterea
rolului turismului in economiile locale, integrarea armonioasa a acestuia in randul celorlalte functii
urbane si, pe aceasta baza, la sporirea atractivitatii orasului turistic. In acest context, actiunile
specifice vizeaza amenajarea peisajului natural, dezvoltarea si diversificarea infrastructurii turistice,
promovarea evenimentelor, fundamentarea design-ului urban pe principii estetice, reabilitarea
patrimoniului construit si a centrelor istorice.
In conditiile in care necesitatea asigurarii unui echilibru intre exigentele turistilor, pe de o parte,
nevoile comunitatilor locale si protejarea mediului, pe de alta parte este mai mult decat necesara,
urbanismul turistic va urmari imbunatatirea conditiilor de viata ale locuitorilor prin asigurarea
accesului la servicii publice si locuinte convenabile pentru toti locuitorii, utilizarea eficienta a
terenurilor in concordanta cu functiile urbanistice ale fiecarei zone, extinderea controlata a
implantarilor turistice, protejarea si valorificarea patrimoniului natural si a celui cultural-istoric, etc.
Având în vedere cele prezentate, se pot identifica la nivelul municipalităţilor condiţiile
prealabile care sprijină dezvoltarea urbanismului turistic ca instrument eficient ce are ca finalitate
dezvoltarea turismului si pe aceasta baza, creşterea competitivităţii oraşului turistic.
Trebuie subliniat faptul că actiunile specifice urbanismului turistic sunt eficiente numai in
conditiile in care municipalitatea posedă resurse umane specializate care să gestioneze eficient
activităţile în condiţiile unor constrângeri generate de mediul în care se desfăşoară. Totodata,
realizarea unui parteneriat intre autoritatile locale, agenti economici si locuitori reprezinta o conditie
esentiala, imbunatatirea imaginii orasului turistic raspunzand intereselor tuturor celor implicate. In
acest context, infiintarea unei structuri publice care sa aiba ca principala atributie dezvoltarea
urbanismului turistic ar contribui la promovarea orasului ca destinatie turistica atractiva.
Implementarea politicilor urbanismului turistic se va finaliza cu stabilirea unor proceduri de
feedback, control si evaluare a impactului acestora asupra dezvoltarii orasului avand drept rezultat
obtinerea unei imagini clare a rezultatelor actiunilor specifice si masura in care acestea contribuie la
cresterea atractivitatii si competitivitatii orasului turistic.

12.2.2. Rolul arhitecturii si design-ului in turism

Amploarea si trasaturile specifice turismului fac necesara, tot mai mult, analiza cadrului sau
arhitectural si masura in care acesta satisface cerintele actuale si directiile de dezvoltare in viitor. In
contextul actual al intensificarii calatoriilor turistice, o pondere semnificativa in structura
motivatiilor de calatorie o detine preferinta pentru marile centre urbane care adapostesc valori ale unor
vechi civilizatii, cu cladiri istorice, muzee si sali de spectacole, sali de conferinte, parcuri de distractii
sau mari centre comerciale. Relatia dintre arhitectura si turism trebuie privita in dublu sens:
arhitectura ca punct de pornire pentru activitatea turistica dar si ca element aflat intr-o continua
dinamica urmare a procesului de dezvoltare a urbanismului turistic. Astfel, arhitectura constituie atat
obiectiv major pentru o mare parte a calatoriilor turistice dar si cadrul in care se desfasoara turismul.
In cadrul actiunilor de valorificare a potentialului trebuie sa se tina seama si de relatia turism-
monumente de arhitectura in sensul asigurarii unui echilibru intre orientarea vizitatorilor catre
obiective de arhitectura si arta si protejarea patrimoniului arhitectural si, pe aceasta baza, intre
principiile de functionalitate si cele de compozitie urbana care sa satisfaca nevoile vizitatorilor.
Ca preocupare relativ recenta, design-ul urban isi gaseste necesitatea in cadrul arhitectural al
turismului la a carui modelare participa, avand ca sfera de preocupare de la conceperea mobilierului
urban pana la amenajarea spatiilor publice intervenind in grafica de orientare si publicitate dar si in
proiectarea echipamentelor turistice.
O deosebita importanta in spatiul arhitectural al turismului prezinta grafica de orientare si
publicitate care contribuie, in mod coerent, la informarea corecta a vizitatorilor. Pe langa aspectul
functional, de comunicare directa, prin imagini care pot fi memorate cu usurinta, este esentiala si
impresia generala vizuala pe care o creeaza vizitatorilor. Alteori, grafica este inclusa in spatiul
arhitectural constituind un element de atractie de natura sa intregeasca imaginea de ansamblu.
Astfel de elemente se incorporeaza in masa arhitecturala si, indeplinindu-si rolul functional, social-
economic si estetic se compun cu imaginea de ansamblu.
Printr-un proces armonios de amenajare a spatiilor urbane, la care participa intr-o importanta
masura si design-ul, cadrul arhitectural pentru turism isi contureaza in final un caracter unitar si
dinamic.
Un aspect esential al planificarii turistice locale este garantarea faptului ca echipamentele
turistice sunt situate in locuri accesibile si au o arhitectura corespunzatoare. In aceste conditii,
deosebit de importanta este planificarea amplasarii cladirilor precum si respectarea unor standarde de
dezvoltare.
In ceea ce priveste planificarea amplasarii, acest proces trebuie sa aiba in vedere localizarea
cladirilor ceea ce implica o serie de consideratii de baza: 149- evitarea riscurilor de mediu
(alunecarile de teren, dezvoltarea zonelor in apropierea plajelor si a coastelor maritime);
-mentinerea unor relatii urbanistice adecvate intre cladiri si zonele de recreere, peisaj si zonele
conservate; - mentinerea planurilor si a coridoarelor de vizibilitate catre obiectivele care prezinta
atractie vizuala.
Referitor la respectarea standardelor de dezvoltare, acestea sunt aplicabile si echipamentelor
turistice si se refera la: a) densitatea dezvoltarii - in ceea ce priveste hotelurile, se exprima prin numarul
de camere pe unitatea de suprafata. Densitate scazuta au cladirile cu un singur etaj si casutele,
densitate medie prezinta cladirile cu doua etaje iar densitate mare este intalnita la cladirile cu
aproximativ patru etaje. De regula, hotelurile din zona urbana au densitate mare; b) controlul inaltimii
cladirilor - in multe zone inaltimea maxima este stabilita la patru etaje astfel incat acestea sa fie sub
nivelul pomilor cei mai inalti; c) amplasarea mai retrasa a cladirilor fata de marginile zonei pentru a
mentine un spatiu deschis si un peisaj atragator in jurul cladirilor. In cazul statiunilor aflate pe litoral,
cladirile sunt amplasate de regula la aproximativ 50 m de plaja; d) standarde referitoare la proportia
intre suprafete locuibile si acoperirea cu cladiri adica la raportul intre suprafata totala locuibila si
suprafata totala a zonei. Pentru statiunile cu standard inalt de calitate, o acoperire de 20-25% poate fi
considerata adecvata permitand un spatiu mai amplu pentru recreere; e) parcarile aflate in jurul
hotelurilor trebuie sa fie suficient de mari pentru a permite accesul unui numar mare de autovehicule
dar trebuie sa includa si spatii largi pentru autocarele turistice.
In ceea ce priveste arhitectura, proiectarea turistica trebuie sa aiba in vedere respectarea unor
principii de baza: a) utilizarea stilurilor si motivelor traditionale sau cu caracter istoric pentru a pastra
unicitatea zonei; b) acoperisurile cladirilor trebuie sa fie de inaltime medie si mica; c) utilizarea
materialelor de constructii locale fapt ce ar contribui la respectarea stilurilor arhitecturale si la
obtinerea de benficii; d) proiectarea unor holuri de hotel in aer liber pentru ventilatie naturala si
vizibilitatea peisajului. e) asigurarea accesului la serviciile turistice pentru persoanele cu dizabilitati.

12.3. Legislatie si reglementari in domeniul urbanismului, cu particularizări în turism

Reglementarile juridice privind urbanismul au ca punct de inceput aspectele privind

proprietatea asupra pamantului. In sens restrans, exercitarea dreptului de proprietate avea loc adesea
fara respectarea obiectivelor de amenajare ale colectivitatilor publice, acestea din urma intrand, nu de
putine ori, in contradictie cu interesele personale ale proprietarilor de pamant.
Literatura juridica de specialitate consemneaza inca din antichitate existenta unor
reglementari privind regimul constructiilor. Primele referiri la aceasta problematica pot fi intalnite la
Aristotel, Platon ("Legile", cartea V) si Vitruviu ("Cele zece carti de arhitectura"). Un alt exemplu
in acest sens il constituie Regulamentul orasului Pergam care obliga constructorii sa respecte o serie
de norme legate de igiena si securitate, in caz contrar, fiind sanctionati cu demolarea si recladirea
lor in conformitate cu regulile publice stabilite si care se refereau la inaltimea, alinierea, estetica si
distanta intre cladiri. Reglementarile privind urbanismul au evoluat in paralel cu dreptul, pana la
jumatatea secolului al XIX-lea. Abia in 1840 apar in Europa primele elemente de politica a
urbanismului. In perioada ce a urmat pana la cel de-al doilea razboi mondial, dreptul urbanismului a
avut o existenta dispersata, fiind lipsit de reglementari specifice. Odata cu explozia urbana,
reglementarile juridice au cunoscut un amplu proces de multiplicare si diversificare vizand initial
doar interiorul oraselor, pentru ca mai apoi sa se extinda si asupra spatiilor periurbane si a zonelor
rurale.

12.3.1. Locul dreptului urbanismului in sistemul juridic general

In literatura de specialitate, dreptul urbanismului a cunoscut definitii diverse, putandu-se totusi

identifica si o serie de elemente comune. Astfel, prof. Henri Jacquot, de la Universitatea din Orleans,
considera ca dreptul urbanismului poate fi definit ca ansamblul regulilor si institutiilor stabilite in
vederea reglementarii problemelor spatiului conform obiectivelor de amenajare ale colectivitatilor
publice 1 . O astfel de definitie tine seama, mai intai, de largirea domeniului interventiei dreptului
urbanismului, care se extinde tot mai mult peste limitele cadrului urban, fiind vizate si spatiile
periurbane si rurale in directia protejarii acestora impotriva exceselor urbanizarii. La randul sau, prof.
Jacqueline Morand-Deviller, de la Universitatea Paris I (Pantheon-Sorbone), presedinta Societatii
franceze de drept al urbanismului, considera ca dreptul urbanismului reprezinta ansamblul regulilor
privind afectarea spatiului si amenajarea sa 1. Conceput initial ca un drept al solului urban, domeniu al
dreptului imobiliar, el tinde sa devina un drept al activitatilor desfasurate in legatura cu acesta. Dreptul
urbanismului este analizat ca un element al dreptului economic atunci cand se acorda prioritate
parcelei ca bogatie, ca resursa economica. Evolutiile din ultimii ani confirma necesitatea trecerii de
la un urbanism imobiliar la o adevarata politica a vietii in aglomeratii urbane. Astfel, dreptul
urbanismului poate deveni, dintr-o asemenea perspectiva, un drept global al concentrarii oamenilor pe
un spatiu determinat avand in vedere si celelalte aspecte ale locuirii: securitate, igiena, sanatate, loisir,
educatie, mediu, etc.
Avand in vedere toate acestea, se considera ca dreptul urbanismului constituie acea ramura a
sistemului juridic care cuprinde ansamblul reglementarilor juridice privind afectarea si
amenajarea spatiului urban, in conformitate cu cerintele de organizare si dezvoltare durabila a
localitatii, comunitatilor locale si nationale2 .
In ceea ce priveste particularitatile dreptului urbanismului, vor fi prezentate in continuare
raporturile dintre acesta si ramurile inrudite: dreptul constructiei, dreptul amenajarii teritoriului si
dreptul mediului.
Dreptul constructiei reprezinta ansamblul regulilor si normelor tehnice privind volumul si
amenajarea interna a imobilelor si se intersecteaza intr-o anumita masura cu dreptul urbanismului care
decide in privinta afectarii terenurilor privind localizarea, deservirea, implantarea si volumul, aspectul
exterior, etc.
Amenajarea teritoriului are ca obiectiv cautarea, in cadrul teritoriului national, a celei mai bune
repartitii a populatiei in functie de resursele naturale si activitatile economice. Ca atare, dreptul
amenajarii teritoriului are ca finalitate organizarea spatiului national, iar dreptul urbanismului
amenajarea oraselor. De aceea, intre cele doua ramuri, se stabilesc raporturi foarte stranse, localizarea
unitatilor urbane, ierarhizarea acestora, constituind un element important al politicii de amenajare a
teritoriului.
Dreptul mediului cuprinde ansamblul normelor juridice si institutiilor aferente vizand
protectia, conservarea si dezvoltarea mediului. In unele state, reglementarile privind protectia
mediului au aparut si s-au dezvoltat initial in cadrul unor acte normative vizand urbanismul si
amenajarea teritoriului. In mod inevitabil, intr-o societate atat de urbanizata precum cea actuala,
problemele mediului afecteaza puternic si mediul urban. Organizarea spatiului urban si conflictele
diverse pe care le genereaza (zgomotul, poluarea atmosferica, etc.) au stat la baza aparitiei miscarii
ecologiste, mai dezvoltata in mediul urban decat in cel rural. Astfel, dreptul urbanismului a suferit un
amplu proces de "ecologizare" crescanda, prin dezvoltarea reglementarilor referitoare la protectia
mediului si conservarea naturii. In acest sens, realizarea unui mediu urban de calitate presupune, pe
langa masuri de prevenire a degradarii mediului, si reforme mai profunde la nivel general, de natura sa
supuna ansamblul dreptului urbanismului la noile cerinte ale mediului. Cu toate acestea, dreptul
mediului este mult mai cuprinzator, incluzand referiri atat la problematica spatiilor cat si la
conservarea factorilor de mediu.
Desi apartine dreptului public, dreptul urbanismului are legaturi stranse cu dreptul privat in
general si dreptul civil in mod particular. Astfel, actul de construire intalneste frecvent servitutile
legale sau contractuale ale Codului civil: servitutea privind distanta plantatiilor (art. 607-609 Cod
civil), servitutea privind distanta si lucrarile intermediare pentru anumite constructii (art. 610 Cod
civil), servitutea de vedere, servitutea de trecere, etc. Diferenta dintre cele doua ramuri consta in faptul
ca regulile de drept civil privesc apararea intimitatii fiecarui proprietar, in timp ce dreptul
urbanismului are ca scop amenajarea coerenta si armonioasa a unui teritoriu
Din punct de vedere istoric, evolutia reglementarilor in materie de urbanism este strict legata
de ritmul de urbanizare. Adesea, puterile publice au intervenit pentru a face fata problemelor din ce in
ce mai complexe aparute in dezvoltarea urbana. Dreptul urbanismului nu a cunoscut reglementari
semnificative in Romania decat dupa primul razboi mondial. In privinta proprietatii funciare, dupa ce
Constitutia din 1866 limitase cazurile de expropriere, Constitutia din 1923 a decretat ca autoritatea
publica, pe baza unei legi, este in drept a se folosi de subsolul oricarei proprietati imobiliare.
Avandu-se in vedere dezvoltarea centrelor urbane, Legea de unificare administrativa din 14
iunie 1925 a impus comunelor intocmirea planurilor de sistematizare care trebuiau sa aiba in vedere
satisfacerea tuturor cerintelor de ordin edilitar.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, problemele de amenajare a teritoriului si urbanism s-au
inscris in cadrul politicii generale de planificare economico-sociala promovata de regimul politic.
Prin Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului si a localitatilor urbane si rurale se
urmarea restrangerea perimetrelor construibile ale localitatilor la "strictul necesar si folosirea optima a
pamantului". Astfel, sistematizarea localitatilor urbane si rurale urmarea asigurarea dezvoltarii
armonioase a localitatilor in corelare cu mediul inconjurator, restrangerea perimetrelor construibile,
utilizarea completa a terenurilor, stabilirea zonelor functionale, amplasarea unitatilor economice, a
constructiilor de locuit si social-culturale, a spatiilor plantate si de agrement, echiparea tehnico-
edilitara, imbunatatirea circulatiei si transportului in comun. Instrumentele de baza in desfasurarea
activitatii de sistematizare erau schitele de sistematizare a localitatilor, detaliile de sistematizare si
studiile de amplasament.
Aceste reglemantari au fost completate cu Legea nr. 37/1975 privind sistematizarea,
proiectarea si realizarea arterelor de circulatie in localitatile urbane si rurale, Legea drumurilor nr.
13/1974 si Legea pentru stabilirea normelor privind proiectarea, construirea si amenajarea
drumurilor, Legea nr. 29/1975 privind organizarea si sistematizarea zonelor si platformelor
industriale precum si proiectarea si realizarea obiectivelor de investitii, Legea nr. 9/1973 privind
protectia mediului inconjurator.
In privinta legilor, acestea reglementeaza direct aspecte care intereseaza afectarea si
amenajarea spatiului urban, precum: Legea nr. 18/1991 (modificata prin Legea nr. 169/1997) a
fondului funciar, Legea nr. 50/1991 (modificata prin Ordonanta Guvernului nr. 4/1994 si Legea nr.
125/1996) privind autorizarea executarii constructiilor si unele masuri pentru realizarea acestora,
Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, Legea nr. 10/1995 privind
calitatea in constructii, Legea nr. 71/1996 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului
national-Sectiunea I-Cai de comunicatii, Legea nr. 17/1997 privind aprobarea Planului de
amenajare a teritoriului national-Sectiunea a II-a-Apa, Legea nr. 351/2001 privind aprobarea
Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a IV-a Reţeaua de localităţi,
Dintre hotararile guvernamentale care constituie izvor al dreptului urbanismului, pot fi
mentionate cele referitoare la: organizarea si functionarea ministerului de resort sau a altor structuri cu
competente in materie, domenii specifice (HGR nr. 766/1997) pentru aprobarea unor regulamente
privind calitatea in constructii, HGR nr. 31/1996 pentru aprobarea metodologiei de avizare a
documentatiilor de urbanism privind zone si statiuni turistice si a documentatiilor tehnice privind
constructii in domeniul turismului), organizarea administrativ-teritoriala (HGR nr. 127/1992 pentru
aprobarea Statutului cadru orientativ al comunei si orasului). Un loc aparte il ocupa in acest context,
Regulamentul general de urbanism, aprobat prin HGR nr. 525/1996, modificata si completata prin
HGR nr. 789/1997.
In masura in care reglementeaza aspecte ale amenajarii oraselor, si ordonantele au calitatea de
izvor al dreptului urbanismului, numarul lor fiind pana in prezent, relativ restrans. Este vorba de
Ordonanta nr. 20/1994 privind masuri pentru reducerea riscului seismic al constructiilor existente,
Ordonanta nr. 129/1998 privind declararea ca zona de interes national a unui ansamblu din
perimetrul central al Municipiului Bucuresti, incluzand Noul Centru Civic si Centrul Istoric, si
stabilirea conditiilor de realizare a investitiilor pentru ansamblul urbanistic din aceasta zona.
Alaturi de aceste acte guvernamentale, o contributie importanta o au ordinele si instructiunile
ministerelor, ca de exemplu: Ordinul nr. 49/1998 al ministrului transporturilor, pentru aprobarea
Normelor tehnice privind proiectarea si realizarea strazilor in localitatile urbane, Ordinul nr.
91/1991 al Departamentului pentru Urbanism si Amenajarea Teritoriului prin care s-au aprobat
formularele, procedura de autorizare si continutul documentatiilor prevazute de Legea nr. 50/1991,
Ordinul MLPAT nr. 63/1998 privind obligatia afisarii la loc vizibil a panoului de identificare a
investitiei, etc.
Referitor la documentatiile de urbanism, acestea se fundamenteaza pe studii si cercetari si exprima
scopurile, mijloacele si etapizarea actiunilor de amenajare a teritoriului si urbanism, oferind solutii
pentru o dezvoltare echilibrata si pentru prevenirea si eliminarea disfunctionalitatilor. Planul Urbanistic
General (PUG)- este documentatia care stabileste obiectivele, actiunile si masurile de dezvoltare
pentru o localitate existenta sau viitoare, pe o perioada determinata, pe baza analizei multicriteriale
existente. Acestei documentatii i se asociaza regulamentul de urbanism al localitatii respective. Planul
urbanistic general constituie documentatia pe baza careia se elibereaza certificatele de urbanism si
autorizarile de construire in teritoriul localitatii respective. Continutul sau se refera la: delimitarea
intravilanului, respectiv a zonelor construite sau destinate constructiilor, impartirea teritoriului in zone
functionale si organizarea relatiilor dintre acestea, volumul si structura potentialului uman in cadrul
localitatii, repartizarea activitatilor pe ramuri si profile, stabilirea reglementarilor spcifice localitatii,
evidentierea formei de proprietate asupra terenurilor, delimitarea zonelor, siturilor si obiectivelor
protejate, delimitarea zonelor cu interdictie de construire, dezvoltarea sistemului de retele tehnico-
edilitare, reabilitarea, protectia si conservarea mediului, identificarea si eliminarea surselor de poluare,
epurarea apelor, eliminarea deseurilor.
Planul Urbanistic Zonal (PUZ) - este documentatia care se refera la o zona dintr-o localitate
actuala sau viitoare, prin care se analizeaza situatia existenta si se precizeaza toate
elementeleurbanistice necesare eliberarii certificatelor de urbanism si autorizatiilor de construire.
Obiectul principal al Planului urbanistic zonal se refera la: stabilirea modului de organizare
arhitectural-urbanistica a zonei, stabilirea aliniamentelor constructiilor si a indicilor privind
utilizarea terenurilor, completarea stradala, precizarea solutiilor de echipare tehnico-edilitara,
detalierea categoriilor de interventii permise in cadrul zonelor protejate, detalierea formei de
proprietate asupra terenurilor.
Planul Urbanistic de Detaliu (PUD)- este documentatia prin care se stabilesc conditiile de
amplasare si executare pe un anumit teren a uneia sau mai multor constructii cu destinatie precizata, cu
respectarea prevederilor celorlalte documentatii si a conditiilor particulare generate de teren.

12.3.2. Problematica turismului in dreptul urbanismului

Organizarea spatiului urban si consecintele negative pe care le genereaza dezvoltarea urbana au

determinat, de-a lungul timpului, aparitia miscarilor ecologiste, mai dezvoltate in orase, decat in zonele
rurale.
Legea nr. 137/1995a stabilit doua mari domenii de promovare a principiilor ecologice pentru
asigurarea unui mediu de viata sanatos: dezvoltarea social-economica a localitatilor, pe de o parte, si
planurile de urbanism si amenajare a teritorilui, pe de alta parte.Astfel, raspunderea autoritatilor
publice locale si a persoanelor fizice si juridice se refera la:
a) imbunatatirea microclimatului urban prin amenajarea si intretinerea izvoarelor si a luciilor
de apa din interiorul localitatilor si din zonele limitrofe acestora, infrumusetarea si protectia
peisajului, mentinerea curateniei stradale;
b) amplasarea adecvata a obiectivelor social-economice si utilitatilor publice (amplasarea
unitatilor industriale, a cailor si mijloacelor de transport, a retelelor de canalizare, a statiilor de
epurare, a depozitelor de deseuri menajere, stradale si industriale fara a prejudicia salubritatea,
ambientul, spatiile de odihna, tratament si recreere);
c) respectarea regimului de protectie speciala a localitatilor balneoclimaterice, a zonelor de
interes turistic si de agrement, a monumentelor istorice, a ariilor protejate si a monumentelor
naturii. In acest scop, este interzisa amplasarea de obiective si desfasurarea unor activitati cu efecte
daunatoare in perimetrul si in zonele de protectie a acestora;
 d) adoptarea elementelor arhitecturale adecvate, optimizarea densitatii de locuire,
concomitent cu mentinerea, intretinerea si dezvoltarea spatiilor naturale (spatii verzi, parcuri,
aliniamente de arbori si perdele de protectie stradala, amenajamente peisagistice cu functie
ecologica, estetica si recreativa);
e) gestionarea rationala a traficului prin reglementarea accesului anumitor tipuri de
autovehicule sau a desfasurarii unor activitati generatoare de disconfort pentru populatie in anumite
zone ale localitatilor, indeosebi in spatiile de locuit, in zonele destinate tratamentului, odihnei si
agrementului;
f) instituirea de masuri obligatorii privind intretinerea si infrumusetarea curtilor si
imprejurimilor acestora, a spatiilor verzi din curti si dintre cladiri, a arborilor si arbustilor
decorativi;
g) initierea pe plan local a unor proiecte de amenajare a grupurilor igienico-sanitare si de
intretinere si dezvoltare a canalizarii stradale;
h) informarea si participarea publicului la astfel de activitati.
In ceea ce priveste autorizarea constructiilor in turism, aceasta este reglementata de HG Nr.
31/1996 pentru aprobarea Metodologiei de avizare a documentaţiilor de urbanism privind zone şi
staţiuni turistice şi a documentaţiilor tehnice privind construcţii din domeniul turismului iar HG Nr.
107/1996 stabileste principalele coordonate pentru aprobarea Normelor privind utilizarea turistică a
plajei litoralului Marii Negre.
In sensul dezvoltarii turismului in tara noastra, a fost adoptata HG 335/2002 privind unele
măsuri de implementare în România a programului "Steagul Albastru - Blue Flag" urmata de Legea Nr.
347/2004 - Legea muntelui care reglementează principiile şi modalităţile de dezvoltare şi protecţie a
zonei montane prin punerea în valoare a resurselor, pentru stabilizarea populaţiei şi creşterea puterii
economice la nivel local şi naţional, în condiţiile păstrării echilibrului ecologic şi protecţiei mediului
natural montan, respectând principiile stabilite prin reglementările internaţionale privind dezvoltarea
montană durabilă.
Tot in aceeasi directie se inscriu si OG Nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului
arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, Ordinul Ministrului
Turismului Nr. 491/2001 pentru aprobarea Normelor privind omologarea, amenajarea, întreţinerea şi
exploatarea pârtiilor şi traseelor de schi pentru agrement, OUG Nr. 62/2004 privind regimul de
organizare si functionare a parcurilor turistice.
Referitor la protejarea si conservarea monumentelor istorice, a fost aprobata Legea nr.
422/2001 privind protejarea monumentelor istorice reglementeaza regimul juridic general al
monumentelor istorice.
Modul in care documentatiile de urbanism abordeaza problemele mediului este diferit,
exprimandu-se specific pentru fiecare categorie de documentatie in parte, astfel:
Regulamentul general de urbanism (aprobat prin H.G. nr. 525/1996) a inclus cerintele
protectiei mediului in regulile de baza privind modul de ocupare a terenurilor care cuprind referiri la
pastrarea integritatii mediului si protejarea patrimoniului natural si construit.
Continutul Planului de amenajare a teritoriului national vizeaza si valorificarea resurselor
naturale ale solului si subsolului, armonizarea dezvoltarii asezarilor umane, precum si reabilitarea,
protectia si valorificarea mediului natural si construit.
Planul de amenajare a teritoriului zonal care se refera la teritoriile grupate intr-o zona cu
caracteristici comune geografice, istorice, economice sau de alta natura, urmareste si reabilitarea,
protectia si conservarea mediului.
Planul de amenajare a teritoriului interorasenesc sau comunal, planul de amenajare a
teritoriului municipal, orasenesc sau comunal cuprind o serie de elemente obligatorii referitoare la
problematica ecologica.
In ceea ce priveste autorizarea constructiilor in zonele protejat, potrivit art. 7 din Legea nr.
50/1991, pentru autorizarea constructiilor in zonele protejate, s-a instituit obligativitatea unui aviz
special din partea anumitor organisme. Astfel, in rezervatiile istorice si de arhitectura, sau in caul
lucrarilor care modifica monumente de orice natura, solicitantul trebuie sa obtina avizul Comisiei
Nationale pentru protectia monumentelor, ansamblurilor si siturilor istorice.
De asemenea, prin Ordonanta Guvernului nr. 27/1992 privind unele masuri pentru protectia
patrimoniului cultural national s-au consacrat o serie de principii cu implicatii si asupra regimului
patrimoniului arhitectural.
In privinta zonelor naturale protejate, potrivit Regulamentului general de urbanism,
autorizarea executarii constructiilor in parcuri nationale, rezervatii naturale precum si in celelalte zone
protejate de interes national se face cu avizul Ministerului Apelor si Protectiei Mediului si al
Ministerului Transporturilor si Lucrarilor Publice.
Prin Legea nr. 10/1995 privind calitatea in constructii s-a instituit sistemul calitatii in
constructii "care sa conduca la realizarea si exploatarea unor constructii de calitate corespunzatoare, in
scopul protejarii vietii oamenilor, a bunurilor acestora, a societatii si a mediului inconjurator" (art. 3).
Conform art. 5 din lege, pentru obtinerea unor constructii de calitate corespunzatoare sunt
obligatorii realizarea si mentinerea, pe intreaga durata de existenta a constructiilor, a urmatoarelor
cerinte: rezistenta si stabilitate, siguranta in exploatare, siguranta la foc, igiena, sanatatea oamenilor,
refacerea si protectia mediului, izolare termica, hidrofuga si economie de energie, protectie
impotriva zgomotului.
Principalul document care certifica si exprima indeplinirea cerintelor de calitate este cartea
tehnica a constructiei care cuprinde documentatia de executie si documente privitoare la realizarea si
exploatarea acesteia. Orice interventie la constructiile existente (lucrari de reconstruire,
consolidare, transformare, extindere, reparatii) se face pe baza unui proiect avizat de proiectantul
initial al cladirii sau a unei expertize tehnice intocmita de un expert tehnic atestat. Dupa cum s-a
aratat, toate documentatiile de urbanism cuprind cerinte legate de valorificarea resurselor
materiale, de conditiile de imbunatatire a calitatii mediului, de separare a zonelor de construit de cele
protejate.
 13. MANAGEMENTUL ORASELOR TURISTICE

In contextul cresterii concurentei pe plan mondial in ceea ce priveste sporirea numarului de

vizitatori, orasele turistice sunt confruntate cu o serie de probleme legate, pe de o parte, de asigurarea
unor conditii optime de viata locuitorilor iar, pe de alta parte, de realizarea unui echilibru intre resursele
naturale si mediul construit, intre fluxurile de turisti si circulatia localnicilor, intre avantajele oferite de
turism pentru comunitatile locale si impactul negativ pe care l-ar putea avea turismul asupra mediului
in conditiile in care activitatea turistica nu ar fi planificata si dezvoltata in concordanta cu cerintele
prezente si viitoare. In acest sens, un rol important revine autoritatilor locale de a asigura o politica
unitara, coerenta, un ansamblu de instrumente, metode si tehnici de gestiune a resurselor naturale si a
mediului construit care sa conduca la o mai buna valorificare a patrimoniului turistic si, pe aceasta
baza, la cresterea competitivitatii oraselor turistice in context local si regional.

13.1. Continutul si particularitatile managementului in cazul oraselor turistice

In procesul de dezvoltare a oraselor, ritmul accelerat al schimbarilor ce se produc in

contextul global, economic, politic si tehnologic, evolutia si degradarea spatiului urban,
multiplicarea numarului de concurenti pe piata ofertei urbane precum si necesitatea valorificarii
propriilor resurse locale in fata intensificarii concurentei constituie argumente in cadrul politicii de
gestiune a zonelor urbane careia ii revine sarcina de a gasi solutii pentru toate aceste categorii de
probleme.
Un demers important in acest sens il constituie stabilitarea unei conceptii strategice pentru
a face fata marilor provocari ale mediului turbulent, integrarea conceptului de calitate in programele si
serviciile oferite precum si diversificarea activitatilor economice si crearea de mecanisme de
adaptare flexibile la conditiile in permanenta schimbare.
Avand drept suport identificarea resurselor, a oportunitatilor si cunoscand nevoile, si
perceptiile comunitatile urbane, municipalitatile trebuie sa acorde o mai mare importanta
planificarii strategice de piata precum si integrarii conceptului de calitate in programele si serviciile
oferite, aprecierea performantei si calitatii vietii pe care o asigura un oras rezultand din intreaga
politica de gestiune urbana.
Totodata, aceste aspecte cu caracter general sunt valabile si in cazul oraselor turistice. In plus,
urmare a dezvoltarii functiei turistice la nivel urban, managementul oraselor trebuie sa raspunda
unei arii mai largi de probleme cu care se confrunta acestea.
In sens larg, managementul oraselor turistice poate fi definit ca un ansamblu de
instrumente si politici de natura sa contribuie la o mai buna valorificare a resurselor turistice in
conditiile asigurarii unui echilibru intre interesele comunitatilor locale, pe de o parte si nivelul de
asteptare (fluxurile de vizitatori) al vizitatorilor, pe de alta parte.
In aceste conditii, elaborarea deciziilor legate de politica turistica a unui oras trebuie sa se
inscrie in principiile generale ce stau la baza oricarei guvernari, referitoare la:
- asigurarea transparentei deciziilor si informatiilor si a accesului tuturor factorilor
implicati in dezvoltarea activitatii turistice si participarea acestora la punerea in practica a deciziilor
contribuind astfel la cresterea eficientei politicilor, strategiilor si programelor turistice;
- stabilirea responsabilitatilor ce revin celor implicati;
- asigurarea coerentei in elaborarea planurilor de actiune.

In sens restrans, managementul oraselor turistice cuprinde un ansamblu de strategii legate

de planificarea si controlul activitatii turistice, asigurarea infrastructurii generale,
valorificarea resurselor turistice in concordanta cu cerintele mediului inconjurator dar si elaborarea
unor principii si norme de amenajare turistica a spatiului urban. Astfel, toate aceste preocupari vor
putea contribui (vor fi in masura) la stimularea investitilor in turism, la dezvoltarea armonioasa a
oraselor turistice, si, pe aceasta baza, la cresterea atractivitatii si competitivitatii acestora.
Principalele probleme cu care se confrunta autoritatile oraselor turistice sunt legate de151:
- Proiectarea urbanistica - are in vedere cresterea atributelor de amenajare turistica a
unui loc: arhitectura cladirilor, spatiile deschise si gradul de utilizare a terenului, traseele strazilor si
circulatia, gradul de curatenie si calitatea mediului inconjurator. Mai mult decat atat, unii proiectanti
urbanisti propun, dincolo de simpla modernizare a spatiului exterior al orasului, o tema vizuala care
sa aiba ca element central „remodelarea urbanistica" a orasului. In SUA, printre cele mai populare
modele urbanistice se numara: oraselul de munte elvetian, oraselul cowboy situat langa granita si
oraselul de provincie tipic american. In ultimii ani, proiectantii urbanisti au inclus si consideratii de
mediu in modul lor de gandire si planificare luand in calcul consecintele de ordin ecologic ale
cresterii densitatii si inaltimii cladirilor asupra congestionarii traficului si spatiilor de parcare,
asupra poluarii aerului asupra intregului spatiu urban. In aceste conditii, accentuarea imbunatatirii
calitatii vietii reprezinta o evolutie pozitiva in dezvoltarea spatiilor urbane. Cu toate acestea,
proiectarea urbanistica nu include si probleme globale referitoare la refacerea economica a orasului
in conditiile in care este foarte posibil ca respectiva comunitate sa nu detina resursele materiale
necesare remodelarii spatiului urban.
- Sistematizarea urbana - are in vedere, in general, aspecte legate de utilizarea
terenurilor, zonarea urbana, densitatea cladirilor si controlul traficului rutier. Odata cu aparitia si
dezvoltarea pe scara larga a sistematizarii teritoriului se poate vorbi de realizarea unor mutatii
importante in gandirea si practica organizarii habitatului. S-a adus astfel in prim plan conceptul
abordarii sistemice, promovandu-se teoria potrivit careia localitatile nu mai constituie entitati
singulare in concurenta cu spatiile vecine ci trebuie ca acestea sa fie apreciate ca apartinand unei
grupari de asezari invecinate aflate intr-o continua interconditionare.
- Cresterea economica - In general, specialistii in dezvoltare economica se concentreaza
pe cresterea competitivitatii unui oras analizand atuurile precum si ocaziile si amenintarile cu care
acestea se confrunta din partea fortelor externe, contribuind astfel la determinarea modalitatii
optime de integrare a economiei locale in contextul dinamicii regionale, nationale sau globale
tinand cont de rolul deosebit de important pe care il are exportul pentru orice comunitate. Institutul
de cercetare Stanford adopta o viziune mai generala asupra dezvoltarii economice, definita astfel:
"Dezvoltarea economica este procesul prin care comunitatea noastra isi va imbunatati capacitatea de
crestere si dezvoltare - in plan economic, educational, social si cultural". Astfel, este imbinata
filosofia dezvoltarii comunitare cu cea specifica dezvoltarii economice, pornind de la premisa ca
atractivitatea unui loc depinde de patru factori comunitari (calitatea vietii, imagine pozitiva si
marketing pozitiv, capacitatea de dezvoltare economica si infrastructura) si trei factori de
infrastructura economica (tehnologie accesibila, resurse umane calificate, motivate si adaptabile,
capital disponibil).
Dezvoltarea comunitatii - aceasta are la baza ideea de a creea si dezvolta un mediu
corespunzator locuitorilor fiecarei comunitati in parte caracterizat prin siguranta publica sporita,
capacitati adecvate de asigurare a serviciilor de invatamant si sanatate punand accentul pe rolul
institutiilor publice cu un impact deosebit asupra calitatii vietii. Filosofia dezvoltarii comunitare a avut
initial la baza ideea de activism cetatenesc transformandu-se ulterior intr-un concept general valabil
dezvoltarii urbane. Este cunoscuta importanta calitatii vietii intr-o comunitate ca factor de crestere a
atractivitatii unui oras insa, pe de alta parte, dezvoltarea comunitatii ca proces izolat, singular, nu
poate contribui la imbunatatirea viabilitatii unui oras din cel putin trei motive: posibilitatea ca
respectivului oras sa-i lipseasca resursele necesare in realizarea investitiilor, cresterea tensiunilor in
randul comunitatilor locale care si-ar putea disputa fondurile de relansare a comunitatii si nu in ultimul
rand, ignorarea conjuncturii ce caracterizeraza economia mondiala in conditiile in care abordarea
dezvoltarii comunitare ar avea loc din interior spre exterior si nu invers. O abordare corecta ar trebui sa
tina seama de integrarea concurentiala in contextul metropolitan, regional, national sau chiar mondial.

13.2. Nivele decizionale in elaborarea politicilor turistice

In procesul de gestiune urbana, un rol important revine autoritatilor centrale si locale de a

asigura o politica unitara, coerenta, un ansamblu de instrumente, metode si tehnici de gestiune a
resurselor naturale si a mediului construit care sa conduca la o mai buna valorificare a patrimoniului
turistic si, pe aceasta baza, la cresterea competitivitatii oraselor turistice in context local si regional.
In conditiile in care stabilirea responsabilitatilor ce revin autoritatilor locale si centrale in
ceea ce priveste activitatea turistica este adeseori dificila si uneori confuza, metodele de
management practicate in arealele turistice urbane difera de la o tara la alta, pe de o parte dar si de la
un oras la altul in cadrul aceleiasi regiuni.
In ceea ce priveste responsabilitatea autoritatii centrale, de cele mai multe ori, gasirea unor
solutii legate de gestiunea urbana a fost precedata de rezolvarea unor aspecte legate de trecerea de la
centralizare la descentralizare, de privatizarea serviciilor publice, de mentinere si adancire a
cooperarii intre sectorul public si cel privat. Dintre toate acestea, opinii contradictorii au fost
intalnite indeosebi in demersul de impartire a puterii de decizie si asumarea responsabilitatilor la
diferite niveluri in scopul obtinerii unor mai bune performante pe plan national si international. Este
cazul Spaniei, in care competentele administrative si legislative au fost distribuite tinand cont de
realitatea culturala si lingvistica din fiecare regiune turistica. In Franta, procesul de descentralizare a
demarat in 1992 cand au fost stabilite in mod clar competente pe diferite niveluri. Astfel, au fost
create consilii regionale ale caror responsabilitati se refera la planificarea turismului prin
coordonarea unor comitete regionale. Acestea din urma au statutul de asociatii si au rolul pe de o parte,
de a pune in practica politica turistica stabilita de consiliile regionale iar pe de alta parte de a contribui
la elaborarea, comercializarea si promovarea produselor turistice pe plan local. Comitetele regionale
colaboreaza cu organisme locale de tipul oficiilor de turism care asigura, pe plan local, gazduirea si
informarea turistilor alaturi de actiuni de marketing turistic local. Totodata, a avut loc un amplu proces
de simplificare administrativa cuprinzand, mai intai, fuziunea, incepand cu 1 ianuarie 2005, Agentiei
Franceze de Inginerie Turistica (AFIT) cu Observatorul National al Turismului (ONT) si a
Serviciului de Studii de Amenajare Turistica a zonei Montane (SEATM) si apoi, regruparea acestora,
impreuna cu Consiliul National al Turismului (CNT), Inspectia Generala a Tursimului (IGT) si Maison
de la France rezultand Maison du Tourisme, cu sediul la Paris, avand atributii de consultanta si
expertiza de natura sa contribuie la descentralizarea deciziilor catre colectivitatile locale si, pe aceasta
baza, la cresterea competitivitatii ofertei turistice franceze pe piata internationala.
Pe de alta parte, in paralel cu eforturile de descentralizare a deciziilor in ceea ce priveste
politica turistica, se manifesta totodata tendinte de regrupare a regiunilor si zonelor turistice
turistice. De exemplu, in Canada, Alberta cuprinde in prezent 6 zone turistice fata de 14 cate
numara in 1995 iar Ontario 7 zone turistice fata de 12. In Australia, numarul regiunilor turistice a
ajuns in prezent la 4 fata de 11.
Cu toate acestea, exista si tari in care managementul turistic este mai degraba
centralizat, municipalitatile neavand in nici un fel competente de ordin legislative, acestea din urma
revenind guvernelor. Este cazul majoritatii tarilor din sudul Europei sau, in afara continentului
European, cazul Japoniei. In aceste tari, competentele municipalitatilor in materie de politica a
turismului sunt extrem de limitate.
De-a lungul timpului, o serie de organisme guvernamentale s-au implicat in mod activ in
planificarea, dezvoltarea si gestiunea resurselor si infrastructurii turistice dar si in promovarea
destinatiilor turistice. Treptat, acestea si-au reconsiderat rolul si s-au transformat in structuri mult mai
bine adaptate cerintelor pietei turistice. Fie ca este vorba despre ministere, directii, departamente,
secretariate de stat, aceste organisme sunt organizate distinct si privesc in mod exclusiv activitatea
turistica sau pot functiona alaturi de alte sectoare de activitate: comert, industrie si resurse, sport, etc si
au ca principala misiune elaborarea unei politici turistice coerente in concordanta cu interesele
economice, sociale si institutionale ale reprezentantilor regionali sau locali.
In anumite regiuni, pot fi intalnite organizatii locale implicate in dezvoltarea turismului
avand sustinere financiara din cadrul comunitatilor sau din partea guvernelor regionale sau
gestionate de consilii de administratie la nivel regional. Altfel spus, nu exista in practica un model
unitar, comun, de gestiune a oraselor turistice. De exemplu, in Spania, managementul turismului este
asigurat de Tourisme Barcelona, infiintat in 1993, avand un statut mixt public-privat, rezultat al
parteneriatului intre municipalitatea din Barcelona, Camera de Comert si Industrie si Fundatia
Barcelona Promocio. In Suedia, municipalitatile indeplinesc un rol activ in elaborarea si dezvoltarea
strategiilor si programelor turistice neexistand un cadru formal care sa delimiteze, economic sau
juridic, politica nationala de cea regionala sau locala. In Noua Zeelanda, planificarea si dezvoltarea
turismului, marketingul si gestiunea destinatiilor, coordonarea activitatilor, sunt asigurate de
organisme regionale. Un rol important insa in managementul oraselor turistice il au comitetele
consultative avand au avantajul de a grupa numerosi experti in activitatea turistica alaturi de ateliere de
lucru alcatuite din 5-20 participanti care sunt constituite de regula avand la baza un proiect turistic .
Pe de alta parte, modelele de management adoptate prezinta atat avantaje cat si
dezavantaje. Organizatiile nationale de turism au avantajul de a avea caracter permanent cu
consecinta directa asupra deciziilor iar punctele forte se refera la contributia financiara
semnificativa, cunoasterea pietei turistice si posibilitatea initierii de parteneriate cu sectorul privat. Cu
toate acestea, deciziile sunt de multe ori orientate mai mult catre dezvoltarea regiunilor in ansamblul
lor si mai putin spre sustinerea intereselor municipalitatilor, mai mult catre actiuni de marketing si
reprezentare si mai putin spre asigurarea si sustinerea (dezvoltarea) functiei turistice a oraselor.
Consiliile consultative sau parteneriatele au mai multa flexibilitate in luarea deciziilor,
implicarea sectorului privat in luarea deciziilor asigura o buna cunoastere a particularitatilor pietei
turistice insa, caracterul lor non-permanent poate conduce la eterogenizarea politicilor si
programelor turistice. Nu in cele din urma, organismele mixte cu statut public-privat par a avea o
functionalitate optima in sensul posibilitatilor de luare a deciziilor la orice nivel, cunoasterii
mecanismelor de functionare a pietei turistice, partajarea riscurilor si a eforturilor investitionale.
Pe plan mondial insa, la nivel global, continua sa se manifeste tendinte de
descentralizare in domeniul turismului si de transferare a responsabilitatilor catre administratiile
regionale si locale desi acest demers continua sa genereze o serie de tensiuni intre administratiile
nationale care cauta sa exercite un control global in vederea mentinerii unei politici turistice
coerente si cele locale interesate in pastrarea autonomiei raspunzand mai bine in acest fel nevoilor in
plan local.
Asa cum s-a mai aratat, turismul detine un rol important in dezvoltarea economica a multor
comunitati locale dar, de cele mai multe ori, practicarea necontrolata a activitatilor turistice poate avea
un impact negativ asupra mediului natural si social. In conditiile descentralizarii deciziilor,
responsabilitatea conservarii resurselor naturale si a mediului construit, asigurarea unor conditii de
viata generatiilor prezenta si viitoare, vor trebui sa constituie preocupari majore pentru toate structurile
administrative locale.
O analiza mai atenta asupra rolului autoritatilor locale in dezvoltarea turismului releva, pe
de o parte, dificultatea elaborarii unor strategii coerente de dezvoltare a oraselor turistice, existand
mai degraba eforturi si initiative la nivelul sectorului privat dar si absenta, pe de alta parte, absenta
eforturilor legate de asigurarea durabilitatii destinatiilor turistice si solutionarea problemelor legate de
traficul intens, poluare, degradarea patrimoniului construit, etc.
In ceea ce priveste managementul oraselor turistice, autoritatile locale vor trebui sa
porneasca de la importanta turismului in cadrul comunitatii dar si de la evaluarea impactului
acestuia asupra mediului. Pentru aceasta, este necesara elaborarea unei politici unitare si coerente
axata pe identificarea strategiilor in vederea dezvoltarii turismului cu respectarea principiilor
durabilitatii si care sa reprezinte atat punctele de vedere ale agentilor economici cat si ale populatiei dar
care sa asigure in acelasi timp integrarea turismului in functiile manageriale ale autoritatilor locale.
Totodata, se impune identificarea unui set de actiuni care sa vizeze intreg domeniul
economic si social dar si stabilirea unor structuri eficiente care sa permita colaborarea intre diferiti
parteneri implicati in dezvoltarea turismului in scopul identificarii si stabilirii prioritatilor precum si
elaborarii planurilor de actiune. In conditiile in care aceste structuri cuprind reprezentanti ai
sectorului privat dar si ai populatiei poate fi creat un suport consistent pentru activitatea
municipalitatii asigurandu-se astfel o abordare integrata a problematicii turismului.
Implicarea cetatenilor in elaborarea deciziilor se realizeaza, de regula, prin organizarea de
intalniri dar si prin sondaje in randul acestora.
Un alt aspect al parteneriatului ar consta in gasirea unor solutii de oferire a posibilitatii de
actiune tuturor celor implicati in activitatea turistica. Instrumente utile in acest sens le-ar putea
constitui sondajele efectuate in randul agentiilor de turism, al hotelierilor si furnizorilor de servicii de
transport dar si in randul vizitatorilor, informatiile astfel obtinute legate de satisfactia si nivelul de
asteptare al turistilor putand fi transmise managerilor locali. Desi extrem de utile, aceste demersuri
au in prezent un caracter limitat la nivelul oraselor turistice.
Oricare ar fi sistemul institutional ales, managementul oraselor turistice trebuie sa aiba in
vedere pe langa punerea in practica a politicii turistice si solutionarea unor aspecte legate de
dezvoltarea turismului pe plan local in sensul asigurarii unui echilibru intre gestiunea resurselor
turistice si a infrastructurii, pe de parte, si interesele prezente si viitoare ale comunitatilor locale.

13.3. Valorificarea resurselor si asigurarea unei dezvoltari turistice durabile

Referitor la dezvoltarea durabila a turismului, pot fi utilizate o serie de instrumente legate

de planificarea spatiului in sensul organizarii si controlului, capacitatea de primire, intelegand prin
aceasta numarul maxim de vizitatori pe care il poate accepta o destinatie fara a deteriora mediul si fara
a aduce prejudicii comunitatilor locale, sistemul de management al mediului cu rol de imbunatatire a
performantelor de mediu precum si managementul integrat al calitatii, instrument ce implica stabilirea
de standarde in scopul cresterii calitatii prestatiilor turistice.

13.3.1. Turismul si Agenda 21 Locala

Inca din anul 1992, in cadrul Conferintei de la Rio, 170 de state, printre care si Romania au
recunoscut in mod unanim si au cazut de acord asupra nevoii urgente de a adopta o strategie globala
pentru secolul urmator, denumita ˝Agenda 21 Locala ˝, a carei principala misiune sa o constituie
aplicarea principiilor dezvoltarii durabile. Conform prevederilor stabilite in cadrul Conferintei de la
Rio, fiecare autoritate locala are sarcina de a elabora propria strategie locala de dezvoltare durabila.
Agenda 21 Locala este procesul prin care autoritatile locale lucreaza in parteneriat cu toate
sectoarele comunitatii locale, punand accentul pe participarea comunitatii si pe democratia locala
largita, oferind o modalitate de integrare a problemelor sociale, economice si de mediu. Ea trebui sa
conduca la definirea de obiective, politici si actiuni la nivel local. Cu toate acestea, aplicarea
practica este dificila de realizat, mai ales in ceea ce priveste obiectivele concertate la nivel
international, in care scara valorilor si a nevoilor este diferita.
Obiectivul general al dezvoltarii durabile este de a gasi un echilibru al interactiunii dintre
patru sisteme: economic, uman, ambiental si tehnologic, intr-un proces functional dinamic si flexibil.
Nivelul optim corespunde acelei dezvoltari de lunga durata care poate fi sustinuta de catre cele patru
sisteme. Pentru ca modelul sa fie operational, trebuie ca aceasta sustinere sa fie aplicabila la toate
subsistemele ce se circumscriu celor patru dimensiuni ale dezvoltarii durabile, pornind de la energie,
transport, agricultura, industrie si pana la investitii, asezari umane si conservarea biodiversitatii.
In ceea ce priveste turismul, Agenda 21 Locala cuprinde 4 tipuri de obiective: reducerea
impactului turismului asupra mediului prin intermediul strategiilor de planificare si dezvoltare a
turismului in plan local precum si prin conservarea patrimoniului natural si cultural, reabilitarea
statiunilor turistice existente si asigurarea durabilitatii investitiilor viitoare; controlul transportului
turistic si al impactului negativ al acestuia asupra mediului prin optimizarea volumului deplasarilor
turistice si incurajarea utilizarii mijloacelor de transport alternative, incurajarea parteneriatelor intre
diferiti factori implicati in dezvoltarea turismului avand la baza transparenta deciziilor si sustinerea
competitivitatii intreprinderilor din sectorul turistic, promovarea turismului durabil ca factor de
dezvoltare sociala si culturala prin initierea unor programe de educare si informare a localnicilor si
imbunatatirea conditiilor de viata.
a) In scopul reducerii impactului negativ al turismului asupra mediului, prin punerea in
practica a politicilor nationale de amenajare turistica a spatiului urban, autoritatile locale contribuie la
gestiunea durabila a destinatiilor turistice prin utilizarea instrumentelor de planificare (de exemplu,
capacitatea de incarcare). Totodata, la nivel local, pot fi luate masuri referitoare la atenuarea
sezonalitatii turistice, reabilitarea statiunilor turistice aflate in declin, modernizarea infrastructurii
specifice turismului, educarea si informarea populatiei asupra conservarii patrimoniului natural si
cultural. In mod specific, in cazul siturilor istorice si arheologice, se impune elaborarea unor planuri de
gestiune a acestora, indeosebi pentru cele frecventate in mod intensiv. De asemenea, incurajarea
restaurarii monumentelor istorice prin dezvoltarea unor mecanisme financiare favorabile, poate fi
extrem de utila.
In directia asigurarii unui echilibru intre dezvoltarea turismului si mediul inconjurator, se
inscriu si eforturile autoritatilor locale din orasul Bournemouth, una dintre cele mai importante statiuni
britanice, cunoscuta prin gradinile ce dateaza de peste doua secole. De asemenea, este cunoscuta
pentru practicarea turismului de litoral dar si a celui de conferinte. Bournemouth primeste anual in jur
de 1,5 milioane de turisti care sunt cazati in 21.957 de locuri din cele peste 500 de hoteluri si
pensiuni. In acest fel, turismul detine ponderea cea mai mare in economia orasului, oferind peste
16.000 de locuri de munca. Singura problema de mediu care se impunea a fi rezolvata urgent era legata
de cresterea nivelului marii solutionata ulterior prin supradimensionarea digurilor existente. Totodata,
autoritatile locale din Bournemouth au introdus ca obiectiv al politicii locale, gestionarea activitatii
turistice in scopul reducerii impactului acestuia asupra mediului si promovarea ca statiune
ecologica pe piata turistica. In aceasta directie s-au inscris preocuparile de reducere a sezonalitatii prin
initiative de marketing, incurajarea sejururilor lungi in opozitie cu excursiile, promovarea turismului
ecologic prin oferirea de alternative in ceea ce priveste transportul turistic. De asemenea, consiliul
local a introdus si un mod de abordare informal, "Environmental Management System" (EMS), care
contribuie in mod semnificativ la integrarea problemelor de mediu, economice si sociale in sistemul
de management. Aceasta abordare a condus la elaborarea unor metode de lucru mai sistematice si la o
mai buna cooperare intre diferitele servicii ale consiliului local. In fiecare an sunt examinate
imbunatatirile aduse de implementarea sistemului de management al calitatii mediului asupra calitatii
vietii iar rezultatele sunt publicate periodic.
b) controlul transportului turistic si al impactului negativ al acestuia asupra mediului se
realizeaza prin controlul si dimensionarea fluxurilor turistice, limitarea efectelor negative ale
transporturilor precum si prin incurajarea utilizarii unor echipamente alternative. Importante in acest
sens sunt actiunile legate de descentralizarea la nivel local a gestiunii infrastructurii de transport,
adaptarea parcului de autovehicule destinate transportului public de persoane in sensul utilizarii
unor surse de energie nepoluante, crearea la marginea orasului a unor parcari pentru autocare si
continuarea calatoriei cu mijloace de transport nepoluante.
c) incurajarea parteneriatelor intre diferiti factori implicati in dezvoltarea turismului are
la baza transparenta deciziilor si se realizeaza prin elaborarea unor directii de strategie locala atat cu
sprijinul sectorului privat implicat in dezvoltarea turismului cat si cu ajutorul altor sectoare de
activitate (de exemplu, agricultura). Incurajarea dezvoltarii de parteneriate poate astfel contribui la
cresterea atractivitatii statiunilor turistice avand la baza gestiunea durabila a resurselor. Un exemplu
de realizare a parteneriatelor cu rezultate pozitive il constuituie actiunile promovate de
municipalitatea din Calvia (al doilea oras ca marime din Majorca, Spania). Localizata in partea de
sud, Calvià ocupa 4,4% din suprafata insulei Majorca (143 kmp) intinzandu-se aproximativ 60 km
pe linia coastei. Este alcatuita din 16 centre urbane, incluzand La Villa de Calvia, un renumit centru
istoric si cultural. Calvia inregistreaza 42.000 de rezidenti insa, per total, aceasta cifra creste spre
50.000 datorita afluxului mare de tineri care lucreaza in sezonul de varf (numarul lucratorilor in
turism se ridica la aproximativ 15000) dar si prezentei unui grup consistent alcatuit din persoane de
varsta a treia din nordul Europei care isi petrec mare parte din an in aceasta zona. Avand
aproximativ 120000 locuri de cazare din care mai mult de jumatate sunt in hoteluri, Calvià
reprezinta una din cele mai importante destinatii turistice din Insulele Baleare, inregistrand in anul
2002 1,6 milioane de turisti. In lunile iulie si august, raportul turisti/rezidenti este de 5/1.
Dezvoltarea nerationala a turismului si aparitia problemelor legate de degradarea mediului a condus
la o scadere a circulatiei turistice de 20% in 1993 fata de 1988. Totodata, scaderea interesului
turistilor, a consumului turistic a contribuit si la scaderea investitiilor in turism precum si a
standardului de viata al populatiei. Comunitatea Autonoma din Baleare a sprijinit dezvoltarea unor
parteneriate cu sectorul privat in scopul restaurarii statiunii si a zonele inconjuratoare, limitarii
cresterii numarului de locuri de cazare, demolarii constructiilor nefolositoare. Problemele aparute s-
au datorat indeosebi urbanizarii excesive, capacitatea maxima admisa fiind depasita, fapt ce a avut
consecinte grave asupra ecosistemelor aflate pe coasta dar si a celor marine. Impreuna cu ceilalti
factori implicati in dezvoltarea turismului, agentil economici, ONG-uri, Forumul Cetatenilor,
municipalitatea a elaborat o politica de dezvoltare durabila a turismului avand drept obiective:
conservarea pamantului si a marii, dezvoltarea locala bazata pe durabilitate, renovarea obiectivelor
turistice, restaurarea, modernizarea si imbunatirea mediului urban. Totodata, a fost introdusa in 2002
taxa pentru mediu, fiecare turist platind cate 1 euro pentru fiecare noapte petrecuta in unitatile de
cazare, autoritatile estimand in acest fel incasarea a peste 60 milioane euro reprezentand aproximativ
15% din bugetul comunitatii locale.
d) promovarea turismului durabil ca factor de dezvoltare sociala si culturala are la baza
actiuni legate de cresterea contributiei turismului cultural in economiile locale, elaborarea unor norme
de etica si conduita in activitatea turistica, adaptarea echipamentelor turistice astfel incat sa poata fi
utilizate si de catre persoanele cu dizabilitati, dezvoltarea turismului social, integrarea turismului in
programele de pregatire si formare profesionala, stimularea producatorilor locali, etc.
In concluzie, eforturile autoritatilor locale ar trebui sa se indrepte, in principal, catre
controlul dezvoltarii turismului in sensul extinderii sau reabilitarii infrastructurii turistice, protejarea
mediului prin monitorizarea si imbunatatirea calitatii aerului, a calitatii apei, elaborarea unor
scheme pentru recliclare, promovarea transportului durabil prin incurajarea utilizarii mijloacelor de
transport mai putin poluante, reducerea aglomerarilor in trafic, a zgomotului si problemele care
rezulta din acestea, promovarea plimbarilor si ciclismului, inlocuirea gradata a autovehiculelor de
inchiriat cu vehicule electrice precum si supravegherea si reducerea pe cat posibil a traficului in
zonele istorice, conservarea si promovarea patromoniului cultural si istoric prin initierea unor
proiecte de restaurare, incurajarea intreprinderilor in utilizarea unor tehnologii nepoluante precum si
educarea si informarea localnicilor si a vizitatorilor.

13.3.2. Capacitatea de incarcare - garantie a unei dezvoltari turistice durabile

Dificultatea elaborarii unor definitii si modele de aplicare a capacitatii de incarcare in

gestiunea destinatiilor turistice limiteaza extrem de mult abordarea practica desi, in multe strategii de
planificare locala a spatiului se manifesta necesitatea stabiliri unor limite in ceea ce priveste
amenajarea spatiului data fiind presiunea pe care activitatea turistica o manifesta asupra mediului
natural si cultural, asupra structurilor sociale si comunitatilor locale. Mai mult, dezvoltarea
turismului devine tot mai mult un obiectiv central al multor strategii locale de asigurare a
durabilitatii, context in care identificarea capacitatii de incarcare devine o problema prioritara.
Capacitatea de incarcare reprezinta un instrument al politicii de planificare turistica ce poate
furniza cadrul general de aplicare a masurilor si actiunilor de amenajare si dezvoltare turistica intr-o
anumita regiune tinand cont de particularitatile fiecarei regiuni in parte. Astfel, stabilirea unor limite
in amenajarea turistica a spatiului sau in dimensionarea fluxurilor de vizitatori nu trebuie redusa la
un singur numar, ca de exemplu numarul de vizitatori ce pot avea acces intr-o zona, la un moment
dat ci se impune stabilirea atat a unor limite maxime cat si a unui nivel minim necesar sustinerii
activitatii comunitatilor locale.
In ceea ce priveste continutul capacitatii de incarcare, literatura de specialitate a identificat
trei componente sau dimensiuni fundamentale: o componenta fizica si ecologica, una socio-
demograficasi alta politico-economica, ponderea importantei acestora variind in functie de
particularitatile regiunii turistice, formele de turism practicate si impactul acestora asupra mediului.
Referitor la particularitatile regiunii, evidentiate prin tipologia resurselor, fragilitatea
ecosistemelor, numarul si structura demografica a populatiei, nivelul de dezvoltare al economiei, se
poate afirma ca ele determina intr-o oarecare masura capacitatea de suport a presiunii exercitate de
activitatea turistica. Forma de turism practicata, determinata atat de tipologia resurselor cat si de
motivatia de calatorie a turistilor, influenteaza in mod semnificativ atat comportamentul turistilor cat
si relatiile dintre acestia si comunitatile locale, dintre dezvoltarea turismului si mediul inconjurator.
In ceea ce priveste relatia cu mediul inconjurator, aceasta poate fi exprimata in dublu sens, atat prin
constrangerile generate de presiunea activitatii turistice asupra mediului cat si prin efectele pa care le
poate genera degradarea mediului asupra turismului influentand in mod semnificativ modelele de
amenajare si gesiune turistica a spatiului dar si ciclul de viata al destinatiilor turistice.
In contextul celor mentionate, este necesara diferentierea abordarii capacitatii de
incarcare in functie de tipologia destinatiilor turistice.
Astfel, zonele de litoral sunt asociate turismului de masa si amenajarii intensive a
infrastructurii si spatiului iar evaluarea a capacitatii de incarcare va cuprinde aspecte legate de
densitatea circulatiei turistice, gradul de utilizare a plajelor si a infrastructurii turistice, poluarea apei
marine, etc.
In zonele protejate, amenajarile turistice sunt supuse unui control sever si unei gestiuni
extrem de restrictive. Capacitatea de incarcare trebuie sa aiba in vedere in primul rand
dimensionarea fluxurilor turistice dar si alegerea unor solutii optime de concentrare sau, dimpotriva, de
dispersare a echipamentelor tinand cont atat de protejarea mediului natural si functionarea
ecosistemelor dar si de gradul de anticipare a nevoilor si obtinerea satisfactiei turistilor.
In zonele rurale, capacitatea de incarcare vizeaza dimensionarea fluxurilor de vizitatori
tinand cont de consecintele circulatiei turistice asupra culturii si economiei locale.
Zonele turistice montanesunt, de regula, dezvoltate intensiv si se adreseaza in principal
turismului de masa indeosebi in centrele amenajate pentru practicarea sporturilor de iarna. In
aceasta situatie, capacitatea de incarcare se refera la dimensionarea instalatiilor mecanice si a
partiilor precum si impactul acestora din urma asupra microclimatului indeosebi prin disparitia
covorului vegetal si utilizarea zapezii artificiale, toate acestea contribuind la degradarea peisajului
natural.
In ceea ce priveste turismul in centrele culturale, motivat de existenta unui patrimoniu
cultural si istoric, traditii, mod de viata, evenimente, poate fi privit ca fenomen de masa atunci cand
este asociat cu vizitarea monumentelor, muzeelor si se caracterizeaza printr-o durata a sejurului foarte
scazuta; in acest caz, capacitatea de incarcare va fi stabilita cu luarea in considerare a traficului
urban, utilizarea terenurilor, gestiunea deseurilor, circulatia in centrele istorice, etc.
Oricare ar fi forma de turism practicata, evaluarea capacitatii de incarcare poate
contribui la dezvoltarea sustinuta a activitatii turistice in plan local prin integrarea acestui concept in
gestiunea turistica locala.
Asa cum s-a aratat mai sus, la baza evaluarii capacitatii de incarcare se afla trei
componente majore: fizica si ecologica, sociala si economica.
a) Componenta fizica si ecologica include elementele fixe si flexibile ale mediului natural
si construit precum si cele ale infrastructurii. Elementele fixe se refera la capacitatea ecologica a
sistemelor naturale de a suporta presiunile exercitate de activitatea turistica si asupra carora nu se
poate interveni decat in masura stabilirii unor limite de suportabilitate iar elementele flexibile sunt cele
care cuprind infrastructura generala si specifica turismului. Indicatori ca nivelul acceptabil al poluarii
atmosferice, marine si sonore avand la baza nivelul de toleranta al ecosistemele locale, intensitatea
utilizarii infrastructurii de transport si servicii, nivelul maxim acceptabil de deteriorare a resurselor
naturale, utilizarea excesiva a serviciilor publice legate de retelele de alimentare cu apa, energie,
gestiunea deseurilor, numarul de turisti pe unitatea de suprafata, numarul locurilor de parcare in
zone fragile, etc. pot furniza informatii in stabilirea capacitatii de incarcare avand in vedere
componenta fizica si ecologica. Importanta acestor indicatori difera in functie de particluaritatile
fiecarei regiuni turistice in parte, astfel:
INDICATORI FIZICI SI ECOLOGICI
Domeniu Statiuni Zone Zone Zone Statiuni Centre
de insulare protejate rurale montane urbane
litoral si
istorice
Mediu natural si X X X X X X
Calitatea aerului X
Poluarea sonora X X X
Energia X
Apa X X X X X
Deseurile X X X X X
Patrimoniul cultural X X X X X X
Infrastructura turistica X X X X X X
Terenurile X X X X X
Peisajul X X X X
Transportul si mobilitatea X
Sursa:„Definir, mesurer et evaluer La Capacite De Charge dans les destinations touristiques europeennes",
Rapport Final, Athenes, 2001
Se constata astfel ca zonele urbane si istorice au cele mai multe elemente in comun cu
zonele protejate in sensul acordarii unei importante mai mari aspectelor legate de calitatea aerului,
poluarea sonora, calitatea apei, conservarea patrimoniului cultural, utilizarea rationala a terenurilor,
ceea ce impune o serie de eforturi din partea autoritatilor locale in sensul evaluarii impactului pe care
il are turismul asupra mediului natural si cultural precum si asigurarea unui echilibru intre dezvoltarea
acestuia si cerintele de ordin economic si social ale locuitorilor.
b) Componenta socio-demografica se refera la aspecte sociale importante pentru
comunitatile locale, legate in mod direct de activitatea turistica (forta de munca disponibila,
identitatea culturala locala, etc.). In acest caz, capacitatea de incarcare este utilizata atat pentru
stabilirea nivelului de toleranta admis de populatie in ceea ce priveste capacitatea de primire dar si
pentru cresterea nivelului de satisfactie al vizitatorilor. Astfel, pot fi analizati indicatori ca numarul
turistilor care pot avea acces intr-o zona turistica fara a afecta identitatea, modul de viata,
activitatile comunitatilor locale, tipologia activitatilor turistice de natura sa nu altereze cultura si
traditiile locale, numarul de turisti pe uniatea de suprafata, numarul locurilor de cazare la 100 de
locuitori, etc.
In ceea ce priveste importanta acestor indicatori pe tipuri de destinatii turistice, aceasta se
prezinta astfel:

INDICATORI FIZICI SI ECOLOGICI

Domeniu Statiuni Zone Zone Zone Statiuni Centre
de insulare protejate rurale montane urbane
litoral si
istorice
Demografie X X X X
Fluxuri turistice X X X X X
Forta de munca X X X X
Comportament social X X X
Sanatate si securitate X X X X
Aspecte psihologice X X X
Sursa: „Definir, mesurer et evaluer La Capacite De Charge dans les destinations touristiques europeennes",
Rapport Final, Athenes, 2001

c) Componenta politico-economica se refera la impactul turismului atat asupra

economiei locale cat si asupra concurentei activitatii turistice cu alte sectoare. In acest caz,
evaluarea capacitatii de incarcare cuprinde aspecte legate de nivelul specializarii in turism, migrarea
fortei de munca din alte sectoare catre industria turismului, rata ocuparii fortei de munca in turism
comparativ cu celelalte activitati, etc. In continuare, este prezentata importanta acestor indicatori pe
tipuri de destinatii turistice:

INDICATORI FIZICI SI ECOLOGICI

Domeniu Statiuni Zone Zone Zone Statiuni Centre
de insulare protejate rurale montane urbane
litoral si
istorice
Investitii straine X X X X X
Veniturile si cheltuielile X X X X X
Politica de dezvoltare X X X X X X
a turismului
Sursa: „Definir, mesurer et evaluer La Capacite De Charge dans les destinations touristiques europeennes",
Rapport Final, Athenes, 2001

Referitor la instrumentele de gestiune ce pot fi utilizate in aplicarea capacitatii de

incarcare, acestea privesc sistemul de reglementari, ansamblul de masuri economice si stabilirea
cadrului organizational.
In cadrul sistemului de reglementari, un rol important il detine zonarea teritoriului
indeosebi in zonele protejate cu regim special de acces al vizitatorilor unde, delimitarea zonelor de
vizitare are loc tinand cont de masurile de protejare si conservare a mediului natural. Au fost
identificate153 patru tipuri de zone:
- zona A - caracterizata printr-o fragilitate extrema in care intrarea este permisa doar
cercetatorilor;
- zona B - in care vizitatorii, organizati in grupuri de mici dimensiuni, sunt insotiti de ghizi
specializati;
- zona C - in care pot fi dezvoltate anumite activitati turistice si in care transportul vehiculelor
este limitat;
- zona D - reprezentand o zona tampon, care permite dezvoltarea infrastructurii turistice,
accesul vehiculelor si amenajarea unor parcari pentru stationarea acestora.

Alte instrumente utilizate in cadrul sistemului de reglementari se refera la limitarea accesului

vizitatorilor in anumite ore si zile ale saptamanii, a unor activitati specifice care ar putea afecta
mediul local (de exemplu, zborul cu parapanta a fost interzis in anumite parcuri naturale din Franta
deoarece perturba zborul pasarilor), atribuirea de eco-label-uri echipamentelor de cazare,
concentrarea sau, dimpotriva, dispersarea fluxurilor de vizitatori.
 Anasamblul de masuri economice vizeaza politica tarifelor practicate si, in acest sens,
practicarea unor taxe suplimentare pentru stationarea vehiculelor sau pentru accesul in cadrul unor
obiective turistice de interes deosebit s-au dovedit masuri extrem de eficiente pe termen scurt dar care
genereaza, de multe ori, nemultumiri din partea turistilor. Alte instrumente economice sunt legate de
introducerea unor taxe cuprinse in pretul de intrare la diferite obiective turistice si care sunt mai
departe utilizate in politica de conservare a mediului, analiza dintre costuri si beneficiile obtinute pe
parcursul diferitelor faze ale ciclului de viata al unei statiuni, cunoscut fiind faptul ca, in general, aceste
costuri sunt extrem de ridicate in primele faze de dezvoltare a turismului, practicarea unor tarife
atractive la serviciile de cazare in scopul de a atenua efectele sezonalitatii turistice.
In ceea ce priveste cadrul organizational, acesta cuprinde: sistemele de rezervare, gestiunea
informatiilor privind traficul turistic in orele de varf, educarea, informarea si consultarea populatiei in
ceea ce priveste stabilirea capacitatii de incarcare, etc.
Dupa cum se poate observa, definirea capacitatii de incarcare reprezinta un demers extrem de
dificil in contextul particularitatilor pe care le prezinta fiecare destinatie turistica in parte. Cu toate
acestea, prin utilizarea unor instrumente de planificare, autoritatile responsabile pot contribui la
atenuarea impactului negativ pe care l-ar putea avea dezvoltarea turismului. Pentru aceasta, este
necesara introducerea studiilor asupra capacitatii de incarcare in elaborarea planurilor de dezvoltare
locala si regionala precum si asigurarea unui cadru institutional favorabil acestui demers.
Capacitatea de incarcare reprezinta un instrument flexibil care trebuie sa tina seama de
contextul local al dezvoltarii in conditiile in care sistemele sociale si economice se afla intr-o
continua schimbare. De exemplu, atat vizitatorii cat si populatia locala ar putea avea disponibilitatea de
a-si modifica obiceiurile de consum si comportamentul cu conditia existentei unui set de
reglementari in acest sens.
Cu toate acestea, in conditiile in care problemele de mediu depasesc de multe ori granitele unei
tari, autoritatile locale se dovedesc incapabile sa rezolve neajunsurile aparute. Mai mult, indeosebi in
centrele urbane, resursele necesare pentru evaluarea capacitatii de incarcare pot fi insuficiente in
conditiile in care, sistemul de inregistrare a informatiilor cantitative si calitative privind circulatia
turistica este adesea inexistent iar fluxurile turistice urbane avand ca motivatie de calatorie efectuarea
de cumparaturi, vizionarea unor spectacole, vizite la rude si prieteni, etc. raman practic necuantificate.
De asemenea, este aproape imposibila, in conditiile unui turism practicat individual, pe cont propriu,
delimitarea incasarilor obtinute in urma unor prestatii turistice. In aceste conditii, colaborarea
autoritatilor locale cu prestatorii de servicii turistice in sensul efectuarii unor cercetari calitative s-ar
putea dovedi extrem de utila.
 13.4. Probleme actuale ale managementului oraselor

In conditiile cresterii importantei turismului urban pe plan mondial, managementul

calitatii destinatiilor urbane poate contribui la dezvoltarea sustinuta a oraselor turistice si, pe aceasta
baza, la cresterea satisfactiei turistilor precum si la asigurarea unor conditii economice si sociale mai
bune pentru comunitatile locale.

13.4.1. Managementul calitatii integrate in destinatiile turistice urbane

Demersul de crestere a calitatii destinatiilor urbane presupune stabilirea unui

management institutional adecvat, intarirea parteneriatului intre tari cu implicatii la nivel local,
regional, national si chiar international, realizarea unei viziuni comune asupra dezvoltarii turismului prin
consultarea tuturor factorilor implicati in dezvoltarea turismului si stabilirea unui sistem intern pentru
circularea informatiei dar si introducerea de masuri pentru promovarea si incurajarea initiativei
private in scopul imbunatatirii turismului (reduceri de taxe, subventii, ajutoare, informare si promovare,
premii, training).
Totodata, strategia de dezvoltare trebuie sa defineasca in primul rand rolul si
responsabilitatile fiecarui partener la toate nivelurile managementului calitatii si sa cuprinda
identificarea diferitilor parteneri, reprezentanti ai autoritatilor politice si administrative la toate
nivelurile (local, regional, national, international), agenti din sectorul privat, reprezentanti ai
societati civile (organizatii non-guvernamentale, rezidenti) precum si consultarea si informarea
diferitilor parteneri si descrierea metodelor lor de operare.
Alegerea obiectivelor depinde de factorii care au legatura cu contextul, pozitia si
orintarea politicii de dezvoltare a turismului. Astfel, implementarea managementului calitatii
integrat in turismul urban trebuie sa tina cont de analiza situatiei curente, definirea obiectivelor si a
strategiilor de dezvoltare precum si de analiza mediului inconjurator si a stadiului actual in
dezvoltarea durabila.
Obiectivele urmarite trebuie sa constituie parte integrata a unei strategii globale de
dezvoltare turistica urbana al carei scop este legat de atenuarea impactului socio-economic local al
turismului si de imbunatatirea calitatea vietii generatiilor prezente si viitoare.
Un rol important in implementarea unui sistem integrat al calitatii revine autoritatilor locale,
ale caror initiative trebuie sa se refere la mediul inconjurator si dezvoltarea durabila (de exemplu
reabilitarea resurselor naturale si a infrastructurii turistice), accesibilitate si mobilitate (traficul,
aglomeratia,) precum si la cresterea sigurantei in spatiul urban.
 Sistemul specific de masuri adoptate in directia cresterii calitatii prestatiilor turistice
cuprinde:
- pregatirea personalului din turism in directia consolidarii cunostintelor si imbunatatirii
abilitatile personale (cunoasterea de limbi straine, cunoasterea resurselor destinatiei turistice si a
evenimentelor, sprijinul acordat vizitatorilor in organizarea timpului liber, etc;
- cresterea calitatii serviciilor de informare turistica (utilizarea unor tehnologii moderne,
prezenta informatiilor in toate punctele de atractie ale destinatiei turistice), de cazare si alimentatie
(evaluari comparative a sistemelor de clasificare, elaborarea unor coduri de conduita, promovarea
traditiilor culinare),
- promovarea evenimentelor si asigurarea accesibilitatii optime atat pentru vizitatori cat
si pentru localnici.
Totodata, periodic, trebuie evaluata satisfactia turistilor atat pe parcursul sederii
(indentificarea profilului si comportamentului turistilor, nivelul asteptarilor) cat si la plecare (
evaluarea masurii in care prestatia turistica a fost in concordanta cu asteptarile vizitatorilor, daca
imaginea despre destinatie a fost modificata in timpul vizitei). In acelasi timp, se impune si
evaluarea performantelor sectorului turistic si cuantificarea eforturilor pe care agentii turistici le fac
pentru a indeplini standardele si calitatea implementata de profesionisti precum si evaluarea calitatii
contractelor de munca si a oportunitatilor in cariera angajatilor in acest sector.
De asemenea, un rol important in implementarea sistemului il are masurarea impactului
turismului asupra economiei, mediului si calitatii vietii cu luarea in considerare a perceptiei
localnicilor asupra efectelor turismului, a avantajelor si dezavantajelor acestuia, a oportunitatilor in
crearea de noi locuri de munca, a calitatii serviciilor publice ca rezultat al turismului iar cresterea
calitatii acestui demers ramane in continuare un proces necesar in transformarea unui sistem aflat in
permanenta schimbare. Aceste masurari de evaluare a impactului, avand la baza indicatori
cantitativi si calitativi vor face posibila evaluarea performantelor si luarea celor mai bune decizii de
corectare a disfunctionalitatilor, in conditiile in care managementul integrat al calitatii destinatiilor
turistice urbane va ramane un obiectiv permanent.
In concluzie, implementarea managementului integrat al calitatii oraselor turistice are ca
obiectiv central identificarea responsabilitatilor autoritatilor locale legate de initierea unor masuri care
sa contribuie la imbunatatirea calitatii serviciilor turistice precum si integrarea acestei abordari in
politica de dezvoltare a orasului, ale prestatorilor de servicii turistice prin indeplinirea cerintelor legate
de calitate si standarde, initiative individuale sau colective de crestere a notorietatii destinatiei
turistice, ale comunitatilor locale prin participarea la intalniri si sondaje, atitudinea pozitiva fata de
turisti precum si prin respectarea regulilor stabilite de autoritatile locale in ceea ce priveste curatenia
publica, reabilitarea cladirilor, calitatea mediului natural, utilizarea transportului public. Tododata, este
necesara constientizarea turistilor in ceea ce priveste respectarea traditiilor culturale ale comunitatii
locale si intelegerea si sustinerea eforturilor autoritatilor locale in ceea ce priveste atenuarea
impactului turismului asupra mediului natural si istoric. Astfel, cumulate, toate aceste actiuni vor
conduce la cresterea calitatii mediului urban si, pe aceasta baza, la cresterea competitivitatii oraselor
turistice pe plan international.

13.4.2. Managementul declinului oraselor turistice

Cresterea concurentei oraselor turistice pe plan mondial a condus adeseori la

fundamentarea strategiei de dezvoltare a turismului pe oferirea de produse turistice adaptate
nevoilor diferitelor segmentelor de consumatori.
In ultimul deceniu, industria turismului s-a confruntat cu o serie de modificari in structura
cererii si indeosebi in ceea ce priveste motivatiile de calatorie si nivelul exigentelor dar si cu variatii
semnificative ale fluxurilor turistice, ceea ce a determinat reorientari in ceea ce priveste politica
turismului in sensul asigurarii unui echilibru intre dezvoltarea turismului, pe de parte si conservarea
resurselor naturale si pastrarea identitatii culturale pe de alta parte dar si necesitatea colaborarii intre
diferiti factori implicati in activitatea turistica in sensul coordonarii eforturilor si actiunilor acestora.
Declinul destinatiilor turistice poate aparea acolo unde exista o anumita traditie in
practicarea turismului si se caracterizeaza prin inregistrarea unor tendinte negative in ceea ce
priveste diminuarea calitatii unor resurse, a competitivitatii lor (cotei de piata) sau aparitia unor
dificultati in asigurarea dezvoltarii durabile. Asadar, abordarea declinului doar din perspectiva
scaderii numarului de turisti sau a incasarilor poate fi incorecta.
Factorii care contribuie la declinul unei statiuni turistice pot fi externi (razboaie, epidemii,
cutremure, schimbari climatice sau politice) si interni care se refera la deteriorarea mediului natural
si istoric, scaderea competitivitatii produselor turistice in raport cu concurenta, supraincarcarea si, pe
aceasta baza, depasirea capacitatii optime de primire a statiunii.
In orase, principalii factori de declin sunt legati de aglomerare, mobilitatea vizitatorilor,
deteriorarea siturilor istorice sau aparitia unor conflicte intre turisti si populatia locala. De
asemenea, concurenta reprezinta un important factor de declin al oraselor turistice.
Statiunile turistice montane si de litoral pot fi afectate de degradarea mediului natural dar
si de concurenta mondiala in conditiile scaderii pretului calatoriilor aeriene dar si a existentei unor
oferte de pret foarte avantajoase in tari cu activitate turistica mai putin consacrata.
In ceea ce priveste turismul de sanatate, o serie de destinatii turistice traditionale se
confrunta cu dificultati datorate concurentei manifestate de tarile Europei de Est. Astfel, o serie de
statiuni termale incearca repozitionarea si practicarea unor strategii de diferentiere in privinta
produselor si serviciilor oferite care sa le permita atragerea unor noi segmente de turisti.
Declinul statiunilor turistice apare odata cu reducerea fluxurilor de vizitatori (scaderea
numarului de sosiri, innoptari, a duratei medii a sejurului, a concentarii sezoniere, etc), scaderea
notorietatii statiunii (scaderea cheltuielilor efectuate de turisti, a calitatii produselor turistice), sau cu
inregistrarea unor dificultati in dezvoltarea turismului durabil (aglomerare, poluare, degradarea
infrastructurii).
In ceea ce priveste zona urbana, autoritatile locale trebuie sa aiba in vedere in elaborarea
politicilor de dezvoltare, si a unui sistem 155 de urmarire si identificare a factorilor care contribuie la
declinul zonelor turistice. Un astfel de sistem ar trebui sa cuprinda informatii privind vocatia
turistica a orasului legata de profilul destinatiei turistice, particularitatile cererii turistice (ciclul de
viata, cota de piata in structura cererii, etc), ale ofertei turistice (atractii turistice, evenimente,
infrastructura turistica, etc), ponderea turismului in economia locala, calitatea vietii (sporul natural al
populatiei, venituri pe locuitor, costul vietii), nivelul de satisfactie al vizitatorilor.
Monitorizarea atenta a acestor informatii poate contribui la prevenirea declinului
orasului turistic, optiunile strategice in ceea ce priveste capacitatea de interventie fiind axate in
principal pe patru directii: cererea (efectuarea regulata a unor anchete, atragerea unor noi segmente de
turisti), oferta (dezvoltarea de noi atractii turistice, extinderea sau modernizarea echipamentelor de
cazare si alimentatie, crearea unor evenimente speciale, utilizarea procedurilor de certificare si
elaborarea unor standarde, etc), politica locala (planurile de dezvoltare, protejarea mediului,
siguranta, rolul turismului asupra comunitatilor locale, transportul, forta de munca, etc), inovarea si
cooperarea (parteneriate cu sectorul privat sau cu alte destinatii turistice, campanii de informare si
promovare, investitii in tehnologii moderne, etc.).
Dintre instrumentele practicate in evaluarea situatiei statiunii, pot fi utilizate: analiza
ciclului de viata, a sezonalitatii, structura cererii turistice, precum si obiceiurile de consum turistic.
Curba ciclului de viata este o reprezentare grafica a evolutiei turismului, urmarind
tendintele inregistrate inca de la aparitia destinatiei pana la declin, fiecare faza caracterizandu-se prin
diferite variabile atat in ceea ce priveste cererea dar si oferta (de exemplu, dimensiunile si tipologia
echipamentelor, structura cererii, etc.)
Sezonalitatea activitatii turistice indica gradul de concentrare a fluxurilor turistice si poate
fi cuantificata cu ajutorul curbei lui Lorenz si a coeficientului Gini.
Structura cererii turistice are in vedere identificarea ponderii deplasarilor de o zi in
spatiile urbane, acestea exercitand presiuni semnificative si contributie economica limitata.
Analiza obiceiurilor de consum conduce la stabilirea masurii in care vizitatorii
contribuie la dezvoltarea durabila a destinatiei turistice sau daca, dimpotriva, rezultatele economice
sunt cu atat mai importante pe masura ce comportamentul turistilor nu se inscrie in cerintele
dezvoltarii durabile a localitatii.

Avand in vedere aspectele prezentate, se poate afirma ca managementul oraselor

reprezinta suportul esential in dezvoltarea functiei turistice la nivel urban si in acelasi timp,
elementul fundamental in functionarea sistemului urban in ansamblul sau.
Pe baza resurselor materiale, financiare si umane locale, vor fi sprijinite acele activitati
economice si servicii care pastreaza/maresc viabilitatea oraselor, le asigura mentinerea unei
infrastructuri generale si specifice cât mai moderne precum si realizarea unor amenajari care sa
contribuie la pastrarea calitatii peisajului urban si a identitatii oraselor precum si la armonizarea cu
mediul înconjurator.
 14. STRATEGIA DEZVOLTĂRII ORAŞELOR ŞI
EXIGENŢELE URBANISMULUI TURISTIC

În conditiile cresterii concurentei între diferitele oraşe turistice ale lumii ca urmare a
mutaţiilor înregistrate în evoluţia turismului internaţional, autorităţile locale trebuie să se preocupe de
integrarea dezvoltării turismului în politica generală de dezvoltare economică locală; aceasta
presupune elaborarea unor strategii de conservare şi valorificare a potenţialului natural şi antropic în
măsură să contribuie la creşterea dimensiunilor activităţii turistice şi implicit a impactului pozitiv al
acesteia, rezultatul acestui demers constând în crearea unui mediu economic şi social satisfăcător atât
pentru aşteptările vizitatorilor cât şi pentru interesele agentilor economici şi populaţiei locale.

14.1. Modernizarea asezarilor umane şi îmbunătăţirea conditiilor de viata

-obiective fundamentale ale strategiei dezvoltării urbane

Cetăţenii oraşului trebuie să constituie principalul segment ţintă vizat prin stabilirea
politicilor de dezvoltare urbană, fără a se neglija evoluţiile mediului regional, naţional sau
internaţional. Dacă oraşul reuşeşte să satisfacă şi nevoile segmentelor din afara sa (turişti,
investitori, forţă de muncă înalt calificată etc), se vor crea mai multe oportunităţi de ocupare a forţei de
muncă, veniturile directe ale populaţiei oraşului vor creşte, cele ale administraţiei locale de asemenea,
care va fi astfel capabilă să finanţeze noi programe de dezvoltare. Există deseori tendinţa de a se
concentra eforturile municipalităţilor asupra îmbunătăţirii condiţiilor pentru mediul de afaceri,
problemele locuitorilor (poluare, criminalitate, spaţii verzi, creşterea traficului etc), ocupând de multe ori
un loc secund în preocupările autorităţilor locale.
În cadrul politicii generale de dezvoltare a spaţiului urban, asigurarea infrastructurii de bază
şi a serviciilor publice, constituie un element central în cadrul preocupărilor autorităţilor locale de a
asigura propriilor cetaţeni un cadru optim pentru desfaşurarea activităţilor astfel încât cerinţele legate
de conservarea resurselor şi protejarea mediului să fie respectate. Altfel spus, principalele probleme
care trebuie soluţionate la nivelul oraşelor se referă la: dezvoltarea infrastructurii de bază şi asigurarea
accesului neîngradit al populaţiei, consumatorilor industriali şi turiştilor la această infrastructură,
promovarea unor strategii privind îmbunatatirea locuinţelor, asigurarea unor sisteme moderne de
transport şi gestiune a traficului, protejarea mediului promovarea principiilor dezvoltării durabile.

14.1.1. Dezvoltarea infrastructurii de bază - prioritate în modernizarea oraşelor

În conditiile în care existenţa unei infrastructuri de bază nu este suficienta pentru

asigurarea competitivităţii unui oraş turistic, nivelul precar sau chiar absenta acesteia poate genera
disconfort şi nemultumiri din partea vizitatorilor contribuind la promovarea unei imagini negative
chiar şi în conditiile în care potenţialul turistic natural şi antropic este deosebit de atractiv.
Un aspect esenţial al investiţiilor în infrastructura de bază este acela de a transmite un
semnal de piaţă cu privire la gradul de atractivitate al oraşelor precum şi de a reduce fluxul
migratoriu extern al persoanelor aflate în căutarea unor condiţii de viaţă şi de muncă mai bune. De
asemenea, va fi importantă în special dezvoltarea centrelor urbane ca locaţii atractive pentru mediul de
afaceri.
Dincolo de necesitatea asigurarii serviciilor publice şi a infrastructurii, problemele care
necesită rezolvare potrivit exigentelor urbanismului turistic se referă la modul de utilizare a
resurselor în sensul realizarii unor consumuri reduse de energie, combustibili, apă, colectarea
deşeurilor, etc.
Cantităţile de resurse consumate sunt influenţate de localizarea implantărilor turistice,
accesibilitatea la resurse, dotările tehnologice ale unităţilor (sisteme de reciclare şi tratare a apei,
echipamente cu consumuri reduse de energie sau combustibili, etc), nivelul tarifelor utilităţilor
publice dar şi de nivelul de educaţie al vizitatorilor.
În industria ospitalitatii, apă constituie una dintre cele mai utilizate resurse (curăţenie,
grupuri sanitare, baruri, restaurante, spaţii verzi, piscine, etc) iar soluţiile care vizează asigurarea
calităţii şi reducerea consumurilor pot fi legate de utilizarea filtrelor, introducerea limitatoarelor de
debit, asigurarea unor echipamente care să asigure un flux regulat de alimentare cu apă, etc.
Totodată, economisirea resurselor energetice trebuie să constituie o prioritate în
proiectarea clădirilor şi a amenajarilor urbane. În acest sens, agenţii economici implicaţi în
activitatea turistică pot adopta o serie de măsuri legate de introducerea cartelelor magnetice pentru
decuplarea automata a consumatorilor electrici din hoteluri, introducerea unor programe de reducere a
consumurilor prin instruirea personalului, investiţii în echipamente cu consumuri reduse de energie,
utilizarea într-o măsură cât mai mare, acolo unde este posibil, a iluminatului natural, urmarirea şi
gestiunea consumurilor în perioadele de varf, etc.
Având în vedere aceste probleme, se impune ca la nivelul autorităţilor locale să existe
preocupări legate de managementul resurselor, ce presupune integrarea fluxurilor de resurse
energetice, materiale, financiare şi umane, precum şi integrarea fluxurilor de resurse energetice şi
materiale într-un ciclu natural dar şi identificarea nevoilor comunitaţii locale şi a prioritatilor
acesteia în concordanta cu aşteptările vizitatorilor.
O altă prioritate în dezvoltarea infrastructurii de bază o constituie crearea unor sisteme
moderne de transport dar şi creşterea siguranţei traficului ceea ce va conduce la creşterea
accesibilităţii şi mobilităţii persoanelor dar şi la dezvoltarea unor poli de creştere economică.
Necesitatea integrarii măsurilor de dezvoltare şi imbunatatire continua a infrastructurii de
transport în strategia dezvoltării urbane rezida în presiunea pe care extinderea teritoriala şi creşterea
economică o exercita asupra transportului. Totodată, evoluţia demografică, dezvoltarea sectorului
turistic, organizarea proceselor de producţie, ocuparea dispersată a periferiilor urbane argumentează
creşterea cererii pentru servicii de transport. De aceea, preocupările autorităţilor locale în
dezvoltarea sistemelor de transport trebuie să aiba în vedere deopotriva satisfacerea cerinţelor
populaţiei şi vizitatorilor în conditiile în care, de regula, prezenta fluxurilor turistice genereaza
adeseori disconfort pentru ambele segmente de consumatori.
În scopul cresterii atractivitaţii oraşului, problemele privind circulaţia şi transportul trebuie
incluse în toate studiile şi proiectele de amenajare urbană în condiţiile în care obiectivul prioritar îl
reprezintă găsirea celor mai adecvate soluţii de asigurare a accesului populaţiei şi vizitatorilor către
toate punctele de interes privind activitatea economică, aprovizionarea, invatamantul,
petrecerea timpului liber şi atracţiile turistice. Pentru aceasta, măsurile adoptate vor avea în vedere
analiza frecventei şi a intensitatii traficului precum şi mijloacele de transport cele mai indicate.
În ceea ce priveste transportul interurban, mijloacele de transport utilizate cu precădere sunt
cele rutiere iar dimensionarea acestora se va face în funcţie de două situaţii: oraşul ca punct terminus
al traseului şi oraşul ca loc de tranzit. Obiectivele astfel urmarite vor avea în vedere relaţiile dintre
oraş şi zona înconjuratoare dar şi necesitatea unor dotări specifice de tipul parcărilor şi garajelor
situate în apropierea dotărilor turistice.
Referitor la transportul intraurban, obiectivul principal constă în asigurarea accesului către
toate punctele de interes ale oraşului luand în considerare amplasarea unităţilor economice,
comerciale, turistice, etc., în general a tuturor zonelor importante generatoare de trafic, prezenţa
centrelor istorice şi relaţia acestora cu întreg sistemul urban, amplasarea gărilor, aeroporturilor,
amenajărilor sportive de mare capacitate care necesită asigurarea parcării unui numar mare de
autovehicule ceea ce presupune în acelasi timp şi utilizarea unor suprafeţe mai mari.
În aceste conditii, soluţiile de rezolvare a problemelor generate de trafic vor fi adoptate în
funcţie de tipul, mărimea şi funcţiile oraşului astfel:
- pentru oraşele mici, cu centre de valoare istorică ce trebuie conservate, se impune
amenajarea zonelor carosabile şi a parcărilor în imediata vecinatate, fiind accesibile doar circulaţiei
pietonale; în acelasi timp, în zonele centrale este recomandată introducerea unor restricţii de
circulaţie şi orientarea traficului greu către traseele de centură ale oraşului;
- pentru oraşele mari, planurile de urbanism vor urmări amplasarea activităţilor în
funcţie de sistemul de transport; este preferabila încurajarea transportului public de persoane şi,
acolo unde este posibil, introducerea restricţiilor de circulaţie în zona centrală cu automobilele
particulare.
Neincluderea acestor preocupări în strategia de dezvoltare urbană va conduce la situaţia în
care traficul să devină incompatibil cu structura şi functiile oraşului generand disconfort, blocaje în
circulatie, creşterea costurilor zilnice de deplasare, etc., ceea ce va conduce la scăderea
atractivitaţii destinaţiei urbane.
Luând în considerare aceste aspecte, dimensionarea echipamentelor care asigură accesul
către infrastructura de bază se realizează în funcţie de mărimea oraşelor şi importanţa acestora în
dezvoltarea regională precum şi în funcţie de priorităţile stabilite în strategia de amenajare a
teritoriului.
În Romania, asigurarea infrastructurii de bază are loc în funcţie de rangul pe care zona
urbană îl detine, potrivit Legii nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului
naţional - Secţiunea a IV-a Reţeaua de localităţi, astfel: Bucuresti - Capitala României, municipiu de
importanţă europeană detine rangul 0, municipiile de importanţă naţională, cu influenţă potenţială
la nivel european - rangul I, municipiile de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de
echilibru în reţeaua de localităţi - rangul II şi celelalte oraşe - rangul III. Principalii indicatori cantitativi
şi calitativi minimali de definire a localităţilor urbane precum şi nivelul minim de dotare al acestora
sunt prezentate în anexe.

14.1.2. Imbunătăţirea condiţiilor de locuit

Problema locuirii în spaţiul urban este determinată de dezvoltarea economică a fiecărei ţări
şi regiuni, de explozia demografică, de tradiţiile cultural-istorice specifice. În aceste condiţii, se poate
afirma că nu există un model unitar pentru rezolvarea problemei locuirii. Cu toate acestea, pot fi
conturate câteva elemente ce trebuie realizate pentru ca ansamblurile rezidenţiale să ofere un confort
urban corespunzător:
- diversificarea locuinţelor după mărime, organizare, dotare, respectand limitele impuse
de veniturile locuitorilor;
- asigurarea unui plus de locuinţe care să permită permutări ale familiilor în funcţie de
modificarea structurii veniturilor şi a ocupaţiilor;
- corelarea gradului de confort al locuinţei cu ansamblul din care face parte;
- precizarea nivelului optim de densitate a clădirilor;
 - adaptarea fiecărei zone rezidenţiale la specificul arhitectural al oraşului.
Un rol important în cadrul politicii de locuire îl deţine integrarea clădirilor în sistemul
urban, constatându-se deseori, fenomene de respingere a noilor implantări în structura urbană
tradiţională. Pentru aceasta, aspecte ce ţin de racordarea la sistemul de utilităţi al oraşului, accesul
corespunzător la zonele de interes major (zone centrale, dotari tehnico-edilitare, zone verzi, spaţii de
agrement, etc) vor fi luate în considerare în proiectarea ansamblurilor de locuinţe.
Totodată, amplasarea optima a clădirilor va tine seama de: caracteristicile generale ale zonei
(regim de precipitaţii, vânturi, grad de seismicitate, situarea în raport cu oraşul, relaţiile cu principalele
zone funcţionale, amenajarea zonelor adiacente, etc), particularităţile terenului (forma, relieful,
plantaţiile, structura solului, apele freatice), dimensiunea solicitărilor, etc.
Având în vedere aceste aspecte, planificarea unei întregi zone de locuit va fi integrată,
astfel încât să cuprindă clădiri de locuit (individuale sau colective potrivit sistemului de design
arhitectonic), clădiri cu destinaţie comercială, parcări, şcoli şi infrastructura edilitara necesara
pentru nevoile zilnice ale rezidenţilor. În situaţia în care în zona exista clădiri istorice (din
patrimoniul national cultural), acestea vor fi reabilitate (fatada şi interior), fără a afecta proiectul în
bază caruia s-a construit. În nici un caz, aceste clădiri nu vor fi transformate sau demolate.
Totodată, zona de locuit va avea un centru care combină funcţiunile comerciale, cu cele
civice, culturale şi de agrement şi va contine spaţii deschise în forma de scuar, spaţii de verdeaţă sau
parcuri iar spaţiile deschise vor avea un design care să încurajeze prezenţa rezidenţilor şi pentru a
întari relaţiile în cadrul comunitaţii sau comunitaţilor din acea zonă funcţională. În acest sens, vor fi
proiectate în mod generos spaţiile pietonale şi de circulatie cu bicicleta. Un alt aspect legat de
proiectarea locuinţelor se referă la amenajarea de locuri de odihna, spaţii pentru joacă şi practicarea de
activităţi sportive şi zone verzi, acestea din urmă contribuind între altele la protejarea împotriva poluarii
fonice şi atmosferice constituind cadrul adecvat pentru odihnă şi recreere.
În concluzie, un alt aspect important al politicii de locuire îl reprezintă dotările social-
culturale, pentru care, dimensionarea se va face în funcţie de frecvenţa de utilizare zilnică a căror rază
de servire este de circa 500 m (unităţi pentru educaţie şi învăţamânt, comerciale, de prestări servicii,
culturale, sanitare, etc.) şi periodică a căror rază de servire este de maximum 1500 m. (cinematografe,
biblioteci, magazine mari, restaurante, poşta, poliţie, etc).
În determinarea necesarului de dotări social-culturale şi a capacităţii acestora se
utilizează anchete sociologice în randul viitorilor beneficiari sau sunt aplicate norme de calcul prin
determinări pluridisciplinare.
În ceea ce priveste amplasarea dotărilor edilitare, acestea vor fi asigurate astfel:
- unităţile de educaţie şi învăţământ vor fi amplasate izolat asigurandu-se accesul din
întreaga zonă, siguranţa în circulatie, vecinătatea cu spaţiile plantate, protecţia faţă de agenţii
poluanţi (zgomote, praf, mirosuri, etc), dimensiunea razelor de servire fiind de 600-1500 m.
- dotările de comert, alimentaţie publica, prestări servicii şi turism vor fi localizate în
centrele de complex, situate în puncte de maximă circulaţie şi vizibilitate, la intersecţii importante
ale căilor de circulaţie carosabilă sau pietonală.
Atât dimensionarea cât şi amplasarea dotărilor social-culturale sunt în strânsă legătură cu
evoluţia nivelului de confort urban şi, pe aceasta bază, cu creşterea calităţii vietii; de aceea, strategiile
de dezvoltare urbană trebuie să urmarească găsirea unor soluţii flexibile care să permită extinderi în
condiţiile creşterii presiunii demografice şi a activităţilor turistice.

14.1.3. Protejarea mediului

Modernizarea asezarilor umane având la bază respectarea principiilor dezvoltării durabile

vizeaza în principal probleme referitoare la protejarea resurselor naturale şi conservarea biodiversitatii,
protejarea atmosferei, a apelor subterane şi de suprafata, managementul deseurilor, protejarea solului,
dezvoltarea unor programe de ecologie urbană, conservarea patrimoniului cultural.
Dintre acestea, politica de amenajare şi conservare a resurselor naturale prezinta o
deosebita importanta constituind suport pentru activitatea turistică şi premisa, totodată, a dezvoltării
urbanismului turistic. În aceste conditii, conservarea arborilor şi a speciilor de interes stiintific şi
turistic, managementul ariilor protejate, prevenirea degradarii spaţiilor verzi reprezinta preocupări
fundamentale în definirea strategiei urbane. În situatia în care existenta unor arii şi monumente
naturale protejate în interiorul sau în afara oraşului impune adoptarea de măsuri în directia
conservarii şi gestionarii prudente a acestora, soluţiile se vor referi la marcarea şi delimitarea
acestora, instalarea de panouri de avertizare privind accesul / interzicerea accesului, introducerea unui
sistem suplimentar de taxare pentru accesul în incinta acestora, elaborarea şi implementarea unor
programe specifice pentru constientizarea publicului şi a vizitatorilor în legatura cu necesitatea
protejarii acestor zone, etc.
În ceea ce priveste diminuarea degradarii spaţiilor verzi, aceasta poate fi realizata prin
suplimentarea suprafetelor verzi alocate unui locuitor în mediu urban, amenajarea unor zone verzi cu
rol recreativ, dezvoltarea unei „centuri verzi" de-a lungul retelelor rutiere, etc.
În afara acestor preocupări, politica de protejare a mediului include o serie de alte măsuri
legate de asigurarea calităţii aerului, protejarea apelor subterane şi de suprafata, managementul
deseurilor, etc. Sintetizate, aceste aspecte impreuna cu actiunile ce trebuie intreprinse, se prezinta
astfel:
 Obiective
Protejarea resurselor naturale
Protejarea atmosferei
Actiuni ce trebuie intreprinse
- limitarea degradarii spaţiilor verzi; -
amenajarea parcurilor şi gradinilor publice
- incurajarea formelor de ecoturism
- reducerea poluarii industriale - diminuarea noxelor
emise de mijloacele de transport motorizate

Protejarea apelor subterane şi - asigurarea conditiilor pentru extinderea retelelor de

de suprafata alimentare cu apă în scopul asigurarii cantitatii
necesare - conservarea şi gospodarirea rezervelor de
apă potabila colectarea eficienta a apelor menajere
Managementul deseurilor - gestionarea eficienta a colectarii,
transportului, depozitarii şi reciclarii deseurilor
urbane
Informarea şi educarea cetaţenilor - incurajarea participarii cetaţenilor în luarea unor
decizii privind mediul - realizarea unor actiuni
voluntare privind ecologizarea spaţiului urban

Asadar, în ceea ce priveste protejarea mediului, strategia de dezvoltare urbană va urmari

deopotriva conservarea patrimoniului natural precum şi dezvoltarea şi conservarea diversitatii
culturale.
În acest sens, autorităţile locale vor lua măsuri în directia conservarii şi extinderii
spaţiilor verzi, inăspririi regulilor de organizare a traficului rutier în zonele centrale ale aşezărilor
urbane; interzicerii traficului în zonele istorice, imbunătăţirii reglementărilor privind calitatea în
construcţii şi a regulilor de design urban, organizării riguroase a managementului deşeurilor în
zonele rezidenţiale, creşterea calităţii apei şi aplicarea unor măsuri stricte de prevenire a poluării
surselor de apă.
Nu în ultimul rand, conservarea şi dezvoltarea diversităţii culturale, a stilului
arhitectonic specific privit ca modalitate de expresie şi formare culturală, pastrarea valorilor
culturale locale constituie o preocupare majora în dezvoltarea echilibrata a localitatilor. În acest sens,
măsurile promovate se vor indrepta spre conservarea şi reabilitarea zonelor istorice şi, în măsură în
care acest lucru este posibil, refacerera celor distruse prin introducerea unor reglementări privind
reabilitarea urbană care să contribuie la refacerea structurii şi păstrarea exactă a stilului arhitectonic al
clădirilor istorice şi al materialelor de construcţie.
Un alt aspect important în protejarea şi creşterea calităţii mediului îl reprezinta
proiectarea constructiilor. Aceasta trebuie să tina seama de respectarea unor cerinţe legate de
asigurarea unor sisteme optime de incalzire, iluminat, eliminarea surselor de zgomot, curatenia şi
evacuarea deseurilor şi a apelor menajere, proiectarea parcărilor şi aleilor pietonale în concordanta cu
nevoile comunitaţii dar şi ale vizitatorilor fara distrugerea chiar şi partiala a spaţiilor verzi, etc.

În concluzie, se poate afirma ca prezenta resurselor naturale şi culturale este esentiala

oricarei activităţi umane, în oraşele mari insa, principala cauza de disconfort o constituie modul în
care acestea sunt exploatate şi consumate fara a lua în considerare balanta sistemului natural şi
necesitatea asigurarii echilibrului între acestea şi sistemul urban. De cele mai multe ori, în procesul de
dezvoltare a activităţilor urbane, resursele sunt consumate în mod excesiv fara asigurarea unui sistem
eficient de gestionare a acestora. În acest sens, politica autorităţilor locale trebuie să se axeze pe
conservarea şi utilizarea echilibrata a acestora în scopul asigurarii unor conditii optime de viata
locuitorilor şi să ofere, în acelasi timp, satisfactii vizitatorilor.
Având în vedere caracterul general-valabil al aspectelor prezentate, trebuie subliniat faptul
ca în funcţie de mărimea şi functia dominanta a oraşului, actiunile intreprinse pot avea şi semnificatii
proprii dezvoltării activităţii turistice în conditiile în care la nivelul unei aglomerari urbane, turismul
reprezinta una dintre cele mai eficiente modalitati de antrenare a efectelor pozitive asupra celorlate
activităţi conexe: bunuri de larg consum, transporturi, industria usoara, comunicatii, banci, reteaua
comerciala, etc, o sansa de afirmare pe piata internationala şi o oportunitate demna de luat în
considerare, chiar o necesitate contemporana argumentata de tendintele actuale şi viitoare în
dezvoltarea urbană la nivel regional şi global.

14.2. Strategii pentru activitatea turistică

Pornind de la premisa ca cele mai multe oraşe adapostesc numeroase atracţii, ca

reprezinta centre polarizatoare pentru diverse activităţi şi ca ofera oportunităţi pentru pentru
organizarea unei game largi de evenimente, dezvoltarea turismului constituie una din cele mai
eficiente modalitati de exploatare, de valorificare a acestor avantaje. Totodată, avându-se în vedere
tendintele pe piata turistică actuala, inscrierea oraşelor între destinatiile de calatorie devine chiar o
necesitate.
Pentru ca o asezare umana, în speta un oraş, să fie o destinatie, să indeplineasca o funcţie
turistică în sensul complex al termenului, acesta trebuie să beneficieze de o serie de transformari, de
amenajari atât sub aspectul infrastructurii specifice cât şi al conditiilor naturale.

14.2.1. Amenajarea peisajului urban

Componenta de bază a patrimoniului natural şi cultural, peisajul constituie o resursa

importanta în activitatea economică şi sociala a unui oraş, contribuind la afirmarea identitatii
culturale a comunitaţilor locale, ale caror preocupări sunt adesea legate de necesitatea asigurarii unei
dezvoltari echilibrate tinand cont de promovarea unor relatii echitabile şi armonioase între necesitatile
sociale, activitatea economică şi protejarea mediului.
Expresie a concretizarii eforturilor pe plan internaţional în directia cresterii calităţii
peisajelor, ratificarea Convenţiei europene a peisajului, adoptata la Florenta în anul 2000 a stabilit ca
peisajul desemnează o parte de teritoriu perceput ca atare de către populaţie, al cărui caracter este
rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali şi/sau umani iar politica peisajului, expresia prin
care autorităţile publice competente elaboreaza principii generale, strategii şi linii directoare care
permit adoptarea de măsuri specifice având ca scop protejarea, managementul şi amenajarea
peisajului.
Potrivit acestei conventii, fiecare tara se angajeaza:
- să recunoască juridic peisajele ca o componentă esenţială a cadrului de viaţă pentru
populaţie, expresie a diversităţii patrimoniului comun cultural şi natural şi fundament al identităţii
acesteia;
- să stabilească şi să implementeze politicile peisajului care au ca scop protecţia,
managementul şi amenajarea acestuia, prin adoptarea de măsuri specifice menţionate în convenţie;
- să stabilească proceduri de participare pentru publicul larg, autorităţi regionale şi
locale, precum şi pentru alţi factori interesaţi la definirea şi implementarea politicilor peisajere;
- să integreze peisajul în politicile de amenajare a teritoriului, de urbanism şi în cele
culturale, de mediu, agricole, sociale şi economice, precum şi în alte politici cu posibil impact direct
sau indirect asupra peisajului.
În ceea ce priveste amenajarea spaţiilor peisajere, se identifica o diversitate a stilurilor dar
care corespund a doua tendinte majore:158
- stilul geometric este intalnit preponderent în istorie (gradinile de la Versailles) şi este
caracterizat prin dispunerea regulata şi ordonata geometric a elementelor de peisaj;
- stilul peisajer este specific englez şi este definit prin dispunerea libera şi voit
neregulata a respectivelor elemente.
Combinarea acestor doua stiluri prin adaugarea gradinilor ca o extensie a clădirilor
genereaza stilul mixt.
Elementele amenajarilor peisajere pot fi clasificate 159 ca fiind naturale (pamant, apă, flori,
arbusti, tufisuri, etc) sau artificiale (sisteme de evacuare a apei, indiguiri) precum şi elemente
constructive şi instalatii aparente (pavilioane, chioscuri, terase, statui, fantani, etc). Combinarea
acestor elemente are loc în funcţie de intreg sistemul urban precum şi de dimensiunea nevoilor
functionale şi recreative.
În general, amenajarea peisajului se realizeaza tinand cont de tipul beneficiarului
distingandu-se astfel amenajari estetice ale spaţiilor de habitat concepute indeosebi pentru locuitori dar
care contin şi elemente atractive pentru dezvoltarea activităţilor turistice şi amenajarile turistice impuse
de exigentele vizitatorilor.
În ceea ce priveste amenajarea spaţiilor de habitat, aceasta are în vedere asigurarea unor
conditii adecvate de viata pentru populatie şi poate prezenta dimensiuni variabile, de la scara
locuinţei individuale pana la cea a intregii regiuni urbane cuprinzand: scuaruri, gradini (publice-pe
suprafete de 3-20 ha, botanice, zoologice, alpine, etc), parcuri publice (peste 20 ha), paduri de
agrement (acestea sunt de regula amplasate în imediata vecinatate a localitatilor pe o suprafata
minima de 100 ha). Toate aceste forme de amenajare pot fi utilizate în valorificarea turistică a
spaţiului urban constituind astfel atracţii importante pentru vizitatori.
Spre deosebire de spaţiile de habitat, amenajarile turistice se realizeaza în funcţie de
exigentele turiştilor. Tehnicile de amenajare sunt elaborate pe bază raporturilor vizuale (geometrice
şi cromatice) între elementele decorative şi cadrul natural şi deriva din psihologia formei utilizandu- se
notiuni precum axe structurante, ritmuri, armonia formelor, liniilor şi culorilor, etc., astfel încât
ansamblul construit să creeze turiştilor anumite stari (calm, stabilitate, forta). Un exemplu în acest sens
îl constituie amenajarea rutelor-parc (parkways) care sunt destinate turismului practicat cu mijloace
rutiere şi care pun în valoare areale de maxima atractivitate. Un exemplu de ruta-parc este Blue Ridge
Parkway care travesrsaza cateva parcuri nationale din Muntii Apalachi pe o lungime de circa 700 de
km, fiind strabatuta anual de peste 10 milioane de turişti. Asemenea amenajari se realizeaza şi în jurul
centrelor urbane, ca locuri de destindere şi recreere. Alte amenajari peisagistice au drept scop
valorificarea imaginilor în cadrul ariilor protejate (parcuri, rezervatii naturale sau peisagistice) intalnite
uneori şi în spaţiile periurbane.
Referitor la spaţiile verzi, amenajarea acestora se realizeaza tinand cont de dublul rol pe care
îl au în intreg sistemul urban, acela de asigurare a functionalitatii oraşului dar şi un rol estetic de
natura să contribuie la creşterea atractivitaţii destinatiei urbane. În acest sens, proiectarea spaţiilor
verzi trebuie să tina seama de respectarea urmatoarelor principii:
a) principiul functionalitatii - are în vedere concordanta între spaţiile verzi şi o serie de
factori economici şi sociali ai momentului proiectarii. Functionalitatea amenajarii se stabileste fie
cand proiectarea spaţiului verde se realizeaza concomitent cu proiectarea urbanistica a zonei fie
cand aceasta trebuie să se adapteze urbanisticii existente. De exemplu, spaţiile verzi cu destinatia de
parc sunt motivate initial de existenta unui numar de peste 50000 de locuitori; ulterior, extinderea
zonei urbane, dezvoltarea activităţilor turistice, presiunea demografica pot conduce la necesitatea în
continua creştere de recreere impunandu-se adaptarea spaţiilor verzi existente la momentul actual.
Un alt exemplu este gradina botanica ce are o functionalitate în cadrul asezarii respective sporita de
necesitatea dezvoltării zonelor de odihna şi agrement ale oraşului. Nerespectarea acestui principiu
poate contribui la degradarea calitatilor estetice şi la limitarea functionalitatii intregului
amplasament
b) principiul compatibilitatii se referă la concordanta dintre functionalitate şi obiectivul
ce trebuie amenajat, impunand integrarea spaţiului verde în mediul ambiant. De exemplu,
amplasarea unei gradini zoologice în mijlocul unui oraş ar fi incompatibila cu functionalitatea să,
animalele, zgomotele alterand integrarea acesteia în respectivul amplasament.
c) principiul unităţii presupune o conceptie capabila să cuprinda intr-un tot unitar toate
elementele unei amenajari peisagistice. Astfel, centrul compozitional dominant (cladirea, palatul,
grupurile statuare, fantanile, etc) trebuie să creeze perspective şi altor obiective (vegetatia, aleile,
etc).
d) principiul armoniei are în vedere succesiunea şi modularea spaţiului. Succesiunea
consta într-o suita de perceptii şi trairi care au o continuitate, spaţiile traversate finnd în măsură să
imprime sentimente graduate şi să ajunga în faza maxima de intensitate la punctul final al deplasarii
iar modularea spaţiului are drept scop armonizarea spaţiului artificial cu cel natural.
e) principiul proportionalitatii are în vedere stabilirea legaturii între dimensiunile
diferitelor elemente pentru a crea un echilibru estetic.
f) principiul originalitatii are la bază implicarea a doua notiuni complet diferite care
detin o pondere distincta în originalitatea amenajarii: inspiratia - care determina suprapunerea
spaţiului verde peste scopul pentru care a fost proiectat şi influenta - de natura să confere
amenajarilor noi dimensiuni. Astfel, amenajarile gradinilor istorice poate influenta conceptia de
proiectare în sensul dezvoltării unei noi compozitii insa, cele mai multe dintre acestea nu ar mai
putea reda intreg contextul perioadei în care au fost proiectate.
Dezvoltarea arhitecturii peisagistice este strans legata de transformarile economice şi
sociale, în prezent, conceptul de design peisagistic fiind intalnit şi la nivelul locuinţelor individuale.
În conditiile cresterii interesului pentru petrecerea timpului liber în natura, statutul
peisajului s-a modificat de la forma artistica accesibila doar elitelor la cea comerciala destinata
publicului larg. Factori precum necesitatea de evadare din mediul poluant, creşterea timpului liber la
nivelul unor categorii sociale tot mai numeroase, creşterea nivelului de instruire şi educaţie, au generat
fluxuri turistice importante.
Un alt element important în ansamblul peisajului îl detine mobilierul urban, ca mijloc de
ambientare stradala şi care cuprinde urmatoarele elemente: 161 pardoseli, scari, rampe, destinate
circulatiei, ziduri de sprijin, borduri, imprejurimi, iluminatul public, panouri de informare, vitrine,
chioscuri, automate urbane, telefoane publice, cutii postale, pubele, adaposturi şi pavilioane,
echipamente de joaca şi odihna. În afara acestora, mobilierul urban mai cuprinde fantani, jocuri de ape
şi lumini, statui şi monumente, fatade, copertine, etc.
Prezenta în oraş a unor variate forme ale manifestarii expresiei artistice face ca acestea să
poata fi integrate în mod armonios în peisajul urban. Astfel, ziduri, turnuri sau chiar fundatii ale
vechilor constructii pot deveni ansambluri sculpturale subliniate prin jocuri de lumini şi sunet. Unele
dintre aceste elemente isi schimba destinatia initiala, şi pot deveni prin includerea în noua conceptie
de amenajare, mobilier urban sau piese decorative, care să ilustreze specificul şi traditia zonei urbane
conferind individualitate locurilor respective. Un exemplu în acest sens îl constituie fantanile clasice
care, printr-un joc al luminii şi presiunii jeturilor de apă, al sunetului, pot constitui un decor
impresionant în spatiul urban şi caderile de apă naturale sau artificiale care pot reinvia atmosfera unui
oraş.
Dintre toate elementele de mobilier urban cu rol decorativ raspandite în spaţiile urbane şi care
raman totodată în amintirea vizitatorilor, sunt statuile şi monumentele. Desi rolul acestora poate fi
acela de a completa amenajarea spaţiului urban, amplasarea lor poate genera probleme în ceea ce
priveste dimensiunile şi integrarea în intreg spatiul. Este de dorit ca proiectarea lor să fie conceputa
impreuna cu dotarile functionale şi recreative ale oraşelor, localizarea lor ulterioara fiind de natura să
genereze neajunsuri. De asemenea, se poate utiliza metoda gruparii lor în locuri deschise astfel încât
să poata fi observate cu usurinta.
Tot în directia cresterii atractivitaţii spaţiului urban se inscriu şi preocupările legate de
amenajarea fatadelor prin impodobirea acestora cu panouri şi reclame luminoase. Sunt intalnite tot mai
des la intrarile în orse clădiri industriale ecranate de panouri din materiale usoare care ascund privirilor
aspectul nu tocmai placut al acestora.
De asemenea, arta de a pune în valoare pe timpul noptii cladirile şi monumentele
importante prin valoarea lor artistica şi istorică, reprezinta un demers prin care sunt utilizate spoturi şi
lumini de ambianta generala cu scopul de a crea un mediu ambiant placut atât pentru vizitatori cât şi
pentru locuitori.
Nu în ultimul rand, iluminatul festiv ce insoteste sarbatorile sau alte evenimente
importante constituie un prilej de creştere a atractivitaţii centrului urban dar şi o oportunitate de
reclama în cazul firmelor.

Având în vedere aspectele prezentate, se poate afirma ca amenajarea peisajelor va

contribui la afirmarea identitatii oraşelor, la crearea unor conditii mai bune de locuire devenind
astfel destinatii atractive pentru segmente largi de vizitatori.

14.2.2. Dezvoltarea infrastructurii turistice

Având un rol esential în valorificarea unei destinatii turistice, infrastructura reprezinta una
dintre premisele dezvoltării urbanismului turistic şi totodată, suportul necesar afirmarii functiei turistice
în spatiul urban, componentele acesteia dand continut prastatiei turistice.
Proiectarea infrastructurii turistice trebuie să aiba în vedere asigurarea conditiilor optime
pentru desfaşurarea activităţii turistice prin indeplinirea criteriilor legate respectarea standardelor de
incadrare pe categorii de confort, norme de igiena şi protejarea mediului, accesibilitate, siguranţa în
exploatare şi costuri reduse. Totodată, parametrii de proiectare a clădirilor şi facilitatilor turistice
trebuie să indeplineasca criterii estetice, design-ul acestora constituind un element esential atât în
afirmarea identitatii culturale a spaţiului urban cât şi ca cerinta de bază în sporirea atractivitaţii
destinatiei turistice.
În ceea ce priveste echipamentele de cazare, amenajarea acestora trebuie să asigure
respectarea standardelor minime de calitate referitoare la confort, siguranţa, accesibilitate,
salubritate, protejarea mediului. Totodată, se va avea în vedere densitatea, incadrarea în peisaj a
clădirilor, inaltimea, materialele de constructie, stilul arhitectonic. Localizarea spaţiilor de cazare
trebuie să aiba în vedere satisfacerea necesitatilor impuse de tranzitul vizitatorilor (în apropierea
aeroporturilor, garilor, porturilor, etc) şi care presupune adeseori o singura innoptare dar şi ale
turiştilor care calatoresc în interiorul spaţiului urban. În Romania, potrivit Regulamentului general de
urbanism adoptat prin HG 525/1996, amplasarea se va face în zone nepoluate, cu spaţii verzi, departe
de surse puternice de poluare (zone industriale, artere cu trafic greu) asigurandu-se accesul carosabil
separat pentru utilizatori, personal şi acces tehnic de intretinere iar în ceea ce priveste aspectul exterior
al clădirilor, acesta va respecta principiile de volumetrie în concordanta cu aspectul general al zonei
precum şi pastrarea stilului arhitectural comparativ cu cladirile invecinate. De asemenea, pentru toate
categoriile de constructii turistice vor fi prevazute locuri de parcare, în funcţie de tipul de cladire şi de
categoria de confort, 1-4 locuri de parcare la 10 locuri de cazare iar procentul de ocupare a terenului
cu spaţii verzi trebuie să fie de cel putin 25%.
Un alt aspect important în proiectarea unităţilor de cazare îl reprezinta utilizarea
materialele de constructii de pe plan local, contribuind astfel la conservarea arhitecturii locale şi la
creşterea incasarilor la nivelul comunitaţii.
O alta preocupare care trebuie să stea în atentia autorităţilor locale o reprezinta
incurajarea investitorilor în amenajarea de unităţi de cazare atractive, având un design exterior
deosebit care să produca vizitatorilor o impresie placuta şi să determine astfel reintoarcerea acestora în
aceleasi locuri, fiecare destinatie turistică dispunand de atribute specifice, în plan geografic sau istoric
care să permita prezentarea unor formule originale de gazduire (hoteluri-far în oraşele- porturi,
hoteluri din gheata - concept lansat în 1989 de guvernul suedez şi preluat ulterior de tari ca Finlanda,
Canada, etc, hoteluri amenajate în foste inchisori sau în clădiri istorice abandonate care au fost
restaurate şi redate circuitului turistic - de exemplu în Marea Britanie - scoli victoriene, biserici,
hoteluri pe apă, etc. Oricare ar fi soluţiile adoptate, utilizarea formelor alternative de cazare va
contribui la punerea în valoare a patrimoniului construit şi la transformarea vacantei într-o experienta
unica.
 Unitatile de alimentatie

În multe dintre oraşele turistice, alaturi de unităţile care promoveaza specificul

gastronomic national functioneaza şi restaurante specializate în oferirea de preparate culinare
specifice altor popoare. Dintre cele mai raspandite unităţi de servire traditionala pot fi amintite pub- ul
irlandez, restaurantul cu specific italian, braseria germana, tavernele grecesti, etc. În general,
alimentaţia publică este asociată tot mai frecvent activităţilor de turism, iar dinamica ei este
influenţată din ce în ce mai mult de evoluţia circulaţiei turistice. Datorită faptului că ea reprezintă
principala cale de satisfacere a nevoilor cotidiene de hrană pentru anumite categorii de consumatori,
alimentaţia publică trebuie să satisfaca o gma diversificata de necesitati indiferent de
particularităţile acestora, specificul naţional sau restricţii medicale.
În ceea ce priveste localizarea, unităţile de alimentatie vor fi amplasate în zonele
rezidentiale sau de interes comercial, în zonele turistice şi de agrement; ar fi de evitat amenajarea
acestora la parterul locuinţelor, iar daca acest nu este posibil, soluţiile tehnice vor avea în vedere
izolarea totala a aburului, mirosului şi zgomotului iar necesarul de locuri de parcare este
dimensionat astfel încât să existe un loc de parcare la 5-10 locuri la masa.

Echipamente destinate agrementului

Intensificarea preocupărilor pentru realizarea odihnei active a turiştilor - cerinta actuala a

vacantelor - evidentiaza rolul agrementului ca element fundamental pentru satisfacerea nevoilor
turiştilor ceea ce ii confera pozitia de componenta de bază a prestatiei turistice.
Spatiile de agrement din marile oraşe sunt destinate satisfacerii nevoilor atât ale turiştilor cât
şi ale rezidentilor şi corespund nevoilor acestora de destindere şi divertisment.
Amenajarea acestora se realizeaza fie în spaţii inchise (sali de teatru, cinematografe, cluburi,
sali de concerte, etc indeplinind o funcţie cultural-educativa şi distractiva fie în aer liber (gradini
publice, parcuri de distractii, stadioane, complexe sportive, etc) de natura să satisfaca nevoia de
destindere şi reconfortare.
Un rol important în cadrul agrementului urban îl au spaţiile verzi (parcuri, gradini
publice, etc care indeplinesc atât un rol functional în cadrul localitatii cât şi unul corespunzator
asigurarii odihnei, recreerii şi agrementului în aer liber. De exemplu, New-York-ul detine mari
parcuri urbane precum Central Park (339 ha) din Manhattan, Cunningham Park din cartierul
Queens, iar în Europa, gradinile publice şi parcurile constituie elemente de bază în peisajul urban:
Parcul Schlossberg (Graz-Austria), Phoenix Park din Dublin (cel mai mare parc urban din Irlanda),
Stadt Park (Viena-Austria), Gradinile Mirabell (Salzburg). Totodată, un element de atractie îl
constituie şi gradinile botanice din aceasta categorie aminitind Gradinile Exotice din Monaco cu peste
7000 de specii de plante, Gradina Botanica din Tromso (Norvegia) cunoscuta ca cea mai nordica de
pe Glob, etc În procesul de amenajare a spaţiilor verzi, principiile de compozitie au drept scop
asigurarea unui echilibru între utilitatea şi estetica acestora, între spatiul verde, cadrul natural şi cel
construit şi natura nevoilor umane.
În cadrul echipamentelor destinate agrementului, o pozitie importanta o detin parcurile de
distractii care, fara a ajunge la o standardizare totală a produsului, cunosc caracteristici comune de
concepţie, echipare, gestiune şi comercializare. Vizitarea unui parc de distracţii constituie adeseori
o deplasare impreuna cu familia, şi, din această cauză, calatoria se efectuează în principal cu
automobilul propriu, mijloc de locomoţie utilizat de cea mai mare parte a vizitatorilor. În acest sens,
este esential pentru un parc de distracţii să fie situat în apropierea unor artere de circulaţie şi să fie
uşor accesibil, semnalizat de numeroase anunţuri, destinate să conducă cel mai rapid posibil vizitatorii
către parc.
Având în vedere ca în general, durata de functionare a unui parc de distracţii în aer liber este
dependenta de conditiile climatice, multe dintre acestea nefiind deschise publicului decat între aprilie şi
sfarsitul lui octombrie, proiectarea acestuia ar trebui să asigure utilizarea partiala a atracţiilor şi în
afara sezonului atenuand astfel efectele sezonalitatii turistice.
În ceea ce priveste amenajarea parcurilor de distractii, nu au fost elaborate pana în
prezent normative la nivel internaţional. Cu toate acestea, cateva aspecte trebuie amintite. În primul
rand, este necesară existenţa unui spaţiu suficient de intins pentru a cuprinde suficient de multe
atracţii astfel încât deschiderea să fie un eveniment, să justifice deplasarea clientelei vizate. Încă de la
început, pe lângă zonele destinate atracţiilor, este recomandabil să se prevadă spaţiu şi pentru locurile
de parcare, zonele de destindere şi picnic, aleile pietonale şi punctele de alimentaţie. Investitorii
trebuie să poată dispune de rezerve financiare pentru ca, ulterior, să poată implanta atracţii
suplimentare, demers important pentru fidelizarea clientelei lor şi atragerea de noi vizitatori.
În scopul reducerii la minim a zgomotului, este necesar ca parcul propriu-zis să fie
înconjurat de o bandă de teren, numită "zonă tampon". În general, durată medie de vizitare a unui parc
de distracţii de către turiştii individuali sau în grup este de 6 pană la 7 ore pe zi ceea ce permite, în
afara incasarilor realizate pe bază biletului de intrare, şi obtinerea altor surse de venituri din activităţi
precum restaurante, standuri de jucarii, magazine de suveniruri, etc. Multa vreme, serviciile de
alimentatie erau externalizate, tendinta actuala fiind aceea de gestionare a acestora impreuna cu
celelalte servicii asigurand astfel un nivel unitar al calităţii prestatiilor şi obtinerea unor incasari
suplimentare. În acest context, multiplicarea atracţiilor va conduce la prelungirea timpului de vizită
(devenind superior unei zile), implicând şi proiectarea unor spaţii de gazduire care să apartina
parcului de distractii şi care să contribuie la afirmarea acestuia ca destinatie turistică de sine-
statatoare.
 De asemenea, un rol important, din ce în ce mai des întâlnit în componenta ofertei
parcurilor de distracţii, îl au evenimentele interactive (spectacole distractive - muzică, circ, dansuri,
pantonimă etc., desfăşurate cu participarea vizitatorilor).
În esenta, amenajarea parcurilor de distractii trebuie să aiba în vedere indeplinirea a doua
obiective principale: fidelizarea clientelei şi atragerea de noi vizitatori. Pentru aceasta,
modernizarea periodica şi proiectarea de noi atracţii turistice trebuie să se situeze printre prioritatile
administratiei centrale a parcului.

Transportul turistic

Ca urmare a modernizarii şi diversificarii mijloacelor de transport, viteza de deplasare a

crecut generand o economie substantiala de timp liber ceea ce confera vizitatorilor unui oraş turistic
posibilitatea unui sejur mai indelungat sau vizitarea unui numar mai mare de obiective turistice. În
ceea ce priveste deplasarea în interiorul oraşului, turiştii beneficiaza de existenta retelei de transport
urban (de suprafata sau subteran) pentru acesul la principalele obiective turistice. Utilizarea retelei de
transport în comun de către turişti permite acestora să-şi stabileasca itinerariul în funcţie de propriile
dorintele. În paralel cu reteaua de transport în comun, în marile metropole ale lumii, s-a dezvoltat o
retea de transport turistic urban adaptata la cerinţele vizitatorilor.
Totodată, se poate evidentia faptul ca multe din elementele infrastructurii de transport urban
(mai ales cel subteran) reprezinta, ele insele, adevarate atracţii turistice care şi-au castigat admiratia
unor segmente largi de vizitatori datorita atributelor legate de vechimea, dimensiunea, detaliile
constructive, etc. Pot fi citate în acest sens: London Undergound (cea mai veche retea de metrou din
lume, inaugurata în 1863) are 273 de statii şi asigura transportul a circa. 800 milioane calatori anual,
metroul parizian, spectaculos prin viaductele sale, Austerliz şi Beroy, trasate pe Sena, metroul din New
York care are cea mai mare lungime din lume (580 km) şi numarul cel mai mare de statii (483).
Pentru calatoriile în scop turistic din interiorul spaţiului urban (şi nu numai) pot fi
utilizate, alaturi de autoturismele personale, şi cele inchiriate pe o perioada de timp turiştilor în
sistemul rent-a-car.
O problema care restrange insa avantajele turismului cu automobilul este legata de
supraaglomerarea traseelor urbane şi suburbane precum şi de respectarea limitelor de viteza şi a
taxelor suplimentare de poluare (care se regasesc în pretul crescut al carburantilor).
În ceea ce priveste transportul din şi spre exteriorul oraşelor, trebuie adaugat faptul ca
acestea, indiferent de mărimea lor, sunt puse în legatura cu zonele incojuratoare şi localitatile vecine
prîntr-o retea de transport (rutier, feroviar, aerian, naval, după caz). Orasele mari, de exemplu,
constituie adevarate „puncte teminus", capete ale marilor autostrazi sau noduri rutiere. De
asemenea, în toate marile oraşe ale lumii s-au constuit aeroporturi, a caror prezenta a impulsionat
creşterea numarului de turişti.
În consecinta, problemele care se cer a fi soluţionate sunt legate de managementul
traficului şi de dimensionarea mijloacelor de transport luand în considerare cerinţele locuitorilor, pe de
o parte, şi exigentele vizitatorilor pe de alta parte. Aceste preocupări se inscriu de regula în elaborarea
strategiei urbane.

Amenajari cu caracter special

În general, viziunea de dezvoltare şi preocupările unei comunităţi trebuie să-i includă pe toţi
membrii săi, ceea ce face ca petrecerea timpului liber să fie cât mai accesibilă persoanelor cu nevoi
speciale. Totodată, amenajarile pentru persoanele cu nevoi speciale contribuie la creşterea atractivitaţii
şi standardelor de calitate ale unui oraş. În acest sens, echipamentele turistice trebuie să indeplineasca o
serie de cerinţe legate de aspectul exterior al clădirilor şi parcarea în vecinatatea acestora, circulaţia în
spaţiile publice, iluminatul acestora, informarea, traseele utilizate, transportul, etc.
Astfel, unităţile de cazare trebuie să beneficieze de o platformă de la parcare sau orice alt
punct de sosire până la intrarea în hotel, ce poate fi folosită de persoanele imobilizate în scaune cu
rotile, un spaţiu de parcare special rezervat persoanelor cu handicap, cel puţin un dormitor şi o sală de
baie special echipate, cel puţin o sală de mese, restaurant, bar la care se poate ajunge cu ajutorul unui
scaun cu rotile, uşi destul de încăpătoare (cu deschiderea nu mai mică de 75 de cm), coridoare nu mai
strâmte de 90 de cm şi lifturi având o latime de cel puţin 80 de cm şi cu uşile deschizându-se cel puţin
120 de cm. În cazul unor clădiri mai vechi, ar fi utilă existenţa unei balustrade, ca şi a unei rampe de
acces, a cărei pantă nu va trebui să depăşească 5%. Uşile clasice sunt în general greu de utilizat de
către persoanele cu mobilitate redusă dar şi de către turiştii cu bagaje; va trebui deci prevăzut un
acces direct. Ghişeul de la recepţie trebuie să aibă o parte mai joasă pentru persoanele în scaun cu
rotile sau pentru cele care doresc să se sprijine. Se vor evita mochetele şi covoarele groase care
îngreunează circulaţia cu scaune cu rotile. Pentru persoanele cu deficienţe auditive ar fi utilă instalarea
unei bucle magnetice în spaţiul de la recepţie. Eventualul telefon public instalat în hol va trebui să fie
accesibil persoanelor în scaun cu rotile; o solutie ar fi instalarea în vecinătatea lui a unui fotoliu,
pentru cei ce doresc să stea jos. Pentru cei cu deficienţe auditive trebuie să existe posibilitatea instalării
unui telefon public cu amplificator.
Referitor la circulaţia în spaţiile publice, este important să se evite obstacolele ce pot
împiedica accesul sau pot reprezenta un pericol pentru cei cu probleme vizuale (obstacole aflate la
înălţime, care nu ies în evidenţă prin contrast şi sunt imposibil de detectat cu bastonul).
Ascensoarele trebuie să fie destul de încăpătoare pentru a putea fi folosite de către persoanele în
scaun cu rotile; comenzile vor fi aşezate la o înălţime maximă de 1,30 m. Cifrele de pe butoane
trebuie scrise în relief, cu caractere mari, şi dacă este posibil în braille. Multor clienţi le-ar fi util un
anunţ sonor al etajelor. Scările vor fi prevăzute cu o balustradă uşor de prins iar capul scărilor va fi
indicat cu o bandă antiderapantă de culoare contrastantă. Prima treaptă şi verticala să vor fi mai
vizibile dacă vor fi vopsite într-o culoare ce va contrasta cu restul scării. De asemenea, toaletele
publice vor trebui dotate cu instalaţii speciale pentru sprijin şi o manevrare uşoară.
Sălile de spectacol vor fi prevăzute cu locuri speciale destinate scaunelor cu rotile şi vor fi
echipate cu o buclă magnetică, pentru persoanele cu aparat auditiv. Filmele vor fi subtitrate astfel încât
să poată fi urmărite şi de către cei cu deficienţă auditivă.
În salile de expozitii pot fi prevazute reprezentări în relief, mulaje şi planuri tactile dar şi
explicaţii scrise cu caractere mari sau în braille.
În ceea ce priveste traseele utilizate, drumurile trebuie să fie bine întreţinute, să nu fie
alunecoase şi să nu aibă gropi. Dacă nu se pot evita, zonele de pericol trebuie semnalate la sol prîntr-
o schimbare de culoare sau textură, stabilindu-se pe cât posibil un cod care va fi utilizat de fiecare dată
în aceeaşi situaţie. Reperele sonore (de exemplu fantani) sunt extrem de utile, putând atrage atenţia şi
asupra unei zone de pericol.
Importanţa iluminatului rezidă în faptul că el trebuie să contribuie atât la instalarea
confortului, cât şi la asigurarea securităţii. Este preferat iluminatul difuz şi indirect, iar în ceea ce
priveşte semnalizarea se vor folosi contrastele de intensitate.
Din ce în ce mai mult, reţeaua de transporturi urbane devine accesibilă persoanelor cu
deficienţe. Spre exemplu, în Franţa a apărut un "Ghid al transporturilor pentru uzul persoanelor cu
mobilitate redusă", sub patronajul Ministerului însărcinat cu transporturile şi al Comitetului de
Colaborare pentru Transportul Persoanelor cu Handicap. El prezintă diferitele mijloace de transport
accesibile persoanelor cu nevoi speciale şi face o recapitulare a reducerilor tarifare acordate fiecărei
categorii. Aceste reduceri se extind şi la nivelul reţelei de căi ferate: persoanele cu deficienţe sunt
repartizate la clasa întâi, pentru un preţ echivalent clasei a doua. De asemenea, vagoanele sunt dotate
cu locuri speciale pentru persoanele ce se deplasează în scaun cu rotile.
În ceea ce priveşte transportul aerian, fiecare companie adoptă propriile sale dispoziţii cu
privire la accesul persoanelor cu deficienţe, de aceea este necesară o informare directă. De exemplu, în
1986 în S.U.A. Congresul a votat Actul de Acces la Transportul Aerian, cerând Departamentului de
Transporturi să elaboreze noi reglementări care să asigure tratamentul fără discriminare al
persoanelor cu nevoi speciale. Aceste noi reglementări au fost publicate în martie 1990. Potrivit
acestor reglementări, companiile aeriene sunt obligate să furnizeze anumite facilităţi specifice
persoanelor cu handicap: parcări în apropiere de terminal; rampe de urcare la nivelul intrării, lifturi şi
alte mijloace de asistare a persoanelor cu deficienţe la urcarea şi coborârea din avion; servicii
accesibile; telefoane cu amplificator; sisteme vizuale (cu litere şi simboluri luminoase şi în coduri
color) şi sisteme auditive de informare; semne care să indice localizarea serviciilor şi facilităţilor
specifice.
Totodată, adaptările spaţiilor publice vor fi cu atât mai eficiente cu cât personalul va fi
sensibilizat la nevoile turiştilor cu handicap şi va fi pregătit să furnizeze servicii de calitate tuturor
vizitatorilor.

14.2.3. Cresterea rolului animatiei

În viziunea de amenajare turistică a oraşelor, animatia reprezinta un concept care

desemneaza organizarea agrementului în centrele urbane.
Organizarea animatiei în oraşele turistice va tine seama atât de atracţiile locale existente dar
şi de exigentele vizitatorilor carora le sunt, cu precadere, adresate preocupările în directia asigurarii
divertismentului.
În aceste conditii, conceptia de amenajare turistică a oraşelor va trebui să vizeze
dezvoltarea spaţiilor de cazare şi alimentatie concomitent cu proiectarea echipamentelor de
animatie, acestea din urma ocupand un rol semnificativ la nivelul destinatiei urbane.
Prin dispunerea elementelor de animatie este importanta asigurarea unei legaturi directe cu
fiecare zona functionala a oraşului şi să se evite realizarea unor bariere între zonele cu functii
dominante.
În ceea ce priveste tipologia activităţilor de animatie existente la nivel urban se pot
distinge:
circuitele tematice (de exemplu rutele gastronomice);
animatia stradala (concursuri, spectacole, tatre în aer liber, transport turistic cu mijloace
neconventionale);
animatia culturala (concerte, teatre, expozitii); animatia sportiva (competiti, concursuri,
intreceri sportive) sarbatorile traditionale (sarbatorile de iarna); - parcurile tematice;
festivalurile; carnavalurile; animatia nocturna (spectacole de sunet şi lumina, iluminatul
nocturn al fatadelor);
Având în vedere diversitatea activităţilor de animatie, proiectarea echipamentelor trebuie să
aiba în vedere respectare cerinţelor legate de: accesibilitate, informare, serviciile, etc iar soluţiile
adoptate trebuie să raspunda unor cerinţe legate de: respectarea identitatii locale, antrenarea
populatei în proiectele de organizare a animatiei, asigurarea surselor de finantare, etc
 Totodată, organizatorii vor urmari să furnizeze vizitatorilor multiple posibilitati de
distractie dar şi de intelegere a specificului local, să se asigure ca nu se va realiza o suprasolicitare a
capacitatilor zonei ceea ce ar conduce la degradarea spaţiilor şi disconfort dar ca, în acelasi timp, şi
populatia locală poate avea acces.
La nivel urban, principalele actiuni de promovare a animatiei sunt legate de: organizarea de
programe de animatie care grupeaza mai multe destinatii urbane (festivaluri la nivel regional),
armonizarea activităţilor culturale şi sportive, conceperea unor produse turistice care să includa şi
animatia, colaborarea între autorităţile locale şi agenţii economici implicati în dezvoltarea
turismului (hotelieri, agenţii de turism, etc) pentru punerea în practica a proiectelor de animatie
organizate la nivelul intregului oraş sau chiar al regiunii,etc.

14.2.3. Reabilitarea patrimoniului istoric

Patrimoniul istoric constituie o componentă valoroasa a patrimoniului cultural, atât în ceea

ce priveşte valoarea materială directă, cât şi în raport cu posibilităţile de inserţie a unor componente
extraculturale. Trebuie menţionat faptul ca patrimoniul istoric nu include doar monumentele
istorice, ci şi ansamblurile şi siturile istorice. În acest context, protejarea monumentelor,
reabilitarea şi conservarea centrelor istorice reprezinta o componentă a strategiilor de dezvoltare
durabilă economico-socială, turistică, urbanistică şi de amenajare a teritoriului, la nivel naţional şi
local. Acest demers trebuie să ia în considerare aspecte legate de epoca istorică ce defineşte, din punct
de vedere cultural, centrul istoric, gradul de conservare precum şi utilizarea actuală. Acolo unde
centrul istoric include şi locuinţe, sunt necesare măsuri legate de salubrizarea spaţiului interior,
asanarea spaţiului din jurul clădirilor prin indepartarea tuturor constructiilor parazitare, restabilirea şi
amenajarea curtilor interioare şi a spaţiilor libere, refacerea corecta a plasticii arhitecturale şi
inscrierea în stilul epocii pe care o reprezinta, dotarea social-culturala şi comerciala a zonei în raport
cu numarul locuitorilor prin modernizarea spaţiilor comerciale şi a serviciilor.
Toate actiunile de pastrare şi conservare sunt necesare pentru a se pastra urmatoarele tipuri de
valoare pe care le au bunurile culturale:
- valoarea de utilizare pe care o poate avea un bun cultural aflat în folosinta individuala sau a
societatii;
- valoarea economică având în vedere beneficiile care se pot obtine din valorificarea bunului
cultural;
- valoarea estetico-sentimentala importanta indeosebi sub aspect turistic şi ambiental;
- valoarea educativa şi de cunoastere cu rol deosebit în formarea personalitatii umane şi progresul
culturii şi civilizatiei.
Printre cauzele obiective ce impun măsuri de reabilitare a patrimoniului istoric, se numara:
uzura fizica (insalubritate şi disconfort), uzura morala ca urmare a modificarii cerinţelor şi
conditiilor de ordin functional, social, economic, deprecierea monumentelor istorice şi de
arhitectura datorita neglijentei ce a dus la degradarea fizica şi datorita inlocuirii fondului vechi cu un
fond nou de constructii lipsite de valoare, utilizarea nerationala a spaţiului, etc.
Având în vedere ca centrul istoric reprezinta o prezenta economic-functionala ca un fond
construit cu multiple posibilitati de adaptare la diferite utilităţi, o prezenta culturala de neinlocuit atât
prin capacitatea să de a vorbi despre istoria şi forta creatoare a comunitaţii cât şi prin valentele
formative etice şi estetice privind generatiile ce se succed cât şi o prezenta afectiva, oferind dovada
continuitatii vietii comunitare şi sentimentul de apartenenta la un anumit loc, la o anumita istorie, la o
anumita cultura, operatiunile de reabilitare constituie un element important în strategia urbană,
remodelarea centrului istoric detasandu-se ca un obiectiv obligatoriu pentru orice planificare
urbană.
Având în vedere conditiile actuale de evolutie a sistemelor urbane, se pune tot mai acut
problema pastrarii şi conservarii pentru generatiile viitoare a patrimoiului construit cu valoare
istorică şi arhitecturala. Este vorba de asigurarea unui echilibru între beneficiile obtinute din turism şi
costurile pastrarii acestuia. Actiunile de restaurare şi conservare sunt costisitoare şi sunt suportate prin
subventii guvernamentale şi bugetul administratei publice locale, la care se mai adauga contributiile
proprietarilor de edificii şi colectii muzeale.
În general, toate actiunile de restaurare şi conservare urmaresc reglementarile din Carta
Restaurarilor de la nivelul Comisiei Europene pentru Cultura. Astfel, orice interventie trebuie să fie
documentata şi justificata printr-un raport tehnic din care să rezulte, pe langa vicisitudinile de
conservare ale operei sau monumentului, starea actuala a acestora, natura interventiilor considerate
necesare şi cheltuielile oportune.
Pentru pastrarea functionalitatii, orice interventie asupra operei sau în vecinatatea acesteia
trebuie să fie efectuata în asa fel şi cu astfel de tehnici încât să ofere garantia ca în viitor nu va
impiedica o eventuala noua interventie de salvgardare sau restaurare.
În ceea ce priveste situatia Romaniei, pentru asigurarea unei dezvoltări echilibrate a
teritoriului, care să aibă în vedere importanţa deosebită a patrimoniului istoric, conceptul central de
care trebuie ţinut seama este cel al conservării integrate a patrimoniului arhitectural, aşa cum acesta
este definit de Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arhitectural al Europei, adoptată la
Granada în 985 şi ratificată de România prin Legea nr. 157/1997, şi care are două obiective esenţiale:
a) conservarea nu doar a monumentului istoric propriu-zis, ci şi a zonei de protecţie a acestuia (prin
intermediul unor mecanisme concrete de protecţie fizică a elementelor constitutive ale
monumentului şi ale zonei de protecţie, precum şi prin procese de punere în valoare a
monumentului şi a zonei sale de protecţie);
b) integrarea patrimoniului construit în mediul de viaţă al societăţii contemporane, prin: programe
de revitalizare a zonelor supuse reabilitarii, de restaurare a structurii urbane, de dezvoltare locală şi
regionala, de cooperare între specialiştii în planificarea teritoriului, urbanişti şi restauratori de
monumente istorice, în scopul adoptării celor mai bune măsuri pentru punerea în valoare a bunurilor
istorice.
Ţinând cont de faptul că această Convenţie, care a fost ratificată de România, impune
obligaţii statului român, orice strategie în domeniu trebuie să aibă în vedere adoptarea de politici în
domeniul conservării integrate, care:
- să includă protecţia patrimoniului arhitectural printre obiectivele esenţiale ale amenajării
teritoriului şi ale urbanismului şi să asigure luarea în considerare a acestui imperativ în diversele
stadii de elaborare a planurilor de amenajare şi a procedurilor de autorizare a lucrărilor;
- să promoveze programe de restaurare şi de întreţinere a patrimoniului arhitectural;
- să facă din conservarea, revitalizarea şi punerea în valoare a patrimoniului arhitectural un element
major al politicilor în materie de cultură, de mediu şi de amenajare a teritoriului;
- să favorizeze, atunci când este posibil, în cadrul proceselor de amenajare a teritoriului şi de
urbanism, conservarea şi folosirea clădirilor a căror importanţă nu ar justifica instituirea unui regim
legal de protecţie, dar care ar prezenta o valoare din punct de vedere al integrării în mediul urban
sau rural ori al cadrului de viaţă;
- să favorizeze aplicarea şi dezvoltarea tehnicilor şi materialelor tradiţionale, indispensabile pentru
viitorul patrimoniului.
O altă obligaţie care revine României, prin prisma obligaţiilor asumate la ratificarea
aceleiaşi Convenţii, este aceea de a atrage societatea civilă în procesul de protejare a patrimoniului
arhitectural, cultural şi istoric prin instituirea unor mecanisme de consultare cu colectivităţile locale,
precum şi cu instituţiile şi asociaţiile culturale şi politice. Din această obligaţie derivă alte două
direcţii de acţiune, care trebuie avute în vedere la stabilirea strategiei în domeniu:
a) punerea în valoare, în opinia publică, a conservării patrimoniului istoric ca element al identităţii
culturale şi ca sursă de inspiraţie şi de creativitate pentru generaţiile prezente şi viitoare;
b) promovarea unor politici de informare şi de sensibilizare, îndeosebi prin tehnicile moderne de
difuzare a informaţiei, menite să trezească şi să sporească sensibilitatea publicului pentru
ocrotirea patrimoniului încă de la vârsta şcolară, precum şi punerea în evidenţă a unităţii
patrimoniului cultural şi a legăturilor dintre arhitectură, arte, tradiţii populare şi moduri de viaţă,
la nivel regional, naţional şi european.
În acelasi timp, strategia de reabilitare a patrimoniului istoric trebuie să tina seama de faptul ca
toate edificiile unui oraş sunt afectate de activitatile industriale şi traficul auto; de asemenea,
monumentele, toate bunurile culturale din oraşe pot suferi şi în urma producerii unor catastrofe
naturale (inundatii, alunecari de teren, cutremure, furtuni puternice), la care se mai pot adauga
situatii neprevazute (incendii, acte de vandalism, furturi). Totodată, turismul poate determina şi
influente negative asupra monumentelor istorice în timp şi daca nu este controlat. Astfel,
mentinerea unui aflux intens de turişti, pastrarea sezonalitatii determina influente negative asupra
bunurilor culturale mobile şi imobile din oraşele patrimoniale. Multe tari care sunt foarte solicitate din
acest punct de vedere incearca noi posibilitati de limitare a numarului de turişti anual, prin realizarea
de materiale video, filme, retea Internet, de inalta calitate tehnica care să satisfaca dorinta de cunoastere
a potentialilor turişti.
În concluzie, se poate afirma ca obiectivul fundamental în reabilitarea patrimoniului istoric îl
constituie asigurarea unui echilibru între centrele istorice vechi şi dezvoltarile urbanistice şi edilitare
contemporane mai ales din punct de vedere functional. Astfel, interventiile urbanistice trebuie să
degreveze centrele istorice de anumite destinatii functionale, tehnologice, sau în general de folosire,
care pot provoca un efect haotic şi degradant asupra acestora.

14.3. Mixul de marketing

În literatura de specialitate, definirea conceptului de marketing urban, ca instrument al

dezvoltării economice pentru o anumită zonă geografică, presupune, în mod obligatoriu, identificarea
unui set coerent de instrumente operative. Implementarea strategiei de marketing urban este un proces
dificil, ce se realizează printr-un complex de acţiuni practice, ce reflectă viziunea municipalităţii cu
privire la modalităţile concrete de atingere a obiectivelor stabilite, concentrată în noţiunea de mix de
marketing.
Dintre forţele interne care îşi pun amprenta asupra structurii mixului de marketing urban, se
remarcă: resursele tehnice şi financiare ale municipalităţii, organizarea, coordonarea şi controlul
activităţii de marketing, structura organizatorică a grupurilor de planificare şi implementare,
metodele şi calitatea managementului public. Esenţială este capacitatea municipalităţii, ca instituţie
organizatoare şi coordonatoare, de a delimita rolul fiecărui actor şi maniera să de acţiune pentru a-i
orienta spre atingerea scopului propus.
Elementele mixului marketingului urban sunt direct influenţate de particularităţile bunurilor
publice, de normele sociale generale şi speciale care reglementează activitatea municipalităţii, ca
reprezentant al intereselor locale şi parte a sistemului administrativ regional şi naţional.
Municipalitatea percepe caracteristicile şi schimbările mediului său ambiant concentrându-se,
prin politica de marketing pe care o desfăşoară, să-şi adapteze cât mai exact deciziile la exigenţele
pieţei, pentru creşterea semnificativă a gradului său de competitivitate. Aceste decizii se
materializează în cadrul mixului de marketing, ale cărui componente sunt prezentate în continuare
Politica de produs
În cazul relaţiilor de schimb din domeniul marketingului urban, obiectul acestora nu este un
simplu produs, în acest caz putem discuta numai despre produse globale, care pot să însemne:
- spaţiul geografic, care cuprinde: infrastructura, activităţile, contextul socio-economic, alţi factori
reprezentativi;
- caracteristici specifice comunităţii: serviciile pe care le oferă, infrastructura pe care o posedă
pentru anumite funcţii etc.
Pornind de la tipologia consacrata a produselor turistice, în cazul oraşelor, se poate vorbi de oraş
ca produs turistic complex, incluzand atracţiile, dotarile, etc şi oraşul ca gazda a unor evenimente
turistice (culturale, sportive, etc.
Produsul în marketingul urban îl constituie un pachet complex de produse şi servicii, propus şi
oferit de către municipalitate, care în general conţine informaţii despre serviciile publice, oferte de
investiţii, activităţi turistice şi culturale etc. Planificarea şi realizarea produselor/serviciilor urbane se
realizează în funcţie de cercetările de piaţă realizate, de competenţa internă a comunităţii, fără a omite
satisfacerea exigenţelor şi nevoilor cererii.
Oraşele sunt nevoite să adopte o veritabilă perspectivă de piaţă în privinţa produselor şi a
clienţilor lor, să genereze mai multe resurse proprii prin vânzarea de servicii şi să diminueze
costurile, dar nu şi calitatea serviciilor.
Există diferenţe majore între marketingul urban şi marketingul bunurilor şi serviciilor:
produsul (oraşul) în marketingul urban diferă foarte mult de produsele şi serviciile firmelor. În cazul
oraşelor, acelaşi teritoriu este oferit simultan mai multor categorii de consumatori, care au scopuri
diferite. Teritoriul cuprinde atât bunuri private cât şi publice, politicile publice trebuie să acorde
atenţie diferitelor interese, asigurând un echilibru între acestea.
Produsul reprezintă o combinaţie de caracteristici ale comunităţii, produse, servicii, mediul
natural şi resurse. Localităţile urbane pot fi considerate produse atât timp cât acestea asigură forţă de
muncă, terenuri, infrastructură de bază pentru activitatea economică, oferă spaţiu de locuit, servicii
comerciale, activităţi de agrement şi amenităţi, care contribuie la crearea unei ambianţe sociale pentru
locuitorii săi. În sectorul public, oraşul este un bun comun, care trebuie dezvoltat prin intermediul unor
politici publice prudente şi un management public eficient.
Produsul în marketingul urban poate reprezenta beneficiul pe care îl percepe comunitatea în urma
aplicării ansamblului de politici publice. Problema produsului în marketingul urban este generată pe
de altă parte de intervenţia factorului politic în determinarea politicilor publice.

În concluzie, politica de produs a oraşului trebuie să tina seama de segmentele vizate Stabilirea
politicilor de produs este un proces anevoios, care constă în armonizarea acestor interese, ce pot fi
asemănătoare, complementare sau concurente. Formarea produsului contribuie la modelarea
percepţiei publicului asupra oraşului, această etapă fiind o parte din procesul de modificare a
imaginii oraşului Produsul urban are menirea de ca sustine oraşul în competiţia interurbană ce se
desfăşoară la nivel global, acesta evidenţiind unicitatea comunităţii locale.
 Politica de pret

Strategia de preţ trebuie abordata ca fiind preocuparea municipalităţii de a asigura o anumită

poziţie a acesteia în raport cu celelalte oraşe şi corelarea printr-un raport corespunzător cu costurile pe
care acestea le generează. Între componentele mixului, variabila preţ se particularizează printr-un
caracter deosebit de complex determinat de modul său specific în care reflectă raportul cerere- ofertă,
relaţii cu produsul urban şi strategiile de dezvoltare economică urbană, rolul promoţional, efectele
asupra celorlalte variabile ale mixului, percepţia să de către segmentele de piaţă vizate etc. În general,
preţul priveşte valoarea de utilizare a terenurilor pentru construcţii de locuinţe sau costurile
determinate de localizarea de noi activităţi economice. Nivelul preţului se poate stabili pentru toate
tipurile de bunuri şi servicii pe care oraşul le oferă pieţelor sale actuale sau potenţiale: cazare, transport,
activităţi culturale, educaţionale, sportive, agrement etc.
Politica de preţ este aproape în exclusivitate dependentă de politica de produs. În marketingul
urban, principala problemă este reprezentată de costurile pe care le suportă
municipalitatea\comunitatea (sociale, economice, ecologice) pentru a susţine un preţ cât mai mic
pentru produsul urban sau chiar furnizarea acestuia în mod gratuit.
În aceste conditii, stabilirea unei politici de preţ eficiente asigură atât atractivitatea comunităţii cât
şi dezvoltarea echilibrată a produsului urban global (evitarea apariţiei unor discrepanţe generate de
susţinerea financiară a unor elemente ale produsului global în detrimentul altora).
Politica de distributie
Distribuţia în marketingul urban presupune dezvoltarea unor strategii de marketing integrate care
vizează toate pieţele comunităţii locale. Aceste pieţe se pot individualiza astfel: turiştii (odihnă, călătorii
de afaceri, participarea la convenţii, alte scopuri); locuitorii actuali şi cei potenţiali ai oraşului;
comerţul şi industria (noi afaceri, ramuri industriale, oameni de afaceri care să genereze locuri de
muncă şi investiţii în comunitate); pieţele de export (pieţele ţintă pe care se vor comercializa
produsele, serviciile oraşului).
Pornind de la sistemul de distribuţie convenţional, canalele de distribuţie în marketingul urban pot
fi organizate în mai multe tipuri de sisteme de distribuţie complexe (sisteme de marketing):
sistemul de marketing vertical, format din municipalitate şi unul sau mai mulţi agenţi
economici şi una sau mai multe instituţii publice, care acţionează ca un organism unitar, sistemul
de marketing orizontal ce presupune ca două sau mai multe întreprinderi, instituţii publice din
ramuri de activitate diferite să-şi reunească resursele materiale, financiare şi umane (sub
controlul municipalităţii), pentru a valorifica o oportunitate de piaţă sau pentru a acoperi mai
bine un segement de piaţă.
De cele mai multe ori, activitatea de distribuţie în marketing urban presupune crearea unor
parteneriate public-privat între municipalitate şi diferite organizaţii specializate în domeniul
marketingului sau dezvoltării economice.
Un alt aspect important al distribuţiei în marketingul urban îl constituie crearea facilităţilor
necesare pentru creşterea gradului de accesibilitate spre şi dinspre zonele urbane. Din acest punct de
vedere, distribuţia reprezintă reuniunea tuturor modalităţilor de transport, comunicaţii,
infrastructură, care asigură accesul la facilităţile urbane: transport (aerian, naval, fluvial, rutier),
telecomunicaţii (telefonie, internet, televiziune, servicii poştale), infrastructura aferentă, reţea de
agenţii/instituţii care să medieze relaţia dintre municipalitate şi segmentele ţintă.
Politica de promovare
În general, elementele vizuale ale oraşului trebuie să reflecte imaginea pe care oraşul doreşte să o
comunice. Aceste elemente au un rol esenţial deoarece asigură condiţiile de desfăşurare a relaţiei
dintre municipalitate şi ,,consumatorii" produselor/serviciilor urbane iar construcţiile, prin aspectul
său, contribuie la formarea imaginii. Insa elementele fizice nu sunt suficiente pentru formarea unei
mărci. Concentrarea atenţiei asupra elementelor fizice este mai uşor de realizat, deoarece oraşele şi-
au axat eforturile asupra clădirilor, arhitecturii şi peisajului urban. Cu toate acestea, nici imaginea,
nici elementele de atracţie nu pot compensa anumite deficiente. Specialiştii în proiectare urbanistică
sunt interesaţi de atributele de amenajare urbanistică - arhitectura clădirilor, spaţiile deschise şi
gradul de utilizare a terenului, traseele străzilor şi circulaţia, gradul de curăţenie şi calitatea mediului
înconjurător - ca elemente definitorii pentru produsul urban global.
Printre elementele care contribuie la formarea imaginii oraşului se pot numara: - Evenimentele,
festivalurile - reprezintă elementele cele mai active şi des utilizate pentru formarea imaginii unui oraş.
Aceste elemente contribuie la îmbunătăţirea percepţiei imaginii oraşului, dacă aceasta, la rândul ei,
este susţinută de trăsăturile distinctive ale comunităţii urbane (arhitectura oraşului, delimitarea
funcţională, personalităţi ale vieţii culturale, ştiinţifice şi sportive, simbolurile oraşului, activităţi de
recreere, agrement etc).
- Politicile municipalităţii - modalitatea de stabilire şi implementare a acestor politici are un impact
profund asupra relaţiei dintre municipalitate-comunitate-mediu extern. O bună relaţie cu guvernul
central, comunitatea locală, instituţiile locale, naţionale, internaţionale, comunitatea de afaceri,
massmedia, cu celelalte oraşe, este esenţială pentru succesul imaginii oraşului.
- Investiţiile, condiţiile de viaţă - o strategie clară şi riguroasă de marcă va ajuta municipalitatea să
atragă investiţii externe, personal înalt calificat, finanţare pentru proiecte publice etc. Este o
certitudine faptul că localizarea companiilor private este determinată de o serie de factori, dintre
care amintim: calitatea factorilor de viaţă, imaginea comunităţii locale de afaceri, oportunităţile de
diversificare şi dezvoltare a afacerilor, educaţia, starea infrastructurii urbane, calitatea mediului.
- Cultura, vestigii istorice - Elementele urbanistice care poartă amprenta evoluţiei istorice
(monumente, spaţii publice, muzee, ansambluri statuare) constituie elemente de atracţie pentru
vizitatori, investitori, instituţii, personalităţi de renume internaţional etc. De asemenea pot avea o
influenţă semnificativă asupra percepţiei consumatorilor de produse/servicii urbane.

Asa cum s-a mai aratat, functia turistică a asezarilor urbane se sprijina pe doua componente
majore: managementul urban care se referă la activitatea administratiei publice privitoare la
asigurarea cresterii calităţii vietii în conditiile realizarii unei dezvoltari urbane durabile, şi
marketingul urban care cuprinde stabilirea şi dezvoltarea relatiilor dintre mediul social, economic şi
institutional, a nivelului pietelor, cu echilibrarea raportului dintre cerere şi oferta. Astfel, aplicarea
politicilor de marketing contribuie la creşterea calităţii vietii în centrele urbane, prin unele actiuni
legate de conservarea cadrului natural, dezvoltarea zonelor de recreere, refacerea unor arealuri
degradate şi redarea lor în folosinta comunitaţii, reabilitarea centrelor istorice, a muzeelor şi a
siturilor arheologice, introducerea muzeelor şi a obiectivelor turistice locale în circuite nationale şi
internationale, dezvoltarea pietelor de bunuri şi a zonelor comerciale centrale, amplificarea
atracţiilor culturale şi a evenimentelor speciale, promovarea participarii la schimburile economice şi
culturale de pe piata internationala.

În concluzie se poate afirma ca atractivitatea unui oraş turistic este legata de o serie de
factori ce tin de creşterea calităţii vietii, de viziunea de dezvoltare a oraşului ceea ce contribuie la
crearea unei imagini favorabile în exterior şi constituie unul dintre factorii care determina succesul
economic şi social şi, pe aceasta bază, creşterea competitivităţii. Pe de alta parte, atractivitatea unei
destinatii turistice este legata nu numai de calitatea resurselor naturale şi a serviciilor oferite, ci şi de
ambianta estetica, intelegand prin aceasta personalizarea atracţiilor turistice prin arhitectura şi arta
peisagistica. Având în vedere aceste aspecte, elaborarea unor strategii coerente şi unitare de
amenajare turistică urbană având drept obiectiv integrarea armonioasa a turismului în ansamblul
functiilor urbane constituie un obiectiv fundamental în strategia de dezvoltare urbană. În aceste
conditii, urbanismul turistic, ca parte integranta a programului general de sistematizare a teritoriului şi a
localitatilor trebuie să raspunda necesitatii elaborarii unor soluţii adecvate de proiectare şi organizare a
oraşelor creand cadrul necesar dezvoltării turismului şi afirmarii acestuia ca factor de creştere a
competitivităţii localitatilor.
 15. AMENAJAREA SI CONSERVAREA CENTRELOR ISTORICE -DIRECTIE
MAJORA DE ACTIUNE IN DEZVOLTAREA TURISMULUI URBAN

Desfasurandu-se in variate forme, activitatea turistica exercita un rol semnificativ asupra

dezvoltarii oraselor in timp ce resursele istorice constituie un element esential in formularea
strategiilor de dezvoltare a urbanismului turistic. In acest context, preocuparile privind
amenajarea si conservarea centrelor istorice constituie un factor decisiv in cresterea
competitivitatii orasului turistic.

15.1. Centrul istoric - element de referinta in dezvoltarea oraselor turistice

Importanta centrului istoric rezida in functia culturala pe care acesta o indeplineste in cadrul
sistemului urban dar si a celei turistice, de a se constitui intr-un element de natura sa contribuie la
cresterea atractivitatii orasului.

15.1.1. Centrul istoric - concept si evolutie

Abordat in intreaga sa complexitate, centrul istoric poate fi definit ca o suma de resurse istorice
localizate in interiorul unui oras, la nivelul unui cartier, fie este reprezentat de ansambluri
arhitectonice distribuite in intreg spatiul urban. Initial, centrele istorice indeplineau toate functiile
urbane, de la cea politica si administrativa la cea sociala si culturala. Ulterior, are loc dezvoltarea si
extinderea oraselor si a functiilor indeplinite de acestea, centrele istorice constituind zonele cele mai
vechi ale oraselor pentru ca mai apoi, reevaluarea istoriei arhitecturale si a relatiei dintre centrul
istoric si celelalte zone functionale sa conduca la cresterea preocuparilor in directia conservarii
resurselor turistice, a consolidarii rolului centrului istoric in formarea si promovarea oraselor
turistice precum si in directia asigurarii integului sistem de utilitati publice si infrastructura generala
dar si a dotarilor de infrastructura turistica.

Centrul istoric al unui oras reprezinta vechiul nucleu functional care s-a pastrat in teritoriul urban de-a
lungul timpului si in care s-a acumulat o importanta cantitate de valori urbane 162. El defineste nu
numai existenta fizica a orasului ci mai ales devenirea spirituala a colectivitatii care l-a creat. Exista
in prezent numeroase orase turistice in care functia cultural-istorica este dominanta desi, dezvoltarea
ulterioara a generat explozia constructiilor urbane moderne. Desi centrul istoric reprezinta produsul
 unei experiente istorice unice si reflecta valori culturale specifice, resursele istorice pot fi grupate
rezultand mai multe variante:

a) varianta spaniola - in care centrul orasului medieval era ingradit de proprietatile bisericii.
Ulterior, cresterea activitatii comerciale precum si expansiunea coloniala au dus la extinderea
acestuia in afara zidurilor.

b) varianta Ierusalim - unde orasul originar reprezinta o entitate bine definita dar care a fost
supus ulterior presiunii populatiei in continua expansiune care, alaturi de fundamentarea
planificarii urbane pe baza actiunilor de conservare au condus la separarea spatiala a functiei
istorice de cea comerciala..

c) varianta japoneza - in care delimitarea dintre centrul istoric si orasul modern este mult mai
clara, sistemul feudal administrativ dezvoltand orasul comercial in paralel cu extinderea
castelelor de tip "acropole".

d) varianta nord-americana - unde componenta istorica a orasului, de data mai recenta si cu

putine variatii culturale se intrepatrunde cu cea comerciala si administrativa.

Aceasta clasificare reprezinta o incercare de abordare a relatiilor intre functia istorica si cea
comerciala. O analiza riguroasa a evolutiei spatiale a centrelor istorice ar presupune cunoasterea
intregului context cultural, istoric si politic in care aceste centre au aparut si s-au dezvoltat ulterior in
intregul ansamblu al functiilor urbane.

Oricare ar fi modelul structural de organizare, fiecare oras include valori istorice avand grade diferite
de importanta:
a) Valori functionale definite prin situarea punctelor centrale si a zonelor de interes in
diferire etape istorice, precizarea si limitarea etapelor de functionalitate, stabilirea importantei
diferitelor zone urbane, evidentierea interventiilor survenite in diferite etape ale evolutiei
orasului.
b) Valori social-istorice determinate atat de existenta unor spatii in care s-au desfasurat
evenimente importante pentru oras si tara dar si de existenta monumentelor istorice si artistice
ce definesc orasul.
c) Valori afective care se manifesta prin capacitatea de a-I atrage deopotriva pe vizitatori
dar si pe cei mai multi dintre locuitorii orasului.
d) Valori ambientale caracterizate prin valoarea arhitecturala si stilistica a cladirilor
precum si prin unitatea spatiala si calitatea compozitiei urbane.

Planurile de urbanism trebuie sa tina seama de aceste valori, definind astfel existenta centrului
 istoric. Opinia specialistilor este aceea ca valoarea centrelor istorice consta in intregul lor, intreg ce
include o suma de edificii ce nu au, fiecare in parte o valoare istorica sau arhitecturala deosebita, dar
care trebuie conservate pentru a asigura continuitatea formelor de cultura ale vietii citadine.

In ceea ce priveste localizarea centrelor istorice, acestea pot fi adeseori intalnite ca fiind pozitionate
central fata de celelalte zone ale orasului ceea ce le confera o accesibilitate sustinuta si de intreg
sistemul de utilitati conceput inca de la aparitia lor. Acest fapt genereaza insa o serie de masuri care
privesc traficul urban in sensul restrictionarii circulatiei autovehiculelor, a aprovizionarii si parcarii
ceea ce reduce, limiteaza intr-o anumita masura accesibilitatea.

15.1.2. Functiile centrelor istorice

In prezent, atmosfera generata de existenta centrelor istorice devine un element esential in directia
cresterii atractivitatii oraselor turistice atat pentru populatia locala cat si pentru vizitatori, ambele
segmente de consumatori alcatuind cererea pentru intreaga piata a serviciilor urbane. In acest
context, functiile pe care centrele istorice le indeplinesc in dezvoltarea economica si sociala a
spatiului urban pot fi grupate astfel:

a) functia comerciala detine ponderea cea mai mare in economia locala fiind reprezentata de
cumparaturile ocazionale, comertul cu seveniruri, antichitati si obiecte de arta, alimentatia publica si
alte servicii conexe oferite vizitatorilor (banci, schimb valutar, transport, agentii de turism, etc.)
b) functia turistica se impleteste adeseori cu cea comerciala incasarile din activitatea
turistica fiind dificil de cuantificat in conditiile in care vizitatorii centrelor istorice beneficiaza de
servicii care, exceptand cazarea turistica, sunt oferite in egala masura si locuitorilor. Este cazul
serviciilor de alimentatie publica, transport, financiar-bancare, medicale, etc. Are loc in acest fel o
intrepatrundere a fluxurilor de turisti cu populatia rezidenta fapt care genereaza preocupari din
partea autoritatilor locale de integrare a activitatilor turistice cu realitatea cotidiana asigurand astfel
crearea unei atitudini pozitive din partea locuitorilor fata de vizitatori si comportamentul acestora.

c) functia culturala priveste atat valoarea istorica, artistica si estetica a centrelor istorice dar si
cultura locala exprimata de atitudinea si comportamentul localnicilor, aspiratiile, traditiile si
obiceiurile acestora. Multe orase turistice detin un potential cultural insemnat fapt ce se reflecta in
mod direct asupra dezvoltarii functiei culturale prin valorificarea turistica a acesteia, atractivitatea
multor edificii culturale, religioase sau istorice fiind data de stilul arhitectonic, unicitate si
originalitate in constructie si dimensiuni. Pot fi amintite in acest sens muzeele, casele
 memoriale, teatrele, catedralele, bisericile si manastirile, etc. Alaturi de acestea, functia culturala este
completata de o serie de activitati si manifestari artistice care pot deveni o importanta atractie
turistica materializate prin organizarea de festivaluri, carnavaluri, targuri, expozitii, etc. Totodata,
centrele istorice cunoscute ca locuri de pelerinaj atrag anual fluxuri importante de vizitatori
indeosebi cu prilejul unor sarbatori religioase (Mecca, Fatima, Vatican, Lourdes, Santiago de
Compostella, etc.)

d) functia de gazduire (locuire) este asigurata deopotriva de locuintele individuale situate in

interiorul sau in vecinatatea centrului istoric si de cazarea turistica. Existenta populatiei rezidente
ofera o sursa permanenta pentru servicii comerciale dar genereaza adeseori nemultumiri atat din
partea vizitatorilor cat si a locuitorilor ca urmare a aglomerarilor spatiilor comerciale, traficului
urban, parcarilor, etc. Pe de alta parte, ocuparea unor cladiri istorice cu locuinte individuale sau sedii
administrative determina costuri suplimentare de intretinere si asigurare a functionalitatii acestor
spatii prin utilizarea unor materiale si tehnici de conservare si restaurare extrem de costisitoare.
Uneori, aceste probleme sunt solutionate prin acordarea de subventii si scutiri de taxe pentru
renovarea cladirilor ramanad insa nerezolvate o serie de aspecte ce tin de impunerea unor
constrangeri in amenajarea fatadelor, utilizarea panourilor publicitare, modificarea structurii interioare
a cladirilor.

15.1.3. Impactul turismului asupra mediului local

Valorificarea turistica a centrelor istorice genereaza efecte economice si sociale pentru

comunitatile locale in conditiile in care centrele istorice de interfereaza de multe ori cu cele
comerciale si de afaceri sau acolo unde in interiorul sau in vecinatatea acestora s-au dezvoltat
cartiere de locuinte. In aceste conditii, comportamentul turiştilor faţă de localnici este la fel de
important ca şi cel al populaţiei locale faţă de acestia.
Adeseori, populaţia locală detine in mod indirect un rol semnificativ in comercializarea si
promovarea produsului turistic urban. Magazinele, obiectele de artizanat confecţionate de aceştia,
locuintele, obiceiurile si traditiile pot pune mai bine în valoare zona respectivă devenind atractive
pentru turişti, cunoasterea comunităţii locale constituind un element central in intelegerea
simbolisticii resurselor istorice.
De multe ori insa, comunitatea locala percepe interesul vizitatorilor ca pe o agresiune adusa
modului lor liniştit de viaţă. Adeseori, prezenta turistilor in exces poate suprasolicita retelele de
canalizare, alimentare cu apa, energie, colectarea deseurilor iar confortul si calitatea vietii
rezidentilor poate cunoaşte un uşor declin.
Totodata, circulatia turistilor, fie că este vorba despre autoturisme private, autocare, taxiuri,
afectează traficul local şi limitează libertatea de mişcare a localnicilor, aglomereaza locurile de
parcare şi restrictioneaza accesul catre serviciile care le sunt necesare iar zgomotul şi poluarea le
creeaza disconfort.
Cresterea notorietatii centrului istoric genereaza intre altele si modificari in profilul
afacerilor locale in sensul cresterii chiriilor in spatiile comerciale aferente ceea ce a condus de multe ori
la disparitia micilor intreprinzatori care ofereau servicii utile localnicilor (magazine alimentare,
spălătorii, magazine de electrocasnice, etc.,) nevoiti să-şi schimbe locaţia cedând locul magazinelor de
suveniruri, fast-food-urilor, magazinelor specializate în vânzarea de obiecte de arta extrem de
appreciate de catre turisti..
Un alt efect al dezvoltarii turismului pe plan local il constituie preocuparea catre
comercializarea excesivă a mediului de afaceri si indeosebi a agenţiile de publicitate care, in
eforturile de crestere a incasarilor prin panouri publicitare de mari dimensiuni si reclame sonore ceea
ce genereaza de multe ori insatisfactii din partea locuitorilor. Prezenta turistilor poate atrage totodata o
serie de vanzatori ambulanti fara licenta, cersetori, artisti care ofera spectacole in strada ceea ce
starneste iritarea din partea populatiei locale.
Creşterea numărului de restaurante, baruri, discoteci şi alte surse de distracţie genereaza
tulburarea liniştii publice (zgomot, vandalism, criminalitate, indecenţă, etc.), localnicii fiind nevoiti să
suporte creşterea cheltuielilor pentru pază şi protecţie. Uneori, contrastul dintre localnici şi turişti poate
avea consecinţe grave mai ales printre tineri care încearcă fără succes să imite stilul de viaţă al
turiştilor.
Rezolvarea acestor aspecte de catre autoritatile locale consta in gasirea unor solutii de
initiere a unor programe educationale de natura sa imprime locuitorilor sentimente de atasament fata
de propriile traditii. In masura in care este posibil, populaţia locală trebuie încurajată să participe
activ in dezvoltarea turismului. Acest lucru poate fi realizat prin instruirea localnicilor in planificarea,
conservarea si gestionarea centrelor istorice. De exemplu, la Angkor, în Cambogia se estimează că
circa 800 - 1000 localnici vor fi angajaţi în numeroasele centre istorice locale. Pe langa efectele sale
negative, turismul poate contribui insa si la creşterea nivelului de trai al comunităţii locale,
administratorii zonelor turistice confruntandu-se astfel cu dezavantajul creşterii salariale a forţei de
muncă implicate în proiectele de conservare si gestionare a siturilor istorice.
Localnicii pot fi cooptaţi şi în realizarea de obiecte artizanale specifice zonei, destinate
împodobirii caselor de oaspeţi sau domeniilor publice. Sculptorii locali pot fi implicaţi în crearea de
obiecte pentru decorarea interioară a hotelurilor iar obiectele din ceramica, ţesăturile, picturile pot fi
utilizate in amenajarea spatiilor interioare. Selecţionarea produselor artizanale pentru magazinele de
suveniruri din perimetrul zonei turistice reprezinta o metodă eficienta de sporire a gradului de
conştientizare al populaţiei fata de valorile si cultura locala.
Alaturi de gasirea celor mai bune metode de gestionare a centrelor istorice, toate aceste
masuri pot contribui la asigurarea unui echilibru intre nevoile comunitatii locale pe de o parte si
asteptarile vizitatorilor pe de alta parte, parte integranta (expresie) a preocuparilor de elaborare a
strategiilor de dezvoltare a urbanismului turistic.

15.2. Probleme privind amenajarea pentru turism a centrelor istorice

15.2.1. Procesul de conservare si restaurare

In general, operatiunile de renovare implica modernizarea cladirilor si a utilitatilor si
cuprinde aspecte legate de: renovarea locuintelor, renovarea si conservarea monumentelor,
refacerea strazilor, dezvoltarea modelelor de circulatie care sa faciliteze fluenta trafiului, realizarea de
instalatii de canalizare, apa potabila, iluminatul strazilor, amenajarea de zone pentru relaxare,
realizarea de centre de interes public si zone comerciale.
Renovarea centrelor istorice urmareste in principal imbunatatirea calitatii conditiilor de locuit
pentru locuitori, imbunatatirea serviciilor publice si nu in ultimul rand, satisfacerea exigentelor
impuse de activitatea turistica.
In cadrul procesului de renovare sunt implicati trei factori care contribuie, cu mijloace proprii,
astfel:
- primul este cel privat desfasurand activitati industriale si comerciale fiind interesat in zona
centrala datorita accesibilitatii (magazinele, birourile, vanzatorii stradali, hotelurile, centrele
comerciale, toate solicita amplasamanete centrale).
al doilea este sectorul public. Guvernul sau primariile sunt interesate in zonele centrale pentru
functiile lor specifice, pentru terminale ale diferitelor mijloace transport, pentru spatii verzi sau
alte spatii publice si pentru un limitat stoc de locuinte. Acivitatea sectorului public se exercita si
prin rolul sau in planificarea urbana si in managementul terenurilor din zonele centrale prin
reglementarile privind zonarea terenului, elaborarea de metode in dezvoltarea ariilor urbane.
Insa unul din cele mai puternice atuuri ale sectorului public este aceea ca detine terenuri si
cladiri in zona istorica. Totodata, o alta activitate pe care sectorul public o desfasoara este aceea
a impunerii nivelului de impozite in cadrul zonelor urbane centrale, cel de-al treilea il
 reprezinta locuitorii din zona pentru care problema unei locuinte accesibile din punct de
vedere financiar este mai mult decat importanta.

In ceea ce priveste asigurarea finantarii, aceasta trebuie sa aiba in vedere programul

reconstructiei zonei privind utilitatile si o parte din cladirile existente, ridicarea al standardelor
sanitare, conservarea monumentelor, programul de relocare al populatiei. Un rol important il detin
subventiile sau diferite alte forme de transfer de la buget si sunt necesare spre a asigura locuirea
accesul in aceste zone a populatiei cu venituri modeste, la achizitionarea sub pretul pietei de
terenuri sau alte forme de capital si la asigurarea de servicii. Totodata, pot fi subventionati
producatorii de programe de locuinte la standarde si preturi impuse de autoritatile publice. De
asemenea pot fi subventionate persoane sau familiii care, locuind in imobile care vor fi reabilitate,
doresc sa-si refaca cladirea in conformitate cu planul aprobat de municipalitate. In ceea ce priveste
acesul la terenuri sau constructii pot fi folosite preturi diferentiate pentru terenuri sau cladiri care vor fi
folosite cu destinatia de locuire si cu alte preturi pentru cele cu functiuni comerciale.
Totodata, un rol important in politica de renovare urbana il detine parteneriatul dintre
sectorul public si cel privat reunind reprezentanti ai guvernului, ai municipalitatiii, ai diferitelor
comapanii implicate in afaceri, organizatii de cultura si de invatamant, asociatii non-
guvernamentale si organizatii civice. In cadrul acestui parteneriat rolul municipalitatilor este
hotarator.
In categoria cladirilor care trebuie conservate si restaurate intra: imobilele clasate ca
monumente istorice si de arhitectura si protejate ca atare dar si imprejurimile acestora (spatii verzi,
mobilier urban, etc.), pasajele, fatadele si elementele de decor urban, sculpturi, feronerie, bolti,
arcade, vitrine, ca vechi sctrucuri estetice cu valoare ambientala, scari interioare, etc.

15.2.2. Infrastructura

a) infrastructura generala - in general, centrele istorice reprezinta zone in care au aparut

primele constructii si instalatii pentru asigurarea utilitatilor prin sisteme de centralizare. Datorita
vechimii lor, in prezent, aceste sisteme au capacitati depasite care nu au putut fi corelate cu
cresterile de consumuri determinate de modernizarile constructiilor existente si de aparitia unor
constructii noi, determinand continua degradare a parametrilor asigurati. In ceea ce priveste
alimentarea cu apa, alcatuita dintro retea de conducte care prezinta uzura avansata, rezolvarea
problemei consta in realizarea unei retele noi, dimensionata pe baza capacitatilor de perspectiva si
executata din materiale corespunzatoare, care sa ofere conditii de asigurare a debitelor si rezistenta la
solicitari, evitandu-se astfel desele defectiuni generatoare de spargeri de pavaje. De asemenea, si in
cazul asigurarii canalizarii in zonele istorice , rezolvarea consta in realizarea unei scheme actualizate
de canalizare si a unei retele noi din materiale corespunzatoare.
In privinta dotarilor comerciale, stabilirea amplasamentului, marimea si profilul
magazinelor, a magazinelor generale din zona comerciala respectiva necesita rezolvarea unor
probleme legate atat de relatia dintre structura retelei comerciale si celelalte dotari urbanistice cat si de
existenta unor restrictii cu privire la regimul de inaltime, fatadele, etc. In functie de aceste
aspecte, este necesara stabilirea unor conceptii clare privind regulile de urbanism comercial:
dimesionarea si structurarea retelei de distributiei, localizarea amplasamentelor fiecarui tip de
magazin, pozitionarea si structurarea centrelor comerciale. Astfel, dotarile comerciale ale unui oras sau
cartier trebuie sa fie astfel situate incat sa ofere maxime proximitate si sa fie prezente indeosebi in
zonele frecvent solicitate. Totodata, echiparea comerciala a centrului trebuie sa cuprinda un numar
important de magazine care, prin tipologia lor, sortimentul oferit, formele de vanzare practicate si
prin serviciile asigurate, sa ofere clientelei o diversitate suficienta de marfuri si servicii, iar pe de alta
parte, sa asigure comerciantilor o activitate rentabila. O alta regula ce se impune a fi respectata este
legata de faptul ca oricarei constructii comerciale trebuie sa i se asigure o suprafata de teren
suplimentara necesara unor eventuale extinderi si totodata sa dispuna de o importanta suprafata de
teren amenajata, destinata parcarii autovehiculelor.
In ceea ce priveste mobilierul urban, acesta va fi conceput in mod special pentru a fi in
concordanta cu ambianta creata de toate elementele stradale.
Totodata, o alta problema ce trebuie solutionata in renovarea infrastructurii generale, o
reprezinta accesul. De regula, strazile cu circulatie auto asigura legatura cu restul orasului dar
trebuie limitat in interiorul centrului istoric, favorizandu-se accesul prin alei cu circulatie pietonala,
amenajate cu pavimente decorative sugerand epoci anteriore.

b) infrastructura specifica turismului

In proiectarea infrastructurii specifice turismului, un prim demers il constituie determinarea
numarului optim de vizitatori la un moment dat in scopul conceperii unui orar de vizitare pentru
grupuri. In al doilea rand, este necesara determinarea aceesului - adica delimitarea zonelor care
constituie puncte de interes pentru vizitatori. In acest sens, conservarea atractiilor, masurile de
siguranta, precautiile de siguranta, aceesibilitatea, constituie factori care influenteaza numarul optim de
vizitatori la un anumit moment.
Totodata, trebuie subliniat faptul ca vizitarea spatiilor interioare impune rezolvarea unor
categorii mai largi de probleme decat cea a spatiilor exterioare.
 Consideratii privind siguranta
Vizitatorii trebuie protejati de conditiile nesigure ale sitului care pot produce vatamari
corporale. In acest sens, zonele nesigure sau interzise publicului vor fi marcate corespunzator iar
colectiile de valoare trebuie protejate cu sisteme de alarma. In zonele in care fumatul este permis,
acestea vor fi prevazute cu extinctoare precum si cu instructiuni de utilizare a acestora.
Serviciile si infrastructura turistica
In ceea ce priveste cazarea, vizitatorii centrelor istorice trebuie sa beneficieze de astfel
servicii asigurate de regula de sectorul privat. Localizarea unitatilor de cazare se va face in
exteriorul zonei istorice iar dimensionarea acestora are loc in functie de numărul vizitatorilor şi de
capacitatea aşezării de a suporta astfel de constructii. Acestea trebuie situate in zone linistite iar
designul lor ar trebui sa respecte standarde arhitecturale şi îndrumări asfel încât sa respecte
semnificatia centrului isoric. Deosebit de important este locul, înălţimea, volumul, materialele
exterioare şi peisajul înconjurător. In zonele istorice, creşterea turiştilor interni şi internaţionali
poate adeseori crea o situaţie care oferă posibilitatea de a obţine transformarea unor spaţii
rezidenţiale şi comerciale în hoteluri şi/sau case de oaspeţi. Aceasta insa se va face de asemenea, cu
pastrarea carcterului istoric al zonei.
Aşezările mai mici sau mai puţin vizitate pot găzdui turişti în case de oaspeţi şi hosteluri. Un bun
exemplu de astfel de hotel Panak Tingal situate în apropiere de marginea parcului în Borobodur
(Indonezia), construit utilizand atât designul local cât şi materialele de construcţie autohtone.
In ceea ce priveste alimentatia publica, unitatile respective vor fi amplasate, de asemenea, in
afara centrului istoric dar pot constitui, in acelasi timp, parte a trăsăturilor specifice locatiei.
Centrele istorice trebuie de asemenea amenajate, astfel incat sa asigure accesul vizitatorilor la
reteaua de utilitati publice. De exemplu, fântânile publice care oferă apă potabilă ar trebui să fie
disponibile turiştilor în apropierea intrărilor si identificate cu simboluri grafice internaţionale. De
asemenea, acolo unde nu exista un sistem de canalizare adecavt, rezervoarele septice şi câmpurile de
drenaj ar trebui localizate într-o zonă unde vizitatorii nu au acces, fie pentru o perioadă scurtă, fie
temporar.

Un alt aspect important il reprezinta asigurarea cu echipamente si servicii medicale de bază, cutii
postale amplasate in apropierea magazinelor de suveniruri, pubele construite din material durabil
care să fie complementar mediului înconjurător. De asemenea, vizitatorii trebuie să aibă acces la
telefoanele publice. În general, acestea vor fi amplasate la intrare sau in vecinătatea serviciilor de
alimentaţie publică.
Desi accesul in zona istorica trebuie realizat doar pietonal, este posibila uneori incurajarea
transporturilor speciale ca de exemplu: şarete trase de cai, funiculare, bărci, maşinuţe electrice
speciale pentru terenurile de golf, trenuleţe care contribuie la cresterea atractivitatii centrului istoric.
Pentru a funcţiona eficient, transporturile speciale necesită amenajarea de perimetre pentru oprire,
îmbarcarea/debarcarea călătorilor cât şi zone semnalizate de aşteptare a călătorilor. Autoritatile locale
trebuie să impună un sistem de licenţe, să controleze numărul operatorilor şi să monitorizeze calitatea
serviciilor. Fiecare mijloc de transport utilizat ridică o gama întreagă de probleme. De exemplu, în
cazul vehiculelor trase de cai, sunt necesare masuri de asigurare a igienei şi curăţeniei precum si de
îndepărtare a reziduurilor rezultate. Accesul catre zona istorica se poate realiza si utilizand
transportul cu automobilele proprii insa, pentru acestea, cat si pentru cele destinate transportului
grupurilor de turisti, trebuie amenajate locuri de parcare in numar suficient. Totodata, se impune
respectarea unor reguli ce tin de semnalizarea prin indicatoare clare de la o oarecare distanţă de zona
turistică pentru a direcţiona şoferii spre destinaţia dorită, conceperea reţelei de străzi, de indicatoare şi
de semne pe pavaj astfel încât să fie eficientă în direcţionarea vehiculelor, amplasarea unei staţii de
debarcare/îmbarcare la o distanţă convenabilă de intrarea în zona turistică, realizarea unor dotări pentru
accesul persoanele în vârstă sau cu handicap, etc.
Promovarea
In ceea ce priveste promovarea centrelor istorice ca destinatii turistice atractive, sunt
utilizate revistele de călătorii care cuprind articole despre emnificaţia istorică şi internaţională a
sitului istoric, problemele prioritare de conservare, o hartă din care sa rezulte relaţiile centrului istoric
cu zonele care îl înconjoară, o listă cu programul destinat vizitării, fotografii, o listă cu evenimentele
organizate.
De asemenea, imaginea centrului istoric poate fi promovata si prin: realizarea de filme şi casete
video care caracterizează zona, participarea la targuri si expoziţii intenţionale, realizarea de vederi şi
postere, etc.

15.2.3. Realizari recente in centrele istorice din Romania

In prezent, patrimoniul istoric existent la nivel urban se confrunta cu o serie de probleme

referitoare la degradarea vechilor edificii care, desi necesita o atentie sporita si importante investitii,
nu se situeaza printre preocuparile organismelor responsabile (administratia publica locala, comisiile
judetene pentru protectia monumentelor, proprietarii, etc.) iar eforturile financiare pentru protejarea,
reamenajarea, conservarea si valorificarea centrelor istorice este nesatisfacatoare.

Totodata, alaturi de necesitatea clarificarii regimului proprietatii, multe dintre edificii avand un
statut incert, se impune includerea aspectelor legate de conservarea si amenajarea centrelor istorice
 in cadrul politicii locale de dezvoltare a turismului.
In ceea ce priveste configuratia centrului istoric in structura urbana, aceasta se prezinta sub
diferite forme:
a) Configuratia compacta si bine delimitata in teritoriul urban, in cadrul uneia sau mai multor
incinte succesive pastrate mai mult timp; caracteristic acestei configuratii este conservarea unor
trasaturi functionale si estetice corespunzatoare unei anumite formatiuni social-economice, potrivit
momentului cristalizarii sale (orasele feudale Cluj-Napoca, Bistrita, Sibiu, Medias, etc, in care centrul
istoric este inchis de o centura de ziduri desi in interior spatiile libere au o pondere mare in
contrast cu densitatea excesiva a constructiilor).
b) Configuratie rasfirata, mai greu de delimitat, constituita prin transformari succesive
operate de diferite formatiuni social-economice care au lasat amprente caracteristice asupra
constructiei urbane (Suceava, Iasi, Targu-Mures, Craiova, Oradea, etc.).
Referiror la relatia dintre centrul istoric si zona centrala, pot fi diferentiate trei situatii
caracteristice:
- Concordanta intre situl istoric si centrul civic actual: Cluj-Napoca, Timisoara, Craiova, Sebes,
unde centrul orasului functioneaza in cadrul centrului istoric, in multe locuri partial restaurat si
renovat;
- Suprapunerea partiala a centrului actual peste centrul istoric: Iasi, Braila, Brasov,etc;
- Separarea completa a centrului actual de centrul istoric. In acest caz, centrul istoric risca sa
ramana in afara circuitului de dezvoltare a zonei centrale (Baia Mare, Bistrita, Sighisoara, etc.)

In prezent, spatiul urban romanesc se caracterizeaza prin prezenta mai multor nuclee la nivelul orase
din Romania exista de mai multe nuclee istorice, in afara nucleului central, cuprinse in cadrul unei
zone istorice sau in afara acesteia. In aceste conditii, din punct de vedere spatial, centrul istoric nu
trebuie inteles exclusiv ca o configuratie compacta de factura medievala ci ca o succesiune de spatii
urbane cu trasaturi influentate de conditii istorice, sociale si economice diferite. Este cazul marilor orase:
Bucuresti, Timisoara, Oradea, Craiova,etc. Pana in momentul de fata, incepand din 1992 s-au deschis o serie
de santiere pentru lucrari de restaurare a centrelor istorice, o serie de orase precum Iasi, Cluj, Bucuresti,
Brasov, Oradea beneficiind de sume importante pentru restaurari si conservari de patrimoniu. Au fost
restaurate indeosebi ansambluri monahale si biserici de exceptie, palate de cultura, unele castele, muzee de
interes national. In octombrie 1997, Comisia Europeana de la Bruxelles a aprobat pentru prima data acordarea
de fonduri PHARE pentru cultura romaneasca. In acelasi sens, se inscrie si proiectul Programului Naţiunilor
Unite pentru Dezvoltare, având Ministerul Culturii şi Cultelor ca agenţie de execuţie şi fiind
implementat cu sprijinul autorităţilor locale intitulat "O Românie Frumoasă" si lansat în luna mai 2003 care
 îşi propune să contribuie la crearea de locuri de muncă pentru tinerii post-instituţionalizaţi şi pentru tinerii
şomeri şi, în acelaşi timp, să iniţieze un proces de revitalizare a unor zone urbane istorice. Reabilitarea a fost
conceputa de natura sa creeze un cadru de dezvoltare pentru viitor şi sa asigure atragerea de noi forţe sociale şi
economice în zonele urbane. Lucrările constau în revitalizare urbană, incluzând situri istorice din oraşe,
renovarea clădirilor istorice, reabilitarea parcurilor, a zonelor pietonale şi a locurilor de agrement. În acelaşi
timp, proiectul a generat realizarea de parteneriate între sectorul public şi sectorul privat, cât şi între
oraşele implicate în renovarea şi administrarea zonelor protejate. Principalii parteneri in acest
proiect au fost PNUD Romania, Ministerul Culturii şi Cultelor, primării, consilii judeţene,
Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei/Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de
Muncă, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului. Sintetizate, obiectivele proiectului se
refera la: - instruirea şi crearea de oportunităţi de angajare pentru tineriii defavorizaţi; - sprijinirea
autoritatilor centrale si locale în procesul de reabilitare a patrimoniului cultural urban; -
incurajarea dezvoltării turismului cultural urban; - sprijinirea strategiilor de dezvoltare durabilă ale
autorităţilor locale. Orasele incluse in proiect in anul 2003 au fost Alba-Iulia, Brasov, Medias si
Braila.

In toate aceste actiuni de pastrare a viabilitatii si functionalitatii asezarilor urbane romanesti,

turismul poate juca un rol deosebit de important in masura in care este bine organizat.
Prin turism, elementele de cultura si civilizatie sunt cunoscute si apreciate de un numar cat mai
mare de persoane, ceea ce confera mai multa incredere si dorinta de pastrare a memoriei culturale
din partea populatiei urbane rezidente, fata de lumea exterioara. In acest context, fiecare agent
economic interesat de turism isi poate realiza numeroase si diverse programe turistice axate pe
bunurile culturale prezente in spatiul urban romanesc.
Dezvoltarea activitatilor turistice contribuie la realizarea unei politici de refacere urbana mai ales
pentru spatiile degradate si abandonate, cu reactivarea unor vechi edificii, fara a se depasi limitele de
transformare si exploatare. In aceste conditii se poate afirma ca in orasele Romaniei patrimoniul
cultural urban are nevoie de recunoastere, protectie, promovare, fiind o resursa economica majora,
un capital aflat in stare latenta, care trebuie valorificat si pus la dispozitia intregii societati. Vor fi
prezentate in continuare eforturile autoritatilor locale din unele orase istorice in directia reabilitarii
patrimoniului turistic in scopul asigurarii unui echilibru intre dezvoltarea urbana locala si politica de
conservare a resurselor turistice. Bucuresti
Municipiul Bucuresti dispune de rezerve importante de potential, dar starea generala este, insa,
departe de a corespunde exigentelor de ordin tehnic, economic, ecologic, estetic, cultural etc., impuse
de politica de dezvoltare de tip european. Intreaga dezvoltare urbanistica ar trebui sa se constituie intr-
o strategie coerenta de transformare a orasului intr-o capitala europeana din punctul de vedere al
atractivitatii manifestate atat fata de rezidenti si agentii economici locali cat si fata de vizitatori si
potentiali investitori. In acest context, politica de reabilitare urbana va contribui la cresterea
calitatii vietii prin afirmarea valorilor nationale si pastrarea identitatii culturale tinand cont de
exigentele dezvoltarii durabile.
Zona Centrului Istoric ocupa o suprafata de aproximativ 50 ha, in centrul geografic al
orasului si este amplasata in perimetrul cuprins intre: bd. Elisabeta - la nord, str. Hristo Botev - la est,
bd. Corneliu Coposu şi Splaiul Independenţei - la sud, Calea Victoriei - la vest. Caracterul specific al
zonei centrului istoric rezultă din valoarea arhitecturala a cladirilor publice, bisericilor si locuintelor. In
Zona Istorica sunt prezente aproximativ 520 de cladiri, din care 38% sunt inregistrate ca avand valoare
semnificativa din punct de vedere arhitectural. Functiunile dominante sunt financiar-bancare si
comerciale, Banca Nationala si sediile diverselor banci comerciale fiind localizate in partea de N - V
a acestei supafete, magazinele in S - V, iar locuintele in toata partea de sud. Dintre acestea, o mare
parte se afla in proprietatea municipalitatii.
Fondul construit are o valoare tehnica inegala, cu multe constructii in stare mediocra,
degradate, sustinute de o infrastructura edilitara care necesita imbunatatiri. Totodata, zona este
foarte bogata in valori de patrimoniu urbanistic si cultural care confera identitate si prestigiu
orasului. Zona beneficiaza de studii si proiecte deja elaborate si de programe de finantare a
interventiilor in vederea reabilitarii infrastructurii tehnico-edilitare.
In perioada 2000-2002, Primaria Municipiului Bucuresti, a derulat impreuna cu U.N.D.P.
(Programul de Dezvoltare al Natiunilor Unite) un proiect numit "Un Bucuresti Frumos", care a avut
drept obiective pregatirea, calificarea si angajarea temporara a tinerilor iesiti din caminele de copii, in
vederea integrarii lor sociale precum si revitalizarea Centrului istoric al Bucurestiului prin refacerea
fatadelor cu semnificatie arhitectonica deosebita si a pavajului strazilor din aceasta zona.
Strategia de reabilitare urbana porneste de la premisa ca un program coerent de revitalizare a
zonei trebuie sustinut prin formularea unor politici specifice şi prin facilitarea şi coordonarea
acţiunilor celorlalţi actori importanţi in proces - comunitate, sector privat, agenţii guvernamentale,
agenţii internaţionale. Politicile specifice stabilite se refera la: politicile sectoriale de dezvoltare,
politici zonale si reabilitarea si promovarea centrului istoric.
Politicile sectoriale de dezvoltare cuprind politica utilitatilor si serviciilor publice, politica de
investitii, politica de trafic, politica mediului urban si politica de dezvoltare institutionala. Dintre
acestea, politica utilităţilor şi serviciilor publice este prioritara pentru municipalitate, fiind
considerata un catalizator al dezvoltarii care determina sporirea interesului sectorului privat. Politica
formulată in această direcţie se referă la asigurarea capacităţilor reţelelor edilitare in concordanţă cu
cererea consumatorilor si la coordonarea, din punct de vedere al graficului de realizare, intre
investiţiile in infrastructură şi reabilitarea fondului construit.
Politici zonale - din punctul de vedere al formulării unor politici de dezvoltare pe arii de
intervenţie, Zona Centrului Istoric este structurată astfel: Zona 1 - zonă cu caracter preponderent
comercial, situată de-a lungul străzii Lipscani, intre str. Smârdan şi bd I.C.Brătianu; Zona 2 - zonă de
birouri, de-a lungul bd. Elisabeta şi Carol; Zona 3 - zonă de birouri - centrul financiar; Zonele 4 şi 5
- dezvoltări de birouri, de-a lungul Splaiului Independenţei; Zona 6 - birouri in zona străzii Hristo
Botev şi Căii Moşilor; Zonele 7, 8 şi 9 - cu caracter preponderent de recreere, cultură, agrement;
Zona 10 - cu caracter rezidenţial (vezi anexele)
Pentru fiecare zona in parte, politicile de dezvoltare trebuie să conducă la conservarea
caracterului esenţial, la renovarea fondului construit existent şi să stimuleze investiţii şi localizarea
acelor funcţiuni/activităţi ce-i conferă locului specificitate şi valoare.
Proiectul de reabilitare a zonei istorice are ca scop refacerea climatului de odinioara (dar cu
facilitati moderne), stimuland activitatile economice si sociale si conservarea unei parti importante din
mostenirea arheologica si arhitecturala a Bucurestiului si include: - actualizarea Master Planului pentru
Zona Istorica; - dezvoltarea unui Plan Detaliat pentru Aria Pilot continand strazile ce trebuie restaurate
in cadrul acestui proiect; - dezvoltarea unei strategii de restaurare.
Componenta principala a proiectului consta in reabilitarea si extinderea retelelor de apa si
canalizare, gaz metan, electricitate, telefonie, pasaje pietonale, iluminat stradal. Vor fi reabilitate si
amenajate arterele de circulatie publica din zona si pavimentele. La finalul implementarii
proiectului, urmatoarele strazi vor fi destinate strict traficului pietonal: - Lipscani, - Stavropoleos,
-Bacani, - Hanul cu tei, - Franceza, - Blanari, - Pictor Tonitza, - Patrascu Voda.
Proiectul prevede si amenajarea citorva parkinguri de suprafata care sa absoarba interdictiile de
circulatie auto pe strazile de mai sus.
In ceea ce priveste eficienta economico-sociala a proiectului, acesta va contribui la:
-imbunatatirea mediului stradal si a infrastructurii publice in scopul incurajarii conservarii si
restaurarii siturilor din zona, - impulsionarea restaurarii in zona si stimularea investitiilor de catre
proprietarii publici sau privati in modernizarea cladirilor, in scopul cresterii atractivitatii atat pentru
locuitori cat si pentru vizitatori prin dezvoltarea suplimentara a magazinelor specializate,
restaurantelor, cafenelelor si a altor activitati economice si de birouri, - crearea a numeroase locuri de
munca atat pe timpul executiei lucrarilor cat si dupa terminarea acestora; - dezvoltarea turismului.
Prin operatiuni de restaurare, renovare, reconstructie, reabilitarea centrului istoric produce
efecte benefice, directe sau mediate, asupra calitatii vietii rezidentilor sau a altor utilizatori,
exprimand dincolo de politica urbana si un set de politici sociale. Reabilitarea centrului istoric va
regenera calitatea tuturor functiunilor localizate in zona, atat pe cea rezidentiala pentru locuitorii
zonei, dar si pentru cei cazati temporar ca turisti.
Cresterea calitatii serviciilor, turismului, a amenajarii spatiilor publice reprezinta si o
chestiune de interes general, intrucat confera o calitate superioara a vietii urbane, determinand
cresterea atractivitatii si a prestigiului orasului, generand experiente noi, evenimente memorabile,
„trairi" ale locului, dar si cresterea bunastarii generale prin atragerea investitiilor.
Toate aceste tipuri de operatiuni, fie de mare amploare pe arii mari, concentrate, fie la scara
redusa, punctuale si dispersate, devin motoare economice si sociale, generatoare de venituri publice sau
private, de locuri de munca reprezentand astfel suportul necesar pentru cresterea calitatii vietii in
spatiul urban. Sighisoara

Complex medieval de arhitectura militara, civila, ecleziastica de valoare europeana, Sighisoara este
printre putinele orase-cetate locuite din Europa si singurul conservat in cea mai mare parte dar si
locuit din Romania. Datorita arhitecturii sale remarcabile, a pozitiei dominante si a ambiantei
geografice, orasul a fost supranumit inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea "Perla Transilvaniei".
Planul orasului-cetate este caracteristic oraselor germane intemeiate in evul mediu tarziu.
Intemeierea localitatii conform cronicelor din secolul al XVII-lea este datata la 1191 si 1198, insa
fara baza documentara. Prima atestare documentara a localitatii - in 1280 - nu marcheaza insa si
inceputul locuirii, atat pe teritoriul orasului cat si in zona inconjuratoare din bazunul Mijlociu al
Tarnavei Mari - locuire care cu mici intreruperi depaseste 40000 de ani. Au fost atestate arheologic:
asezarea apartinand epocii bronzului, doua asezari dacice ale epocii fierului din care una a fortificat
platoul inferior al Dealului Cetatii, un castru roman pentru paza drumului, o asezare a daco-
romanilor si apoi a urmasilor lor. Arhitectura a fost influentata de diversi factori. Arhitectura militara
(zid si turnuri de aparare) a fost conditionata de folosirea masiva a armelor de foc, ceea ce duce in
secolul XVI-XVII la doua supra inaltari ale incintei fortificate. Arhitectura civila este influientata de
cei instariti, marturie stau edificiile din piatra din zona centrala: Casa cu cerb a patriciatului, Casa
Venetiana - locuinta primarului, Casa Vlad Dracul a autoritatilor orasului, a corpului de paza si
pentru oaspeti. Arhitectura ecleziastica a fost marcata de cresterea numarului membrilor si a fortei
economice a comunitatii: Biserica din Deal si Biserica Manastirii edificate in secolul XIII-XV.
Biserica din Deal este cel mai important monument al orasului si a patra ca importanta intre
bisericile gotice ale Transilvaniei.
Principalul punct de atractie al centrului istoric il reprezinta Muzeul de istorie si totodata Turnul
cu Ceas care il gazduieste si care este simbol al orasului. Edificiul reprezentativ aal arhitecturii
militare publice exprimata in cele patru sageti ale sale, simbol al autonomiei jurisdictionale,
privilegiu detinut de putine orase ale timpului. Cetatea se remarca nu atat prin cladiri monumentale, cat
prin ansamblul de cladiri vechi care, cu toate transformarile intervenite isi pastreaza in buna masura
caracterul lor initial.
In ceea ce priveste conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, unele obiective au fost
conservate şi restaurate corespunzător ca de exemplu Biserica din Deal, Casa cu Cerb, „ Casa de pe
stâncă", Hotelul „Sighisoara", Casa „Wagner", Centrul Interetnic, Liceul „Joseph Haltrich", Turnul
Cismarilor ş.a. Alte obiective se află în curs de restaurare sau sunt într-o stare, care nu necesită o
restaurare imediată (Turnul Frângherilor (locuit), Turnul cu Ceas (muzeu), Turnul Croitorilor (a fost
reparat doar acoperişul), internatul şi clasele primare ale Liceului „Joseph Haltrich", Turnul
Fierarilor ş.a. Dacă în zonele centrale ale cetăţii curaţenia este efectuată în mod regulat, parţile mai
puţin vizitate sunt neglijate (versantii impaduriti).
Autoritatile locale au efectuat o analiza SWOT a situatiei actuale a turismului si au fost
desprinse ca puncte tari, pozitia geografica, pastrarea aspectului medieval, posibilitati de cazare
variate, imprejurimile orasului, patrimoniul arhitectural de valoare, accesibilitate auto si feroviara,
plasarea zonei industriale in afara orasului. Totodata au fost identificate si puncte slabe care tin de
nerespectarea culorilor originale ale fatadelor si cladirilor, buget local insuficient pentru renovarea
caselor proprietate de stat şi a turnurilor si zidului cetăţii, sistem de canalizare învechit care
favorizează alunecari de teren, iInsuficienta punere în valoare a patrimoniului, lipsa unui birou de
informare turistică, expunerea necorespunzătoare a lucrărilor artiştilor amatori, circulaţia
vehiculelor în cetate, lispsa unei săli de spectacole şi a unui cinematograf. In ceea ce priveste
oportunitatile in dezvoltarea centrului istoric, acestea se refera la meşteşugurile tradiţionale,
posibilităţile de realizare a unor muzee şi expoziţii în cetate, dezvoltarea legaturii cu orasele
infratite. De asemenea, exista pericolul transformarii cetatii intr-un complex de restaurante dar si
pierderea aspectului medieval prin modificarile moderne efectuate asupra fatadelor si care vor altera
caracterul de unicitate al cetatii.
In ceea ce priveste actiunile viitoare, au fost identificate ca obiective de prima urgenta in
actiunile de conservare: Turnul Cositorarilor, Turnul Cojocarilor şi Turnul Măcelarilor, Zidul
Cetăţii pe versantul nordic, inventarierea şi monitorizarea patrimoniului, păstrarea cetăţii ca zonă
locuită şi evitarea transformării ei într-un complex de hoteluri şi restaurante, diversificarea ofertei
turistice în cetate prin amenajări de expoziţii permanente de etnografie, de artă contemporană,
ornitologie, amenajarea unor săli legate de personalităţile oraşului, păstrarea aspectului arhitectural
(obloane, ţigle etc.) tradiţional al cetăţii Sighişoara şi a împrejurimilor acesteia, luând în considerare mai
multe detalii ca de exemplu: culori, tencuieli de var, porţi, ferestre, etc, unei fântâni în stil medieval,
infiinţarea unui punct de informare turistică într-un loc central, etc.
 Sibiu
Centrul istoric al Sibiului, cel mai mare sit medieval din Romania, este grupat in jurul celor 3
piete istorice si este limitat de urmele celei de-a 4 centuri de fortificatii.
Considerata centrul istoric al Sibiului, Piata Mare a fost prima data mentionata in 1411 ca piata
de cereale. Piata are o lungime maxima de 142 m, iar in latime 93 m, fiind una dintre cele mai mari din
Transilvania.Latura de sud a pietii este declarata monument arhitectural protejat de UNESCO
prin stilul arhitectural unic care este mentinut aici.
Piata Mica, prin cladirile medievale pastrate in forma originala si prin numeroasele obiective de
interes turistic care se gasesc aici, reprezinta un important punct turistic pentru orice vizitator. In evul
mediu in aceasta piata (cunoascuta in documente si sub numele de 'circulus parvus') existau casele de
locuit si atelierele mestesugarilor sibieni. Piata este legata de Piata Mare si de Piata Huet prin tuneluri
inguste si prin stradute pietruite. Piata Huet se desfasoara in jurul Catedralei Evanghelice aici
existand prima incinta de fortificatii a orasului.
In ceea ce priveste strategia autoritatilor locale privind conservarea urbana, Programul Urban
de Actiune Sibiu descrie toate masurile importante si proiectele de dezvoltare urbana din urmatorii ani
realizand diferentierea între masurile adoptate pentru centrul istoric si orasul în ansamblu, programul
pentru centrul istoric, care are ca baza proiectul de cooperare româno-german pentru reabilitarea
centrului istoric, aflat în derulare, având un grad înalt de detaliere. Aceasta planificare detaliata a
programului trebuie sa sprijine îndeosebi transpunerea obiectivelor formulate în "Carta reabilitarii
Centrului Istoric al Orasului Sibiu / Hermannstadt".
Au fost formulate totodata principalele directii de actiune:

Consultanta în domeniul reabilitarii locuintelor, constructia si oferta de noi locuinte,

consolidarea, renovarea si modernizarea cladirilor prin promovarea de initiative de
reabilitare prudente, pas cu pas si economice, care sa mentina caracterul cladirilor vechi,
implicarea cât mai larga a locuitorilor în masurile de reabilitare si modernizare o pastrarea
diversitatii sociale si demografice, crearea de locuinte care sa satisfaca si necesitatile
familiilor cu copii sau cu venituri medii, prin comasarea unor locuinte sau spatii de locuit,
îmbunatatirea conditiilor de locuit si reducerea densitatii locative prin modernizarea si
marirea spatiilor de locuit, precum si crearea de noi oferte de locuit în afara centrului
orasului, modernizarea prioritara a instalatiilor de alimentare cu apa, gaz, electricitate si a
instalatiilor sanitare în interiorul cladirilor, pastrarea libera a curtilor interioare si a
gradinilor de noi constructii si spatii de parcare, îmbunatatirea calitatii spatiului înconjurator
locuintei prin masuri de amenajare peisagistica a curtilor interioare si gradinilor. dezvoltarea
 infrastructurii de baza (apa si canalizare, salubrizare, alimentare cu gaz si electricitate) prin
reabilitarea, înlocuirea si extinderea retelelor de infrastructura tehnica în vederea evitarii unor
noi probleme constructive si pentru asigurarea alimentarii la consumul prognozat, accesul la noi
surse de finantare pentru investitiile necesare, introducerea unei metode de taxare prin care
marimea taxei este în concordanta cu volumul consumului, intensificarea eforturilor pentru
identificarea si eliminarea sparturilor din conducte, configurarea si modificarea racordurilor
casnice într-un mod care sa tina seama de caracterul orasului istoric si care sa nu influenteze
arhitectura
amenajarea spatiilor publice (mobilier urban, fortificatii, zone verzi, cladiri publice) vizand
îmbunatatirea atractivitatii orasului istoric prin amenajarea corespunzatoare a pietelor
publice si strazilor, prin folosirea unor materiale locale traditionale, prin amenajarea
spatiilor verzi existente, precum si crearea unora noi, elaborarea unui concept pentru spatiile
verzi din orasul istoric, cu formarea unui inel verde în jurul fostei fortificatii de aparare si
legatura acestuia cu pietele din orasul istoric prin spatii verzi stradale, îndepartarea traficului
motorizat si stationar din pietele si strazile care confera imaginea orasului, precum si
alocarea spatiilor publice unor functiuni specifice, cum ar fi recreere, odihna, comunicare,
comert sau cultura), protejarea copacilor stradali existenti si plantarea altora noi, deschiderea
pasajelor pietonale dintre case si dotarea cu zone verzi a centrului.
- managementul traficului prin continuarea reducerii sistematice a traficului, pentru
îmbunatatirea calitatii vietii locuitorilor si a vizitatorilor, precum si pentru întarirea
importantei orasului ca centru multifunctional, eliberarea orasului istoric de traficul greu de
tranzit si reducerea traficului sau, acolo unde este posibil, eliberarea strazilor importante din
punct de vedere arhitectural sau cultural-istoric de traficul motorizat, limitarea parcarilor din
unele zone în centrul istoric, crearea de noi oferte de parcare la intrarile în orasul istoric, pentru
descongestionarea centrului orasului, îmbunatatirea transportului în comun, precum si
construirea unei retele de cai pietonale si pentru biciclisti, amenajarea celor mai importante
strazi comerciale din centrul orasului ca zone pietonale

- diversificarea ofertei turistice prin amenajarea unui centru de informatii pentru turisti,
diversificarea ofertei de hoteluri si gastronomie în orasul istoric, tinându-se seama de criteriile
severe ale protectiei monumentelor, elaborarea unui concept detaliat de promovare a
mestesugurilor si meseriilor traditionale, precum si integrarea acestora în conceptul turistic general,
îmbunatatirea conditiilor oferite vizitatorilor, prin amenajarea de trasee turistice suplimentare, de spatii
de recreere si odihna, precum si printr-o gama larga de informatii turistice, dezvoltarea în continuare a
ofertei culturale multilaterale, mentinerea traditiilor si obiceiurilor multiculturale si multiconfesionale.

15.3. Aspecte legislative

In Romania, patrimoniul istoric este ameninţat cu deteriorarea sau distrugerea definitiva

datorită pe de o parte uzurii cauzate de trecerea timpului dar si de amploarea schimbărilor
economice şi sociale din ultimii ani, între care pot fi mentionate: schimbări în regimul de proprietate al
terenurilor şi clădirilor, statutul incert al unor cladiri istorice, instabilitatea legislativă şi diminuarea
capacităţii de aplicare a legilor, adeseori incomplete. Acestora li se adauga lipsa de educaţie şi de
informare a populatiei, reutilizarea ca material de construcţie a unor monumente istorice abandonate,
distrugerea unor clădiri istorice si construirea in locul lor a unor edificii moderne dar neintegrate
in peisajul urban. La aceasta au contribuit si lipsa de autoritate a instituţiilor abilitate in
protejarea patrimoniului istoric, neimplicirea autorităţilor locale precum si absenta comunicarii intre
organizaţiile care ar trebui să colaboreze pentru păstrarea ci conservarea patrimoniului istoric. In
acelasi timp, organizatiile non-guvernamentale au o capacitate limitata de actiune, cele mai multe
dintre acestea deruland simpozioane si actiuni sporadice ca reactie la unele initiative periculoase pentru
integritatea siturilor istorice (de exemplu, Proiectul Dracula Park a fost indelung contestat, reactiile
depasind granitele tarii). Pentru ca legislaţia să fie aplicată, ea trebuie să fie în primul rand bine
inteleasă si mediatizata dar fara implicarea autorităţilor locale, a comunităţilor locale şi a
cetăţenilor, acest demers este extrem de dificil.
Regimul constructiilor

In prezent, realizarea unor lucrari de amenajare in zonele protejate construite, care cuprind
valori de patrimoniu cultural si istoric este reglementata de Legea nr. 5/2000 privind aprobarea
Planului de amenajare a teritoriului national - Sectiunea a III-a - zone protejate. Tipurile de zone
protejate pot fi determinate de un monument istoric, un ansamblu sau sit istoric sau de o sumă de
elemente care necesită protecţie şi se constituie într-o suprafaţă protejată. Elementele construite
protejate de legislaţia română sunt, în ordinea importanţei: a) monumente istorice (- înscrise în Lista
patrimoniului mondial cultural; - propuse pentru înscriere în Lista patrimoniului mondial cultural;
-valori de patrimoniu cultural de interes naţional; - situri arheologice declarate ca zone de interes
naţional; - monumente istorice clasate în grupele A şi B (monumente, ansambluri, situri); b) zone
construite protejate (de interes national sau arheologic prioritar). După natura interesului public, aceste
zone protejate construite pot fi: - de interes naţional (dacă sunt generate de un monument istoric
clasat în grupa valorică A ("monumente istorice de valoare naţională şi universală"); - de interes local
(dacă sunt generate de un monument istoric clasat în grupa valorică B ("monumente istorice
reprezentative pentru patrimoniul cultural local"). Aceste tipuri de zone protejate se instituie prin
hotărâri ale Consiliilor Locale, având la bază documentaţii de urbanism. În cazul în care asupra unei
zone protejate, organisme internaţionale instituie (la propunerea statului român) o protecţie
internaţională, zona se poate considera de interes internaţional (ex.: UNESCO - Lista patrimoniului
mondial, natural şi cultural). Protecţia internaţională se poate institui, de asemenea, din oficiu, fără
consultarea statelor (ex.: UNESCO - Lista monumentelor în pericol).
Potrivit Planului de amenajare a teritoriului national - Sectiunea a III-a - zone protejate,
autoritatile administratiei publice locale, cu sprijinul autoritatilor publice centrale cu atributii in
domeniu, trebuie sa delimiteze, in baza unor studii de specialitate, zonele de protectie a valorilor de
patrimoniu cultural iar lucrarile necesare de cercetare, restaurare, protejare, conservare si de punere in
valoare a patrimoniului din zonele protejate de interes national se vor executa numai in baza avizelor
si aprobarilor autoritatilor administrative si forurilor stiintifice din domeniu, prevazute de lege. Aceste
lucrari vor fi cuprinse in listele de investitii anexate la bugetele locale, avand la baza documentatii
tehnico-economice elaborate si aprobate potrivit dispozitiilor legale, si se finanteaza in limita fondurilor
aprobate cu aceasta destinatie, prin legile bugetare anuale.
De asemenea, finantarea totala sau partiala a lucrarilor se poate face si de alti investitori,
persoane fizice sau persoane juridice, din donatii sau din alte fonduri alocate de organisme
internationale sau din resurse financiare obtinute in baza unor conventii bilaterale ori multilaterale, in
conditiile stabilite de lege. Pana la delimitarea prin studii de specialitate a zonelor de protectie a
patrimoniului istoric se instituie zone de protectie a monumentelor istorice, de 100 metri in
municipii si orase, de 200 metri in comune si de 500 metri in afara localitatilor.
Tot in aceasta directie se inscriu si prevederile Reglementarii tehnice privind "Metodologia de
elaborare si continutul-cadru al documentatiilor de urbanism pentru zone construite protejate (PUZ)"
ale caror obiective se refera la evidenţierea rolului acestor zone in dezvoltarea urbană, teritorială şi
regională, asigurarea continuităţii fizice, funcţionale şi spirituale a cadrului construit din localităţi şi
stimularea interesului economic şi cultural pentru utilizarea acestuia precum si la protejarea şi punerea
în valoare a monumentelor istorice, a zonelor arheologice şi a ansamblurilor arhitecturale şi
urbanistice deosebite, precum şi a contextului şi caracteristicilor care conturează semnificaţia lor
istorică. In acest sens, documentaţiile vor avea în vedere: - stabilirea direcţiilor şi priorităţilor de
dezvoltare a zonelor luate în considerare, raportate la dezvoltările localităţilor în ansamblul lor; -
reglementarea modului de utilizare a terenurilor cuprinse în perimetrele zonelor respective; - stabilirea
condiţiilor de realizare a construcţiilor şi amenajărilor urbanistice pe ariile respective.
In ceea ce priveste continutul - cadru al documentatiilor de urbanism pentru zonele
construite protejate, trebuie sa cuprinda:
1. Introducere (denumirea lucrarii, beneficiarul, proiectantul general si colaboratorii, scopul şi
obiectivele planului urbanistic);
2. Delimitarea zonei construite protejate ( justificarea iniţierii demersului de instituire a zonei
construite protejate, cadrul legislativ, studiul istoric general, delimitarea zonei construite protejate
prin stabilirea suprafeţei, studiul istoric zonal cu precizarea valorii elementelor componente, sinteza
etapelor parcurse prin stabilirea atitudinii faţă de elementele componente ale zonei.
3. Studiu urbanistic specific cu caracterizarea situatiei zonei si a relatiei dintre aceasta si ansamblul
localitatii (incadrarea in intravilanul existent, populaţie, activităţi, dotări, amenajări, echipare
tehnică, evidenţierea obiectivelor de interes public, disfuncţionalităţi şi constrângeri naturale,
construite si proiectate existente, ierarhizarea valorica a fondului arhitectural-urbanistic în funcţie
de calitatea estetico-ambientală, funcţională şi a potenţialului socio-economic, precizarea limitelor
zonei construite protejate).
1. Alte studii de fundamentare cuprinzand stabilirea funcţiunilor care pot fi înlăturate, înlocuite sau
adăugate, a condiţiilor de construire (geotehnice, de mediu natural sau de mediu construit), a
modului de construire şi a aspectelor derivate (proprietate, fiscalitate, preţuri de vânzare a
imobilelor, probleme de trafic şi aspecte conexe - pavaj, semnalizare, etc., probleme de echipări
edilitare, date demografice şi socio-economice privind evoluţia populaţiei, structura demografică şi
socio-ocupaţională, mobilitatea populaţiei, probleme de marketing si management urban)
2. Propuneri de dezvoltare zonala (protejare, conservare, punere în valoare, demolare, completare,
schimbări de utilizare pentru elemente ce tin de trama stradală, volumele construite, spaţiile libere,
rezolvări ale circulaţiilor carosabile, staţionărilor, circulaţiilor pietonale, propuneri de racordări ale
reţelelor tehnico-edilitare, bilanţ teritorial, analiza costuri-beneficii sub aspect economic şi social,
previziuni privind suportul implementării acestor propuneri - cadrul legal, instituţional, mijloacele
financiare, resursele umane).
Totodata, documentatia trebuie insotita si de un regulament privind: - natura ocupării şi
utilizării terenului (construcţii existente protejate si neprotejate, spaţii neconstruite protejate, tipuri
admise si interzise de ocupare şi utilizare, condiţionări diverse - vestigii arheologice probabile,
protecţii faţă de poluare şi alte riscuri ), - condiţii de ocupare a terenului (forma, mărimea si
dimensiunile parcelelor, implantarea construcţiilor în raport cu căile de circulaţie, înălţimea
construcţiilor, aspectul exterior al clădirilor, accese şi circulaţii, staţionări şi pavaje, echipare cu reţele
tehnico-edilitare, spaţii libere şi plantate, spaţii amenajate cu rolul de a proteja, securiza, izola zona sau
subzona faţă de vecinătăţi agresive, - posibilităţi maxime de utilizare a terenului
Protejarea monumentelor istorice
Potrivit Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice activitatile si masurile de
protejare a acestora se realizeaza in interes public. In sensul prezentei legi, monumentele istorice sunt
bunuri imobile, constructii si terenuri situate pe teritoriul Romaniei sau in afara granitelor, proprietati
ale statului roman, semnificative pentru istoria, cultura si civilizatia nationala si universala iar
protejarea acestora cuprinde un ansamblul de masuri cu caracter stiintific, juridic, administrativ,
financiar, fiscal si tehnic menite sa asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidenta,
conservarea, inclusiv paza si intretinerea, consolidarea, restaurarea, punerea in valoare a
monumentelor istorice si integrarea lor social-economica si culturala in viata colectivitatilor
locale.
Autoritatea administratiei publice centrale de specialitate este Ministerul Culturii si Cultelor care
elaboreaza strategiile si normele specifice de protejare a monumentelor istorice urmarind in acelasi
timp si aplicarea lor. Acesta colaboreaza cu institutiile de specialitate aflate in subordine, cu
administratia publica locala precum si cu proprietarii monumentelor istorice, persoane fizice sau
juridice, cu detinatorii si administratorii acestora, precum si cu institutiile publice si organizatiile
non-guvernamentale din domeniul protejarii monumentelor istorice.
Protejarea monumentelor istorice este parte componenta a strategiilor de dezvoltare durabila
economico-sociala, turistica, urbanistica si de amenajare a teritoriului, la nivel national si local iar
interventiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza si cu respectarea avizului emis de
Ministerul Culturii si Cultelor si se pot referi la: - lucrarile de cercetare, construire, extindere,
reparare, consolidare, conservare, restaurare, amenajari peisagistice, precum si orice alte lucrari care
modifica substanta sau aspectul monumentelor istorice, inclusiv reparatiile curente, lucrarile de
intretinere si iluminarea interioara si exterioara de siguranta si decorativa; - executarea de mulaje de pe
componente ale monumentelor istorice; - amplasarea definitiva sau temporara de imprejmuiri,
constructii de protectie, piese de mobilier fix, de panouri publicitare, firme, sigle sau orice fel de
insemne pe si in monumente istorice; - schimbari ale destinatiei monumentelor istorice, inclusiv
schimbarile temporare; - stramutarea monumentelor istorice; - amenajarea cailor de acces, pietonale si
carosabile, utilitati anexe, indicatoare, inclusiv in zonele de protectie a monumentelor istorice.
Referitor la lucrarile de consolidare a monumentelor istorice, acestea au loc numai de catre
experti si verificatori tehnici atestati de Ministerul Culturii si Cultelor cu respectarea cerintelor
privind calitatea lucrarilor in constructii.

Totodata, in vederea realizarii masurilor de protejare a monumentelor istorice, in cadrul

directiilor pentru cultura, culte si patrimoniul cultural national judetene, respectiv a municipiului
Bucuresti, se constituie Serviciul monumentelor istorice, incadrat cu personal specializat in
domeniu iar in cadrul corpului de control al ministrului culturii si cultelor se infiinteaza un
compartiment de control si audit, exclusiv pentru activitatea de protejare a monumentelor istorice.
Atributiile Ministerului Culturii si Cultelor precum si ale institutiilor aflate in subordine in
directia conservarii si protejarii monumentelor istorice sunt prezentate in anexa nr
 In ceea ce priveste finantarea protejarii monumentelor istorice, aceasta are ca sursa
principala bugetul de stat prin bugetele locale, precum si de proprietarii sau administratorii
monumentelor istorice ori se efectueaza prin cofinantare publica si privata. In acest sens,
autoritatile locale sunt obligate sa prevada in bugetele proprii fondurile necesare in vederea
protejarii monumentelor istorice aflate in proprietatea publica sau privata a unitatilor administrativ-
teritoriale.Dincolo de aceste reglementari, intervenţiile în zonele construite protejate trebuie să vizeze
afirmarea interesului cultural naţional prin corelarea politicilor şi strategiilor naţionale, zonale şi locale
referitoare la protecţia şi punerea în valoare a patrimoniului construit in concordanta cu exigentele
dezvoltarii durabile ale politicii generale de dezvoltare a spatiului urban avand drept suport eforturile
autorităţilor publice centrale si locale, ale agentilor economici, organismelor non- guvernamentale si nu
in ultimul rand ale locuitorilor centrelor urbane, principalii beneficiari ai efectelor economice si sociale
pozitive pe care o politica unitara, coerenta de afirmare si pastrare a identitatii culturale si istorice a
oraselor le poate genera.
 16.REPERE CONCEPTUALE ÎN ABORDAREA
COMPETITIVITATII URBANE

16.1. Cadrul conceptual de abordare a competitiei si competitivitatii urbane

16.1.1. Concepte de baza privind competitia urbana

Impactul dezvoltarilor fundamentale si rolul schimbat al orasului au determinat aparitia

competitiei urbane. Aceasta se refera la o întrecere între orase pentru atragerea de activitati
economice noi, vizitatori si locuitori cu venituri ridicate, precum si pentru ocuparea unei pozitii
favorabile în ierarhia urbana. Scopul este de a produce noi venituri pentru colectivitatea locala.
Capacitatea de a crea noi venituri este la rândul ei legata de alte aspecte de natura economica si
sociala cum ar fi: nivelul serviciilor, nivelul bazei de impozitare, infrastructura, calitatea vietii si
facilitatile de ordin educational si institutional pe care le ofera orasul.

16.1.1.1. Factorii care contribuie la cresterea competitiei urbane

Exista mai multe motive pentru care competitia dintre orase este în continua crestere:
A. Schimbarile de ordin tehnologic în domeniul transporturilor si al telecomunicatiilor

Schimbarile de ordin tehnologic realizate în domeniul transporturilor si al telecomuni -

catiilor au condus la înlaturarea, aproape în totalitate, a barierelor si constrângerilor pe care
anumite locatii le ridicau pentru demararea si desfasurarea unor activitati economice. În aceste
conditii, productia dobândeste un caracter global, iar companiile transnationale nu mai sunt
constrânse de obligatiile de natura ideologica, politica, sociala, economica, locala, regionala sau
nationala. Schimbarile în tehnologiile de productie si, legat de acestea, schimbarile în organizarea
industriala au creat noi oportunitati ce vizeaza cresterea flexibilitatii în alegerea locatiei: la nivelul
marilor firme, parti diferite ale aceluiasi proces de productie pot fi amplasate în locatii diferite,
independent una de cealalta, profitând de avantajele specifice pe care le prezinta diverse locatii,
aceasta crestere a numarului optiunilor contribuind la o mai mare libertate în alegerea acelor
amplasamente care sunt mai putin restrictive. Fuziunile si dezvoltarea rapida a companiilor
multinationale au contribuit, în egala masura, la dezvoltarea unei arene internationale a deciziilor de
investitii.
 B. Globalizarea economiei

„Recent, o noua paradigma se contureaza, si anume: formarea si dezvoltarea unei economii

globale, în care sistemul de productie si de comercializare este globalizat si unde statul nu
mai este motorul din spatele economiei, cedând în fata leadershipului corporatiilor
multinationale.
Diferitele forme ale regionalizarii si integrarii economiilor nationale (precum UE, NAFTA,
ASEAN, ADEC, CARICOM si MERCOSUR), pot fi întelese ca mecanisme prin care se
institutionalizeaza procesul de globalizare".
„Exista o mare controversa asupra semnificatiei globalizarii, a importantei, dinamicii si
impactului sau, care conduce adesea la un anume scepticism atât asupra însemnatatii, cât si a
implicatiilor ei". În orice caz, trebuie sa acceptam faptul ca, înca de la începutul ultimului deceniu,
se manifesta o accentuare a interdependentei componentelor sistemului economic, întelegând prin
aceasta consolidarea relatiilor economice, politice si institutionale dintre tari, ce conduc la
formarea sistemului global care, conform indicatiilor lui Scott, este mult diversificat.
„Factorii responsabili pentru aceasta amplificare de proportii a procesului de
globalizare au fost, printre altii, urmatorii:
• schimbarile în politicile economice si sociale care au generalizat liberalizarea marfurilor,
serviciilor si factorilor de productie;
• noile strategii în interesul corporatiilor multifunctionale care profita de noile oportunitati
de localizare aduse de deschiderea si integrarea sistemelor econo-mice;
• inovatiile în transporturi si comunicatii care faciliteaza integrarea pietelor si
internationalizarea productiei si reduce costurile de productie si de schimb"24.
Globalizarea este un fenomen vechi, asociat cu schimbul international de bunuri si
servicii si cu internationalizarea capitalului si a productiei. Totusi, trasatura care
caracterizeaza globalizarea astazi are în vedere faptul ca, internationalizarea pietelor si a
productiei este strâns legata de cresterea folosirii noilor informatii si tehnologii. Globalizarea
este consolidata gratie modelelor din ce în ce mai flexibile ale organizarii si productiei,
acordurilor de cooperare dintre firme si aliantelor strategice internationale, care sunt posibile prin
crearea retelelor globale.
Globalizarea paveaza drumul catre o noua ordine internationala si o noua diviziune
internationala a muncii.
„Globalizarea afecteaza sistemul productiv atât al regiunilor dezvoltate, cât si al celor
defavorizate si, de asemenea, orasele mari, mici si mijlocii. Îmbunatatirea productivitatii si
competitiei în orasele inovative si în regiunile urbane au fost posibile datorita adoptarii unor
moduri mai flexibile de organizare a întreprinderilor (crearea firmelor retea, subcontractarea,
externalizarea sistemelor de productie), introducerea inovatiei în metodele de productie si de
difuzare a cunostintelor, în sistemele productive locale si ameliorarea atractivitatii urbane".
În concluzie, „într-o lume globalizata din ce în ce mai puternic, exista orase si regiuni
care au de câstigat si altele care au de pierdut, în functie de mai multi factori printre care:
structura si competitivitatea sistemului lor de productie, cadrul institutional si gradul de integrare
în economia globala etc".

C. Piata monetara

Un factor important legat de efectul globalizarii este prabusirea partiala a ordinii monetare
internationale si cresterea instabilitatii monetare dupa 1980. Aceasta a fost asociata cu
„cresterea rapida a conversiilor spatiale, unde amenintarea devalorizarii a condus la dezvoltarea
strategiilor de afaceri, create cu scopul de a minimiza timpul de productie si consum" 27. Acest
factor global accentueaza importanta acumularilor de capital, în functie de specificitatile
locului si ale monedei: investitiile pe termen scurt si schimbarile rapide care se petrec la nivel
spatial, evidentiaza importanta diferentelor dintre caracteristicile urbane si traiectoriile de
dezvoltare urbana; efectul inertiei spatiale asupra investitiilor este redus semnificativ. Acest factor a
asigurat, în continuare, dezvoltarea orasului antreprenorial. Swyngedouw a sugerat ca „aceasta
competitie nestapânita între orase […] a intensificat amenintarea devalorizarii care, daca se
întâmpla, va transforma actualele zone de crestere urbana în terenurile virane ale zilei de mâine, din
punct de vedere social si economic". În timp ce instabilitatea monetara consolideaza instabilitatea
economica urbana si competitia dintre orase, asocierea devalorizarii monetare si economice, precum
si a consecintelor rezultate, doar cu activitatea antreprenoriala din orase, nu mai pare a fi în
totalitate o teorie viabila.

D. Declinul social si al mediului înconjurator

Procesul continuu de restructurare economica din lume - intensificat recent de globalizarea

economiei - a avut ca rezultat o pierdere a activitatilor economice si a locuitorilor si o crestere
a somajului în zonele urbane. Somajul apare, în special, în munca necalificata sau slab calificata
si este concentrat în centrul urban, deoarece acesta este locul unde locuieste cea mai importanta
parte a persoanelor subprivilegiate. „Centrele oraselor au devenit zone concentrate de probleme
sociale (somaj, conditii de locuire necorespunzatoare, criminalitate)".
 Declinul social al multor zone urbane duce la o segregare sociala, care implica mai departe
probleme financiare, fizice si psihologice.
În afara declinului social, zonele urbane se confrunta cu declinul mediului înconjurator.
Aceste regiuni sunt zone dens construite, cu productie industriala si mult trafic auto. De aici rezulta
probleme legate de mediul înconjurator, cum ar fi poluarea aerului, poluarea fonica, lipsa spatiului
deschis etc. Traficul intens al autovehiculelor ameninta, de asemenea, accesibilitatea oraselor.

E. Dezvoltarea durabila

Îmbunatatirea structurii economice este necesara în multe regiuni pentru a juca un rol
proeminent în economia globala. Consolidarea functionarii economice pe termen lung este posibila
doar când conditiile sociale si de mediu înconjurator se îmbunatatesc. Unul dintre cei mai
importanti factori în localizarea deciziilor privind activitatile economice de grad înalt si, de
aceea, în competitia urbana este calitatea vietii: un trai si un climat de munca atractiv, sigur,
echilibrat social. Cresterea economica pe termen lung poate fi realizata doar daca se da atentie
prezervarii mediului înconjurator si coeziunii sociale. De aceea, planificarea integrata si
formularea politicilor sunt necesare. Efectele economice, sociale si de mediu, interne si externe,
pentru proiecte de mari investitii trebuie calculate, cântarite si egalizate în interiorul strategiilor
integrate.

F. Factorii institutionali

Factorii institutionali joaca, de asemenea, un rol important în cresterea competitiei dintre orase, mai
ales în cadrul Uniunii Europene.

-Logica ce a stat la baza unei piete unice este aceea a avantajului competitiv, care implica
un nivel ridicat al mobilitatii marfurilor si un nivel scazut al mobilitatii factorilor de productie .
Orasele încearca sa exploateze propriile avantajele competitive în cursa pentru investitii.
"Odata ce piata economica europeana se va dezvolta în afara granitelor pietei unice, principiul
avantajului competitiv se va transforma în principiul avantajului absolut 29". În orice caz, aceasta
versiune idealizata asupra viitorului trebuie sa fie temperata de o viziune mai realista: mobilitatea fortei
de munca va continua sa fie mult mai putin perfecta, acolo unde forta de munca accepta un nivel mai
scazut al salariilor sau o rata înalta a somajului, fara a fi sensibila la fenomenul de migratie al fortei
de munca.Pot fi enuntate doua limite ale acestei mentineri a fortei de munca: una este migratia, iar
cealalta este reprezentata de conflictele sociale locale, care necesita si provoaca interventia
politicilor publice. Cu toate acestea, trecerea de la avantajul competitiv la avantajul absolut nu va
fi deloc usoara .În teorie, toate celelalte ramânând constante, un nivel înalt al mobilitatii factorilor
de productie va tinde sa elimine diferentele pe care avantajele competitive le confera diferitelor
orase. În practica, nu totul ramâne constant, atâta timp cât exista elemente componente ale localitatilor
care nu sunt caracterizate de mobilitate si acest lucru se întâmpla mai ales în zonele urbane. Cadrul
construit si infrastructura sunt unele dintre elementele care ramân specifice unei anumite zone pentru o
lunga perioada de timp. Mai mult decât atât, exista factori specifici unui anumit loc, cum ar fi accesul la
informatii, existenta retelelor de informatii si a fluxurilor de marfa, existenta unei industrii inovatoare
bazata pe cercetare, toate aceste constituind un anumit tip de regiuni, denumite de catre Andersson30
regiuni inovatoare, iar "elementele cadru oferite de catre acestea sunt specifice din punct de vedere
institutional, social si locational si se dezvolta ca urmare a unui ansamblu de interactiuni, fiind
caracterizate de o mare imobilitate ”. Aceste conditii necesare pentru dezvoltarea unui comportament
bazat pe creativitate, inovatie si schimbari tehnologice vor continua sa varieze de la un oras la altul.
În acest sens, avantajul competitiv va continua sa existe, chiar si în interiorul unei uniuni economice, în
domenii cum ar fi creativitatea, transferul si accesul la informatii, inovatia, schimbarile tehnologice
imateriale si infrastructura si, de aceea, dimensiunea urbana reprezinta un factor de mare importanta.
Aceasta stabilitate a unor elemente la nivelul unei locatii poate fi contrabalansata, cel putin în parte, de
o strategie bazata pe schimbari în tehnologie si în procesul de inovatie, care sa se materializeze în
echipamentul achizitionat sau capitalul importat.

-Mediul cultural, social, ideologic si cel politic pot afecta dezvoltarea structurii industriale
si potentialul de inovare al localitatilor. Acesti factori sunt totodata relativ imobili, asa cum poate
fi considerata si aparitia simultana a unor anumite tipuri de relatii sociale si politice, într-un anumit
context ideologic si cultural, care pot avea efecte pozitive sau negative asupra dezvoltarii
economice. Principalul motiv pentru care acesti factori depasesc un anumit spatiu este
reprezentat de necesitatea producerii lor în mod simultan, în timp si spatiu, în scopul crearii unui
efect pozitiv; acesta este efectul de sinerg ie care nu poate fi creat cu usurinta în alta locatie.
Aceasta teorie a fost dezvoltata de catre Asheim32 care a relationat factorii socio-economici, socio-
culturali, politici si institutionali de capacitatea tehnologica si inovativa. El prezinta un cadru
teoretic care poate fi folosit pentru analiza interdependentelor ce se pot manifesta la nivelul unui
anumit spatiu, aplicând aceasta teorie pentru a analiza regiunile industriale. Dar aceasta teorie poate fi
aplicata la fel de bine si oraselor, poate chiar mai mult decât zonelor industriale.

- Avantajele unei uniuni economice depind în mare masura de gradul de mobilitate al

factorilor de productie, în special de mobilitatea fortei de munca. Cresterea mobilitatii
factorilor de productie va crea un mediu economic instabil, care va influenta avantajul economic al
oraselor. Variabilitatea tot mai mare va încuraja comportamentul antreprenorial al oraselor:
ele se vor implica direct în mediul concurential. Aceasta abordare ne ajuta sa explicam aparitia
parteneriatelor public-private, care urmaresc diagnosticarea mediului si identificarea
unor solutii pentru problemele pe care le ridica existenta unui mediu instabil.

- Un alt factor institutional este reprezentat de supravegherea sau interventia statului în

relatiile dintre orase si regiuni. "Competentele sunt transferate treptat de la nivel national la nivel
regional si local creând, în acest fel, o diferentiere în furnizarea serviciilor publice si în
reglementarea activitatii economice, conducând la cresterea competitiei dintre orase". Nivelul
local de actiune devine tot mai distinctiv si tocmai aceste diferentieri sunt cele care conteaza pentru
investitori. Swyngedouw a identificat cinci mecanisme de diferentiere locala cu rol reglator:

• capital -forta de mun ca;

• reglementarile în domenii ca: sanatatea, siguranta, securitatea muncii si salarizarea;
• sistemul de pensii si sistemul de asigurari;
• gradul de autonomie financiara al colectivitatilor locale;
• privatizarea unor servicii furnizate anterior de catre s ectorul public.

- Odata cu dezvoltarea conceptului de integrare europeana, unele orase accepta un rol de

poarta de legatura între sistemele urbane nationale si sistemele regionale, creând o legatura
întreacestea la nivel international. Aceasta caracteristica reprezinta, pentru orasele în cauza,
propriul avantaj competitiv. Orasele mari, de obicei capitalele, reprezinta cai de acces
multifunctionale, în timp ce orasele mici pot dobândi acest rol numai la nivelul unor sectoare
nationale specifice sau la nivelul anumitor retele de comunicare, transport etc. Odata ce aceste retele
se extind, dobândind un caracter international, functiile îndeplinite de aceste orase vor fi
modificate si, astfel, avantajul competitiv va disparea.
Competitia dintre orasele europene este polistratificata si complexa. Orasele de importanta
mondiala, cum sunt Londra si Parisul, concureaza la un singur nivel; alte orase mai mici concureaza
în anumite sectoare, definite din ce în ce mai mult prin dotarile lor intangibile. În 1990, Camagni
sustinea faptul ca obtinerea succesului într-o competitie urbana este legata de dezvoltarea
filierelor specifice unui anumit sector de activitate si anume acela care confera orasului în
cauza avantajul competitiv. Aceasta va consolida avantajul competitiv urban, dar, în acelasi timp,
va crea o permanenta inflexibilitate, care va avea efecte negative asupra unui sistem de productie aflat
 în continua schimbare. Trebuie reamintit faptul ca, în ciuda interesului crescut fata de astfel de
probleme, cum ar fi inovatia si creativitatea, multiplicatorul veniturilor si cel al ocuparii, strâns
legate de conexiunile interurbane si intraurbane, continua sa joace un rol foarte important în
procesul de obtinere a veniturilor în orase.

16.1.1.2. Competitia si succesul urban

Competitia presupune existenta învingatorilor si învinsilor, dar ce înseamna în acest

context un oras învingator? Argumentarile aduse acestei întrebari au sugerat faptul ca succesul este,
în primul rând si mai ales, asigurat de capacitatea orasului de a genera venituri. Dar si în
lumina acestei explicatii, notiunea de competitie dintre orase nu este elucidata complet, existând
unele probleme.
- În primul rând, se pune întrebarea daca orasul este într-adevar o entitate aflata efectiv în
competitie, sau aceasta concurenta se manifesta doar între un grup de actori urbani, între care
exista, probabil, conflicte de interese si care sustin aceasta lupta competitionala; în ce masura
poate un oras sa-si influenteze propriile sanse de obtinere a succesului?
- În al doilea rând, succesul dobândit ca urmare a cresterii capacitatii de generare a
veniturilor presupune stabilitate pe o perioada mai lunga de timp în care aceasta tendinta de
crestere a veniturilor sa fie constanta.
- În al treilea rând, este evident faptul ca nu ne aflam în prezenta unui joc cu suma zero, în care
nu exista avantaje de nici o parte, sau în care nici una din parti nu are nimic de pierdut; fiecare oras,
parte a unei retele de orase, are posibilitatea de a beneficia de pe urma acestei competitii, ceea ce
înseamna ca orasele concureaza având în vedere mai mult ratele relative ale nivelului
veniturilor, decât ratele absolute ale nivelului veniturilor.
- În al patrulea rând, factorul care relationeaza atât capacitatea de generare a veniturilor, cât
si stabilitatea acestora este reprezentat de putere si, în primul rând, de puterea de decizie si de
capacitatea de a determina comportamentul altor actori. Orasele învingatoare sunt orase
puternice, dar puterea fiecarui oras este foarte dificil de masurat.
- În al cincilea rând, se are în vedere faptul ca, fiecare oras este amplasat într-un sistem de
orase, iar capacitatea de generare a veniturilor nu produce efecte numai la nivelul ariei
administrative a localitatii în cauza, ci aceste efecte, indirecte sau induse, produc un efect de
difuziune, în mod diferit, la nivelul ariilor învecinate.
- În al saselea rând, capacitatea de sporire a veniturilor implica si cresterea capacitatii de
creare a locurilor de munca, dar acest lucru nu este neaparat necesar, atâta timp cât procesul
continuu de inovatie are ca rezultat o cerere mai mica de forta de munca. Daca productia totala a
orasului creste mai repede decât productivitatea, gradul de ocupare va creste, iar în conditii
contrare va cunoaste o diminuare.

Se poate afirma ca succesul unui oras, exprimat ca fiind capacitatea de generare a

veniturilor, nu îmbunatateste, în mod necesar, calitatea vietii locuitorilor sai. Exista si alte
dimensiuni ale succesului care implica, printre altele, probleme legate de distributia veniturilor,
externalitatile negative produse ca urmare a cresterii capacitatii de generare a veniturilor, precum si
succesul înregistrat în acest context de autoritatile locale privite ca o unitate economica.
Cresterea capacitatii de generarea a veniturilor, este o conditie necesara, dar nu suficienta
pentru asigurarea succesului competitional.
Capacitatea de generare a veniturilor pe termen lung si gradul de stabilitate al acesteia sunt
factorii care determina succesul competitional al unui oras în cadrul unui sistem de orase. Acest fapt
presupune ca orasul este vazut ca un actor, în cadrul unui sistem de productie, pentru ca poate
influenta dezvoltarea sistemului de productie si este, la rândul sau, influentat de dezvoltarea sistemului.
Evaluarea succesului atins de catre orase implica, totodata, capacitatea orasului de a
previziona directiile viitoare de dezvoltare ale sistemului de productie si abilitatea de
interactiune, de urmarire a acestor directii. Exista putine puncte de vedere comune asupra
directiilor viitoare de dezvoltare, ce au la baza mai multe motive, dintre care cel mai important
este acela ca, directiile de dezvoltare propuse depind de interactiunile care au loc la nivelul
schimbului de informatii, tehnologiilor si formelor organizationale. Acesti factori au evolutii putin
previzibile, fiind numeroase modificarile care pot interveni, iar prezicerea modului de evolutie al
acestora si, mai ales, impactul pe care interactiunea dintre ei îl va avea asupra directiilor viitoare de
dezvoltare este cu mult mai greu de prevazut.

În timp ce mecanismele cauzale care conduc la obtinerea succesului unui oras sunt tot mai greu
de identificat, se observa obtinerea unui consens în ceea ce priveste corelatiile dintre elemente
diverse, pe care acest succes le presupune. Un oras prosper este cel care îndeplineste o parte sau
toate caracteristicile urmatoare:

• Structura sectoriala. „Schimbarile care au avut loc în societatea vestica, atât în domeniul
productiei, cât si al ocuparii, trecându-se de la sectorul industrial la cel al serviciilor, sunt mult mai
vizibile în cazul ariilor urbane"35.

• Tipul activitatilor din sectorul tertiar. În cadrul sectorului serviciilor, cresterea valorii
adaugate creata de asa-numitele subsectoare, cum este cazul serviciilor financiare si a celor de
 consultanta, reprezinta un indicator al prosperitatii orasului. "Cresterea numarului serviciilor
destinate producatorilor este legata de dezvoltarea unor sisteme de productie flexibile" 36 si de
aparitia de noi tehnologii, în mod special, în domeniul tehnologiei comunicatiilor. Acestea au o
vizibila orientare urbana.

• Schimbarile în domeniul tehnologic si cel al inovarii. Procesul de inovatie si, în mod

particular, produsul acestui proces se confrunta cu mari diferente de la o regiune la alta. Totodata,
acest proces reprezinta o importanta componenta urbana, datorita costului scazut al
tranzactiilor si al externalitatilor pozitive rezultate în urma acestui proces, cu impact asupra
firmelor mici si mijlocii care activeaza în acest domeniu.
În 1986, Amin si Goddard au evidentiat faptul ca rolul oraselor de provincie este în
crestere, acestea fiind vazute ca noi centre inovationale.
Inovatia este strâns legata de schimbarile tehnologice si de expansiunea firmelor de înalta
tehnologie în zonele urbane. În mod fundamental, inovatia depinde de accesul la informatii si la
cunostinte, acestea fiind disponibile cu prioritate în mediul urban. Orasele prospere sunt
caracterizate de o activitate mai intensa în domeniul inovarii si au o rata de crestere economica în
industria de înalta tehnologie mai ridicata decât orasele mai putin prospere, iar rata medie a
contributiei acestor firme de înalta tehnologie la crearea de noi locuri de munca, precum si cresterea
procentuala a cifrei de afaceri sunt superioare celorlalte tipuri de firme.

• Puterea de decizie. Schimbarile care au avut loc în procesul de organizare a productiei, de

cele mai multe ori, s-au produs ca urmare a repartitiei spatiale si functionale a procesului de
productie. În 1984, Massey a demonstrat ca decizia, managementul strategic si alte functii
similare au tendinta de a fi localizate în ariile urbane importante, în timp ce functiile de
rutina ale productiei sunt localizate în ariile periferice, iar functiile specializate ale
productiei sunt localizate în zone industriale traditionale. "Concentrarea puterii de decizie în
ariile urbane pare a fi un indicator al succesului". Desigur aceasta afirmatie este legata de faptul ca,
pentru firmele mari sau multinationale, partea din valoarea adaugata creata, care se regaseste în
profitul lor, este atribuita de cele mai multe ori zonelor în care sunt amplasate sediile centrale.

• Productia bazata pe accesul la cunostinte. Strâns legat de procesul de inovatie este faptul
ca, "localitatile cu acces superior la informatii si cunostinte de specialitate vor juca pe viitor
un rol important în procesul de generare a veniturilor".

• În 1992, Pugela demonstrat atât important dotarilor cu capital uman, pentru a argumenta
diferentele dintre ratele nationale de crestere
economica, cât si interactiunile dintre aceste variabile si cheltuielile pentru cercetare si dezvoltare.
Munca de înalta calificare confera o putere de piata considerabila si presupune satisfacerea unor
nevoi specifice, ce au în vedere anumite aspiratii, o anumita calitate a mediului si a serviciilor.
Orasele prospere sunt acelea care au capacitatea de a raspunde acestor nevoi

• Structura claselor sociale. Schimbarile în sistemul de productie, mentionate anterior, sunt

legate de schimbarile în structura claselor sociale în cadrul zonelor urbane. Se pare ca exista o
traditie în societatea vestica privind modificarile în structura fortei de munca. Se remarca un
fenomen de polarizare sociala în crestere, bazat pe relatia dintre nivelul calificarii si functiile
postului, care se manifesta între personalul tehnic o-administrativ si cel necalificat. Grupul
muncitorilor calificati este în scadere, atât în termeni relativi, cât si absoluti, în mare parte datorita
faptului ca o parte a sarcinilor îndeplinite de catre acestia sunt preluate de catre mijloacele
automatizate de productie. Acest fapt are o serie de consecinte:
- se observa o crestere rapida a clasei de mijloc, astfel ca în orasele prospere are loc o
extindere spectaculoasa a acestei clase sociale, preocupata, în principal, de cresterea nivelului
de calificare;
- numarul persoanelor necalificate si a celor marginalizate social este în crestere; acest fapt este
legat de schimbarile în structura calificarii fortei de munca, diminuarea sau desfiintarea unor locuri
de munca ocupate în industrie, schimbari ale pietei imobiliare si în localizarea grupurilor
marginalizate, cum ar fi imigrantii.
• Managementul conflictelor. Ca urmare a schimbarilor economice si sociale, au aparut
conflicte si tensiuni sociale în cadrul orasului, manifestându-se sub forma aparitiei si cresterii
consumului de droguri si de alcool, a manifestatiilor, precum si a cresterii nivelului
criminalitatii. Managementul adecvat al acestor conflicte reprezinta un criteriu al succesului,
ce implica solutii alternative care trebuie concepute atât la nivel specific, prin politici într-un
anumit domeniu, cât si la nivel general, prin gasirea unor solutii ce au în vedere redistributia
pe scara larga a veniturilor. În mod clar, gradul de aprovizionare al menaj elor, calitatea vietii,
joaca un rol important în asigurarea prosperitatii unui oras.

• Confortul, mediul înconjurator si alte valori non-materiale. Ca urmare a cresterii

ponderii clasei mijlocii în cadrul oraselor si, totodata, cresterii nivelului relativ al bunastarii, se
remarca o crestere a importantei valorilor non-materiale în cadrul societatilor europene.

• În contextul urban, aceasta crestere este reflectata în sporirea cererii, exprimata de catre
populatia apartinând clasei mijlocii, pentru un confort superior, un mediu ecologic si servicii
culturale si de recreere de înalta calitate. Acesta este unul dintre motivele pentru care "gradul de
acces la arta si cultura a devenit unul dintre indicatorii principali ai prosperitatii orasului, legata, la
rândul ei, de dezvoltarea unui mediu economico -cultural competitiv".

• Externalitatile negative. Nivelul mai ridicat al veniturilor este posibil ca urmare a cresterii
productiei, conducând la cresterea consumului pentru bunuri provenind din activitatea de productie,
al proprietarilor de automobile, cresterea numarului deplasarilor si, totodata, al cererii tot mai mari
pentru surse de energie. Aceasta crestere a productiei si consumului duce la aparitia
externalitatilor negative unde costurile marginale individuale nu mai sunt egale cu costurile
marginale sociale. În cazul oraselor, congestia si poluarea sunt doua tipuri de externalitati
negative. Orasele prospere pot fi apreciate ca fiind cele în care egalitatea dintre costul
marginal individual si cel marginal social este restabilita; ele se confrunta mai putin cu
problema congestiilor si cea a poluarii ceea ce, în termeni economici, înseamna ca sunt mai
eficiente.

• Legaturile cu exteriorul. Internationalizarea sistemului de productie conduce la cresterea

exporturilor si a intensitatii transportului international, în timp ce ameliorarea sistemului
de comunicatii si transport conduc la cresterea competitiei între ariile urbane. Acesta constituie
unul din indicatorii gradului de prosperitate al unui oras: gradul în care orasul este legat de exterior,
prin diverse mijloace, grad ce poate fi exprimat prin mai multi indicatori, cum ar fi fluxul de
pasageri, numarul si frecventa deplasarilor, schimbul de informatii, atât pe cale rutiera, cât si
aeriana, dezvoltarea retelelor de comunicatii si a aliantelor strategice. Nivelul si caracteristicile
relatiilor externe reprezinta indicatori clari ai succesului.

• Nivelul veniturilor si gradul de ocupare. Unul dintre rezultatele procesului descris mai sus
este ca, în general, orasele prospere vor avea un nivel al produsului intern brut pe locuitor
ridicat. Venitul disponibil este un indicator mai putin elocvent, pentru ca, în multe tari, se practica
o politica interregionala puternica de redistributie a veniturilor. Asa cum s-a mentionat mai sus,
aceasta implica o crestere a gradului de ocupare, desi nu este absolut necesar în toate cazurile. De
exemplu, o parte a sectorului tertiar cunoaste o crestere importanta a nivelului productivitatii,
micsorând, în acelasi timp, numarul angajatilor. În mod clar acest lucru va afecta gradul de ocupare
al locuitorilor. Cresterea veniturilor implica, de asemenea, cresterea bazei de impozitare, dar si
dezvoltarea infrastructurii si îmbunatatirea calitatii serviciilor publice.

16.1.2. Elemente definitorii ale competitivitatii urbane

Competitivitatea urbana reprezinta capacitatea zonelor urbane de a produce si vinde o gama

variata de produse (bunuri si servicii), capabile sa produca valoare adaugata (nu neaparat la cel mai
scazut pret) în comparatie cu produsele asemanatoare ale altor zone urbane.
Produsele care nu fac obiectul comertului (de exemplu, serviciile locale) sunt incluse, de
asemenea, în ecuatia competitivitatii. O economie urbana, care produce bunuri si servicii pentru
populatia locala la o valoare mai mare decât pretul relativ al acestora, sustine industria exportatoare a
orasului, conduce la cresterea competitivitatii si, în mod direct, la cresterea calitatii vietii si a
standardului de viata al populatiei rezidente în acea zona urbana.

Unii economisti, precum Krugmann, sustin teoria conform careia competitivitatea reprezinta
numai atributul companiilor economice independente si nu al oraselor, regiunilor sau statelor.
Competitia exista exclusiv numai între cei implicati în fenomen si care, fiind autonomi, respecta o
structura bine definita de obiective. Deci nu orasul în sine se afla în competitie: el poate fi definit
drept competitiv când gazduieste mai multe companii competitive. Competitivitatea urbana
reprezinta suma competitivitatii antreprenoriale dintr-o arie specifica, fiind masurata prin factorii
cantitativi, precum valoarea bruta adaugata.
Noua economie politica impune un mod de abordare diferit: împreuna cu cresterea numarului de
companii mai flexibile si mai mobile care contribuie la performanta economica si bunastarea unui
oras, competitivitatea orasului reprezinta în primul rând efortul depus pentru pozitionarea regiunii
respective în cel mai atractiv mod posibil. În circumstantele date, daca orasele urmeaza sa obtina
avantaje competitive ele trebuie sa-si surclaseze competitorii în lupta dusa pentru atragerea de
investitii în sectoarele de conducere ale noii economii globalizate. În aceste conditii, presiunea
competitiei urbane creste îndeosebi pentru urmatoarele tipuri de orase:
• Capitalele si principalele orase sunt expuse în mod accentuat competitiei globale. Aceasta
chiar promoveaza o mai puternica competitie între centrele nationale care au avut un cvasi-monopol
pentru sectoarele de productie si domeniile de competitivitate la nivel national. Cerinta actuala,
impusa acestora, este cea de a realiza si spori competitivitatea ca si orase antreprenoriale.
• Orasele cu caracter special din regiunile învecinate fostelor granite confruntate cu
transformari considerabile - disparitia barierelor si protectiilor - asemeni disparitiei granitelor. Pe
masura ce zona înconjuratoare a orasului, dependenta economic de acesta, se extinde se întrevad
noi posibilitati de dezvoltare. Globalizarea aduce sansa specializarii într-un domeniu specific de
activitate, dar poate provoca pierderea unui numar sporit de activitati economice în competitia cu
alte orase.
Înfruntând aceasta presiune sporita indusa de competitia oraselor, conceptia si îmbunatatirea
competitivitatii urbane au început sa joace un rol crucial în politica urbana a ultimilor ani. Orasul
antreprenorial se evidentiaza ca un oras proactiv, care este în masura sa mobilizeze resursele locale,
socio-politice si economice într-un cadru institutional coerent pentru dezvoltarea si sustinerea pe
termen lung a unei strategii economice de dezvoltare clare.

În opinia mea, competitivitatea reprezinta abilitatea unei economii de a atrage si mentine firme
cu actiuni stabile sau în crestere pe piata bursiera angajate într-o activitate, mentinând în acelasi
timp un standard stabil sau crescut de viata pentru cei care participa la ea.
Competitivitatea oraselor nu are de-a face doar cu venitul obtinut de firme, ci si cu modul în
care acest venit se împarte la rezidenti.
Competitivitatea este diferita de competitie. Competitia reprezinta un scor de zero la unu în
care daca un oras câstiga altul pierde. Prin contrast, toate orasele îsi pot mari competitivitatea în
acelasi timp astfel încât toate orasele si economia nationala pot creste si pot avea beneficii simultan.

16.1.3. Evaluarea competitivitatii zonelor urbane

Multe studii au aratat ca "zonele urbane sunt expuse din ce în ce mai mult fortelor globale,
pe masura ce statele sunt mai deschise schimburilor comerciale si de capital". Aceste realitati
reprezinta atât o amenintare - deoarece conditiile pietei si investitiile se schimba foarte repede si
expun orasele la un potential impact economic negativ - cât si o oportunitate - orasele au o marja
mai mare de manevra pentru a-si dezvolta propriile strategii ale competitivitatii si a accede la
pietele mondiale, în special la piata muncii si a capitalului.
Dar zonele urbane nu controleaza decât o parte din factorii care determina competitivitatea:
cadrul politic national, conditiile socio-economice (de exemplu, sistemul national de taxe,
dezvoltarea resurselor umane, tarifarea, macroeconomia, provocarile industriale), stabilitatea
politica nationala . Cu toate acestea, în multe tari, factorii nationali si-au redus importanta datorita
fortelor globale (liberalizarea comertului nu mai pune accentul pe politica de tarifare) sau
schimburilor interne (descentralizarea poate determina diminuarea responsabilitatii pentru anumiti
factori critici care determina competitivitatea, ca de exemplu pregatirea personalului tehnic la nivel
local).
Zonele urbane (prin administratia publica locala, parteneriatul public-privat sau sectoarele
private locale) au o influenta considerabila asupra infrastructurii locale si a gradului de
accesibilitate a acesteia. În multe zone urbane, alte functii importante ale competitivitatii, aflate
înainte sub control central (de exemplu, pregatirea tehnica, managementul aeroporturilor) sunt
controlate acum de catre actorii locali.
Aspectele mentionate mai sus demonstreaza ca este necesara acum mai mult decât oricând
 întarirea competentelor de la nivel local (atât din punct de vedere institutional, cât si tehnic) pentru
a implementa politici care sa determine cresterea competitivitatii si evaluarea fiabila a acesteia. Din
nefericire, majoritatea zonelor urbane care se afla într-un proces de dezvoltare nu au elaborat - nici
la nivel formal si nici la cel informal - proceduri pentru evaluarea competitivitatii si nici nu
actioneaza într-o maniera strategica si coordonata bazata pe informatiile oferite de catre acest
proces. Chiar daca toate zonele urbane în dezvoltare se bucura de anumite forme ale avantajului
competitiv, acesta nu este întotdeauna bine înteles de catre actorii locali. În acest context, se
impune o schimbare a relatiei care exista între nivelul national si cel local si transferarea
responsabilitatilor de la nivelul central catre cele locale, însa trebuie revizuite si modurile în care se
realizeaza procesul de evaluare.
- În primul rând, la nivel global, se observa o tendinta de dezindustrializare a marilor orase,
pe masura ce acestea se orienteaza tot mai mult spre activitatile de servicii (în special financiare,
de afaceri, turism, servicii destinate beneficiarilor), fapt care impune o schimbare a modurilor de
evaluare.
- În al doilea rând, schimbarea - atât în domeniul manufacturier, cât si în servicii - a devenit
din ce în ce mai rapida, ceea ce înseamna ca actuala structura a activitatii economice si de
ocupare a fortei de munca nu va putea sustine în viitor, în aceeasi masura, avantajul competitiv.
De exemplu, acum câtiva ani, Silicon Valley era cunoscuta pentru productia de computere si nu
pentru cea de semi-conductori; în prezent, economia orasului se bazeaza pe aceste roluri si de
aceea regiunea a devenit centrul tehnologic al Internetului. Dar si orasele în dezvoltare se schimba
rapid. Bangkok (Thailanda) era cunoscut pentru textile, încaltaminte si alte produse înrudite; acum,
Regiunea Extinsa Bangkok a devenit „cartierul" productiei de automobile din Asia de Sud Est.

Pentru a putea evalua competitivitatea, este necesar ca analiza sa se concentreze atât asupra
activitatilor (de exemplu, finante, turism, productia de computere, rolul sectorului tertiar), cât si
asupra locului.
- Asupra activitatilor, pentru ca, prin ele, orasul concureaza în lumea reala (de exemplu,
Hong Kong si Singapore concureaza în domeniul finantelor, Bangkok si Kuala Lumpur în
productia de automobile etc.).
- Asupra spatiului, pentru ca resursele care nu fac obiectul schimbului (de exemplu, factorul
uman, resursele naturale si mediile institutionale) sunt foarte importante pentru localizarea,
extinderea sau reducerea activitatilor.
 Capacitatea de a atrage investitii straine directe se poate realiza în mai multe feluri

Ea poate avea ca rezultat:

• o dependenta periculoasa a industriei, manifestata prin mentinerea constanta a lantului
valorii, lasând posibilitatea de a cauta forta de munca mai ieftina în alta parte;Pe de alta
parte, un proces bazat pe sinergie poate contribui la stabilirea unor parteneriate între
firme, administratia locala si institutii de asistenta (de exemplu, scoli tehnice,
organizatii industriale) pentru a creste valoarea economica a zonei, pentru realizarea
comp etitiei pe piata fortei de munca si pentru a transforma comunitatea într-un
actor activ.
Un alt aspect complex al evaluarii competitivitatii îl reprezinta varietatea modalitatilor de a
reusi/ esua, chiar daca exista un set initial de factori similari. De exemplu, revitalizarea zonei
Singapore s-a bazat pe investitii directe ale companiilor multinationale (si înca se sprijina pe
acestea), în timp ce Seul si Taipei (bazate pe politici nationale si consens) au evitat sa apeleze la
investitiile straine, dar toate cele trei regiuni urbane s-au bucurat de o stare economica buna.

16.1.3.1. Tipuri si metode de evaluare a competitivitatii urbane

A. Tipuri de evaluare a competitivitatii urbane

Figura nr. 16.4.prezinta cele patru tipuri de evaluare ale competitivitatii urbane:
• Structura economica reprezinta, în mod traditional, factorul cel mai important al
evaluarii
competitivitatii, elementele cheie analizate cel mai frecvent fiind pozitia economica,
productivitatea, output-ul si valoarea adaugata, precum si investitiile straine si nationale.
• Dotarile teritoriale se refera la produsele care nu sunt supuse vânzarii, asociate unui
spatiu dat, ca de exemplu localizarea, infrastructura, resursele naturale, confortul, costul vietii,
afacerile si imaginea regiunii urbane.
• Resursele umane se refera la gradul de specializare, disponibilitatea si costurile salariale
pe care factorul uman le implica. A devenit din ce în ce mai clar faptul ca valoarea resurselor
umane este strâns legata de mediul în care se afla, asa cum aceeasi planta va creste diferit în functie
de soluri diferite. Resursele umane sunt factorul care determina extinderea activitatilor care pot
influenta ascendent lantul valorii. Dezvoltarea resurselor umane trebuie sa se suprapuna economiei
în procesul dezvoltarii daca se vrea ca acestea sa reprezinte evaluarea competitivitatii. Calitatea
 pregatirii este la fel de importanta ca si numarul de absolventi.
• Mediul institutional si cultural se refera la cultura afacerilor, cadrul guvernarii si al
politicilor, precum si la aspectele referitoare la comportamentele colective. Este foarte clar
faptul a dezvoltarea si competitivitatea sunt rezultatele lucrului în echipa, iar, pe de alta parte,
acestea reeaza capital social.

Figura nr. 16.3. - Tipuri de evaluare

B. Metode de evaluare a competitivitatii urbane

Trei metode de evaluare sunt prezentate în continuare, si anume:

• economia regionala;
• benchmarkingul;
• analiza SWOT.

o Economia regionala

Economia regionala este metoda care a dominat, în mod traditional, evaluarea

competitivitatii zonelor urbane. Economia regionala se concentreaza asupra analizei
cantitative a economiei unui oras. Variabilele cheie în analiza economiei regionale sunt
structura economica si costurile de productie în diferite localizari, cu accent pe costurile de transport
si ale fortei de munca.

Avantajele utilizarii acestei metode:

• În primul rând, aceasta tehnica se utilizeaza în evaluarea competitivitatii pentru industriile
traditionale (de exemplu, industria otelului, în care produsele sunt asemanatoare, ceea ce înseamna
ca diferentele în cost sunt foarte importante în adoptarea deciziilor de localizare). De asemenea,
setul de tehnici referitoare la economia regionala sunt de ajutor în evaluarea competitivitatii în
cazul industriilor care folosesc munca intensiva (de exemplu, industria aparaturii, pentru care
costul fortei de munca joaca un rol foarte important). Tehnica identifica ariile în care o zona
urbana beneficiaza de avantaj competitiv în termeni economici (cu referire în special de cost).
• În al doilea rând, apelând la aceasta analiza, se pot identifica ariile în care este necesar
factorul pret.

Dezavantajele au în vedere trei aspecte legate de aceasta tehnica. Ea:

• tinde sa puna mai mult accentul pe costurile de productie si distributie decât pe factorii
eminamente competitivi în conditiile globalizarii, inovatiei si flexibilitatii;
• ignora anumiti factori importanti, cum ar fi stabilitatea politica, politicile economice si
productivitatea muncii;
• utilizeaza date care nu includ activitatile/contributiile sectorului tertiar, ceea ce face ca
aceasta metoda sa nu poata fi utilizata în orasele mici, nou - aparute.

& Benchmarkingul

Spre deosebire de metoda economiei regionale (care identifica seturi ideale sau optime de
activitati) benchmarkingul se bazeaza pe identificarea oraselor compara-bile considerate
mentori. Dificultatea tehnicii rezulta din necesitatea de a identifica acele orase care sunt cele mai
potrivite pentru a fi considerate modele, ceea ce necesita formularea unei viziuni sau a unei
imagini a viitorului dorit pentru orasele supuse evaluarii. Este foarte importanta identificarea acelor
orase-mentor care stimuleaza dezvoltarea si nu a acelora a caror traiectorie de dezvoltare este atât de
îndepartata încât nici nu pot oferi o tinta rezonabila si nici nu pot oferi o directie viabila.
Procesul de benchmarking presupune :
• o focalizare asupra obiectivelor, scopurilor, indicatorilor si rezultatelor;
• dezvoltarea indicatorilor care masoara progresul pentru atingerea starii dorite;
• stabilirea unei legaturi între performanta si benchmarking;
• identificarea factorilor care determina performanta;
• asistenta în deciziile de programare si alocare.
Avantajele acestei abordari au în vedere:

• dinamismul (orasele-mentor se afla într-un continuu proces de schimbare). Acest

dinamism este relevant în conditiile în care economia globala se schimba foarte rapid;
• încurajarea abordarilor vizionare;
• monitorizarea performantelor.
 Abordarea îsi dovedeste utilitatea si în cazul alocarii resurselor la modul general si al
monitorizarii rezultatelor efective ale initiativelor si în ajutorul dat definirii a ceea ce înseamna sa
fii competitiv.
Punctul sau slab este atentia insuficienta acordata identificarii mijloacelor pentru
atingerea rezultatelor dorite, altele decât observarea relatiilor între care exista legaturi cauzale
(ce sunt greu de identificat) între politici, comportamente si rezultatele oraselor-mentor.

• Analiza SWOT

Analiza SWOT este utilizata frecvent în contextul planificarii strategice. Ea presupune:

• identificarea si evaluarea punctelor forte si slabe ale sistemul urban existent;
• identificarea si evaluarea oportunitatilor si amenintarilor nationale, regionale si globale;
• monitorizarea schimbarilor aparute în conditiile prezentate anterior.

Analiza SWOT este perceputa mai mult ca o activitate realizata în mod frecvent de catre
companiile de consultanta. Însa, analiza SWOT este mult mai eficienta atunci când este abordata
ca un proces autonom.

Avantajele analizei:
• aceasta nu pleaca de la obiective fixe, ci încurajeaza modul de gândire la nivel
global/dincolo de cadrul dat;
• utilizeaza mai multe tipuri de informatii, ca de exemplu rapoartele media, rezultatele
obtinute în urma discutiilor cu reprezentantii grupurilor tinta si a interviurilor de informare,
dar si date conventionale economico-sociale secundare.

Dezavantajul abordarii îl constituie faptul ca este mai mult o abordare empirica decât una
stiintifica, calitatea rezultatelor depinzând considerabil de cei care realizeaza analiza.

16.1.3.2. Etapele procesului de evaluare a competitivitatii urbane

Exista mai multi pasi pentru determinarea competitivitatii urbane (tabelul nr. 16.6).
Procesul încorporeaza o analiza a zonei urbane si dezvolta o strategie a competitivitatii bazata pe
aceasta evaluare.
 Tabelul nr. 16.6. -Pasii care trebuie parcursi pentru determinarea competitivitatii urbane

PASUL 1 • Determinarea problemelor si aspectelor relevante legate

PASUL 2 •de competitivitate

Organizarea de• grupuri
Exista undeobiectiv
lucru alcu
competitivitatii?
principalii actori
economici în legatura cu competitivitatea orasului (optional) •
PASUL 3 • Elaborarea unor modele de analiza a structurii economice,
specializarii, fortei de munca, investitiilor • Utilizarea unor date
secundare • Stabilirea termenelor • Revederea unor rapoarte despre
PASUL 4 •sectorul
Identificarea
tertiar unor orase comparabile în vederea realizarii
PASUL 5 • Elaborarea unor analize asupra înzestrarilor locale (de exemplu,
PASUL 6 •locatie, infrastructura)
Identificarea • puterii
pilonilor Comparatii cu orasele
economice competitive
(specializare, clustere)
PASUL 7 • Evaluarea aspectelor externe care afecteaza orasul:
oportunitati si amenintari • Formularea unor scenarii
PASUL 8 • Evaluarea punctelor forte si slabe (la nivel intern) • Stabilirea
retelelor de forta de munca, de institutii, de sustinatori • Identificarea
instrumentele pe care le controleaza orasul • Elaborarea de rapoarte,
focalizându-se asupra: - firmelor cheie (ajunse deja la maturitate sau
care se afla la început) si institutiilor (în special de pregatire tehnica); -
PASUL 9 • Identificarea punctelor forte si slabe în mod realist pentru obtinerea
PASUL 10 • Dezvoltarea unor strategii de crestere a competitivitatii (de
PASUL 11 •exemplu, regiuni
Elaborarea axate pe procesul
benchmarkingului, de învatare,politicilor
a indicatorilor clustere, costuri de
si monitorizarea

& PASUL 1: Identificarea problemei

Primul pas în evaluarea competitivitatii este identificarea problemelor si aspectelor din

zona urbana considerata care sunt relevante pentru atingerea competitivitatii. De exemplu,
pentru anumite orase echitatea va prezenta mai multa importanta decât pentru altele, în timp ce
unele orase vor fi interesate mai mult în mentinerea/dezvoltarea industriei manufacturiere.
De asemenea, anumite orase si-au stabilit anumite obiective care le pot ajuta în urmarirea
procesului de evaluare a competitivitatii.

& PASUL 2: Organizarea unor grupuri de lucru pe tema competitivitatii (optional)

Pentru anumite orase, un al doilea pas ar putea fi constituirea unor grupuri de lucru pe
tema competitivitatii. Membri acestor grupuri sunt actorii locali: reprezentanti cheie ai firmelor
ajunse deja la maturitate, dar si ai firmelor care se dezvolta rapid, reprezentanti ai IMM-urilor,
bancherii, autoritatile locale, institutiile de prestigiu din domeniul educatiei/pregatirii tehnice,
expertii din domeniile în care orasul se specializeaza sau spre care se tinde. Rezultatul se poate
concretiza în elaborarea unei traiectorii probabile de care se va tine cont în viitoarele analize.

& PASUL 3: Analiza structurii economice

Urmatorul pas ia în considerare analiza datelor secundare referitoare la economia zonei

urbane, forta de munca si modelele investitionale utilizând tehnici conventionale care pot fi puse
în aplicare rapid (de exemplu, coeficientul de localizare în locul analizei input - output). Analiza
structurii economice se poate aplica rapid si la un cost redus, daca datele sunt prelucrate de analisti cu
experienta.

Este foarte important ca stabilirea termenelor sa fie folosita în scopul determinarii

traiectoriei zonei urbane supuse analizei. Analistii trebuie sa fie constienti de faptul ca foarte multe
date nu se refera la sectorul tertiar chiar daca influenta acestuia este reflectata în costul vietii,
rezerva de forta de munca, structura industriei si în alti indicatori. Alte surse de informare, ca de
exemplu rapoartele referitoare la sectorul serviciilor, furnizate de catre guvern, agentiile
internationale de dezvoltare sau ONG -uri trebuie sa completeze datele oficiale care, de obicei, nu
iau în considerare acest sector.

& PASUL 4: Identificarea oraselor supuse benchmarkingului

În acest moment, orasele comparabile trebuie identificate si aceasta pentru ca analiza

dotarilor locale (urmatorul pas) se întelege mai bine daca se utilizeaza baze comparabile. Atunci
când se aleg orasele comparabile, este de preferat ca ele sa posede caracteristici institutionale si
culturale similare si relatii comparabile între stat - societate (de exemplu, gruparea se poate face
fie între statele slab dezvoltate, fie între cele puternice). Dar vor exista întotdeauna orase care
apartin unor organizatii supranationale în zona analizata (de exemplu, ASEAN, MERCOSUR).
Alegerea acestor orase creste probabilitatea ca mijloacele prin care au atins rezultatele dorite sa se
dovedeasca reale si acceptabile pentru orasele supuse evaluarii competitivitatii.

& PASUL 5: Analiza dotarilor locale

Urmatorul pas presupune analiza dotarilor locale, elemente caracteristice oraselor

eminamente orientate catre produsele care nu se pot comercializa sau care au o anumita amplasare
(de exemplu, infrastructura). Cea mai buna modalitate de a evalua competitivitatea unui oras din
 punct de vedere al dotarii este comparatia cu orasele similare.

& PASUL 6: Identificarea pilonilor economici ce determina punctele forte

Pasul urmator are în vedere identificarea si evaluarea pilonilor econo mici ce determina
punctele forte. Aceasta operatie se realizeaza prin pasii 4-8. Acestea sunt activitatile în care se
specializeaza orasele (asa cum au fost determinate prin coeficientul de localizare - prezentat în
pasul 4), sunt cunoscute sau care se dezvolta foarte rapid (mult mai rapid decât în alte orase
comparabile de la nivel national sau global).

Aceasta este o activitate focalizata asupra industriilor cheie, firmelor (ajunse deja la maturitate
si care ocupa un loc central în economia urbana) si clusterelor. Scopul analizei este identificarea
punctelor economice forte care pot fi incluse în strategiile de crestere a competitivitatii urbane.

& PASUL 7: Evaluarea oportunitatilor si a amenintarilor din mediul extern

Urmatorul pas este evaluarea dinamicii externe care influenteaza un oras si identificarea
oportunitatilor si amenintarilor. Evaluarea trebuie sa se focalizeze cel putin asupra a doua scari
spatiale diferite: dinamica internationala (acordurile comerciale) si cea nationala (politicile
macroeconomice, stabilitatea macroeconomica si etnica).

& PASUL 8: Evaluarea punctelor forte si slabe (la nivel intern)

Punctele forte si slabe specifice zonei urbane trebuie urmarite deoarece identifica factorii care
sunt supusi controlului local. Prea putin conteaza nivelul international, care implica parti situate în
afara sferei controlului local, doar daca exista o probabilitate semnificativa ca aceste jurisdictii sa
coopereze. De aceea, evaluarea competitivitatii ar trebui sa se axeze pe factori ca:
sistemul local de taxe, mediul de afaceri, capacitatea administratiei publice locale, infrastructura,
educatia publica etc.

Analiza interna trebuie sa se bazeze, în mod semnificativ, pe rapoarte si interviuri de

informare. Chiar daca rapoartele sunt limitate datorita nivelului resurselor, orasele care se dezvolta se
bucura de un avantaj în acest sens, deoarece forta de munca este mult mai ieftina. Rapoartele trebuie
focalizate pe firmele cheie si pe institutiile si persoanele care vor avea o contributie hotarâtoare în
cresterea competitivitatii orasului.
 & PASUL 9: Evaluarea punctelor forte si slabe din perspectiva competitivitatii

Fundamentându-se pe analiza de la punctul 8, punctele forte si slabe cheie se pot identifica

în mod realist. Elaborarea unei liste presupune si reconsiderarea actorilor cheie care fac parte din
grupurile de lucru organizate pe tema competitivitatii.

& PASUL 10: Formularea strategiilor de crestere a competitivitatii urbane

Competitivitatea este determinata de stabilirea unei legaturi între punctele forte si slabe
identificate pe plan local si fortele conjuncturale viitoare, dar si de oportunitatile si
amenintarile asociate acestora. Pornind de la evaluarea competitivitatii, se va elabora o
strategie de crestere a competitivitatii. Aceasta strategie se va concentra asupra unei misiuni (de
exemplu, transformarea zonei într-un lider în domeniul educatiei, crearea unor clustere de
productie specializate, diminuarea costurilor de productie, cresterea investitiilor orientate catre export).

& PASUL 11: Stabilirea unor indicatori de politica economica si a unui sistem de
monitorizare

O strategie de crestere a competitivitatii îsi dovedeste utilitatea doar daca progresul este
monitorizat în permanenta. Fiecare element cheie al strategiei competitivitatii trebuie
conectat la un sistem de indicatori si fiecare indicator trebuie raportat la actiuni bine
determinate prin strategie (politica, instrumente, proiecte). Obiectivele intermediare trebuie sa se
bazeze pe gradul de performanta al bugetelor zonei urbane. Sistemul de monitorizare trebuie
conceput si aplicat astfel încât sa poata fi oricând actualizat si întretinut.

16.1.3.3. Tehnici de evaluare a competitivitatii urbane

Tehnicile care pot fi folosite în implementarea procesului de evaluare a competitivitatii sunt

prezentate în ordinea în care au fost explicate cele 4 tipuri de evaluare (subcapitolul 1.2.3.1.), si
anume: structura economica, dotarile teritoriale, resursele umane si mediul institutional si
cultural.
A. Structura economica

Cele mai bune rezultate în evaluarea structurii economice se pot obtine din analiza output-
urilor (productia economica, valoarea adaugata etc), a gradului de ocupare (în industrie, a
populatiei) si a investitiilor (interne si externe). Analiza tre buie sa se axeze pe tendintele
înregistrate în dezvoltarea diferitelor activitati si a diferitelor arii geografice din zona urbana
extinsa. Aceste tipuri de informatii sunt disponibile, de obicei, la nivelul oraselor mari; orasele
mici se confrunta cu dificultati determinate de faptul ca economia acestora reprezinta o parte din
economia provinciei sau a statului.

a> Coeficientul de localizare

Coeficientul de localizare masoara specializarea unei zone urbane într-o activitate
economica data, comparând -o cu activitatile de la nivel national sau cu a altor unitati similare.
Datele obtinute releva schimbarea în nivelul de specializare.
Unul din avantajele folosirii acestui coeficient este usurinta cu care se calculeaza datele
disponibile.

& Analiza shift - and - share

Acest tip de analiza masoara cresterea gradului de ocupare într-o zona urbana prin
raportare la economia nationala sau la economia regionala. Poate masura, de asemenea,
schimbarile în mixul activitatilor dintr-o regiune (de obicei masurata în termenii gradului de
ocupare) raportat la schimbarea în termeni comparabili la nivel macrospatial (de exemplu,
economia urbana nationala).
Avantajele acestei tehnici au în vedere:
• aceasta analiza ofera mijloace necostisitoare de obtinere a unei imagini de ansamblu a
economiei unei zone urbane;
• finalitatea tehnicii consta în faptul ca arata daca zona se îndreapta catre o crestere
complexa mai lenta sau mai rapida, bazata pe norme comparabile.
Dezavantajele acestei tehnici au în vedere:
• analiza este descriptiva - nu explica ce determina cresterea. Activitatile care se dezvolta
rapid în acest moment pot avea sau nu aceeasi traiectorie în viitor; activitatile importante la
nivel global îsi pierd din dinamism la un moment dat, fiind înlocuite de alte activitati;
• activitatile care se dezvolta foarte rapid nu se integreaza în economia zonei urbane si de
aceea ele trebuie tratate cu foarte mare atentie (acest fenomen se poate explica cel mai
bine prin analogie cu domeniul culturilor: numai anumite tipuri de soluri pot sustine
anumite recolte).

& Analiza bazei economice

În cadrul acestui tip de analiza, activitatea de export este activitatea de baza si reprezinta
motorul economiei urbane. Activitatile secundare se refera la activitatile de servicii.
 Modalitatile de calcul ale raportului dintre activitatile de baza si cele secundare sunt numeroase si
ele sunt prezentate de catre Richardson:
• raportul se poate calcula cu ajutorul datelor referitoare la gradul de ocupare al populatiei;
• raportul se poate calcula cu ajutorul coeficientului de localizare sau prin intermediul
rapoartelor industriale care identifica output-ul exportat de zona urbana.
Odata ce este determinat raportul dintre activitatile de baza si cele secundare, un multiplicator
este derivat direct, indicând gradul de ocupare. Tehnica se dovedeste utila în calcularea datelor
privind exportul. Metoda pleaca de la premisa ca întreprinderile exportatoare sunt superioare celor
care furnizeaza servicii. Aceasta afirmatie poate sa nu fie adevarata în cazul unor zone urbane
foarte mari. De exemplu, regiunea Shanghai are o populatie de aproximativ 60 de milioane de
locuitori, activitatile noi ar putea justifica dezvoltarea plecând numai de la deservirea acestei
populatii.

Importanta tehnicii este data de faptul ca:

• ofera un indicator foarte puternic al valorii de export a economiei unei zone urbane,
identificând sectoarele de export care se dezvolta foarte rapid;
• ofera asistenta în stabilirea multiplicatorilor pentru evaluarea impactului economic.

a> Analiza productivitatii

Productivitatea reprezinta un indicator-cheie al performantei economice. Pe perioade mari,
standardele de viata de la nivel urban nu pot fi îmbunatatite fara cresterea productivitatii.
În general, cresterea productivitatii se observa în cresterea investitiilor pentru dezvoltarea
resurselor umane, în alocarea efectiva a capitalului (astfel încât sa se evite scurgerile de capital) si în
folosirea efectiva a tehnologiei (de exemplu, computere, sisteme Internet, procese de munca).
O zona urbana va beneficia de avantaj competitiv în acele activitati în care
productivitatea este mai mare în comparatie cu activitatile similare din alte zone urbane si va
actiona în sensul mentinerii acestui avantaj.

& Indicatorii veniturilor

Datele referitoare la indicatorii veniturilor zonei urbane sunt cele mai folosite în evaluarea
competitivitatii economiei urbane. În general, se face referire la produsul intern brut local.
Acesta:
• nu include munca neremunerata si sectorul tertiar;
• nu reflecta puterea paritara atunci când se compara zone urbane din diferite state sau chiar
 din diferite regiuni (cauza fiind diferentele referitoare la costul vietii);
• nu reflecta nici distributia veniturilor, nici valoarea resurselor folosite pentru reducerea
externalitatilor negative (de exemplu, înlaturarea efectelor mareelor negre provocate de
scurgerile de petrol) si nici implicarea si modul de aplicare a programelor sociale ale
sectorului public;
• este folosit în evaluarea performantelor relative ale zonelor urbane în timp.

& Indicatorii investitiilor

Investitiile, interne si externe, sunt un factor important al cresterii competitivitatii. Este imposibil
ca o zona urbana sa se poata extinde fara investitii majore. Astfel se justifica importanta monitorizarii
volumului investitiilor dintr-o zona urbana.
Indicatorii investitiilor ofera informatii referitoare la eventualele schimbari în domeniul
exporturilor; aceiasi indicatori - în special investitiile straine directe - fac o zona urbana
atractiva sau nu pentru comunitatea de afaceri. În ariile urbane foarte sarace (majoritatea oraselor
africane) investitiile straine directe si investitiile sectorului tertiar (de exemplu, bancile comerciale)
sunt reduse. În aceasta situatie, capitalul obtinut din economiile familiilor, din fondurile de
depunere sau din microcredite pot juca un rol mult mai important decât în zonele dezvoltate; în
asemenea cazuri, se impune colaborarea dintre casele de economii si consemnatiuni si agentiile de
tipul organizatiilor de microcredite pentru a estima valoarea creditelor care circula prin canalele
informale (familii, clasa de mijloc) si cele de microcredite.
Având în vedere ca majoritatea investitiilor din productie sunt directionate catre ariile
suburbane sau periurbane, indicatorii investitiilor sunt foarte importanti în evaluarea
competitivitatii zonelor urbane si pentru dezvoltarea viitoare a ariilor peri si suburbane.

& Analiza input - output

Acest tip de analiza stabileste legatura între diferitele industrii dintr-o zona urbana si arata ca
fiecare unitate de vânzari de bunuri/servicii urbane conduce la venituri mai mari sau mai mici.
Mai concret, tehnica defineste legaturile urbane si regionale si presupune ca cererea este
exogena.
Avantajul analizei input-output este ca poate oferi informatii de valo are în legatura cu
furnizorii urbani si regionali si în domeniul legaturilor dintre industrii.
Dezavantajele acestei metode au în vedere:
• elaborarea unui model input-output la scara urbana în tarile în curs de dezvoltare nu
reflecta o utilizare adecvata a resurselor;
 • un tabel input-output este foarte costisitor de realizat, iar pentru a fi aplicat, necesita
actualizari la intervale regulate;
• modificarile semnificative în datele publicate nu ofera o imagine adecvata a situatiei
prezentate, de aceea fezabilitatea acestei tehnici pentru o zona urbana în curs de
dezvoltare este limitata.

& Rapoartele asupra structurilor industriale

Firmele existente într-o zona urbana se pot extinde sau reduce ca numar si, de aceea, rapoartele
asupra firmelor-cheie (de exemplu, firmele ajunse la maturitate si cele în plin proces de dezvoltare) sunt
foarte importante. Rapoartele industriale trebuie interpretate ca:
■ factori exogeni care influenteaza industria (de exemplu, înlocuirea otelului cu aluminiul
pentru caroseria automobilelor);
■ schimbari în structura industriilor (de exemplu, fuziuni care determina modificari în
structura si sediul/amplasamentul firmelor);
■ schimbari în strategia firmelor (de exemplu, deplasarea productiei în interiorul sau
exteriorul zonei urbane).
Fundamentându-se pe datele obtinute din rapoartele industriale, se pot contura relatii cu ceilalti
actori-cheie: urbani, regionali sau externi (de exemplu, concurenti, furnizori, asociatii comerciale, clienti).

Avantajele acestei metode au în vedere:

• Pe terme n scurt analiza activitatii industriale poate oferi o anumita perspectiva asupra
intentiilor firmelor, planurilor de investitii din zona urbana pentru o perioada de cel putin trei
ani.
• Poate avertiza o zona urbana asupra socurilor viitoare posibile, ceea ce îi permite
acesteia sa adopte masuri de protectie. De exemplu, în cazul regiunii Bangkok, interviurile cu
liderii comunitatii de afaceri au relevat posibilitatea aparitiei unei recesiuni economice; din
nefericire, aceste date au fost ignorate.
• Rapoartele industriale pot fi utile în stabilirea complementaritatii unor forme de analiza
statice, care au importanta redusa în avertizarea actionarilor-cheie asupra posibilelor socuri
sau schimbari rapide.
• Tehnica poate fi valoroasa în cazurile în care un numar redus de firme domina
economia unei zone urbane; în asemenea cazuri, firmele dominante sunt foarte atente la
întrebarile cu implicatii semnificative.

a> Gradul de concentrare si diversitatea economica

Este foarte important sa se evalueze gradul de concentrare al industriei într-o zona urbana si gradul
 de diversificare a întregii industrii din respectiva zona urbana. În termenii economiei urbane ca întreg, o
economie dominata de una sau un numar redus de industrii poate influenta ocuparea si alte input-uri, ceea
ce devine un impediment pentru firmele care doresc sa penetreze aria urbana, datorita uniunilor între
ramuri, culturii bancare (care poate favoriza împrumuturile mari), costului pamântului. Daca industriile
ajung la maturitate sau fac fata concurente i externe, economia urbana se afla într-un grad ridicat de risc.

& Detinerea pozitiei de lider

Evaluarea pozitiei de lider este foarte importanta în analiza competitivitatii si aceasta se poate
determina prin masurarea importantei firmelor din cadrul unei zone urbane în procesul global de
productie din activitatile-cheie. Însa, trebuie spus ca, a detine pozitia centrala în domeniul productiei nu
ofera si siguranta ca firma va ramâne în zona urbana.

B. Dotarile teritoriale

Dotarile teritoriale se refera la evaluarea spatiului/locului si sunt întelese mai bine în contextul
comparatiei cu zonele urbane concurente. Cum nu toate dotarile teritoriale pot fi inventariate, analiza
presupune selectarea si observarea acelor caracteristici ale unui oras care sunt importante pentru ca
acesta sa ajunga la nivelul de dezvoltare al zonelor urbane concurente.

o Pietele
Pietele locale sunt importante pentru ca sunt usor accesibile, dar mult mai importanta este calitatea
acestor piete. Pietele cu cerere sofisticata incita producatorii sa-si dezvolte si sa-si vânda produsele si bunurile
de calitate superioara, care îi propulseaza pe un loc avantajos pe piata de export. Statisticile recente indica
faptul ca lanturile de piete pot, pe scara larga, sa se substituie unei piete locale sofisticate si daca
consumatorii externi sunt exigenti pot îmbunatatii, în foarte mare masura, calitatea productiei locale.
Caracteristicile pietelor care trebuie luate în considerare sunt marimea, puterea lor si distributia
veniturilor.

a> Localizarea si accesul

Este foarte important sa se ia în considerare facilitatile pe care le ofera accesul la transport în/din zona
urbana si aici sunt incluse aeroporturile, porturile, retelele feroviare si rutiere.
Costul transportului din zona urbana analizata (costul final si pe kilometru) este o variabila importanta în
întelegerea evaluarii competitivitatii. În evaluarea retelelor, oricare ar fi orientarea ariei urbane (zona maritima,
rutiera, de transport aerian) sunt importante frecventa si gradul de sustinere a serviciilor proiectate.
Transportul este un element important al competitivitatii, chiar daca se tinde tot mai mult spre ceea
ce s -a numit eliminarea distantei. De exemplu, faptul ca producatorii mexicani de componente electronice se
afla în aceeasi zona (sau în zone apropiate sub raportul timpului) si la numai câteva ore de producatorii
americani le confera un avantaj fata de orasele asiatice si aceasta în conditiile în care raspunsurile rapide au
devenit foarte importante în era productiei just-in-time. Rapiditatea raspunsului este mult mai importanta
decât costul transportului în/din zona urbana.
O alta componenta a accesului o reprezinta accesibilitatea lucratorilor, care se masoara prin timpul
mediu necesar deplasarii de acasa la serviciu.

a> Infrastructura
Evaluarea competitivitatii se bazeaza si pe luarea în considerare a infrastructurii zonei urbane
care include: sistemul de transport (de exemplu, kilometri de autostrada, numar de pasageri transportati
prin intermediul mijloacelor rapide de transport), sisteme de telecomunicatii (numar de persoane care detin
telefoane mobile si liniile telefonice principale la 1.000 de locuitori, numar gazde Internet la 1.000 de
locuitori) a caror importanta a crescut rapid, sistemul de electricitate si de furnizare a apei,
infrastructura mediului.

& Factorii de sustinere

Factorii de sustinere sunt foarte importanti în atragerea investitorilor, în retinerea firmelor si
extinderea celor existente, în special în zonele urbane de dimensiuni medii si mari. Elementele
importante ale acestei tehnici includ mediul urban si calitatea vietii (nivelul poluarii, clima,
siguranta publica), facilitatile educationale, de sanatate, recreative si culturale (de tipul terenurilor de
golf si muzeelor), cultura de viata (de exemplu, gastronomia si spectacolele) si aspectele estetice.
Numarul turistilor si perioada medie de cazare sunt indicatori importanti ai stabilirii nivelului
factorilor de sustinere dintr-o zona urbana. Turismul este o activitate importanta care contribuie
semnificativ la dezvoltarea economica a unei zone urbane.

& Capitalul si finantele

Disponibilitatea capitalului local detinut este un factor important al competitivitatii, în special
pentru IMM-uri. Rata dobânzii este foarte importanta pentru investitori. În zonele urbane care încurajeaza
activitatile orientate spre inovare, disponibilitatea capitalului pentru fuziuni poate fi un factor al
competitivitatii.
De asemenea, existenta institutiilor intermediare de creditare (de exemplu, corporatiile industriale
de finantare si programele de creditare pentru IMM-uri) si cultura bancara locala sunt foarte importante în
îmbunatatirea competitivitatii unei zone urbane.
& Costurile structurale
Informatiile referitoare la costurile structurale sunt relativ usor de obtinut de la sursele locale, agentiile
internationale de rating, companiile de management, agentiile de investitii, consultanti. Elementele
importante ale costurilor structurale dintr-un oras care pot prezenta interes pentru investitorii potentiali
sunt pamântul, pietele, constructiile, costul fortei de munca, costul vietii, impozitele directe si indirecte
si ratele de schimb.
 În evaluarea costurilor structurale este important sa se tina cont de faptul ca un oras cu cele mai
reduse costuri nu este si cel mai competitiv. Investitorii cauta valoarea, nu costul cel mai mic; mai
concret, daca investitorii si populatia rezidenta sunt dispusi sa plateasca un cost mai mare în domeniul
afacerilor, muncii si vietii, acesta este un indicator al valorii ridicate a orasului în ceea ce priveste productia
si/sau calitatea vietii.

& Imaginea
Imaginea reprezinta un element foarte important al determinarii competitivitatii unui oras.
Imaginea se refera la profilul unui oras si poate fi esentiala pentru orasele mici care nu sunt incluse în
schemele de investitii.
Ca sa obtina o imagine la scara internationala, orasul are nevoie de marketing si promovare. În
prezent, marketingul urban este folosit din ce în ce mai mult în elaborarea si implementarea strategiilor de
dezvoltare urbana. Hong Kong si Dubai sunt exemple de regiuni care au apelat la un marketing agresiv .
Profilul proiectat în exterior de un oras se poate masura prin analiza publicatiilor internationale.
Imaginea unui oras influenteaza foarte mult comportamentul investitorilor care, de cele mai
multe ori, iau în considerare numai anumite aspecte în fundamentarea deciziei de investire si, de aceea, aria
urbana trebuie sa apara pe ecranele radarelor locale. În mod similar, turistii sunt atrasi de un oras cu o
imagine puternica si pozitiva (turismul este cea mai dezvoltata industrie la nivel mondial si cu o anumita
tendinta crescuta de concentrare în perimetrul urban).

C. Resursele umane

Resursele umane sunt, probabil, cel mai important factor care determina competitivitatea unei zone
urbane. Abilitatea unei arii urbane de a deplasa în sus lantul valoric este strâns legata de capabilitatea
resurselor umane. În întelegerea evaluarii competitivitatii este importanta evaluarea nu numai în termenii
educatiei, perfectionarii, abilitatilor si experientei în munca, ci si în termenii altor atribute, mai dificil de
masurat, ca relatiile antreprenoriale, creativitatea si toleranta la risc. În al doilea rând, trebuie acceptat
faptul ca productivitatea individuala este determinata de factorii externi. Potentialul latent al individului se
poate dezvolta atunci când persoana respectiva se deplaseaza în alt mediu care ofera conditii mai bune si
oportunitati mai multe.

& Participarea fortei de munca

Analiza participarii fortei de munca se afla în centrul fiecarei evaluari a resurselor umane locale si
aici se includ evaluarea numarului fortei de munca, raportul dependentei, somajul, supraocuparea,
numarul mediu de ore lucratoare pe saptamâna.

& Programa curriculara

Aceste aspecte includ identificarea numarului de studenti înscrisi în domeniile tehnice-cheie si
schimbarile în numarul de înscrieri. Mult mai important, dar foarte greu de evaluat, este calitatea
programelor de educatie tehnica. Existenta unei elite sau a institutelor de cercetare/educatie a
liderilor pot contribui, în mod substantial, la cresterea competitivitatii unei zone urbane. De asemenea, trebuie
cuantificate numarul de slujbe devenite vacante în urma pensionarii, ca si programele educationale
pentru adulti.

a> Structura industriei si gasirea unei forte de munca adecvate

Stabilirea unei structuri adecvate între forta de munca si structura economiei urbane a devenit
foarte importanta si aceasta pentru ca odata realizata aceasta legatura între forta de munca si structura
economica se poate tinde catre competitivitate. Pe masura ce într-o zona urbana se realizeaza cercetari
amanuntite în anumite activitati economice, probabilitatea ca firmele mari sa se localizeze aici este foarte mare.
Aceasta legatura între cele doua elemente se poate masura prin indicatori de tipul raportului dintre someri si
locurile de munca vacante, precum si rata ocuparii fortei de munca în diferite activitati economice.

& Veniturile si forta de munca

Orice analiza fundamentata a competitivitatii trebuie sa contina informatii despre venitul minim din
zona urbana. Pentru investitori prezinta importanta si aspectele referitoare la existenta sindicatelor, procentul
fortei de munca organizate în sindicate pe sectoare, evolutia relatiilor sindicatelor în zona urbana. De
asemenea, trebuie identificate asociatiile tehnice si profesionale ca si numarul membrilor acestora; asemenea
organizatii sunt importante deoarece contribuie la dezvoltarea retelelor de munca, întarind competitivitatea
zonei urbane.

D. Mediul institutional si cultural

În literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia ca mediul institutional este factorul-cheie în

explicarea competitivitatii unor zone urbane, în special în majoritatea economiilor dezvoltate.
Numerosi analisti acorda importanta diferitelor aspecte ale mediului institutional pentru crearea
conditiilor de impulsionare a competitivitatii si, astfel, se explica numarul redus de tehnicieni din acest
domeniu. În functie de aspectul considerat a fi cel mai important, se propun diferite masuri.
Mediul institutional reprezinta legatura cu ceea ce Putnam denumea "capital social" s\ iar Porter
"context pentru strategia firmei si pentru concurenta".
- Capitalul social are în vedere trasaturile organizatiei sociale, precum încrederea, normele si
retelele, care pot îmbunatati eficienta unei societati prin facilitarea unor actiuni coordonate.
- Porter, în analiza sa asupra avantajului competitiv, pune accent pe reguli, stimulente si norme
care încurajeaza investitia, competitia viguroasa si cresterea sustinuta.
Accentul analizei ar trebui pus pe evaluarea calitativa a capabilitatii sectorului public local, climatului
investitional, conventiilor de afaceri, retelelor si parteneriatelor public-private. În anumite cazuri, mai ales
 pentru or asele mari, pot fi disponibile studii industriale independente care calculeaza indicii climatului
investitional. Studii ale industriilor locale, Camerele de Comert si asociatiile de comert reprezinta o alta sursa
valoroasa de informatii.

& Administratia publica locala

În general, ratingul guvernamental evalueaza stabilitatea si atractivitatea micromediului de afaceri, care,
dupa Porter, influenteaza în mare masura modalitatile în care companiile concureaza pentru localizare. În
multe rapoarte ale mediului de afaceri international, administratia publica locala se plaseaza deasupra
infrastructurii, daca facem referire la factorii majori care influenteaza deciziile privind investitiile.
Atât guvernul national, cât si administratia publica locala joaca un rol fundamental în crearea
unui mediu investitional pozitiv. Daca ne raportam la evaluarea competitivitatii urbane, politicile nationale
ar trebui tratate ca factori externi din moment ce se afla în afara controlului zonei urbane si nu ofera decât
cadrul mediului în care activitatile economice dintr-o arie urbana trebuie sa existe.
Exista trei factori importanti care trebuie evaluati:
• politica macroeconomica si stabilitatea politica (este un factor important în concurenta
oraselor din diferite tari pentru atragerea investitorilor internationali);
• structura taxelor impuse asupra persoanelor fizice si juridice;
• existenta si întarirea proprietatii intelectuale, corporatiilor si legilor antitrust (este un
aspect important daca se doreste trecerea de la competitia bazata pe costuri reduse la cea bazata pe
inovare si miscare ascendenta).
Autoritatile locale joaca un rol important în determinarea calitatii mediului microeconomic
deoarece controleaza numerosi factori, de la management la structura taxelor locale de aceea competitivitatea
autoritatilor se poate masura prin indicatori ponderati, si anume:
• echivalentul local al politicii fiscale nationale: impozitele locale si structura taxelor pentru
comunitatea de afaceri;
• masura în care activitatea de acordare de licente, permise, autorizatii, legate de
activitatea comerciala, se deruleaza în mod sustinut. Acest factor ar putea include evaluarea
disponibilitatii si a accelerarii programelor care promoveaza activitati economice si de dezvoltate,

precum programele de credit pentru întreprinderile mici si mijlocii;

• capacitatea administratiei publice locale care se refera la abilitatea aparatului propriu al
administratiei de a implementa politici, de a furniza servicii si a oferi consultanta organelor care adopta
decizii". Un raport elaborat recent de Banca Mondiala referitor la indicatorii capacitatii administratiei
publice locale a stabilit existenta a trei subfactori:
capacitatea politica prin care se evalueaza informatiile colectate despre evaluarea
personalului, dimensiunea institutiei si a procesului politicilor;
eficienta operationala prin care se evalueaza raportul cerere-eficienta si calitatea
 serviciilor; -
autoritatea de implementare prin care se evalueaza gradul de realizare a activitatilor din
domeniile socio-economice considerate domenii cheie. Un rol important îl joaca agentiile locale
si regionale de dezvoltare care sunt mandatate si au experienta în elaborarea si implementarea
programelor de actiune economica.

Deoarece acesti trei factori sunt supusi controlului local, masuratorile administratiei publice locale
sunt o componenta importanta a evaluarii punctelor forte si slabe ale zonei urbane. De asemenea, în
general, punctajul obtinut de o arie urbana va reflecta capacitatea autoritatilor locale de a
implementa cu succes o strategie de crestere a competitivitatii.

& Campionii
Autoritatile locale si/sau sectorul privat pot sustine competitivitatea în numeroase moduri. Campionii
sunt persoanele sau agentiile care au disponibilitati si motivare pentru actiuni si schimbari pozitive si
se conduc dupa principiul ca dezvoltarea relatiilor personale faciliteaza legaturile si comunicarea
deschisa, creând astfel un climat de încredere. Un campion al orasului poate fi primarul, o agentie de
promovare a dezvoltarii sau o personalitate din localitatea respectiva, o firma recunoscuta, chiar daca în
dezvoltarea unui climat de încredere este foarte importanta perceptia de actor neutru.
Campionii pot juca un rol fundamental în implementarea cu succes a strategiei de dezvoltare,
demonstrându-si utilitatea în crearea reputatiei unui oras si în concentrarea fortelor si resurselor într-
o actiune. Ei pot juca si un rol decisiv în faza de implementare a programelor-cheie prin asigurarea
suportul politic si a resurselor, prin împiedicarea risipei de resurse sau a divizarii obiectivelor catre alti
actori.

a> Retelele sociale si relatiile institutionale

Dimensiunea si densitatea relatiilor institutionale si a retelelor sociale sunt o alta modalitate de
masurare a calitatii mediului institutional. Un punct important al acestei analize îl reprezinta asociatiile
legate de sau care sustin clusterele industriale.
- Participarea la programe si parteneriate de sustinere a programelor de afaceri, a celor de
creare de incubatoare pentru IMM-uri si a celor de fuziune masoara gradul de colaborare dintre
sectorul public si cel privat. "Un mediu economic unde exista colaborare între cele doua sectoare
(public si privat) sugereaza ca informatia, initiativa si cunostintele industriale sunt descentralizate
si distribuite pe scara larga".
- "Retelele sociale, pe de alta parte, indica prezenta capitalului socialcare reprezinta o baza
importanta pentru colaborare si schimbari economice" 55. Un indicator al retelelor sociale este
gradul de asociere - nivelul relatiilor dintre membri apartinând cluburilor si asociatiilor (de
exemplu, asociatii industriale si comerciale, retele profesionale informale, asociatii profesionale si
 tehnice, organizatii bazate pe parteneriatul public - privat) 56. Participarea la grupurile civice
reprezinta un semn ca se pot dezvolta colaborari între firme si fluxurile de informatii, dar si ca se
poate participa pe scara larga la strategia de dezvoltare locala.
- O harta a relatiilor dintre membri asociatiilor mentionate anterior, a relatiilor directe între
firme, administratia publica locala si institutiile de învatamânt indica puterea si densitatea
acestor retele.
- Un ultim indicator este gradul de cooperare inter-jurisdictionala, care are în vedere
legaturile dintre nivelul national si cel local, legaturi transpuse în programe sau politici nationale
de sustinere a dezvoltarii economice urbane sau de cooperare între guvern si administratia publica
locala.

Acesti indicatori sunt utili pentru evaluarea circuitului informatiilor (piata, tehnologie si
specializare), a gradului de difuzare a cunostintelor între organizatii si a capacitatii de a colabora
în domeniile cheie astfel încât sa se îmbunatateasca eficienta si productivitatea unui oras. Mai precis,
organizatiile care manifesta un interes deosebit pentru retelele sociale sau institutionale sunt mult mai
deschise în adoptarea rolului de facilitator al leadership-ului într-o strategie economica.

& Norme si conventii

Normele si conventiile se refera la elementele de rutina, practicile si asteptarile
comportamentale care orienteaza actiunile si relatiile dintre firme, guvern si alte institutii.
Conventiile care favorizeaza productivitatea si inovarea sunt date de catre cultura antreprenoriala,
cheltuielile cu cercetarea- dezvoltarea si concurenta activa.
• Atitudinea locala fata de antreprenoriat se poate masura prin numarul de firme nou
aparute si prin rata falimentului. O cultura de afaceri orientata spre neasumarea riscului,
promovarea angajamentelor pe perioade scurte sau concurenta slaba reduce competitia locala si este
predispusa riscului de a întârzia inovarea. Culturile caracterizate prin spirit întreprinzator au o
performanta economica mai mare.
• Cheltuielile cu cercetarea - dezvoltarea sau dobânzile platite pentru creditele în acest
domeniu sunt un indiciu al dezvoltarii si inovarii. Mai mult, rivalitatea locala viguroasa, masurata
prin numarul firmelor dintr-un sector dat, creeaza presiuni asupra firmelor în sensul dezvoltarii.
Alti factori care influenteaza inovarea si perfectionarea sunt practicile de instruire a angajatilor si
structurile organizationale. Regiunile competitive sunt acelea în care firmele sunt preocupate de
îmbunatatirea abilitatilor lucratorilor si încurajeaza deciziile si initiativele de la nivelul de baza al ierarhiei
organizationale.

Doua masuri finale ale normelor si obiceiurilor culturale sunt relatiile si medierea dintre mediul local
si cel extern. Medierea se refera la tipurile tranzactiilor care frecvent includ actori locali si externi. Medierea
este data de numarul si categoria expozitiilor si a târgurilor, precum si de numarul riscurilor c omune.
 Pe masura ce la nivel global se pune accentul pe liberalizarea comertului, politicile industriale - în care
statele creeaza învingatori prin subventii si masuri de protectie a comertului - devin o strategie din ce în ce
mai putin eficienta de obtin ere a avantajului competitiv. Este necesar ca orasele sa creeze conditii pentru
dezvoltarea industriilor competitive. Daca normele si conventiile unei economii locale sustin învatarea si
experimentarea si sunt deschise ideilor noi si concurentei, orasul nu numai ca îsi mentine, dar si
câstiga avantaj competitiv.

16.1.3.4. Evaluarea competitivitatii prin prisma tipurilor de zone urbane

Tehnicile de evaluare prezentate anterior trebuie selectate si modificate în functie de diferitele tipuri de
orase. În acest subcapitol voi prezenta posibilele directii de modificare, dar fiecare caz este unic si abordarea
evaluarii competitivitatii trebuie adaptata corespunzator.

A. Economia preindustriala versus economia industriala versus cunostinte

Masuratorile conventionale ale analizei structurii economice sunt aplicabile, în special, productiei
traditionale si oraselor în care ritmul schimbarilor este lent. Zonele urbane orientate spre servicii si
educatie sunt mult mai sensibile la mediul institutional si la factorul uman ca elemente determinante ale
competitivitatii.
- În orasele industriale, o preocupare principala este aceea de a stabili în ce masura economia determina
cresterea lantului valoric si, din aceasta perspectiva, conceptul de suprematie detine locul principal. În termenii
dotarilor teritoriale, pentru economiile industriale, infrastructura transportului, în special în zonele periferice,
este foarte importanta, în timp ce, pentru economiile orientate spre servicii, infrastructura telecomunicatiilor si
dotarile sunt metode mult mai importante, în special în ariile centrale unde îsi au sediile marile companii.

- Caracteristica oraselor sarace este productia redusa si slaba educatie; în acest caz, serviciile
adresate persoanelor, agricultura, capitalul, cadrul guvernamental sunt foarte importante. Având în
vedere valoarea foarte redusa a serviciilor si faptul ca aceste servicii sunt furnizate în mare masura
de sectorul tertiar, se justifica importanta analizei acestui sector. Costul foarte redus al fortei de
munca poate fi un avantaj în comparatie cu capitalul, dar o forta de munca mai bine pregatita creeaza
oportunitati de dezvoltare.

B. Zonele urbane de dimensiuni meci versus zonele urbane mari

- Zonele urbane mari se diferentiaza mult mai mult din punct de vedere spatial si, de aceea,
conditiile competitivitatii variaza de la o arie la alta în cadrul aceleiasi zone. Ele functioneaza
dupa mecanisme complexe, oferind o gama diversificata si specializata de bunuri si servicii.
- Orasele de dimensiuni mici sunt mult mai specializate din punct de vedere functional si, de
aceea, mult mai vulnerabile din punct de vedere economic. Frecvent, resursele naturale constituie
factori-cheie ai dezvoltarii, în special daca economiile lor sunt orientate catre turism sau agricultura.
Plecând de la premisa ca orasele mici sunt mult mai vulnerabile din punct de vedere economic,
rapoartele actorilor-cheie sunt foarte importante, deoarece în aceste orase este mult mai usor sa se identifice
agenti economici si sa se obtina informatii de la acestia, pentru ca numarul lor este mic. Caracteristicile
oraselor de dimensiuni mici sunt:
• au un grad redus de autonomie politica, administrativa si fiscala si, de aceea, nu dispun
de instrumente suficiente pentru a implementa strategii competitive; în acest caz se
recomanda evaluarea punctelor forte si slabe interne;
• anonimatul; de aceea se încearca promovarea unei imagini si a unui profil. În
numeroase cazuri, orasele mici atrag un numar mare de turisti, contribuind astfel la
dezvoltarea unei economii bazate pe servicii de turism. În anumite cazuri, aceste activitati
au fost punctul de pornire în cresterea valorii adaugate si în reducerea activitatilor
ineficiente;
• infrastructura telecomunicatiilor poate fi un obstacol în calea competitivitatii, având în
vedere ca serverele pentru Internet ofera o gama mai restrânsa de servicii decât în
orasele mari. De aceea, în evaluarea competitivitatii oraselor mici este foarte importanta
evaluarea serviciilor de telecomunicatii;
• au economii cu grad ridicat de specializare si, de aceea, forta de munca calificata este
mult mai importanta decât pentru orasele mari. Tinând cont de acest aspect,
competitivitatea nationala sau între regiuni este mult mai importanta decât competitivitatea
mondiala si de aceea trebuie considerat un cadru de referinta adecvat în evaluarea
economiei urbane pentru orasele mici în curs de dezvoltare.

C. Orasele în tranzitie

În economia oraselor în tranzitie, progresul în procesul dezvoltarii este un factor cheie al

competitivitatii. Cultura în domeniul afacerilor si în domeniul bancar si existenta unor reglementari
contractuale adecvate reprezinta variabile importante ale competitivi-tatii; la aceasta se adauga si abilitatea
de mediere la nivel local- national - international.
Adesea, aceste orase (majoritatea oraselor din Europa de Est) prezinta o valoare ridicata a
raportului dintre nivelul abilitatilor fortei de munca si cel al salariilor.

D. Orasele care se confrunta cu situatii de criza

Atunci când orasele sunt confruntate cu situatii de criza, creste disponibilitatea la schimbare,
potentialul competitivitatii se modifica foarte rapid în functie de gradul de adaptare a
zonei urbane. Data fiind preocuparea de monitorizare a schimbarii pentru a folosi instrumente adecvate se
aloca numeroase resurse pentru realizarea rapoartelor asupra conditiilor socio- economice. Nu toate
schimbarile determinate de situatii de criza sunt pozitive. Presiunea asupra economiei poate determina aparitia
altor crize care accentueaza criza economica si care fac zona urbana neatractiva pentru investitori. Orasele aflate
în situatii de criza îsi modifica pozitia în cadrul sistemului urban, fluctuatia capitalului este destul de mare,
perceptia din exterior se schimba foarte rapid. Evaluarea competitivitatii trebuie sa reflecte aceste schimbari
rapide determinate de crizele economice, politice sau sociale.

16.1.3.5. Probleme în evaluarea competitivitatii urbane

Capcanele care pot aparea în evaluarea competitivitatii zonelor urbane au în vedere:

- În primul rând, la nivel global, exista o nevoie de revizuire a analizei competitivitatii în
cadrul unitatilor subnationale. Modul de abordare si tehnicile se afla înca în faza de elaborare. În
ultimele decenii, analiza competitivitatii s-a concentrat asupra statelor 57, luând în considerare
variabilele-cheie ca guvernul, taxele, coruptia, imixtiunea factorului politic, gradul de deschidere
economica. Pornind de la aceste considerente se afirma necesitatea elaborarii unor principii
directoare, manuale si lucrari practice pentru evaluarea economiei urbane.

- O alta problema este scepticismul cu care este privita utilitatea strategiilor de crestere a
competitivitatii, scepticism alimentat de faptul ca înca nu sunt pe deplin întelese si sunt înca subiect
de discutii modalitatile si dinamismul competitivitatii zonelor urbane.

- O alta provocare o constituie existenta unui sector tertiar extins în numeroase zone urbane.
Exista abordari si tehnologii conventionale care au esuat în evaluarea adecvata a competitivitatii sectorului
tertiar. Acest sector contribuie semnificativ la competitivitatea unei zone urbane prin faptul ca furnizeaza
servicii cu valoare adaugata mare, costul fortei de munca este redus, atenueaza efectele presiunilor, ofera un grad
ridicat de calificare fortei de munca; frecvent, aceste contributii sunt ignorate sau subevaluate în metodologiile
competitivitatii.

- O alta problema majora a evaluarii competitivitatii o constituie lipsa tehnicilor operationale

de evaluare a mediului institutional si cultural. Desi expertii în domeniul dezvoltarii urbane au
ajuns la un consens asupra importantei capitalului social, aceste caracteristici urbane sunt greu de
masurat. Concluzia care se desprinde este ca factorii cei mai importanti pentru ca o zona urbana sa
fie competitiva si sa se dezvolte armonios din punct de vedere economic sunt si cei mai greu de
cuantificat.

- O alta posibila problema are în vedere lipsa unor baze comparabile între studii si procese.
Orasele, companiile de consultanta, agentiile internationale de dezvoltare si institutiile de învatamânt superior
folosesc metodologii diferite pentru a face comparatii, ceea ce îngreuneaza procesul de învatare.

- În final, dar nu în cele din urma, întârzierea în aplicarea rapida a strategiilor de crestere a
competitivitatii este determinata si de gradul redus de importanta acordat în elaborarea acestui tip
de strategie si în crearea unui profil al competitivitatii. La aceasta stare de fapt se adauga si
limitarea aplicarii acestei strategii - din cauza ca aceasta functie nu a fost institutionalizata în
majoritatea zonelor urbane, ceea ce încetineste dezvoltarea de metodologii.

17.ROLUL MARKETINGULUI ÎN MANAGEMENTUL URBAN

 Scopul principal al aplicarii tehnicilor de marketing asupra spatiului urban este acela de a realiza o
concordanta între cererea si oferta de produse urbane. Actorii urbani pot obtine beneficii:

• rezidentii se bucura de locuinte mai bune, de produse si servicii;

• agentii economici beneficiaza de produse imobiliare bine echipate cu utilitati, spatii de birouri si alte
elemente necesare derularii afacerilor;

• vizitatorii, fie ca sosesc din motive de afaceri (congrese, târguri, expozitii) sau din motive turistice,
beneficiaza de îmbunatatiri generale si vad orasul mai atragator.

O politica de marketing de succes poate îmbunatati pozitia competitiva a zonei urbane.

Filozofia marketingului nu este reprezentata prin procedurile de marketing si aspectele privind aplicarea
acestora, ci, mai degraba, prin coordonatele conceptuale si de abordare generala a acestuia.

17.1.Consideratii generale privind marketingul urban

Aparitia marketingului urban

Din analiza lucrarilor de specialitate referitoare la marketingul urban se poate spune ca la baza dezvoltarii
acestuia pot sta mai multe explicatii:

• unii considera ca marketingul urban a cunoscut o dezvoltare mai mare în practica decât în teorie din
momentul în care autoritatile locale si planificarea teritoriala si-au îndreptat atentia de la controlul cresterii
si a externalitatilor negative la inducerea unor procese de dezvoltare în masura sa sustina si sa revigoreze
economiile în declin si pe cei aflati într-o stare precara;

• altii accentueaza faptul ca introducerea tehnicilor de marketing, ca instrumente ale politicii

teritoriale, se datoreaza aparitiei unei piete nu numai la nivel local, ci si la nivel national si international în
Europa, începând cu anii `70 si, în primul rând, în Statele Unite, o piata pe care orasele cu excedent
teritorial concurau în atragerea capitalului de pe pietele financiare;
• se pune dezvoltarea marketingului urban pe seama efectelor combinate rezultate în urma reducerii
drastice a transferurilor destinate oraselor si dezvoltarii autonomiei administratiei locale, care, în opinia lor,
au tendinta de a împinge municipalitatile spre politici mult mai orientate spre piata, spre finalitatea si
profitabilitatea cheltuielilor si spre cautarea de noi structuri de colaborare cu sectorul privat în domeniul
proprietatilor imobiliare, în scopul vitalizarii oraselor sau a unor parti ale acestora;

• o alta posibila explicatie ce trebuie luata în considerare se refera la insatisfactia generala cu privire la
politicile teritoriale si cele cu privire la cheltuieli aplicate în anii `60 si `70 si incapacitatea acestor politici de
a face fata schimbarilor economice si politice cauzate de modificarile în structura productiei mai multor
orase europene. Nemultumirile si deficientele sugerau nevoia înlocuirii acestora cu noi instrumente în ceea
ce priveste planificarea teritoriala;

• Originile actiunilor marketingului urban se afla chiar mai departe, în trecut.

În 1918 municipalitatea orasului St. Petersburg, Florida, a angajat un agent de presa a carui sarcina era sa
promoveze atractiile orasului. Exemple similare pot exista chiar si în trecutul mai îndepartat, printre orasele
din Regatul Unit în timpul primei revolutii industriale sau prin tre orasele-state din Europa de Nord sau
Italia atunci când comertul (negustorilor) cunostea o înflorire deosebita.

Totusi, exista un risc în a spune ca toate politicile economice aplicate de orase pot fi definite ca actiuni ale
marketingului urban.

17.2.Clarificarea notiunii de marketing urban si semnificatiile acesteia

Termenul de marketing urban a aparut în literatura europeana în anii `80. De fapt, activitatile, care acum
intra în sfera de cuprindere a marketingului urban erau deja practicate de câtva timp, mai ales în Statele
Unite. În cele mai multe cazuri, ele apartineau (cum este cazul parteneriatelor public - private) fenomenelor
intrate în rutina asociate cu „orasul antreprenorial" si aveau o natura pur comerciala. Unele orase europene
au avut o abordare mai larga, incluzând în marketingul urban promovarea tuturor aspectelor bunastarii
societatii. Pe de-o parte, abordarile diferite reflecta varietatea culturilor urbane. Pe de alta parte,
municipalitatile americane se apropie de o atitudine comerciala deoarece ele trebuie sa asigure o parte
importanta a veniturilor proprii si, prin urmare, este mult mai probabil sa aiba un profit direct în urma unui
management de succes. Orasele europene depind, în general, mai mult de finantarile statului si au
posibilitati limitate de a-si îmbunatati veniturile.
În literatura de specialitate, termenul de marketing urban este folosit cu diferite întelesuri si conotatii:

• Marketingul urban ca mijloc de promovare a orasului, cu caracteristicile si perspectivele

sale, în masura sa atraga investitii si vizitatori din exterior. Produsul este finit, tot ce trebuie este

sa fie „ambalat" de o maniera cât mai eficace. Desi aceasta abordare este criticata în unanimitate în

teorie, ea corespunde destul de bine multor actiuni efectuate pâna acum în numele marketingului

urban.

• Marketingul urban ca modalitate de aliniere a politicilor de dezvoltare urbana, din

momentul conceperii pâna la implementare, la cerintele actorilor economici locali si la

asteptarile actorilor externi pentru ca acestia sa fie atrasi în promovarea economiei locale,

considerata a fi forta din spatele bunastarii orasului.

• Marketingul urban ca instrument de reorganizare pe scara larga a administratiei

orasului si a procedurilor de planificare ale acesteia, care se concentreaza mai mult asupra

„clientului" orasului vazut ca „produs" (cetateni, întreprinderi, institutii, investitori externi,

vizitatori), îndreptându-se spre un model în care relatiile dintre actorii din interiorul orasului sunt

bazate pe negociere si comunicare si nu pe regulamente si conflict.

• „Marketingul urban poate fi descris ca un set de activitati directionate spre optimizarea

relatiei dintre oferta de functii urbane si cererea din partea locuitorilor, companiilor, turistilor
sau altor vizitatori. Anumite elemente par a fi esentiale marketingului urban. Primul lucru care

trebuie luat în considerare este acela ca asa cum marketingul este doar unul din aspectele strategiei

generale a unei companii si marketingul urban trebuie sa fie un aspect al politicii urbane generale,

împreuna cu, de exemplu, politica locurilor de munca si planificarea spatiala. Elementele care sunt

esentiale marketingului general (cum sunt investigarea pietei, analiza grupurilor tinta si a

competitorilor, elaborarea unui plan de marketing si organizarea unor campanii de promovare) vor

fi, de asemenea, esentiale marketingului urban. Verificarea progresului si feedback-urile facute

pentru a evalua eficacitatea cheltuielilor sunt elemente cheie ale marketingului general si ar trebui

sa joace, în principiu, acelasi rol si în marketingul urban".

Cu alte cuvinte, putem spune ca toate interpretarile date marketingului urban sunt bazate pe doua concepte
care difera în functie de punctul în care este localizat centrul de greutate al actiunii marketingului:

• Marketingul urban este principalul instrument cu ajutorul caruia orasele se pregatesc sa faca fata
competitiei la o scara supra-locala: un proces în care orasul trebuie sa-si proiecteze centrul de gravitate al
propriilor actiuni politice catre exterior, sa fie în masura sa atraga noi actori capabili sa sprijine dezvoltarea
economiei locale;

În competitia dintre orase, principala resursa a unui oras este data de specificul sau, iar baza economica
existenta nu este data numai de aspectele economice si de punctele sale forte; asadar, marketingul urban
permite reorganizarea efectiva a politicilor urbane, stabilirea centrului de greutate în interiorul orasului,
actionând în asa fel încât sa puna în valoare ceea ce exista deja; numai un oras care îsi satisface rezidentii
poate atrage noi actori.

Marketingul urban ar trebui sa fie un concept important în teoria si practica sectorului public. El se refera la
procesul de construire, realizare si „vânzare" a imaginii unui oras pentru ca acesta sa devina atractiv pentru
investitori, turisti si rezidenti.

Expresia marketing urban poate avea trei întelesuri diferite:

• Marketingul este urban în sensul ca „are loc în oras": orasul este locul în care sunt

comercializate marfurile, iar teritoriul este acoperit de un sistem de piata: orasul este o piata;

• Marketingul este urban pentru ca reprezinta "comertul orasului": orasul este un termen al

actiunii comerciale: orasul este o marfa care poate fi comercializata;

• Marketingul este urban în sensul ca este "realizat de catre oras": orasul îndeplineste, ca

subiect, o actiune de piata; el opereaza ca un actor pe piata potrivit unei filozofii de piata: orasul

este o întreprindere.

Se întelege de la sine ca orasul nu este nici o piata, nici o marfa, nici o întreprindere în adevaratul sens al
cuvântului, ci ele sunt tot atâtea posibile metafore pentru oras. Nici unul dintre acesti termeni nu cuprinde
complexul de locuri, spatii, relatii, culturi care formeaza un oras.

Cele trei metafore ale orasului, ca piata, marfa si întreprindere, ne vor îndrepta atentia atât asupra negocierii,
încheierii de afaceri între actorii care actioneaza pe piata, formarea unui set de valori si a unor mecanisme
specifice schimbului, cât si asupra distorsiunilor si imperfectiunilor pietei ca instrument regulator, a
limitarilor inerente existente în definitia mult prea restrictiva a termenelor de „marfa" si de „întreprindere".

Cu toate aceste analogii, exista, însa, un risc inerent de a uita ca orasul reprezinta, de asemenea, si civitas:
comunitate, cultura, civilizatie.

A. Orasul ca o Piata

Expresia "marketing" ne concentreaza atentia asupra pietei orasului, în special ca loc al negocierii si
încheierii de afaceri. În marketingul urban, problema comunicarii devine vitala.
Comunicarea nu intereseaza marketingul urban numai în sensul promovarii politicilor urbane, ci si în sensul
comunicarii acestora spre exterior; este componenta de baza a marketingului urban în care o actiune care ar
fi eficienta pe termen lung trebuie sa întruneasca consensul tuturor celor implicati si sa se bazeze pe
transparenta intereselor implicate.

Comunicarea înseamna ca fiecare participant: îsi stabileste clar propriile prioritati, scopuri si interese; este
capabil si îi este permis sa-si spuna parerea; considera ca stie atât sa-sifaca auzita opinia, cât si sa asculte: el
are în vedere si punctele de vedere si ob iectivele celorlalti negociator. Daca sunt neglijate interesele,
nevoile si asteptarile unor actori, se poate crea o potentiala arie de obstructie, capabila sa submineze întregul
proces.

B. Orasul ca o Marfa

Faptul ca anumite parti ale orasului, cladirilor, serviciilor pot fi vândute si cumparate nu fac din oras o
marfa în întelesul cuvântului dat de catre marketingul urban: marketingul urban propune însasi orasul cape
o marfa oferita pe piata.

Orasul este o marfa pe termen lung care este consumata numai partial; este necesar sa fie consumata la locul
productiei; este o marfa care, într-o oarecare masura, a existat din totdeauna sau exista de mult timp si care
este numai în parte produsa. În particular, orasul este o marfa care, daca este promovata eficient pe piata,
solicita contributii externe pietei: interventia reglementarilor publice, cooperarea sau, cel putin,
neinterventia viitorilor consumatori.

Locurile sunt rezultatul actiunilor rezidentilor sau institutiilor, sunt organic legate de modelul relatiilor
sociale, sunt parte integranta într-o matrice a relatiilor politice, sociale, culturale care este la fel de
importanta ca si locatia fizica sau configuratia topografica. Un loc este mai mult un produs al relatiilor
sociale decât al naturii, geometriei spatiale sau pietelor independente; un produs în continua transformare,
asa cum sunt si relatiile sociale. Locul-marfa reprezinta o marfa complexa, care nu poate fi izolata; este
întotdeauna un agregat de marfuri caracterizate prin interactiune si schimburi reciproce, locul în care se
desfasoara conflictele sociale, niciodata rezolvate definitiv.

De aceea, orasul va fi, mai degraba, o marfa complexa cuprinsa într-un „câmp de forte" multidimensional
decât o marfa stabila aflata pe o piata echilibrata.
Daca orasul poate fi vazut ca o marfa, se pune problema la ce pret poate fi vândut orasul-marfa de catre
orasul-întreprindere? Riscul de a subestima o locatie fata de o alta este o practica întâlnita frecvent în Statele
Unite unde exista o competitie în care pot fi subminate orice interese care ar putea reprezenta o piedica în
calea investitiilor externe si a promovarii proprietatii. Chiar si în Statele Unite s-a vazut ca puterea de
negociere a oraselor cu privire la investitori si proprietari e insuficienta atâta timp cât e luata ca atare,
deoarece exista cazuri în care orase si state aflate pe o pozitie inferioara în topul preferintelor au reusit sa
faca concesiuni în favoarea rezidentilor si angajatilor locali fara a pierde oportunitatile de dezvoltare locala.

C. Orasul ca Întreprindere

În marketingul urban se presupune adesea, în mod eronat ca orasele pot fi comparate cu subiecte unitare,
asa cum pot fi întreprinderile. Exista tendinta de a se spune ca: „orasele actioneaza.. ..orasele
concureaza.. ..orasele cresc". Oare nu tinde acest lucru sa ascunda conflictele cu care are de-a face un oras?
Cautarea activa a atragerii investitiilor în oras, promovarea realizarilor sale trebuie sa fie asociate cu
existenta unor grupuri de elita care sprijina dezvoltarea, a unor coalitii pro-dezvoltare urbana care, indiferent
de cât de strânsa e competitia, au ca interes comun promovarea cresterii economice: pentru acestia orasul
este, în principal, un mecanism al dezvoltarii.

De fapt, în fiecare dezvoltare, exista dezavantaje inerente, precum si o distribuire a avantajelor si

dezavantajelor. Spre exemplu, în anumite cazuri s-a demonstrat ca decizia de a concentra resursele în doua
sau trei proiecte spectaculoase a facut ca restul orasului sa le abandoneze; ori, cresterea economica trebuie,
în mod neaparat, sa conduca la îmbunatatirea conditiilor de ocupare a fortei de munca pentru cei mai putin
norocosi. Ca urmare, redistribuirea efectelor actiunii marketingului urban trebuie analizata, subliniata,
negociata, în cazul în care întelegerea este ca orasul sa fie un tot unitar.

„Construieste viitorul!": în acest sens, termenul „întreprindere" pe care marketingul urban îl asociaza cu
orasul presupune, de asemenea, sensul de „organism" care coordoneaza procesele de munca si aloca
mijloacele necesare atingerii scopurilor economice.

Necesitatea aplicarii marketingului urban

- Se pune întrebarea "De ce municipalitatile si regiunile sunt atrase de marketingul

urban?" Raspunsul este: din necesitate. La fel cum filozofia marketingului a luat nastere din nevoia de a
vinde produse pe o piata deja inundata si marketingul urban s-a dezvoltat din nevoia de a gasi clienti pentru
o abundenta de terenuri si cladiri industriale într-un moment de micsorare semnificativa a cererii. Speranta
ca expansiunea industriala postbelica si cererea de terenuri industriale ce a urmat în anii '60 vor continua, s-
a dovedit a fi mai mult decât optimista. Când dezvoltarea economica a stagnat dupa crizele de energie (1937
si 1978), vânzarile de teren au început sa scada. Prin urmare, municipalitatile au ramas în posesia unui stoc
imens de teren industrial nevândut si neînchiriat, iar dobânda pe capitalul pe care îl investisera reprezenta
pentru ele o imensa povara financiara. Pentru a remedia situatia era imperativa actiunea inovativa. Unele
municipalitati au început sa caute moduri de utilizare a terenului care sa fie înca cerute. Faptul ca si-au
manifestat un interes crescut pentru cererile diferitelor segmente de piata cu intentia de a-si adapta produsul
"terenuri industriale" conform acestor cereri, a fost natural.

- Poate ca cel mai obisnuit, dar, în mod sigur, nu cel mai putin important argument pentru

marketingul urban este dorinta de a fi la fel ca vecinii. Acest argument îsi gaseste substanta în

succesul unor orase care au reusit sa determine mari întreprinderi sa se localizeze pe teritoriul lor,

succese care sunt mai apoi exploatate prin reclame si alte canale publicitare.

- Dezvoltarea marketingul urban în Europa depinde de tendintele în dezvoltarea urbana.

Dinamica urbana este o reflectie a dinamicii societatii care, la rândul sau, este afectata de schimbari
economice, demografice, politice, tehnologice, precum si de inter-relationarile acestor schimbari. Factorii
care ar putea influenta dezvoltarea economica si sociala în viitor sunt: inovatiile tehnologice în informatica
si telecomunicatii si influenta lor asupra transportului si distributiei, internationalizarea si globalizarea
întreprinderilor private, integrarea economica în Europa, schimbarile politice si economice din Europa de
Est si crescânda prioritate politica de a pastra sau îmbunatati calitatea mediului înconjurator.

Toate aceste schimbari au consecinte directe sau indirecte asupra dezvoltarii urbane. Schimbarea locatiei
firmelor nu poate fi exclusa dintre consecintele cresterii investitiilor mobile, schimbarii preferintelor de
localizare, schimbarii potentialului pietei si libertatii crescânde a alegerii localizarii. Atitudinea competitiva
a regiunilor metropolitane din Europa este de asteptat sa creasca, în scopul de a atrage firme si institutii
internationale sau de a îsi pastra companiile locale.
Ca o consecinta a internationalizarii, integrarii europene si modernizarii retelei europene de cale ferata, este
de asteptat ca interactiunea spatiala în ceea ce priveste bunurile si persoanele, atât pentru afaceri, cât si din
motive sociale sa se intensifice.

Orasele cu o buna accesibilitate internationala pe piata europeana au o pozitie care favorizeaza atragerea de
investitii în afaceri. Totusi, accesibilitatea nu este unicul factor de localizare. Alte elemente joaca un rolul
important în determinarea atractivitatii orasului ca mediu de afaceri, cum ar fi: compozitia structurii
economice, functia economica dominanta, gradul de dinamism industrial, calitatea pietei de forta de munca
(gradul de intensitate a cunostintelor fortei de munca), prezenta institutiilor stiintifice si de cercetare,
importanta functiei întâlnirilor în târguri, conferinte si a turismului urban în general si, bineînteles,
accesibilitatea locatiilor potrivite de afaceri care pot satisface cererea acum si în viitor. Este limpede pentru
toata lumea ca aspectele ce privesc calitatea unei localitati sunt din ce în ce mai importante.

Calitatea este importanta, nu numai în privinta climatului general de afaceri si a mediului de localizare a
industriilor, dar si în ceea ce priveste calitatea vietii în general.

Calitatea vietii este determinata de calitatea functiei rezidentiale, a serviciilor si facilitatilor regionale si
urbane (în domeniul medical, educational, cultural, recreational etc.) si a mediului natural. Serviciile de
înalta calitate faciliteaza atragerea de companii, care au nevoie de personal de înalta calificare. Prin urmare,
personalul cu înalta calificare prefera orasele cu o buna calitate a vietii.

În final, dar nu mai putin important, puterea organizationala locala sau regionala de a crea si a stimula
dezvoltarile dorite este un factor de importanta crescânda.

În concluzie, trebuie spus ca multe orase încearca sa îsi mentina sau sa îsi îmbunatateasca pozitia relativa în
contextul international. În situatia în care competitia economica dintre orase creste, o orientare manageriala
la nivel urban mai asemanatoare cu cea a sectorului privat pare a fi inevitabila. Parteneriatele public-private,
initiativele locale, eforturile de a aborda produsele urbane într-un sistem de marketing, construirea imaginii
orasului au o importanta din ce în ce mai mare pentru un management cu o orientare antreprenoriala. Prin
urmare, este de asteptat ca marketingul urban sa creasca în importanta, nu numai ca mod de a gândi
dezvoltarea urbana strategica, dar si din punct de vedere operational si functional.

17.3.Complexitatea marketingului urban

Practicarea marketingului implica organizarea productiei si vânzarilor din punctul de vedere al clientului.
Pentru a avea succes, un concept de marketing depinde de planificarea strategica; cu alte cuvinte strategiile,
instrumentele, activitatile si bugetele trebuie sa fie organizate, planificate si controlate cu scopul de a
satisface nevoile diferitelor grupuri de clienti si, în acelasi timp, sa realizeze obiectivele antreprenoriale. În
principiu, conceptul de marketing urban este aplicabil productiei si distributiei de bunuri si servicii si poate
fi operat efectiv de organizatii non-profit si de întreprinderi comerciale. Cu putin efort de imaginatie se
poate vedea cum si produsele urbane pot fi subiect pentru planificarea strategica de marketing. Dar,
deoarece orasele si elementele sale difera considerabil de bunurile si serviciile obisnuite, marketingul urban
nu poate fi comparat fara restrictii cu alte forme de marketing.

Comple xitatea marketingului urban este data de numarul si marea diversitate de produse urbane eligibile
pentru acesta. Numarul si diversitatea variaza în functie de marimea orasului si de functia sa economica
dominanta.

Un alt element de complexitate este acela ca nu numai produsele identificabile, ci chiar orasul ca întreg
poate fi privit ca produs. Produsul "oras" este obiectul principal al activitatilor de promovare si de
construire de imagine. Promovarea pune în lumina calitati speciale ale municipalitatii si regiunii
pentru a le creste profitul, pentru a fi întelese ca "stabiliti-va în..." sau "vizitati...". Evident, astfel de
campanii de promovare trebuie sa fie oneste si bazate pe situatii reale.

Produsele individuale pot fi rar izolate de mediul lor. Calitatile orasului si mediul sau influenteaza produsele
individuale. Influenta poate fi pozitiva sau negativa, în functie de produsul în cauza si de dorintele
cumparatorilor potentiali. Un oras industrial prin excelenta poate fi atractiv pentru antreprenorii industriali,
dar poate avea o imagine negativa în ceea ce priveste activitatile de clasa sau calitatea vietii.

O alta dificultate este aceea ca orasele sau regiunile sunt arareori manageri absoluti ai produselor "proprii".
În cel mai bun caz ele sunt co-manageri, alaturi de categorii diverse de companii si institutii; câteodata, ca si
în turism, nu exista nici un fel de relatie directa, responsabilitatea municipalitatii fiind, în general, redusa la
a asigura serviciile publice si infrastructura necesare pentru a crea conditiile adecvate de dezvoltare.

Faptul ca influenta administratiei locale este simtita, fara îndoiala, în toate domeniile nu este de ajutor
planificarii integrale în marketing. În plus, rolul de manager nu poate fi jucat decât daca administratia
adopta o atitudine antreprenoriala. Atitudinea antreprenoriala a municipalitatii nu are întotdeauna calitatile
pe care le are în sectorul de afaceri: identificabila, orientata spre client, flexibila si consecventa, asa cum
este de dorit în cazul unei viziuni de marketing.

Finalitatea marketingului urban trebuie sa fie administrarea orasului în interesul locuitorilor sai. Din punct
de vedere politic, responsabilitatea conducerii administratiei este de a face ca un obiectiv sa balanseze între
grupuri de interese foarte diferite. Spre deosebire de managementul unui concern comercial, autoritatile
locale nu îsi pot permite sa fie în acord complet cu dorintele cumparatorilor sau utilizatorilor unuia sau
câtorva produse. Managerii urbani au nevoie sa tina seama atât de valorile si normele morale si politice, cât
si de consecintele financiare. Prin urmare, obiectivele lor antreprenoriale nu pot decât sa fie diferite de cele
ale omologilor lor comerciali, grija principala fiind nu profitabilitatea, ci promovarea locurilor de munca,
calitatii mediului de locuit, a mediului de viata, serviciilor publice etc., cu scopul de a asigura prosperitatea
rezidentilor întregii regiuni urbane.

17.4.Instrumentele marketingului urban

Pachetul de marketing reprezinta un set specific de variabile care ar trebui sa asigure cea mai eficienta
abordare a pietelor vizate. Compunerea si realizarea pachetului de marketing pentru un oras sau o regiune
ridica probleme în câteva directii:

• Produsele sau serviciile urbane

În ce mod satisfac orasele nevoile grupurilor tinta? Altfel spus, ce se întelege prin produsele furnizate de un
oras? În trecut se acorda o mare atentie caracteristicilor specifice ale produselor urbane, precum si ideii
potrivit careia orasul era considerat un produs. Este orasul un produs? E posibil sa vinzi un oras si cui ai
putea sa-l vinzi? În încercarea de a se gasi un raspuns la aceasta întrebare se poate afirma ca firmele îsi
desfasoara activitatea având clar definite produsele pe care le vor crea si furniza, lucru ce nu se poate spune
în cazul oraselor. Acest aspect conduce la dificultati în aplicarea marketingului urban de catre orase.
Trebuie sa nu se uite totusi faptului ca marketingul implica luarea în considerare si a nevoilor si dorintelor
clientilor. Adesea, punctul de referinta în întelegerea marketingului urban îl reprezinta literatura de
specialitate din domeniul marketingului industrial. O întreprindere produce bunuri "fizice" pe care le vinde
menajelor, companiilor sau autoritatilor locale pentru a realiza profit. În cazul sectorului privind serviciile
este dificil de definit un produs. Companiile care actioneaza în acest domeniu furnizeaza anumite activitati
si/sau informatii "personalizate" în functie de nevoile clientilor, iar multe dintre aceste
"produsepersonalizate" sunt dezvoltate pe parcurs. În cazul acestor companii, lipsa unei definitii clare a
produsului furnizat nu a constituit un obstacol în utilizarea marketingului. În aceste conditii, de ce ar
constitui un obstacol pentru orase?

De fapt, un mare numar de produse urbane sunt compatibile cu utilizarea marketingului. Termenul de
"produs" ar putea fi folosit pentru un spatiu pentru birouri, o proprietate industriala, un centru comercial, dar
la fel de bine poate fi folosit si pentru un muzeu, un festival de arta sau pentru o competitie sportiva. În
general, produsele urbane se caracterizeaza printr-o lipsa de flexibilitate si longevitate. Caracteristicile unui
oras sau ale unei regiuni se schimba foarte încet. Modificarile în mediul construit si în infrastructura
consuma mult timp si, de cele mai multe ori, trebuie sa aiba o natura durabila. Abilitatea de a se adapta la
schimbarile preferintelor depinde de flexibilitatea planurilor sale. Mai mult, în putine situatii aceste produse
pot fi izolate de mediul lor.

În cazul turismului urban, de exemplu, specialistii fac distinctie între o prima categorie de produse, foarte
importanta: atractia turistica si o a doua categorie care include produse, precum asigurarea accesibilitatii
turistilor în respectivul oras. Atunci când o companie este în cautarea unui oras unde sa îsi poata stabili
sediul aceasta trebuie sa ia în considerare o întreaga gama de atribute ale produselor urbane oferite de
respectivul oras. Nu este vorba numai daca orasul poate oferi spatii pentru birouri, ci se are în vedere si o
serie de alte aspecte/întrebari, precum: Este situat orasul în apropierea principalelor autostrazi? Se gasesc în
acest oras scoli potrivite pentru copiii angajatilor companiei? Influenta diferitelor produse urbane poate fi
pozitiva sau negativa, în functie de diversele grupuri tinta. Un muzeu atrage mai multi vizitatori daca în
apropierea sa se gasesc restaurante si magazine.

Adevarul este ca orasele furnizeaza o întreaga gama de servicii, care sunt dificil de izolat de mediul ce le-a
creat si care se gasesc totodata într-o strânsa interdependenta; prin urmare sunt si numerosi producatori. Se
disting trei nivelurila care marketingul urban se manifesta:

• nivelul produselor sau serviciilor urbane vazute într-o maniera individuala: marketingul

unei anumite locatii, serviciu etc.

• nivelul grupurilor de servicii urbane aflate în legatura unele cu celelalte: acele

grupuri/game de produse si servicii urbane aflate în legatura (de exemplu, turismul urban si

facilitatile oferite în acest sens de un oras-port).

• nivelul aglomeratiei urbane/orasului ca întreg: produsul "oras" lasa loc pentru numeroase

interpretari deoarece el nu este un produs prea bine definit. Este clar însa ca numeroasele grupuri

tinta asociaza produsul "oras" cu diverse lucruri, ceea ce influenteaza foarte mult deciziile acestora

cu privire la stabilirea în respectivul oras sau doar vizitarea acestuia. Prin intermediul acestor

asocieri se creeaza imaginea urbana. Tocmai de aceea cel de-al treilea nivel se refera cu precadere

la identitatea ora sului, la crearea unei imagini a acestuia. Constanta extindere a razei de actiune a

regiunilor urbane functionale releva faptul ca nu numai orasul central este important, nu numai la

nivelul acestuia se desfasoara cele mai importante activitati, ci si la nivelul întregii aglomeratii

urbane.

• Distributia

Distributia în economia de afaceri este instrumentul care serveste pentru a transporta produsul la client. În
cazul marketingului urban, distributia serveste la a transporta cumparatorul la produs în maniera cea mai
potrivita. În acest sens, accesibilitatea joaca un rol foarte important. Aceasta este determinata de toate
sistemele si retelele de trafic care sunt disponibile: legaturi cu drumuri internationale, cai ferate, rute navale
si retele de navigatie, telecomunicatii moderne.

• Pretul

Pretul produselor urbane se formeaza diferit de pretul produselor comerciale, iar municipalitatile nu sunt
familiarizate cu ideea de compunere a pretului. Preturile serviciilor municipale tind sa fie bazate pe cost,
dezirabilitate politica sau nevoia de fonduri generale. Rareori valoarea serviciilor joaca vreun rol. Formarea
pretului se aplica unor bunuri cum sunt terenurile pentru utilizare industriala, birourile, magazinele,
locuintele etc. Consumatorii potentiali au tendinta sa aiba preferinte divergente cu privire la situatie,
calitate, pret si prezenta unor bunuri specifice. Autoritatile locale pot raspunde acestor preferinte printr-o
furnizare orientata pe grupuri tinta si printr-o politica de preturi functionala, deoarece ei poseda o vedere din
interior asupra preferintelor si evaluarilor predominante printre clientii potentiali.

• Promovarea

Aspectul promovarii în marketing este deseori identificat în mod eronat cu marketingul urban. Marketingul
înseamna mai mult decât publicitatea sau încercarea de a construi o imagine pozitiva. Activitatile
promotionale s-au extins si îmbunatatit mult în decursul timpului si au devenit foarte apreciate. Scopul lor
principal este acela de a încuraja localizarea prin oferirea unei imagini atragatoare utilizatorilor potentiali.
Faima si buna reputatie a orasului sau regiunii se reflecta, de asemenea, asupra antreprenorilor locali si a
populatiei. Oricum, succesul va fi de scurta durata daca imaginea promovata nu va fi conforma cu realitatea.

Celor patru instrumente clasice ale pachetului de marketing li se adauga politicile si personalul. Aceasta
pentru ca strategia de marketing trebuie subordonata prioritatilor politice. Politicienii trebuie sa fie convinsi
de utilitatea unei strategii de marketing. Alt argument ar fi acela ca marketingul urban nu poate avea succes
daca personalul nu este convins ca trebuie sa se transforme din birocrati obisnuiti cu rutina în functionari
publici orientati spre client.

În concluzie, produsul urban difera de produsele obisnuite ale marketingului prin complexitate, lipsa de
flexibilitate si relativa longevitate. Producatorul produselor urbane nu poate fi întotdeauna identificat cu
mare precizie. În masura în care municipalitatea poate fi privita ca manager, exista circumstante care o
împiedica sa adopte o directie de actiune orientata exclusiv catre piata. Pe de -o parte, obiectivele
„palpabile" sunt aproape în totalitate absente; pe de alta parte, birocratia a aratat aproape invariabil o
atitudine opusa unei orientari spre piata a organizatiei.

17.5.Planificarea strategica a marketingului urban

Strategia de marketing

Trecerea de la o politica a orasului orientata spre oferta la o politica orientata spre cerere nu poate fi limitata
numai la masuri partiale în ceea ce priveste suportul economic pentru dezvoltare sau pentru încurajarea
descoperirii unor noi activitati. Pentru a produce rezultate pe termen lung, o actiune de marketing urban
reclama definirea unei strategii de marketing a orasului.
„Planificarea strategica poate fi definita ca un proces de management orientat spre dezvoltarea si mentinerea
unei relatii efective între obiectivele si resursele organizatiei si oportunitatile oferite de mediul în care
aceasta actioneaza". Acest proces începe cu o viziune clara asupra a ceea ce se doreste (ambitiile), ceea ce
poate fi realizat (potentialul) si ceea ce strategiile implica. Un plan strategic de marketing cuprinde, în
general, urmatorii pasi analiza, formularea strategiei, implementarea strategiei si feedback-ul. Planificarea
strategica implica o schimbare spre un model de interactiune a sistemului cu mediul în care actioneaza, un
model nu numai reactiv, ci unul activ.

În faza analitica, trebuie facut un inventar al informatiei disponibile, al dezvoltarilor anterioare, al punctelor
tari si punctelor slabe actuale, al oportunitatilor si amenintarilor asteptate în viitor. O analiza a pietei este o
parte importanta a analizei situatiei existente. Din inventar si din analiza pietei pot rezulta avantajele
competitive si dezavantajele pe care orasul sau regiunea le au în raport cu competitorii lor.

În faza strategica, sunt formulate combinatii produs-piata, pe baza a ceea ce este vazut ca promitator pentru
viitoarea dezvoltare a orasului sau regiunii si a conceptului spatial care pare sa ofere cele mai favorabile
conditii pentru acea dezvoltare. Sunt de luat în considerare segmentarile pietei si selectarea celor mai
semnificative segmente ale acesteia care, probabil, vor necesita o abordare specifica.

Odata aflat în posesia informatiei de piata necesare, manage rul urban are câteva alegeri de facut:

- alegerea combinatiei potrivite produs/piata;

- alegerea unei strategii eficiente pentru vânzarea produselor;

- stabilirea prioritatilor pentru activitatile care vor fi întreprinse.

Alegerile si prioritatile vor rezulta din urmatoarele considerente:

- cunostinte le si informatiile obtinute despre dorintele si nevoile grupului de piata selectate;

- rolul factorului politic;

- activitatea economica deja stabilita în regiune sau oras si potentialul de dezvoltare al unor
sectoare;

- sansa implementarii cu succes a strategiei.

Odata ce strategiile au fost decise si prioritatile stabilite, obiectivele initiale ale marketingului urban (ca
obiective majore ale managementului urban) au fost de fapt operationalizate. Acest fapt marcheaza punctul
de plecare al fazei de executie.Pentru fiecare combinatie produs/piata au fost identificate instrumentele
pachetului de marketing. Ordinea în care activitatile se vor desfasura este deja planificata, iar pe aceasta
baza sunt determinate nevoile în ceea ce priveste personalul, bugetul etc. În final, vor trebui fixate
momentele de masurare si dezvoltate procedurile corectionale pentru a monitoriza progresul si pentru a
corecta de câte ori este nevoie obiectivele sau modul de utilizare a instrumentelor.

În planificarea strategica, procesul de verificare a rezultatelor si de stabilire a obiectivelor este ciclic si

orientat într-o singura directie: stabilirea rezultatelor, a succesului actiunilor întreprinse, stabilirea nivelului
raspunsului mediului înconjurator. Succesul nu este evaluat din punct de vedere al ofertei, ci din punct de
vedere al cererii, ca evaluare, atât calitativa, cât si cantitativa, a satisfacerii asteptarilor si necesitatilor
grupurilor tinta. Feedback-ul la sistemul de obiective garanteaza adaptarea continua la schimbarile ce au loc
pe parcursul desfasurarii procesului.

Dar relatia dintre sistem si mediu nu este doar una de adaptare a sistemului la mediu. În planificarea
strategica, mediul modifica sistemul, dar si el, la rândul sau, este modificat de schimbarile ce au loc în
cadrul sistemului. Cu alte cuvinte, actiunea planificata se desfasoara într-un context aflat într-o evolutie
permanenta, context care va fi modificat, la rândul lui, într-un mod favorabil, de catre rezultatele actiunii.
Timpul care se scurge între conceperea si punerea în aplicare a strategiei nu este numai un decalaj care
trebuie recuperat cât mai repede cu putinta, dar reprezinta principala dimensiune, adevaratul „spatiu", mai
important chiar decât spatiul fizic al orasului în care se desfasoara actiunile marketingului urban.

Planificarea strategica înseamna, de asemenea, o privire panoramica asupra contextului în care se

desfasoara actiunea. În planificarea strategica, obiectivele pe termen scurt si mediu se pot adapta la variatiile
datorate unor cauze externe, în asa fel încât sa nu reprezinte o derivatie, ci o interpretare a liniilor stabilite
pe termen lung, fara a fi legate de acestea printr-o constrângere.

Se pune întrebarea daca adaptarea politicilor guvernamentale ale orasului la o filozofie a pietei înseamna sa
se abandoneze complet planificarea teritoriala, fara a face nici o încercare de a regulariza transformarile
orasului si sa se limiteze totul doar la recunoasterea efectelor spontane care apar. Raspunsul este clar:
abandonarea planului general, ca singur instrument de planificare, nu înseamna ca vor disparea toate tipurile
de planificare, ci numai ca vor aparea noi tipuri de planificare, capabile sa înlocuiasca formele de planificare
depasite . Mai mult decât un „plan general" este nevoie de un program de transformare, un program politic
care defineste concret scopurile, obiectivele, sectoarele si punctele în care planul intentioneaza sa actioneze;
un program însotit de dorinta si abilitatea de a promova si negocia, aducând instrumente inovatoare acolo
unde este cazul. Acest lucru implica o multitudine de politici si planuri; coexistenta mai multor genuri de
planificare.

17.6.Factori de succes în planificarea marketingului urban

Anumiti factori au un rol fundamental pentru marketingul urban strategic. Natura specifica a marketingului
urban strategic cere ca urmatoarele aspecte sa fie absolut clare:

A. Obiectivele principale ale politicii urbane

Succesul planificarii si al politicii urbane necesita o viziune detaliata si usor de înteles a dezvoltarii viitoare
a zonei urbane. Fara o astfel de viziune, elementele politicii ar putea ramâne necoordonate, chiar
contradictorii. Consensul politic asupra obiectivelor, ca si asupra metodelor utilizate pentru a le atinge, este
fundamental pentru succesul marketingului urban strategic.

B. Conceptul spatial

Pentru consecventa managementului, autoritatile locale trebuie sa decida asupra unei strategii de dezvoltare
pentru structura spatiala preferata. În termeni concreti: sa ia în considerare care structura spatiala ar fi cea
mai potrivita pentru a atinge principalele obiective politice. Sunt sugerate câteva variante, ca de exemplu:
orasul vazut ca „centru de servicii", ca „oras muncitoresc", ca „oras armonios". Fiecare concept în parte
corespunde unei forme speciale a marketingului urban. Un plan urbanistic general transparent si usor de
înteles este o conditie importanta pentru succesul marketingului urban.

C. Produsele urbane
În trecut, marketingul urban a fost limitat la promovarea urbana, care reprezenta efortul de a îmbunatatii
reputatia si imaginea orasului si de a achizitiona pentru a vinde loturi industriale. În publicitatea pe care si-
au facut-o, aproape toate municipalitatile s-au mândrit cu: "o situatie centrala favorabila, o generoasa oferta
de loturi de dimensiuni si preturi variate si împrejurimi placute pentru locuinte".

În contextul marketingului urban, orasul ca produs poate fi interpretat în mai multe feluri si invoca o
asociere diferita de produse cu oameni diferiti. Asocierile facute de catre antreprenori sau de catre
persoanele fizice pot depinde, în parte, de afacerile lor sau de caracteristici personale. De fapt, indivizii
construiesc imaginea unui oras din informatiile provenind din impresii, experiente si fundaluri psihologice.
Imaginea unui oras se naste dintr-o multitudine de factori si parti si este, adesea, determinata istoric.

Trebuie sa fim capabili sa fabricam imagini, sa fim capabili sa comunicam efectiv cu ceilalti. Pentru
aceasta, tipurile de metode traditionale, analitic -cantitative, de cercetare a noilor cerinte, trebuie sa fie
asociate cu tipurile de instrumente calitative necesare pentru a defini asteptarile, dorintele celor care sunt
interesati în transformarea orasului.

Construirea imaginii este unul din atuurile actiunii marketingului urban. În multe cazuri, strategiile de
marketing propuse sunt asemanatoare datorita esecului de concentrare asupra caracteristicilor specifice
orasului pentru care sunt realizate. Exista, însa, o mica diferenta în functie de „obiectul" promovat - daca
este un oras, o regiune sau un stat. Iata câteva din reclamele întâlnite în periodicele economice americane:

• „Natura a facut-o perfecta. Noi o facem profitabila, Louisiana";

• „Potrivita pentru afaceri. Alabama";

• „New York. Orasul este deschis afacerilor";

• „Bavaria. Sol fertil pentru companiile de înalta performanta";

• „Afacerile dumneavoastra au un prieten în Pennsylvania";

• „New England. Partenerul dumneavoastra financiar".

În general, prin imagine sunt puse în valoare catre exterior caracteristicile identitatii locale prin evidentierea
aspectelor specifice locului, mediului, trasaturilor economice, culturale care fac ca acest loc sa fie unic; asa
ar trebui sa se întâmple în domeniul economic, unde strategia principala este de a profita de pozitia
avantajului competitiv deja obtinut. În cadrul orasului, trebuie, însa, sa stim cum sa construim imagini care
sa exprime identitatea colectiva: „viziuni" ale viitorului orasului care are tinte, obiective în jurul carora
graviteaza consimtamântul si dorinta de a coopera.

Imaginea influenteaza atractivitatea unor produse urbane identificabile independent, cum sunt spatiile
pentru birouri, terenurile industriale, facilitatile portuare, locuintele, magazinele, zonele culturale sau
recreative, facilitatile pentru educatie, obiective turistice etc. De exemplu, produsul urban „turism" (inclusiv
turismul de afaceri) a devenit un sector economic de mare importanta, ale carui efecte se transmit si asupra
locurilor de munca din sectoarele afaceri sau creatie. Calitatea si atractivitatea magazinelor principale, a
imaginii orasului, a hotelurilor, taxiurilor si altor elemente de importanta generala, trebuie sa atinga un nivel
la care ele sa contribuie substantial la realizarea unui climat turistic acceptabil. Ore nepotrivite de
functionare a magazinelor, poluarea fonica si a aerului în principala zona comerciala, oportunitati
nefructificate de a încorpora elemente urbane atractive, lipsa unor facilitati specifice unor congrese
importante, lipsa de coerenta (spatiala si functionala) dintre elementele turistice, toate acestea împiedica
îmbunatatirea atractivitatii orasului si sunt probleme care nu stimuleaza în nici un fel turismul.

Evident, pentru a îmbunatati toate aceste aspecte trebuie implicate mai multe canale de decizie. Nici un
organism nu este capabil sa faca singur schimbarile fara cooperare din partea altor actori implicati. Puterea
organizatorica la nivel regional sau municipal este foarte importanta în acest sens.

D. Marketingul urban versus marketingul regiunii

În urma cu câtiva ani dinamica sistemelor urbane a facut obiectul multor cercetari. Aparent, spatiul în care
activitatile urbane cum sunt locuirea, munca, cumparaturile, recreerea etc au loc (la care, deseori, în
literatura se fac referiri ca „regiune urbana functionala" sau „aglomeratie") este în expansiune. Dinamica
spatiala a multor regiuni urbane a dus la absorbirea de catre acestea a unui numar crescut de municipalitati.
Deoarece diferite elemente ale unei aglomerari depind unul de altul si se completeaza reciproc, eforturile de
marketing ar trebui sa includa nu numai municipalitatea centrala, ci întreaga aglomerare. Întrebarea care se
ridica este care este modalitatea cea mai buna de a realiza o astfel de politica. Numai daca nu se poate
construi o cu totul noua ierarhie bazata pe relatii functionale si spatiale, crearea unui nivel suplimentar în
administratia regionala trebuie sa fie considerata o optiune nerealista, de nedorit si ineficienta din cauza
pericolului cresterii birocratie i si a problemelor de coordonare între stat, provincie, regiune, regiune
metropolitana si municipalitati. Daca un nou sistem ierarhic nu pare a fi fezabil, pare a fi mai eficient sa se
identifice oportunitati pentru eforturi comune în proiecte sau subdomenii, sau în activitati de promovare.
Dar astfel de forme de cooperare nu se pot realiza în lipsa unei atmosfere de încredere între municipalitatile
care vor sa coopereze.

Prin atitudini prudente si chibzuite, autoritatile locale vor trebui sa stabileasca o atmosfera de încredere si, în
consecinta, sa gaseasca noi subdomenii în care cooperarea sa aiba substanta. Locuirea, mediul de viata,
activitatile de recreere si spatiile de birouri se recomanda singure ca subiecte pentru marketingul urban.

E. Analiza SWOT

O analiza a punctelor forte si slabe, ca si a oportunitatilor si amenintarilor ajuta la stabilirea pozitiei

competitive a regiunii urbane sau a orasului. Pe baza rezultatului analizei poate fi formulata o strategie care
sa îmbunatateasca aceasta pozitie, de exemplu prin identificarea combinatiilor produs/piata potrivite
urmaririi obiectivelor politicii.

F. Cooperarea si sprijinul social

Pentru ca o politica de marketing urban sa aiba succes, actorii care determina direct sau indirect calitatea
mediului urban pentru locuire sau localizarea de afaceri ar trebui sa colaboreze. În oras sau în regiunea
urbana, agentiile municipale si companiile publice ar trebui sa îsi inter-relationeze actiunile, elaborând o
filozofie comuna în ceea ce priveste conceptul ales pentru oras. O abordare regionala necesita în plus
cooperarea dintre orasul central si municipalitatile suburbane.

La nivel mai general, dezvoltarea unei politici de marketing eficiente e conditionata de încorporarea
municipalitatilor (sau a conducerii acestora) în retele nationale si internationale care sa stimuleze si sa dea
substanta inovatiei. O relatie de buna calitate si durabila cu întreprinderile private este, de asemenea,
indispensabila .În orice caz, cooperarea adecvata cu agentii private sau publice din interiorul sau exteriorul
orasului nu este suficienta: politica care trebuie adoptata ar trebui sa aiba un sprijin politic si social sanatos.
Pentru a câstiga suport social suficient, municipalitatea ar trebui sa informeze pe larg toate grupurile
interesate despre proiectele planificate, încercând sa convinga de avantajul net pe care îl au pentru oras.

O alta problema este aceea ca avantajele si dezavantajele tind sa fie neuniform distribuite între locuitorii
orasului. Pe masura ce orasele se manifesta din ce în ce mai mult ca organisme publice întreprinzatoare
orientate spre piata, interesul populatiei este din ce în ce mai mult în pericol de a fi subordonat „pietei".

Pentru a mari sansele de succes, trebuie recunoscut faptul ca serviciile supra-locale necesita un sprijin
supra-local pentru a împiedica interesele locale, mai restrânse, sa treaca înaintea interesului general si sa
opreasca realizarea unor proiecte de importanta regionala sau nationala.

G. Structura organizationala si filozofia de afaceri

O municipalitate cu orientare antreprenoriala ar trebui sa aiba si o structura potrivita, permitând

managementului sa controleze instrumentele si activitatile. În acelasi context îsi au locul expresii cum ar fi
„eliminarea birocratiei", „orientarea si acomodarea fata de utilizatori si cumparatori", „tip flexibil de
organizare", „dezvoltarea managementului". Nu numai organizarea interna, ci si atitudinea catre
„întreprinderile private" are nevoie de revizuire. Exemple pozitive în acest sens sunt formele de parteneriat
public -privat (mai ales cele în care este împartit riscul unor operatiuni sau contractarea unor proiecte de
dezvoltare). Eforturile de a face operational conceptul de marketing sunt condamnate la esec daca
responsabilii cu implementarea sunt insuficient motivati, nu se simt convinsi sau sunt înclinati sa opuna
rezistenta la orice schimbare în structurile organizationale. Motivatia personalului este de o importanta
cruciala în implementarea conceptelor de marketing.

H. Comunicarea în marketing

Orasele sau regiunile, ca furnizori de servicii si produse, pot comunica în multe feluri cu consumatorii.
Comunicarea este nu un obiectiv în sine, ci un instrument, a carui folosire cu succes depinde în mare masura
de transparenta strategiei/planului, de coerenta interna, de angajamentul partenerilor.

17.7.Schimbarile introduse de marketingul urban

A. Trecerea de la birocratie la initiativa

Administratia publica îsi schimba modul de a gândi: de la „produs" catre "client", de la complezenta
birocratica cu reguli care stabilesc eficienta activitatilor la cooperare. Schimbarea începe din interiorul
administratiei, dezvoltându-si propria identitate colectiva. Comunicarea trebuie sa se dezvolte nu atât în
interiorul administratiei, cât dinspre si înspre exterior. În acest cadru nou, se pune problema care este relatia
în interiorul administratiei, între adoptarea deciziei politice si managementul administrativ? Pentru ca
schimbarea de la birocratie la initiativa sa fie cu adevarat posibila, administratia locala trebuie sa fie
înzestrata cu o autonomie reala în ceea ce priveste adoptarea deciziilor, dar, în special, cu autonomie
financiara în raport cu puterea politica.

B. Trecerea de la cetateanul-utilizator la cetateanul - client

Cetateanul nu mai este un utilizator tipic al unei parti a serviciilor, ci un „client" al „orasului -întreprindere",
un client ale carui nevoi trebuie sa fie satisfacute, dar, totodata, un actor al carui consimtamânt este necesar
pentru succesul pe termen lung al unei activitati de marketing urban. Negocierea si atentia la solicitari
deschid noi modalitati de interventie a cetatenilor, grupurilor, asociatiilor în procesul de adoptare a
deciziilor. Ca urmare, autoritatile locale trebuie sa garanteze exprimarea deplina a intereselor si asteptarilor
cetatenilor, sa gaseasca noi forme de comunicare si interventie, precum si noi cai de comunicare pentru a se
face întelesi.

C. Aparitia întreprinderii constiente

Participarea întreprinderilor private la formularea strategiilor de transformare urbana deschide un nou câmp
de actiune, dar, totodata, solicita participarea într-un sistem de obiective mult mai vast decât cel reprezentat
de indicatorii bugetari, acceptarea de etaloane diferite din partea celor care se gasesc în competitia pietei.

Se pune, însa problema daca sunt întreprinderile private capabile sa participe la o strategie mai
cuprinzatoare decât interesele lor imediate? Oare actorii economici importanti accepta limitele impuse de un
proces de negociere? Exista oare un conflict între transparenta intereselor si discretia unei întreprinderi?

D. Realizarea conducerii

„Sectorul privat, desi poate exercita un rol important de responsabilizare sociala, nu se poate astepta sa preia
rolul de conducere în promovarea bunastarii populatiei în totalitatea ei, cu atât mai putin în usurarea
suferintei si saraciei.

Dezvoltarea economica locala, este un argument atât economic, cât si social în favoarea strategiei de
conducere a sectorului public. A permite diviziunilor sociale sa se extinda, ignorând dezavantajele si
neglijând serviciile publice de care depind poate primejdui renasterea economica".
E. Teritoriul marketingului urban

Atentia acordata competitiei economice dintre ariile urbane la scala europeana conduce adesea la ideea
conform careia marketingul urban este aplicabil doar în orasele mari. Cu toate acestea, aplicarea unei
filozofii de marketing în cadrul unui oras nu este, de fapt, legata de marimea acestuia, dimpotriva, exista
cazuri în care s-a demonstrat ca, în anumite situatii, actiunea de marketing urban a fost implementata mai
eficient de catre orasele mici si mijlocii (50.000 - 200.000 de locuitori), de grupuri de orase, sau de arii
regionale, decât de orasele mari.

Reteaua relatiilor care formeaza caracteristicile unui oras tinde sa coincida din ce în ce mai putin cu locul în
care orasul se afla efectiv ca un spatiu urban construit. Acest lucru este confirmat de cazurile în care
dezvoltarea nu a reusit sa se extinda în întregul oras, ceea ce demonstreaza ca unele parti ale orasului apartin
unor retele diferite de relatii, care nu mai sunt locale, ci doar spatiale, dintre care unele au efecte extinse, iar
altele restrânse.

17.8.Particularitatile marketingului urban în statele din Europa.

Particularitatile marketingului urban în tarile Uniunii Europene

„Competitia între arii urbane exista în mod real si este accentuata de tendintele catre o piata europeana
comuna. Europa se afla într-o faza de tranzitie catre o societate culturala si catre o reevaluare a meritelor
oraselor. Autoritatile locale au responsabilitati crescânde, în timp ce guvernele centrale cer oraselor sa
devina independente din punct de vedere financiar. Totodata autoritatile locale trebuie sa mentina echitatea
în distributia resurselor si sa dovedeasca eficienta, nu doar în cheltuieli sau colectarea taxelor, dar si într-o
activitate ce nu le era proprie mai înainte -adoptarea unei initiative antreprenoriale în generarea de venituri
suplimentare pentru managementul si dezvoltarea orasului".

A. Olanda

Odata cuglobalizarea economiei si integrarea europeana, competitia dintre regiunile urbane s-a intensificat.
Pentru a-i face fata, aceste regiuni au adoptat o politica mai apropiata de cea a firmelor private.

Marile orase olandeze s-au adaptat, de asemenea, la relatii de piata schimbate si au început sa utilizeze
marketingul urban.
În 1987, Bartels a selectat 198 de municipalitati care aveau cel putin 10 ha de zona industriala disponibila
pentru localizarea întreprinderilor. Aceste municipalitati au fost întrebate daca în perioada 1980-1986 au
întreprins activitati ce pot intra în sfera marketingului urban si ce buget a fost alocat acestei activitati.

Din raspunsurile primite (121 municipalitati - 61%), s-a constatat ca, în perioada respectiva, cheltuielile
aferente acestei politici crescusera, ajungând pâna la 52.000 de guldeni12 în medie pe municipalitate.
Pentru municipalitatile cu peste 50.000 de locuitori, bugetul mediu a fost de 150.000 de guldeni. Aproape
trei sferturi din buget a fost cheltuit pentru reclama, material publicitar si participari la târguri. Ca forta de
munca, patru din cinci municipalitati aveau angajat un functionar pentru contactul cu întreprinderile si
investitorii si într-o treime din municipalitati exista un functionar angajat pentru atragerea de companii.
Exista, de asemenea, o relatie între marimea municipalitatii si aria geografica careia i se adreseaza
activitatile de promovare a imaginii. Foarte putine se prezentau si pe plan international si, aproape
întotdeauna, în cooperare cu Ministerul Economiei.

Practica marketingului urban a fost studiata în repetate rânduri la nivelul municipalitatilor. Unele studii s-au
concentrat pe produse izolate, cum ar fi turismul sau zonele industriale, altele se refereau la segmente ale
marketingului urban, cum ar fi analizele SWOT utilizate pentruconstruirea imaginii unui oras. O serie de
concluzii au rezultat, însa, din toate aceste tipuri de investigatii în legatura cu marketingul practicat în
orasele olandeze :

• marketingul urban este un instrument folositor, dar nu trebuie folosit doar ca instrument de

promovare a imaginii;

• se acorda prea putina atentie orientarii spre piata, tendinta fiind aceea de a localiza toate

argumentele asupra unui produs unic al municipalitatii;

• activitatile de marketing tind sa se refere doar la zonele industriale;

• atunci când imaginea orasului este folosita pentru atingerea unui profil sau pozitie, factorii

de localizare mentionati arata o regretabila lipsa de originalitate, cei mai folositi fiind:
- situatia favorabila;

- climat antreprenorial;

- mediu de viata placut;

- preturi scazute la terenuri.

• atitudinea municipalitatilor tinde sa semene cu cea a întreprinzatorilor privati;

• municipalitatile se adreseaza cu precadere companiilor din afara orasului, ignorând segmen

tul întreprinderilor locale care s-ar putea extinde;

• marketingul urban este o actiune punctuala, dar ar trebui sa se constituie ca un flux continuu

de activitati integrate în organizatia municipala.

B. Franta

Marketingul urban în Franta a trecut prin trei faze succesive de dezvoltare lenta pâna sa devina în anii '90 un
concept autonom .În prima etapa (197 4 - 1980) marketingul urban a fost restrâns la ideea de publicitate, a
doua faza (începutul anilor `80) l-a legat de un management inovativ ca rezultat al procesului de
descentralizare, transformându-lîn a treia etapa în marketing strategic, în contextul competitiei urbane
generate de piata unica europeana.

Autonomizarea conceptului, în anii '90, a fost urmata de definirea, în termeni reali si figurativi, a teritoriului
de referinta - parte a planificarii urbane, ca tel strategic, pe termen lung, identificându-si aria urbana ca
domeniu principal pentru actiuni promotionale.

Cu ajutorul profesionistilor, orasele au înteles ca ambitiile lor de planificare urbana trebuie adaptate la
mijloace si, proportional, la dimensiunea demografica. Campaniile publicitare ale unor orase mici si mijlocii
dovedesc posibilitatea alegerii între doua strategii:

• un tip de strategie pe cont propriu, bazata pe un potential cert de dezvoltare locala, pe o

imagine deja populara, pe un argument decisiv;

• o alternativa strategica, care, în absenta unei tinte credibile si precis definite, consta în

alianta cu un oras vecin, pentru a juca împreuna jocul parteneriatului de marketing.

Concluziile legate de punctele tari si punctele slabe ale marketingului urban în Franta, pot fi formulate
astfel:

• Punctul tare consta în aderenta crescânda la comunicatia financiara. O comunicatie

financiara urbana trebuie sa poata sa dea statistici pentru un proiect global, ce trebuie sa fie imediat

înteles si credibil. Comparatia cu o firma este de baza - raportul de venituri si cheltuieli al acesteia

are sens doar în lumina propriei strategii.

• Punctele slabeau în vedere:

- viziunea universala a autoritatilor locale asupra criteriilor de localizare a firmelor în

oras. Aceste criterii variaza, însa, în functie de sectoarele economice, de profilul si

domeniul de activitate al firmelor. Pe piata localizarii firmelor, actiunile promotionale

trebuie facute de la caz la caz si rezultatele monitorizate la fel;

- atentia insuficienta acordata mijloacelor de creare si diseminare a imaginii publice a

oraselor, aceasta imagine fiind adesea formata din clisee scoase din enciclopedii, ghiduri
turistice sau manuale de geografie;

- obisnuita confuzie care exista între marketingul urban si marketingul politic ce îl

genereaza, importanta culturii nationale fiind de necontestat în formularea unui concept

publicitar de promovare a imaginii unui oras.

C. Germania

Începând cu mijlocul anilor `80, marketingului urban a fost discutat în literatura germana de specialitate si a
fost pus în practica pentru prima oara în 1986, într-un proiect de marketing pentru Schweinfurt, realizat de
un consultant privat. Motivele care au condus apoi la introducerea conceptului în politica consiliilor locale,
au fost studiate într-un numar considerabil de cercetari si se refera la urmatoarele aspecte:

• Competitia crescânda dintre orase lanseaza conceptul competitivitatii, relationat la oferta

oraselor fata de cetateni din punctul de vedere al atractivitatii ca loc de viata sau ca zona

economica pentru întreprinderi. Extinderea pietelor, ca o consecinta a pietei unice, precum si

cresterea în importanta a factorilor locali (aspectul orasului, calitatea mediului, facilitatile de

petrecere a timpului liber etc) sporesc competitia.

• Înrautatirea situatiei bugetelor, redistribuirea subventiilor în favoarea zonelor estice,

reclama un management mai bun al resurselor si o orientare catre potentialul pietei. De aceea,

este necesara localizarea orientarilor si cerintelor cetatenilor ca grup cu scopul de a directiona

structura ofertei publice catre o tinta bine identificata si în mod efectiv.

• Complexitatea si diferentierea sarcinilor consiliilor este în crestere. Sub-urbanizarea,

pierderea functiunilor din anumite zone, în special în sectorul industrial si comercial, decaderea

infrastructurii de transport si problemele ecologice cu consecinte greu de evaluat, dau o imagine

asupra continutului politicilor de dezvoltare urbana. Legaturile dintre obiective devin tot mai

complicate, cerând noi principii de actiune.

• Cererea tot mai mare pentru participarea cetateneasca duce în multe orase la

recunoasterea nevoii de întarire a propriei imagini. Structura unei identitati comune - sentimentul

de implicare, este folosita ca tel în multe regiuni. Cu aceasta, se subliniaza convingerea ca atât

subiectele legate de functiile orasului (administratia, economia etc), cât si cetatenii sunt parte a

dezvoltarii urbane.

Caracteristicile esentiale ale marketingului urban sunt:

• orientarea catre client, catre beneficiarii politicilor urbane, din interiorul si exteriorul

orasului;

• o premiza a comportamentului orientat catre client si cetatean este informatia asupra

nevoilor si problemelor. Cercetarea pietei si analiza sunt trasaturi cheie;

• gândirea în grupuri tinta - considerând întreprinzatorii ca un grup, iar activitatea economica

- stimulent în turism si initiativa cetatenilor.

În completarea gândirii în grupuri tinta, e necesar un proces de planificare coordonata, aspect ce ridica
probleme specifice. Actorii urbani, de la oameni politici, administratori, sectorul industrial sau persoane
particulare, formeaza fatete diferite ale produsului urban, iar ideile si interesele divergente complica
procesul formularii deciziilor. De aceea problema nu este aceea a vânzarii orasului ca un produs, ci punerea
laolalta a creativitatii si ideilor actorilor într-un proiect pe termen lung.

„Marketingul urban trebuie conceput ca un principiu general focalizat pe subiectul dezvoltarii orasului, deci
pe probleme legate de locuire, locuri de munca, comunicatii, facilitati, mediu. Este, de asemenea,
caracterizat de un proces de planificare care include toate stagiile formularii sarcinilor, analiza situatiei
existente, analiza punctelor tari si a celor slabe, definirea propriului nivel de competitivitate, ca si
implementare, monitorizare, evaluare. Toate acestea trebuie sa conduca la o viziune asupra orasului si
sarcini pentru toti actorii implicati. Dezvoltarea bazata pe potentialul local, proiectele concrete si operatiile
realizate de vectori publici sau privati, îmbunatatirea imaginii ca întreg trebuie sa reprezinte rezultatul atins
de procesul de marketing urban".

Principiul marketingului urban este sa se gaseasca în procesul de planificare, în special la nivelul

urmatoarelor politici:

• politica produsului (configuratia produsului oras);

• politica distributiei (cum ajunge clientul la produsul oras);

• politica preturilor (rate, subventii);

• politica de comunicare (relatii cu publicul, publicitate, campanii de promovare a imaginii).

Astfel, marketingul urban în Germania cuprinde ansamblul instrumentelor marketingului din sectorul privat,
adaptate la posibilitatile pe care le ofera sistemul social al orasului. De aceea, consiliile locale nu aplica
direct instrumentele de marketing, ci le înglobeaza în procesul formularii politicilor si al adoptarii deciziilor.

Configuratia organizationala a marketingului urban tine de decizia fiecarui consiliu local. Adesea birouri
private studiaza proiecte de marketing ce se realizeaza în colaborare cu orasul. În Germania, procesul de
restructurare are loc si prin intermediul grupurilor de studiu guvernamentale, grupuri de lucru sau unitati
guvernamentale noi pentru manageri urbani. Criteriul decisiv pentru organizarea procesului de marketing
urban este acela al crearii unei baze de colaborare între grupurile de interese publice si private de la nivelul
orasului, principiul succesului fiind dat de o structura organizationala flexibila si creativa.
Particularitatile marketingului urban în tarile din Centrul si Estul Europei

În cazul tarilor din Europa Centrala si de Est, marketingul urban poate fi definit luând în considerare doua
puncte de vedere : climatul economic international si capabilitatea sectorului privat de a participa la
implementarea proiectelor orasului. Conceptul poate fi definit totodata ca o tentativa a administratiei locale
de a se adapta la noile conditii din industria si comertul mondial în care dezvoltarea noilor tehnologii în
computere si telecomunicatii influenteaza decizia de localizare a activitatilor economice.

Companiile pot alege acum din mai multe posibile alternative de localizare. Dezvoltarea corporatiilor
multinationale si procesul integrarii europene contribuie la cresterea flexibilitatii firmelor si la crearea unei
noi diviziuni internationale a muncii. „Orasele intra în competitie pentru locuri de munca si se leaga în noi
coalitii strategice ce se extind dincolo de granitele nationale, dar în competitia pentru proiecte
internationale, orasele central si est-europene nu ocupa aceeasi pozitie cu cele vestice, aceasta reprezentând
o problema pentru integrarea europeana".

O alta conditie pentru un marketing urban de succes este de natura structurala. Aceasta reclama un
parteneriat public-privat consistent la nivelul orasului, iar diferenta de baza dintre cele doua parti ale
Europei consta tocmai în aceasta capabilitate. Diferenta este evidenta atât sub aspectul sectorului privat,
acesta fiind mult mai slab, reprezentat în tarile cu economie în tranzitie, cât si sub aspectul sectorului public,
acesta având o cu totul atitudine în aceste tari.

În concluzie, marketingul urban este perceput ca un raspuns local la schimbarile economice si tehnologice
de la nivel global. Un numar din ce în ce mai mare de firme pot alege între diferite orase din lume un
amplasament pentru un proiect de dezvoltare. Competitia dintre orasele din estul si din vestul Europei nu se
realizeaza în termeni de egalitate, deoarece orasele din est nu au un sector economic privat suficient de
dezvoltat, iar atitudinea organizatiilor statului nu este înca orientata catre mecanismele pietei.

Incapacitatea de a concura în termeni egali poate împinge Europa de Est într-o situatie periferica, în ciuda
existentei unei forte de munca de calitate sau a altor avantaje legate de traditie si civilizatie. Este limpede ca
aceste tari trebuie sa caute modalitati de a se adapta la noile conditii ale pietei mondiale, iar, în acest scop,
este necesara sustinerea internationala pentru accelerarea restructurarii economice si a institutiilor
administratiei publice.

Asistenta vest-europeana în pregatirea oraselor pentru o competitie mai echitabila pe piata mondiala pentru
proiecte de dezvoltare, trebuie cuplata cu strategii interne potrivite. Iar aceste strategii ar trebui sa înceapa
cu un management corect al averii municipale, în special managementul terenurilor si cu întelegerea corecta
a rolului pe care sectorul privat îl poate juca în dezvoltarea urbana.

La rândul ei, competitia dintre orasele est-europene se manifesta la nivelul atragerii acestei asistente si
atragerii de investitii straine. În aceasta competitie, orasele intra cu avantajele pe care le au din politica
nationala de reforma economica, de privatizare si de stimulare a investitiei straine si cu zestrea locala data
de conectarea la retele de comunicatie, mediul de viata sau patrimoniul cultural si istoric Felul în care
orasele actioneaza în cadrul actual de schimbari economice - prin actiune întelegând nivelul de investitii
publice si private într-un anumit oras - depinde de o varietate de factori care pot fi grupati în trei mari
categorii:

• Prima categorie include factorii situationali economici, politici si sociali, la nivel local si

national. Acestia sunt în mare parte în afara sferei de influenta a autoritatilor publice.

• A doua categorie cuprinde configuratia locala, sfera de activitati, infrastructura fizica si

sociala si alte puncte tari sau slabe ale orasului. Acesti factori influenteaza impactul fortelor din

exterior, felul în care acestea afecteaza orasul.

• A treia categorie se refera la raspunsul pe plan local la evolutia situatiei, felul în care cei

responsabili se organizeaza, cum îsi realizeaza si administreaza programele. Ultimul aspect,

formularea si imple mentarea politicilor urbane, ca si competenta institutiilor abilitate, se încadreaza

în sfera de influenta a autoritatilor locale si reprezinta un punct de începere a activitatilor de

îmbunatatire a competitivitatii orasului.

18. AMENAJAREA TERITORIULUI ÎN ROMÂNIA ÎN PREZENT

Cadrul instituţional

La nivel central se realizează coordonarea şi reglementarea activităţii de AT prin instituţii specializate

precum Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului (MLPAT) până în anul 2000, respectiv
Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei (MLPTL) din 2001, care cuprinde un
departament de specialitate pentru AT şi U. Din iulie 2003 activitatea de AT şi U a fost preluată de
Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (MTCT).

Activitatea ministerului este susţinută la nivel teritorial prin intermediul ICLPUAT (inspectorate pentru
construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului) -şi a inspecţiilor sale judeţene, aflate în sub-
ordinea MLPAT, ulterior MLPTL, MTCT.

Activitatea de construcţii a început sa fie reglementată in România prin norme de calitate cu 150 de ani in
urma. La 22 ianuarie 1862, Alexandru Ioan Cuza a semnat Decretul 25 de formare a primului minister unic
al României iar la 27 ianuarie 1862 a fost numit primul ministru al Lucrărilor publice. Pe data de 10 august
1862, domnitorul I. A. Cuza semnează Decretul 627 de organizare a Ministerului Lucrărilor Publice. De-a
lungul timpului, denumirea si forma de organizare a Ministerului Lucrărilor Publice (MLP) au trecut prin
mai multe transformări si a funcţionat fie ca minister de sine stătător (1862 - 1864, 1883 - 1929, 1946 -
1949) fie preluând si alte activităţi complementare, potrivit evoluţiei societăţii româneşti (1864 - 1866:
Ministerul de Interne, Agricultura si Lucrările Publice;

1866 -1883: Ministerul Agriculturii,Comerţului si Lucrărilor Publice,

1929 - 1944, 1945 - 1946: Ministerul Lucrărilor Publice si Comunicaţiilor,

1944 - 1945: Ministerul Lucrărilor Publice si Refacerii;

1957: Ministerul Construcţiilor si Materialelor de Construcţii,

1965:Ministerul Industriei Construcţiilor,

1975: Ministerul ConstrucţiilorIndustriale,

1990: Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor si Amenajării Teritoriului).

Din 1991 până în 2000, ministerul a purtat denumirea MLPAT.

Între 2000 şi 2003 de MLPTL şi apoi MTCT din iulie 2003.

MTCT funcţionează în baza HG 740 2003 şi are atribuţii complexe în domeniile transporturilor,
construcţiilor şi turismului. Dintre atribuţiile specifice domeniilor amenajării teritoriului şi urbanismului
amintim:

• elaborează şi implementează politicile de aplicare a strategiei naţionale în

domeniul lucrărilor publice, amenajării teritoriului, locuinţei şi turismului;

• asigură organizarea şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniile

transporturilor, lucrărilor publice, locuinţei, amenajării teritoriului,

urbanism, siguranţa construcţiilor şi turism, prin corelare cu programele

naţionale de cercetare în aceste domenii;

• avizează documentaţiile de urbanism privind zonele şi staţiunile turistice,

precum şi documentaţiile privind construcţiile în domeniul turismului,

conform legii;

• asigură elaborarea Planului de amenajare a teritoriului naţional, ca sinteză

a politicilor şi planurilor sectoriale şi locale de amenajare a teritoriului,

urmărind armonizarea lor; verifică respectarea prevederilor acestuia, după

aprobare, potrivit legii;

 • colaborează cu consiliile judeţene şi locale la elaborarea studiilor şi

programelor referitoare la dezvoltarea urbană şi rurală, la construcţia de

locuinţe şi lucrările tehnico- edilitare, în vederea realizării politicilor

sectoriale din aceste domenii; participă la susţinerea operaţiunilor

urbanistice şi de amenajare a teritoriului cu caracter pilot;

• sprijină şi îndrumă administraţia publică locală prin activităţi ce privesc

strategia, monitorizarea programelor de investiţii în infrastructura urbană,

reglementări specifice şi politici sectoriale în domeniul serviciilor de

gospodărie comunală, care nu pot fi soluţionate la nivelurile de

competentă locală;

• colaborează cu coordonatorii cadastrului general, stabiliţi prin lege, pentru

organizarea şi realizarea cadastrului imobiliar- edilitar;

• organizează elaborarea, avizarea şi aprobarea reglementărilor tehnice şi

economice pentru domeniile sale de activitate, precum şi documentarea

specialiştilor, în condiţiile legii; asigură directivarea şi asistenţa tehnică

pentru implementarea calităţii în construcţii, prin reglementări tehnice şi

economice, cu participarea specialiştilor din cercetare; proiectare,

învăţământ superior şi execuţia lucrărilor din domeniile sale de activitate;

organizează controlul privind aplicarea reglementărilor tehnice şi

economice;

• asigură fundamentarea şi elaborarea programelor referitoare la

îmbunătăţirea şi dezvoltarea fondului de lucrări publice şi locuinţe;

• asigură concepţia unitară a aplicării politicii naţionale de amenajare şi

echipare cu lucrări publice a teritoriului naţional;

• avizează documentaţiile de urbanism privind zonele şi staţiunile turistice,

precum şi documentaţiile privind construcţiile în domeniul turismului,

conform legii;

• asigură secretariatul Centrului naţional pentru aşezări umane (habitat);

Trebuie semnalat că până în anul 2000 atribuţiile ministerului de resort MLPAT (Ministerul Lucrărilor
Publice şi Amenajării Teritoriului) în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului erau mai bine
precizate!

Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Urbanism şi Amenajarea Teritoriului

"URBANPROIECT" funcţionează sub autoritatea MTCT şi asigură fundamentarea ştiinţifică a propunerilor
legislative în domeniul AT şi U. Elaborează PATN şi alte planuri de interes naţional solicitate de minister,
sau Guvern37. Funcţionează în conformitate cu statutul stabilit prin HG 1233 1996.

La nivel local realizarea planurilor de interes judeţean şi local şi punerea lor în practică este
responsabilitatea Consiliilor Judeţene, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a Consiliilor
Locale conform prevederilor legii administraţiei publice locale nr. 215 2001 (care înlocuieşte legea 69 din
1991 republicată în 1996).

Cadrul legislativ

Cadrul legislativ în domeniul AT şi U a fost susţinut până în anul 2001, prin Legea 50 1991 "privind
autorizarea construcţiilor şi unele măsuri în domeniul locuinţelor" şi Ordinul 91 din 1991, care cuprinde
conţinutul cadru al documentaţiilor de AT şi U precum şi lista semnelor convenţionale utilizate în cadrul
acestora).

Alte legi importante pentru domeniul AT şi U sunt Legea 18 din 1991 (republicată în 1998) şi Legea 33
privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, din 1994, legile de aprobare a secţiunilor PATN ş.a.
(a se vedea anexa).

În 2001 a fost promulgată "Legea Amenajării teritoriului şi urbanismului" (LATU), nr. 350 2001. Această
lege este prima lege post-decembristă care reglementează în mod cuprinzător activitatea specifică a
domeniului AT şi U. Legea defineşte AT şi U drept activităţi complexe de interes general, iar gestiunea
teritoriului o activitate continuă şi de perspectivă, de interes comunitar şi importantă în perspectiva
integrării în UE.

Capitolul I - DISPOZIŢII GENERALE (principii) - art. 1-6 Capitolul II -DOMENIUL DE ACTIVITATE -

art. 7-16

Secţiunea 1 - amenajarea teritoriului (AT) Secţiunea 2 - urbanismul (U)

Secţiunea 3 - activităţi de AT şi U Capitolul III - ATRIBUŢII ALE ADM. PUBLICE (AP) - art. 17-38

Secţiunea 1 - atribuţiile AP centrale Secţiunea 2 - atribuţiile AP judeţene Secţiunea 3 - atribuţiile AP locale

Secţiunea 4 - certificatul de urbanism

Secţiunea 5 - structura instituţionalăCapitolul IV - DOCUMENTAŢII DE AT ŞI U (DATU) - art. 39-62

Secţiunea 1 - Definiţii şi scop

Secţiunea 2 - Documentaţii de AT
Secţiunea 3 - Documentaţii de U

Secţiunea 4 - Iniţierea şi finanţarea activităţilor

Secţiunea 5 - Avizarea şi aprobarea DATU

Secţiunea 6 - Participarea populaţiei la activităţile de AT şi U

Secţiunea 7 - Urmărirea aplicării DATU aprobate Capitolul V - Sancţiuni

- art. 63-64Capitolul VI - Dispoziţii finale (termene de aplicare) - art. 65-

68Anexa 1 - Categorii de DATU - competenţe de avizare şi aprobareAnexa 2

- Definire termeni

Conform LATU activităţile ATU constituie transpunerea STRATEGIILOR, POLITICILOR şi

PROGRAMELOR de dezvoltare durabilă în profil spaţial şi urmărirea lor conform documentaţiilor, iar în
particular Urbanismul urmăreşte aplicarea strategiilor pe termen scurt, mediu şi lung şi stabileşte direcţii de
dezvoltare spaţial conform potenţialului şi aspiraţiilor comunităţilor locale.

Legea se sprijină pe o serie de principii şi urmăreşte îndeplinirea unor obiective:

Principii:

Dezvoltarea durabilă (art. 1)

Echitatea cu privire la utilizarea teritoriului (art. 2.2)

AT este globală (coordonare), funcţională, prospectivă (evaluează tendinţe, impact) şi democratică (implică
participarea populaţiei)

Respectarea autonomiei locale respectiv: parteneriat, transparenţă, descentralizare servicii publice,

participarea populaţiei (la decizie) şi Dezvoltarea durabilă
Obiective:

Dezvoltare echilibrată

Protecţia patrimoniului natural şi construit

Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale

Armonizarea politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale

În scopul creşterii coeziunii economice şi sociale se urmăreşte la nivel naţional, regional şi judeţean o
dezvoltare ierarhizată, asigurarea coeziunii şi integrării spaţiale.

Alte obiective stabilite prin legea 350 sunt:

Dezvoltare economică şi socială echilibrată Îmbunătăţirea calităţii vieţii (individuale şi colective)

Gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului Utilizarea raţională a teritoriului

Atribuţiile administraţiei publice (AP) sunt stabilite în cadrul legii după cum urmează:

Structură instituţională: MLPTL MTCT, la nivel central, Arhitectul - şef la CJ, CM, CO,

funcţionar public local la CC (cu pregătire de specialitate)

Atribuţiile administraţiei publice centrale (APC)

Elaborează PATN, PATR, RGU

Acte normative

Asigură colaborarea orizontală pentru fundamentarea de strategii şi programe şi

colaborarea verticală cu CDR, CJ, CL

Asigură avizarea potrivit competenţelor

MLPTL

CPJ

Asigură coordonarea la nivel judeţean

CPL

Atribuţii în domeniul Urbanismului, respectiv preluarea prevederilor de AT şi U din documentaţiile de

nivel superior.

Elaboratori: profesionişti cu licenţă sau studii postuniversitare în domeniu; înscrişi în Registrul urbaniştilor

Documentaţiile de AT şi U (DATU) sunt planurile şi RLU + avize şi aprobări Documentaţiile de AT au

caracter DIRECTOR. Documentaţiile de U au caracter OPERAŢIONAL.

SECŢIUNI există 5 secţiuni aprobate prin lege Secţiunea I - Căi de comunicaţii Secţiunea II - Apa
Secţiunea III - Zone protejate Secţiunea IV - Reţeaua de localităţi Secţiunea V - Zone de risc natural 1 în
curs de aprobare, Secţiunea VI - Turism şi 1 în curs de elaborare a studiilor de fundamentare privind reţeaua
de echipamente sociale

PATZ INTERCOMUNALE (PATIC) INTERJUDEŢENE (PATIJ) REGIONALE (PATR)

PATJ Reprezintă expresia a programelor de dezvoltare socio -economică

Iniţierea documentaţiilor aparţine comunităţilor locale.

Finanţarea se asigură din bugete locale şi din bugetul central precum şi prin contribuţia unor persoane fizice
şi juridice interesate. APL sunt obligate să prevadă fonduri în bugetul local. În vederea realizării unor lucrări
de amploare ce necesită strategii şi planuri comune CL şi CJ se pot asocia în vederea elaborării
documentaţiilor specifice.
Avizarea documentaţiilor de AT este scutită de taxe conform prevederilor art. 56. 3.

Participarea populaţiei se realizează prin proceduri de INFORMARE, CONSULTARE, ALTE FORME

care urmează a fi reglementate de către MLPTL prin ordin sau HG.

Conform Art. 65 în lipsa PATJ şi PUG aprobate nu se pot realiza investiţii, deci nu se pot elibera autorizaţii
de construcţie în lipsa acestor documentaţii de AT şi U.

Corelarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului este o problemă majoră a forurilor tehnice de
avizare şi a structurilor care aprobă.

Competenţele de avizare stabilite prin LATU sunt următoarele:

Plan Avizare Aprobare

PATN GuvernParlament

PATZ MLPTL + ministere şi agenţii teritoriale Consilii judeţene şi locale

PATJ MLPTL + ministere şi agenţii teritoriale Consilii judeţene şi locale

Activităţi conexe ale AT (art. 15) sunt cele de cercetare, constituirea şi utilizarea de bănci de date, elaborare
strategii şi politici, avizare şi aprobare documentaţii, elaborare acte normative, monitorizare şi control
pentru implementare strategii, politici, programe şi operaţiuni de AT şi U.

AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISM

DOMENII DE ANALIZĂ SPECIFICE DOCUMENTAŢIILOR

În acest capitol sunt prezentate succint principalele aspecte care fac obiectul analizelor de potenţial pentru
un anumit teritoriu. Trebuie subliniat că orice documentaţie de AT şi U cuprinde 3 părţi: ANALIZA
SITUAŢIEI EXISTENTE, DIAGNOZA ŞI PROPUNERILE DE DEZVOL TARE. Elaborarea acestor părţi
este un proces laborios şi de ECHIPĂ. Este de asemenea nevoie de o bogată gamă de indicatori şi informaţii
specializate. Nu este scopul acestui manual de a descrie în detaliu aceste aspecte, deoarece nu se adresează
unor potenţiali elaboratori sau utilizatori de asemenea documentaţii. Informaţiile de mai jos constituie o
simplă informare în domeniu şi ilustrează complexitatea procesului de planificare .

În prima parte ne referim la aspecte specifice unui plan de amenajare a unui teritoriu judeţean, interjudeţean,
intercomunal sau metropolitan.

Potenţialul natural şi funcţiile economice

Evaluarea potenţialului natural şi a principalelor resurse naturale se referă la:

• Utilizarea terenurilor: categorii funciare calitatea solurilor

• Resurse minerale zăcăminte: elemente cantitative, calitative, exploatabile sau

nu, resurse de apă potabilă, gaze naturale etc.

Principalele funcţii economice sunt analizate prin indici şi indicatori specifici referitori la:

• Sectoarele economice şi structura acestora, producţia, productivitatea, forţa

de muncă, PIB, dezvoltarea sectorului IMM (industrie, servicii, construcţii,

agricultură), dinamica acestora

• Avantajele comparative, investiţiile străine

Potenţialul de dezvoltare economică este analizat la diferite niveluri teritoriale. Analiza multi-criterială şi
analiza comparativă sunt metode utilizate în practica curentă. Metodele de reprezentare frecvent folosite
sunt graficele, cartogramele şi diagramele. În conformitate cu prevederile Ordinului MLPAT 91 199138 se
întocmeşte o planşă de sinteză privitoare la "zonificarea teritoriului şi funcţiunile economice", la o scară
convenabilă, care cuprinde:

• Elemente de cadru natural şi potenţial natural al solului şi subsolului

• Activităţile economice de valorificare a potenţialului şi centrele de localizare a

activităţilor productive

• Potenţialul turistic, zone afectate de poluare şi alte zone caracteristice

Activităţile industriale şi serviciile sunt identificate şi localizate la nivelul localităţilor, sau al UAT
componente ale teritoriului studiat.

Populaţia şi potenţialul demografic

Populaţia unui teritoriu este analizată sub aspectul distribuţiei şi al caracteristicilor demografice.

• Datele generale privitoare la populaţie se referă la:

• Populaţie totală, din care în mediul urban şi în mediul rural

• Densitatea populaţiei în teritoriul administrativ

• Structura populaţiei: pe sexe, pe vârste, după educaţie, venituri sărăcie

• Capitalul uman, structura pe gospodării

Distribuţia şi structura populaţiei sunt urmărite şi în dinamica lor, respectiv al evoluţiei la recensăminte
(intervale de 10 - 15 ani) sau pe intervale de 3 - 5 ani. Primul recensământ care oferă informaţii
cuprinzătoare despre structura pe vârste, etnică şi confesională a României este cel din 1930. Cele mai
recente datează din ianuarie 1992 şi martie 2002.
Potenţialul demografic este analizat din punct de vedre al sporului natural (mortalitate - natalitate), al
sporului migratoriu (migraţie internă - externă), al vitalităţii populaţiei (raport tineri - vârstnici), al
populaţiei apte de muncă (ponderea populaţiei de 16-59 ani) şi al raportului de dependenţă (între populaţia
aptă de muncă şi tineri + vârstnici).

Forţa de muncă este analizată în raport cu populaţia activă, activă ocupată şi salarială, şi cu şomajul şi
structura acestuia: şomaj de lungă durată, ponderea femeilor, a tinerilor sau a categoriilor profesionale
principale (muncitori, intelectuali, funcţionari etc.).

Metodele de reprezentare frecvent folosite sunt graficele, cartogramele şi diagramele. În conformitate cu

prevederile Ordinului MLPAT 91 1991 se întocmeşte o planşă de sinteză privitoare la "populaţie şi reţeaua
de localităţi", la o scară convenabilă, care cuprinde:

• Repartiţia în teritoriu a populaţiei şi localităţilor

• Evoluţia demografică şi socio-profesională a populaţiei într-un interval de 10-

20 ani

• Mobilitatea populaţiei şi gradul de ocupare a forţei de muncă

Analiza problemelor privitoare la populaţie, conduce la concluzii specifice şi permite formularea de scenarii
cu ajutorul metodelor specifice de prognoză demografică.

Infrastructura majoră a teritoriului

Echiparea tehnică a teritoriului este analizată prin abordarea distinctă a următoarelor componente:

Căi de comunicaţie şi transport:

• Rutiere: densitate, lungimi pe categorii (naţionale, judeţene, comunale),

drumuri modernizate, coridoare principale, autostrăzi, autogări

• Feroviare: densitate, lungimi, electrificate, coridoare principale, gări, halte etc.

• Navale: lungime, număr instalaţii portuare, porturi

• Aeriene: linii, aeroporturi, trafic

Gospodărirea complexă a apelor şi alimentările cu apă:

• Amenajări hidro-tehnice: acumulări, îndiguiri, regularizări, poldere, canale

• Lucrări hidro-edilitare: captări de suprafaţă şi de adâncime, aducţiuni, sisteme

de alimentare cu apă şi canalizare

• Supravegherea calităţii apei, staţii de epurare

• Localităţi (număr) care dispun de sisteme de alimentare cu apă şi de staţii de

epurare

• Volum de apă potabilă distribuită, din care pentru populaţie, apă industrială,

apă epurată etc.

Echipamente energetice şi telecomunicaţii:

• Gaze naturale, gazoducte, oleoducte

• Volumul gazelor naturale distribuite, din care pentru populaţie

• Energie electrică: CET - sistemul naţional şi regional

• Localităţi (număr) care dispun de alimentare cu gaze naturale

• Gospodării localităţi neracordate la sistemul energetic naţional

• Telecomunicaţiile - reţele optice, centrale digitale şi analogice, abonamente,

telefonie mobilă

• Energii neconvenţionale

Analiza echipării energetice presupune analiză distinctă a ui de producere a energiei, de transport şi de

distribuţie a acesteia.

Echiparea tehnică a teritoriului este ilustrată printr-o planşă specifică, care cuprinde toate domeniile sus-
menţionate.

Reţeaua de localităţi

Analiza reţelei de localităţi urmăreşte distribuţia localităţilor în teritoriu şi nivelul de echipare tehnică şi
socială a acestora. Principalele aspecte analizate cuprind:

• structura şi ierarhizarea localităţilor urbane şi rurale,

• zonele de influenţă ale oraşelor şi municipiilor.

Principalii indicatori utilizaţi se referă la

• densitatea oraşelor şi satelor,

• raportul dintre numărul de oraşe şi sate,

• mărimea acestora şi a UAT.

De o mare importanţă este analiza nivelului de echipare tehnică şi socială a localităţilor respectiv, calitatea
străzilor şi a spaţiilor plantate, alimentarea cu apă şi canalizarea, alimentarea cu gaze, telefonia, încălzirea
locuinţelor (în sistem centralizat sau individual), nivelul serviciilor de salubritate şi de gospodărie comunală
în general.

Echipamentele sociale la nivelul localităţilor privesc în primul rând cele de interes public major, în
domeniul educaţiei şi sănătăţii. Sunt analizate toate formele de învăţământ şi serviciile de sănătate.
Instituţiile administrative, sectorul financiar-bancar sunt relevante în cazul localităţilor urbane. De o
deosebită importanţă este analiza dezvoltării serviciilor comerciale, a serviciilor pentru populaţie în general,
pentru turism, a sectorului de cercetare.

Problemele specifice ale reţelei de localităţi sunt ilustrate grafic în planşa privitoare la populaţie şi reţeaua
de localităţi.

Protecţia şi reabilitarea mediului

În cadrul acestui capitol este analizată starea mediului, respectiv a principalilor factori: apă, aer, sol,
vegetaţie, viaţă sălbatică. Se urmăreşte identificarea ariilor afectate de poluare, sau de fenomene de
degradare precum şi a cauzelor acestor fenomene: sursele de poluare. De asemenea se urmăreşte
identificarea zonelor valoroase şi a ariilor protejate specifice.

Pe baza concluziilor analizelor şi în conformitate cu cerinţele unei dezvoltări teritoriale durabile se fac
propuneri de reabilitare, protecţie şi conservare a mediului natural şi construit, care sunt ilustrate de regulă
în cadrul unei planşe tematice, specifice.

În România există (conf. AS 2002) 3 rezervaţii ale biosferei, 4 parcuri naturale, 12 parcuri
naţionale, 53 de rezervaţii ştiinţifice, 231 de monumente ale naturii şi 543 de rezervaţii naturale însumând
14.632,5 kmp (6,1% din suprafaţa ţării). Alte zone cu valoare ambientală sunt prevăzute în legea 5 2000
pentru aprobarea Secţiunii III a PATN, ca zone în care trebuie instituit un regim de zonă protejată. În total
cca. 35% din teritoriul naţional constituie zone valoroase de mediu.

Dintre domeniile de analiză prezentate, PATN (Planul de amenajare a teritoriului naţional) cuprinde secţiuni
pentru:

• căi de comunicaţie (infrastructură),

• apa ca resursă (mediu şi infrastructură),

• zonele protejate naturale şi construite (mediu şi reţea de localităţi),

• reţeaua de localităţi (reţea de localităţi),

• zonele de risc (mediu) şi

• turism (mediu şi potenţial economic secţiune în curs de aprobare de Parlamentul României).

Pentru energie, dezvoltare rurală, echipamente sociale există sau sunt în curs de elaborare studii de
fundamentare.

În procesul de elaborare a planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, ca suport al procesului de

planificare sunt necesare studii de fundamentare, care asigura cunoaşterea situaţiei din anumite domenii,
sau a problemelor specifice unor domenii sau teritorii. Aceste studii se referă la aspecte ECONOMICE,
SOCIALE, DE INFRASTRUCTURĂ, DE MEDIU, DE PATRIMONIU CONSTRUIT etc.

Pentru a fi utile în procesul de planificare, studiile de fundamentare (STUF) trebuie să prezinte date şi
concluzii recente (nu mai vechi de 2 ani). Pot fi totuşi folosite studii, cercetări şi proiecte anterioare dacă
informaţiile oferite de acestea nu şi-au pierdut valabilitatea. În continuare se prezintă o clasificare a STUF
pentru PUG:

1. Studiile de fundamentare cu caracter analitic, care privesc evoluţia localităţii şi caracteristicile sale:

• studii topo şi aducerea la zi a suportului topograficcadastral;

• studiu istoric: evoluţia localităţii, sub aspect istorico-cultural, etnografic,

urbanistic-arhitectural;

• studiu de organizare a circulaţiei şi transporturilor;

• studiu privind condiţiile geotehnice şi hidrogeologice;

• studii privind reabilitarea, protecţia şi conservarea mediului;

• studii pentru stabilirea zonelor protejate cu valoare deosebită (culturală,

istorică, arhitectural-urbanistică etc.);

• studiu cadastral: tipuri de proprietate asupra terenurilor şi imobilelor;

• studii privind echiparea tehnico - edilitară;

• studii privind valorificarea potenţialului turistic sau balnear.

2. Studiile de fundamentare cu caracter consultativ privesc evidenţierea unor

cerinţe şi opţiuni ale populaţiei, legate de dezvoltarea urbanistică. Ele se pot elabora în

baza sondajelor şi anchetelor socio-urbanistice efectuate în rândurile populaţiei,

specialiştilor şi a instituţiilor.

3. Studiile de fundamentare cu caracter prospectiv reprezintă elaborarea unor

prognoze pentru diferitele domenii sectoriale, privind evoluţia populaţiei, evoluţia

activităţilor economice, evoluţia mişcării în teritoriu mobilitatea etc.

Pentru toate categoriile de studii de fundamentare, demersul elaborării urmăreşte:

• delimitarea obiectului studiat;

• analiza critică a situaţiei existente;

• evidenţierea disfuncţionalităţilor şi priorităţilor de intervenţie;

• propuneri de eliminare diminuare a disfuncţionalităţilor, prognoze, scenarii

de dezvoltare a localităţii.

Fiecare studiu de fundamentare se finalizează cu o sinteză, axată în principal pe diagnosticarea

disfuncţionalităţilor şi pe formularea propunerilor de eliminare sau diminuare a acestora.

Un aspect important în procesul de elaborare a planurilor de AT şi U este legat de colectarea şi utilizarea

informaţiei specifice. Dacă studiile de fundamentare oferă o bună parte din această informaţie, datele de
statistică teritorială sunt de asemenea o sursă frecvent utilizată. În continuare sunt prezentate o serie de
termeni şi definiţii legate de informaţie… …

Informaţia statistică în amenajarea teritoriului şi urbanism Unele definiţii privind indicatorii:

Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează cantitativ un fenomen social - economic din punct de
vedere al structurii, schimbării în timp, al legăturilor reciproce cu alte fenomene etc. (DELR, 1987)

Sistem de descriere al unităţilor spaţiale prin care se pun în evidenţă aspecte structurale şi procese cu efect
spaţial (UP-INCD, 2000)

Sistem de informaţii în planificarea şi aplicarea politicilor de AT pentru descrierea stărilor şi evoluţiilor în

cadrul UTR (UP-INCD)

Categorii de indicatori:

Indicatori simpli unidimensionali (suprafeţe, populaţie, locuinţe etc.)

Indicatori complecşi multidimensionali (Dicţionar de sociologie, Zamfir, Vlăsceanu) (densităţi, migraţiune,

ponderi etc.)

Indicatori agregaţi (IDU, REGDEV, capital uman, QLIFE etc.)

Indicatori cantitativi calitativi; indicatori statistici, anchete, măsurători specifice, demografici, economici,
financiari, de echipare, consum, sănătate, educaţie, standard de viaţă etc

Indicele este raportul a două niveluri diferite ale unui indicator, reflectând variaţia acestuia în timp sau în
spaţiu (dinamica). Se exprimă în procente, medii etc. Poate fi cu bază fixă sau în lanţ.

Rolul indicatorilor în planificarea :

• instrument real de influenţare a deciziei în dezvoltarea teritorială

• element obiectiv de comparaţie

• factor de conştientizare a anumitor fenomene

• factor formator educativ - interpretarea lor presupune un nivel de pregătire

de specialitate

• determină stabilirea de obiective şi asumarea de programe

• determină anumite măsuri organizatorice adecvate rezolvării unei probleme

• contribuie la constituirea băncilor de date locale

Băncile de date sunt sisteme de informaţii cuprinzând date de bază şi sistemul de gestiune a acestora
(întreţinere, actualizare, acces). În prezent băncile de date sunt utilizate în cadrul SIG (Sisteme Informatice
Geografice), care asigură legarea datelor alfa-numerice de un plan topografic construit în sisteme de
coordonate corelate, sau de un plan cadastral. Băncile de date urbane şi teritoriale moderne sunt integrate în
astfel de sisteme informaţionale. Ele asigură un proces complex de supraveghere a teritoriului.
Aspectele practice privitoare la indicatori sunt legate de promovarea, adaptarea, eliminarea înlocuirea
acestora, de utilizarea lor în strategii şi programe, în monitorizarea implementării acestora, dar şi a
proceselor de dezvoltare, a disparităţilor regionale etc.

Bilanţul teritorial reprezintă o ilustrare cantitativă, sintetică a structurii de folosinţă a terenurilor din cadrul
unui teritoriu analizat. Se realizează la nivel naţional, zonal regional, judeţean, local.

Exemplu de bilanţ teritorial: România - teritoriul naţional (cifrele sunt rotunjite)

Mii kmp % %

Suprafaţă totală 238,5 100

Suprafaţă agricolă 147,3 62

Arabil 93,0 63

Fâneţe 34,0 23

Păşuni 15,0 10

Vii, pepiniere 3,0 2

Livezi 2,8 2

Păduri 67,9 28,4

Ape, bălţi 9,0 3,7

Construcţii, drumuri, c.f., 10,1 4,2

Altele (cariere, neproductive) 4,2 1,7

Surse de obţinere a informaţiilorSursele de informaţii pentru urbanism şi amenajarea teritoriului pot fi:
instituţii specializate, cercetări şi studii de specialitate, media

Institutul de statistică (INS) este responsabil de întocmirea statisticii generale la nivel naţional, regional,
judeţean şi local ("Fişa localităţii") şi cuprinde următoarele direcţii generale (DG) principale:

• DG conturi naţionale şi analiză statistică

• DG statistici agricole şi de mediu

• DG a statisticii industriei şi construcţiilor

• DG de statistică a anchetelor structurale, registre şi sondaje în întreprinderi

• DG de statistică a comerţului şi serviciilor de piaţă

• DG de coordonare sistem statistic naţional şi teritorial

• DG de statistică socială

• DG de populaţie şi recensăminte

INS este conform HG 765 2003 organizat ca instituţie publică în sub-ordinea Guvernului şi sub coordonarea
Primului Ministru şi are în structura sa 8 direcţii regionale şi 34 direcţii judeţene de statistică.

Anuarul statistic este principala publicaţie a INS şi cuprinde date statistice economice, demografice, dar şi
electorale. Principalele domenii abordate sunt:Geografie, resurse, organizare administrativă

• Populaţie, Forţă de muncă

• Venituri, locuinţe

• Educaţie, sănătate, cercetare

• Conturi naţionale, investiţii

• Industrie, agricultură, transporturi, comerţ, turism, servicii

• Preţuri, finanţe publice Statistică internaţională

În cadrul INS sunt prelucrate şi publicate şi informaţii: despre întreprinderi (REGIS), servicii de gospodărie
comunală, anchete asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO), datele de la recensămintele populaţiei
etc..

INS se bazează pe o structură teritorială de colectare a datelor, respectiv Direcţiile judeţene şi regionale de
statistică precum şi pe un sistem teritorial de eşantionare.

În afara instituţiilor din sistemul statisticii naţionale există şi alte instituţii care colectează şi oferă informaţii
statistice specializate:

• Registrul Comerţului şi Camerele de Comerţ şi Industrie judeţene cu privire la

agenţii economici,

• Agenţiile judeţene pentru protecţia mediului şi ministerele de resort (în

prezent MAPDR şi MMGA) cu privire la agricultură, silvicultură, starea

factorilor de mediu,

• MTCT (fost MLPTL) cu privire la transporturi şi locuinţe,

• MMSSF prin ANOFM (Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă) şi

genţiile judeţene şi zonale din subordine, cu privire la ocuparea forţei de muncă etc.

Principala publicaţie statistică este "Anuarul statistic" al INS. În afara acestuia şi a altor anuare specializate
trebuie amintite rapoartele PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) privind Dezvoltarea
Umană, ale Băncii Mondiale cu privire la sărăcie precum şi studiile şi cercetările economice, sociale,
demografice, de AT şi U elaborate de institute de cercetare precum cele ale Academiei Române, dar şi de
asociaţii profesionale, fundaţii şi instituţii private. Informaţia de tip statistic poate fi completată de
informaţia oferită de anchete, sondaje, barometre de opinie, care pun în evidenţă anumite stări, atitudini, sau
comportamente sociale conjuncturale.Pot fi consultate şi preluate cu o anumită precauţie informaţiile
publicate în presă, cu precădere cele din revistele de specialitate cu caracter economic şi financiar (Capital,
Bursa, Ziarul Financiar, Adevărul economic, Economistul etc.).

Cunoaşterea conţinutului şi problematicii pe care o abordează documentaţiile de AT şi U reprezintă un

aspect important al procesului de planificare , dar nu şi întregul proces. Acesta implică o serie întreagă de
aspecte organizatorice şi instituţionale, legate de etapele de luare a deciziilorşi de implementare a
strategiilor şi programelor. Documentaţiile de AT şu U, care se regăsesc în forme asemănătoare şi în ţările
UE sunt un instrument esenţial al proceselor de planificare, dar ele nu sunt decât o reprezentare a strategiilor
de dezvoltare şi un cadru pentru acţiunile concrete de implementare a programelor şi proiectelor.

În continuarea acestui manual sunt prezentate succint o serie de definiţii şi teme privind planificarea ,
managementul urban şi planificarea strategică, urmând ca în final să fie prezentat domeniul politicii de
dezvoltare regională, care oferă instrumente adecvate şi constituie la nivelul UE un model de aplicare a
principiilor planificării strategice pentru dezvoltare economică, socială şi urbană.
 19. MANAGEMENT ŞI PLANIFICARE URBANĂ

În cele ce urmează sunt prezentate acele aspecte ale planificării care sunt interesante şi importante
din perspectiva dezvoltării regionale şi planificării spaţiale şi al rolului pe care administraţiile îl au în aceste
domenii…

Noţiunea de planificare poate avea un sens extrem de larg, de la activitatea curentă a unei persoane
care îşi "planifică" cheltuielile de concediu sau pentru piaţa de sâmbătă dimineaţa şi până la planificarea
cheltuielilor şi activităţilor anuale pe care le desfăşoară o întreprindere sau o instituţie publică. În activităţile
de tip militar, noţiunea de planificare are o semnificaţie profundă şi reprezintă în general o condiţie sine-
qua-non, care precede orice tip de acţiune.

Ultimele decenii au arătat un interes crescut al administraţiilor publice locale şi centrale pentru ideea
de planificare. Această noţiune nu poate fi separată definitiv de semnificaţia pe care deceniile de comunism
din Europa răsăriteană, i-au conferit-o. De altfel, la începutul anilor '90, termenul "planificare" părea la fel
de tare compromis în conştiinţa colectivă românească, ca şi cel de "sistematizare".

Procesul de apropiere economică de Uniunea Europeană, după 1993 şi declanşarea negocierilor

pentru aderare, după 1998 a readus în prim plan un termen ce părea a nu mai avea viitor în România. În
ultimii ani, termenul de planificare apare în numeroase acte normative şi în documente care privesc procesul
de integrare în structurile UE. Importanţa pe care instituţiile UE o acordă planificării şi programării
financiare a impus deschiderea unei dezbateri care să clarifice sensurile "noi" ale acestor termeni în
contextul economiei libere de piaţă şi societăţii democratice de după 1990.

Succesul de care se bucură astăzi metodele de planificare în domeniile economico-sociale şi ale

dezvoltării spaţiale este puternic legat de ideile de parteneriat şi participativitate, câştiguri indiscutabile ale
ultimelor două decenii în ţările democratice.

Ghidul pentru "strategie" propus de "The Economist Books" defineşte noţiunea de strategie drept o
"politică generală pentru atingerea unui număr de obiective specifice. De origine latină, cuvântul strategie
are conotaţii în lumea Greciei antice, fiind legat de termenul de "strategi" care desemna pe comandanţii
militari ai unei cetăţi. În prezent termenul păstrează încă o semnificaţie militară, extinzându-şi însă sfera de
aplicabilitate la un număr extrem de mare de domenii ale vieţii sociale şi economice.
Noţiunea de planificare este strâns legată de cea de plan. Dicţionarele definesc planificarea drept un proces
de "întocmire a unui plan, a unui program", dar şi de conducere şi organizare a activităţilor pe bază de plan,
incluzând şi o anumită succesiune etapizare a unor faze ale planului. Planificarea este văzută drept acţiunea
de a planifica, dar şi de a anticipa, previziona, pregăti anumite acţiuni într-o anumită perspectivă.

John Friedman afirmă că utilizarea izolată a termenului de planificare este lipsită de sens şi că ceea ce este
extrem de important de reţinut sunt două aspecte: planificarea implică decizii şi presupune (de obicei),
alocarea de resurse. Termenul de planificare capătă sens în asociere cu alţi termeni precum: participativ,
strategic, de acţiune, pe termen scurt, mediu sau lung, global, (Friedman), dar şi urban, teritorial, spaţial etc.

Planificarea strategică este o sintagmă obţinută din asocierea celor doi termeni de mai sus şi care
tinde să capete sensuri tot mai profunde şi utilizări concrete în multiple domenii şi procese, în prezent.

Părintele planificării strategice este considerat Igor Ansoff44. Aplicată la nevoile dezvoltării
companiilor, planificarea strategică este definită drept un "proces de schiţare a hărţii strategice a companiei,
calea prin care se stabileşte ce produs să fie oferit, cărui consumator, în ce loc şi la ce preţ" (The Economist
Books).

În măsura în care, în ultimele decenii ale secolului XX, managementul companiilor a fost extins la
nivelul administraţiilor urbane şi teritoriale, dar şi al organizaţiilor non-profit, principiile şi tehnica
"planificării strategice" au fost adoptate şi de către acestea. Specificul administraţiilor urbane şi teritoriale
este mai degrabă apropiat unor organizaţii non-profit, neguvernamentale, de interes public, decât al unor
societăţi comerciale. Totuşi acestea nu pot fi asimilate unor simple ONG-uri, fie şi numai în raport cu
complexitatea atribuţiilor şi activităţilor pe care le derulează, dar şi cu nivelul responsabilităţilor pe care le
îndeplinesc faţă de largi colectivităţi umane.

În acest context planificarea strategică la nivel regional teritorial presupune identificarea acelor
elemente de complexitate specifică acestui nivel, a mecanismelor suport pentru procesul în sine, a factorilor
care sunt implicaţi în procesul de decizie şi a categoriilor de resurse care pot fi mobilizate.

Principiile generale ale planificării strategice (PST) sunt valabile însă şi în acest context:

PST are caracter cuprinzător, global, dar şi de specificitate de unicat (procesul fiind valabil pentru o
anumită organizaţie structură, într-o anumită conjunctură şi pe o anumită perioadă de timp);
 PST stabileşte obiective fundamentale şi direcţii de acţiune care vor ghida o organizaţie în
activitatea sa în urma unui efort disciplinat;

PST este un proces prin care se alocă resursele necesare unei organizaţii în vederea împlinirii
misiunii şi obiectivelor asumate;

PST cuprinde un set de concepte, proceduri şi instrumente, care ajută o organizaţie să lucreze într-un
mediu dinamic şi în continuă schimbare;

PST este un proces care orientează şi susţine dezvoltarea şi schimbarea, ca răspuns la nevoile
mediului intern şi la cerinţele dinamicii mediului extern.

Utilizarea planificării strategice la nivelul organizaţiilor publice şi non-profit s-a extins considerabil
în ultimele 2 decenii. J. Bryson consideră că planificarea strategică poate fi aplicată cu succes în cadrul
următoarelor categorii de organizaţii46:

• agenţii publice şi departamente ale acestora

• puterea executivă în general (a unui oraş, comitat etc.)

• organizaţii fără scop lucrativ care oferă servicii publice sau servicii specifice (transport, sănătate,
educaţie)

• reţele inter-organizaţionale în sectorul public şi sectorul fără scop lucrativ

• comunităţi întregi, zone urbane sau metropolitane, regiuni, state.

Bryson identifică cel puţin 12 motivaţii pentru care o organizaţie se angajează în procesul de planificare
strategică. Dintre acestea, prima este relevantă şi pentru problematica dezvoltării spaţiale: "ne confruntăm
cu atât de multe cerinţe opuse încât avem nevoie de un proces prin care să ne stabilim priorităţile ".

Beneficiile planificării strategice, în viziunea lui Bryson, sunt general valabile şi pot fi ierarhizate astfel:
Promovarea gândirii şi acţiunii strategice, care conduce la obţinerea de informaţii într-un mod sistematic cu
privire la mediul intern şi extern, la interesele diferiţilor actori precum şi la o atenţie sporită faţă de educaţia
organizaţională, clarificarea direcţiei de perspectivă şi stabilirea priorităţilor de acţiune ale acesteia.

Îmbunătăţirea procesului de decizie, deoarece planificarea strategică se concentrează întotdeauna asupra

problemelor şi a dificultăţilor majore, ajutând factorii de decizie să ia cele mai bune hotărâri.

Crearea unei responsabilităţi şi eficienţe sporite a organizaţiei, beneficii care decurg din primele două, ca
urmare a clarificării problemelor organizaţionale şi stabilirii priorităţilor acesteia.

În cele din urmă există un beneficiu direct al membrilor organizaţiei, în sensul că factorii de decizie îşi
îndeplinesc mai bine rolul şi se achită de responsabilităţi, iar munca de echipă şi nivelul de expertiză al
membrilor acesteia se îmbunătăţeşte.

Este important de precizat, în final că planificarea strategică, deşi este un demers benefic, care poate
contribui cu succes la implementarea unor programe şi strategii, nu este un panaceu universal şi nici nu este
aplicabilă oriunde şi oricum.

În situaţii de criză, atunci când rezolvarea anumitor probleme apare în mod vădit şi nu există opţiuni de
moment (de ex. intervenţii după un cataclism natural) demersul strategic nu se justifică. De asemenea un
astfel de demers nu merită lansat dacă strategia propusă nu are şanse de implementare, sau dacă nu există
voinţa politică exprimată, în sensul susţinerii strategiei.

În primul deceniu al tranziţiei, în România, gravitatea anumitor probleme, stringenţa rezolvării unor situaţii
de gravitate extremă (poluare acută, statutul proprietăţii, lipsa unor utilităţi minimale în zonele rurale etc.),
inconsistenţa şi lipsa de experienţă a administraţiilor locale şi centrale nu au oferit un cadru propice
adoptării şi utilizării planificării strategice ca instrument de gestiune a aşezărilor şi teritoriului.

În răstimp de mai bine de un deceniu, un nou cadru legislativ şi instituţional în domeniul gestiunii aşezărilor
şi teritoriului, a fost iniţiat, dezvoltat, perfecţionat şi adaptat, în ultima perioadă a intervalului, la cerinţele
procesului de integrare europeană. Crearea structurilor regionale şi amplificarea sprijinului extern (UE,
Banca Monidală etc.), au contribuit la completarea cadrului normativ şi procedural, la definirea mai precisă
a responsabilităţilor diferitelor niveluri de administrare şi la necesitatea unei mai bune coordonări între
acestea.
În perioada 1991 - 2001, instrumentele tehnice de gestiune a aşezărilor şi teritoriului au fost planurile de
urbanism şi amenajarea teritoriului. Sub aspect normativ, conţinutul acestora a suferit modificări
nesemnificative, în decurs de 10 ani, chiar dacă practica elaborării lor a adus importante elemente
inovatoare. După 2001, odată cu adoptarea legii 350 a legii 453 şi a altor reglementări subsecvente, se pot
anticipa schimbări relevante.

Modele de inspiraţie europeană

Dezvoltarea aşezărilor regiunilor teritoriilor se realizează în general printr-o eficientă conjugare a procesului
de planificare cu cel de planificare strategică. Principalii termeni care trebuie definiţi sunt dezvoltare,
planificare şi planificare strategică.

Dezvoltarea este definită de Comisia Europeană drept "o conversie a formei terenului şi proprietăţii sau a
utilizării acestuia prin instrumente de planificare şi presupune în general realizarea de noi construcţii, sau
modificarea celor existente precum şi operaţiuni inginereşti ample. În acest sens planurile ca instrumente
sunt mijloace de exprimare a unei politici de planificare a dezvoltării şi includ pe lângă reprezentări grafice
şi documente scrise, măsuri fiscale şisau de altă natură (s.a) ".

În acelaşi spirit sunt definite planificarea (PSP), drept schimbarea distribuţiei activităţilor în spaţiu şi a
legăturilor dintre ele prin conversia formelor de utilizare a terenurilor şi proprietăţilor şi planificarea
strategică (PST) drept: pregătirea unui cadru strategic, identificarea modelelor generale de creştere pe baza
evaluării comprehensive a tendinţelor pe termen lung ale dezvoltării sociale, economice şi spaţiale.

În UE, anii '90 aduc o recunoaştere oficială a rolului important pe care planificarea îl are în realizarea
coeziunii economice şi sociale a Uniunii Europene (conf. Bruce Millan, 1991 - Comisar pentru politica
regională) ţinându-se cont de următoarele aspecte:

• efectele dezvoltării spaţiale depăşesc graniţele unei ţări sau regiuni

• necesitatea maximizării potenţialului economic al SEM (Single European Market) prin

minimizarea slăbiciunilor decalajelor (infrastructură, reţele urbane etc.)

• nevoia de mai bună coordonare a investiţiilor publice (vezi Fondurile

Structurale) şi de maximizare a contribuţiei politicilor comunitare (vezi

Fondul de Coeziune creat în 1993)

• creşterea oportunităţilor de cooperare transfrontalieră

• rolul planificării spaţiale în promovarea dezvoltării durabile priechilibrul dintre creşterea

economică şi protecţia mediului şi patrimoniului

• implicaţiile integrării ţărilor CEE şi a celor din sudul şi estul MediteraneiDupă 1990 coeziunea
Uniunii Europene a fost constant reprezentată prin triada: coeziune socială - coeziune economică - coeziune
teritorială

Pentru a asigura coeziunea UE pune accentul pe cooperare eficientă între nivelurile administrative, inter-
sectorială, trans-frontalieră şi inter-state. Cel puţin prima şi a treia dimensiune a cooperării au coordonate
SPAŢIALE. Din acest motiv UE a întreprins acţiuni semnificative în ultimii 10-15 ani reflectate
în:rapoartele 2000 şi 2000+ (1991 -1994) privind amenajarea teritoriului european,

• studii pilot la nivel macro-regional (VASB52, Vision Planet etc)

• includerea "AT" în relaţie cu protecţia mediului în TUE53, în 1993( art. 130S)

• formarea Comitetului pentru dezvoltare - ESDP (PDSE)

• adoptarea de instrumente financiare: INTERREG, FP5, FP6, URBAN, LEADER.

Planificarea în ţările UE are o semnificaţie unanim acceptată:

ansamblu de metode utilizate de sectorul public pentru a asigura o organizare raţională a teritoriului,
protecţia mediului şi atingerea obiectivelor economice şi sociale (în echilibru, conform principiilor
dezvoltării durabile).

Cu toate acestea există diferenţe de accent, priorităţi şi instrumente. Astfel, unele ţări pun accentul pe
planificarea economică (Franţa), altele pe utilizarea eficientă a terenului (Olanda) sau pe sistemele de
reglementare (Marea Britanie). În unele cazuri o importanţă deosebită se acordă aspectelor de design urban
control al intervenţiei, siluetă urbană (Italia). Unele ţări au o abordare cuprinzătoare şi integrată
(Danemarca) .

Sistemul de planificare depinde foarte mult şi de sistemele de guvernare. În UE întâlnim 3 forme

principale de astfel de sisteme: cele unitare (putere la nivel central cu delegări de responsabilităţi: Franţa,
Olanda), cele regionale (putere partajată între centru şi regiuni conform constituţiei: Italia, Spania) şi
federale (putere partajată între centru şi regiuni cu autonomie în anumite domenii şi abilitare normativă:
Austria, Belgia, Germania, Marea Britanie - parţial). Ca urmare şi legislaţia în domeniu poate fi diferită,
existând state europene cu o lege unică privind planificarea sau cu legi federale şi legi regionale (Austria,
Germania, Spania). În Belgie există o autonomie totală în ceea ce priveşte reglementarea dezvoltării spaţiale
(nu există o lege federală).Categorii de instrumente spaţiale pot fi şi ele variate de la ţară la ţară, dar pot fi
încadrate în următoarele 4 categorii:

• Politici naţionale, perspective - identifică politici naţionale, strategii, orientări, criterii

de performanţă etc.; cuprind tot teritoriul sau părţi semnificative ale acestuia

• Strategii - identifică modele de dezvoltare la niveluri sub-naţionale (pot fi unul sau două

niveluri), dar superioare nivelului local (municipalitate, comună); pot fi orientative sau

programatice; sunt implementate prin alte instrumente "locale"

• Planuri cadru - identifică cadrul general de dezvoltare şi criterii de reglementare

a utilizării terenurilor (pot fi opozabile în justiţie); se referă la unităţile administrative cele

mai mici şi pot fi implementate şi prin instrumente mai detaliate

• Reglementări - identifică şi reglementează dezvoltarea la nivel de parcele de teren

(regulamente, control, mecanisme de implementare)

Nu regăsim prezente în toate ţările, toate aceste categorii. În România se poate aprecia că există toate cele 4
nivele:

• Politicile naţionale sunt reprezentate prin PA TN

• Strategiile prin planurile de dezvoltare regională

• Planurile - cadru sunt PA TZ, PA TJşi PUG, iar

• Reglementările se regăsesc la nivel de PUG, PUZ.

STRUCTURI IERARHICE ALE PLANURILOR STATUTARE ÎN UE Exemplu: DANEMARCA

PLAN NAŢIONAL: cuprinde directive generale, puteri specifice (intervenţii), proiecte pilot (PP), anchete
şi informaţii, ghiduri informative etc.

• exemple de PP: reţele urbane, zone centrale, transport local, peisaje, patrimoniu,

turism etc. (caracter demonstrativ!!!)

PLANURI REGIONALE (14 provincii comitate): cuprind orientări pentru 12 ani (revizuit la 4 ani) în ceea
ce priveşte: dezvoltarea urbană, mediul rural, protecţia cadrului natural, infrastructuri majore;

• EIA (environmental impact assessment) şi obligativitate pentru planurile locale,

accent pe rural

PLANURI MUNICIPALE (275) - au caracter predominant director, prevederi cadru obligatorii (zone
urbane, zone turistice etc.), sunt revizuite la 4 ani, împreună cu planuri sectoriale şi financiare - bază pentru
planurile de acţiune, fundamentează politicile municipale

PLANURI LOCALE: reglementează utilizări de terenuri, regimul construcţiilor şi caracteristici

arhitecturale; obligatorii pentru anumite categorii de proiecte (consultarea publicului este obligatorie)
Caracteristici generale ale planificării spaţiale europene pot fi rezumate astfel:

1. existenţa unei legislaţii specifice

2. responsabilităţi la toate nivelurile administrative

3. competenţe diferenţiate

4. relaţii ierarhizate între nivelurile teritoriale

5. existenţa de planuri structurale directoare şi planuri obligatorii reglementatoare

6. existenţa unei corespondenţe a planurilor

7. procedură de actualizare ciclică a planurilor

8. participarea populaţiei

9. planurile ca instrument şi suport al politicilor specifice

10. integrarea economică, socială, ecologică şi

Politicile specifice în planificarea europeană sunt:

1. Dezvoltarea comerţului

2. Dezvoltarea economică

3. Gestiunea mediului
4. Patrimoniul

5. Locuirea

6. Dezvoltarea industrială

7. Turismul şi recreerea

8. Resursele naturale

9. Transportul

10. Gestiunea deşeurilor şi poluarea

Abordări europene recente evidenţiază prezenţa simultană a triadei: social, economic şi mediu55 şi
necesitatea promovării acelor măsuri care asigură implementarea a cât mai multe obiective (maximizarea
efectului de sinergie). Strategiile de dezvoltare din ultimele decenii aduc în prim plan o serie de elemente
inedite pentru documentaţiile specifice de AT elaborate în România, respectiv rolul transferului tehnologic,
al transporturilor şi serviciilor, al cooperării instituţionale, accentuând în mod special şi rolul sectorului
IMM, al forţei de muncă şi al infrastructurii fizice. Relaţiile parteneriale şi instituţionale şi etapele de
implementare, monitorizare a procesului de implementare precum şi de accesare şi mobilizare a resurselor
necesare sunt aspecte prezente în procesul de planificare .

Planurile de dezvoltare elaborate în ţările vest-europene, pun accentul pe tendinţe şi fixează obiective care
trebuie atinse prin variate programe, dintre care merită subliniate: programele de ocupare a terenurilor, de
amenajare, de achiziţii publice, de construcţii publice şi de echipare tehnică majoră. Aceste programe
corespund unor politici urbane şi teritoriale, ale autorităţilor locale. În cadrul acestor modele de abordare a
dezvoltării spaţiale este relevant demersul participativ şi procesul inter-activ de formulare a obiectivelor
strategice.

Abordările europene ilustrează preferinţa pentru o anumită selectivitate a domeniilor analizate şi

maximizarea efortului în zona de definire, formulare şi structurare a obiectivelor. Acestea derivă atât din
procesul de analiză - diagnoză sintetizat de regulă prin analiza de tip SWOT, cât şi din participarea efectivă
a unor reprezentanţi ai diferitelor instituţii beneficiare ale strategiei şi care se pot implica în implementarea
obiectivelor şi programelor formulate. Trebuie subliniată importanţa acordată resurselor disponibile şi
perioadei de timp în care se pun în aplicare programele şi proiectele identificate.

PST reprezintă în esenţă un mecanism prin care sunt mobilizate resurse şi sunt implicaţi "actori", care
concură şi realizează obiective fundamentate de analize -diagnoze elaborate de specialişti. Următoarea
schemă simplă arată corelarea dintre etapele principale ale PST, actorii principali şi resursele care trebuie
accesate:

DEFINIŢII:

Dezvoltarea urbană: proiectarea şi executarea unor lucrări de echipare a terenului care echivalează cu
conversia terenului agricol (liber) în teren urbanizat; acest proces implică o serie de responsabilităţi care
revin administraţiilor publice.

Dezvoltare : schimbări ale distribuţiei activităţilor în spaţiu şi a relaţiilor dintre acestea prin conversia
terenurilor şi proprietăţi lor. Instrumente de planificare: mijloace prin care se exprimă şi aplică politicile de
planificare, respectiv: planuri, rapoarte, măsuri fiscale etc.Instrument plan cadru: instrument prin care se
prevede un cadru spaţial general pentru un oraş sau o unitate teritorială şi care este pus în aplicare prin
instrumente de reglementare (ex: planul urbanistic general master plan). Plan de reglementare: instrument
prin care se reglementează şi se implementează dezvoltarea terenurilor, clădirilor, sau schimbarea utilizării
terenurilor sau a proprietăţilor şi prin care se identifică localizarea precisă pentru dezvoltare şi sunt (în
general) opozabile în justiţie.

Planificare: Un proces referitor la evaluarea conştientă a politicilor şi deciziilor înainte de a fi puse în

practică (Benveniste, G.).

Planificare: Un proces prin care cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice sunt puse în relaţie cu acţiuni organizate.
Termenul planificare capătă mai mult înţeles numai atunci când este însoţit de un alt termen care să îl
descrie cum sunt participativă, globală, strategică, acţiune, termen scurt sau dezvoltare (Friedmann, J.).

Planificare regională: planificare la nivel regional pentru regiune, realizată de autorităţi regionale sau
naţionale sau prin cooperarea autorităţilor locale.Planificare : politici şi acţiuni publice menite să influenţeze
distribuţia activităţilor în spaţiu şi legăturile dintre acestea; niveluri de abordare sunt: supra-naţional (UE),
naţional, regional, local; PS include: utilizarea terenurilor şi politica regională.
Planificare strategică: pregătirea unui cadru sau a unei strategii în termeni generali, fără localizarea
intervenţiilor; este cuprinzătoare şi pe termen lung (în general) şi integratoare (aspecte sociale, economice şi
spaţiale).Politica regională: politică prin care se promovează măsuri de reducere a decalajelor disparităţilor
economice şi sociale.Principii de amenajarea teritoriului: enunţuri cu caracter general asupra organizării şi
dezvoltării teritoriului, conţinute în acte normative din domeniu; principiile trebuie să fie recunoscute şi
aplicate de către autorităţile publice şi toţi actorii implicaţi în amenajarea teritoriului atât în planificare, cât
şi în măsurile adoptate (raportul planificării spaţiale, Germania 2000).

Sistem de planificare: ansamblu de legii, instituţii şi alte elemente stabilite la nivelde stat sau
regiunepentru planificare .

OLANDA - nivelul naţional de planificare

Instituţie responsabilă la nivel naţional: Ministerul locuirii, planificării spaţiale şi mediului Instrumente de
planificare: Rapoarte privind politica naţională a dezvoltării spaţiale

• Primele 3 rapoarte (1956,1966,1974) pun accent pe dezvoltare

• Raportul 4 (‘90) + suplimentul (‘91-VINEX) pune accent pe dezvoltare + calitate spaţiu şi

mediu

În 2000 a fost aprobat al V-lea raport naţional: 2000 - 2020 cu perspectivă 2030

• Denumirea raportului: "să creăm spaţiu, să împărţim spaţiul (utilizare multiplă)"

• Principiu moto: "centralizare unde e necesar, descentralizare unde eposibil"

• Procedură: propunere (DKPD), consultare publică, poziţie, decizii finale (FKPD)

• Teme majore: locuirea, locurile de muncă, infrastructura, recreerea, apa şi

natura, agricultura, relaţiile trans-frontaliere

• Prezentarea hărţilor: digitală şi transnaţională + Marea Nordului

• Cuprinde noi concepte (vechile concepte erau: Randstad, Inima Verde, zone tampon,

centre de creştere urbană, sistemul ABC în transporturi etc.)

• Raportul pune accent crescut pe calitate şi diversificare urban rural

• Paradigmele schimbării sunt: locuirea, economia, agricultura, timpul liber,

inechitatea socială, minorităţile etnice şi culturale

• Cuprinde şi politici ecologice, economice, de transport, protecţia peisajelor (Green Areas

Structure Plan) şi patrimoniului

• Abordarea se face în straturi: primar (fizic), reţeaua (comunicaţiile), ocupaţional (rural -

urban) + Marea Nordului = PEISAJUL OLANDEZ

• Evaluarea nevoilor de spaţiu: locuire, locuri de muncă, recreere - sport, apă,

agricultură, Marea Nordului

• Distribuţia regională: 4 regiuni, 3 variante (vest - plus, tendenţială, vest - minus)

• Sunt identificate 7 criterii pentru calitate :

i. diversitate ii. funcţionalitate economică şi socială

iii. diversitate culturală iv. echitate socială

v. durabilitate vi. atractivitate vii. scara umană

• Olanda ca regiune a Europei - rural urban, reţelele de transport

• Proiectul "DELTA METROPOLIS"

• Accentuarea caracteristicilor zonelor urbane vs. zone rurale şi

• Politica "limitei" - roşu verde

• Reţelele urbane: 6 internaţionale (responsabilitate naţională pentru infrastructură) şi 8

reţele regionale

• Protejarea surselor de apă: combinarea funcţiunilor, includerea apei în procesul de

planificare

• Efecte regionale obiective specifice: nordul rural, estul intermediar, vestul urban, sudul

sub presiune - POLITICI SPECIFICE

• Implementarea: legislaţie, instrumente financiare - "proiecte cheie", coordonare şi

comunicare + METODOLOGIE ŞI ACORDURI

• 64 decizii cheie pe 5 categorii: 1.Olanda în Europa (8), 2.Calitate în oraşe şi sate (24),

3.Reţele urbane (12), 4.Apă (19), 5.Implementare (1) - monitorizare rapoarte bi-anuale
Planificarea strategică componentă a managementului urban

Managementul urban se defineşte ca procesul de dezvoltare, execuţie, coordonare şi evaluare a strategiilor

integrate, cu ajutorul actorilor urbani relevanţi, în concordanţă cu interesul public şi ţelurile sectorului
privat, în cadrul politicilor naţionale de dezvoltare, cu scopul de a identifica, de a crea şi exploata potenţialul
urban în vederea unei dezvoltări economice durabile (Bramezza, van Klink, 1994).

Managementul urban este activitatea prin care se încearcă mobilizarea diverselor resurse pentru a le face să
acţioneze într-o manieră cooperantă în domeniul planificării, programării, întocmirii bugetelor şi
implementării, dar şi domeniul exploatării şi întreţinerii, în scopul atingerii obiectivelor de dezvoltare a
oraşului (Davidson, 1996).

Comun acestor definiţii este faptul că managementul urban (MU) presupune un nivel de decizie şi o
structură organizaţională care să poată coordona actorii urbani relevanţi, pentru a formula şi implementa o
strategie de dezvoltare, folosind instrumentele care-i stau la dispoziţie.

Instrumentele MU sunt marketingul urban, planificarea strategică şi finanţarea avansată.

• Marketingul urban reprezintă alinierea politicilor urbane la cererile factorilor deja

existenţi în economia locală şi la speranţele şi aşteptările celor ce operează în afara

acesteia, cu scopul promovării economiei locale (Corsico, 1994). Abordarea dezvoltării

urbane din perspectiva conceptului de marketing presupune o suprapunere a celor

două elemente - oraşul şi piaţa - şi orientarea tuturor acţiunilor la nivel urban către

piaţă.

• Planificarea strategică poate fi definită ca procesul managerial ce are ca scop

dezvoltarea şi menţinerea unei corespondenţe reale între obiectivele şi resursele

oraşului şi oportunităţile din mediul înconjurător acestuia (Corsico, 1994). Ea

reprezintă un proces participativ de dezvoltare a unui plan pe termen mediu sau lung,

pentru a atinge obiective strategice stabilite de principalii factori implicaţi şi include

aspecte fizice, financiare şi instituţionale.

• Finanţarea avansată reprezintă mecanisme de management financiar menite să

asigure implementarea programelor şi proiectelor de dezvoltare urbană. Mecanismele

de finanţare pot merge de la finanţări locale - bugete pe programe, până la credite

municipale, fonduri internaţionale nerambursabile, sau parteneriate cu sectorul privat.

Câteva consideraţii privitoare la MU:

MU este inspirat din managementul firmei, dar diferă fundamental de managementul firmei deoarece nu se
aplică în folosul privat individual ci în folosul comun public.

Simplu spus: MU reprezintă o tehnică de administrare a problemelor oraşului.

Pentru aceasta este necesară existenţa unei ECHIPE, dar şi a unui LIDER. În MU rolul liderului este
important, dar la fel este şi profesionalismul echipei.

MU trebuie aplicat "şi la bine…şi la rău" (nu doar în cazul oraşelor în creştere ci şi mai ales în cazul
oraşelor în declin).

Rolul administraţiei este major, dar administraţia singură nu poate rezolva problemele oraşului. În MU
administraţia trebuie să se sprijine pe alţi actori parteneri din comunitate

MU presupune metode şi tehnici de lucru şi implică cunoaşterea aprofundată a teritoriului de administrat

precum şi a contextului general, macro-economic, politic, social.
Cheia MU este în a crea un mediu propice pentru dezvoltare economică locală (DEL), cu alte cuvinte de a
crea condiţii optime de dezvoltare sectorului privat şi un mediu atractiv şi de calitate pentru locuitori (deci
servicii corespunzătoare).

MU presupune a şti unde, când, cum şi cât trebuie să intervină sectorul public în asigurarea şi producerea de
servicii şi terenuri pentru dezvoltare.

Se poate concluziona că: MU este orientat către satisfacerea nevoilor locuitorilor şi firmelor, fără a neglija
cerinţele de protecţie a cadrului natural.

Sarcinile autorităţilor locale (Rondinelli) să asigure infrastructura de bază pentru funcţionarea eficientă a
oraşului ,să asigure serviciile necesare dezvoltării resurselor umane, îmbunătăţirii productivităţii şi creşterii
standardului de viaţă al locuitorilor, să reglementeze activităţile private, care afectează bunăstarea, sănătatea
şi securitatea populaţiei urbane, să asigure servicii şi facilităţi, care susţin activităţile productive şi permit
firmelor private să acţioneze eficient în ariile urbane

Managementul urban, reprezintă o modalitate eficientă de a ghida dezvoltarea urbană în direcţia dorită,
rezultând într-o mai bună comunicare între autoritatea locală ca ofertant şi grupurile de piaţă, ca cerere de
produse urbane. Pentru aceasta, o serie de condiţii trebuie însă îndeplinite:

• marketingul urban să fie un element permanent al gestiunii oraşului

şi să stea la baza formulării politicilor de dezvoltare locală

• gândirea procedurală trebuie să facă loc gândirii conceptuale, iar

planificarea analitică să facă loc planificării strategice

• sectorul privat trebuie înţeles ca un aliat partener activ în realizarea

proiectelor de dezvoltare urbană

• administraţia trebuie reorganizată către o ofertă flexibilă şi acţiuni

orientate spre piaţă, iar atitudinea funcţionarului public trebuie orientată către client.

Managementul urban este un proces, care pleacă de la probleme şi este orientat către rezultat şi care
foloseşte cele trei instrumente amintite anterior. Acesta se bazează pe principii, legi, organizaţii şi proceduri
administrative.

Managementul urban este un management public pentru oraş şi nu trebuie confundat cu managementul
macro-economic sau macro-sectorial, care creează cadrul de desfăşurare al unor activităţi şi nici cu
managementul de firmă, de la care totuşi preia anumite principii şi conduite.

Obiectivele managementului urban sunt dezvoltare integrată prin cunoaşterea problemelor critice ale
aşezării şi orientarea acţiunilor în mod corelat către aspectele economice, spaţiale, sociale sau
organizaţionale ale dezvoltării.

Sarcinile majore ale managementului urban trebuie orientate către: asigurarea serviciilor, programarea
proiectelor, dezvoltarea economică, planificarea , asigurarea resurselor financiare etc. (Sivaramakrishnan &
Green, 1986).

DE CE A APĂRUT MU?

Pe fondul eşecului abordării tradiţionale marcată de SINDROMUL "MASTER PLANULUI" al deceniilor

postbelice56. Eşecul a fost determinat de aspecte lipsa de eficienţă în aplicare şi de distanţarea faţă de
realitate. MP au reprezentat în general scheme globale, dar ideale, ambiţioase dar şablonarde, rigide şi
statice, ipotetice şi ideale. MP nu au asigurat corelarea cu investiţiile publice şi cu procesul de planificare
bugetară al autorităţilor locale, iar prognozele de populaţie şi utilizare a terenurilor, erau mult diferite de
realitate. Nu în ultimul rând MP s-a dovedit a fi un instrument greu comunicabil publicului larg şi dominat
de aspectele spaţiale (după Lakshmanan et. al, Richardson, Clarke).

AVANTAJELE MU FAŢĂ DE MP:

MU este un proces continuu, ciclic, evolutiv, perfectibil, adaptabil şi care implică pe lângă competenţă şi
calităţi de interpretare, inventivitate, dialog şi negociere. MU include planificarea , fără a-i conferi un rol
determinant şi reduce implicarea emoţională specifică procesului de elaborare a MP-ului. În MU orientarea
spre pragmatism este dominantă. MU este ferit de riscul fetişizării şi creării de imagini iconice, oferind un
sistem integrat pentru decizie şi intervenţie (după Turner, Dawey, Davidson). MU asigură o direcţie
generală de dezvoltare în corelare cu acţiuni concrete.

CARE SUNT PRINCIPIILE MANAGEMENTULUI URBAN?

• competenţă tehnică

• utilizarea eficace a resurselor

• viabilitate financiară

• reacţie eficientă la nevoile crescânde ale dezvoltării urbane

• ierarhizarea problemelor şi stabilirea priorităţilor

• preocupare pentru dezvoltare durabilă şi mediu

• organizarea instituţională

• responsabilităţi largi, complexe

CARE SUNT OBIECTIVELE MU?

• întreţinerea căilor de comunicaţie şi a reţelelor tehnico - edilitare

• întreţinerea spaţiilor plantate

• asigurarea serviciilor publice: apă, gaze, salubritate, transport în comun etc.

• calitatea locuirii, locuinţele sociale, fondul de rezervă

• distribuţia echipamentelor sociale (a OUP = obiective de utilitate publică)

• protecţia patrimoniului construit şi natural (peisajul cultural)

• circulaţia terenurilor şi piaţa imobiliară

• cadastrul şi băncile de date locale (noile tehnologii - SIG)

• promovare, marketing urban, imagine

• strategia de dezvoltare economică, socială şi

CARE SUNT ETAPELE MANAGEMENTULUI URBAN?

Master Planul este o denumire căreia îi corespund noţiunile de schiţă de sistematizare şi după 1990 planul
de urbanism general.

• evaluarea şi analiza stării de fapt

• stabilirea priorităţilor şi obiectivelor

• planificarea strategică - integrare

• planificarea tactică - planul de acţiune

• programarea

• construcţia instituţională - parteneriatul

• punerea în practică

• monitorizarea şi corectarea strategiei şi programelor

CARE SUNT RESURSELE MU?

• materiale (terenuri, construcţii)

• umane
• financiare

• legale

• tehnologiceCARE SUNT ACTORII URBANI?

• autorităţile publice au un rol principal

• instituţii diverse cu caracter şi de interes public

• sectorul privat (economic)

• comunitatea locală

• comunităţi speciale (etnice, religioase, grupuri profesionale, grupuri sociale…)

• societatea civilă reprezentată prin asociaţii, fundaţii, ONG-uri

• finanţatori externi

• alţii (sindicate, asociaţii de proprietari etc.)

ÎN CONCLUZIE:

MANAGEMENTUL URBAN reprezintă utilizarea resurselor unei organizaţii în scopul planificării,

organizării, conducerii şi controlului dezvoltării urbane (Ianăşi, 2000).

Managementul urban implică crearea unei capacităţi organizaţionale apte să contureze configuraţia
factorilor de localizare, să identifice şi să exploateze potenţialul urban în mod strategic, integrat şi eficient,
concentrându-se asupra funcţiunilor urbane care sunt cele mai profitabile pentru societate în ansamblu
(Bramezza, van Klink, 1994).
Prin intermediul planificării strategice, managementul conduce la formularea şi implementarea unei
strategii de dezvoltare, ale cărei etape sunt: (I) auditul, (II) formularea viziunii şi obiectivelor strategice,
(III) formularea politicilor de dezvoltare, (IV) planul de acţiune şi (V) monitorizarea şi controlul
implementării (Kotler, 1999).

Etapele IV şi V sunt etape care sunt direct legate de procesul de implementare şi control al planurilor şi
depăşesc sfera de interes a prezentei cercetări. Etapele care sunt în mai strânsă legătură cu procesul de
planificare şi care conduc la formularea strategiei propriu-zise sunt: etapa II - viziune şi obiective strategice
şi etapa III -politici de dezvoltare.

Despre viziune şi obiective strategice

Viziunea dezvoltării reprezintă o formă împărtăşită a identităţii şi a valorilor comune, care să ofere
comunităţii un sens al dezvoltării pe baza căruia să poată fi formulate obiective strategice de dezvoltare.
Acest deziderat reprezintă un concept strategic de dezvoltare, ce cuprinde aspecte spaţiale şi ne-spaţiale,
calitative şi cantitative ale dezvoltării.

Viziunea de dezvoltare trebuie să fie concretă şi posibil de atins prin obiective.

Pentru a formula o viziune de dezvoltare teritorial - realistă devine esenţial să se identifice componentele
care au stat, istoric, la baza dezvoltării zonei, valorile comune şi să se prognozeze corect schimbările
viitoare.

Formularea viziunii de dezvoltare este rezultatul unui proces participativ, care implică factorii de decizie,
oamenii de afaceri, populaţia, pentru stabilirea unui consens în ceea ce priveşte viitorul comunităţii
respective. Fiind un proces participativ, metoda de lucru cuprinde chestionare şi sau interviuri, cu
formularea unor întrebări legate de valorile şi viitorul comunităţii, dar şi organizare de mese rotunde ateliere
de lucru, pentru diverse grupuri de populaţie.

În general, acest proces se materializează într-un document ce conţine o formulare succintă, clară, distinctă
a ceea ce comunitatea consideră relevant, important, credibil şi valoros pentru propria dezvoltare la nivelul
oraşului regiunii teritoriului. Adoptarea acestui document de către autorităţi reprezintă un angajament al
acesteia faţă de comunitate şi element de referinţă pentru obiectivele strategice de dezvoltare.
Viziunea se descompune în obiective strategice de dezvoltare, care reprezintă, într-o formulare concisă,
direcţiile sectoriale şi spaţiale de dezvoltare încorporând combinaţia optimă de factori de atracţie
(aspecte socio-economice, utilităţi şi servicii publice, cultural-istorice, urbane teritoriale, de mediu şi de
resurse umane).

Obiectivele strategice trebuie să aparţină unor scenarii active a căror realizare să fie condiţionată de
întreprinderea de acţiuni. Acestea sunt detaliate explicitate, în etapa ulterioară de planificare, la nivel de
programe şi proiecte.

Planurile de dezvoltare la nivel de regiune judeţ (district) comună oraş (adică PATZ, PATJ sau PUG) ar
trebui să fie o expresie a viziunii şi obiectivelor strategice, cu alte cuvinte ale strategiei şi să beneficieze de
instrumente financiare şi cadru instituţional precum şi proceduri de implementare.

Pentru implementarea strategiei şi realizarea obiectivelor propuse este esenţial ca autoritatea locală să-şi
stabilească un set de politici publice prin care activitatea acesteia să fie orientată canalizată pe direcţiile
majore prioritare stabilite.

Formularea politicilor de dezvoltare

Odată definită viziunea şi obiectivele strategice, decizia politică la nivelul oraşului regiunii teritoriului
trebuie să arate căile de urmat, pe diferitele direcţii de dezvoltare.

Formularea politicilor de dezvoltare are ca scop îmbunătăţirea unei situaţii existente, eliminarea
disfuncţionalităţilor existente, echilibrarea unor dezvoltări viitoare şi consolidarea unor direcţii de
dezvoltare. Pachetul politicilor de dezvoltare reprezintă documentul rezultat din coordonarea unor
argumente inter-personale sau organizaţionale, chemate să rezolve clase identificabile de probleme existente
în cadrul zonei. Documentul cuprinde enunţuri, ce indică direcţia în care vor fi formulate programele si
proiectele sectoriale, pe diverse capitole de intervenţie.

Din punctul de vedere al domeniilor acoperite de politicile de dezvoltare urbană regională teritorială,
responsabilitatea autorităţilor locale este aceea de a formula direcţii şi principii de acţiune, într-o serie de
sectoare-cheie de activitate, în cadrul cărora trebuie ţinute în echilibru diferitele grupuri de interese. Aceste
sectoare diferă adesea de la un caz la altul. În funcţie de modalităţile în care fiecare oraş regiune teritoriu îşi
defineşte problematica, ele acoperă următoarele domenii: dezvoltarea terenurilor, a locuinţelor, a serviciilor
publice, socio-economică, de protecţie şi reabilitare a mediului şi a fondului construit, de revitalizare
urbană.

• Politica privind terenurile, urmăreşte măsuri, care să faciliteze oferta de terenuri

în concordanţă cu obiectivele dezvoltării vizând maximizarea social-economică a

folosinţei terenului.

• Politica privind locuirea trebuie să asigure rezolvarea echitabilă a nevoilor şi

intereselor cetăţenilor, investitorilor, constructorilor şi autorităţilor locale.

• Politica serviciilor publice vizează, aspecte legate de eficienţa şi echitatea ofertei.

Gradul de dotare al unei regiuni teritoriu cu servicii şi utilităţi publice (fie ofertă

publică, sau privată), influenţează atractivitatea acesteia pentru firme, locuitori,

turişti.

• Politica de mediu, urmăreşte să asigure atât nevoile de protecţie şi reabilitare a

mediului natural şi construit cât şi tendinţele de creştere dezvoltare ce se manifestă

în teritoriu. În prezent politica de mediu la orice nivel teritorial trebuie să respecte

principiile dezvoltării durabile.

• Politica socio-economică urmăreşte cu precădere două aspecte importante:

orientarea industriei către întreprinderi mici şi mijlocii şi, în viitorul apropiat, al

acestora către servicii, precum şi introducerea tehnologiilor contemporane.

• Politica de revitalizare are drept scop creşterea atractivităţii oraşelor regiunilor

pentru anumite segmente ale pieţei (locuitori, companii, vizitatori, investitori).

Orientarea către piaţă trebuie să menţină un echilibru între toate segmentele acesteia, pentru a nu
prejudicia interesele comunităţii pe termen lung. Revitalizarea urbană poate reduce stopa fenomenele de
dezurbanizare (van den Berg, 1987).

La nivelul unor teritorii mai mari pot fi intervin şi alte politici precum cele de localizare a activităţilor
economice, de dezvoltare a căilor de comunicaţie majore sau şi a nodurilor platformelor intermodale60, de
echilibrare a polilor de dezvoltare, de amenajări hidrotehnice, sau de diminuare a riscurilor naturale şi
antropice.

Cum se poate însă trece de la obiective la stabilirea politicilor şi programelor de dezvoltare?

În funcţie de situaţia specifică fiecărui oraş regiune teritoriu, plecând de la rezultatele analizei SWOT61,
aceste politici pot fi formulate pe baza următoarelor combinaţii:

• politici bazate pe oportunităţi ce susţin punctele tari - combinaţii care sprijină

strategiile ofensive (1);

• politici bazate pe oportunităţi ce permit contracararea puntelor slabe -

combinaţii care sprijină strategiile orientate către schimbare (2);

• politici bazate pe puncte slabe şi ameninţări - combinaţii care sprijină

strategiile defensive (3);

• politici bazate pe punctele tari şi ameninţări - combinaţii care sprijină

strategiile diversificate (4).

 Formularea politicilor de dezvoltare urbană şi teritoriale trebuie să răspundă la cerinţele factorilor
economici locali şi la speranţele şi aşteptările factorilor externi ce trebuie atraşi. În acest scop este necesară
definirea unui concept spaţial de dezvoltare. La niveluri teritoriale superioare aşezării urbane, trebuie luat în
considerare şi faptul că o serie de problemele complexe de dezvoltare (infrastructuri majore, mediu, loisirul
etc.) necesită cooperarea dintre administraţiile locale, regionale şi cele specializate.

Pentru fiecare din politicile sectoriale menţionate anterior se stabilesc programe de dezvoltare. Programele
sunt încă formulări generale, care se concretizează prin grupuri de proiecte, care conduc, prin intermediul
etapei planului de acţiune, la implementarea politicilor de dezvoltare şi implicita a obiectivelor strategice.

Politicile, cu precizarea impactului fiecărei politici asupra dezvoltării generale şi ierarhizarea acestor politici
din punct de vedere al importanţei, lista programelor propuse pentru fiecare politică şi proiectele aferente
fiecărui program fac parte din strategia de dezvoltare.

Formularea şi implementarea abordărilor sectoriale tradiţionale în domeniul politicilor urbane nu conduc

întotdeauna la rezultate optime. Îmbunătăţiri ale unor sectoare, cum ar fi locuirea, revitalizarea zonelor
industriale, sau transportul, de exemplu, pot fi obţinute uneori, dar cu preţul unor neaşteptate consecinţe la
nivelul impactului asupra mediului urban, al creşterii economice sau bunăstării cetăţenilor. Lipsa unor
viziuni strategice şi a unor ţeluri comune pentru societate, împărtăşite de politicieni, profesionişti şi public,
asupra definirii şi ordonării priorităţilor sunt de obicei un motiv al acestor nereuşite (Lawrence, 1995).

Managementul urban şi planificarea strategică pot susţine planificarea cu succes. Cum aceasta reprezintă
un cadru pentru dezvoltare, să vorbim în final despre un instrument foarte eficient pentru dezvoltare
(inclusiv ) şi anume… dezvoltarea regională aşa cum este ea înţeleasă în Uniunea Europeană.
 20. DEZVOLTAREA REGIONALĂ

Aspecte generale

Sintagma "politica de dezvoltare regională" este nouă în vocabularul românesc, şi ca orice noutate a
generat comentarii speculative, controverse şi nedumeriri. Este extrem de important ca acest concept al
dezvoltării regionale, să fie corect înţeles de la bun început, atât în rândul specialiştilor cât şi al publicului
larg.

O definire a politicii de dezvoltare regională (PDR) trebuie văzută din perspectiva ui în care aceasta
este utilizată la nivelul Uniunii Europene, fiind în prezent adoptată şi în România şi strâns legată de
procesului de integrare. Această perspectivă este importantă deoarece problema dezvoltării regionale este
destul de controversată la nivel mondial şi poate căpăta forme şi sensuri diferite în raport cu nivelul general
de dezvoltare al unei ţări şi cu interesele majore imediate ale acesteia.

În ţările Europei Occidentale de-a lungul unei perioade de 40 de ani, obiectivele şi instrumentele
specifice acestei politici au cunoscut numeroase modificări. În ultimele 2 decade, cea mai importantă
tendinţă care se manifestă pe plan internaţional este aceea de trecere de la obiectivul unei bune redistribuţii
teritoriale a creşterii economic, la cel de a permite fiecărei regiuni să contribuie la creşterea economică a
ţării respective. Se poate vorbi aşadar, de tendinţa de a "spori rolul nivelului sub-naţional, în cadrul
procesului de dezvoltare economică" şi "de a acorda importanţă sporită dezvoltării regionale autohtone".
Această din urmă abordare este specifică mai ales ţărilor puternic dezvoltate, sau în plin avânt economic
(SUA, Japonia, Coreea de Sud etc.), pentru care prioritară este stimularea creşterii competitivităţii62.

La nivelul UE, ţinând cont de importantele disparităţi existente dintre statele membre şi dintre cele
aproape 200 de regiuni (NUTS II63) componente (de ex: regiunea Hamburg are un nivel al PIB de 3-4 ori
mai mare decât unele regiuni din Portugalia, Spania sau landuri ale fostei RDG) şi având în vedere că aceste
disparităţi cresc odată cu extinderea UE (majoritatea ţărilor recent integrate au un PIB care se află între 20%
şi 50% din valoarea PIB mediu al UE) predomină conceptul de "echilibrare" a dezvoltării.

La nivelul UE cât şi al statelor membre politica de dezvoltare regională, reprezintă în general,

"ansamblul de măsuri pe care autorităţile guvernamentale centrale, le iau în favoarea dezvoltării socio -
economice a regiunilor defavorizate".
"Dezvoltarea regională" în sine este EFECTUL politicii de dezvoltare regională şi trebuie să corespundă
unui set de obiective specifice. În ţările din vestul Europei există "o multitudine de ţeluri şi obiective
variate, care pot fi luate în discuţie şi corelate cu două tipuri de obiective: eficientizare printr-o mai bună
alocare a resurselor regionale urmărind să maximizeze beneficiul net la nivel naţional şi echitate inter-
regională printr-o mai bună distribuţie a veniturilor, locurilor de muncă şi infrastructurii la nivel teritorial.
Obiectivele dezvoltării regionale, respectiv principalele aspecte ale unei politici de dezvoltare regională
coerente şi direcţionate, în Europa, pot fi discutate la 3 niveluri teritoriale: (i) supra-naţional, (ii) naţional şi
(iii) regional.

i. POLITICA REGIONALĂ LA NIVEL SUPRA - NAŢIONAL (UE)

Până în anul 2000 politica de dezvoltare regională a Comisiei Uniunii Europene, a fost orientată către
reducerea disparităţilor dintre statele membre, conform unui set de 6 obiective prioritare, numite
"Obiectivele 1-6", fiecare obiectiv fiind focalizat pe o problemă majoră de dezvoltare. Aceste obiective sunt
realizate practic cu ajutorul Fondurilor Structurale (FS) şi ale Fondului de Coeziune (FC)64. Pentru a spori
concentrării asistenţei acordate prin FS, s-a decis încă din 1998 o reducere substanţială a numărului de
Obiective. La sfârşitul lunii martie 1999, cu ocazia întâlnirii la nivel înalt a reprezentanţilor ţărilor UE, de la
Berlin s-a decis reducerea criteriilor de eligibilitate la 3 şi implicit o modificare a acestora, cele stabilite în
final fiind următoarele:

OBIECTIVUL 1 urmărind promovarea dezvoltării şi ajustări structurale ale regiunilor rămase în urmă sub
aspectul dezvoltării socio-economice; statutul de "obiectiv 1" pentru perioada 2000 -2006 este conferit
următoarelor regiuni:

• regiuni nivel NUTS II, al căror PIB este inferior valorii de 75% din media comunitară,

• teritoriilor periferice, precum departamentele de peste mări ale Franţei, arhipeleagurile Azore,
Madeira sau insulele Canare, precum şi

• ariile eligibile pentru obiectivul 6, în perioada 1995-1999, ca urmare a Protocolului nr. 6 din
Actul de aderare a Finlandei şi a Suediei.

Zonele "Obiectiv 1" cuprind teritorii, care includ cca. 51% din populaţia UE şi utilizează peste 23 din totalul
alocaţiilor pentru FS destinate ţărilor din UE. În perioada 1994-1999, regiunile asistate, au beneficiat de cca.
100 de EURO persoană din cadrul FS.

OBIECTIVUL 2 urmărind să sprijine reconversia socio-economică din zonele care se confruntă cu

dificultăţi de ordin structural. Acestea cuprind arii unde au loc schimbări de ordin economic şi social în
sectoarele industriale şi de servicii, arii rurale care cunosc un declin important, arii urbane aflate în
dificultate şi arii în regres dependente de activitatea piscicolă, definite conform criteriilor de "arii
-obiective" precizate în articole de lege. Se apreciază că zonele din Obiectivul 2 cuprind maximum 18% din
totalul populaţiei Uniunii Europene.

OBIECTIVUL 3 orientat către acordarea de sprijin adaptării şi modernizării politicilor

şi sistemelor de educaţie, formare profesională şi a celor care privesc pregătirea şi

utilizarea forţei de muncă. Acest obiectiv poate fi aplicabil în afara ariilor cuprinse în

Obiectivul 1, dar posibil în arii încadrate în Obiectivul 2, sau necuprinse în nici una

din primele două categorii. Valoarea asistenţei financiare pe locuitor în zonele

Obiectiv 3, se stabileşte în funcţie de priorităţile acordate celor trei domenii mai sus menţionate.

ii. POLITICA REGIONALĂ LA NIVEL NAŢIONAL (în ţările europene)

Politica de dezvoltare regională în ţările din vestul Europei are o tradiţie mai îndelungată decât cea
comunitară. Începutul unei politici de dezvoltare regională poate fi datat cu cca 65-70 de ani în urmă, în
Marea Britanie, odată cu Legile pentru Zonele Speciale, din 1934 şi 1937, care au avut drept obiectiv
reabilitarea ariilor industriale afectate de nivele ridicate ale şomajului. Totuşi cele mai multe dintre politicile
naţionale de dezvoltare regională sunt o creaţie a perioadei postbelice, începând cu cel de-al 6-lea deceniu al
secolului XX. În perioada respectivă rolul guvernului naţional era considerat a fi foarte important, acesta
fiind văzut drept un actor principal în procesul de redistribuire a activităţilor economice prin asigurarea
investiţiilor în infrastructură. A dezvolta regiunile - problemă a constituit un obiectiv major al acelei
perioade. Timp de două decade această abordare a condus la rezultate pozitive considerabile. Începând cu
anii ’70, climatul politicii regionale s-a modificat substanţial în sensul că intervenţia statului a început a fi
redusă gradual, fiind înlocuită cu politici de liberalizare economică, deregelementări şi privatizare. Sprijinul
direct acordat întreprinderilor a fost treptat înlocuit cu forme indirecte de asistenţă, cu reduceri ale nivelelor
taxelor şi cu asistenţă în formarea profesională (training), cu servicii de consultanţă şi stimulare a gândirii
inovative. Aceste măsuri sunt legate de ideea creării unui mediu economic cât mai competitiv.

În prezent că politicile de dezvoltare regională la nivel naţional, corespund unei anumite dinamici,
caracteristice cerinţelor specifice şi în permanentă schimbare, de restructurare a producţiei şi de creştere a
competitivităţii, la nivel local şi regional. Principalele categorii de politici naţionale de dezvoltare regională
în ţările UE sunt: acordarea de granturi pentru investiţii, scutiri sau reduceri de taxe, încurajarea mobilităţii
forţei de muncă şi a iniţiativelor tehnologice, controlul dezvoltării şi sprijinul acordat micilor firme pentru
adaptare la mediul economic, relocarea anumitor activităţi prin stimulente indirecte şi încurajarea
dezvoltării de reţele de cooperare.

În ţările din fostul bloc comunist a avut loc în ultimii 10 ani, un proces de adoptare şi implementare a unei
politici de dezvoltare regională proprii fiecărui stat în parte. Acest proces se află în stadii variate de
dezvoltare, sub aspectul structurilor instituţionale şi al mecanismelor financiare. Progrese semnificative au
fost înregistrate, în această perioadă de state precum Polonia şi Ungaria. România şi Bulgaria, aflate în
"cursa" pentru integrare se află de asemenea în stadii relativ avansate de implementare a PDR.

iii. DEZVOLTAREA REGIONALĂ AUTOHTONĂ

Conceptul de dezvoltare autohtonă (endogenă) a fost stimulat de exemplul italian al regiunii de Nord-est-
centru numită în literatura de specialitate şi "A Treia Italie". Modelul de dezvoltare promovat în cursul
anilor ’70, '80, bazat pe utilizarea unei reţele dense de IMM-uri, într-o arie puternic populată şi pe
maximizarea valorificării resurselor locale tradiţionale a cunoscut un succes deosebit. Astfel de structuri de
reţele flexibile şi adaptabile de întreprinderi mici şi mijlocii constituie o premisă posibilă a dezvoltării
regionale bazată pe resurse interne proprii. Dezvoltarea endogenă trebuie însă susţinută şi prin mijloace şi
structuri instituţionale adecvate la nivelul regiunii (guverne regionale, agenţii regionale, grupuri de lucru
constituite pentru obiective specifice etc.). Este foarte importantă şi punerea în valoare a resurselor
materiale disponibile pe plan regional precum cele privitoare la terenuri, clădiri, infrastructuri etc.
 Regiunile de dezvoltare şi problemele lor

Regiunile pot avea înţelesuri diverse: o regiune poate fi definită ca o zonă de teritoriu cu un ansamblu de
caracteristici interne (proprii) distincte şi consistente, fie ele fizice sau umane, şi care îi conferă o anumită
unitate semnificativă şi care o disting pe de altă parte de alte zone învecinate. Numărul de criterii care pot
contribui la delimitarea unei regiuni este nesfârşit: atribute fizice, caracteristici socio - economice de limbă
etc. şi tot nesfârşit poate fi numărul de tipuri de regiuni: regiuni aglomerate, regiuni în declin, regiuni
geografice, regiuni istorice, regiuni naturale, regiuni de planificare, regiuni subdezvoltate etc.

"Regiunea" aşa cum se vede din perspectiva dezvoltării regionale poate fi definită într-un mod specific, care
nu este întotdeauna similar cu sensurile tradiţionale, geografice sau administrative, care se dau acesteia. În
principiu:

o "regiune de dezvoltare" este un nivel teritorial optim la care, structuri instituţionale adecvate pot rezolva
eficient problemele sociale şi economice specifice.

Din punct de vedere analitic, conceptul de regionalizare consideră regiunea drept una dintre cele mai bune
forme de organizare a informaţiei, iar regiunile funcţionale sunt socotite de importanţă majoră pentru
procesul şi obiectivele planificării dezvoltării.

Din raţiuni statistice şi de colectare a informaţiei, la nivelul UE a fost creat un sistem unitar teritorial numit
NUTS (Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice) şi care este organizat în prezent în 5 "trepte" de la
unităţile cele mai mari până la cele mai mici. Primele 3 nivele sunt cele mai importante şi servesc drept bază
pentru programe şi strategii de dezvoltare. În cadrul UE, politica de dezvoltare regională se realizează la
nivelul NUTS II. Nu în toate cazurile, regiunile NUTS II au un statut administrativ. Mărimea medie a
regiunilor situate în acest nivel este de cca. 2,0 milioane locuitori, respectiv 13.000 kmp. Numărul mediu de
unităţi NUTS II pe ţară este 15. Germania, ţara cea mai populată, cu peste 80 de milioane de locuitori, are
un număr de 40 de regiuni NUTS II.

În România, cea mai mare unitate administrativ - teritorială este judeţul. Mărimea medie a acestuia este de
cca. 540.000 locuitori, respectiv 5600 kmp, aşadar mult mai mică decât mediile comunitare pentru NUTS
II. Chiar dacă nu există reguli în această privinţă, experienţa arată că o politica de dezvoltare regională nu
este eficientă dacă se aplică pe o structură teritorială foarte fragmentată, cu unităţi mici şi insuficient de
puternice pentru a putea atrage şi derula programe complexe de dezvoltare. Experienţa poloneză din anii '90
bazată pe fundamentarea politicii de dezvoltare regională pe structura celor 62 de voievodate, a demonstrat
că există anumite dificultăţi în condiţiile unei asemenea abordări.

O regiune de dezvoltare poate fi definită şi delimitată în spaţiu, în raport anumite interese şi obiective
specifice. Poate fi desigur şi o regiune administrativă dacă mărimea, structura şi funcţiile sale sunt adecvate.
Poate fi rezultatul unei agregări complexe de factori şi criterii, care răspund nevoilor de a constitui structuri
instituţionale eficace. O definiţie a Parlamentul European arată că:

"prin regiune de dezvoltare se înţelege un teritoriu care formează, din punct de vedre geografic, o unitate
netă, sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populaţia posedă anumite
elemente comune şi doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată, şi să o dezvolte cu scopul de a
stimula progresul cultural, social şi economic".

În ceea ce priveşte tendinţele economico-sociale, la nivel naţional şi internaţional, regiunile se pot confrunta
cu o mare varietate de probleme şi pot să le facă faţă în funcţie de potenţialul (resursele) şi capacitatea lor de
a se adapta la schimbări. Politica de dezvoltare regională urmăreşte să utilizeze la maximum acest potenţial,
fie el natural, uman, cultural sau tehnic.

Indiferent de diversitatea lor, problemele de dezvoltare pot fi grupate şi clasificate în mod sistematic, astfel
încât să devină componente ale unor programe şi politici coerente de asistenţă şi intervenţie. Ţinând cont de
experienţa din ultimele decenii a ţărilor europene, pot fi identificate câteva categorii mari de probleme
determinate în general de o serie de factori macro-economici, de declinul demografic, de evoluţia pieţelor
financiare la nivel mondial etc. Principalele probleme ale dezvoltării regionale sunt legate de:

• subdezvoltarea (rămânerea în urmă) a anumitor regiuni,

• declinul industrial determinat de schimbările tehnologice şi în procesul de producţie,

• dificultăţile de adaptare a forţei de muncă şi de constituire a unei pieţe a muncii eficace,

• poluarea şi degradarea mediului înconjurător

Problemele regionale necesită un sistem de indicatori de evaluare suficient de corect şi care să permită
totodată comparaţii cu alte regiuni. În acest sens, pentru descrierea succintă a problemelor majore ale unei
regiunii sau alteia pot fi relevanţi următorii:

• un nivelul ridicat al şomajului,

• un nivelul scăzut al venitului pe locuitor,

• un nivel ridicat al migraţiei în afara regiunii

• un nivel scăzut de dezvoltare a infrastructurii

Desigur atât problemele cât şi de evaluare a acestora necesită analize şi cercetări aprofundate, care să
permită mai ales identificarea cauzelor fenomenelor şi implicit a măsurilor şi politicilor adecvate de
intervenţie. Graficul de mai jos indică decalaje semnificative între ţările membre ale UE şi cele 12 state din
primul val de extindere.

În UE politica de dezvoltare regională urmăreşte reducerea decalajelor de dezvoltare dintre regiuni prin
intermediul aşa numitelor Instrumente Structurale, care au fost create şi perfecţionate într-un interval de
peste 4 decenii. Şi în prezent formele de sprijin financiar se diversifică şi se adaptează cerinţelor extinderii
UE şi dinamicii proceselor economice şi sociale.

În continuare sunt prezentate pe scurt principalele IS: Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune, care
reprezintă peste 90% din ajutorul de tip structural. Alte instrumente mai puţin importante sunt: Iniţiativele
Comunitare şi Fondul de Solidaritate.

Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune în UE

FS integrează în prezent 4 fonduri distincte, care reprezintă tot atâtea instrumente financiare de sprijin
pentru dezvoltare şi care acţionează concertat în diferitele regiuni sau sectoare economice şi sociale din
cadrul statelor membre ale UE. Acestea sunt:

• Fondul social european (FSE), creat în 1960

• Fondul european pentru orientare şi garantare în agricultură (FEOGA),

secţiunea Orientare, creată în 196266

• Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), creat în 1975

• Instrumentul financiar de orientare piscicolă (IFOP), creat în 1993.

FONDUL SOCIAL EUROPEAN

Creat în 1960, FSE constituie principalul instrument al politicii sociale a UE. Obiectivul major al FSE este
prevenirea şi combaterea şomajului prin promovarea de măsuri care să faciliteze accesul la piaţa muncii, să
asigure egalitatea şanselor, calificarea profesională şi crearea de locuri de muncă. Fondul poate încuraja şi
dezvoltarea profesională, inclusiv prin sprijinirea acţiunilor de formare a formatorilor. De asemenea un
obiectiv recent al fondului îl reprezintă sprijinul pentru folosirea optimă a potenţialului pe care îl oferă azi
societatea informaţională, pentru dezvoltarea şi diversificarea pieţei muncii. Domeniile de intervenţie se
regăsesc în sprijinul acordat pentru Planurile Naţionale Multi-anuale de Acţiune, pentru:

• politici active pe piaţa forţei de muncă

• crearea de oportunităţi egale

• politica învăţării şi formării profesionale continue

• instruire pentru inovare şi adaptabilitate la organizaţiile muncii

• îmbunătăţirea accesului şi a participării femeilor la piaţa forţei de muncă

O atenţie deosebită este acordată măsurilor care încurajează ocuparea forţei de muncă pe plan local. În acest
sens un rol important îl au aşa numitele "Pactele teritoriale de ocupare a forţei de muncă" - acorduri
complexe de tip partenerial între principalii actori regionali (administraţie, patronat, sindicate etc.) pentru
dezvoltarea pieţei de muncă. În prezent în cadrul UE funcţionează 89 de astfel de pacte, care cuprind peste
10% din populaţia statelor membre. Cel mai cunoscut dintre acestea este pactul din regiunea de vest a
Brabantului.
FONDUL EUROPEAN DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

După ce la 1 ianuarie 1973, Comunitatea Europeană s-a extins odată cu aderarea Danemarcei, Irlandei şi
Marii Britanii s-a simţit tot mai acut nevoia unui instrument specific de sprijin în domeniul dezvoltării
regionale. Acutizarea acestei nevoi a fost generată atât de creşterea decalajelor de dezvoltare dintre regiunile
componente ale comunităţii cât şi de găsirea unor sisteme compensatorii la deja complicata politică agrară.
FEDR a fost creat în 1975, când este definită o politică regională la nivel comunitar şi devine în scurt timp
cea mai importantă componentă a sprijinului structural. Domeniile de intervenţie specifice acestui fond
sunt:

• investiţiile productive în vederea creării şi menţinerii unor locuri de muncă durabile,

• investiţiile în infrastructura necesară dezvoltării economiei (reţele, educaţie, sănătate etc.),

• dezvoltarea potenţialului intern al regiunilor prin stimularea proiectelor de dezvoltare locală şi a

IMM-urile, inclusiv prin acţiuni în domeniul cercetării - dezvoltării, prin stimularea acţiunilor inovative şi a
turismului

• acordarea de asistenţă tehnică în vederea implementării eficiente a măsurilor de sprijin comunitar

Obiectivul FEDR este promovarea coeziunii economice şi sociale prin corectarea principalelor dezechilibre
şi prin participarea la dezvoltarea şi transformarea regiunilor. Acţiunea fondului este menită să atenueze
efectele pe care integrarea economică le poate avea asupra unor sectoare economice sau categorii socio-
profesionale şi care pot adânci decalajele dintre regiunile prospere şi cele mai puţin dezvoltate.

FONDUL DE COEZIUNE

Acest fond reprezintă un instrument de dată recentă, creat în 1993 şi destinat finanţării proiectelor din
domeniul protecţiei mediului şi al reţelelor transeuropene asociate infrastructurilor de transport.

Obiectivul enunţat al acestui fond îl reprezintă consolidarea coeziunii economice şi sociale prin ajutor
acordat statelor cel mai puţin prospere (al căror PIB este sub 90% faţă de media pe Comunitate) pentru a
participa la uniunea economică şi monetară. FC este alocat exclusiv celor mai sărace state membre ale UE,
respectiv: Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania. Sprijinul comunitar poate acoperi până la 80 - 85% din
totalul cheltuielilor publice sau echivalentul acestora, realizate de statul membru.

După o perioadă de 6 ani de derulare, a putut fi remarcat un anumit progres în ceea ce priveşte nivelul de
dezvoltare în cele 4 ţări sus-amintite, fără însă a fi depăşit pragul stabilit. De aceea, cu ocazia summit-ului
de la Berlin, din martie 1999, Consiliul European a decis alocarea a 18 mlrd. EURO pentru perioada 2000-
2006.

Distribuţia resurselor alocate, între cele 4 ţări se face în raport cu mărimea populaţiei, valorarea produsului
naţional brut pe cap de locuitor68 şi suprafaţa.

Repartizarea Fondului de Coeziune pe ţări:

Politica de dezvoltare regională a UE este o expresie a ideii de solidaritate socială şi economică, a cărei
consolidare este socotită a fi un fundament al procesului de integrare totală a statelor membre. în care
funcţionează sistemul FS ca principal instrument al politicii de dezvoltare regională reprezintă o ilustrare
elocventă a acestei idei. Fondurile Structurale sunt în ultima instanţă o alocaţie semnificativă (cca. 35%) din
bugetul Comunitar. Acest buget este alcătuit din contribuţiile diferenţiate ale statelor membre, contribuţii
care sunt corelate cu mărimea şi puterea economică a acestora. Efectul COMPENSATORIU sau de
ECHILIBRARE al FS şi FC a fost demonstrat prin analiza impactului pe care utilizarea acestora l-a avut
asupra dezvoltării unor regiuni sau state ale UE, exemplul cel mai relevant fiind al IRLANDEI, care de la
un PIB de sub 60% din media UE în momentul aderării (1973) a ajuns să depăşească această medie la
sfârşitul anilor '90.

Dezvoltarea regională în România

Procesul de implementare a politicii de dezvoltare regională în România a început prin construcţia cadrului
instituţional şi a suportului legislativ necesar. Procesul este şi necesită în continuare asistenţă tehnică
externă. Pe fondul accelerării reformei economice, funcţionarea noului sistem este cu atât mai necesară şi
mai urgentă cu cât este de aşteptat ca disparităţile regionale să crească în perioada următoare, iar o politică
de dezvoltare regională poate fi un mijloc deosebit de eficient, aflat la îndemâna Guvernului şi a
Autorităţilor Locale, spre a le ţine sub control. Experienţa altor ţări est-europene precum Polonia şi Ungaria
ilustrează marile dificultăţi şi timpul relativ lung pe care le presupune implementarea acestei politici.
O politică de dezvoltare regională, aduce României următoarele beneficii:

• un sistem capabil să evite accentuarea disparităţilor în procesul dezvoltării, care să permită o

intervenţie rapidă şi eficace în zonele afectate de declin sau criză economică şi

• eligibilitate pentru utilizarea Instrumentelor Structurale (Fonduri Structurale şi Fondul de Coeziune)

ale Uniunii Europeane, după aderare.

Politica de dezvoltare regională este în prezent o componentă importantă a reformei economice şi sociale
din România. Fundamentarea acestei politici s-a făcut în perioada 1996-1998, iar documentul principal care
a enunţat obiectivele acestei politici şi care a influenţat construcţia instituţională şi legislativă a fost Carta
Verde a Dezvoltării Regionale în România. Aceasta sublinia că (p. 31):

"disparităţile în nivelul dezvoltării diverselor regiuni sunt rezultatul atât al potenţialului

acestora din punct de vedere al resurselor naturale şi umane cât şi al modelelor

(economice, tehnologice, demografice, sociale, politice şi culturale) care le-au

influenţat dezvoltarea de-a lungul istoriei[…] Forţele pieţei favorizează amplificarea

disparităţilor existente. Unele centre industriale sau zone de servire au tendinţa să se

dezvolte mai rapid, în timp ce zonele marginale cu profil agricol şisau cu facilităţi de

comunicaţii mai slabe cunosc o tot mai accentuată marginalizare."

Cadrul legal al dezvoltării regionale şi coeziunii sociale în România a fost creat în 1998, odată cu
promovarea Legii privind Dezvoltarea Regională (legea nr. 151 16 iulie 1998), care a stabilit cadrul
instituţional şi obiectivele Politicii de Dezvoltare Regională (PDR). Legea a urmat îndeaproape abordarea
din Carta Verde, asigurând cooperarea voluntară a judeţelor în cadrul unor regiuni de dezvoltare. În
perioada 1999 - 2003 s-au constituit structurile de dezvoltare regională la nivel naţional şi regional şi s-au
perfecţionat mecanismele de implementare a PDR. În decembrie 2001, Guvernul României a trimis CE,
"Documentul de Poziţie" pentru Capitolul 21 referitor la politica regională şi coordonarea instrumentelor
structurale, cuprinzând principalele acţiuni care trebuie întreprinse în vederea integrării, în domeniile
legislativ, instituţional, al programării, parteneriatului, adiţionalităţii şi managementului financiar. Pe baza
acestui document, Capitolul 21 a fost deschis pentru negocieri în martie 2002. Recent, în septembrie 2004,
acest capitol de negociere a fost închis, în România existând în prezent un cadru legislativ şi instituţional
adecvat şi funcţional.

În 2004 legea 151- 1998 a fost înlocuită cu legea 315 (vezi anexa), care fixează noile obiective şi stabileşte
atribuţiile şi instrumentele specifice pentru următoarea perioadă de timp, în care România va deveni stat
membru al UE. Noile obiective sunt:

a) diminuarea dezechilibrelor regionale existente prin stimularea dezvoltării echilibrate,

recuperarea accelerată a întârzierilor în domeniul economic şi social a zonelor mai puţin

dezvoltate, ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice, precum şi

preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;

b) corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor prin stimularea

iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul dezvoltării economico-

sociale durabile şi al dezvoltării culturale a acestora;

c) stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, transfrontaliere, inclusiv

în cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare la structurile şi

organizaţiile europene, care promovează dezvoltarea economico- socială şi instituţională a

acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile

internaţionale la care România este parte.

Structurile instituţionale stabilite la nivel naţional şi regional sunt de două categorii: structuri deliberative şi
structuri executive. Structurile deliberative sunt:

• Consiliile de Dezvoltare Regională la nivel regional (CDR) şi

• Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională (CNDR), la nivel naţional

Structurile cu rol executiv sunt:

• Agenţiile de Dezvoltare Regională la nivel regional, subordonate CDR şi

• Departamente şi direcţii specializate din cadrul Ministerului Integrării

Europene şi al Ministerului Finanţelor Publice.

O prezentare detaliată a cadrului instituţional actual este făcută în capitolul următor. Atribuţiile specifice
structurilor implicate în dezvoltarea regională sunt precizate în legea 315 (vezi anexa).

Instrumente specifice procesului de planificare regională şi unele definiţii

Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională: instrument de finanţare al politicii de dezvoltare regională

Fondul pentru Dezvoltare Regională: instrument financiar folosit pentru implementarea politicii de
dezvoltare regională în cadrul regiunii.

Planul Naţional de Dezvoltare: document de planificare strategică şi programare financiară, care are ca scop
să orienteze şi să stimuleze dezvoltarea economică şi socială a României pentru atingerea obiectivului UE
de realizare a coeziunii economice şi sociale. Planul naţional de dezvoltare fundamentează accesul
României, în calitate de stat membru al UE, la FS. Este avizat de către CNDR şi aprobat de Guvernul
României.

Planurile de Dezvoltare Regională: documentestrategice şi de programare elaborate la nivel regional de

către ADR şi aprobate de CDR. Ele vor sta la baza Programelor Operaţionale regionale, după integrarea în
structurile UE.
Planificarea Regională: proiect global al unui ansamblu teritorial aflat în administrarea unei colectivităţi ce
urmăreşte să-şi satisfacă nevoile, punând în practică un plan de dezvoltare economică şi socială, elaborat
autonom, controlat de actorii locali, dar integrat în planul naţional şi articulat cu alte planuri regionale.

Scurt istoric al procesului de dezvoltare regională în România

■ 1994 - 1997: Programul Naţional Indicativ convenit între România şi UE stabileşte 4

priorităţi printre care dezvoltarea sectorului IMM şi dezvoltarea regională

■ 1996 - 1998: se desfăşoară primul Program PHARE pentru politica de dezvoltare regională

■ 1996 - 1997: publicarea raportului "Disparităţi Regionale în România - 19901994"

şi publicarea "Cartei Verzi privind dezvoltarea regională în România"

■ mai 1997: Conferinţă Internaţională la Bucureşti, pentru adoptarea principiilor politicii de

dezvoltare regională în România

■ iunie 1997: iunie 1998 - elaborarea proiectelor de lege pentru dezvoltare regională în

România precum şi pentru zonele defavorizate

■ iulie 1998: apare Legea nr. 151 privind dezvoltarea regională în România

■ octombrie 1998: apare OUG 24 privind regimul zonelor defavorizate în România

■ octombrie 1998: apare HG privind normele metodologice de aplicare a legii 151 1998

■ decembrie 1998: apar HG-uri pentru înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Dezvoltare Regională

(ANDR) care va gestiona dezvoltarea regională la nivel naţional până în ianuarie 2001 şi
desemnarea componenţei CNDR

■ decembrie 1998 - februarie 1999: formarea celor 8 Consilii de Dezvoltare Regională

■ decembrie 1998 - mai 1999: formarea celor 8 Agenţii de Dezvoltare Regională (ADR)

■ iunie 1999 - ianuarie 2000: programe de formare profesională pentru personalul din cadrul

ADR şi ANDR

■ 1999 - 2000: derularea primelor proiecte de dezvoltare regională în România (prin

Programul Phare '98)

■ aprilie - noiembrie 1999 - elaborarea primei variante a Planului Naţional de Dezvoltare

(PND) şi a Planurilor de Dezvoltare Regională (PDR)

■ 2000: programe speciale pentru Zonele Defavorizate (dezvoltarea afacerilor, sprijinirea

investiţiilor şi sprijinirea activităţilor agricole din mediul rural)

■ 2001: înfiinţarea Ministerului Dezvoltării şi Prognozei (MDP), care va gestiona politica

regională în România până în 20032001 - 2004: programul Phare susţine dezvoltarea

regională prin fonduri nerambursabile destinate pentru investiţii în dezvoltarea IMM,

infrastructuri, mediu şi resurse umane

■ 2001 - 2004: se elaborează noi variante ale planurilor de dezvoltare regionale; ultima

variantă a PND este finalizată în 2003 şi se referă la perioada 2003-2005decembrie 2001 -

depunerea documentului de poziţie a GR privind capitolul 21

■ 2001 - 2002: apar OG 65 2001 pentru constituirea de parcuri industriale (legea 490

2002), OG 14 2002 pentru constituirea de parcuri ştiinţifice şi tehnologice, este acreditată

Agenţia Naţională SAPARD şi birourilor regionale aferente, este înfiinţată ARIS (prin legea

390 2002)

■ martie 2002 - deschiderea capitolului de negociere privind dezvoltarea regională

■ în 2002 apar strategii privitoare la ocupare şi sărăcie: HG 759 2002 pentru aprobarea

Planului naţional de acţiune pentru ocuparea forţei de muncă şi HG 829 2002 pentru

aprobarea Planului naţional antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale (PNAinc)în 2002

apar HG 1323 privind elaborarea în parteneriat a Planului naţional de dezvoltare şi crearea

structurilor corespunzătoare (CIP la nivel naţional şi CRP la nivel regional) şi HG 1555

privind desemnarea instituţiilor şi organismelor responsabile cu coordonarea,

implementarea şi gestionarea asistenţei financiare comunitare prin instrumentele

structuraleîn 2004: actualizarea cadrului legislativ prin promovarea legii 315 privind

dezvoltarea regională în România şi înlocuirea HG 1323 şi HG 1555 cu noile HG 1115 şi

respectiv 497septembrie 2004: închiderea capitolului de negociere 21 privind "politica

regională şi coordonarea instrumentelor structurale"Organizare teritoriului în Regiuni de Dezvoltare

 Teritoriul României este împărţit în 8 "Regiuni de Dezvoltare" (vezi anexa) - zone ce corespund
unor grupări de judeţe constituite prin asocierea voluntară a acestora, pe bază de convenţie semnată de
reprezentanţii consiliilor judeţene şi anume:

Denumire regiune Judeţe componente

NORD-EST Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui

SUD-EST Brăila, Buzău, Constanta, Galaţi, Tulcea, Vrancea

SUD-MUNTENIA Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova, Teleorman

SUD-VEST OLTENIA Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea

VEST-ROMÂNIA Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timis

NORD-VEST Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Sălaj, Satu-Mare

CENTRU Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu

BUCUREŞTI - ILFOV Bucureşti, Ilfov

La nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare funcţionează a Agenţie de dezvoltare, formată din 20 - 25 de

persoane şi având birouri de lucru în fiecare dintre judeţele componente. Sediile ADR se află în următoarele
municipii: Piatra-Neamţ, Brăila, Călăraşi, Craiova, Timişoara, Cluj-Napoca, Alba-Iulia şi Bucureşti.

Cele 8 regiuni cuprind judeţe cu niveluri de dezvoltare diferite şi economii complementare. Acesta a fost şi
unul dintre criteriile urmărite la agregarea judeţelor în regiuni. Disparităţile regionale sunt numeroase şi de
multe feluri. Astfel ele pot fi: interregionale, intra-regionale, între urban şi rural, între marile oraşe şi
localităţile mici, între ariile periurbane şi cele izolate (montane, deltă etc.). O primă măsurare a disparităţilor
specifice din România, după 1990, a fost prezentată în Carta Verde a Dezvoltării Regionale din 1997.

"Existenţa71 dezechilibrelor regionale în România reprezintă o moştenire a perioadei interbelice când, în

contextul unei dezvoltării economice generale reduse, activitatea industrială a fost concentrată într-un
număr mic de zone, dependente de accesul la resursele minerale şi energetice, cu o localizare favorabilă din
perspectiva căilor importante de transport (Bucureşti, Valea Prahovei, Braşov, Hunedoara, Valea Jiului,
Reşiţa, Brăila, Galaţi, Constanţa).

Perioada comunistă s-a caracterizat printr-o politică economică centralizată având drept scop echilibrarea
dezvoltării teritoriale printr-un proces de "industrializare şi urbanizare forţată". Rezultatele acestei politici
au fost dezvoltarea rapidă a unor zone înapoiate (în special nord-estul şi sud-estul României). Această
politică a fost una de redistribuire pe baze non-economice a resurselor limitate de dezvoltare. Efectele pe
termen mediu şi lung ale acestei redistribuiri au determinat încetinirea creşterii economice şi epuizarea
factorilor interni care susţin dezvoltarea economică.

După 1989 aceste zone dezvoltate în mod artificial au fost primele afectate de procesul de restructurare
economică. În consecinţă, disparităţile economice regionale au crescut, în special în privinţa ocupării forţei
de muncă şi a producţiei industriale, dar şi sub aspectul veniturilor şi resurselor financiare ale gospodăriilor.
O creştere a disparităţilor a fost observată şi în cazul unor indicatori sociali, cum ar fi educaţia, îngrijirea
medicală, serviciile publice locale etc.

Astfel, după 45 de ani de comunism, cele mai puţin dezvoltate zone din România continuă să fie Moldova şi
sud estul Câmpiei Române, iar cele mai dezvoltate rămân în afară de Bucureşti şi Constanţa, regiunile din
vestul şi centrul ţării (Transilvania şi Banat) care au fost mai avansate ca nivel economic şi urbanizare şi
înainte de 1948.

Din momentul creării regiunilor în 1998, un număr mare de indicatori măsoară disparităţile la acest nivel.
Deoarece cele 8 regiuni grupează judeţe şi arii cu niveluri de dezvoltare mai scăzute sau mai ridicate,
nivelul inter-regional al disparităţilor e mai mic decât acela dintre judeţe sau dintre comune, sau decât cel
dintre zonele urbane şi cele rurale. Aceasta conduce la opinia generală conform căreia nivelul disparităţilor
în România nu este unul prea ridicat şi că, mai mult sau mai puţin, întreaga ţară poate fi considerată drept
subdezvoltată comparativ cu nivelul mediu de dezvoltare al UE. O asemenea atitudine poate conduce la o
abordare greşită în structurarea unei politici de coeziune socială şi economică şi a unei politici regionale
raţionale şi eficiente.
A M E N A J A R E A T E R I T O R I U L U I Î N R O M Â N I A Î N PREZENT

Cadrul instituţional

La nivel central se realizează coordonarea şi reglementarea activităţii de AT prin instituţii

specializate precum Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului (MLPAT) până
în anul 2000, respectiv Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei (MLPTL) din
2001, care cuprinde un departament de specialitate pentru AT şi U. Din iulie 2003 activitatea de AT şi U
a fost preluată de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (MTCT).

Activitatea ministerului este susţinută la nivel teritorial prin intermediul ICLPUAT (inspectorate
pentru construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului) - şi a inspecţiilor sale judeţene,
aflate în sub-ordinea MLPAT, ulterior MLPTL, MTCT.

Activitatea de construcţii a început sa fie reglementată in România prin norme de

calitate cu 150 de ani in urma. La 22 ianuarie 1862, Alexandru Ioan Cuza a semnat
Decretul 25 de formare a primului minister unic al României iar la 27 ianuarie 1862 a
fost numit primul ministru al Lucrărilor publice. Pe data de 10 august 1862, domnitorul
I. A. Cuza semnează Decretul 627 de organizare a Ministerului Lucrărilor Publice. De-a
lungul timpului, denumirea si forma de organizare a Ministerului Lucrărilor Publice
(MLP) au trecut prin mai multe transformări si a funcţionat fie ca minister de sine
stătător (1862 - 1864, 1883 - 1929, 1946 - 1949) fie preluând si alte activităţi
complementare, potrivit evoluţiei societăţii româneşti (1864 - 1866: Ministerul de
Interne, Agricultura si Lucrările Publice; 1866 -1883: Ministerul Agriculturii,
Comerţului si Lucrărilor Publice, 1929 - 1944, 1945 - 1946: Ministerul Lucrărilor
Publice si Comunicaţiilor, 1944 - 1945: Ministerul Lucrărilor Publice si
Refacerii; 1957: Ministerul Construcţiilor si Materialelor de Construcţii, 1965:
Ministerul Industriei Construcţiilor, 1975: Ministerul Construcţiilor
Industriale, 1990: Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor si Amenajării
Teritoriului). Din 1991 până în 2000, ministerul a purtat denumirea MLPAT. Între
2000 şi 2003 de MLPTL şi apoi MTCT din iulie 2003.____________________________

MTCT funcţionează în baza HG 740 2003 şi are atribuţii complexe în domeniile transporturilor,
construcţiilor şi turismului. Dintre atribuţiile specifice domeniilor amenajării teritoriului şi
urbanismului amintim:

• elaborează şi implementează politicile de aplicare a strategiei naţionale în

 domeniul lucrărilor publice, amenajării teritoriului, locuinţei şi turismului;

• asigură organizarea şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniile

transporturilor, lucrărilor publice, locuinţei, amenajării teritoriului,
urbanism, siguranţa construcţiilor şi turism, prin corelare cu programele
naţionale de cercetare în aceste domenii;

• avizează documentaţiile de urbanism privind zonele şi staţiunile turistice,

precum şi documentaţiile privind construcţiile în domeniul turismului,
conform legii;

• asigură elaborarea Planului de amenajare a teritoriului naţional, ca sinteză

a politicilor şi planurilor sectoriale şi locale de amenajare a teritoriului,
urmărind armonizarea lor; verifică respectarea prevederilor acestuia, după
aprobare, potrivit legii;

• colaborează cu consiliile judeţene şi locale la elaborarea studiilor şi

programelor referitoare la dezvoltarea urbană şi rurală, la construcţia de
locuinţe şi lucrările tehnico- edilitare, în vederea realizării politicilor
sectoriale din aceste domenii; participă la susţinerea operaţiunilor
urbanistice şi de amenajare a teritoriului cu caracter pilot;

• sprijină şi îndrumă administraţia publică locală prin activităţi ce privesc

strategia, monitorizarea programelor de investiţii în infrastructura urbană,
reglementări specifice şi politici sectoriale în domeniul serviciilor de
gospodărie comunală, care nu pot fi soluţionate la nivelurile de
competentă locală;

• colaborează cu coordonatorii cadastrului general, stabiliţi prin lege, pentru

organizarea şi realizarea cadastrului imobiliar- edilitar;

• organizează elaborarea, avizarea şi aprobarea reglementărilor tehnice şi

economice pentru domeniile sale de activitate, precum şi documentarea
specialiştilor, în condiţiile legii; asigură directivarea şi asistenţa tehnică
pentru implementarea calităţii în construcţii, prin reglementări tehnice şi
economice, cu participarea specialiştilor din cercetare; proiectare,
învăţământ superior şi execuţia lucrărilor din domeniile sale de activitate;
organizează controlul privind aplicarea reglementărilor tehnice şi
economice;
 • asigură fundamentarea şi elaborarea programelor referitoare la
îmbunătăţirea şi dezvoltarea fondului de lucrări publice şi locuinţe;

• asigură concepţia unitară a aplicării politicii naţionale de amenajare şi

echipare cu lucrări publice a teritoriului naţional;

• avizează documentaţiile de urbanism privind zonele şi staţiunile turistice,

precum şi documentaţiile privind construcţiile în domeniul turismului,
conform legii;

• asigură secretariatul Centrului naţional pentru aşezări umane (habitat);

Trebuie semnalat că până în anul 2000 atribuţiile ministerului de resort MLPAT (Ministerul
Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului) în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului erau
mai bine precizate!

Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Urbanism şi Amenajarea Teritoriului

"URBANPROIECT" funcţionează sub autoritatea MTCT şi asigură fundamentarea ştiinţifică a
propunerilor legislative în domeniul AT şi U. Elaborează PATN şi alte planuri de interes naţional solicitate
de minister, sau Guvern. Funcţionează în conformitate cu statutul stabilit prin HG 1233 1996.

La nivel local realizarea planurilor de interes judeţean şi local şi punerea lor în practică este
responsabilitatea Consiliilor Judeţene, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a Consiliilor
Locale conform prevederilor legii administraţiei publice locale nr. 215 2001 (care înlocuieşte legea 69
din 1991 republicată în 1996).
Cadrul legislativ

Cadrul legislativ în domeniul AT şi U a fost susţinut până în anul 2001, prin Legea 50 1991 "privind
autorizarea construcţiilor şi unele măsuri în domeniul locuinţelor" şi Ordinul 91 din 1991, care
cuprinde conţinutul cadru al documentaţiilor de AT şi U precum şi lista semnelor convenţionale utilizate
în cadrul acestora).

Alte legi importante pentru domeniul AT şi U sunt Legea 18 din 1991 (republicată în 1998) şi Legea 33
privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, din 1994, legile de aprobare a secţiunilor PATN
ş.a. (a se vedea anexa).

Despre LATU (vezi şi anexa legislativă)

În 2001 a fost promulgată "Legea Amenajării teritoriului şi urbanismului" (LATU), nr. 350 2001.
Această lege este prima lege post-decembristă care reglementează în mod cuprinzător activitatea specifică
a domeniului AT şi U. Legea defineşte AT şi U drept activităţi complexe de interes general, iar gestiunea
teritoriului o activitate continuă şi de perspectivă, de interes comunitar şi importantă în perspectiva
integrării în UE.

Capitolul I - DISPOZIŢII GENERALE (principii) - art. 1-6

Capitolul II -DMENIUL DE ACTIVITATE - art. 7-16 Secţiunea 1 - amenajarea teritoriului

(AT) Secţiunea 2 - urbanismul (U) Secţiunea 3 - activităţi de AT şi U
Capitolul III - ATRIBUŢII ALE ADM. PUBLICE (AP) - art. 17-38 Secţiunea 1 - atribuţiile AP
centrale Secţiunea 2 - atribuţiile AP judeţene Secţiunea 3 - atribuţiile AP locale Secţiunea 4 -
certificatul de urbanism Secţiunea 5 - structura instituţională
Capitolul IV - DOCUMENTAŢII DE AT ŞI U (DATU) - art. 39-62
Secţiunea 1 - Definiţii şi scop
Secţiunea 2 - Documentaţii de AT
Secţiunea 3 - Documentaţii de U
Secţiunea 4 - Iniţierea şi finanţarea activităţilor
Secţiunea 5 - Avizarea şi aprobarea DATU
Secţiunea 6 - Participarea populaţiei la activităţile de AT şi U
Secţiunea 7 - Urmărirea aplicării DATU aprobate
Capitolul V - Sancţiuni
- art. 63-64Capitolul VI - Dispoziţii finale (termene de aplicare) - art. 65-
68Anexa 1 - Categorii de DATU - competenţe de avizare şi aprobareAnexa 2
- Definire termeni
- Conform LATU activităţile ATU constituie transpunerea STRATEGIILOR, POLITICILOR şi
PROGRAMELOR de dezvoltare durabilă în profil spaţial şi urmărirea lor conform
documentaţiilor, iar în particular Urbanismul urmăreşte aplicarea strategiilor pe termen scurt,
mediu şi lung şi stabileşte direcţii de dezvoltare spaţial conform potenţialului şi aspiraţiilor
comunităţilor locale.

Legea se sprijină pe o serie de principii şi urmăreşte îndeplinirea unor obiective:

Principii:
Dezvoltarea durabilă (art. 1)
Echitatea cu privire la utilizarea teritoriului (art. 2.2)
AT este globală (coordonare), funcţională, prospectivă (evaluează tendinţe, impact) şi democratică
(implică participarea populaţiei)
Respectarea autonomiei locale respectiv: parteneriat, transparenţă, descentralizare servicii publice,
participarea populaţiei (la decizie) şi Dezvoltarea durabilă

Obiective:
Dezvoltare echilibrată
Protecţia patrimoniului natural şi construit
Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale
Armonizarea politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale
În scopul creşterii coeziunii economice şi sociale se urmăreşte la nivel naţional, regional şi judeţean o
dezvoltare ierarhizată, asigurarea coeziunii şi integrării spaţiale.

Alte obiective stabilite prin legea 350 sunt:

Dezvoltare economică şi socială echilibrată Îmbunătăţirea calităţii vieţii (individuale
şi colective) Gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului
Utilizarea raţională a teritoriului
 21. DOMENII DE ANALIZĂ SPECIFICE
AMENAJARII TERITORIULUI ŞI URBANISMULUI

În acest capitol sunt prezentate succint principalele aspecte care fac obiectul analizelor de potenţial
pentru un anumit teritoriu. Trebuie subliniat că orice documentaţie de AT şi U cuprinde 3 părţi:
ANALIZA SITUAŢIEI EXISTENTE, DIAGNOZA ŞI PROPUNERILE DE DEZVOL TARE.
Elaborarea acestor părţi este un proces laborios şi de ECHIPĂ. Este de asemenea nevoie de o bogată
gamă de indicatori şi informaţii specializate. Nu este scopul acestui manual de a descrie în detaliu
aceste aspecte, deoarece nu se adresează unor potenţiali elaboratori sau utilizatori de asemenea
documentaţii. Informaţiile de mai jos constituie o simplă informare în domeniu şi ilustrează
complexitatea procesului de planificare .

În prima parte ne referim la aspecte specifice unui plan de amenajare a unui teritoriu judeţean,
interjudeţean, intercomunal sau metropolitan.

Potenţialul natural şi funcţiile economice

Evaluarea potenţialului natural şi a principalelor resurse naturale se referă la:

• Utilizarea terenurilor: categorii funciare calitatea solurilor

• Resurse minerale zăcăminte: elemente cantitative, calitative, exploatabile sau

nu, resurse de apă potabilă, gaze naturale etc.

Principalele funcţii economice sunt analizate prin indici şi indicatori specifici referitori la:

• Sectoarele economice şi structura acestora, producţia, productivitatea, forţa

de muncă, PIB, dezvoltarea sectorului IMM (industrie, servicii, construcţii,
agricultură), dinamica acestora

• Avantajele comparative, investiţiile străine

Potenţialul de dezvoltare economică este analizat la diferite niveluri teritoriale. Analiza multi-criterială
şi analiza comparativă sunt metode utilizate în practica curentă. Metodele de reprezentare frecvent
folosite sunt graficele, cartogramele şi diagramele. În conformitate cu prevederile Ordinului
MLPAT 91 1991 38 se întocmeşte o planşă de sinteză privitoare la "zonificarea teritoriului şi
funcţiunile economice", la o scară convenabilă, care cuprinde:

• Elemente de cadru natural şi potenţial natural al solului şi subsolului

Activităţile economice de valorificare a potenţialului şi centrele de localizare a

activităţilor productive

• Potenţialul turistic, zone afectate de poluare şi alte zone caracteristice

Activităţile industriale şi serviciile sunt identificate şi localizate la nivelul localităţilor, sau al UAT
componente ale teritoriului studiat.

Populaţia şi potenţialul demografic

Populaţia unui teritoriu este analizată sub aspectul distribuţiei şi al caracteristicilor demografice.

• Datele generale privitoare la populaţie se referă la:

• Populaţie totală, din care în mediul urban şi în mediul rural

• Densitatea populaţiei în teritoriul administrativ

• Structura populaţiei: pe sexe, pe vârste, după educaţie, venituri sărăcie
• Capitalul uman, structura pe gospodării

Distribuţia şi structura populaţiei sunt urmărite şi în dinamica lor, respectiv al evoluţiei la recensăminte
(intervale de 10 - 15 ani) sau pe intervale de 3 - 5 ani. Primul recensământ care oferă informaţii
cuprinzătoare despre structura pe vârste, etnică şi confesională a României este cel din 1930. Cele mai
recente datează din ianuarie 1992 şi martie 2002.

Potenţialul demografic este analizat din punct de vedre al sporului natural (mortalitate - natalitate), al
sporului migratoriu (migraţie internă - externă), al vitalităţii populaţiei (raport tineri - vârstnici), al
populaţiei apte de muncă (ponderea populaţiei de 16-59 ani) şi al raportului de dependenţă (între
populaţia aptă de muncă şi tineri + vârstnici).

Forţa de muncă este analizată în raport cu populaţia activă, activă ocupată şi salarială, şi cu şomajul şi
structura acestuia: şomaj de lungă durată, ponderea femeilor, a tinerilor sau a categoriilor profesionale
principale (muncitori, intelectuali, funcţionari etc.).

Metodele de reprezentare frecvent folosite sunt graficele, cartogramele şi diagramele. În conformitate cu

prevederile Ordinului MLPAT 91 1991 se întocmeşte o planşă de sinteză privitoare la "populaţie şi
reţeaua de localităţi", la o scară convenabilă, care cuprinde:

• Repartiţia în teritoriu a populaţiei şi localităţilor

• Evoluţia demografică şi socio-profesională a populaţiei într-un interval de 10-

20 ani

• Mobilitatea populaţiei şi gradul de ocupare a forţei de muncă

Analiza problemelor privitoare la populaţie, conduce la concluzii specifice şi permite formularea de
scenarii cu ajutorul metodelor specifice de prognoză demografică.

Infrastructura majoră a teritoriului

Echiparea tehnică a teritoriului este analizată prin abordarea distinctă a următoarelor componente:

Căi de comunicaţie şi transport:

• Rutiere: densitate, lungimi pe categorii (naţionale, judeţene, comunale),

drumuri modernizate, coridoare principale, autostrăzi, autogări
• Feroviare: densitate, lungimi, electrificate, coridoare principale, gări, halte etc.
• Navale: lungime, număr instalaţii portuare, porturi
• Aeriene: linii, aeroporturi, trafic

Gospodărirea complexă a apelor şi alimentările cu apă:

• Amenajări hidro-tehnice: acumulări, îndiguiri, regularizări, poldere, canale

• Lucrări hidro-edilitare: captări de suprafaţă şi de adâncime, aducţiuni, sisteme

de alimentare cu apă şi canalizare

• Supravegherea calităţii apei, staţii de epurare

• Localităţi (număr) care dispun de sisteme de alimentare cu apă şi de staţii de

epurare

• Volum de apă potabilă distribuită, din care pentru populaţie, apă industrială,
apă epurată etc.

Echipamente energetice şi telecomunicaţii:

• Gaze naturale, gazoducte, oleoducte
• Volumul gazelor naturale distribuite, din care pentru populaţie
• Energie electrică: CET - sistemul naţional şi regional
• Localităţi (număr) care dispun de alimentare cu gaze naturale
• Gospodării localităţi neracordate la sistemul energetic naţional
• Telecomunicaţiile - reţele optice, centrale digitale şi analogice, abonamente,
telefonie mobilă

• Energii neconvenţionale

Analiza echipării energetice presupune analiză distinctă a ui de producere a energiei, de transport şi de

distribuţie a acesteia.
Echiparea tehnică a teritoriului este ilustrată printr-o planşă specifică, care cuprinde toate domeniile sus-
menţionate.

Reţeaua de localităţi

Analiza reţelei de localităţi urmăreşte distribuţia localităţilor în teritoriu şi nivelul de echipare tehnică şi
socială a acestora. Principalele aspecte analizate cuprind:
• structura şi ierarhizarea localităţilor urbane şi rurale,
• zonele de influenţă ale oraşelor şi municipiilor.
Principalii indicatori utilizaţi se referă la
• densitatea oraşelor şi satelor,
• raportul dintre numărul de oraşe şi sate,
• mărimea acestora şi a UAT.

De o mare importanţă este analiza nivelului de echipare tehnică şi socială a localităţilor respectiv, calitatea
străzilor şi a spaţiilor plantate, alimentarea cu apă şi canalizarea, alimentarea cu gaze, telefonia,
încălzirea locuinţelor (în sistem centralizat sau individual), nivelul serviciilor de salubritate şi de
gospodărie comunală în general.

Echipamentele sociale la nivelul localităţilor privesc în primul rând cele de interes public major, în
domeniul educaţiei şi sănătăţii. Sunt analizate toate formele de învăţământ şi serviciile de sănătate.
Instituţiile administrative, sectorul financiar-bancar sunt relevante în cazul localităţilor urbane. De
o deosebită importanţă este analiza dezvoltării serviciilor comerciale, a serviciilor pentru populaţie în
general, pentru turism, a sectorului de cercetare.

Problemele specifice ale reţelei de localităţi sunt ilustrate grafic în planşa privitoare la populaţie şi reţeaua
de localităţi.

Protecţia şi reabilitarea mediului

În cadrul acestui capitol este analizată starea mediului, respectiv a principalilor factori: apă, aer, sol,
vegetaţie, viaţă sălbatică. Se urmăreşte identificarea ariilor afectate de poluare, sau de fenomene de
degradare precum şi a cauzelor acestor fenomene: sursele de poluare. De asemenea se urmăreşte
identificarea zonelor valoroase şi a ariilor protejate specifice.

Pe baza concluziilor analizelor şi în conformitate cu cerinţele unei dezvoltări teritoriale durabile se fac
propuneri de reabilitare, protecţie şi conservare a mediului natural şi construit, care sunt ilustrate de regulă
în cadrul unei planşe tematice, specifice.
Dintre domeniile de analiză prezentate, PATN (Planul de amenajare a teritoriului
naţional) cuprinde secţiuni pentru:
• căi de comunicaţie (infrastructură),
• apa ca resursă (mediu şi infrastructură),
• zonele protejate naturale şi construite (mediu şi reţea de localităţi),
• reţeaua de localităţi (reţea de localităţi),
• zonele de risc (mediu) şi

• turism (mediu şi potenţial economic secţiune în curs de aprobare de

Parlamentul României).

Pentru energie, dezvoltare rurală, echipamente sociale există sau sunt în curs de elaborare studii de
fundamentare.

În procesul de elaborare a planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, ca suport al procesului

de planificare sunt necesare studii de fundamentare, care asigura cunoaşterea situaţiei din anumite
domenii, sau a problemelor specifice unor domenii sau teritorii. Aceste studii se referă la aspecte
ECONOMICE, SOCIALE, DE INFRASTRUCTURĂ, DE MEDIU, DE PATRIMONIU CONSTRUIT
etc.

Pentru a fi utile în procesul de planificare, studiile de fundamentare (STUF) trebuie să prezinte date şi
concluzii recente (nu mai vechi de 2 ani). Pot fi totuşi folosite studii, cercetări şi proiecte anterioare
dacă informaţiile oferite de acestea nu şi-au pierdut valabilitatea. În continuare se prezintă o clasificare a
STUF pentru PUG:

1. Studiile de fundamentare cu caracter analitic, care privesc evoluţia localităţii şi caracteristicile

sale:

• studii topo şi aducerea la zi a suportului topograficcadastral;

• studiu istoric: evoluţia localităţii, sub aspect istorico-cultural, etnografic,

urbanistic-arhitectural;
• studiu de organizare a circulaţiei şi transporturilor;
• studiu privind condiţiile geotehnice şi hidrogeologice;
• studii privind reabilitarea, protecţia şi conservarea mediului;

• studii pentru stabilirea zonelor protejate cu valoare deosebită (culturală,

 istorică, arhitectural-urbanistică etc.);
• studiu cadastral: tipuri de proprietate asupra terenurilor şi imobilelor;
• studii privind echiparea tehnico - edilitară;

• studii privind valorificarea potenţialului turistic sau balnear. Studiile de fundamentare cu

caracter consultativ privesc evidenţierea unor
cerinţe şi opţiuni ale populaţiei, legate de dezvoltarea urbanistică. Ele se pot elabora în
baza sondajelor şi anchetelor socio-urbanistice efectuate în rândurile populaţiei,
specialiştilor şi a instituţiilor.

• Studiile de fundamentare cu caracter prospectiv reprezintă elaborarea unor

prognoze pentru diferitele domenii sectoriale, privind evoluţia populaţiei, evoluţia
activităţilor economice, evoluţia mişcării în teritoriu mobilitatea etc.

Pentru toate categoriile de studii de fundamentare, demersul elaborării urmăreşte:

• delimitarea obiectului studiat;
• analiza critică a situaţiei existente;
• evidenţierea disfuncţionalităţilor şi priorităţilor de intervenţie;
• propuneri de eliminare diminuare a disfuncţionalităţilor, prognoze, scenarii
de dezvoltare a localităţii.

Fiecare studiu de fundamentare se finalizează cu o sinteză, axată în principal pe diagnosticarea

disfuncţionalităţilor şi pe formularea propunerilor de eliminare sau diminuare a acestora.
 Studii de fundamentare pentru PUG
ROBLEME URBAN
CATEGORII Municipii Municipii şi oraşe 30 - Municipii şi oraşe
DE PR peste 100 100 000 loc sub 30 000 loc
STUDII DE ANALITIC Reambulare O O O
Geotehnice O O O
(inundabil,
Relaţii periurbane o X
Circulaţie o o X
Protecţia mediului o X X
Zone construite o X X
Potenţial balnear
protejate Pentru localităţile ce includ staţiuni balneo -turistice
sau turistic majoră
Infrastructură O declarate
X
Alte studii X X X
CONSULTA Anchete socio o X
TIVE
PROSPECTI -urbanistice
Evoluţia o X
VE activităţilor
Evoluţia o o X
REGULAM socio
Regulament local o o o
ENT de urbanism

O obligatorii X după caz

.
Un aspect important în procesul de elaborare a planurilor de AT şi U este legat de colectarea şi
utilizarea informaţiei specifice. Dacă studiile de fundamentare oferă o bună parte din această
informaţie, datele de statistică teritorială sunt de asemenea o sursă frecvent utilizată. În continuare
sunt prezentate o serie de termeni şi definiţii legate de informaţie… …
Informaţia statistică în amenajarea teritoriului şi urbanism
Unele definiţii privind indicatorii:

Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează cantitativ un fenomen social - economic

din punct de vedere al structurii, schimbării în timp, al legăturilor reciproce cu alte fenomene
etc. (DELR, 1987)

Sistem de descriere al unităţilor spaţiale prin care se pun în evidenţă aspecte structurale şi procese
cu efect spaţial (UP-INCD, 2000)

Sistem de informaţii în planificarea şi aplicarea politicilor de AT pentru descrierea stărilor şi

evoluţiilor în cadrul UTR (UP-INCD)

Categorii de indicatori:

Indicatori simpli unidimensionali (suprafeţe, populaţie, locuinţe etc.)

Indicatori complecşi multidimensionali (Dicţionar de sociologie, Zamfir, Vlăsceanu) (densităţi,

migraţiune, ponderi etc.)

Indicatori agregaţi (IDU, REGDEV, capital uman, QLIFE etc.)

Indicatori cantitativi calitativi; indicatori statistici, anchete, măsurători specifice, demografici,

economici, financiari, de echipare, consum, sănătate, educaţie, standard de viaţă etc

Indicele este raportul a două niveluri diferite ale unui indicator, reflectând variaţia acestuia în timp sau
în spaţiu (dinamica). Se exprimă în procente, medii etc. Poate fi cu bază fixă sau în lanţ.
Rolul indicatorilor în planificarea :
• instrument real de influenţare a deciziei în dezvoltarea teritorială
• element obiectiv de comparaţie
• factor de conştientizare a anumitor fenomene

• factor formator educativ - interpretarea lor presupune un nivel de pregătire

de specialitate
• determină stabilirea de obiective şi asumarea de programe
• determină anumite măsuri organizatorice adecvate rezolvării unei probleme
 • contribuie la constituirea băncilor de date locale

Băncile de date sunt sisteme de informaţii cuprinzând date de bază şi sistemul de gestiune a acestora
(întreţinere, actualizare, acces). În prezent băncile de date sunt utilizate în cadrul SIG (Sisteme
Informatice Geografice), care asigură legarea datelor alfa-numerice de un plan topografic construit în
sisteme de coordonate corelate, sau de un plan cadastral. Băncile de date urbane şi teritoriale moderne
sunt integrate în astfel de sisteme informaţionale. Ele asigură un proces complex de supraveghere a
teritoriului.
 Rolul indicatorilor

Bănci de date Decizie Organizare

Administraţie Populaţie

Conştientizare Comparare Educaţie

Pentru ATşi U
Organizare
Cadastru Teledetecţie
Întreţinere SIG
Actualizare

Aspectele practice privitoare la indicatori sunt legate de promovarea, adaptarea, eliminarea

înlocuirea acestora, de utilizarea lor în strategii şi programe, în monitorizarea implementării
acestora, dar şi a proceselor de dezvoltare, a disparităţilor regionale etc.

Bilanţul teritorial reprezintă o ilustrare cantitativă, sintetică a structurii de folosinţă a terenurilor

din cadrul unui teritoriu analizat. Se realizează la nivel naţional, zonal regional, judeţean, local.

Exemplu de bilanţ teritorial: România - teritoriul naţional (cifrele sunt

rotunjite)

Mii kmp % %
Suprafaţă totală 238,5 100
Suprafaţă agricolă 147,3 62 100
Arabil 93,0 63
Fâneţe 34,0 23
Păşuni 15,0 10
Vii, pepiniere 3,0 2
Livezi 2,8 2
Păduri 67,9 28,4
Ape, bălţi 9,0 3,7
Construcţii, drumuri, c.f., 10,1 4,2
Altele (cariere, neproductive) 4,2 1,7
Surse de obţinere a informaţiilorSursele de informaţii pentru urbanism şi amenajarea teritoriului pot
fi: instituţii specializate, cercetări şi studii de specialitate, media

Institutul de statistică (INS) este responsabil de întocmirea statisticii generale la nivel naţional,
regional, judeţean şi local ("Fişa localităţii") şi cuprinde următoarele direcţii generale (DG)
principale:

• DG conturi naţionale şi analiză statistică

• DG statistici agricole şi de mediu
• DG a statisticii industriei şi construcţiilor
• DG de statistică a anchetelor structurale, registre şi sondaje în întreprinderi
• DG de statistică a comerţului şi serviciilor de piaţă
• DG de coordonare sistem statistic naţional şi teritorial
• DG de statistică socială
• DG de populaţie şi recensăminte

INS este conform HG 765 2003 organizat ca instituţie publică în sub-ordinea Guvernului şi sub
coordonarea Primului Ministru şi are în structura sa 8 direcţii regionale şi 34 direcţii judeţene de
statistică.

Anuarul statistic este principala publicaţie a INS şi cuprinde date statistice economice,
demografice, dar şi electorale. Principalele domenii abordate sunt:Geografie, resurse, organizare
administrativă
• Populaţie, Forţă de muncă
• Venituri, locuinţe
• Educaţie, sănătate, cercetare
• Conturi naţionale, investiţii
• Industrie, agricultură, transporturi, comerţ, turism, servicii
• Preţuri, finanţe publice Statistică internaţională
 22. DOCUMENTE RELEVANTE LA NIVEL INTERNATIONALPRIVIND
URBANISMUL ŞI MANAGEMENTUL URBAN

1975 Carta Europeana a Mostenirii Arhitecturale adoptata de catre Consiliul Europei

1980 Conventia cadru europeana privind cooperarea transfrontaliera a colectivitatilor si

autoritatilor teritoriale recunoaste puterilor locale si regionale dreptul de cooperare dincolo
de frontiere, în domeniile serviciilor publice si al protectiei mediului înconjurator.

1983 Carta Europeana a Amenajarii Teritoriului (Carta de la Torremalinos ) defineste

pentru prima oara obiectivele majore europene care trebuie sa stea la baza politicilor de
planificare spatiala, la îmbunatatirea calitatii vietii si la organizarea activitatilor de zi cu zi
în spatiul fizic european. Prin aceasta Carta a fost definitaa menajarea teritoriului ca fiind
expresia spatiala a politicilor economice, sociale, culturale si ecologice ale oricarei societati
sau, altfel spus, efectul vizibil pentru toata lumea a politicilor cumulate ale unui stat asupra
teritoriului si localitatilor. Principalele coordonate ale acestei Carte se refera la:
1. Principiile de baza ale politicii de amenajare a teritoriului:
• construirea si consolidarea unor retele de localitati echilibrate si descentralizate în
teritoriu;
• restructurarea si fortificarea zonelor deficiente structural si stabilirea capacitatii lor de
adaptare si
dezvoltare endogena;
• estimarea conditiilor de viata si de munca din zone cu aflux de resurse si intensitate
diferita a
dezvoltarii.
2. Obiectivele dezvoltarii în profil teritorial a spatiului comunitar, actualizate
prezentului si
pentru viitor sunt:
 • crearea unui spatiu european unic;
• promovarea unui progres economic, social echilibrat si durabil;
• diminuarea disparitatilor în dezvoltarea diferitelor regiuni si a ramânerii în urma
a celor mai
defavorizate zone, inclusiv a zonelor rurale;
• constituirea si extinderea retelelor transeuropene (infrastructurile pentru transport, tele-
comunicatii si
energie);
• conservarea si protectia mediului si ameliorarea calitatii lui;
• utilizarea precauta si rationala a resurselor naturale;
• asigurarea unei instruiri la nivel înalt.
3. Politicile de amenajare a teritoriului privind integrarea întregului continent
european se concretizeaza prin:
• sustinerea si întarirea unui sistem descentralizat, policentric, ierarhizat pe zone
urbane, care
concentreaza functiuni de nivel european;
• stabilirea de legaturi suficiente între zonele urbane europene prin mijloace de
comunicatie adecvate (retele transeuropene) si dezvoltarea unor infrastructuri de transport,
eficiente si bine încadrate mediului natural, interconectarea modurilor si nivelurilor
diferite de transport pentru a sustine structura descentralizata a retelei de localitati;
• conservarea si ameliorarea spatiilor naturale si integrarea europeana din punct de vedere
ecologic;
• asigurarea resurselor vitale pe termen lung;
• ameliorarea si promovarea echivalentei conditiilor de viata, de munca si de mediu între
localitati.

1985 Carta Europeana a Autonomiei Locale subliniaza faptul ca o veritabila autonomie

locala ramâne esentiala pentru democratie. Ea serveste ca model pentru reformele legislative
ale noilor democratii.

Carta Urbana Europeana care defineste drepturile cetatenilor în orasele europene. Ea

1992
constituie un ghid practic de gestiune urbana cuprinzând locuintele, arhitectura urbana,
transporturile, energia, sportul si activitatile din timpul liber, poluarea si securitatea în orase.
Agenda 21. La Conferinta Natiunilor Unite pentru Mediu si Dezvoltare din 1992 peste 170
de state au sustinut un plan international de actiune pentru dezvoltare globala în secolul XXI.
Acest plan, cunoscut sub numele de Agenda 21, propune abordari noi ale problemelor care
s-au impus în fata umanitatii, începând chiar cu sfârsitul secolului XX.
Agenda 21 acopera aproape toate domeniile de activitate umana si pune accent pe nevoia de
actiune din partea comunitatilor locale si din partea tuturor segmentelor societatii.
Agenda locala 21 este un plan general de dezvoltare la nivel local, promovat de autoritatile
si comunitatile locale, urmarind principiile dezvoltarii durabile. Documentul a fost lansat la
Conferinta Mondiala pentru Mediu si Dezvoltare de la Rio de Janeiro si este promovat de
catre Organizatia Natiunilor Unite. Agenda Locala 21 este aplicata în peste 3000 de localitati
din întreaga Europa.
Agenda Locala 21 pune accentul pe participarea comunitatii si pe democratia locala
largita, oferind o modalitate de integrare a problemelor sociale, economice si de mediu.
1994
Carta Municipiilor si Oraselor Eu ropene pentru Durabilitate (Carta Aalborg) analizeaza
probleme referitoare la: rolul municipiilor si oraselor europene,definitia si principiile
durabilitatii, strategiile locale pentru durabilitate, solutionarea problemelor prin negocierea
în exterior, economia urbana pentru
durabilitate, echitatea sociala, modelele de utilizare durabila a terenurilor si de mobilitate
urbana durabila, responsabilitatea pentru clima globala, prevenirea poluarii ecosistemelor,
autonomia locala, instrumente si metode de management urban.

1996 Raportul „Orase Europene Durabile" (European Sustainable Cities) adoptat la

Bruxelles.
Declaratia de la Bremen prin care s-au stabilit principiile parteneriatului între sectorul
privat si municipalitati privind dezvoltarea durabila a oraselor.
Carta de la Atena a fost adoptata de catre Consiliul European al Proiectantilor Orasului
(CEPO) în mai 1998, la o conferinta internationala tinuta la Atena. Cu acea ocazie s-a
hotarât ca CEPO sa poata revizui prevederile Cartei si sa le aduca la zi la fiecare patru ani.
Carta initiala contine o viziune prescriptiva asupra modului în care se pot dezvolta orasele,
cu o mare densitate de zone cu locuinte si locuri de munca, conectate prin sisteme de
transport în comun extrem de eficiente.
2000 Apelul de la Hanovra al primarilor de municipii din 36 de tari europene, adoptat la
cea de a treia Conferinta a oraselor si asezarilor durabile
2003
Noua Carta de la Atena4, se concentreaza asupra locuitorilor si asupra celor care
utilizeaza orasul si asupra nevoilor lor într-o lume aflata într-un proces rapid de
schimbare. Ea promoveaza o viziune a Orasului inter-relationat la care se poate ajunge
prin planificare si cu ajutorul proiectantilor în spatiu ca si cu ajutorul altor specialisti.
Îmbratiseaza noi sisteme de guvernare si moduri de implicare a cetatenilor în procesele de
adoptare a deciziilor, folosind beneficiile noilor forme de comunicare si tehnologie a
informatiei. În acelasi timp, ea ofera o viziune realista, facând deosebirea între acele aspecte
ale dezvoltarii orasului în care planificarea poate exercita o influenta considerabila si cele
unde aceasta are un rol mai limitat.
DOCUMENTE RELEVANTE LA NIVEL NATIONAL
Strategia de pregatire a aderarii României la Uniunea Europeana în
domeniul amenajarii
teritoriului, urbanismului si lucrarilor publice
Legea nr. 41/1995 pentru aprobarea OUG nr. 68/1994 privind protejarea
patrimoniului
Legea cultural
nr. 137/1995 privind protectia mediului, publicata în M.O. nr. 304/30.12.1995
Legea nr. 71/1996 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national -
Sectiunea I -Cai de comunicatie, publicata în M.O. nr. 166/29.07.1996
Legea apelor nr. 107/1996, publicata în M.O. nr. 244/08.10.1996
Legea nr. 114/1996 privind locuintele, publicata în M.O. nr. 254/21.10.1996
Legea nr. 171/1997 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national -
Sectiunea a II-
a -Apa, publicata în M.O. nr. 325/24.11.1997______________________________
Legea nr. 56/1998 privind aprobarea OUG nr. 24/1997 pentru modificarea si
completarea OUG nr.
68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural national, publicata în M.O. nr.
107/09.03.1998_______________________________________________________
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridi c al acesteia,
publicata în M.O. nr. 448/24.11.1998
 Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, publicata în M.O. nr. 459/30.11.1998
Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national -
Sectiunea a III-a
- Zone protejate, publicata în M.O. nr. 152/12.04.2000______________________
OG nr. 47/2000 privind stabilirea unor masuri de protectie a monumentelor istorice
care fac parte din Lista patrimoniului mondial, publicata în M.O. nr. 45/31.01.2000
Legea nr. 215 privind administrati a publica locala, publicata în M.O. nr. 204/23.04.2001
Legea nr. 326 privind serviciile publice de gospodarie comunala, publicata în M.O. nr.
359/04.07.2001
Legea nr. 350 privind amenajarea teritoriului si urbanismului, publicata în M.O. nr.
373/10.07.2001
Legea nr. 351 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului - Sectiunea a IV-a –
Reteaua de localitati, publicata în M.O. nr. 408/24.07.2001 ___________________
Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicata în M.O. nr.
407/24.07.2001 Legea nr. 426/2001 pentru aprobarea OUG nr. 78/2000 privind regimul
deseurilor, publicata în M.O. nr. 411/25.07.2001
Legea nr. 465/2001 privind aprobarea OUG nr. 16/2001 privind gestionarea deseurilor
industriale reciclabile,publicata în M.O. nr. 422/30.07.2001
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public, publicata în M.O.
nr. 663/23.10.2001
Legea nr. 575/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national - Sectiunea a
V-a -Zone de risc natural, publicata în M.O. nr. 726/14.11.2001
Legea nr. 655/2001 pentru aprobarea OUG nr. 243/2000 privind protectia atmosferei, publicata
în M.O. nr. 773/04.12.2001
OUG nr. 36/02.02.2002 privind impozitele si taxele locale, publicata în M.O. nr.92/2002
Ordonanta privind Statutul-cadru al unitatii administrativ-teritoriale nr. 53/202, publicata în
M.O. nr. 633/27.08.2002
Legea nr. 52/2003 privind transparenta decizionala în administratia publica, publicata în M.O.
nr. 70/03.02.2003
OUG nr. 45/2003 privind finantele publice locale, publicata în M.O. 431/19.06.2003
Legea nr.315 privind dezvoltarea regionala, publicata în M.O. nr. 577/29.06.2004
Legea nr.339 privind descentralizarea, publicata în M.O. nr. 668/26.072004
 23. CARTA URBANA EUROPEANA
Cuprins
A. Declaratia europeana privind drepturile în oras
B.Carta Urbana Europeana
1. Context
2. Carta - obiective, filosofie, structura
3. Orasul în Europa

3.1.Dezvoltarea si notiunea de oras

3.2.Orasul si împrejurimile sale
3.3.Democratia locala
3.4.Ratiunea de a fi si politica urbana
3.5.Orasul si viitorul
3.6. Cooperarea între orase
3.7.Drepturile în orase
4. Capitole individuale
4.1. Transport si mobilitate
4.2. Mediul si natura în orase
4.3. Forma fizica a orasului
4.4. Patrimoniul architectural al oraselor
4.5. Locuirea
4.6. Securitatea urbana si prevenirea delicventei
4.7. Orasul în fata persoanelor defavorizate si a persoanelor cu handicap
4.8. Sportul si recreerea în zonele urbane
4.9. Orasul si cultura
4.10. Integrarea multi culturala
4.11. S anatatea orasului
4.12. Participarea cetatenilor, management urban si planificare urbana
4.13. Dezvoltarea economica în oras
 C. Rezolutii si opinii privind problemele urbane adoptate de Conferinta Permanenta
a Puterilor Locale si
Regionale ale Consiliului Europei (CPLRE)

D. Conferinte internationale tinute la initiativa si cu participarea Conferintei

Permanente a Puterilor
Locale si Regionale ale Consiliului Europei (CPLRE) privind problemele urbane

E.Sumarul principiilor Cartei Urbane Europene continute în capitolele individuale

A. Declaratia europeana privind drepturile în oras

Exercitarea tuturor drepturilor trebuie sa fie fondata pe o solidaritate si o cetatenie

responsabila, care implica în acelasi timp si acceptarea datoriilor; ca urmare cetatenii oraselor
europene au drept la:
1. Securitate: - un oras foarte sigur si fara pericole - protejat în masura în care este
posibil, împotriva
criminalitatii, a delicventei si a agresiunilor;
2. Un mediu sanatos si nepoluat: un mediu înconjurator fara poluarea aerului, a apei, a
solului si fara poluare
acustica, în care sa se respecte natura si resursele naturale;
3. Locul de munca: sa aiba perspective de întrebuintate adecvata; sa ia parte la dezvoltarea
economica si sa
ajunga în acest mod la o autonomie financiara personala;
4. Locuirea: sa aiba posibilitatea de a alege dintr-un stoc suficient de locuinte salubre, la un
pret accesibil, care
sa-i asigure linistea si respectul vietii sale particulare;
5. Libertatea de miscare: posibilitatea de a se deplasa în libertate si fara piedici; a beneficia
de un echilibru
armonios între diferitele functiuni ale strazii - transporturi publice, masini particulare, pietoni,
biciclisti.
6. Sanatatea: a avea un mediu si o gama de echipamente care sa favorizeze sanatatea fizica si
psihica.
 7. Sportul si recreerea: a avea acces fara discriminare de vârsta, de capacitate sau de venituri
la o larga gama de
instalatii sportive pentru odihna si recreere.
8. Cultura: a putea patrunde si a putea participa la o larga gama de ocupatii si activitati
culturale sau de creatie.
9. Integrarea multiculturala: adica asigurarea coexistentei pasnice a comunitatilor de origine
culturala, etnica
sau religioasa diferita.
10. O arhitectura si un mediu fizic de calitate: a avea un mediu fizic agreabil si
stimulant, sustinut printr-o
arhitectura contemporana de înalta calitate, ca si prin conservarea si reabilitarea judicioasa a
patrimoniului construit.
11. Coexistenta armonioasa a functiilor: locuirea, munca, deplasarile si apoi
activitatile sociale sa se poata
derula într-o conexiune cât mai simpla posibil.
12. Participarea: la structurile democratice pluraliste si la o gestiune urbana caracterizata
prin cooperare între toti
partenerii, la principiul întrajutorarii la informatie precum si a putea refuza excesele de
reglementare.
13. O dezvoltarea economica: în care autoritatile locale cu determinare si luciditate îsi
asuma o responsabilitate
în crearea directa sau indirecta a unei cresteri economice.
14. O dezvoltare durabila: în care autoritatea locala încearca o reconciliere între
dezvoltarea economica si
protectia mediului înconjurator.
15. Bunurile si serviciile: sa aiba acces la gama larga de bunuri si servicii de calitate
adecvata, oferite de catre
autoritatile locale, sectorul particular sau de catre ambele sectoare.
16. Resursele si bogatiile naturale: acestea sa fie gestionate si exploatate de catre
autoritatile locale, într-o
maniera rationala, eficace si echitabila, în beneficiul tuturor cetatenilor.
17. Afirmarea personalitatii: în contextul crearii unui cadru urban propice afirmarii
personale, precum si
dezvoltarii sociale, culturale, morale, spirituale a indivizilor.
 18. Colaborarea între municipalitati: în care cetatenii sunt autorizati si încurajati sa
participe direct la relatiile
internationale ale orasului lor.
19. Mecanisme si structuri financiare: care sa permita autoritatilor locale sa gaseasca
resursele financiare
necesare pentru exercitarea drepturilor enuntate în prezenta Declaratie.
20. Egalitatea: autoritatile locale garanteaza exercitarea drepturilor de mai sus
pentru toti cetatenii, fara
discriminare de sex, de vârsta, de origine, de credinta, de situatie sociala, economica sau politica,
de handicap fizic sau
mintal.

B. Carta Urbana Europeana

B.1 Context
Carta Urbana Europeana se bazeaza pe lucrarea Consiliului Europei în domeniul politicilor urbane
si se inspira din Campania europeana pentru renasterea orasului, organizata de catre Consiliul Europei
între 1980-1982.
Aceasta campanie, care constituie o sensibilizare la scara Europei a autoritatilor publice si a
populatiei, atrage atentia asupra problemelor susceptibile de a ameliora viata în orase, punând
accentul pe patru mari teme:
- ameliorarea mediului înconjurator;
- reabilitarea locuintelor existente;
- crearea initiativelor sociale si culturale în orase;
- participarea.
În conformitate cu importanta traditionala care se acorda drepturilor omului în activitatea
Consiliului Europei, campania privilegiaza mai degraba, aspectele calitative ale dezvoltarii urbane
decât pe cele cantitative; deviza este „orase pentru viata".

Consiliul Europei a prelungit aceasta campanie printr-un program cu privire la politicile urbane
elaborat în perioada 1982-1986 de catre o comisie interguvernamentala (compusa din reprezentanti ai
ministerelor nationale care se ocupa de amenajarea urbana).
În 1986, acest program a fost încredintat Conferintei Permanente a Autoritatilor Locale si
Regionale ale Europei (CPLRE), conform cu logica situatiei actuale din multe tari membre,
dupa care deciziile referitoare la viata comunitatilor urbane, sunt luate în principal, de
conducatorii locali. Mai mult, la scara nationala masurile de descentralizare au conferit
competente importante conducatorilor locali în deciziile care intereseaza colectivitatile lor.
Dupa aceea, în cadrul acestui program au avut loc un mare numar de conferinte si colocvii „ad-
hoc", prepararea rapoartelor si a Rezolutiilor bazate pe aceste rapoarte, adresate municipalitatilor din
Europa si care au tratat diverse aspecte ale dezvoltarii urbane (sanatate, regenerarea oraselor
industriale, politicile de lupta împotriva insecuritatii, criminalitatii si a toxicomaniei, dezvoltarea
arhitecturala si a centrelor istorice etc.). Anexa Cartei prezinta o lista detaliata.
Aceste initiative destinate sa încurajeze schimbul de experienta si informatie între politicieni,
profesionisti si oraseni, se completeaza cu alte lucrari ale Conferintei Permanente legate de
democratia locala, descentralizare si participare (ex. Carta europeana a autonomiei locale), pentru a
servi ca baz a acestei carte.

B.2 Carta - obiectiv, filosofie, structura

Prezenta Carta, care reuneste într-un text - unitar compunere, o serie de principii asupra bunei
gestionari la scara locala, are ca obiectiv:
-sa serveasca ca instrument practic si de referinta în materie de urbanism pentru autoritatile locale;
-sa reuneasca principalele elemente necesare redactarii unei eventuale Conventii a drepturilor
urbane;
-sa furnizeze o baza pentru atribuirea unui Premiu international destinat oraselor care au aderat
la principiile Cartei;
-sa dea Consiliului Europei o carte de vizita pentru problemele referitoare la mediul construit, si în
acelasi timp sa sintetizeze concluziile lucrarilor Consiliului Europei, în special pe acelea ale
C.P.L.R.E. asupra problemelor urbane.
În continutul filosofiei C artei se regasesc numeroase constante clare si bine definite.
Ea se concentreaza, în special, asupra colectivitatilor locale si se bazeaza pe responsabilitatile
specifice ale acestui nivel de guvernamânt în dezvoltarea oraselor.
Ea se refera la aspectele calitative ale dezvoltarii urbane si calitatii vietii, fidela vocatiei generale a
Consiliului Europei în materie de protectie a libertatilor fundamentale si a drepturilor omului. În acest
sens, activitatea Consiliului Europei si a Conferintei Permanente a autoritatilor locale si regionale din
Europa se distinge de aceea a oricarui alt organism international guvernamental, pentru ca programul
sau are o reala componenta urbana.
Ea degaja o serie de principii directoare universale, care se pot aplica direct în fiecare tara din
Europa, sau în orasele în care se întâlnesc probleme de natura si amploare comparabile. Aceasta
universalitate este importanta în special pentru faptul ca în Consiliul Europei sunt primiti noi membri
din Europa centrala si orientala care urmeaza calea reformelor democratice. Orasele acestor tari vor
aprecia cu siguranta principiile reunite în carta si izvorâte din experienta oraselor a caror traditie
democratica a fost constatata.
Carta face în mod constant apel la notiunile de colaborare si solidaritate:
- între colectivitatile locale ale aceleiasi tari pentru a garanta ameliorarea calitatii vietii în
mediul urban, recunoscând noile avantaje, responsabilitati si oportunitati izvorâte din participarea
tarilor Europei centrale si orientale;
- între autoritatile nationale si locale pentru a garanta si sprijini printr-un angajament atât politic
cât si financiar, descentralizarea puterii de decizie în beneficiul oraselor si al comunitatilor lor;
- între autoritatile locale si comunitatile lor, pentru a studia diversele nevoi ale oraselor si a
favoriza participarea orasenilor la luarea deciziei;
- în sfârsit între orasele Europei sau din alte zone, facând abstractie de frontierele nationale.
Carta accentueaza convingerea profunda ca locuitorii oraselor au drepturi urbane
fundamentale: dreptul de a fi protejat împotriva agresiunii, a poluarii, într-un mediu urban dificil
si perturbator; dreptul de a exercita un control democratic asupra comunitatii sale locale; dreptul
la conditii decente de locuire, de sanatate, la perspective culturale si la libertatea de miscare.
Mai mult, Carta afirma ca aceste drepturi sunt accesibile tuturor cetatenilor, fara discriminare de
sex, de vârsta, de origine, de credinta, de situatie sociala, economica si politica, de handicap fizic si
mintal.
Autoritatile locale si regionale au deci datoria de a lua masurile necesare pentru a garanta
aceste drepturi.
Pe planul structurii, Carta se prezinta ca o serie de principii scurte referitoare la diverse
aspecte ale dezvoltarii urbane, însotite de explicatii.

B.3 Orasul în Europa

3.1 Notiunea de oras si dezvoltarea sa

Orasul sau cetatea a fost întotdeauna locul ideal de întâlnire, locul unde viata comunitara si
sociala este posibila si fara de care, asa cum spunea Thomas Hobbes, viata este „dezagreabila,
saraca, solitara, abrutizata si scurta".
Orasele si cetatile atrag persoanele care doresc sa locuiasca aici, sau care doresc sa le viziteze
din motive turistice sau culturale. În mod traditional ele aduna resurse considerabile si au zone de
influenta.
 Etimologia cuvântului „citta", „cité" sau „ciudad" (de la latinescul civitas) evoca doua
concepte fundamentale: de o parte, o notiune materiala, arheologica, topografica si urbanistica,
aceea de loc de adunare a fiintelor umane si pe de alta parte, notiunea pe care enciclopedia italiana
Treccari o defineste ca pe un „fenomen istorico-juridic, devenit sâmburele caracteristic si
fundamental al vietii sociale". Termenul grec „polis" înglobeaza în mod egal cele doua concepte
ale orasului medieval, în sensul teritorial, atât ca ansamblu de edificii si zone pe de o parte, cât si
ca oras în sens juridic, adica o comunitate de oameni organizati politic pentru realizarea unor
obiective comune.
Aceleasi concepte le evoca termenii „cité" în franceza, „ciudad" în spaniola etc. Astazi se
identifica în mod esential orasul cu „municipalitatea" (commune, comune, municipiu, Gemeinde),
„un organ teritorial autonom construit dintr-o colectivitate de rezidenti care au anumite interes e", un
centru locuit, „având un organism încarcat de constructii, servicii publice si o administratie
proprie". Orasele sunt entitati complexe. Dezvoltarea si marirea lor difera considerabil.
Ratiunile identitatii lor se gasesc în istorie. Orasele sunt totdeauna într-o constanta evolutie. Cu
timpul, cea mai mare parte a oraselor s-au adaptat la noi idei, moduri de viata, exigente si niveluri
de viata totul pentru obtinerea unei noi calitati a vietii.
Uneori orasele îsi amelioreaza conditiile când gestionarii lor, politicieni sau cetateni sunt
sfatuiti sau se sfatuiesc; situatia inversa se produce atunci când acestia nu sunt capabili.
Dezvoltarea urbanismului si extinderea oraselor genereaza probleme noi. În secolul XIX,
concomitent cu revolutia industriala, asistam la valuri succesive de migratie catre orase, oamenii
fiind atrasi de servicii si venituri, convinsi ca pot scapa de saracie.
Acest fenomen se continua înca în diverse tari din Europa. În altele asistam de putin timp la o
migratie inversa, din oras catre exterior. Cei care migreaza nu sunt numai oamenii care pleaca în
week-end, ci în special aceia care cauta un mediu mai sanatos si mai putin poluat, un alt tip de
munca, sau o zona mai ospitaliera.
Noi dispunem din fericire de numeroase exemple de orase care functioneaza bine si furnizeaza
locuitorilor sai o calitate si un mod de viata satisfacator si care au gasit un echilibru între dezvoltarea
economica si mentinerea la o înalta calitate a mediului înconjurator. În aceste orase nivelul de
participare este ridicat, întelegerea si comunicarea sunt în expansiune, iar cetatenii au capatat un
sens si o mândrie a apartenentei.
În acelasi timp numeroase orase nu sunt bine împartite si sunt reflectarea exacerbata a unei
largi game de dificultati ale societatii si de adaptari dureroase; decadenta centrului orasului care da
nastere pentru locuitorii sai la cât mai multe privatiuni; deteriorarea centrelor istorice; densitate
foarte mare de circulatie; poluare acustica, atmosferica si a solului, lipsa locuintelor de calitate;
 probleme sociale si de sanatate; lipsa respectului între diferite generatii si între grupuri etnice; rata
de somaj ridicata mai ales pentru tineret; anturaj necunoscut si strain; prezenta pericolelor la tot
pasul si adesea un înalt nivel de crima si delicventa datorat în special drogurilor.
Câteva orase nu întrunesc nici cele mai elementare criterii de viata.

3.2 Orasul si regiunea înconjuratoare

Frontierele orasului nu corespund cu cele ale societatii care îl locuieste.
Orasul foloseste regiunea învecinata pentru a face fata nevoilor sale, care reclama adesea
suprafete considerabile, pentru aeroporturi sau pentru diverse echipamente necesare locuitorilor în
scopul recreerii în aer liber. Invers, regiunea are nevoie de oras pentru serviciile sale (culturale,
medicale si comerciale) si la nivel profesional.
O administratie egoista a orasului, care separa zona înconjuratoare, determina:
• dezechilibre: servicii urbane costisitoare în teorie la dispozitia fiecaruia; dar în realitate în
aglomeratie si de
regula platite de oras - adesea mai sarac decât împrejurimile;
• costuri scazute pentru punerea în valoare a sectoarelor din zona înconjuratoare, care
împiedica orasul sa-si
dezvolte propriul potential;
• orasul utilizeaza resursele de mediu din regiunea înconjuratoare (apa, energie) si restituie
deseuri si poluare.

O punere în valoare echilibrata a orasului si a regiunii înconjuratoare este necesara si se

realizeaza printr-o planificare regionala, o colaborare activa între orase si autoritatile locale din
regiunea înconjuratoare si o luare de decizie conjugata. Rezultatul va fi exploatarea potentialelor
respective pentru un beneficiu comun, sfârsitul unei mobilitati inutile si folosirea rationala a
resurselor din mediul înconjurator.

3.3 Democratia locala

Publicul nu a beneficiat întotdeauna de ocazii suficiente pentru a-si prezenta exigentele sale cu
privire la directia în care actioneaza institutiile existente si nici sa participe cu drept deplin la procesul
democratic al dezvoltarii urbane. Aceasta lip sa este cu atât mai grava cu cât modul de functionare al
orasului determina eficacitatea cu care este aparata democratia si drepturile. Când orasul functioneaza
bine, el garanteaza drepturile omului; când orasul functioneaza prost aceste drepturi sunt în pericol.
Dezvoltarea urbana trebuie sa se sprijine pe participarea directa a cetatenilor în cadrul unei
colectivitati locale care se bucura în cea mai mare parte de autonomie si independenta fiscala.
 3.4 Ratiunea politicii urbane
Un context urban defavorabil poate deveni satisfacator pentru majoritate, daca local exista o
vointa politica asociata cu un urbanism conceput de o echipa de profesionisti calificati. Aceasta dubla
corelare politica si profesionala constituie politica urbana. Viata este afectata de numerosi factori care
reclama un demers global: economia, tehnologia, factorii socio-culturali, cadrul juridic. Toata
activitatea întreprinsa în orase se bazeaza datorita acestui fapt, pe o parte importanta de analiza, de
studii, de informatii si de responsabilitate.
Politica urbana se duce asupra studiului relatiilor dintre resurse, produse si miscari în vederea
furnizarii de servicii si pentru a atinge obiective de promovare a dezvoltarii municipalitatii, a
asociatiilor de cetateni, în cadrul unei perspective generale de dezvoltare realista" (René Parenteau).
Politica urbana intereseaza în acelasi timp colectivitatea în ansamblul sau si pe cetateni în diverse
aspecte ale vietii lor particulare. Este o forma importanta de interventie si de directionare a autoritatilor
publice; de aceea s-a convenit ca politica urbana rezulta dintr-o cooperare permanenta si mereu
reînnoita între cei alesi si public. Ea face parte din patrimoniul institutional democratic al oraselor si al
cetatilor.

3.5 Orasul viitorului

Alegerile trebuie facute acum daca orasul viitorului va fi viu, agreabil, frumos si sanatos. Existenta
conditiilor nesatisfacatoare ar trebui sa functioneze ca element aducator de venituri pentru a revedea
actuala conceptie care sta la baza oraselor.
Aceasta revedere trebuie sa fie construita în jurul coordonarii tuturor oamenilor si categoriilor
profesionale implicate: locuitori ai orasului, administratori, politicieni, oficiali, profesionisti,
persoane care lucreaza - o coordonare în contrast cu multe principii ale Cartei de la Atena.
Un oras ideal este acela care reuseste sa reconcilieze diferitele sectoare si activitati care au loc
(trafic, cerintele de viata, munca si recreere), care protejeaza drepturile civile, care asigura cele mai
bune conditii de viata, care reflecta si este responsabil de stilul de viata si atitudinea locuitorilor sai;
care tine socoteala acelora care îl utilizeaza, care lucreaza sau profeseaza, care îl viziteaza, care cauta
distractia, cultura, informatia, cunostintele si care studiaza.
Un oras trebuie, de asemenea, sa atinga un echilibru între dezvoltarea moderna si mentinerea
patrimoniului istoric; integrarea noului fara distrugerea vechiului; sustinerea principiilor dezvoltarii
durabile. Un oras fara trecut este ca un om fara memorie. Oamenii lasa urme ale existentei lor si ale
muncii lor si a istoriei lor personale în orase, în forma vecinatatilor, cladirilor, copacilor, bisericilor,
bibliotecilor. Ele constituie mostenirea trecutului, permitând oamenilor sa simta sensul continuitatii în
viata lor contemporana si sa se pregateasca pentru viitor.
 Orasele trebuie sa functioneze si trebuie sa fie administrate cu credinta ca problemele urbane nu pot
fi limitate la mecanismele financiare pure sau întrebari si nici la mijloacele traditionale ale planificarii
functionale a oraselor. Municipalitatile trebuie sa caute sa foloseasca metodele create ca urmare a
altor experiente ale guvernelor nationale si/sau ale sectorului privat.

3.6 Cooperarea între orase

Reflectând realitatea ca orasele au un rol fundamental în dezvoltarea regionala, nationala,
europeana si internationala este esential pentru ele sa fie incluse într-o retea de cooperare si schimb la
nivel regional, national si international prin înfratire, contracte, apartenenta la asociatii internationale
sau la organizatii nonguvernamentale.

3.7 Drepturile în orase

Respectul , promovarea si extinderea drepturilor omului, pentru toti indivizii din orase - fara
deosebire de sex, vârsta, origine, rasa, credinta, pozitie sociala, economica sau politica sau handicap
psihologic - este esentiala. Acestea includ pe lânga alte drepturi pe acelea care se refera la:
• Furnizarea de locuinte potrivite, bine localizate si luminate, apartamente de dimensiuni
suficiente, dotate cu facilitati adecvate, la preturi rezonabile si reflectând cerintele anti-poluare.;
• Masuri preventive de mentinerea sanatatii prin prevederea de spatii verzi, spatii suficiente,
lumina naturala, liniste, vegetatie, amenajari; interrelationarea diferitelor functii ale vietii orasului;

 Oportunitati culturale, sport si facilitati de recreere, contacte sociale, libera circulatie,

încorporând un echilibru armonios între diversii utilizatori ai strazilor (transportul public,
transportul privat cu auto, pietoni si biciclisti);
• Furnizarea de facilitati comunitare, masuri împotriva saraciei, ajutor special pentru
persoanele cu handicap;
• Securitatea locului de munca; conditii bune de trai si posibilitati pentru educatie si
pregatire profesionala si cultura si istorie.

B.4 Capitole individuale

Sumarul principiilor Cartei Urbane Europene continute în capitolele individuale:

1.Transport si mobilitate:
a) Este esential ca volumul de circulatie, în mod special cel care se efectueaza cu automobilul
personal, sa fie redus;
b) Mobilitatea trebuie sa fie organizata în asa fel încât sa conduca la mentinerea unui oras viu
si sa permita o existenta a diferite forme de circulatie;
c) Strazile trebuie sa redevina o arena sociala;
d) Este necesar un efort sustinut educational si de pregatire.

2.Mediul si natura în orase:

a) Autoritatile publice au responsabilitatea de a administra cu grija si a gestiona resursele
de energie într-o maniera rationala si coerenta;
b) Autoritatile locale trebuie sa adopte politici de prevenire a poluarii;
c) Autoritatile locale au responsabilitatea în privinta protectiei naturii si a spatiilor verzi;
d) Conservarea naturii este un factor în dezvoltarea implicarii comunitatii si sporirea
sentimentului de mândrie.

3.Forma fizica a oraselor:

a) Centrul orasului trebuie salvgardat ca un important simbol al patrimoniului cultural si istoric
european;
b) Prevederea si managementul spatiilor deschise în oras sunt parte integranta a dezvoltarii
urbane;
c) Creatia arhitecturala si dezvoltarea joaca un rol crucial în calitatea peisajului urban;
d) Toate persoanele au dreptulla un mediu de viata sanatos, sigur, stabil, placut si stimulativ;
e) Vitalitatea unui oras depinde de echilibrul dintre modelele urbane rezidentiale si
mentinerea caracterului rezidential al centrului orasului.

4.Patrimoniul arhitectural urban:

a) Conservarea urbana necesita un cadru legal construit cu multa atentie;
b) Conservarea patrimoniului urban necesita politici de informare parteneriale;
c) Sunt necesare frecvent mecanisme de finantare si parteneriate adecvate si adesea originale;
d) Mentinerea si uneori revitalizarea mestesugurilor specializate si tehnicilor traditionale este
esentiala;
e) Patrimoniul urban trebuie integrat în viata contemporana prin încorporarea sa ca un
element esential în planificarea generala;
f) Dezvoltarea economica poate fi adesea stimulata de patrimoniu.

5.Locuirea:
a) Locatarul are dreptul la intimitate în casa sa;
b) Fiecare persoana si familie are dreptul la o locuinta sigura si salubra;
 c) Autoritatile locale trebuie sa asigure diversitate, posibilitatea de alegere si mobilitate în
cazul locuirii;
d) Dreptul persoanelor si familiilor aflate în categoria celor mai dezavantajati nu poate fi
protejat numai de fortele pietei singure;
e) Autoritatile locale trebuie sa se asigure ca exista valabile oportunitati pentru cumpararea
unei locuinte si ca garantia dreptului de posesiune este îndeplinita;
f) Reamenajarea vechilor locuinte nu trebuie initiata pe cheltuiala sistemului social existent.

6.Securitatea urbana si prevenirea criminalitatii:

a) politica de securitate coerenta si de prevenire a criminalitatii trebuie sa se bazeze pe
prevenire, aplicarea legii si sustinere reciproca;
a) politica de securitate urbana locala trebuie sa se bazeze pe statistici si informatii
cuprinzatoare si la zi;
b) Prevenirea criminalitatii implica pe toti membrii comunitatii;
c) politica de securitate urbana locala eficienta depinde de cooperarea strânsa dintre politie si
comunitatea locala;
d) politica locala an ti-drog trebuie definita si aplicata;
e) Programe pentru prevenirea recidivei si dezvoltarea de alternative la încarcerare sunt
esentiale;
f) Sustinerea victimelor este o componenta cheie pentru orice politica de securitate locala;

h) Prevenirea criminalitatii trebuie sa fie recunoscuta ca o prioritate si aceasta comanda

va spori resursele financiare.

7. Persoanele defavorizate si persoanele cu handicap în orase:

a) Orasele trebuie proiectate în asa fel încât toti cetatenii sa aiba acces la toate locurile;
b) Politicile pentru persoanele dezavantajate sau persoanele cu handicap trebuie sa aiba drept
scop integrarea acestora si nu protectia excesiva;
c) Cooperarea cu si dintre asociatiile specializate reprezentând grupuri dezavantajate sau
minoritare este esentiala;
d) Este foarte important sa se asigure ca aceste case si spatii de lucru sunt adaptate în mod
corespunzator la cerintele persoanelor dezavantajate sau persoanelor cu handicap;
e) Circulatia si comunicarea si transportul public trebuie sa fie accesibil tuturor persoanelor.
 8.Sport si recreere în zonele urbane:
a) Toti locuitorii orasului au dreptul de a participa la activitatile sportive sau la facilitatile pentru
recreere;
b) facilitatile sportive trebuie sa fie sigure si bine proiectate;
c) Toti locuitorii orasului au dreptul de a fi în stare sa-si dezvolte expertiza lor sportiva si
nivelul potentialului individual.

9.Cultura în orase:
a) Toti locuitorii orasului au dreptul la cultura;
b) dezvoltarea culturala a oraselor contribuie la dezvoltarea lor economica si sociala;
c) Schimburile culturale sunt o legatura puternica între oameni de diferite nationalitati, diferite
regiuni si natiuni;
d) Dezvoltarea culturala si dem ocratia culturala adevarata implica colaborare extensiva între
autoritatile locale si grupurile comunitare, sectorul reprezentat de voluntariat si sectorul privat;
e) Pluralismul cultural presupune experiment si încurajarea inovarii;
f) Promovarea echilibrata a turismului cultural de catre autoritatile locale are un efect benefic
asupra comunitatii respective.

10. Integrarea multiculturala în orase:

a) Non-discriminarea este un aspect fundamental al politicilor urbane;
b) Autoritatile locale trebuie sa asigure participarea efectiva a imigrantilor la viata politica locala;
c) Politicile culturale si educationale în orase trebuie sa fie non-discriminatorii;
d) Furnizarea accesului egal la locuri de munca trebuie sa fie o preocupare a autoritatilor publice;
e) Integrarea multiculturala implica deplina integrare a comunitatilor de imigranti în mediul
social si fizic.
 11. Sanatatea în orase:
a) Mediul urban trebuie sa favorizeze o buna sanatate a cetatenilor;
b) Furnizarea de bunuri trainice si durabile si care sa îndeplineasca toate cerintele oamenilor
este un factor major în asigurarea unei bune sanatati;
c) Autoritatile locale trebuie sa încurajeze initiativele comunitare privind sanatatea si participarea;
d) Sanatatea urbana, o problema de importanta internationala implica coordonarea actiunilor
municipale cu programele internationale.

12. Participarea cetatenilor, managementul urban si planificarea urbana:

a) Participarea cetatenilor la viata politica locala trebuie protejata prin dreptul de a
alege alesi locali reprezentativi în mod liber si democratic;
b) Participarea cetatenilor la viata politica locala trebuie sa fie efectiva la toate nivelele
politicii locale si structurilor administrative;
c) Cetatenii sunt îndreptatiti sa fie consultati pentru toate proiectele majore care pot sa
afecteze viitorul comunitatii;
d) Managementul urban si planificarea trebuie sa se bazeze pe maxima informare asupra
caracteristicilor si formelor speciale ale oraselor cu forme speciale, potentialului, activitatilor,
dezvoltarii capacitatii si resurselor.;
e) Deciziile politice locale trebuie sa se bazeze pe planificarea urbana si regionala
realizate de echipe de profesionisti;
f) Alegerile politice, stadiul final al procesului decizional trebuie sa fie vitale si cuprinzatoare;
g) Autoritatile locale trebuie sa asigure participarea tineretului la viata locala/a comunitatii.

13. Dezvoltarea economica în orase:

a) Autoritatile locale trebuie sa asigure dezvoltarea economica a comunitatilor lor;
b) Dezvoltarea economica si sociala sunt indisolubil legate;
c) Un oras este parte, din punct de vedere economic si social, a regiunii sale înconjuratoare
sau al hinterland-ului sau;
d) Cresterea economica si dezvoltarea depind de o infrastructura adecvata care sa produca,
sa sustina si sa sporeasca aceasta crestere;
e) Colaborarea între sectoarele public si privat este o componenta importanta a cresterii
economice urbane si a dezvoltarii.
 CAMPANIA ORASELOR DURABILE DIN
EUROPA

Campania Europeana a Agendei 21 locale

Carta Municipiilor si Oraselor Europene pentru Durabilitate (Carta Aalborg)

Partea I: Declaratia de consens: Municipiile si Orasele Europene pentru Durabilitate

Partea II: Campania pentru Municipii si Orase Europene Durabile
Partea III: Angajarea în procesele Agendei 21 Locale: Planuri de Actiune Locala pentru
durabilitate

Partea I
Declaratia de consens
Municipiile si Orasele europene pentru durabilitate.

1.1 Rolul municipiilor si oraselor europene

Noi, municipiile si orasele europene, semnatare ale acestei Carte, declaram ca de-a lungul
istoriei, orasele noastre au existat pe durata si dupa prabusirea imperiilor, statelor nationale si
regimurilor si au supravietuit ca nuclee de viata sociala, sustinatoare ale economiilor noastre si
aparatoare ale culturii, patrimoniului si traditiei. Alaturi de familii si cartiere, orasele au reprezentat
elemente fundamentale ale societatilor si statelor noastre. Orasele au fost centre ale industriei,
mestesugurilor, comertului, educatiei si guvernarii.
Întelegem ca stilul nostru de viata urban din prezent, mai ales modelele noastre de viziune a
muncii si functiunilor, utilizarea terenurilor, transporturile, productia industriala, agricultura,
consumul si activitatile de recreere si agrement, cu alte cuvinte standardul nostru de viata, ne fac
pe deplin raspunzatori pentru multe probleme de mediu cu care se confrunta omenirea. Aceasta are
o semnificatie speciala deoarece 80% din populatia Europei traieste în zone urbane.
Am aflat ca nivelurile actuale de consum al resurselor în tarile industrializate nu pot fi
realizate de toti oamenii care traiesc în prezent, si cu atât mai putin de generatiile viitoare, fara a
distruge capitalul natural.
Suntem convinsi ca existenta durabila a oamenilor pe aceasta planeta nu poate fi realizata fara
comunitati locale durabile. Administratia locala este aproape de locul unde sunt percepute
 problemele de mediu si cel mai aproape de cetateni, împartind cu celelalte niveluri ale
administratiei responsabilitatea bunastarii omenirii si naturii. De aceea, municipiile si orasele
reprezinta factorii principali ai procesului de modificare a stilurilor de viata, a productiei,
consumului si sistematizarii teritoriale.

1.2 Definitia si principiile durabilitatii

Noi, municipiile si orasele, întelegem ca ideea de dezvoltare durabila ne ajuta sa ne
fundamentam standardul de viata pe capacitatea de suport a naturii. Cautam sa realizam justitia
sociala, economii durabile si durabilitatea mediului. Justitia sociala va trebui sa se bazeze pe
durabilitate si echitate economica, fapt care necesita durabilitatea mediului înconjurator.
Durabilitatea mediului înconjurator înseamna mentinerea capitalului natural. Aceasta cere din
partea noastra ca viteza cu care consumam materialele regenerabile, resursele de apa si energie, sa
nu depaseasca viteza cu care sistemele naturale pot reface aceste resurse si ca viteza cu care
consumam resursele neregenerabile sa nu depaseasca viteza cu care resursele regenerabile sunt
înlocuite. Durabilitatea mediului mai înseamna ca viteza de emisie a poluantilor sa nu depaseasca
capacitatea aerului, apei si solului de a-i absorbi si prelucra.
Mai mult, durabilitatea mediului implica mentinerea biodiversitatii, sanatatii umane, ca si a
calitatii aerului, apei si solului la standarde suficient de ridicate pentru a sustine viata si bunastarea
oamenilor, ca si flora si fauna, pentru totdeauna.

1.3 Strategii locale pentru durabilitate

Suntem convinsi ca municipiul sau orasul este pe de o parte cea mai mare unitate capabila sa
abordeze de la început multiplele dezechilibre prezente în mediul urban, în domeniile
arhitectonic, social, economic, politic, al resurselor naturale si mediului înconjurator, care
afecteaza negativ lumea noastra moderna, iar pe de alta parte scara cea mai mica la care problemele
pot fi solutionate coerent într-un mod integrat, holistic si durabil. Deoarece fiecare oras este
diferit, trebuie sa gasim fiecare caile proprii catre durabilitate. Vom integra principiile durabilitatii în
toate politicile noastre si vom face din forta municipiilor si oraselor noastre baza pentru strategiile
adecvate pe plan local.
1.4 Durabilitatea ca proces creator, de echilibrare la nivel local
Noi, municipiile si orasele, recunoastem ca durabilitatea nu este o viziune si nici o stare
imuabila, ci un proces creator, de echilibrare la nivel local, care se extinde în toate domeniile de
decizie locala. Acesta asigura feedback-ul continuu referitor la managementul municipiului sau
orasului, evidentiind activitatile care conduc ecosistemul urban catre echilibru si activitatile care
îl îndeparteaza de acesta. Prin dezvoltarea managementului unui oras pe baza informatiilor
colectate prin acest proces, orasul este înteles ca functionând ca un întreg organic, iar efectele
tuturor activitatilor importante sunt lasate sa iasa la iveala. Printr-un astfel de proces, orasul si
cetatenii sai pot opta în cunostinta de cauza. Prin procesul managerial cu radacini în durabilitate, se
pot adopta decizii care reprezinta nu numai interesele generatiei actuale, ci si pe cele ale
generatiilor viitoare.
 1.5 Solutionarea problemelor prin negocierea in exterior
Noi, municipiile si orasele, recunoastem ca un municipiu sau un oras nu-si poate permite
sa-si transfere problemele unui mediu înconjurator mai larg sau în viitor. De aceea orice
probleme sau dezechilibre care exista în interiorul orasului vor trebui reechilibrate la nivelul
acestuia sau absorbite de entitati mai mari la nivel regional sau National. Acesta este principiul
solutionarii problemelor prin negocierea în exterior. Implementarea acestui principiu va da
fiecarui municipiu sau oras libertatea de a defini natura activitatilor sale.

1.6 Economia urbana pentru durabilitate

Noi, municipiile si orasele întelegem ca factorul limitativ pentru dezvoltarea municipiilor si
oraselor noastre a devenit capitalul natural, ca de pilda atmosfera, solul, apa si padurile. Trebuie
deci sa investim în acest capital. În ordinea prioritatilor, aceasta necesita:
a) investitii în conservarea capitalului natural ramas, cum ar fi rezervele de ape subterane,
solul, habitatele speciilor rare;
b)încurajarea sporirii capitalului natural prin reducerea nivelului curent de exploatare, ca de
pilda a energiei neregenerabile;
c) investitii menite sa reduca presiunea asupra rezervelor de capital natural prin extinderea
capitalului natural cultivat, ca de pilda parcuri de recreere în interiorul oraselor pentru a scadea
presiunea asupra padurilor naturale;
d)sporirea eficientei de utilizare finala a produselor, cum sunt cladiri eficiente energetic,
transport urban care nu afecteaza mediul.

1.7 Echitatea sociala pentru durabilitate urbana

Noi, municipiile si orasele, suntem constiente ca saracii sunt cei mai afectati de problemele de
mediu (cum sunt zgomotul si poluarea aerului cauzate de trafic, lipsa confortului, locuinte
nesanatoase, lipsa spatiilor în aer liber) si sunt cel mai putin capabili sa le rezolve. Distributia
inechitabila a bogatiei nu numai ca produce comportamentul nedurabil, dar face totodata ca acesta
sa fie mai dificil de modificat. Intentionam sa integram nevoile sociale fundamentale ale
oamenilor ca si programele de asistenta sanitara, utilizare a fortei de munca si a spatiului locativ, cu
protectia mediului. Am dori sa învatam din experientele anterioare de stiluri de viata durabile,
astfel încât sa putem actiona spre a îmbunatati calitatea stilului de viata al cetatenilor, si nu doar
pentru a maximiza consumul pur si simplu.
Vom încerca sa cream locuri de munca, fapt care va contribui la durabilitatea comunitatii si
va reduce astfel somajul. Când vom încerca sa atragem sau sa cream locuri de munca, vom
evalua efectele oricarei oportunitati de afaceri din punct de vedere al durabilitatii, pentru a
încuraja crearea de locuri de munca pe termen lung si produse cu durata mare de utilizare, în acord
cu principiile durabilitatii.

1.8 Modele de utilizare durabila a terenurilor

Noi, municipiile si orasele, recunoastem importanta politicilor eficiente de planificare a
utilizarii terenurilor si dezvoltarii, formulate de autoritatile noastre locale, care cuprind evaluarea
strategica din punct de vedere al mediului a tuturor planurilor elaborate. Ar trebui sa profitam de
acest fapt pentru a asigura servicii eficiente de transport public si furnizare a energiei, pe care le
ofera asezarile dens populate, mentinând însa dimensiunile umane ale dezvoltarii. Atât în realizarea
programelor de reînnoire urbana în zone urbane interioare, cât si în proiectarea noilor suburbii, noi
cautam o combinatie de functii pentru a reduce nevoia de mobilitate. Notiunile de
interdependenta regionala echitabila ar trebui sa ne permita sa echilibram traficul dintre oras si
zona rurala si sa împiedicam orasele sa exploateze resurse numai din zonele învecinate.

1.9 Modele de mobilitate urbana durabila

Noi, municipiile si orasele, vom cauta sa îmbunatatim accesibilitatea si sa sustinem bunastarea
sociala si modurile de viata urbane, cu un volum mai redus al transporturilor. Stim ca este
imperativ necesar pentru un oras durabil sa-si reduca mobilitatea fortata si sa stopeze promovarea
si sustinerea utilizarii inutile a vehiculelor motorizate. Vom da prioritate mijloacelor de transport
adecvate din punct de vedere ecologic ( mai ales mers pe jos, cu bicicleta, transport în comun) si
vom combina aceste mijloace, fapt ce va reprezenta punctul central al eforturilor noastre de
planificareMijloacele individuale de transp ort urban motorizat trebuie sa reprezinte o functie
subordonata de facilitare a accesului catre serviciile locale si mentinere a activitatii economice în
oras.

1.10 Responsabilitatea pentru clima globala

Noi, municipiile si orasele, întelegem ca riscurile importante implicate de încalzirea globala
fata de mediile naturale si construite si fata de generatiile umane viitoare necesita un raspuns apt
sa stabilizeze si apoi sa reduca emisiile atmosferice de gaze cu efect de sera, cât mai curând
posibil. Este h fel de important sa protejam resursele globale de biomasa, cum sunt padurile si
fitoplanctonul, care joaca un rol esential în ciclul carbonului. Combaterea emisiilor de la
utilizarea combustibililor fosili va necesita politici si initiative bazate pe o adânca întelegere a
alternativelor si a mediului urban ca sistem energetic. Singurele alternative durabile sunt sursele
regenerabile de energie.
 1.11 Prevenirea poluarii ecosistemelor
Noi, municipiile si orasele, suntem constiente ca din ce în ce mai multe substante toxice si
daunatoare contamineaza aerul, apa, solul, alimentele, devenind astfel o amenintare crescânda la
adresa sanatatii umane si a ecosistemelor. Vom întreprinde toate eforturile pentru a preveni si
stopa poluarea la sursa.

1.12 Autonomia locala ca o conditie preliminara

Noi, municipiile si orasele, suntem încrezatoare în faptul ca avem puterea, cunostintele si
potentialul creator necesare elaborarii unor moduri de viata durabile, precum si proiectarii si
administrarii oraselor noastre pentru durabilitate. Ca reprezentanti ai comunitatilor noastre locale
alesi în mod democratic, suntem gata sa ne asumam responsabilitatea pentru sarcina de reorganizare
a municipiilor si oraselor noastre pentru durabilitate. Masura în care municipiile si orasele sunt
capabile sa se ridice la nivelul acestor asteptari depinde de acordarea de drepturi de autonomie,
conform principiului subsidiari tatii. Este esential sa fie lansate suficiente prerogative de putere la
nivel local si ca autoritatilor locale sa li se asigure o baza financiara solida.

1.13 Cetatenii ca factori principali si implicarea comunitatii

Noi, municipiile si orasele, pledam pentru îndeplinirea mandatului dat de Agenda 21,
document principal aprobat în cadrul întâlnirii la vârf (Earth Summ it) de la Rio de Janeiro, de a
colabora cu toate sectoarele comunitatilor noastre -cetateni, firme si grupuri de interese - la
elaborarea planurilor pentru Agenda 21 Locala. Recunoastem chemarea celui de-al Cincilea
Program de Actiune pentru Mediu al Uniunii Europene, „Catre Durabilitate", ca asumarea
responsabilitatii si implementarii programului sa fie împartita între toate sectoarele comunitatii.
Astfel, ne vom baza munca pe cooperarea dintre toti factorii implicati. Vom asigura ca toti cetatenii
si grupurile interesate sa aiba acces la informatie si sa fie apti sa participe în procesele de adoptare
a deciziilor la nivel local. Vom cauta posibilitati de educatie si instruire în domeniul durabilitatii,
nu numai pentru public, ci si pentru reprezentantii alesi si functionarii administratiei locale.

1.14 Instrumente si metode de management urban pentru durabilitate

Noi, municipiile si orasele, pledam pentru folosirea instrumentelor si metodelor politice si
tehnice disponibile pentru abordarea managementului urban ca ecosistem. Vom beneficia de un vast
domeniu de instrumente incluzând pe acelea de colectare si prelucrare a datelor de mediu;
planificarea de mediu; instrumente de reglementare, economice si de comunicare asa cum sunt
directivele, taxele si impozitele; si mecanismele pentru constientizare incluzând participarea
publica. Noi cautam sa înfiintam noi sisteme bugetare pentru mediu, care permit managementul
 resurselor naturale la fel de economic ca în cazul banilor, resursa noastra artificiala.
Stim ca trebuie sa ne bazam eforturile de formulare a politicii si de control, si în special,
sistemele de monitorizare, auditare, evaluare de impact, contabilitate, echilibrare si raportare, pe
diferite tipuri de indicatori, inclusiv pe cei privind calitatea mediului urban, fluxuri urbane, modele
urbane si, cei mai importanti, indicatori ai durabilitatii sistemelor urbane.
Noi, municipiile si orasele, recunoastem ca o întreaga gama de politici si activitati care au
consecinte pozitive din punct de vedere ecologic au fost deja aplicate cu succes in multe orase din
Europa. Cu toate acestea, desi aceste instrumente sunt foarte valoroase pentru reducerea ritmului
si presiunii nedurabilitatii, ele ca atare nu inverseaza directia de deplasare a societatii catre
nedurabilitate. Totusi, cu aceasta puternica baza ecologica existenta, orasele se afla într-o pozitie
excelenta de a lua masurile hotarâtoare pentru integrarea acestor politici si activitati în procesul de
guvernare pentru administrarea economiilor urbane locale printr-un proces cuprinzator de
durabilitate. În acest proces suntem chemati sa elaboram propriile strategii, sa le testam în practica si
sa ne împartasim reciproc experientele.

Partea a II-a
Campania pentru Municipii si Orase Europene Durabile

Noi, municipiile si orasele europene, semnatare ale acestei Carte, vom înainta împreuna pe calea
catre durabilitate printr-un proces de învatare din experienta acumulata si exemplele reusitelor la
nivel local. Ne vom încuraja reciproc sa elaboram planuri de actiune locala pe termen lung
(Agenda 21 Locala), întarind astfel cooperarea între autoritati si legând acest proces de actiunile
Uniunii Europene în domeniul mediului urban.
De aceea, initiem Campania pentru Municipii si Orase Europene Durabile, pentru a încuraja si
sustine municipiile si orasele sa actioneze pentru dobândirea durabilitatii. Faza initiala a acestei
Campanii va dura 2 ani, dupa care se vor evalua progresele în cadrul celei de-a Doua Conferinte
Europene pentru Municipii si Orase Durabile, care va avea loc în anul 1996.
Invitam fiecare autoritate locala, la nivel de oras, municipiu sau regiune, si orice retea
Europeana de autoritati locale sa se alature Campaniei, prin adoptarea si semnarea acestei carte.
Solicitam tuturor retelelor majore ale autoritatilor locale din Europa sa realizeze coordonarea
Campaniei. Va fi înfiintat un Comitet de Coordonare format din reprezentantii acestor retele. Vor fi
facute înlesniri pentru acele autoritati locale care nu sunt membre ale nici unei retele.
Urmarim ca principalele activitati ale Campaniei sa fie:
 • facilitarea sprijinului reciproc între municipiile si orasele europene în proiectarea, elaborarea
si implementarea
politicilor pentru durabilitate;
• colectarea si diseminarea informatiilor privind exemple concludente la nivel local;
• promovarea principiului durabilitatii în alte autoritati locale;
• recrutarea de noi semnatari ai cartei;
• organizarea unui „Premiu Anual al Orasului Durabil";
• formularea recomandarilor de politica pentru Comisia Europeana;
• asigurarea de informatii pentru Rapoartele Oraselor Durabile ale Grupului de Experti
pentru Problemele Mediului Urban;
• sprijinirea factorilor care elaboreaza politici la nivel local în implementarea
recomandarilor si legislatiei adecvate ale Uniunii Europene;
• editarea buletinului informativ al Campaniei.

Partea a III-a
Angajarea în procesele Agendei 21 Locale:
Planuri de Actiune Locala pentru durabilitate

Noi, municipiile si orasele, semnatare ale acestei Carte, ne angajam prin semnarea acestei
Carte si prin aderarea la Campania pentru Municipii si Orase Europene Durabile, ca vom cauta sa
realizam consensul în cadrul comunitatilor noastre cu privire la Agenda 21 Locala, pâna la
sfârsitul anului 1996. Acest fapt va îndeplini mandatul mentionat în Capitolul 28 al Agendei 21
adoptata la întâlnirea de vârf (Earth Summit) de la Rio de Janeiro din 1992. Prin planurile noastre
de Actiune individuale la nivel local vom contribui la implementarea celui de-al Cincilea
Program de Actiune de Mediu al Uniunii Europene, „Catre durabilitate". Procesele Agendei 21
Locale vor fi elaborate pe baza Partii I a acestei carte.
Propunem ca procesul de pregatire a planului de Actiune locala sa includa urmatoarele etape:
• recunoasterea cadrului existent financiar si de planificare, ca si a altor planuri de programe;
• identificarea sistematica, prin consultare publica extensiva, a problemelor si cauzelor lor;
• stabilirea prioritatii sarcinilor care sa raspunda problemelor identificate;
• crearea unei viziuni pentru o comunitate durabila printr-un proces participativ care sa
implice toate sectoarele
comunitatii;
• analizarea si evaluarea optiunilor strategice alternative;
 • elaborarea unui plan de Actiune local pe termen lung catre durabilitate care sa includa tinte
masurabile;
• programarea implementarii planului, inclusiv pregatirea unui program de desfasurare în
timp si declararea alocarii responsabilitatii între parteneri;
• elaborarea unor sisteme de proceduri de monitorizare si raportare a implementarii planului.
Va trebui sa analizam daca organizarea interna a autoritatilor locale este adecvata si eficienta
pentru a permite desfasurarea proceselor Agendei 21 Locale, inclusiv elaborarea planurilor de
Actiune locala, pe termen lung, pentru durabilitate. Pot fi necesare eforturi pentru îmbunatatirea
capacitatii organizatiei, care vor include revizuirea reglementarilor politice, procedurilor
administrative, cooperarea interdisciplinara si corporativa, resursele umane disponibile si
cooperarea între autoritati, incluzând asociatiile si retelele.

24. CARTA DE LA ATENA (2003)

Consiliul European pentru alcatuirea unei viziuni a proiectantilor oraselor în secolul XXI

Carta de la Atena a fost adoptata de catre Consiliul European al Proiectantilor Orasului (CEPO)
în mai 1998, la o conferinta internationala tinuta la Atena. Cu acea ocazie s-a hotarât ca CEPO sa
poata revizui prevederile Cartei si sa le aduca la zi la fiecare patru ani. Acest document, pregatit
de o comisie speciala de lucru a Consiliului este produsul acelei proceduri de revizuire.

Introducere

Consiliul European al Proiectantilor Oraselor (CEPO) considera ca Europa secolului al XXI-lea

va avansa decisiv spre atingerea scopului integrarii. În acest cadru de dezvoltare, CEPO prezinta o
viziune comuna si împartasita de toata lumea asupra viitorului oraselor europene (Partea A).
Aceasta este o viziune total noua asupra unei retele de orase care va:
• retine bogatia si diversitatea culturala, ce rezulta din lunga lor istorie, legând trecutul cu
prezentul si mai
departe, cu viitorul;
• se leaga printr-o multitudine de retele functionale si semnificative;
• ramâne promotoarea creativitatii si competitivitatii, accentuând în acelasi timp
complementaritatea si
cooperarea;
• contribuie decisiv la bunastarea locuitorilor si beneficiarilor sai;
• integreaza elementele de mediu naturale si cele fabricate de oameni.
 În cadrul Noii Carte de la Atena din 2003, viziunea include si un cadru de implementare (Partea
B) constând în:
• un rezumat scurt al principalelor probleme si provocari ce afecteaza orasele la începutul
mileniului al treilea;
• angajamentele necesare proiectantilor oraselor pentru realizarea Viziunii.

PARTEA A

A.1. Orasul conectat

În a doua jumatate a secolului al XX-lea, au fost facute multe preziceri în legatura cu viitorul
oraselor europene. Acestea includeau scaderea productivitatii si implozia zonelor centrale,
infractionalitatea extrema, poluarea puternica si degradarea dramatica a mediului, ca si pierderea
identitatii. Din fericire, aceste previziuni nu s-au materializat desi astazi orasele vechiului
continent sunt departe de a fi ideale datorita provocarilor extraordinare cu care se confrunta.
Ca raspuns, la începutul noului mileniu, Consiliul European al Proiectantilor Oras elor propun
noua lor viziune. Fara a fi o utopie sau o proiectie la scara larga a unor inovatii tehnologice, ea se
concentreaza asupra Orasului inter-relationat - si este în mod esential un exemplu a ceea ce se
doreste a însemna orasul în epoca actuala si în viitor. Aceasta viziune este obiectivul catre care
noi, proiectantii Europei, încercam sa ne îndreptam si sa contribuim cu cele mai potrivite capacitati
profesionale - un obiectiv ce poate fi atins prin eforturile comune ale tuturor persoanelor oneste
implicate în procesul de dezvoltare urbana si management durabil. Orasul inter-relationat este
compus dintr-o varietate de mecanisme conective ce actioneaza pe diferite scale. Acestea includ
legatura tactila si vizuala cu mediul construit, ca si legaturile stabilite într-o mare diversitate de
functii urbane, retele de infrastructura si tehnologii de informatii si comunicatii.

Legatura prin timp

Asezarile din antichitate erau create astfel încât sa ofere adapost si siguranta oamenilor si
pentru a schimba produse. Ele au dat nastere societatilor dezvoltate, au dezvoltat o mare varietate
de abilitati, au devenit extrem de productive si s-au transformat în puternice centre de civilizatie.
Au fost construite în locuri alese cu grija, pastrând o distanta clara între granitele orasului si zonele
rurale si naturale înconjuratoare, chiar si acolo unde fortificatiile au cazut în paragina si au fost
îndepartate.
În comparatie cu zonele urbane din multe alte parti ale lumii, orasele europene se deosebesc
printr-o lunga istorie al procesului de dezvoltare, reflectând îndeaproape caracteristicile
structurilor sociale, politice si economice ale natiunilor. Aceasta istorie si diversitate este ceea ce
 le-a facut atât de diferite.
Prin contrast, orasele Europei secolului al XXI-lea devin din ce în ce mai greu de diferentiat
deoarece activitatile umane, în mod initial localizate în centrele urbane se întind acum din ce în ce
mai departe în teritoriu, consumând zonele rurale si naturale. Transportul si alte retele de
infrastructura, construite pentru a deservi si lega aceste activitati dispersate, fragmenteaza si
degradeaza spatiul - principala resursa ce nu poate fi înlocuita. Încet, dar implacabil, noile retele
leaga orasele mari si mici, astfel încât sa creeze un continuum urban, deja evident în multe parti ale
Europei. Aici orasele clasice devin doar o componenta a noilor retele. Efectele acestui curent
daunator trebuie neaparat abordate în orice viziune a viitorului oraselor.
Viitorul se construieste în orice moment al prezentului prin actiunile noastre. Trecutul ofera
lectii extrem de valoroase pentru viitor. Sub multe aspecte, orasul de mâine este deja cu noi. Multe
dintre trasaturile orasului de azi pe care le laudam si admiram speram sa le transmitem si
generatiilor viitoare. Care este problema principala a oraselor existente la acest moment? În opinia
noastra este lipsa de legaturi, nu numai fizice, ci si în timp, lipsa care afecteaza structura sociala si
diferentele culturale. Aceasta nu înseamna doar o continuitate a caracterului mediului construit, ci
si o continuitate a identitatii, care este, în opinia noastra, cea mai importanta valoare ce trebuie
îmbratisata într-o lume dinamica. Pentru viitor, notiunea de oras -retea trebuie accentuata, o serie
de retele urbane policentrice, multe dintre ele transcendând granitele nationale în cadrul noii Europe.

A.2. Conectivitatea sociala Echilibrul social

Bunastarea viitoare a umanitatii necesita ca oamenii sa fie luati în considerare atât ca
indivizi, cu libertati de alegere specifice ce trebuie întretinute, cât si drept comunitati legate de
societate ca întreg. Acesta este un obiectiv foarte important al orasului inter-relationat, care
raspunde intereselor societatii ca întreg, având în vedere si nevoile, drepturile si îndatoririle
diverselor grupuri culturale si ale cetatenilor individuali.
Facilitarea expresiei multi-culturale si a schimburilor dintre diferitele grupari sociale este
necesara dar nu si suficienta. Exista multe discrepante economice ce trebuie rezolvate în cadrul
Uniunii Europene, generate se pare de sistemul actual de piete libere, competitie si globalizare.
Daca aceste curente continua, ele vor conduce la o ruptura a tesaturii sociale si economice. Pentru
a evita acest lucru trebuie initiata o noua abordare a guvernarii, implicându-i pe toti cei interesati
si având în vedere problemele sociale, cum ar fi lipsa locurilor de munca, saracia, excluderea,
criminalitatea si violenta. Astfel, orasul care este conectat din punct de vedere social va fi capabil
sa ofere un mare grad de siguranta si o senzatie de usurare.
 Desi aceste obiective sociale trec dincolo de atributiile pe care le implica mandatul de proiectant
municipal, orasul inter-relationat al secolului XXI va oferi si o mare varietate de oportunitati
pentru toti cei care traiesc si muncesc în el. În acelasi timp le va asigura un acces mai bun la
educatie, servicii de sanatate si alte facilitati sociale. Noile forme de structuri sociale si economice
vor furniza diferite cadre necesare eliminarii discrepantelor sociale create prin pierderea starii de
echilibru.

Implicarea
Viitoarele orase europene vor fi folosite nu numai de catre cetatenii rezidenti, ci si de catre alti
consumatori ai serviciilor si facilitatilor pe care le ofera permanent sau temporar (navetisti si
vizitatori). Vor exista muncitori necalificati straini si specialisti extrem de bine pregatiti (locuind
pe o perioada mai lunga sau mai scurta aici). Cel mai probabil, aceste doua grupuri se vor
manifesta pregnant în activitatile unui numar mare de orase. În consecinta, institutiile
democratice vor raspunde la nevoile si bunastarea tuturor acestor grupuri sociale. Sistemele
curente de guvernare urbana, limitate în principal de voturile rezidentilor permanenti, nu vor fi
capabile sa raspunda echitabil tuturor conditiilor sociale nou-aparute, în special în chestiuni legate
de dezvoltarea urbana. În orasul inter-relationat, vor fi dezvoltate noi sisteme de reprezentare si
participare, folosind cât se poate de bine accesul mai usor la informatie si implicarea mai larga a
retelelor de cetateni activi, dându-le astfel tuturor - cetateni si votanti - puterea de a se exprima în
legatura cu viitorul mediului lor urban.
Trebuie alocat suficient timp proceselor de adoptare a deciziilor referitoare la planificarea
spatiala si la dezvoltare astfel încât legaturile sociale sa poata fi stabilite si sa poata fi facilitate
interactiunile pozitive. În acelasi timp, trebuie constientizat faptul ca în orasul inter-relationat al
viitorului, multe grupuri de rezidenti, atât permanenti, cât si temporari, vor fi multumiti sa
foloseasca facilitatile si serviciile urbane fara a dori sa se implice în procesul de adoptare a
deciziilor la nivel local. Cu toate acestea ei vor cere calitate si vor fi pregatiti sa plateasca
pentru serviciile si facilitatile oferite.

Bogatia multiculturala
Datorita curentului din ce în ce mai puternic îndreptat spre unificarea europeana, care va avea
un impact încet, dar clar asupra mobilităţii a tiparului de angajare a fortei de munca, orasele
europene vor deveni din nou cu adevarat multiculturale si multilingvistice. Se vor stabili noi
legaturi, implicând un echilibru delicat si adaptativ, astfel încât sa mentina atât mostenirea si
caracterul cultural si istoric, cât si pentru a încuraja fiecare dintre grupurile ce locuiesc sau
muncesc în interiorul lor pentru a le retine caracteristicile sociale si culturale si pentru a juca un
rol important în adoptarea deciziilor privitoare la mediul fizic si social. Durabilitatea - integrând
dimensiunile economice, ecologice si sociale ale schimbarii, bazate pe participarea si implicarea
oamenilor - va fi un obiectiv central care va participa si el la realizarea acestui deziderat.

Legaturile dintre generatii

Echilibrul aflat în continua modificare între diferitele categorii de vârsta în cadrul unei
populatii europene aflate într-un proces de îmbatrânire creeaza nevoia refacerii legaturilor de
coeziune între generatii. Aceste provocari sociale noi si crescânde trebuie rezolvate nu numai în
termeni sociali si economici, ci si prin stabilirea unei retele de sprijin si unei infrastructuri a
orasului, incluzând noi activitati pentru persoanele în vârsta si spatiu liber pentru interactiunea
tuturor grupurilor de vârsta.

Identitatea sociala
Identitatea personala a oamenilor este strâns legata de identitatea oraselor lor. Dinamica
datorata imigrarii în orasul inter-relationat va contribui la stabilirea unor identitati urbane mai noi
si mai puternice. Fiecare oras va dezvolta propriul sau amestec social si cultural - ca rezultat al
caracterului istoric si al modificarilor aparute ulterior. În aceste conditii, va continua sa existe o
mare diversitate a caracterului si identitatii oraselor si regiunilor în diferite parti ale Europei.
În orasul inter-relationat, schimburile între culturi în mediul urban si comunicarea dintre ele,
precum si fuziunea gradata ce are loc vor da vietii o mai mare varietate si bogatie. Aceasta, la rândul
ei, va adauga atractivitate orasului, nu numai ca mediu rezidential, ci si ca loc de munca, educatie,
afaceri si activitati de petrecere a timpului liber.
Miscare si mobilitate
În orasele viitorului, cetatenii vor avea o mare varietate de mijloace de transport la dispozitie,
împreuna cu retele de informatii accesibile si rapide.
În orasul inter-relationat si în terenul care-i apartine, se vor aplica noi tehnologii în mod
creativ pentru a oferi o mare varietate de sisteme de transport de persoane si materiale si de fluxuri
de informatie. La nivel local, gestionarea tehnologiei si traficului va fi realizata astfel încât sa se
asigure o scadere a folosirii autoturismelor proprietate personala. La nivel strategic, se vor facilita
legaturile dintre cartiere, orase si regiuni prin evolutia retelei de transport, furnizând legaturi
rapide, placute, durabile si economice între locurile de munca, distractie si cultura. În cadrul
retelelor din orase, mobilitatea va fi îmbunatatita prin inter-schimbarea facilitatilor între diferitele
moduri de viata si munca în zonele linistite, nelegate de retelele de transport rapid.
Organizarea spatiala a orasului inter-relationat va include o integrare completa a politicilor
orasului privitoare la transport si proiectare. Ele vor fi completate de o proiectare urbana mai
imaginativa si un acces mai usor la informatie, minimizând astfel nevoia de calatorii nenecesare.
Usurinta miscarii si accesului vor fi elemente critice ale vietii în orasul respectiv, pe lânga o mare
varietate de posibilitati de alegere în ceea ce priveste mij loacele de transport.

Facilitati si servicii
În concordanta cu necesitatile cetatenilor actuali si viitori, locuintele si serviciile vor deveni
din ce în ce mai accesibile - furnizarea lor va fi flexibila si adaptata la noile tipuri de necesitati ce
apar în mod continuu. Mai multe locuinte vor fi furnizate la preturi acceptabile, pe lânga facilitatile
si serviciile educationale, comerciale, culturale si recreationale.

A.3. Conectivitatea economica

Orasele europene ale secolului XXI vor fi puternic conectate k nivel economic, inducând astfel
crearea de retele financiare strâns legate între ele cu o mare eficienta si productivitate, mentinând
niveluri ridicate de angajare si asigurând un nivel competitiv ridicat pe plan global, adaptându-se
în acelasi timp în mod dinamic la schimbarile intervenite în conditiile interne si externe.

Globalizarea si regionalizarea
În prezent, activitatile economice sunt influentate de o combinatie de doua forte principale:
globalizarea si specializarea (locala sau regionala). Pe de-o parte, noile activitati economice vor fi
mai mult ca niciodata bazate pe cunoastere, dispunând de servicii si productie care aplica
tehnologii inovative. Aceasta dezvoltare nu va fi neaparat specifica fiecarui loc în parte, ci va fi
determinata pe baza unor criterii economice. Pe de alta parte, vor fi cereri crescute pentru produsele
rare sau rafinate si pentru serviciile asociate cu anumite metode traditionale de productie si locuri
de origine tipice. În primul caz, relatiile dintre pret si calitate vor juca un rol semnificativ în
adoptarea deciziilor de dezvoltare. În al doilea caz, vor predomina caracteristicile calitative. Astfel,
va trebui stabilit un anumit echilibru între factorii endogeni si exogeni de dezvoltare, acestia
devenind o provocare strategica extrem de importanta pentru orasele si regiunile europene. O data
cu deschiderea Europei catre est, integrarea mai accentuata va încuraja si întari diversitatea de
culturi, ceea ce va promova stabilirea unor noi legaturi economice, sociale si culturale.
Într-un astfel de context, orasele vor fi chemate sa-si aleaga orientarea economica. Ele vor avea
posibilitatea de a interpreta în termeni locali cerintele si procesele globalizarii, cu accentuarea
cresterii diversitatii oportunitatilor. Ele vor avea si posibilitatea de a-si cultiva propriul specific
economic. Economiile locale si regionale vor fi din ce în ce mai mult legate de economiile altor
orase si regiuni, atât pe plan national, cât si international. Conectivitatea economica sporita va
contribui la cresterea prosperitatii cetatenilor Europei.
 Avantajele competitive
În secolul XXI, orasele ce vor avea succes din punct de vedere economic vor fi cele care se
vor folosi de avantajele lor competitive. În acest scop, un grad ridicat de conectivitate la diverse
niveluri se va dovedi a fi un atribut important. Folosirea atributelor culturale si naturale ale
orasului, gestionarea caracterului lor istoric si promovarea unicitatii si diversitatii acestora va fi un
avantaj semnificativ. În plus, oferirea unei vieti placute, sanatoase si sigure ca si a unor locuri de
munca adecvate vor participa la atractivitatea oraselor pentru activitatile importante din viitor.
Un oras de succes foloseste cele mai bune atribute ale sale, atât endogene, cât si exogene,
pentru a se pozitiona într-un anumit loc din punct de vedere economic. El învata în mod constant si
se adapteaza astfel încât sa-si mentina avantajele în cadrul unor conditii schimbatoare. Curentele
trebuie monitorizate în mod continuu si trebuie examinate diferite scenarii în mod regulat pentru a
anticipa atât fortele pozitive, cât si pe cele negative si pentru a raspunde în mod potrivit provocarilor.
Retelele oraselor
Pentru a mari avantajele competitive, orasele individuale vor fi fortate sa se alature unor retele
diferite care vor functiona mai mult sau mai putin ca niste sisteme integrate, unde orasele reprezinta
noduri conectate atât fizic, cât si virtual.
Aceste retele urbane policentrice vor fi de diferite tipuri:
• retele de orase specializate în mod similar, care printr-o cooperare functionala si
organizationala ajung la vizibilitatea, marimea si productivitatea necesare competitiei sau dezvoltarii
unor scopuri comune;
• retele de orase cu diferite specializari create pentru a servi ca furnizoare unele altora;
specializarea poate ghida si alocarea proiectelor publice între aceleasi orase;
• retele de orase legate unele de altele într-un sistem flexibil de schimburi de bunuri si servicii;
• retele de orase având în comun anumite interese (economice si/sau culturale) legate la un loc
pentru a întari profilul respectiv si astfel avantajele competitive
Tipurile de legaturi între nodurile diferitelor retele vor fi legate puternic de tipurile de fluxuri care
vor muta atât bunurile materiale, cât si elementele informationale si functionale.
Astfel de retele policentrice de orase, conectate în diferite moduri, vor sprijini distributia,
cresterea si întarirea activitatilor economice în întreaga Europa. Definirea noilor retele si pozitionarea
oraselor individuale în cadrul lor va cere o implicare considerabila a expertilor care vor traduce
aceasta dinamica în strategii spatiale.

Diversitatea economica
Conectivitatea economica a oraselor europene nu va fi în defavoarea diversitatii acestora, ci va
contribui la aceasta, prin participarea într-un sistem de colaborare ce va încuraja specializarea si
diversitatea, bazate pe avantajele competitive ale fiecarui oras. Factorii ce afecteaza activitatile
economice (mostenirea culturala si naturala, existenta unei forte de munca educate si calificate, un
mediu placut, asezarea strategica si altele) se vor combina în diferite moduri în fiecare oras
contribuind astfel la varietatea urbana si permitând fiecarui oras sa-si determine propriul echilibru
între prosperitatea economica si calitatea vietii.

A.4. Conectivitatea de mediu

Intrari -iesiri
Cum oamenii apartin unei specii vii, mentinerea unui posibil contact cu elementele naturale nu este
doar o sursa de bunastare, ci si o conditie absolut necesara pentru supravietuire. Aspectul legat de
mediu al durabilitatii nu se rezuma doar la întretinerea si expansiunea zonelor naturale din cadrul
oraselor si periferiilor aferente, ci implica si multe alte elemente.
• Poate ca problema majora a secolului XXI va fi folosirea chibzuita a resurs elor, în special a
celor naturale, ce
nu pot fi reciclate (de exemplu, aerul, spatiul, apa).
• Un pas important va fi protejarea oraselor de poluare si degradare, astfel încât sa-si poata
mentine utilitatea.
• Orasele noului mileniu vor gestiona intrarile si iesirile resurselor cu atentie si în mod economic,
legându-le de nevoile reale si folosind tehnologii inovative, minimizând consumul acestora prin
refolosirea si reciclarea lor în cel mai mare grad posibil.
• Producerea si folosirea energiei va fi o problema deosebit de importanta, cu un nivel de
eficienta fara precedent. În acest context, se va încerca folosirea crescuta a surselor reînnoibile de
energie.
• În plus, orasul nu-si va mai exporta reziduurile în zonele înconjuratoare si va deveni un
sistem de sine statator, tratând si refolosind majoritatea resurselor intrate.
O abordare asemanatoare, cu preocupare pentru mediu, implicând evaluarea riscurilor, va fi
folosita pentru a minimiza impactul dezastrelor naturale. Astfel, pagubele provocate de cutremure
vor fi restrânse la anumite zone limitând dezvoltarea ariilor supuse frecvent cutremurelor printr-o
gestionare adecvata a terenurilor. Râurile, torentele si inundatiile vor fi folosite, prin captarea în cadrul
gestionarii zonei respective, pentru a modera efectele dezastruoase provocate de revarsari si alte
fenomene meteorologice extreme cauzate de schimbarea climei si ingineria defectuoasa. Padurile si
zonele verzi din si în jurul oraselor vor fi sporite astfel încât sa poata juca un rol major în
îmbunatatirea calitatii aerului si stabilizarea temperaturii. Aceste masuri vor avea si efecte secundare
pozitive în moderarea impactului urbanizarii fortate a anumitor zone.

Orasele sanatoase
Managementul mediului si aplicarea practica a principiilor durabilitatii vor conduce la un oras mai
sanatos pentru habitatul uman. În orasul european al viitorului, pericolele legate de sanatate în ceea
ce priveste mâncarea sau materialele fabricate din substante toxice vor fi în mare masura eliminate.
Aceste masuri vor fi completate de o mare varietate de servicii sociale si de sanatate, cu accentuarea
metodelor de profilaxie, disponibila în mod egal pentru toti cetatenii
Natura, peisajele si spatiile deschise
Se va mentine cu grija si se va facilita posibilitatea ca toti oamenii sa traiasca si sa munceasca
unii în apropierea celorlalti, legati prin si de elementele bine întretinute, parte a mostenirii
culturale si naturale, cum ar fi peisajele semnificative, siturile arheologice, monumentele,
cartierele traditionale, parcurile, pietele si alte spatii deschise, apele (râurile, lacurile, luncile si
tarmul marii), rezervatiile naturale si zonele rurale. Planificarea spatiala va continua sa fie un
instrument eficient pentru protejarea acestor elemente si a mostenirii culturale si naturale, ca si o
metoda folosita pentru crearea de noi spatii deschise care sa lege „tesatura" orasului.
Legatura emotionala între oameni si mediul în care traiesc - senzatia de apartenenta la un
anumit loc - este o nevoie fundamentala a vietii urbane. Orasele mari si localitatile cele mai placute
ofera o experienta bogata si pozitiva în ceea ce priveste mediul. Calitatea mediului este un factor
major în garantarea succesului economic al unui oras - el contribuie, de asemenea, la vitalitatea
sociala si culturala.

Energia
Noile forme de energie, obtinute din surse nepoluante si reînnoibile, vor fi folosite pentru a
acoperi nevoia de energie a oraselor secolului XXI, în special în sectoarele cheie, cum ar fi
transporturile sau controlul microclimatic. În plus, sistemele de furnizare de energie si facilitatile
vor deveni mult mai eficiente prin folosirea tehnologiilor inovatoare în timp ce consumul de energie
va fi redus în mod dramatic. Aceste descoperiri vor avea rezultate secundare pozitive în ceea ce
prives te diminuarea poluarii, efectul de sera si schimbarile climei.

Legaturile spatiale
Printr-o planificare atenta si alte interventii potrivite, retelele spatiale în si în jurul oraselor
vor creste. În orasul inter-relationat, functia esentiala a centrului orasului si a altor noduri
cheie va fi mentinuta si îmbunatatita; comunicatiile si retelele de transport vor servi acestora în
mod eficient, fara a le permite celor din urma sa le distruga vitalitatea.
În acelasi timp, zonele naturale ale continentului vor fi protejate în mod eficient împotriva
extinderii si multiplicarii acestor retele urbane, printr-o combinatie de masuri regulatoare si
stimulative, ca si prin promovarea constientizarii valorii lor si a nevoii esentiale de conservare si
sporire.

Conectivitatea datorata caracterului- continuitatea si calitatea vietii

În paralel cu aceste consideratii spatiale, atractivitatea oraselor europene va fi mentinuta si
sporita, contribuind astfel la o calitate mai buna a vietii pentru toata lumea, de vreme ce aproape
trei sferturi din populatia europeana locuieste în orasele din Europa. Design-ul urban va fi un
element cheie al renasterii oraselor, pentru a pune capat izolarii dintre partile orasului si pentru a
asigura întretinerea si continuitatea trasaturilor pozitive ale spatiului urban, în fata curentelor
impersonale prezente peste tot ale omogenizarii. Va exista un numar de politici, masuri si
interventii în care proiectantul va juca un rol cheie. Acestea vor include:
• Renasterea design-ului urban pentru a proteja si spori numarul strazilor, pietelor, aleilor si
altor obiective ca
elemente de legatura importante în cadrul retelei urbane.
• Reabilitarea bucatilor degradate sau neinspirat proiectate ale tesaturii urbane.
• Masuri pentru facilitarea contactelor personale si pentru oportunitati de recreere si
relaxare.
• Masuri pentru a întari sentimentul individual si colectiv de siguranta, ca element
cheie al garantarii
bunastarii urbane.
• Eforturi pentru crearea unor medii urbane memorabile derivate din caracteristici specifice
ale locului, sporind
astfel diversitatea si caracterul unic al acestora.
• Întretinerea si cultivarea unui nivel înalt de excelenta estetica în toate partile retelelor
urbane.
• Conservarea prin planificarea tuturor elementelor semnificative ale mostenirii naturale si
culturale, si prin
protejarea si extinderea tuturor retelelor de spatii deschise, libere.
Fiecare dintre aceste aspecte de dezvoltare pozitiva va fi avut în vedere în moduri diferite în
fiecare oras, în functie de conditiile locale istorice, economice, sociale. În acelasi timp, însa, va
creste coeziunea în cadrul Uniunii Europene extinse, pe masura ce structurile sale administrative
si sociale se vor maturiza si directivele privind problemele de proiectare vor fi treptat incluse în
acquis-ul comunitar. Prin acest proces, obiectivele comune pentru orasele Europei vor deveni
universal acceptate, în timp ce diversitatea si caracterul unic al fiecareia va fi mentinut si bine
valorificat.

Un nou model pentru Europa

Într-o comunitate globala ce încearca sa-si cladeasca un viitor comun în mijlocul unor
conflicte frecvente si deseori a unor experimente politice si economice nereusite, una dintre
principalele contributii pe care le aduce Europa secolului XXI va fi noul model al oraselor sale
vechi si noi: orasele cu adevarat inter-relationate, inovative si productive, creative în stiinta,
cultura si idei, mentinând în acelasi timp un standard decent de viata si conditii de munca
corespunzatoare pentru locuitorii sai; orase care vor lega trecutul de viitor printr-un prezent
vibrant si plin de vitalitate.
 PARTEA B

B1 - Probleme si chestiuni dificile

Strategiile pe termen lung trebuie luate în considerare cu atentie în ceea ce priveste posibilele
rezultate ale dezvoltarii viitoare a oraselor. Istoria a demonstrat ca viitorul este în buna masura
determinat de trecut - astfel, curentele strategice, asa cum apar ele în prezent, trebuie examinate cu
atentie. În acelasi timp, trebuie acceptat ca rezultatul real al acestora nu poate fi prevazut din cauza ca
situatiile neprevazute pot, de asemenea, exercita o influenta importanta asupra acestora.
În aceasta sectiune, curentele strategice se considera a fi bazate pe patru mari grupari de
factori:
• schimbari sociale si politice;
• schimbari economice si tehnologice;
• schimbari de mediu;
• schimbari urbane.
În cadrul fiecarui astfel de grup, influenta preconizata asupra oraselor este avuta în vedere,
împreuna cu posibilele probleme si chestiuni dificile - atât pentru orase cât si pentru proiectanti.

1.1. Modificarile sociale si politice

Curente
În timp ce fortele globalizari se raspândesc în întreaga lume, noi manifestari ale „europenizarii"
încep sa devina evidente pe vechiul continent. Granitele devin din ce în ce mai putin importante prin
procesul de unificare si timpul si distantele îsi pierd si ele din semnificatie. Cetateni din diferite tari
vin în contact direct, iar orasele concureaza între ele pe o scara globala.
Cultura oraselor este influentata nu numai de inovatiile tehnologice, ci si de contrastele dintre
culturile pe care imigrantii le aduc cu ei. Mai mult, îmbatrânirea constanta a populatiei, împreuna cu
scaderea timpului mediu petrecut la locul de munca si modificarile rapide în compozitia socio-
culturala a populatiei urbane, au condus la diversificarea cererilor de servicii si produse. Pe lânga
aceasta, din ce în ce mai multi oameni ce folosesc serviciile furnizate de orase traiesc în alte parti,
astfel încât noile grupuri de „consumatori ai orasului" si „utilizatori ai orasului" apar pe lânga
cetatenii ce locuiesc aici.
În întreaga Europa, modificarile rapide în ceea ce priveste guvernarea influenteaza contextul
planificarii si managementul oraselor. Schimbarea regulamentelor si privatizarea furnizeaza noi
moduri de finantare si conduc la dezvoltarea unor noi aspecte. Orasele, obligate sa concureze pentru
obtinerea de investitii adopta adesea un stil antreprenorial de management cu termene mai scurte si
obiective conduse pe baza financiara, destul de diferite de cele asociate cu activitatea administratiilor
locale, care reprezinta în special interesul public. Acesta este exprimat, de exemplu, prin dezvoltarea
multor parteneriate publice/private, un angajament puternic fata de marketingul orasului si promovarea
unor investitii eficiente. Acestea sunt uneori însotite de neglijarea participarii publice la procesul de
planificare. Golurile în democratie pot aparea în orase unde exista o baza prea mare pusa pe sectorul
privat pentru accentuarea beneficiilor financiare ale dezvoltarii.
Probleme ce trebuie rezolvate
Desi timpul în care sunt parcurse anumite distante pare sa scada sau sa dispara, nu înseamna ca
accesibilitatea serviciilor creste la fel pentru toata lumea. Multi locuitori nu au parte de beneficiile
comunicatiilor, transportului, facilitatilor si serviciilor moderne. Toate acestea se adreseaza în buna
masura consumatorilor bogati, formând adevarate nuclee privilegiate în interiorul oraselor în timp ce
locuitorii saraci ramân fara case sau locuiesc în zone urbane sau suburbane aflate în declin.
În vestul Europei, multi cetateni se simt amenintati de numarul mare de imigranti - putându-se
dezvolta astfel sentimente de ostilitate, alimentate de neîntelegeri si prejudicii între diferite culturi.
Frica de infractiuni si de catastrofele naturale si provocate de om poate spori sentimentul de
nesiguranta urbana.
Populatia europeana aflata în plin proces de îmbatrânire si schimbarea structurii familiei si a
legaturilor familiale determina noi schimbari sociale ca si noi cerinte pentru infrastructura orasului.
Problemele financiare si sociale enorme cu care se confrunta multe orase conduc la deficiente ale
democratiei locale, în timp ce autoritatile publice lasa o parte a responsabilitatii pentru interesele
colective pe seama pietei libere. Cetatenii, simtindu-se abandonati de reprezentantii lor alesi în mod
democratic, îsi pierd încrederea în autoritatile oficiale. O mai mica acceptare a autoritatii, mai putina
rabdare si o implicare publica mai redusa pot avea ca rezultat atitudini egoiste si dominate de interese.

Provocarile aflate în fata orasului viitorului

Unele concepte cheie cum ar fi dezvoltarea durabila, identitatea urbana, viata comunitatii, ca si
siguranta, serviciile de sanatate si asistenta medicala, devin niste chestiuni din ce în ce mai sensibile
pentru proiectanti si pentru procesul de planificare.
Nevoia crescuta de un mediu urban care sa ofere un standard de viata de calitate pe lânga
sanatate si liniste reprezinta o provocare importanta pentru orasele ce-si dezvolta un viitor în care
aspectele durabilitatii sociale, economice si de mediu sunt puse în balanta.
Dezvoltarea unor noi identitati pe baza unor influente culturale este o alta provocare semnificativa
cu care orasele trebuie sa se confrunte. Viata orasului trebuie sa caute sa se dezvolte printr-o mare
diversitate a grupurilor culturale capabile sa coexiste unele lânga celelalte si respectându-si reciproc
traditiile. Mai mult decât atât, orasele europene trebuie sa evolueze astfel încât sa permita o
migratie interna libera care sa-i lase pe cetatenii din statele membre sa se mute si sa se stabileasca
usororiunde în UE.
Refacerea legaturilor si solidaritatii sociale între diferitele grupuri de vârsta par sa fie critice
pentru viitoarea bunastare a populatiilor urbane.
O alta provocare importanta este data de dezvoltarea proceselor inovative ale democratiei
locale - cautând noi moduri de implicare a tuturor factorilor de decizie pentru a spori nivelul de
participare si pentru a asigura satisfacerea intereselor comune ale tuturor grupurilor. Participarea
cetatenilor ofera o mai buna întelegere a cerintelor oamenilor si pot începe o evolutie culturala care
sa conduca la acceptarea unei mari varietati de solutii, pentru a rezolva necesitatile diferitelor
grupuri, mentinând în acelasi timp o identitate comuna pentru întregul oras.

1.2. Modificarile economice si tehnologice

Curente
La începutul secolului XXI, viteza dezvoltarii tehnologice - bazata pe cercetare, inovatie si
difuzarea acestora într-o mare varietate de ramuri stiintifice si tehnice - este mai mare decât oricând
altcândva. Ea afecteaza modul de viata, economia, structurile spatiale si calitatea oraselor.
Dezvoltarea si sporirea economiei bazate pe cunoastere au schimbat în mod dramatic fortele
calauzitoare ale dezvoltarii urbane din Europa. Furnizarea de servicii la nivel superior devine
activitatea principala din orase în timp ce accesul universal la facilitatile bazate pe retele
informatice permit lucrul acasa, tranzactiile si afacerile încheiate pe internet. Companiile din
lumea întreaga organizeaza si îsi gestioneaza activitatile independent de granitele regionale si
nationale, utilizând si manevrând resurse cum ar fi forta de munca acolo unde oferta este ieftina
si la îndemâna. Beneficiile localizarii derivate din concentrarea industriilor manufacturiere îsi pierd
din importanta în timp ce bogatia si diversificarea activitatilor realizate în orase ca si calitatea
mediului urban devin factori decisivi pentru localizarea firmelor. Competitia internationala cere o
mare specializare si în acelasi timp o cooperare în cadrul retelelor de orase, atât virtuale, cât si
fizice. Economia bazata pe cunoastere nu numai ca schimba modurile de productie si structura
angajarii, ci si creeaza noi cerinte în ceea ce priveste sistemele urbane.
 Probleme ce trebuie rezolvate
Pe de-o parte, a lucra de acasa prin intermediul internetului ca si comertul si afacerile
desfasurate în acest mod necesita facilitati urbane concrete, fizice. Pe de alta parte, aceste procese
pot genera un trafic mult mai intens pentru miscarea bunurilor si pentru livrarile acestora în
contextul unor orase deja congestionate. Cele mai multe firme ce opereaza on-line (din industrie si
servicii) localizeaza de obicei fabricile fara a-si asuma un angajament fata de locul respectiv, de
vreme ce consideratiile economice internationale sunt din ce în ce mai dominante asupra aspectelor
locale sociale, de mediu si de securitate.
Mai mult, globalizarea economiei întareste impactul factorilor externi asupra dezvoltarii
urbane. Oferind noi oportunitati, aceasta slabeste deseori economia traditionala locala, conducând
la o depreciere a valorilor locale si la pierderea legaturilor economice si culturale între oras si
împrejurimile sale regionale. Fara un cadru responsabil al administratiei locale îndreptat înspre
protejarea intereselor grupurilor sociale dezavantajate, fortele economice pot conduce la
excluderea sociala si la defavorizarea anumitor grupuri.

Provocarile aflate în fata orasului viitorului

Economia bazata pe cunoastere va fi mai importanta decât ramurile industriale conventionale
si optimizarea eficientei acesteia poate duce la mai mult timp liber pentru cetateni. Aceasta poate fi
legata de o mai mare varietate de servicii si activitati de recreere atât în mediile reale, cât si în cele
virtuale.
Noile tipuri de activitati economice pot avea ca rezultat micsorarea poluarii, orase vii, îngrijirea
si îmbunatatirea peisajelor naturale si o mai mare biodiversitate în zona urbana si în zonele rurale
înconjuratoare. Atât calitatile culturale, cât si cele ecologice vor fi din ce în ce mai recunoscute ca
fiind avantaje competitive extrem de importante pentru orase si pentru identitatile istorice specifice,
iar facilitatile fiecarui oras vor juca un rol deosebit în dezvoltarea lor. Orasele vor fi, de asemenea,
obligate sa-si dezvolte avantaje competitive pentru a-si asigura prosperitatea în contextul retelelor,
care se vor dezvolta pe niveluri diferite si vor produce noi forme de cooperare. Dar acest lucru
trebuie facut astfel încât marea majoritate a p opulatiei sa fie inclusa în mod activ si concret.

1.3. Modificarile de mediu

Curente
Mediul fizic este extrem de afectat de numarul si scara din ce în ce mai mare a activitatilor
economice aflate în desfasurare, de procesul de urbanizare în plina expansiune si de modificarea
naturii terenurilor ca si de declinul agriculturii si de retelele de infrastructura si servicii aflate în
 plina dezvoltare. Regiunile naturale din cadrul si din jurul oraselor tind sa dispara sub presiunea
economica a expansiunii. Mediul fizic este, de asemenea, amenintat de poluare si de irosirea
resurselor ne-reînnoibile. Contaminarea solului, apei si aerului creste în timp ce zgomotul si
poluarea vizuala ameninta serios capacitatea naturala de suportabilitate a oamenilor si a mediului
înconjurator. Modificarile climaterice au ca efect conditii atmosferice mai putin stabile cu mai multe
ploi, vânt mai puternic, turbulente si cresterea nivelului marii.

Probleme cu care se confrunta orasele

Conditiile nesanatoase din orase sunt rezultatul activitatilor poluante si a producerii de reziduuri.
Spatiile mai putin deschise, o mai mica biodiversitate în orase pun problem e serioase calitatii vietii si a
spatiilor publice. Starea în care se gaseste zona urbana din jurul marilor orase (la marginea acestora)
este din ce în ce mai precara. Agricultura si spatiile deschise lasa loc cladirilor, structurilor si
activitatilor care sunt neadecvate unor zone rurale.
Inundatiile, întâlnite aproape peste tot în Europa, vor alimenta senzatia de nesiguranta.
Posibilitatea de a creste si mai mult nivelul marii ameninta zone întinse din regiunile de coasta.
Furtunile puternice, avalansele si alunecarile de teren vor spori îngrijorarea oamenilor în fata
pericolelor naturale.

Provocarile aflate în fata oraselor viitorului

Amenintarea unor impacturi de mediu asupra oraselor creeaza multe probleme în planificarea
viitorului. Principiile guvernate de precautii si consideratiile ecologice pot fi incluse în toate procesele
de adoptare a deciziilor si nu numai acolo unde evaluarea impactului este obligatorie. O abordare a
ecosistemelor trebuie inclusa în managementul oraselor. Trebuie gasit un echilibru între dezvoltarea
urbana bazata pe un fundament economic si conditiile sanatoase de munca si viata. A gasi mijloacele
financiare pentru sporirea si protejarea regiunilor naturale si a biodiverstitatii reprezinta o sarcina
foarte importanta. Nevoia de durabilitate ecologica necesita si ea un management atent al spatiului,
pentru care planificarea este un instrument esential.
Existenta continua a agriculturii în regiunile urbane periferice este esentiala pentru un oras
echilibrat. Apropierea terenurilor agricole de zonele construite, departe de a fi un handicap, trebuie
încurajata si bine promovata. Trebuie acordata o încurajare financiara protejarii si dezvoltarii
afacerilor legate de agricultura, în special celor care deservesc pietele locale sau folosesc metode
organice de productie.
 1.4. Modificarile urbane

Curente
Orasul nu a fost niciodata o entitate continua, densa, construita, ci a inclus întotdeauna o mare
varietate de forme si spatii urbane. Dezvoltarea oraselor si regiunilor este nu numai rezultatul
tehnicilor moderne de planificare, ci si al dezvoltarii informale si neplanificate din trecut. Contextul
pentru o dezvoltare viitoare a oraselor se schimba. Tehnologia de informatii si comunicatii permite
comunicarea directa si imediata în întreaga lume. Accesibilitatea fizica se îmbunatateste extraordinar
ca urmare a unei infrastructuri îmbunatatite ce transporta oameni si produse prin retele optimizate si
bine gestionate ce se extind rapid. Sistemele tind sa opereze mai eficient, cu niste costuri mult mai
reduse, generând noi solutii si noi forme si tipare urbane.

Probleme cu care se confrunta orasele

O accesibilitate fizica îmbunatatita este rezultatul unei infrastructuri dezvoltate ce tinde sa
creeze bariere si obstacole, în special mijloacelor de transport mai lente. Prin urmare, structura
fizica dominanta conduce la o fragmentare a cartierelor si structurilor naturale ale oraselor.
Suburbanizarea si întinderea functiilor urbane spre zonele înconjuratoare conduc si ele la distante mai
mari de parcurs si, în cele din urma, la deteriorarea calitatii facilitatilor si serviciilor. Descresterea
folosirii mijloacelor de transport în comun si cresterea folosirii autoturismelor particulare sporesc
înca o data problemele oraselor.
În termeni economici, procesul de globalizare se manifesta printr-o dispersare în toata lumea a
productiei ca si printr-o concentrare a managementului si functiilor oraselor mari. Aceasta poate
conduce la o crestere rapida a regiunilor metropolitane în detrimentul restului retelei de asezari.
Discrepanta crescuta dintre diferite grupuri va duce nu numai la modificari în guvernarea urbana,
ci si la zone întinse afectate de lipsuri, contrastând cu schema dezvoltarii de buna calitate pentru noile
activitati economice si pentru regiunile rezidentiale bine întretinute rezervate grupurilor privilegiate.

Provocarile aflate în fata oraselor viitorului

Noile dezvoltari tehnologice în comunicatii, informatii si transport trebuie aplicate astfel încât
cetatenii si viata orasului în ansamblul ei sa profite la fel de mult. Noile echilibre stabilite între
valorile istorice si culturale si tehnologie pot avea ca rezultat crearea unor noi identitati urbane, ceea
ce poate oferi medii urbane mai atractive. Dezvoltarile tehnologice trebuie utilizate pe deplin pentru a
face posibila durabilitatea viitoarelor orase.
Este necesar un nou set de reguli pentru proiectarea urbana, prin care parti vechi si noi din orase
trebuie sa fie planificate în întregime cu solutii potrivite care sa lege trecutul de viitor. De asemenea,
trebuie sa existe legaturi constante între spatiile deschise si zonele construite - la diverse scale
teritoriale, de la cvartal si cartier pâna la retelele de metropole europene. Formele urbane trebuie sa
integreze un amestec social si urban si trebuie sa îmbunatateasca calitatea vietii. Mijloacele de
petrecere a timpului liber din orase vor deveni astfel economice si de mediu sunt puse în balanta. n
amestec de medii virtuale si fizice cu posibilitati înca necunoscute.
În acelasi timp trebuie retinut ca un mare numar din consumatorii oraselor sunt non-rezidenti.
Pentru aces tia este important sa li se ofere un mediu si niste servicii de buna calitate pe baza
comerciala. Activitatile de planificare trebuie sa genereze o implicare veritabila si trebuie sa
protejeze interesele colective, un instrument esential pentru construirea durabilitatii sociale.
Criteriile de planificare pentru dezvoltarile economice trebuie sa se lege strâns de competitia
dintre orase si, din acest motiv, trebuie sa aplice o gândire strategica la politicile de planificare.
În cele din urma, unicitatea culturii europene urbane, partial provenita din formele sale istorice
urbane si modul de viata respectiv, necesita proiectanti profesionisti care sa aiba capacitatea de a
realiza si de a lega noile forme urbane de necesitatile oamenilor din secolul XXI.

B2 - Angajamentele proiectantilor

Aceasta parte a Cartei prezinta angajamentele luate de proiectantii profesionisti din Europa.
Acestea descriu un set de valori ce trebuie adoptate de proiectanti în momentul în care le revine
sarcina de a consilia politicienii si publicul, în încercarea de a atinge Viziunea pe de-o parte si de a
aplica principiile dezvoltarii orasului, stabilite în Carta, pe de alta parte.
Planificarea spatiala este în esenta munca de echipa trans-disciplinara implicând diferiti
specialisti si actori sociali în procese complexe. Scopul acestor angajamente este acela de a identifica
specificitatea disciplinei de planificare care diferentiaza proiectantii de alte parti implicate si, în
acelasi timp, de a clarifica punctele potential puternice ale profesiei, întarind astfel încrederea
acestora în sine, coeziunea si solidaritatea proiectantilor.
Rolul proiectantului evolueaza urmarind dezvoltarea societatii si planificarea legilor si
politicilor. Acestea variaza în functie de diferitele cadre sociale si politice în fiecare tara unde
proiectantii se manifesta în calitate de vizionari, tehnocrati, manageri, consilieri, mentori sau
instructori. În comparatie cu alte discipline, diferenta esentiala este aceea ca proiectantii spatiali
trebuie sa se concentreze în principal asupra intereselor societatii în ansamblul ei, asezarea
regiunii ca entitate si viitorul pe termen lung.
Proiectantii spatiali analizeaza, schiteaza, implementeaza si monitorizeaza strategiile de
dezvoltare, politicile de sprijinire, programele si proiectele cheie si - ca orice alta disciplina -
contribuie si la pregatirea profesionala si cercetarea pentru a lega în permanenta educatia de
cerintele prezentului si viitorului. Proiectantii se implica activ în diferite faze si niveluri ale
procesului de planificare, desi nu pot fi implicati în mod egal în toate la fel.
În general, se recunoaste ca planificarea nu este legata doar de pregatirea unui plan. Ea este si
parte a unui proces politic îndreptat înspre echilibrarea tuturor intereselor relevante - publice si
private - astfel încât sa se rezolve cerintele contradictorii cu privire la spatii sau programele de
dezvoltare. Acum si în viitor, calitatile de mediatori si negociatori ale proiectantilor vor deveni din
ce în ce mai importante.
Astfel, rolul proiectantului va deveni mai important si mai dificil decât a fost vreod ata. Va
necesita calitati sporite de proiectare, sinteza, manageriale si administrative, pentru a sprijini si
calauzi procesul de planificare publica pe parcursul tuturor fazelor sale. De asemenea, va necesita
si o abordare stiintifica, atingerea unui consens social care sa recunoasca diferentele individuale ca
si niste decizii politice care sa conduca la implementarea, managementul, monitorizarea si
revizuirea planurilor si programelor.
Aceste roluri complexe si extrem de dificile necesita anumite angajamente din partea
proiectantilor spatiali angajati ca si consilieri politici, proiectanti, manageri urbani si oameni de
stiinta ai secolului XXI.

Proiectantul ca om de stiinta se angajeaza sa îndeplineasca urmatoarele:

• Sa analizeze trasaturile si curentele existente, luând în considerare contextul
geografic mai larg si concentrându-se pe necesitatile pe termen lung pentru a oferi informatii
clare, complete si exacte factorilor de decizie, celor implicati si populatiei.
• Sa acceseze datele disponibile, luând în considerare indicatorii europeni, si sa adopte
mijloace interactive de reprezentare pentru facilitarea dezbaterilor publice si pentru o întelegere
comuna a solutiilor propuse si a proceselor de adoptare a deciziilor.
• Sa mentina un nivel adecvat de cunostinte a filozofiei contemporane de planificare,
teoriei, cercetarii si practicii, care sa includa o dezvoltare profesionala continua.
• Sa contribuie la instruirea si educarea, sprijinirea si evaluarea dezvoltarii profesiei de
proiectant în Europa, legând teoria de practica.
• Sa încurajeze critica sanatoasa si constructiva legata de teoria si practica proiectarii si sa
împartaseasca rezultatele experientelor si cercetarilor pentru a contribui la evolutia cunostintelor
de planificare si a competentei proiectantilor.

Proiectantul ca designer si vizionar se angajeaza sa îndeplineasca urmatoarele:

• Sa gândeasca în toate dimensiunile, stabilind un echilibru între strategiile locale si
regionale în cadrul curentelor globale („Gândeste global, actioneaza local!").
 • Sa extinda posibilitatile de alegere si oportunitatile pentru toata lumea, asumându-si o
responsabilitate speciala pentru nevoile grupurilor si persoanelor dezavantajate.
• Sa faca eforturi pentru protejarea integritatii mediului natural, excelenta proiectarii
urbane si sa încerce sa conserve mostenirea mediului construit pentru generatiile viitoare.
• Sa elaboreze solutii potentiale alternative pentru probleme si provocari specifice,
masurând capacitatea de rezistenta si impactul acestora, sporind identitatea locala si contribuind la
programele lor de implementare si la studiile de fezabilitate.
• Sa dezvolte si sa elaboreze viziunile de dezvoltare spatiala demonstrând oportunitatile
pentru dezvoltarea viitoare a oraselor sau regiunilor.
• Sa identifice pozitionarea optima a unui plan sau schema spatiala în cadrul retelelor
(inter)nationale relevante de orase si regiuni.
• Sa convinga toate partile implicate sa împartaseasca o viziune comuna si pe termen lung
pentru orasul sau regiunea lor, dincolo de interesele si obiectivele lor individuale.

Proiectantul ca si consilier politic si mediator se angajeaza sa îndeplineasca urmatoarele:

• Sa respecte principiile de solidaritate, subsidiaritate si echitate în adoptarea deciziilor, în
planificarea solutiilor si în implementarea acestora.
• Sa sprijine autoritatile civice, familiarizându-le cu propunerile, obiectivele, scopurile,
impacturile, problemele si oferindu-le planuri si solutii având ca scop sporirea bunastarii publice.
• Sa sugereze si sa elaboreze instrumente operationale legislative pentru a asigura eficienta si
dreptatea sociala în politicile spatiale.
• Sa faciliteze participarea publica reala si implicarea autoritatilor locale, factorilor de
decizie, factorilor economici si cetatenilor simpli pentru a coordona dezvoltarea si pentru a
asigura continuitatea si coeziunea spatiala.
• Sa colaboreze cu si sa coordoneze toate partile implicate pentru a descoperi un consens si
pentru a rezolva conflictele prin decizii clare pregatite pentru autoritatile în drept.
• Sa depuna eforturi pentru a asigura un nivel înalt de comunicare în vederea înlesnirii
împartasirii cunostintelor între viitorii utilizatori.

Proiectantul ca manager urban se angajeaza sa îndeplineasca urmatoarele:

• Sa adopte abordari de management strategice fata de procesele de dezvoltare în loc sa
alcatuiasca doar planuri care sa serveasca cerintelor administrative birocratice.
• Sa ajunga la o anumita eficienta si eficacitate a propunerilor adoptate, luând în
consideratie fezabilitatea economica si aspectele sociale si de mediu ale durabilitatii.
• Sa ia în considerare principiile de planificare si scopurile si obiectivele Perspectivei de
dezvoltare spatiala europeana si altor documente politice ale Uniunii Europene - pentru a
adapta propunerile locale si regionale la strategiile si politicile europene.
• Sa coordoneze diferite niveluri teritoriale si diferite sectoare pentru a asigura
colaborarea, implicarea si sprijinul tuturor corpurilor administrative si autoritatilor teritoriale.
• Sa stimuleze parteneriatele între sectoarele publice si private pentru a spori investitiile,
pentru a crea noi locuri de munca si pentru a obtine coeziunea sociala necesara.
• Sa profite în mod pozitiv de fondurile europene prin stimularea participarii autoritatilor
locale si regionale din cadrul program ului spatial si al proiectelor co-finantate de UE.
• Sa monitorizeze planurile pentru a putea sa le modifice în functie de situatiile neprevazute,
sa propuna solutii si sa asigure un feed-back continuu între politica de planificare si implementarea
ei.
 CHESTIONAR DE EVALUARE
1. Ce este "mediul uman"?
2. Care sunt cauzele artificializării exagerate a mediului?
Stabiliţi relaţia dintre amenajarea teritoriului şi urbanism.
3. Ce este urbanismul?
4. Care sunt caracteristicile satului?
5. Prin ce se caracterizează oraşele?
6. Descrieţi oraşul antic.
7. Care sunt trăsăturile caracteristice ale aşezărilor medievale?
8. Descrieţi oraşul erei industriale.
9. Enunţaţi câteva dintre principiile cuprinse în "Carta de la Atena" referitoare la
sistematizarea oraşelor.
10. Stabiliţi relaţia între mediul uman şi urbanizare.
11. Care sunt trăsăturile caracteristice ale mediului urban?
12. Care au fost consecinţele urbanizării spontane?
13. Evaluaţi problemele ridicate de traficul urban.
14. Care sunt soluţiile propuse pentru rezolvarea problemelor generate de traficul urban?
15. Care sunt principalele tendinţe contemporane în domeniul urbanizării?
16. Prezentaţi categoriile de structuri supraurbane concepute şi realizate la sfârşitul
secolului XX?
17. Pe ce criterii se grupează aşezările urbane în cadrul unui sistem?
18. Caracterizaţi evoluţia populaţiei urbane.
19. Care este structura urbană a populaţiei în România?
20. Care sunt modificările intervenite în structura oraşului din punct de
vedere funcţional?
21. Ce înţelegeţi prin "structura populaţiei"?
22. Definiţi şi caracterizaţi mişcarea populaţiei.

23. Cum se grupează oraşele în funcţie de numărul de locuitori?

24. Cum se grupează oraşele în funcţie de rolul lor în teritoriu?
25. Cum caracterizaţi locuirea urbană?
26. Care sunt elementele ce trebuie avute în vedere pentru realizarea
ansamblurilor rezidenţiale?
27. De când putem vorbi despre existenţa reglementărilor juridice în domeniul
urbanismului?
28. Care sunt reglementările actuale în materia amenajării teritoriului şi urbanismului?
29. Ce presupune activitatea de amenajare a teritoriului?
 30. Care sunt autorităţile cu competenţe în domeniul amenajării teritoriului şi
urbanismului?
31. Care sunt documentaţiile de amenajare a teritoriului?
32. Care sunt documentaţiile de urbanism?
33. Definiţi PUG.
34. Definiţi PUZ.
35. Definiţi PUD.

TEST PREGĂTITOR

1. Strategia de dezvoltare durabilă a municipiilor din România se derulează în cadrul programului:

a. Agenda Naţională 12,
b. Programul naţional de dezvoltare durabilă,
c. Agenda locală 21.

2. LEGEA nr.50 din 29 iulie 1991 se referă la:

a. regulamentul general de urbanism,
b. Legea privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii,
c. Planul naţional de dezvoltare durabilă

3. Executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza:

a. unei autorizaţii de construire sau desfiinţare,
b. certificatului de urbanism
c. proiectului de execuţie.

4. Se pot executa fără autorizaţie de construire următoarele lucrări:

a. zugrăveli şi vopsitorii interioare,
b. zugrăveli şi vopsitorii exterioare dacă nu modifică elementele de faţadă,
c. modificarea partiurilor construcţiilor.

5. Structura documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism cuprinde:

a. planurile de amenajare a teritoriului,
b. planurile urbanistice,
c. regulamentele locale de urbanism.

6. Construcţiile executate fără autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al
statului vor putea fi desfiinţate pe cale administrativă de către:
a. consiliul local al localităţii,
b. autoritatea administraţiei publice locale competente,
c. primarul localităţii.

7. Proiectul pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţie se întocmeşte pentru:

a. autorizarea lucrărilor de construire-P.A.C.
b. autorizarea lucrărilor de desfiinţare-P.A.D.,
c. autorizarea executării organizării lucrărilor- P.O.E.

8. Asigurarea transparenţei procesului de autorizare la nivelul certificatului de urbanism se realizează prin:

a. publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I,
b. asigurarea caracterului public al certificatului de urbanism,
c. comunicarea în scris.
9. Acordul unic este:
a. actul cu valoare de aviz conform emis de Comisia de Acorduri Unice din subordinea arhitectului şef,
b. actul de instituire a certificatului de urbanism,
c. avizul de începere a lucrărilor de construcţie.

10. Valabilitatea certificatului de urbanism este de :

a. 10 ani,
b. 6-24 de luni,
c. 1-2 luni.

11. Prelungirea termenului de valabilitate a certificatului de urbanism se face numai de către:

a. emitent, la cererea titularului,
b. Inspectoratul Teritorial în Construcţii,
c. Oficiul Judeţean de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.

12. Patrimoniul unui municipiu este alcătuit din:

a. toate ternurile aflate în propietatea statului,
b. toate construcţiile aflate în propietatea primăriei,
c. bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public de interes local, domeniului privat al acestuia, la care se
adaugă drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial.

13. Programul “amenajarea teritoriului şi transporturi” urmăreşte:

a. managementul echilibrat al teritoriului României,
b. dezvoltarea unui transport de călători şi mărfuri eficient,
c. o mai bună administrare a proiectelor de dezvoltare teritorială.

14. Conceptul de nou urbanism se referă preponderant la:

a. cele opt ore de muncă,
b. cele opt ore de relaxare,
c. cele opt ore de somn.

15. Din cadrul proiectelor de oraşe ideale concepute de utopiştii şi reformatorii secolului al XIX-lea şi al XX-lea fac
parte:
a. oraşul regional al lui Patrick Geddes,
b. oraşul modern al lui Le Corbusier,
c. oraşul grădină al lui Ebenezer Howard

16. Termenul de urbanism a apărut:

a. după anul 1950,
b. la sfârşitul secolulul al XIX-lea,
c. în perioada renascentistă.

17. Planul general de urbanism cuprinde:

a. zonarea funcţională a localităţii,
b. intravilanul localităţii existent şi propus,
c. caroiajul sistemului rectangular de coordonate.

18. Regulamentul Local de Urbanism reprezintă:

a. o particularizare a Regulamentului General de Urbanism, la nivel local,
b. o descriere a planului de urbanism general,
c. un support al Planului de Dezvoltare Zonală.

19. Coordonarea activităţii de urbanism la nivel local se face de către:

a. un institut de proiectări de profil,
b. Inspectoratul de Stat în Construcţii,
c. o direcţie de specialitate din cadrul primăriei.

20. GIS reprezintă:

 a. Sistemul Integrat Geologic,
b. Informatizarea Sistemului Geodezic,
c. Sistemul Informaţional Geografic.
BIBLIOGRAFIE
1. Alpopi C., Urbanism şi amenajarea teritoriului, (note de curs), Ed.ASE,2003.
2. C. Ghiga, Urbanism şi structuri edilitare, Ed. ALPHA, Buzău, 2001.
3. Ghid privind metodologia de elaborare şi conţinutul-cadru al Planului Urbanistic
General, MLPAT, Reglementare tehnică - IndicativGPO38/99 - Martie 1999.
4. C. Ghiga, Elemente de amenajare a teritoriului şi urbanism, ASE, 1997.
5. UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA ,FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE, ADMINISTRATIVE
ŞI ALE COMUNICĂRII SPECIALIZAREA: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
URBANISM ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI - Suport de curs pentru învăţământ la distanţă -
Lect. univ. dr. ELENA-MARIA MINEA Cornelia BĂRBULESCU, INTEGRARE TEHNOLOGICĂ ÎN
ARHITECTURA CONTEMPORANĂ, Edit. "Presa Universitară Clujană", Cluj-Napoca, 2002
6.G. M. CANTACUZINO, DESPRE O ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI, Edit. "Paideia", Bucureşti,
2001 Francoise CHOAY, URBANISMUL - UTOPII ŞI REALITĂŢI, Edit. "Paideia & SIMETRIA",
Bucureşti, 2002
7. Hubert CHARLES, LES PRINCIPES DE L URBANISME, Edit. "Dalloz", Paris, 1993
8. Mircea DUŢU, DREPTUL URBANISMULUI, Edit. "Economica", Bucureşti, 1998
9. Teodor O. GHEORGHIU, LOCUIRE ŞI neAŞEZARE, Edit. "Paideia", Bucureşti, 2002
10. Marin NICOLAU - GOLFIN, ISTORIA ARTEI, Vol.I, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972
11. Adrian IANCU, ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM, Edit. "U.T. Pres", Cluj-Napoca,
2002
12. Augustin IOAN, O (nouă) "ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI", Edit. "Paideia", Bucureşti, 2002
13. Henri JACQUOT, Francois PRIET, DROIT DE L URBANISME, Edit. "Dalloz", Paris, 2001
14. Doina NICULESCU, ELEMENTE DE URBANISM, Edit. Universităţii Politehnice din Timişoara,
2000
15. Cristin Nicolae POPA, ROLUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ÎN PROCESUL DE URBANIZARE,
teză de doctorat, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca, 2002
16.Virgil Ioanid - Mediu şi urbanism - Ed.Stiintifica, 1992;
17.L. Mumford - La cite a travers l'histoire, Ed. Du Seuil, Paris, 1964;
18.Choay, Francoise - Alegoria patrimoniului - Editura Simetria, 1998
19.Gibberd, Frederic - Composition urbaine, Dunod, Paris, 1972
20.Vitruviu - Despre Arhitectura, trad. G.M.Cantacuzino, Ed.Academiei, Bucureşti, 1964
21.Cullen, Gordon - Townscape, The Architectural Press, London, 1961
22.The concise townscape, The Architectural Press, London, 1971
23. Gabriel Pascariu, Curs de Planificare şi Dezvoltare Spaţială, Universitatea Bucureşti Facultatea de Sociologie şi Asistenţă
Socială, 2004