Sunteți pe pagina 1din 146

VIOLETA PUŞCAŞU

DEZVOLTARE ŞI PLANIFICARE URBANĂ

Note de curs destinate studenţilor de la specializarea


Administraţie Publică an I

GALAŢI
2007

1
Argumentaţie

Cursul Dezvoltare şi Planificare Urbană aparţine “familiei” de abordări


centrate pe cele două cuvinte cheie – dezvoltare şi planificare – care marchează de
mai bine de două decenii literatura ştiinţifică şi discursul administrativ, radiind
deopotrivă către sfera cercetării ca şi către realitatea socială concretă.
După un parcurs derulat sub titulatura Urbanism şi amenajarea teritoriului, cursul de
faţă prezintă nu doar o nouă denumire, ci un conţinut major restructurat şi îmbogăţit
în concepţie şi formulare, re-aducând totodată o parte din temele prezentate în
lucrările Urbanism şi amenajarea teritoriului (Ed. Arionda, 1998), Sisteme
teritoriale şi planificare (Ed. Did. şi Pedagogică, 2005) cu care titlul noului curs
obligă la interferenţă majoră.
Dezvoltarea, planificarea/planningul şi localitatea (urbană), concepte
atractive în mod generos pentru un număr mult prea mare de opinenţi, devin real
angajate şi productive sub aspectul consistenţei şi al utilităţii operaţionale practice
prin intermediul unui grup mic de competenţe, printe care cele geografice,
economice, sociologice şi urbanistice sunt cele mai frecvente. Nu afirmăm aici că
specialişti din alte domenii nu ar produce analize de valoare asupra subiectului,
furnizând “materia primă” pentru strategii de dezvoltare politico-administrative
locale, infra- sau supr- regionale, ci doar că dezvoltarea – planificarea cer un
instrumentar de lucru care nu e specific tuturor formaţiilor. Nu acelaşi lucru se
întâmplă cu “produsul” de analiză şi concepţie privind dezvoltarea şi planificarea
care este în mod evident destinat utilizării sociale, printre consumatorii (a)vizaţi
numărându-se administraţia.

2
I. DEZVOLTAREA SAU PLANIFICAREA? = DILEMA PRIMATULUI “OUL
SAU GĂINA”

Ar putea să pară nefiresc ca o lucrare academică să înceapă cu o retorică


simplistă care să genereze zâmbete îngăduitoare sau critici încruntate printre confraţii
autoarei. Indiferent de reacţie, mulţi se vor fi grăbit deja să răspundă că planificarea
este un proces intrisec naturii umane şi a precedat şi determinat dezvoltarea din cele
mai vechi timpuri. Omul, ca fiinţă raţională, are însuşirea de a premedita acţiunile şi
faptele pe care urmează să le realizeze, cu atât mai mult dacă acestea sunt îndreptate
spre a-şi organiza spaţiul în care trăieşte. Cel mai bun exemplu este planificarea
urbană care poate fi considerată “nucleul dur al planificării”1, prima şi cea mai veche
formă de planificare. Preistoria şi antichitatea sunt depozitarele primelor exerciţii de
planificare urbană genială, prin formele de locuire urbană pe care le-a generat şi care
au trecut proba timpului, dar de acest subiect ne vom ocupa într-un subcapitol
distinct.
Credem că există şi voci care au răspuns la întrebarea de mai sus prin
afirmarea întâietăţii dezvoltării în faţa planificării. Doar atingerea unui anumit stadiu
de dezvoltare, evoluţie şi organizare societală (sau chiar individuală) generează
capacitatea de a planifica, de a încărca previzional un spaţiu pentru a-l valoriza şi
valorifica. Dezvoltarea este, într-o primă fază, de natură organică şi apoi se planifică
devenind un proces controlat, ajungând să inchidă cercul interdependenţei care ne-a
adus în faţa întrebării ce a fost întâi – dezvoltarea sau planificarea.
Fiecare dintre cele două abordări are partizani şi oponenţi, argumentaţiile
fiind îndreptate către mecanismele intime ale celor două procese şi asupra unui
segment temporal definit. Prin urmare, fiecare dintre cele două răspunsuri este corect
într-o anumită măsură şi nu îl exclude pe celălalt. Când cele două concepte sunt
asociate aspectelor urbane în mod explicit, atunci parcursul acţiunilor este
planificare pentru dezvoltare.

1.1 Dezvoltarea – stare sau proces?

Omul, model de complexitate sistemică, parcurge după naştere acumulări


succesive, vizibile şi măsurabile, denumite faze de creştere. Creşterea este
condiţionarea de stare premergătoare, nu generatoare de dezvoltare în mod
obligatoriu. Cazuistica medicală e plină de exemple de creştere lipsite de dezvoltare.
Fenomenul este similar în orice sistem economic, administrativ, politic, etc. Simpla
acumulare cantitativă este insuficientă pentru a crea dezvoltare. O cantitate oricât de
mare de bani, o masă de înalţi funcţionari publici sau de diplomaţi şi politicieni
geniali adunaţi la un moment dat într-un loc oarecare nu este sinonimă şi nu
generează automat dezvoltarea teritoriului respectiv. Este nevoie de conexiuni, salturi
calitative, feed-back-uri funcţionale pentru ca un organism societal, indiferent de
categorie, să poată fi considerat dezvoltat.

1
Puşcaşu, V. (2005), Sisteme teritoriale şi planificare, Ed. Did. Şi Pedagogică, Bucureşti

3
Asociind dezvoltarea unei comunităţi umane şi teritoriului produs de
acesta2 măsura mărimii ei este exprimată, în valori relative sau absolute, prin
indicatori specifici sau agregaţi, prin comparaţii şi tendinţe. În acest caz avem un fel
de stop-cadru asupra dezvoltării care devine mărime de stare. Indicele de dezvoltare
umană (IDU) este un exemplu grăitor al acestui mecanism de evaluare al dezvoltării,
necesar şi adaptat puterii de cuprindere umană obişnuită cu coduri convenţionale
pentru exprimarea stărilor. Din acest motiv dezvoltarea este o stare care ajunge să fie
receptată uman prin canalele clasice econometrice şi statistice.
În fiecare an începînd cu 1990, Raportul Dezvoltãrii Umane3 publicã
indicele dezvoltãrii umane (IDU) care examineazã PIB-ul dar şi bunãstarea
oamenilor. IDU include trei dimensiuni ai dezvoltãrii umane: o viaţã lungã (mãsuratã
prin speranţa de viaţã), educaţie (mãsurată prin ştiinţa de carte la adulţi şi înrolarea în
învãţãmîntul primar, secundar şi terţiar) şi un trai decent (mãsurat prin paritatea
puterii de cumpãrare şi venit)4.
2
Adoptăm conceptul de teritorializare propriu abordării franceze: acestă noţiune trimite la
relaţia pe care oamenii, prin intermedul grupurilor sociale pe care le formează (societaţi
complexe), le întreţin cu un spaţiu dat, cel în care trăiesc şi se deplasează, şi care formează
cadrul lor de viaţă. Aceste relaţii corespund deopotrivă relaţiilor de producţie, cât şi
raporturilor sociale. Înscris în timp, procesul de teritorializare apare şi ca o construcţie
istorică, care îi permite grupului social să revendice o identitate. Noţiunea de teritoriu trimite
de asemenea şi la o domensiune politică, prin intermediul puterii asupra unui fragment de
spaţiu guvernat şi administrat.
3
În fiecare an, începând cu 1990, PNUD a elaborat Raportul Dezvoltării Umane cu ajutorul
unei echipe de experţi pentru a explora problemele majore de interes global. O reţea mondială
de lideri în consultanţă în domeniile academic, al guvernării şi al societăţii civile contribuie
cu date, idei şi cele mai bune practici pentru susţinerea analizelor şi propunerilor publicate în
Raport. Conceptul de Dezvoltare Umană întruneşte veniturile pe cap de locuitor, dezvoltarea
resurselor umane, şi necesităţile de bază ca măsură a progresului uman şi mai analizează de
asemenea factorii libertăţii umane, ai demnităţii şi a cooperării umane care semnifică rolul
oamenilor pentru dezvoltare. Raportul Dezvoltării Umane 2005 remarcă faptul că dezvoltarea
este în final “un proces de extindere a şanselor pentru oameni,” nu doar sporirea veniturilor
naţionale.
Raportul Dezvoltării Umane 2005 este publicat în engleză de către Oxford
University Press.
3

∑I
j =1
j gj
4
IDU se calculează după formula IDU = 3

∑g
j =1
j

unde
Ij = indicii pentru elementele componente
gj = gradul de importanţă acordat
Aplicarea acestui procedeu este posibilă întrucât cei trei indicatori se exprimă în aceeaşi
unitate de măsură, adică sunt indici. În cazul în care elementele de calcul se exprimă prin
caracteristici ce nu sunt comparabile între ele (PIB pe locuitor în dolari SUA, speranţa de
viaţă la naştere, în ani, nivelul educaţiei în procente) se poate utiliza o matrice transformată.

4
Succesiunea de stări transformă dezvoltarea în proces, în acţiune continuă
cu sensuri asimptotice. Dezvoltarea este calitate în mişcare, spre deosebire de
creştere, care este cantitate în mişcare. Reglajul fin şi articularea celor două se face
prin mecanisme multiple datorate pieţei, statului şi culturii.

1.2 Ipostazele dezvoltării

Dezvoltarea se demultiplică în faţete distincte fără ca acestea să fie şi


“pure” în conţinutul lor, interferenţa asigurând practic unitatea fenomenului.
Componentele sectoriale cantitative şi calitative ale dezvoltării circulă în limbajul
comun sau specializat sub formă de concepte şi noţiuni cu sfere întrepătrunse. O
simplă enumerare aleatorie va revela dezvoltarea ca şi proces multdirecţional:
dezvoltare economică, dezvoltarea instituţională, dezvoltare regională /locală/
teritorială, urbană/rurală, dezvoltare durabilă/sustenabilă (?!), dezvoltare echilibrată,
echitabilă, umană etc. Dacă dezvoltarea economică şi instituţională sunt categorii
sectoriale calitative de suprastructură centrate pe agent (piaţa, statul, instituţia),
dezvoltarea localizată spaţial (regiune, teritoriu) este comprehensivă şi asociată
colectivităţii locale, centrată pe actori. Raporturile pe care procesul de dezvoltare le
induce în spaţiu îi dau acestuia caracteristica de echitabilitate şi sustenabilitate. Prin
urmare, hăţişul de “dezvoltări” care coexistă la un moment dat într-o combinaţie
locală este o realitate ce nu trebuie negată şi nici “defrişată” printr-o abordare
simplificatoare. Cu toate acestea, întrucât scopul lucrării de faţă are resorturi didatice
declarate, vom expune în continuare câte o “fişă personală” a celor mai frecvente
tipuri de dezvoltare.

Dezvoltarea economică

Dezvoltarea economică este rezultatul unei politici definite pe plan macro-


regional, care constă în adoptarea unor măsuri economice, dar şi structurale, care să
favorizeze eficacitatea pieţei, dar şi îmbunătăţirea generală a nivelului de viaţă.
Traducerea acestei politici la scară regională sau locală va fi mult mai productivă
dacă autorităţile locale iau iniţiative complementare. Această complementaritate între
politicile macro-economice, structurale şi teritoriale este importantă din mai multe
raţiuni :
- deplina reuşită a reformelor economice şi structurale depinde de stimularea
inovaţiei şi a antreprenoriatului local şi regional;
- politicile naţionale se sprijină pe dinamismul colectivităţilor locale unde,
întreprinderile, puterile publice şi societatea civilă pot să se asocieze dupăa
modalităţi noi de parteneriat şi să urmarească o strategie adaptată la situaţia lor;
- colectivitatile teritoriale dinamice pot sa întărească coeziunea socială
sprijinind, de exemplu, reinserţia şomerilor şi lansând noi forme de participare
democratică la dezvoltarea economică durabilă a spaţiului urmărit.

5
Dezvoltarea economică este văzută ca o proiecţie înmănunchiată a
dezvoltării sectoarelor (primar, secundar, terţiar, cuaternar) şi ramurilor economice
(industrie, agricultură, transporturi, turism, comerţ). Dar greutatea şi semnificaţia
sectoarelor este extrem de diferită în economia actuală şi dezvoltarea economică pare
să se coreleze din ce în ce mai mult cu sectoarele terţiar şi cuaternar, iar industria se
menţine în competiţie prin forme pivot de tipul tehnopolilor5.
Expunem mai jos întrun tabel sintetic, principalele modele de dezvoltare care au
marcat ştiinţa şi practica societăţii în ultimul secol.

Dezvoltarea instituţională

Dezvoltarea instituţională este, în mod esenţial, mijlocul prin care


instituţiile devin apte sa mobilizeze de o manieră eficace resursele umane şi
financiare disponibile. Acest concept a fost asimilat unor noţiuni foarte diferite -
întărirea instituţiilor, gestiunea sectorului public, administrarea dezvoltării etc.
Contează prea puţin cuvintele utilizate. Chestiunea esenţială este de a şti cum să
mobilizezi eficient resursele unui teritoriu. Acest obiectiv este în miezul dezvoltării
şi a devenit o prioritate în raport cu criza mondială.
Interesul pentru dezvoltarea instituţională nu este nou. El a reprezentat o
parte importantă a strategiilor de dezvoltare, mai ales pentru agenţiile şi fundaţiile
specializate. Sunt cunoscute exemplele fundaţiilor Rockefeller şi Ford, care au pus în
mişcare în anii '50 -'60 programe de susţinere ale instituţiilor de administraţie şi
gestiune, iar Agenţia Americană de Dezvoltare Internaţională s-a interesat de
întărirea instituţională în anii '60- '70.
Dezvoltarea instituţională înseamnă în fapt capacitatea unei instituţii de a
folosi eficient resursele umane şi financiare disponibile. O asemenea mobilizare a
resurselor poate fi pusă în operă din interior, prin gestionarii instituţiei însăşi, sau
stimulată din exterior de către guvern sau agenţii de dezvoltare .
Conceptul de instituţie, în sens larg, include deopotrivă entităţi de la nivel
local sau naţional, unităţi de gestiune de proiect, întreprinderi para-publice, agenţii
executive la nivel central etc. O instituţie poate aparţine sectorului productiv, public
sau privat, dar poate releva şi funcţii publice administrative ale guvernului, în sensul
cel mai larg.
Dezvoltarea instituţională, ca şi analiza instituţională în general, priveşte
sistemele de gestiune, schimbările instituţionale, planificarea, politicile de resurse
umane, formarea, gestiunea financiară şi programarea, procesele bugetare,
contabilitatea, auditul, întreţinerea, etc.

Eficacitate si eficienta
Eficacitatea instituţională priveşte localizarea activităţilor şi tehnologiilor
unei instituţii. Evaluarea eficacităţii şi comparaţiile între ţări, sectoare şi tehnologii
ridică numeroase probleme de metodologie. In ce masură sunt posibile comparaţiile?
5
Tehnopolii sunt rezultatul strategiilor oraselor universitare pentru o dezvoltare economica
care sa valorifice potentialul de cercetare antrenand un nou tip de industrializare de inalta
tehnologie, a carei folosinta se afla la limita dintre secundar si tertiar.

6
Mai întâi este important de a se păstra distincţia între eficacitate si eficienţă.
Conceptul de eficacitate este mai larg şi înglobează capacitatea de a pune în practică
obiective operaţionale adecvate. In această perspectivă, criteriul de eficacitate se
referă la capacitatea unei organizaţii de a se conforma propriilor exigenţe. Dar
eficacitatea se poate măsura şi în raport cu exigenţele externe ale instituţiei. In
această direcţie nu există nici un consens cu privire la parametrii externi ce trebuie
luaţi în consideraţie.
Conceptul de eficienţă se referă numai la maniera în care sunt utilizate
resursele disponibile pentru a realiza obiectivele definite, fără a se preocupa dacă
obiectivele sau scopurile sunt adecvate. Din punct de vedere pur tehnic, o instituţie
eficientă este cea care afişează o rată ridicată a ieşirilor în raport cu intrările. In acest
sens o organizaţie puţin eficientă poate fi relativ eficace dacă ea îşi realizează
obiectivele, chiar cu un cost ridicat. Invers, dar cu inconveniente mai sensibile, o
instituţie poate fi considerată ca eficientă doar din punctul de vedere al rentabilităţii,
dar cu obiective inadecvate.
O altă distincţie care operează vizează diferenţa între eficienţa operatională şi
cea "alocativă". Eficienţa alocativă priveşte “alocarea resurselor, prin intermediul
preţului, a pieţei şi a intervenţiilor administraţiei”, în timp ce eficienţa operaţională
vizează “maximizarea utilizării capitalului şi a muncii, prin intermediul unei
sănătoase gestiuni a întreprinderilor, programelor şi proiectelor în sectorul privat, ca
şi în sectorul public”.

Dezvoltarea regională

În mod evident, accepţiunea curentă a sintagmei este de provenienţă


administrativ-politică şi semnifică dezideratul atingerii unui stadiu de transformari
structurale şi calitative prin instrumente şi acţiuni complexe. În acest context
regiunea este un cadru de proiect. Generic, regiunea este deopotrivă o realitate
faptică (Paul Vidal de la Blache), dar şi o construcţie mentală (J.N.Entrikin).
Încercând să verificăm corectitudinea câtorva dintre cele mai diverse definiţii 6
6
1. O suprafata in care fiecare combinare a factorilor de mediu şi demografici a creat o
omogenitate a structurii economice şi sociale (T.J. Woofter)
2. O arie delimitată pe baza omogenităţii generale a trăsăturilor teritoriului şi a ocupaţiilor
(R.S. Platt)
3. O suprafaţă în interiorul căreia s-a dezvoltat un model uman de adaptare la mediu
(American Society of Planning Officials)
4. Un domeniu în care entităţi diferite, puse în mod artificial împreună, s-au adaptat ulterior în
vederea unei existenţe comune (P.V. de la Blache)
5. O suprafaţă în interiorul căreia un set specific de condiţii fizice va determina un tip specific
de viaţă economică (R.E. Dickinson)
6. O suprafaţă ale cărei condiţii fizice sunt omogene (W.L.G.Joerg)
7. O arie caracterizată în întregime prin trăsături ale teritoriului similare şi care contrasteazaă
cu cele ale ariilor învecinate (N.M. Fenneman)
9.O arie geografică unificată cultural, în primul rând economic si ulterior printr-un consesn de
gândire, educaţie, activităţi recreaţionale, care o disting de alte asemenea suprafeţe (K.Joung)

7
constatăm că diversitatea lor, a definiţiilor, sugerează parcă diverisitatea regiunilor.
Regiunea, ca cea mai extinsă arie în care este posibilă generalizarea, devine totodată
cadru de afirmare a unei politici şi strategii de dezvoltare, fiind o construcţie şi o
realitate politică.

Dezvoltarea locală

Dezvoltarea locală ar putea fi descrisă ca un demers de dezvoltare


teritorială incluzând aspecte economice, sociale, culturale, politice, prin favorizarea
dezvoltării endogene, mobilizând ansamblul mijloacelor umane şi financiare care
concură la aceasta şi asigurând convergenţa lor. Este vorba de un proces fondat pe
implicarea tuturor actorilor interesati (aleşi locali, grupuri socio-profesionale, grupuri
asociative, promotori de proiecte asupra unui teritoriu ) dar şi a populaţiei locale.
In această accepţiune, elementele care concură la aceasta, cum ar fi
dezvoltarea economică sau intervenţiile actorilor izolaţi, nu constituie ele însele
“dezvoltare locală”, chiar dacă au o contribuţie importantă la aceasta.

În Franţa, dezvoltarea locala s-a nascut in mediul rural, in zonele aflate in


dificultate, la inceputul anilor '70. Ea a fost creată "de jos in sus" de către actorii
locali care se opuneau in acest fel dezvoltării "descendente ", impuse din exterior.
Toţi aceşti actori, eterogeni prin poziţia lor economică şi socială, erau de fapt,
militanţi adesea grupaţi in forme asociative, care puneau la indoială eficacitatea
modelului dominant de reducere a decalajelor crescânde între beneficiarii
dezvoltării şi populţiile şi teritoriile marginalizate. Propria lor concepţie de
dezvoltare plasa omul in centrul economiei, cauta să crească solidaritatea şi
exerciţiul de implicare a cetăţeanului prin practica democratiei locale. Dezvoltarea
locală se găseşte de atunci in disociere cu noţiunea dominantă de dezvoltare !
Dezvoltarea locală se dorea globală, sprijinindu-se in acelaşi timp pe
dezvoltarea economică, socială, culturală, şi luând in considerare in mod egal,
mediul inconjurator. Ori, dezvoltarea dominantă se face esenţialmente pe sectoare şi
domenii. Metoda dezvoltarii locale era endogenă, sprijinindu-se pe initiativa
actorilor locali şi nebazându-se pe aportul de capital şi experţi din afară.
Reactiile negative la adresa acestui demers nu au intarziat, acuzand
miscarea de autarhie, de dorinta de a crea "nise" arhaice, aflate in afara diviziunii
internationale a muncii etc.
Dupa o perioada de critici si scepticism au aparut totusi elemente pozitive.
Diferentele intre mediul rural si mediul urban au vizat directia dezvoltarii
locale - mai mult o dezvoltare sociala decat o dezvoltare locala propriu-zisa in
mediul urban.
In prezent cele doua concepte coexista, chiar daca primul a devenit
minoritar. Două definitii ale dezvoltării locale par sa trimită la conceptiile
exprimate. Cea a lui B. Pecqueur reprezinta o incercare de definire a conceptului
insuşi: ”dezvoltarea locala reflecta capacitatea grupurilor localizate de a se adapta
la constrangerile internationalizarii concurentei plecand de la potentialurile de

8
organizare care le sunt proprii. Este vorba de traiectorii care pun in joc un proces
de transformare sociala, in care intervin si se conjuga factori economici, culturali,
politici, ecologici”. Cealaltă definiţie, mai instituţională, care descrie mai mult
mijloacele la care face apel dezvoltarea locală, este cea a grupului interministerial
al celui de-al IX -lea plan , conform careia dezvoltarea locala reprezinta “crearea
unui veritabil parteneriat in care se asociază aspectele economice, sociale si
culturale ale dezvolterii. Initiat, in general, de catre alesii locali, un proces de
dezvoltare locală se elaboreaza plecând de la concertarea largă a unui numar mare
de cetăţeni şi de parteneri interesaţi şi îşi găseşte traducerea intr-o stăpânire
comună a situaţiei”.

Dezvoltarea durabilă

Lansat în 1987 prin Raportul Brundtland publicat de către Comisia


Mondială a Mediului şi Dezvoltării a ONU şi instituţionalizat de către
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (Conferinţa de la Rio
1992) conceptul "dezvoltare durabilă" devine obiectiv al noilor strategii de
dezvoltare şi de analiză la summiturile mondiale şi conferinţe internaţionale.
Din punct de vedere teoretic, acest concept constituie tot mai mult o temă preferată în
diferite lucrări de specialitate. Sunt formulate definiţii ale conceptului, se schiţeaza
dimensiuni, mecanisme şi direcţii de acţiune, toate având ca scop asigurarea unei
înţelegeri cât mai bune a acestui concept.
Oricât de diversificată ar fi tratarea acestei teme, totuşi se pot desprinde
anumite aspecte comune:
• Conţinutul dezvoltării durabile constă în asigurarea dezvoltării
economice şi sociale protejând resursele de bază şi mediul
înconjurător in beneficiul generaţiilor viitoare;
• Utilizarea metodelor analitice pentru evalaurea unor aspecte ale
dezvoltării durabile are la bază indicatori cuprinşi în sistemul
integrat al dezvoltării umane;
• Inexistenţa metodelor sintetice de evaluare a dezvoltării durabile
(un indicator sintetic de tip Indicele Dezvoltării Umane).

Dezvoltare urbană
Analiza factorilor de dezvoltare urbană (tabel) oferă o imagine asupra
stadiului atins de un teritoriu în dinamică. Valorile folosite, transpuse într-un sistem
codificat unitar şi raportate la un set de repere minim/maxim, situează o localitate
într-o poziţie ierarhică, utilă deciziei administrativ plitice.

Slab Mediu Satisfacator Bun


Factori spatiali - urbanistici

9
terenuri disponibile-private
terenuri disponibile-de stat
Calitatea fondului construit
Infrastructura rutiera, feroviara, aeriana
Infrastructura -retele edilitare-apa canalizare,
gaz, electrica, telefonie, cablu
Spatii publice
Legaturi in teritoriu
Factori de mediu de viata
Spatii verzi
Spatii pentru agrement
Monumente istorice
Cultura
Invatamant universitar
Capacitate de cazare
Factori economici
Bugetul local- total si pe cap de locuitor
Nivelul investitiilor externe
Polarizare locala/regionala
Forta de munca
Factori administrativi
Programe ale administratiei locale
Atragerea de finantari externe
Management public
Strategie de dezvoltare locala
Factori sociali
Coeziune sociala, spirit comunitar
Domenii de activitate

2. PLANIFICAREA

10
În limba română, conform DEX7, planificarea reprezintă acţiunea de a
planifica; programare, organizare, coordonare şi conducere pe bază de plan (lat.
planum). Simplu, neutru, dar desigur insuficient pentru a surprinde imensitatea
ramificaţiilor pe care le generează sau cu care se asociază planificarea,
corespondentul românesc al planningului. Planningul sau planificarea poate fi
familială, teritorială, politică, economică, urban(istică) şi arhitecturală, utopică,
spaţială, durabilă, administrativă, eco-planning etc. Iată câteva dintre cele mai uzitate
asocieri pe care cuprinzătorul concept planning/planificare le poate accepta.
Compromisă de derapajele aplcării ideologiei socialist-marxiste în ţările
fostului bloc comunist, planificarea reintră timid în vocabularul românesc, de aceea,
reintroducerea ei sub forma planning pare de înţeles. Preluarea termenului englezesc
de planning cu tot cu ortografia originală nu mai miră pe nimeni, nefăcând decât să
se alăture listei de neologisme care s-au naturalizat în limba română în variate
domenii, de la cel financiar-bancar, marketing, informatică şi mass-media, până la
cel politic, adică exact a acelor domenii care sunt motoarele conexiunilor
globalizante şi mondializante, chiar dacă planificarea spaţială (spatial planning) nu
este importabilă decât ca scop, nu şi ca instrumente. În rândurile care vor urma însă,
cei doi termeni vor fi folosiţi alternant, după cum vor cere nuanţele contextuale,
pentru că, deşi sinonime, cele două noţiuni păstreză fiecare note particularizante ce
vor fi subliniate pe parcursul lucrării.
În fostele ţări comuniste cuvîntul planificare a fost utilizat pentru a semnifica
îndeplinirea scopurilor politice pentru dezvoltare în diferite sectoare ale societăţii, în
timp ce în majoritatea ţărilor din vestul Europei, planning a însemnat o activitate prin
care statul într-o manieră intensivă şi centralizată furniza locuinţe, infrastructură,
locuri de muncă, servicii culturale şi sociale cetăţenilor8 .

Una din cele mai competente voci în materie de educaţie în planning este,
fără îndoială, cea a Association of European Schools of Planning (AESOP)9 care
apreciază că la întrebarea ,,ce este planningul?,, este mai uşor să polemizezi asupra
definiţiei decât să răspunzi tranşant şi, „cu o uşoară exagerare, se poate spune că sunt
tot atâtea definiţii câţi planificatori există!” (AESOP Status, 1998).
AESOP recunoaşte totuşi trei aspecte care trebuie să aibă prioritate în
planningul actual şi implicit în educaţia în planning: cunoaştere, metode analitice şi
interactive şi etică. Este de asemenea un instrument pentru păstrarea mediul
înconjurător şi a moştenirii culturale, sarcina sa centrală fiind aceea de a orienta în
aşa fel activităţile care se defăşoară în societate încât scopurile economice,
environmentale, sociale şi de orice altă natură să vină în întâmpinarea nevoilor
societăţii, iar acest lucru seamănă de fapt cu o altă definiţie, mult mai cunoscută şi
mai etalată în ultima vreme despre dezvoltarea durabilă. Aşadar, planningul este
instrumentul pentru dezvoltare durabilă.
7
Breban V., DEX, 1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 142
8
AESOP status, 1998
9
AESOP a luat fiinţă în 1987 la Dortmund în Germania, ca organizaţie a şcolilor şi
departamentelor universitare în care se predă sau se derulează cercetarea în domeniul
planificării urbane şi regionale, în vederea îmbunătăţirii educaţiei în planning şi diseminării
rezultatelor practice în predarea şi cercetarea din domeniul planningului.

11
Un alt aspect de evidenţiat în conturarea unei anume individualităţi a
planningului este cel legat de interdisciplinaritatea pe care o impune. În planning se
întâlnesc geografi, arhitecţi, ingineri, evaluatori, specialişti din domeniul ştiinţelor
sociale, drept etc, de aceea unul dintre scopurile cheie ale planningului actual este cel
de a facilita dialogul între planificatori (cu diferite bakground-uri şi perspective).

Referindu-ne strict la separarea planningului funciar (teritorial) de cel


social şi economic, fapt produs abia pe la mijlocul secolului trecut, vom spune că
momentul corespunde cu implicarea competenţelor geografilor în domeniu şi
orientarea explicită a unor departamente de geografie către planning, în paralel cu
arhitecţii şi urbaniştii.

Planificarea este un câmp de forţe, o interfaţă între vizibil şi invizibil,


purtând în sine atât concretul proiectat sub forma utilizării terenurilor
cât şi aspectul ideologic, raţional, relaţional, politic, filosofic, informal,
ceea ce a fost denumit generic „cultural”, această dimensiune a
planificării acoperind un spaţiu ideologic care se proiectează la nivelul
unităţilor teritoriale.

Aspectele vieţii umane induc numeroase „sectoare” de planificare, între


care se evidenţiază câteva categorii majore, complexe şi le-am numi chiar primare, în

Pentru AESOP, planning semnifică un instrument de promovare şi


gestionare a schimbării care are o dimensiune spaţială. Mai exact,
scopul central este să conducă de aşa manieră ansamblul
activităţilor încât să genereze beneficii societăţii, iar scopurile
sectoriale să se reunească.

funcţie de care se ordonează celelalte, derivate. Între tipurile majore de planificare se


includ planificarea urbană, economică, ecologică (environmentală) şi socială, fără
ca această clasificare se reducă posibilitatea combinării lor.
Ancorarea planificării într-un concret fizico-geografic ne plasează în primul
nivel de planificare, cel teritorial, care găzduieşte aşadar diversele categorii de
planificare prin proiecţiile lor, toate care au funcţionat într-un anumit teritoriu,
creându-l! Dar teritorializarea spaţiului geografic prin planning nu este nici totală,

Planificarea fizică, teritorială este planificarea pe orizontală, pe când cea


spaţială lucrează în toate dimensiunile.

nici completă, şi cu atât mai puţin definitivă. Mai exact, nu toate categoriile şi
subcategoriile de planning se întâlnesc în aceeaşi cantitate şi calitate în orice punct
de pe glob. Acolo unde ideologia planificării a condus la o politică pentru o

12
planificare comprehensivă, planificarea devine spaţială, deschisă şi articulată în
subansamblele sale.
Planificarea spaţială este un concept european, dar metoda se naşte din
necesitatea gestionării şi cuprinderii spaţiilor întinse şi mai ales complexe, pe care
America secolului al XIX-lea o va pune sub semnul regionalităţii, numind acest tip
de planificare regional planning – planificare regională; ea rezultă din combinarea
planificării teritoriale economice şi urbane într-un cadru jurisdicţional clar, dar
elastic. Norma juridică este astfel introdusă ca parte indisolubil legată de planificare,
prestabilind cadrul.
În planningul actual există un filon ce coboară până în cele mai vechi timpuri
–planificarea urbană - şi ale cărui ramificaţii se întrepătrund cu celelalte categorii de
planificare la sfârşitul secolului al XIX-lea, constituind planningul modern.
Planul cultural al planningului reuneşte surse filosofice, social-politice şi
economice.

13
TIPURI DE PLANIFICARE *)

II.tipuri III. modelarea


I.tipuri de IV. tipuri de
impact funcţional formală/oficial
planificare
uman e ă

Aşezare Extracţie şi Planificare


urbană minerit urbană
Peisaj
nonagrar Încă
tehnogen netratat
Comerţ şi Planificare în
transport Hidraulic regiunile
industriale

Industrial Recreaţional

Aranjarea,
forma, mărimea
Peisaj parcelelor
cultural agrar Arabil Arabil-pastoral
tehnic
Irigaţie
Peisaj
cultural Pastoral Arabil-silvic Drenaj Planificare în
seminatural regiunile rurale
agrar Terase şi agricole
Forestier Pastoral-silvic

Peisaj altele
natural Horticol Arabil-pastoral
forestier Planificare în
Forma satelor regiunile cu
(planul orizontal) dominantă
Aşezare
turistică
rurală

După Study Programme on European Spatial Planning, Criteria for the Spatial Differentiation of the EU Territtory Final report, coord. Anzuini, A., Strubelt,
W., (2003) cu modificări.

14
Nivele de corespondenţă în dubletul planificare - amenajare

Numeroşi confraţi vehiculează cu convingere termeni şi sintagme ale


căror exactitate noţională şi de conţinut nu ar trebui să permită ambiguităţi.
Printre acestea şi în relaţie cu aria noastră de studiu se regăsesc: urbanism şi
amenajarea teritoriului, organizarea teritoriului, utilizarea terenurilor,
organizarea spaţiului, dezvoltarea regională etc.
Fiecare ţară sau regiune deţine un model cultural propriu care se
transpune în formele de intervenţie asupra spaţiului şi în caracteristicile

Amenajarea teritoriului –
utilizarea sintagmei se poate aplica în două situaţii distincte:

 în sens restrâns, cu semnificaţii concret tehnice, de echipare,


dotare, remediere sau ameliorare funcţională a unui teritoriu (ex.
amenajare funciară, turistică, silvic-forestieră, urbană, etc)
 în sens general, semnificând atingerea tuturor sectoarelor
majore ale vieţii societăţii (politic, economic, juridic, ecologic,
socio-cultural, tehnic).
În acest caz ne aflăm la contactul direct cu celelalte sintagme
cu care amenajarea teritoriului este asimilată – sistematizare,

teritoriilor create. Sensul general al amenajării are, în diverse spaţii culturale,


înţelesuri şi traduceri diferite, deşi scopul comun este peste tot cel de organizare
a spaţiului, chiar dacă însuşi scopul nu este definit întotdeauna şi întrutotul la
fel. Se întâlnesc astfel, planning/planning urban şi teritorial de provenienţă
americană, cu politica regională scandinavă, cu fosta sistematizare românească,
cu amenajarea teritoriului în accepţiune franceză sau cu comprehensiva
politică spaţială/coeziunea economică şi socială de „naţionalitate” europeană în
forma European Spatial Development Perspective (ESDP)10. Scopul este
acelaşi, căile sunt diferite.

Urbanismul, cu care amenajarea teritoriului este frecvent corelată, are


de asemenea doua accepţiuni diferite care provin din:

10
ESDP reprezintă documentul elaborat în urma reuniunii miniştrilor reponsabili cu
planificarea spaţială din statele membre ale UE şi ale membrilor Comisiei Europene,
responsabili cu politica regională la Postdam în 1999, prin care se constituie cadrul
pentru politicile sectoriale cu impact spaţial ale Comunităţii şi ale statelor membre,
precum şi cadrul pentru autorităţile locale şi regionale, al căror scop este atingerea unei
dezvoltări durabile şi echilibrate a teritoriului european.

15
 sensul restrâns ce corespunde unei acţiuni practice, tehnice
şi cu vechi rădăcini istorice, care reprezintă astăzi primordial apanajul
urbaniştilor, arhitecţilor şi inginerilor;
 sensul larg, care include atât tehnica, cât şi teoria, ştinţa
urbanismului, acţiunea politică şi demersul analitic, prospectiv şi
proiectiv, în care se fac utile competenţele din geografie, sociologie,
ecologie, economie, administraţie, etc şi care corespund traducerii
simplificate a urban planningului.
Este de subliniat că geografia urbană, ramura de ştiinţă cea mai
apropiată de urbanism prin obiectul general de studiu nu suplineşte şi nici nu se
confundă cu acesta. Geografia urbană explică evoluţii şi dinamici, interrealaţii
existente sau consumate între componenetele majore, vizibile în peisajul urban
identificând disfuncţiile spaţio-teritoriale. Prin instrumentarul propriu, dar
valorificând şi studiile fizico-geografice, istorice sau economice, geografia
urbană pune la dispoziţia urbanismului şi planificării teritoriale radiografii
complete ale peisajului urban – componente, dinamică, sensibilităţi. Dacă
reuşeşte să propună şi soluţii depinde de maturitatea studiilor de geografie
urbană, dar în genere se admite că acesta ar fi resortul urbanismului pur în a
cărui exerciţiu profesional intră scenariile, planurile şi soluţiile practice de
realizare. Atât urbansimul cât şi geografia urbană uzează de terrmeni din aceeaşi
familie de cuvinte: urbe, urban, urbanizare, urbanistică riscând uneori confuzii.

Ambiguitatea termenilor
merge pînă la confundarea
cu urbanizarea, dar...

... urbanismul este o


ştiinţă şi o tehnică, în timp
ce urbanizarea este un
proces spaţial complex, în
care componenta teritorială
vizibilă este marcată de

Urbanismul este amenajarea teritoriului în localităţi, oricare ar fi ele,


urbane sau rurale, deci sfera sa de cuprindere este subscrisă sferei
amenajării teritoriului în ansamblu.

Planningul urban, ajuns prin traducere generalizantă urbanism, este


deopotrivă component al planningului teritorial cât şi al planingului spaţial,
respectiv al amenajării teritoriului. În această relaţie de ierarhizare şi structurare
a unor domenii care nu se separă tranşant ci, mai mult, interferă variabil de la un

16
sistem la altul de accepţiuni, urbanismul este indubitabil inclus în toate
variantele planificării spaţiale. Aşa cum se va vedea în continuare, de multe ori
urbanismul a constituit punctul de plecare în sistemul de acţiuni pe care îl cer
trio-ul planificare/amenajare/organizare, fiind capătul „firului Ariadnei” în
planificarea spaţială.

Utilizarea terenurilor

Unităţile de la diferite nivele în ierarhie influenţează utilizarea


pământului în cadrul jurisdicţiei lor pe diferite căi, în acord cu capacităţile lor
politice, legale şi fiscale11. Folosirea parcelelor individuale reflectă o
interacţiune complexă între nivelele de management al pământului care îşi
împart jurisdicţia
FIZIC

biosfera FI
ca mediu
modificat antropic
Ex.: soluri
ZIC
habitate
ape
climate

impactul percepţia
environmental environmentală
hazarde
riscuri

domeniul public
Date economice federal
şi sociale statal
sistemul de utilizare a local
terenurilor
Ex.: minerit justiţie
agricultură
slvicultură managementul
recreere resurselor decizii domeniul privat
urbanizare investiţionale proprietari particulari
legi arendaşi
reglementări grupuri de interese
decizii judecătoreşti
politici
CULTURAL LEGAL

11
Platt, R., Land Use and Society: geography, law and public policy – rev.ed., Island
Press, Washington- Covelo-London, 2004, pp.35.

17
Modelul interrelaţiilor dintre societate şi utilizarea terenurilor:
interacţiunea dinamică a setului celor trei elemente de date spaţiale (după,
Platt, R., 2004)
într-un cadru dat. Cele mai extinse tipuri de utilizarea terenurilor rezultă
dintr-o agregare a caracteristicilor utilizării parcelelor individuale.

Utilizarea terenurilor defineşte o dimensiune temporar statică, un


„flash” al unei folosinţe determinate care compune peisajul şi
configurează o anumită organizare a teritoriului/spaţiului la un
moment dat. Utilizarea şi amenajarea fizică sunt strâns legate
între ele fiind totodată scenă de interferenţă a geografiei, dreptului şi
economiei.

urbanis amenajarea organizarea


m teritoriului spaţiului

planning planning
urban planning
teritorial spaţial

Vârstele planificării – de la proto-planning la planning modern

Planificarea urbană – nucleul dur al planificării

Arheologia Orientului Apropiat este presărată cu numeroase dovezi ale


începuturilor vieţii urbane în care seminţiile fiilor biblicului Noe au durat în
pământul Senaar (Câmpia Babilonului, Tigrului şi Eufratului) cetăţi, turnuri,
temple şi palate – programe arhitectural-urbanistice plănuite - pe care oamenii
de ştiinţă le plasează după nevoie, când la originile urbanismului, când ale
sociologiei, politicii, sau simultan în arhitectură, geografie şi drept, fără ca nici
unul să greşească în raţionamentul său, pentru că la originea lor toate faptele
umane ajunse ştiinţe s-au născut odată cu omul. Planificarea, ca de altfel multe
dintre acţiunile ce premerg sau însoţesc producerea bunurilor materiale, deci şi a
celor urbane implicit, a fost prezentă chiar de la începuturile organizării vieţii
umane. Dar cum cutumele, tradiţiile şi firescul diferitelor segmente ale vieţii
umane nu devin automat şi izvoare ale ştiinţelor de astăzi se înţelege de ce
planificarea nu îşi leagă originile sale chiar de ieşirea din timpurile biblice, ci
mult mai aproape de zilele noastre, pe măsură ce oamenii se înmulţesc şi se
răspândesc cu mai mare repeziciune. Dacă totuşi ea se poate corela cu unele

18
dintre aspectele urbanismului atunci separarea dintre cele două se va face cu
dificultate şi trecând inevitabil prin istoria urbanismului ca tehnică şi apoi ca
ştiinţă.
Dar Oraşul nu este doar produsul material al unei conjuncturi şi al unei
intenţii mai mult sau mai puţin pregândite, ci este o ţesătură invizibilă de
conexiuni informale care îi generează majoritatea aspectelor vizibile, fără însă
ca vizibilul să îl poată defini total. De aceea, ne permitem reiterarea aserţiunii că
planificarea urbană nu este decât o parte a urbanismului, după cum urbansimul
nu se identifică total cu construcţia oraşului, deşi numeroase lucrări, unele
dintre ele chiar docte şi respectabile nu reuşesc să transmită destul de clar
această diferenţiere, ba uneori chiar alimentează o anume ambiguitate. Vom
încerca, în rândurile care urmează, să repovestim cât mai puţin istoria oraşului,
prezentând-o ca pe istoria planificării urbane şi doar atât cât ne va fi util să
reliefăm dimensiunea sa planificată şi conexiunea cu celelalte componente ale
genezei urbane.

Conţinutul cultural şi instituţional al oraşului antic se materializează


într-o incintă sau un ansamblu de incinte unde se dezvoltă arta de a combina
distanţele mici şi mijlocii – ceea ce numim de atunci „arhitectură” 12. Arta de a
ocupa şi modifica peisajul terestru nelimitat în sensul în care înţelegem astăzi
oraşul se va contura odată cu civilizaţia greacă.
În Grecia, primele eforturi sistematice de amenajare şi ameliorare a
oraşelor datează de la sfârşitul secolului al VII-lea şi din secolul al VI-lea, dar
abia în prima jumătate a secolului al V-lea, o dată cu reconstruirea oraşului
Milet, distrus de perşi în 494 î.d.Ch. asistăm la crearea unui plan ortogonal,
transcriere urbanistică a unei gândiri speculative filosofice cu caracter
matematic şi ale cărei meditaţii asupra celei mai bune organizări politice a
oraşului au condus la căutarea unei structuri urbane corespunzătoare. Concepţia
miletană se va răspândi în toată Grecia continentală prin intermediul filosofului
şi arhitectului Hippodamos din Milet, autorul planului de reconstrucţie a
Pireului13. Suntem în faţa primului act de amploare ce poate fi considerat
planificare urbană, ca şi a originilor a ceea ce va deveni în secolul al XIX-lea
urbanismul ca ştiinţă. Dacă vom avea în vedere şi faptul că urbanismul preluat
din Milet nu se limitează la rigoarea geometrică a traseelor, ci se referă şi la o
diviziune a spaţiului urban în zone delimitate prin borne, astfel că la Pireu se
disting primele zone funcţionale (portul militar, agora şi sanctuarele,
emporiumul/portul de comerţ şi zonele rezidenţiale) vom avea şi prima
dimensiune a planificării utilizării terenurilor intravilane.
Imperiul Roman este, într-un fel, extensia juridică a Urbei şi
funcţionează ca o confederaţie de oraşe unite printr-o structură administrativă.
Ce aduce nou Roma antică rădăcinilor planificării urbane este tocmai
această componentă normativ-juridică care funcţionează atât în capitală cât şi în

12
Benevolo L., Oraşul în istoria Europei, Ed. Polirom, 2003, pp.16.
13
Harouel J.L., Istoria urbanismului, Ed. Meridiane, 2001, pp. 13-14.

19
afara sa. Reglementările din capitală privind categoriile de căi urbane14,
limitarea înălţimii caselor, alinierea străzilor, rezervarea unor zone de circulaţie
exclusiv pietonală (pieţele) se vor regăsi ulterior într-o formulă mult elaborată în
oraşul modern, sub forma regulamentelor de urbanism. Alte dispoziţii, relative
la proprietate urbană, reglementează regimul exproprierilor pentru cauze de
utilitate publică (construirea apeductelor, edificii publice, vizibilitatea unor
segmente de oraş, etc) protecţia capitalului imobiliar urban de practicile

Planificarea romană este prima planificare la scară mare, centralizată.


speculative prin controlul demolărilor etc.
Evul Mediu timpuriu aduce destul de puţin planningului urban cu
excepţia delimitării nete a teritoriului oraşului de restul spaţiului prin ridicarea
zidului de apărare reunind într-o singură incintă oraşul vechi şi cartierele noi de
la periferie. Intervenţia autorităţii publice în materie de urbanism în contextul
unui cadru politic fragmentat este practic absentă, dovedindu-se incapabilă să
gestioneze construcţiile de mari dimensiuni ale moştenirii romane – drumuri,
poduri, apeducte, rezervoare, instalaţii portuare. Dimensiunea nevăzută a
planificării şi amenajării teritoriului extravilan din perioada romană iese acum
mai bine în evidenţă, prin raportarea la „miniaturizarea” urbană şi extraurbană
medievală.
Mai târziu, aportul epocii va fi concretizat de creaţiile urbane rezultate
din acţiunile intenţionate ale unor regi, seniori laici sau ecleziastici şi chiar, ca
în Italia, ale puterii municipale care sunt legate de marile operaţiuni de defrişare
din secolul al XII-lea. Crearea bastidelor în scopuri militare şi politice în Franţa
secolelor XIII-XIV se încadrează într-o politică de urbanizare dusă de regalitate,
similară celei din Germania, unde principalele creaţii urbane sunt realizate de
către feudalii puternici care luptă împotriva împăratului15. Dar chiar dacă
apariţia unora dintre aceste oraşe este decisă raţional, politic, economic şi
militar ele nu excelează prin planuri ordonate, cu câteva excepţii, la Montauban,
Aigues-Mortes, Sainte-Foy-la-Grande16.

14
Legea celor XIII Table distinge trei categorii de căi urbane, dintre care cea mai largă
şi singura accesibilă carelor este via, poate să nu aibă mai mult de 8picioare în linie
dreaptă (2,4m) şi 16 picioare în turnante. Aceeaşi lege interzice construirea la o distanţă
mai mică de 2 picioare şi jumătate faţă de proprietatea vecină, cea ce conduce la o
distanţă între case de 5 picioare (1,5m). (ibidem, pp. 26)
15
Unul dintre cei mai puternici, Henric Leul, duce de Saxa fondează în secolul al XII-
lea oraşele Brunswick, Lűbeck, Műnchen şi Schwerin, iar în secolul al XIII-lea,
Cavalerii teutoni crează în Prusia un mare stat monastic, în care fondează în jur de o
sută de oraşe aflate unele faţă de altele la distanţe de 30 – 40 km. (ibidem, pp. 38)
16
ibidem, pp.39.

20
Dar ceea ce va fi cu adevărat demn de
apreciat începând cu sfârşitul Evului Mediu va
fi o forma de planificare urbană, implicit
microregională, care va face să funcţioneze
componentele noului sistem urban creat, din
Fiecare dintre ele, asociate în general unei mici suprefeţe agricole, dar
uneori total independente, precum Veneţia, dezvoltă un ansamblu de iniţiative
comerciale, industriale, financiare şi culturale mult mai extinse care le pune în
concurenţă cu altele la scară continentală sau chiar mondială. Policentrismul şi
diferenţierea accelerează răspândirea acestui tip de dezvoltare. Începând din
secolul al XI-lea, oraşele îşi dobândesc autonomia şi susţin în mod avantajos
confruntarea cu puterile statale. Această asumare a răspunderii stă la originea
caracterului şi vitalităţii oraşelor europene şi devine o caracteristică a civilizaţiei
europene, explicându-i succesul universal17. Cele trei oraşele maritime italiene,
Veneţia, Pisa, Genova oferă imaginea combinaţiei de libertate politică şi
inventivitate spaţială până la cele mai perfecţionate consecinţe funcţionale şi
formale. Este, prin opoziţie cu modelul romanităţii, exemplul primei planificări
urbane la scară mică, dar atingând mult mai profund detaliile relaţionale ale
oraşului. Odată cu acest model inedit se conturează cele două grupuri majore ale
actorilor planificării urbane – organele de guvernare orăşeneşti care le preced
pe cele ale statului de drept modern şi care reunesc reprezentanţii principalelor
interese particulare şi un număr de magistraţi, cărora li se opun asociaţiile
reprezentative ale cetăţenilor, corporaţiile şi autorităţile religioase, care deşi în
timp îşi vor pierde forţa de influenţare în oraş vor continua să influenţeze

Oraşele europene, deşi diferite între ele pentru că au rezultat din


combinaţii variate de factori şi contexte sunt identificabile ca
produse ale unei civilizaţii unice şi conştiente de ea însăşi care va
găsi căile de a „exporta” modelul european în diferite colţuri ale
lumii odată cu perioada marilor descoperiri geografice şi a
deschiderii erei coloniale şi industriale.

organizarea spaţiului extraurban şi mai ales a celui rural.

Experienţa urbană europeană atinge în Renaştere maturitatea


suficientă pentru a fi exersată în noile teritorii descoperite.

Asia şi Africa pot expune propriile lor istorii asupra planificării urbane
şi regionale, cel puţin până la momentul în care penetrarea europeană a introdus
formele sale specifice, metisate sau respinse de colonii, după caz. Asia, mai
mult decât continentul negru are chiar propriul specific asupra ideii de
planificare când e vorba de oraşe; China, India şi Japonia sunt purtătoare ale

17
ibidem, pp. 36.

21
unor sisteme filosofico-religioase şi social-politice care s-au repercutat asupra
viziunii de a gândi spaţiul locuit. Influenţa europeană în aceste regiuni pare să
fie de aceea mai importantă pentru planningul european decât pentru cel asiatic.

Arhitecţii fac oficiul de planificatori, urbanişi, evaluatori ai


perspectivelor, diriginţi de şantier şi sociologi. La sfârşitul secolului al
XVIII-lea, cel puţin în America de Nord, într-un nou climat politic şi
cultural, reţeaua meridian/paralelă este ridicată la rang de instrument
universal oricare ar fi suprafaţa considerată: un oraş, un teritoriu
agricol, un stat, un continent. Land Ordinance promulgată de
Jefferson stabileşte în 1785 grila care trebuie folosită în colonizarea
teritoriului vestic.
Dar cea mai spectaculoasă „proiecţie” a modelului european se va
înregistra în Lumea Nouă în secolul al XIX-lea.

Actori, scenă şi public

Iată ingredientele pentru o reprezentaţie al cărui succes depinde de


sinergia creată. Introducerea termenilor de actor şi grup ţintă („target”) sau
public, utilizaţi din ce în ce mai des în diferite proiecte şi programe, este o
modă occidentală, iniţial americană. Accesibilizarea discursului politic şi
aducerea lui în mijlocul cetăţenilor se face prin limbaje metaforice şi comparaţii
atractive. Guvernanţii şi specialiştii devin actori, categoriile demografice
structurale devin grupuri-ţintă, teritoriul devine scenă.
În planificare, actorii şi pubicul pot schimba adesea locurile sau pot
avea dublu rol. Planificarea comunicativă este unul dintre modelele de
planificare promovate de lumea occidentală europeană
.

22
- documentaţii de
urbanism;
- GIS

I T P
N E O
L
S H
S I
T N
U T I Organizarea
I
I I
B C N spaţiului
T C O
U N S
E - S
Ţ O I A
D
T DEZVOLTARE
I R S M F R URBANISM/
- instituţională
I I PLANIFICARE
I M T N U URBANĂ ŞI - economică
E A E I N
AMENAJAREA - socială
C S A M TERITORIULUI
Ţ M T
E R
N E
I Ţ
U
A
T A
N cetăţeni
N I
V R T administraţie
publică
I E E E tehnicieni

ACTORI

DETERMINANŢI
23
II. ORAŞUL – APOGEUL OICUMENEI

Oikos-spaţiu locuit
Procesul de oicumenizare, influenţat direct de fenomenele şi procesele
demografice - de la explozie demografică la tranziţie demografică - din ultimele două
secole, se derulează după legea „bulgărelui de zăpadă”. Astăzi, harta întinderilor terestre
ocupate de om nu mai evidenţiază atât diferenţa dintre zonele locuite şi cele nelocuite, cât
mai ales diferenţa de presiune şi intensitate a locuirii între diferitele părţi ale uscatului.
Deşi rămân în continuare „albe”, calotele glaciare, oceanele, zonele alpine şi jungla resimt
indirect presiunea exercitată de supraaglomerarea urbană a vecinătăţilor din ce în e mai
numeroase şi mai apropiate. Rapoarte multiple ale diverselor organisme internaţionale şi
guvernamentale avansează în înţelegerea mecanismelor de producere a fenomenului şi a
efectelor acestuia, dar rămân eminamente constatatoare, deşi finalitatea multora dintre
acestea au căpătat în timp rang de strategie aplicată, mult prea fragilă însă în comparaţie cu
forţa tăvălugului inerţial pe care îl reprezintă presiunea antropică asupra mediului.

Câte oraşe şi de câte feluri ?

Ca obiect geografic, oraşul poate fi definit ca un sistem teritorial, construcţie


deopotrivă istorică şi socială, în care omul este pe rând cetăţean şi locuitor, utilizator,
consumator şi (f)actor. Acesta calitate tansformă oraşul într-un sistem de semne şi
semnificaţii, ceea ce trimite la noţiunea de spaţiu public. Pentru urbanişti este vorba de un
spaţiu urban amenajat care să faciliteze schimburile şi să creeze calitate urbană. Geografii
au o abordare oarecum similară, dar prin intermediul interpretării reprezentărilor şi
percepţiilor şi analiza practicilor sociale (spaţiu reprezentat, spaţiu perceput).
Din punct de vedere al cadrului material, categoria urban trebuie să corespundă
unui atribut calitativ în măsură să oglindească un anumit nivel de echipare complexă a
formelor de aşezare şi în consecinţă un grad de confort superior de care beneficiază
populaţia urbană în comparaţie cu cea suburbană şi rurală.
Ca o urmare directă decurge şi sensul categoriei urbanizare, care ar trebui să
exprime desfăşurarea acelui proces social - economic - spaţial prin care un anumit mediu
uman este propulsat de la o treaptă neurbană la una urbană.
Există însă o mare discrepanţă de scară între criteriile folosite pentru a defini
atributul urban al cadrului material.
Discipline precum geografia aşezărilor, sociologia urbană şi rurală, istoria,
demografia etc. au elaborat şi au propus criterii de delimitare a aşezărilor urbane de cele
rurale. Literatura consacrată acestor teme este foarte bogată. În practică însă, fiecare ţară
are sistemul său propriu pentru definirea populaţiei urbane şi a celei rurale, deoarece nu
există o definiţie unanim acceptată a oraşului. Criterii unitare pentru toate ţările globului
nu există, chiar dacă uneori s-a adoptat caracteristica mărimea populaţiei (de exemplu cel
puţin 5.000 locuitori), cum au recomandat unele lucrări de sociologie urbană. În aceste
condiţii ONU, prin organele sale de specialitate (în primul rând Divizia de Populaţie), a
adoptat în lucrările sale de analiză şi de prognoză aşa numita definiţie naţională,
considerând că organele competente din fiecare ţară cunosc cel mai bine situaţia specifică
în această problemă.
Desigur, adoptarea definiţiei naţionale crează dificultăţi pentru comparaţiile
internaţionale. Vom da câteva exemple. În ţările nordice aşezările urbane sunt cele care au
o populaţie de cel puţin 200 locuitori; 1.000 locuitori, în Australia, Canada, Senegal; 2.000

24
locuitori, în Franţa, Germania, Olanda, Israel, Cuba etc.; 2.500 locuitori, în SUA; 5.000
locuitori, în Austria, Coreea de Sud, Arabia Saudită etc.; 10.000 locuitori, în Grecia, Italia,
Spania, Elveţia, Malaezia; în unele ţări afrcane, precum Mauritius, Nigeria, cifra minimă
este de 20.000 locuitori, în timp ce în Japonia se cer minim 30.000 locuitori. Numeroase
ţări stabilesc pe cale legislativă noţiunea de urban şi rural, evident prin luarea în
considerare a caracteristicilor edilitare, economice etc. care stau la baza unor asemenea
decizii administrative18.
Desigur că diversitatea de situaţii cerea clasificări care nu au întârziat să apară,
răspunzând deopotrivă nevoilor teoretice şi aplicabilităţii practice.
Criteriile utilizate se grupează, după natura lor în: demografice, economice,
geografice, istorice, administrative, sociale sau agregate.
Dimensiunea numerică este unul dintre cele mai solide dintre criteriile
demografice, indicator valoros care permite ierarhizări adaptatate realităţii şi scopului.
Categoriile astfel obţinute sunt repere-cadru pentru politicile regionale şi naţionale fără a fi
limitative. În România, cea mai cunoscută clasificare a oraşelor după criteriul numărului de
locuitori reuneşte categoriile: oraşe foarte mici (sub 5000 loc.), oraşe mici (5000-25.000),
mijlocii (25.000-100.000), mari (100.000 – 300.000) şi foarte mari (peste 300.000). Nu
este însă o clasificare rigidă şi permanentă.
Numărul de locuitori este o variabilă capitală în evaluarea şi adaptarea politicilor
urbane şi a planificării regionale, care se completează cu celelalte fenomene şi structuri
demografice. Pentru relevanţa lor complexă sunt de reţinut fenomenele dinamicii naturale
(natalitatea, mortalitatea şi bilanţul natural), ale dinamicii migratorii (imigraţia, emigraţia,
bilanţul migratoriu), structura demografică (după variabile demografice, economice şi
socio-culturale).
Funcţia oraşului intervine ca şi criteriu de clasificare, dar şi indicator direct al
dinamicii economice şi sociale. Definită ca şi activitatea dominantă generatoare de venit
local, funcţia oraşului face subiectui economiei urbane şi a noii geografii economice.
Literatura geografică de profil clasifică oraşele, în mod tradiţional, în următoarele categorii
de funcţiuni: industriale, administrativ-politice, culturale, de transport, turistice,
comerciale, militare, agricole şi complexe. Cel mai des, acestea se întâlnesc în combinaţii
de două sau trei funcţiuni, dar trebuie spus că monospecializarea a fost o trăsătură întâlnită
în cazul multor oraşe mici din România pre-decembristă. Când politica de planificare
economică a produs în plan teritorial reţele de dependenţă, asemenea localităţi cu o singură
specilizare mai ales în cadrul funcţiei industriale a creat dezechilire sociale majore când
activitatea principală a încetat. Sunt celebre cazurile micilor oraşe miniere din Valea Jiului
sau din Carpaţii Orientali. Acestea vor contura mai tarziu ariile defavorizate căre care s-au
orientat politicile de relansare economică.
Intensitatea fenomenelor economice cu reflex în plan social a stat la baza unei
clasificări funcţionale inedite, introdusă de Im. Walerstein (2000) pentru diferenţiere
regională: centru şi periferie. Oraşele de tip central sunt locuri de calitate, caracterizate prin
concentrarea sectorului terţiar şi cuaternar, a veniturilor ridicate, rate scăzute ale şomajului,
în care îşi au sediile corporaţii şi concerne multinaţionale. În opoziţie, oraşele periferie sunt
victimele monspecializării, ale insercurităţii sociale, absenţei politicilor şi strategiilor
locale, îmbătrânirii demografice şi stagnării economice.
Ordonarea geografică a oraşelor după criteriul poziţiei are, dincolo de
semnificaţiile intrinseci ale distribuţiei altimetrice, pe zone climatice, riverane,
administrative şi o relevanţă majoră în explicarea specializării funcţionale, a atractivităţii
18
V.Trebici, Populaţia Terei, Ed.Stiinţifică, Bucureşti, 1991, p.189

25
turistice sau investiţionale şi în alegerea şi adaptarea politcii de dezvoltare locală. După
poziţia geografică se vorbeşte de oraşe litorale, de câmpie, de deal şi podiş, de munte şi de
contact între trepte de relief.
Este ştiut că la nivel mondial, cea mai mare parte a oraşelor (şi a marilor
metropole) se află în regiunile joase, între 0-300 m altitudine, o poziţie aparte ocupând-o
regiunile litorale. Accesibilitatea facilă, topografia terenului cu energie mică de relief,
deschiderea exterioară nelimitată sunt câteva dintre cele mai evidente elemente de
favorabilitate a locuirii şi dezvoltării contemporane. Spre deosebire de epocile istorice în
care oraşul căuta mai ales elemente strategice şi de apărare, extinderea pe orizontală
nefiind o prioritate, epoca industrială a propulsat siturile deschise şi accesibile. Fenomenul
se verifică şi în spaţiul românesc unde 14 din cele 26 oraşe cu peste 100.000 loc. se află în
regiunile de câmpie şi litoral, în condiţiile în care aceste regiuni reprezintă doar 1/3 din
suprafaţa totală a ţării. Dar chiar în cadrul aceleiaşi categorii, factorii fizico-geografice pot
induce diferenţieri locale semnificative care transformă fiecare oraş într-o individualitate
distinctă. Acesta este unul dintre argumentele geografice forte asupra căruia geografii
insistă că ar trebui să se ţină seama atunci când se caută şi se propune implementarea unor
„modele” de planificare.
Criteriul istoric centrat pe vârsta oraşului este relativ puţin utilizat deşi în
planificarea urbană acesta ar putea fi relevant cel puţin din două motive. Pe de o parte,
diferenţiază categoriile de oraşe vechi, în cadrul cărora planificarea să întlnească două
provocări - necesitatea reabilitării, restaurării şi integrării unor posibile elemente de
patromoniu, şi imposibilitatea unei reînnoiri funcţionale în unele sectoare, decât cu preţul
sistematizării radicale a tramei şi încărcăturii urbane. Pe de altă parte, permite identificarea
unor regiuni cu vocaţie urbană localizate spaţio-temporal, îb cadrul cărora se pot decela
factori de urbanizare specifici.
Istoric vorbind, există oraşe de vârstă antică, medievală, modernă şi
contemporană. De la ţară la ţară, şi de la o regiune istorică la alta, generaţiile de oraşe sunt
diferit reprezentate. Aici este locul să spunem că urbanizarea însemnă extinderea
trăsăturilor urbane la un număr din ce în ce mai mare de teritorii, fapt posibil prin creşterea
şi „deversarea” urbană a oraşelor existente, prin transformarea unor localităţi rurale în
oraşe, (în acest caz fiind vorba de o decizie politică-administrativă) sau prin planificarea de
la zero a unui nou oraş. România, fără să fie o ţară foarte întinsă, are exemple din toată
paleta de aşezări urbane de la cele antice până la cele planificate în era comunistă, (culmea
ironiei!, după modelul american al secolului XIX).
Criteriul agregat lucrează cu o combinaţie de elemente – de la numărul de
locuitori la funcţiile şi înfluenţa regională a organismului urban, introducând câteva
categorii urbane distincte: oraşul propriu-zis, aglomeraţia urbană, conurbaţia, metropola şi
megalopolisul.
Oraşul propriu-zis este o concentrare umană care, indiferent de numărul de
locuitori, conturează în teritoriu un sistem termodinamic şi informaţional deschis, ale cărui
fluxuri de alimentare şi schimb se realizează cu un hinterland de dimnesiuni proporţionale
cu intensitatea activităţii economice din interiorul sistemului.
Aglomeraţia urbană semnifică o concentrare urbană formată din oraşul propriu-
zis şi o parte din localităţile apropiate lui, cu care acesta întreţine relaţii intense de natură
ecnomică şi de aprovizionare cu forţă de muncă (Erdeli et al., 2000).
Conurbaţia se defineşte ca sistem urban apărut pe baza accentuării relaţiilor
dintre două sau mai multe oraşe apropiate spaţial, dar care îşi meţin, în general,
personalitatea. Iniţial s-au dezvoltat separat, iar diferenţele în privinţa supremaţiei au

26
apărut ulterior. Termenul a fost introdus de sociologul britanic P. Geddes, fiind ulterior
reluat şi interpretat de alţi specialişti în moduri foarte diferite (Erdeli et. Al., 2000).
Metropola este un termen utilizat pentru orice oraş de dimensiuni mari, dar
îndeosebi pentru centrel urbane care joacă rol de capitală reginală sau naţională sub aspect
economic, cultural, administrativ, etc.În cadrul teoriei locului central, metropla reprezintă
un nivel superior în ierarhia urbană, se constituie în centru de control al economiei
moderne, cu o populaţie de cel puţin 1 milion locuitori şi care circumscrie o regiune ce
deţine 5-30 milioane de locuitori (Erdeli et. Al., 2000).
Megalopolis este considerată orice arie urbană supradimensională care a evoluat
gradat prin unirea structurilor metroplitane şi a oraşelor, şi care operează cu un sistem
urban polinuclear. Confrom lui C. Doxiadis, megalopolisul se individualizează prin
populaţii de peste 10 milioane de persoane şi prin faptul că încorporează mai mult de o
metropolă (Erdeli et. Al., 2000).
Morfostructura oraşului este caracteristica reliefată prin forma, structura şi
textura ţesăturii urbane determinate de evoluţia istorică, politica urbană, regimul
proprietăţii, tradiţii şi modele urbanistic-arhitecturale, etc. În mod clasic se deosebesc trei
tipuri majore (rectangular, radiar-concentric şi mixt polinclear) şi mai multe tipuri derivate
(liniare/biliniare, mixte, arborescente, dezordonate, etc)

Chiar dacă definiţia oraşului s-ar raporta doar la pragurile de amenajare şi


echipare ale unei localităţi dezbaterea asupra planificării urbane nu s-ar simplifica, cel
puţin pentru că accepţiunea planificării urbane nu se rezumă la localităţile care au acest
atribut. Planificarea urbană se adresează oricărei aşezări umane susceptibile de a fi
îmbunătăţită şi dezvoltată, inclusiv cele rurale.
Localităţile rurale, deşi sunt sisteme cu o mecanică teritorială şi funcţională mai
simplă decât oraşele, sunt clasificabile în mare măsură după aceleaşi criterii ca şi acestea.

Perspectiva oraşului în lumea contemporană

Difuzie şi uniformizare
Faţă de oraşul antic sau medieval ale cărui limite şi personalitate erau bine definite
prin însăşi natura construcţiei specifice – ziduri, monumentalitate, compactitate -, oraşul
modern şi apoi oraşul contemporan vor piede din ce în ce mai mult sensul dihotomic al
raportului urban/neurban.
Spaţiul oraşului devine elastic, plasticitatea sa bazându-se mai ales pe capacitatea
de a trăi în oraş decât pe cetăţeanul propriu-zis. Limitele administrative devin convenţii
politice în timp ce civilitatea şi echiparea edilitară diferenţiază urbanul convenţional
administrativ de cel efectiv.
Desigur că generalizarea excesivă, cel puţin în acest caz al fenomenului
urbanizării, creşte riscul axiomelor false, de aceea exemplificările şi studiile regionale sunt
cele mai potrivite. Astfel, ajungem la câteva modele urbane contemporane care corespund
unor evoluţii cultural-istorice şi conjuncturi politico-economice: modelul american, ex-
sovietic, european, al lumii a treia, etc.
Modelul american urmat de cel european răspund cel mai bine caracteristicii
enunţate ca subtitlu –difuzie şi uniformizare. Aici oraşele s-au întins tentacular acoperind
ca o reţea din ce în ce mai densă întregul spaţiu continental. Diferenţele dintre oraş şi „sat”

27
s-au diminuat continuu, printr-o permanentă absorbţie a celui din urmă în ţesătura urbană.
Automobilul ca şi toate celelalte mijloace de transport au stimulat exinderea extra-muros,
întâi tentacular de-a lungul căilor de acces apoi arborescent şi alveolar. Fuziunea se
produce treptat pe măsură ce algoritmul se simplifică şi se generalizează. Standardizarea ca
normă specifică societăţii contemporane produce „oraşul uniform”.

Polarizare şi contraste
Între modelele mai sus menţionate oraşele latino-americane, africane şi sud
asiatice sunt exemplul pentru discrepanţa fizică pe care o poate genera organismul urban.
Treptele de complexitate şi amenajare urbană diferenţiază teritoriile subdezvoltate în trei
categorii – neurban/rural, urban periferic de tip bidonville sau favelhas şi urban
standardizat (zgârie-nori, Central Building District -CBD, funţiuni mixte, etc). Ciudad de
Mixico, Brasilia, Rio de Janeiro, Lagos, AbuDhabi, Bombay, Calcutta, etc sunt doar câteva
dintre cele mai dinamice şi spectaculoase oraşe contemporane ale lumii în curs de
dezvoltare. Aici contrastele sunt nu doar între oraş şi sat ci mai ales între oraşul central şi
periferia sa. Garnitura periferică urbană strangulează nucleul supra-solicitat nepermiţându-i
eliberarea extraurbană pe care a cunoscut-o oraşul lumii dezvoltate. „Spargerea centrului”
întâlnită în majoritatea metropolelor europene nu se produce la fel în alte regiuni.

Extinderea oraşului în afara „zidurilor cetăţii” reprezintă fenomenul cel mai


remarcabil al ultimilor ani ai secolului XX. Un nou oraş se dezvoltă la exteriorul nucleului
tradiţional, dispersat, răspândit în toate direcţiile, conceput în funcţie de automobil şi de
mijloacele de transport rapide, ajungând în mod frecvent să împieteze asupra teritoriului
agricol, forestier şi natural. Dată fiind această expansiune inedită, oraşul nu mai este văzut
ca un obiect global, cu un centru şi limite bien definite.La exteriorul şi uneori chiar în
interiorul acestui nou oraş, coexistă un ansamblu de teritorii separate, fără relaţii logice.
Oraşul sfârşitului de secol XX materializează o referinţă spaţială foarte diferită de
cea a perioadelor anterioare. Pentru urbanismul secolului XIX, oraşul era un obiect de re-
ordonat plecând de la introducerea unei noi ordini geometrice. În această epocă, analiza
sau lectura planului oraşului viza crearea unui nou oraş structurat geometric. În revanşă,
pentru urbanismul primei jumătăţi a secolului XX, imaginea de referinţă era formarea unui
nou mare oraş care concentra activităţile comerciale, industriale şi rezidenţiale la o scară
inimaginabilă anterior. Manualele de urbanism ale epocii conţin un mare număr de imagini
grafice cu referire la acest nou oraş: scheme de autostrăzi, de cartiere rezidenţiale, de
construcţii industriale, etc.
Extinderea nedefinită a oraşului şi inserţia sa în teritoriul exterior sunt punctele de
reper ale noului urbanism. (Manuel de Torres i Capell, 1996). Dacă concentrarea a fost
conceptul central al urbanismului primei jumătăţi a secolului , fricţiunea şi conflictul între
teritoriul urban şi peisaje devin obiectul de studiu al urbanismului sfârşitul de secol XX.
Spaţiul de impact se substituie spaţiului de concentrare.

Aglomeraţia urbană – concept depăşit

Categoriile tradiţionale de la urbanism la spaţiul urban, precum ariile industriale, oraşele-


grădină, ansamblele rezidenţiale sau ariile suburbane se schimbă. Faptele urbane ale
contemporaneităţii şi viitorului nu mai pot fi definite în afara amestecului între structura
internă şi peisaj. Este vorba în primul rând de binomul şosea – piaţă comercială care
reprezină un nou sistem de urbanizare, cu infinite variaţiuni, de-a lungul rutelor şi în

28
proximitatea mediului natural care îl înconjoară. În al doilea rând, dezvoltarea industrială
de-a lungul căilor de comunicaţie rutieră, observabilă pe majoritatea cartografiilor analitice
este o variană interesantă a modelului anterior, care se sprijină pe accesibilitatea generală,
în termeni de timp. Un alt exemplu este cel al falsului cadrilaj urban din zonele de
urbanizare periferică. Este vorba de o urbanizare de tranziţie între câmp liber şi oraş, care
nu-si are originile într-un proiect global anterior.Urbanizarea în jurul unui drum forestier,
urmarind o schemă ramificată este un ultim exemplu de integrare suplă a urbanizării
periferice în mediu.
Conceptul de fricţiune care se substituie celui de aglomeraţie sau de optimizare a relaţiilor
urbane. Acesta este conceptul central al dezvoltării urbane în regiunile periferice ale
oraşelor.
Oraşul – regiune corespunde unei forme teritoriale emergente, dotată cu un proiect, luând
în considerare mobilitatea şi atracţia precum şi apartenenţa la reţele. El se fondează pe
rolul motor al oraşului, se înscrie într-un teritoriu eterogen fără frontiere net definite şi
posedă capacitatea de a întreprinde.

III. MARILE NEVOI FIZICE ALE ORAŞULUI

Apa. Aproape că nu nu există aşezare urbană care să nu îşi lege apariţia şi


dezvoltarea de prezenţa apei, fie ea curgătoare sau stătătoare. Apa este unul dintre
determinanţii cheie în planificarea şi organizarea unui oraş. Sursele de aprovizionare sunt
diverse. Astăzi izvoarele nu mai joacă rolul important de altădată pentru că debitul lor este
prea mic în comparaţie cu consumul şi riscurile poluării lor sunt foarte mari. În afara apei
industriale, oarecum mai uşor de găsit pentru că nu necesită calităţile celei folosite direct în
consumul casnic, apa menajeră şi potabilă impune o analiză distinctă a nevoilor,
consumului şi modalităţilor de distribuţie în oraş. Apa potabilă vine din pânze freatice ale
câmpiilor aluviale, din rezervoare (lacuri de acumulare) pe râuri în amonte de oraşe (uneori
chiar foarte departe), din fluvii şi râuri care traversează oraşul. În cvasitotalitatea cazurilor
apele trebuie tratate înainte de a fi distribuite; distribuţia se face pe principiul gravitaţiei
plecând de la rezervoare înălţate: castele de apă alimentate de pompe.
Cauza principală a crizei apei rezidă în creşterea constantă a nevoilor, în ritm
superior creşterii populaţiei din motive de progres al igienei, maşinism menajer, risipă.
Întreţinerea reţelei de distribuţie a apei constituie în toate oraşele o problemă pe care
autorităţile, constructorii şi consumatorii nu o pot neglija.
Asanarea. Împreună cu apeductele, canalele de colectare, scurgere şi evacuare
sunt cele mai vechi echipamente de infrastructură urbană. Odată cu diversificarea şi
creşterea complexităţii folosinţelor urbane s-au diferenţiat sisteme de colectare şi evacuare
specializate în funcţie de sursa apei – pluviale, menajere, industriale.
Apele pluviale se îndepărtează prin două sisteme: fie se amestecă cu celelalte ape
uzate, menajere şi industriale în reţele unitare de evacuare, fie, cel mai frecvent sunt
colectate separat şi uneori valorificate. Evacuarea apelor de la ploi torenţiale pune o
problemă particulară. Reţelele de canalizări sunt dimensionate în funcţie de debitele
previzibile: sunt calculate înmulţind suprafaţa versanţilor din bazinul hidrografic cu
cantitatea de apă (mm) pe unitatea de timp şi corectând aceste cifre cu un coeficient de
permeabilitate.

29
Apele de origine casnică provenind de la folosinţa menajeră şi a toaletelor
reprezintă aproximativ 300 l/zi/locuitor în ţările dezvoltate. Primele pot fi evacuate fără
prea multe urmări direct în canalizări, celelalte, din raţiuni de igienă, sunt colectate şi
tratate. Soluţia puţurilor oarbe este nepotrivită căci prin ea se poluează pânza freatică. Deşi
este interzisă în principiu, ea există încă, chiar în ţările cu economie modernă şi este o
regulă în ţările lumii a treia. Deversarea direct în apele curgătoare este o practică de
asemenea contraindicată, dar ea rămâne generală în ţările subdezvoltate. Utilizarea staţiilor
de epurare este de dorit şi chiar indispensabilă în marile oraşe.
Construirea şi întreţinerea lor sunt costisitoare ceea ce explică faptul că în prezent
sunt puţine ţări complet echipate cu instalaţii de acest tip (ţările scandinave, Elveţia, Marea
Britanie, Germania, Canada).
Deşeurile. Deşeurile pun probleme de acelaşi ordin ca şi apele uzate: volumul lor
creşte odată cu nivelul de civilizaţie ceea ce incumbă o risipă din ce în ce mai mare şi
utilizarea de ambalaje a căror volum creşte în mod exponenţial. Natura lor este foarte
complexă19, de aici problema colectării, transportului şi stocării sau tratării diferenţiate.
Ultimii ani au revoluţionat şi acest domeniu, existând în prezent variate căi de valorificare
a unor deşeuri; pentru deşeurile menajere se folosesc în continuare gropile de gunoi,
ecologizate în multe oraşe.
Furnizarea energiei. Oraşul reclamă cantităţi importante de energie pentru viaţa
locuitorilor săi şi a activităţilor specifice (industrie, transport, utilităţi diverse). Ponderea
diferitelor surse de energie s-a modificat în timp în balanţă energetică, petrolul împreună
gazele fiind în prezent cele mai utilizate. Sunt însă oraşe a căror încălzire şi iluminare se
face aproape în întregime prin folosirea surselor neconvenţionale (solară, eoliană,
geotermică, maree-motrice); fenomenul este încă restrâns din două motive: repartiţia
neuniformă în spaţiu şi timp a manifestărilor energetice neconvenţionale precum şi costul
încă ridicat al echipamentelor necesare pentru valorificare lor.
Electricitatea este însoţită frecvent de producerea de energie termică în centrale
termoelectrice amplasate uneori chiar în centrul marilor oraşe (Moscova, New York,
Bucureşti) sau mai des la periferie (Paris, Londra). Distribuţia curentului electric pune mai
ales probleme de estetică urbană: firele electrice şi stâlpii de tensiune jenează privirea în
peisajul urban, de aceea distribuţia subterană a energiei, deşi este mai costisitoare şi mai
complexă este cea mai bună soluţie.
Aprovizionare cu hrană. Oraşul este prin definiţie o structură teritorială care
consumă cu mult peste posibilităţile spaţiului său efectiv; aspectul este confirmat de
puternicele fluxuri de aprovizionare cu materii prime, energie, forţă de muncă şi hrană.
Dacă feed-back-ul pentru materii prime, energie şi forţă de muncă poate fi urmărit cu
uşurinţă, în cazul hranei, verigile intermediare diminuează perceperea fenomenului,
receptându-se doar un input continuu de alimente necesar populaţiei urbane. Aproape fără
excepţie, oraşele mari dispun de zone specializate în furnizarea diferitelor produse
agroalimentare. Fie că sunt ZAP-uri (zona agricolă periurbană), vecinătăţi rurale, sate
agricole, zonă de influenţă etc. ele au în esenţă o funcţie unică - de aprovizionare cu hrană
a oraşului.
Dar nevoile de hrană ale populaţiei din marile oraşe nu sunt satisfăcute doar pe
baza produselor din spaţiul agricol vecin. Uneori nici întreg teritoriul ţării nu este suficient
pentru aprovizionare cu hrană a marilor aglomeraţii urbane. Sunt elocvente în acest sens
studiile făcute asupra densităţii agricole într-o serie de ţări şi relaţia generală populaţie -
resurse de hrană. Să remarcăm, de pildă, că japonezii (cu 77% populaţie urbană - în
19
V.Puşcaşu, Protecţia mediului înconjurător, Ed.Evrika, 1998

30
condiţiile în care minimul numeric pentru declararea unui oraş este de 30.000 locuitori!)
trăiesc în Japonia ...numai în parte! Produsele agricole necesare populaţiei sunt aduse din
alte ecosisteme, Japonia având acces la pieţele agricole din SUA, Canada şi Australia
În acelaşi timp această necesitate a stimulat transporturile, modalităţile de
ambalare, congelare, preparare a produselor alimentare, dezvoltarea spaţiilor de depozitare
şi o întreagă industrie publicitară de marketing pentru produsele alimentare. Locurile
specializate pentru desfacerea prodeselor alimentare au evoluat de la piaţa tradiţională
centrală la super- şi hiper-marketurile dispuse marginal.
Cimitirele. Cu excepţia câtorva civilizaţii în care incinerarea (şi ulterior
împrăştierea cenuşii) face problema inexistentă (ex.India) înhumarea sau depozitarea
urnelor mortuare pune probleme deosebite în multe dintre oraşele actuale. Incinerarea, mai
costisitoare şi uneori neacceptată de confesiunea religioasă este o variantă acceptabilă sub
aspectul suprafeţei ocupate, Colombariumul parizian fiind un exemplu foarte bun în acest
sens.
Înainte de sec.XIX cimitirele se găseau în oraş, aproape de biserici sau temple, dar
în majoritatea statelor dezvoltate cele mai multe au fost dezafectate sau păstrate cu titlu de
amintire istorică. Rămân însă destul de multe cimitire intramuros. În urbanismul
contemporan cimitirele pun două probleme esenţiale: cea a amplasării şi a suprafeţei.
Amplasamentele sunt din ce în ce mai periferice, iar suprafaţa afectată variază în funcţie de
disponibilităţile de teritoriu.
Tendinţa actuală în ţările occidentale este crearea cimitirelor-parc, tip cunoscut de
mult timp în ţările anglo-saxone.
Spaţiile verzi. Funcţiile acestei componente urbane sunt dintre cele mai diverse,
mergând de la funcţia ecologică (purificator al atmosferei, regulator al umidităţii), la cea
estetică (prin aerisirea ţesăturii urbane) şi socială (loc de promenadă şi odihnă).
Spaţiile verzi publice amenajate sunt parcurile, scuarurile, pieţele şi pădurile. În
general proprietăţi ale municipalităţilor, ele au mărimi inegale, de la grădiniţe cochete la
păduri de mai multe sute de ha (pădurea Boulogne). Aspectul lor variază în funcţie de
această mărime: strict aliniate cu alei drepte după modelul grădinilor franceze (Tuilleries),
fantezist ordonate cu mici lacuri, cascade, tufe, alei sinuoase după modelul englezesc (Hyde
Park, Buttes-Chaumont, Central Park etc.). Dispunerea spaţiilor verzi publice poate îmbrăca
forma concentrării în unul sau două mari spaţii centrale (Central Park în New York, Golden
Gate Park în San Francisco, Fort Williams în Calcutta) sau a dispersiei în numeroase mici
spaţii verzi răspândite în ţesătura urbană (parcurile din Bucureşti); există şi reţele de parcuri
ce permit un drum continuu (cazul aproape unic al Londrei cu Mall aproape 10 km de spaţiu
verde prin Regent's şi Hyde Park), în timp ce altele sunt amplasate în afara oraşului (cele
două păduri Boulogne şi Vincennes lângă Paris, pădurile de lângă Hanovra şi Stuttgart).
Există însă şi spaţii verzi private a căror importanţă spaţială este adesea mai mare,
dar nu întotdeauna accesibile publicului (grădinile aparţinând unor instituţii, ambasade,
proprietăţi particulare).

31
IV. SISTEME EUROPENE DE PLANIFICARE

Diversitatea sistemelor de planificare contemporană din statele europene20

Forma pe care o iau sistemele şi practicile planificării spaţiale în fiecare din statele
europene este în mare măsură determinată de cinci factori:
• istoria, geografia şi tradiţiile culturale, care afectează, de exemplu, atitudinile faţă
de traiul din mediul urban sau faţă de dezvoltarea mediului rural;
• stadiul dezvoltării economice şi urbane, de exemplu schimbarea domeniului de
activitate de la producţie la servicii sau etapa la care s-a ajuns în evoluţia sau declinul
regiunilor urbane;
• orientarea politică şi ideologia predominantă, de exemplu faţă de descentralizare,
autonomie şi economie socială sau de piaţă;
• concepţia de proprietate asupra terenului şi drepturile de dezvoltare şi, de
exemplu, măsura în care acestea sunt afectate de sistemele şi politicile de planificare
precum şi de sistemele de impozitare şi compensare;

20
Ţarălungă, N., Cooperare în dezvoltarea teritorială în Uniunea Europeană. Diversitatea sistemelor
de planificare din statele membre, 2004

32
• structura constituţională, dacă, de exemplu, este un stat unitar sau federal, forma
sistemului legal şi juridic şi a drepturilor cetăţenilor.

Date fiind gama şi diversitatea influenţelor, sunt variate abordări de comparare a
diferitelor sisteme de planificare şi a modificărilor pe care le suferă în timp. Se pot pune
trei întrebări care sunt corelate pentru a scoate în evidenţă trăsăturile esenţiale ale
fiecărei abordări.

Prima întrebare este dacă sistemul de planificare este centralizat sau


descentralizat adică, la ce nivel se înscrie responsabilitatea finală sau permanentă a
guvernului pentru configurarea politicii şi implementarea ei. Acesta se poate schimba în
timp. De exemplu, sistemul de planificare din Franţa înainte de 1983 era un sistem puternic
centralizat, dar de atunci încoace a fost supus unui proces de continuă descentralizare.
Sistemul danez a fost de mult descentralizat, responsabilitatea fiind în primul rînd pe plan
local sau municipal, exercitată însă în cadrul legislaţie şi a instrucţiunilor de planificare la
nivel naţional. Statele unitare şi cele federale tind să fie în mod inerent diferite din acest
punct de vedere. În cazul statelor unitare, cum ar Marea Britanie sau Irlanda, autoritatea
finală revine guvernului central sau naţional. În cazul statelor federale, cum ar fi Germania
sau Spania, regiunile sau comunităţile autonome (”länder” sau ”communidades
autonomas”) răspund într-o mult mai mare măsură de propriile sisteme şi politici de
planificare.

Un al doilea aspect este dacă sistemul de planificare este puternic reactiv sau
proactiv, cu alte cuvinte, măsura în care factorii responsabili pentru întocmirea planurilor
au autoritatea şi resursele de a asigura implementarea acestora. Astfel, sistemul de
planificare din Marea Britanie a anilor 40 şi începutul anilor 50, imediat după război, era
puternic proactiv; era epoca aşa-numitei planificări ”pozitive” cînd, în cea mai mare parte,
dezvoltarea era iniţiată de autorităţile locale, departamentele guvernamentale sau de
industriile naţionalizate. Astăzi, implementarea politicii de planificare este puternic
reactivă, ca răspuns la acţiunile sectorului privat. În celelalte sisteme, elementul proactiv
este încă evident şi a fost stimulat într-o oarecare măsură de piaţa unică. Interdependenţa
economică în creştere a intensificat cooperarea dintre regiuni şi oraşe, care, la rîndul său, a
întărit necesitatea unei planificări spaţiale mai strategice avînd ca scop crearea condiţiilor
favorabile dezvoltării economice viitoare.

Un al treilea aspect este dacă sistemul de planificare este în principal dogmatic


sau deschis, adică, dacă relaţia dintre politică şi control este predeterminată printr-un plan
obligatoriu din punct de vedere legal sau este deschis deciziei şi negocierilor la nivel
administrativ, planul oferind nimic mai mult decît o orientare generală. Astfel, sistemul din
Marea Britanie are un grad mare de deschidere decizională în comparaţie cu alte ţări din
Uniunea Europeană deoarece planurile de dezvoltare nu sunt obligatorii prin lege şi
drepturile de dezvoltare se stabilesc numai pe baza acordării permisiunii de planificare prin
sistemul de control al dezvoltării. Majoritatea celorlalte sisteme se plasează între cele două
extreme, deschis şi dogmatic. Sistemul belgian este un exemplu de sistem hibrid unde, din
punct de vedere oficial, există un nivel ridicat de dogmatism, dar, unde, în realitate există
un grad relativ mare de deschidere decizională în domeniul controlului asupra dezvoltării.

33
Aceste trei aspecte determină, într-o oarecare măsură, gradul în care
sistemul de planificare este adaptabil schimbării, fie ca reacţie la
dezvoltările sociale, economice şi politice, la propunerile individuale, la
atitudinile schimbătoare faţă de protecţia mediului, fie ca dezvoltare
transnaţională şi internaţională de proporţii mari.

Belgia

Sistemul de planificare din Belgia se bazează pe Legea Planificării Urbane şi


Regionale din 1962 care acoperă întregul teritoriu naţional. Începînd cu 1962, acestă lege a
fost modificată şi actualizată în mai multe rînduri. Cu toate acestea, principiile de bază
rămîn valabile chiar dacă planificarea spaţială a fost regionalizată de la reformele
constituţionale din 1980 şi 1988. Sistemul de planificare este menit să definească planuri
pe regiuni, sub-regiuni şi municipalităţi din punct de vedere economic, social şi estetic şi
să protejeze peisagistica ţării (articolul 1 din lege/1962). Prin legea din 1962 s-a stabilit o
ierarhie a planurilor de dezvoltare - un plan naţional (care nu a fost niciodată pus în
aplicare), planuri regionale, planuri sub-regionale (Plans de Secteur), planuri municipale
(inclusiv Plan general d’amenagement/PGA şi Plan particulier d’amenagement/PPA).
Deşi s-au întocmit multe planuri sub-regionale şi municipale, implementarea planurilor a
fost slabă din cauza lipsei de resurse financiare, a mijloacelor neadecvate de a le duce la
îndeplinire, a procedurilor inflexibile şi a fluctuaţiei priorităţilor după introducerea
prevederilor legale.
În prezent, sistemul de planificare se află într-o perioadă de tranziţie în ceea ce
priveşte cele trei regiuni (regiunea flamandă, regiunea valonă şi capitala Bruxelles),
adoptînd propriile competenţe autonome de planificare. Fiecare regiune urmează o serie
diferită de acţiuni şi are priorităţi diferite cu privire la formularea politicilor de planificare.
Elementele cheie ale celor trei sisteme şi politici distincte sunt:
• în regiunea flamandă, se propune un sistem pe trei nivele, regional,
provincial şi local. Noul sistem de planificare se bazează pe două tipuri de planuri:
planul de structură spaţială şi planul de implementare spaţială. Planul de structură
spaţială va asigura cadrul general al politicii. Se pune accentul pe dezvoltarea cu
posibilităţi de susţinere cu concentrarea mai ales asupra zonelor urbane, în special
în trei oraşe importante (Antwerp, Bruxelles şi Gent). Prioritatea cheie o reprezintă
păstrarea spaţiile deschise;
• regiunea valonă concepe un sistem pe două nivele care se concentrează pe
regiuni şi municipalităţi. Toate legile, decretele şi regulamentele cu privire la
planificarea spaţială aplicabile regiunii valone au fost codificate şi centralizate în
”Code Wallon de l’amenagement du territoire, de l’urbanisme et du patrimoine”.
Fiecare nivel de planificare trebuie să întocmească un plan de structură (Plan
regional d’amenagement du territoire la nivel regional şi Schema de structure la
nivel local) şi un plan zonal (Plan de secteur şi Plans particuliers
d’amenagement), cel de al doilea avînd caracter obligatoriu. Se acordă o primă
prioritate zonelor rurale şi descentralizării sistemului de planificare;
• regiunea capitalei Bruxelles concepe un sistem pe două nivele (regional şi
municipal). Se propun două tipuri de planuri: planul de dezvoltare şi planul zonal.
Planurile urmează a fi pregătite de către ambele nivele (plan regional de
developpement, plan regional d’affectation des sols, plan communal de

34
developpement, plan communal d’affectation des sols) dar planurile întocmite de
autorităţile municipale trebuie aprobate de regiune. Planul de dezvoltare are efect
de cadru general al politicii iar planul zonal specifică utilizările terenurilor.
Priorităţile cheie pentru politica spaţială includ construcţia de locuinţe şi politicile
sociale pentru păstrarea unei populaţii mixte şi a unei balanţe sociale, politicile
pentru activităţile economice diversificate şi politicile de mediu şi transport pentru
a satisface progresul social şi economic fără a face rabat calităţii vieţii.

Danemarca

Sistemul de planificare danez este atât bine dezvoltat cât şi bine definit.
Danemarca a adoptat un sistem de planificare pe trei nivele care implică nivelul naţional,
nivelul districtual şi cel municipal. Legea planificării a intrat în vigoare în 1992 dar se
bazează pe cîteva decenii de experienţă în planificarea spaţială şi legislaţia aferentă. Un
element important al sistemului de planificare este acela că ţara ca un întreg este divizată în
trei feluri de zone: zona urbană, staţiuni şi zona rurală.
În zonele urbane şi în cele cu case de vacanţă, dezvoltarea este permisă atîta timp
cît respectă reglementările de planificare în vigoare. În zonele rurale care se întind pe 90%
din teritoriul ţării, dezvoltarea sau orice altă schimbare de destinaţie a terenurilor pentru
alte scopuri decît cele agricole şi forestiere este interzisă sau, în mod excepţional, se
supune unei aprobări speciale conform reglementărilor de planificare şi celor zonale.
Pentru a transforma o zonă rurală într-o zonă urbană este necesar un plan local
(lokalplan) şi dacă acesta este aprobat, trebuie să se plătească o taxă de îmbunătăţire
funciară.
Sistemul de planificare descentralizează într-o mare măsură responsabilitatea,
plasând puterea de decizie şi competenţa administrativă la nivelul districtului şi în special
la cel al municipalităţii. Principalele elemente ale sistemului sunt:
• la nivel naţional, politicile de planificare spaţială se traduc prin Raportul
naţional de planificare. Cea mai recentă versiune a apărut în 1992 şi a fost
publicată ca o perspectivă de dezvoltare spaţială sub titlul Danemarca spre anul
2018. Această perspectivă asigură un cadru de referinţă strategică la nivel naţional
pentru districte, municipalităţi şi pentru sectorul privat. În plus, pentru a sprijini
implementarea politicilor de planificare la nivel naţional, guvernul central emite o
serie de directive naţionale de planificare obligatorii;
• atât consiliile districtuale cât şi cele municipale sunt obligate prin lege să
definească, adopte şi să revizuiască periodic un plan structural global şi un set de
reglementări cu privire la terenuri care să acopere zonele de care răspund.
Planurile sunt revizuite din patru în patru ani şi sunt supuse dezbaterii publice
înainte de adoptarea finală;
• cele 14 consilii districtuale trebuie să întocmească planuri regionale caresă
dispună utilizarea terenurilor din district, a facilităţilor de suprastructură şi
protecţia mediului şi să stabilească priorităţi pentru numeroasele considerente şi
interese sectoriale. La acest nivel se integrează procedura daneză cu privire la
evaluarea impactului asupra mediului;

Cele 275 consilii municipale întocmesc două feluri de planuri, planuri municipale
şi planuri locale:

35
• planurile municipale sunt întocmite pe baza unei evaluări generale a utilizării
prezente şi viitoare a terenurilor, a resurselor economice şi activităţilor locale. Ele constau
dintr-un raport, o structură şi un cadru general pentru planurile locale;
• planurile locale sunt planuri detaliate pentru controlul specific al dezvoltării.

În ultimii ani, Danemarca şi-a lărgit abordarea faţă de planificarea spaţială


pentru a corespunde contextului european şi unei game mult extinse de
probleme. Implementarea priorităţilor cu privire la mediu este văzută ca un
scop important al sistemului de planificare, obiectivele fiind de a promova
dezvoltarea cu suport financiar şi calitatea spaţială în scopul îmbunătăţirii
condiţiilor de trai.

S-au întocmit începând cu 1975 peste 20.000 de planuri locale de detaliu. Acestea
sunt obligatorii din punct de vedere legal pentru deţinătorii de proprietăţi deşi ele
reglementează numai tranzacţiile viitoare. Controlul asupra dezvoltării se exercită prin
dreptul şi obligaţia autorităţilor municipale de a pune la dispoziţie un plan local şi prin
acordarea autorizaţiilor de construire. Ca urmare, Danemarca are o ierarhie de planuri
integrate, cele de la nivelele inferioare neavînd voie să intre în contradicţie cu deciziile de
planificare de la nivelele superioare.

Germania

Sistemul de planificare spaţială din Germania este bine definit şi funcţionează pe


trei nivele, reflectînd structura federală a ţării cuprinzînd guvernul federal, statele federale
şi autorităţile locale. Acestea din urmă includ districtele, oraşele şi municipalităţile. În
legătură cu planificarea spaţială, guvernul federal are două domenii principale de putere
legislativă:
• cadrul legislativ pentru planificarea regională prin Legea de planificare
regională a fiecărui stat federal;
• proiectele de dezvoltare şi propunerile de construire care sunt reglementate de
Codul federal de construire publicat în decembrie 1986 şi modificat în aprilie 1993 care
reprezintă cea mai importantă iniţiativă legislativă referitoare la dezvoltarea urbană din
Germania.

Sistemul de planificare spaţială combină federalismul cu autonomia locală printr-o


serie de politici şi planuri ierarhice obligatorii. Principalele elemente ale sistemului sunt:
• ministerul federal care răspunde de dezvoltarea spaţială are în esenţă rolul de
a întocmi împreună cu statele federale un document general de orientare naţională şi de a
coordona planificarea specializată asumată la nivel federal precum şi măsurile de
planificare preluate de statele federale;
• fiecare stat federal, în plus faţă de redactarea Legii de planificare a statului
federal adoptă un program care are efect prin planurile de dezvoltare comprehensivă ale
statului federal şi prin planurile regionale;
• municipalităţile şi oraşele întocmesc două feluri de planuri: un plan preparator
de utilizare a terenurilor şi un plan obligatoriu din punct de vedere legal pentru utilizarea
terenurilor;

36
• controlul asupra activităţii de construire şi planificare este combinat într-o
singură autorizaţie (autorizaţia de construire). Dacă propunerea nu intră în conflict cu
reglementările din legea domeniului public, aceasta autorizaţie se acordă de către
autoritatea inferioară de control a construcţiilor (adică municipală sau districtuală).

Un element cheie al programului de planificare spaţială federală îl constituie


promovarea principiului ”condiţii de trai echitabile pe întreg teritoriul republicii”. Acest
principiu se aplică printr-un sistem financiar de egalizare care asigură transferul de fonduri
de la statele mai sărace la cele mai bogate. Ca urmare a reunificării, sunt deosebiri serioase
între Est şi Vest, mai ales din punct de vedere al dezvoltării economice şi al ratei
şomajului. Aceste deosebiri s-au exacerbat prin migrarea internă din Est spre Vest şi
imigraţia dinspre Europe Centrală şi de Est. Aceste tendinţe exercită o presiune tot mai
mare asupra asigurării cu locuinţe în vechile state subminând procesul de restructurare
economică din Est. În consecinţă, întregul sistem redistributiv se concentrează în prezent
asupra sprijinirii noilor state federale în încercarea lor de a-şi alinia condiţiile de viaţă celor
din Vest.
Rezoluţiile Parlamentului Federal German şi ale reprezentanţilor statelor federale
au subliniat faptul că actualizarea documentului ”Europa 2000” ar trebui să includă mai
multe din elementele care au condus la dechiderea Europei Centrale şi de Est, importanţa
regiunilor rurale şi periferice, mişcăile la scară extinsă de depopulare şi efectele ecologice
asupra structurii aşezămintelor. Bundestag-ul german presupune de asemenea că Comisia
va lua în calcul scopul şi abordările planificării spaţiale în fiecare stat membru în parte.

Grecia

În Grecia, Legea de marcare a terenurilor în scopul planificării spaţiale este


Decretul lege din 17 iulie 1923 care stabilea forma planurilor de utilizare a terenurilor.
Această lege şi regulamentul general de construire cuprins în Legea 1577/1985 au fost
extrem de influente la determinarea formei şi dezvoltării oraşelor. Principalul statut actual
de urbanism îl constituie Legea 1337/1983 cu privire la extinderea oraşelor şi dezvoltarea
urbană. Planificarea spaţială este centralizată, majoritatea politicilor sunt iniţiate de
ministerele guvernului central iar regulamentul cu privire la planificare sunt în principal
responsabilitatea guvernului naţional care acţionează prin intermediul a 54 oficii locale ale
departamentelor guvernamentale centrale. Principalele elemente ale sistemului oficial sunt:
• legile constituţionale care stabilesc cerinţele statului de a proteja mediul fizic
şi cultural şi drepturile adupra proprietăţilor private şi asigurarea cu locuinţe;
• sistemul de planuri de dezvoltare naţională, regională şi locală;
• succesiune ierarhizată de planuri obligatorii din punct de vedere legal pentru
zonele unde se intenţionează acţiuni de dezvoltare, terenuri incluse în plan, conţinând o
schemă de planificare locală detaliată, un plan general de urbanism şi planuri strategice
directoare numai pentru Atena şi Salonic;
• lege la nivel naţional şi instrumente politice care să guverneze dezvoltarea în
zonele necuprinse în planuri (terenuri care nu sunt cuprinse în nici un plan);
• regulamentul general de construire care se aplică pe întreg teritoriul ţării.
Contextul legal este complex şi necesită codificare dar devierile de la planurile
aprobate şi dezvoltările neautorizate, mai ales construcţiile de locuinţe, sunt frecvente.
Acesta trebuie înţeles în lumina unor condiţii predominante care includ:

37
• cerinţa stringentă la nivel economic şi demografic cu privire la utilizarea şi
• dezvoltarea terenurilor;
• importanţa investiţillor în terenuri şi proprietăţi de către persoane particulare
şi o cultură ostilă intervenţiilor statului şi reglementărilor emise de acesta;
• lipsa unui sistem eficient de evidenţă a terenurilor, numărul tot mai mare de
litigii prelungite şi modul neadecvat în care se exercită controlul local asupra planificării.
Rezultatul este o prăpastie apreciabilă între planificarea oficială şi realitatea dezvoltării în
teren. Cadrul planificării se adaptează constant pentru a corespunde dezvoltării reale.
Reacţiile de adversitate ale populaţiei din cauza condiţiilor descrise mai sus fac ca
procedurile de planificare să se întindă pe perioade îndelungate. Mai mult, este o
lipsă de coordonare între diferitele nivele ale planificării spaţiale şi programele de
dezvoltare.
Guvernul grec face în prezent o analiză atotcurpinzătoare a tuturor legilor cu
privire la planificare în scopul simplificării procedurilor şi înfiinţării unor departamente de
planificare pe un al doilea nivel al administraţiei locale. Analiza este menită să sprijine
ducerea la îndeplinire a politicilor referitoare la:
 gestionarea efectivă a terenurilor din afara centrelor
urbane inclusiv desemnarea unor puncte de afaceri pentru a răspunde
dezvoltării industriale, comerciale şi tehnologice şi pentru revigorarea
aşezămintelor rurale;
 reînnoirea treptată a centrelor urbane şi îmbunătăţirea
mediului înconjurător din aceste centre, modernizarea zonelor urbane
depreciate, ”umanizarea” mediului urban şi promovarea spaţiilor verzi, a
zonelor cu activităţi culturale şi sociale;
 dezvoltarea legăturilor complementare între oraşele
învecinate pentru a forma reţele urbane integrate şi încurajarea unor
legături extinse cu reţelele europene.

Spania

Legea naţională relevantă, intitulată Texto Refundido de la Sobre Ley el Regimen


de Suelo y la Ordencion Urbana, datează din 1992 şi consolidează legislaţia cumulând
Legea Planificării Naţionale din 1990 şi celelalte legi anterioare cu privire la planificarea
urbană. Cu privire la planificarea spaţială, legislaţia din 1992 ia în calcul şi asigură cadrul
legislativ pentru instrumentele planificării spaţiale conturate de diferitele regiuni autonome
ale ţării.
Baza legislativă pentru planificarea spaţială a devenit bogată şi complexă ca o
consecinţă a aprobării în 1978 a constituţiei Spaniei care a transferat competenţele şi
responsabilităţile pentru planificarea spaţială diferitelor administraţii regionale. În plus faţă
de legislaţia din 1992, există o serie de legi care nu abordează pur şi simplu probleme din
domeniul dezvoltării naţionale dar are impact asupra planificării privind, de exemplu,
zonele de coastă, şoselele, rezervele de apă şi conservarea naturii cu floră şi faună
sălbatică. Cele 17 regiuni autonome din Spania (echivalente cu nivelul administrativ
intermediar al regiunilor) au capacitatea de a-şi contura propria legislaţie de planificare
spaţială şi urbană şi de dezvoltare cu privire la acele probleme care nu sunt în
responsabilitatea statului. Legislaţia referitoare la planificarea spaţială diferă de la o
regiune la alta şi se află în diferite stadii de dezvoltare. Rezultatul este o complexitate de
38
instituţii şi instrumente pe teritoriul regiunilor care reflectă diversitatea zonelor ţării şi
strategiile adoptate pentru dezvoltarea acestora.
Prevederile legii din 1992 şi legile anterioare permit ca Planul Naţional să fie
întocmit pentru întreaga ţară în ansamblul ei, pentru a se asigura contextul necesar aplicării
politicilor şi obiectivelor de planificare spaţială. Cu toate aceatea, nu s-a întocmit până în
prezent nici un plan de acest fel şi nici nu există intenţia de a se întocmi, deşi guvernul
central a emis un Plan Orientativ de Infrastructură pentru perioada 1993 - 2007 pînă în anul
2007 care se referă la întreaga ţară. Deşi din punct de vedere oficial nu este un plan, acesta
poate fi considerat un instrument de planificare spaţială deoarece stabileşte programul
pentru infrastructura majoră de care răspunde statul. Planificarea utilizării terenurilor este
preluată în principal de administraţia municpală în timp ce planurile regionale sunt
întocmite de fiecare regiune autonomă în parte, definindu-se măsuri de protecţie a
mediului, stabilindu-se infrastructura de bază şi facilităţile care pun de acord politicile
sectoriale (cum ar fi cele referitoare la drumuri şi transport sau furnizarea cu apă) cu
planurile de dezvoltare. La nivel municipal, planurile sunt mai comprehensive şi sunt
întocmite în conformitate cu un proces prestabilit pe o perioadă de unu până la trei ani şi
referitor la utilizarea terenului, reglementarea construcţiilor, implementarea programelor şi
aşa mai departe. Planurile sunt întocmite fie de o singură municipalitate sau de un grup şi
sunt revizuite la fiecare patru ani. Ele sunt obligatorii din punct de vedere legal şi dau
libertate limitată procesului decizional. Conform Legii Naţionale, instrumentele naţionale
şi regionale de planificare spaţială pot include măsuri de politică economică cum ar fi
acordarea de investiţii la nivel regional şi alte stimulente.
Problemele cheie care afectează sistemul de planificare (naţional, regional şi local)
din Spania sunt:
 compatibilitatea dezvoltării economice cu menţinerea sau
îmbunătăţirea calităţii vieţii în contextul Uniunii Europene;
 cerinţele dezvoltării regionale;
 strategiile teritoriale;
 repartizarea activităţii economice şi utilizării terenurilor pe
teritoriul întregii ţări;
 considerentele de mediu în sensul lor cel mai larg;
 planificarea transportului integrat şi a altor reţele;
 coordonarea acţiunilor publice la diferitele nivele administrative.
Sistemul complex de legi şi instrumente din Spania asigură un anumit grad de
siguranţă, mai ales la nivel municipal. Deşi rigid, sistemul de repartizare pe zone a
utilizării terenurilor poate fi adaptat tendinţelor predominante. Planurile naţionale şi
regionale cu privire la infrastructura majoră răspund deosebirilor dintre regiuni şi
contribuie la dezvoltarea reţelelor transnaţionale de transport, energie şi telecomunicaţii.

Franţa

În cadrul sistemului francez, există o distincţie clară între planificarea spaţială şi


cea sectorială. De cea de-a doua răspunde statul, regiunea sau un departament în timp ce
responsabilitatea pentru planificarea spaţială revine comunelor.
Începînd cu anii `40, sistemul de planificare s-a caracterizat printr-un grad ridicat
de centralizare. Cu toate acestea, reformele majore ale anilor 80, mai ales ale anului 1983,

39
au fost o încercare de descentralizare a competenţelor şi puterii de decizie, comunele fiind
împuternicite să preia planificarea locală.
În Franţa există patru nivele ale puterii guvernamentale:
• statul defineşte regulile şi ia deciziile importante cu privire la stabilirea
contextului pentru proiectele majore de planificare şi coordonare precum şi referitoare la
definirea orientării sectoriale (şosele, universităţi) pentru ţară în ansamblul ei, în timp ce
serviciile descentralizate ale statului verifică legalitatea deciziilor asupra planificării locale;
• regiunile coordonează dezvoltarea economică, consultîndu-se cu statul, prin
definirea şi stabilirea acordurilor de planificare care determină investiţiile majore din
sectorul public pe următorii 5 ani;
• departamentele asigură asistenţa tehnică comunelor mai mici din zonele rurale
şi definesc şi implementează schemele departamentale de transport;
• un număr de aproximativ 36.000 de comune reprezintă unitatea de bază a
administraţiei locale care răspunde de infrastructura locală, planificarea locală şi de
stabilirea valabilităţii propunerilor de dezvoltare; comunele cooperează tot mai mult la
proiecte de dezvoltare intercomunale.
Cu toate acestea, este important de subliniat că numai statul are putere legislativă
şi că nici o autoritate teritorială nu poate controla o altă autoritate. Totuşi, suprapunerea
responsabilităţilor, atunci cînd are loc în cazul problemelor de planificare spaţială dă
naştere unei relaţii puternice dar complexe între diferitele nivele guvernamentale.
Principalele elemente ale sistemului sunt:
• legea planificării este codificată la nivel naţional; acest Code de
l’Urbanism, cu prima versiune în 1957, este încă supus unor frecvente modificări care sunt
adesea importante ca cele din 1983, 1987 şi 1991;
• grupuri de comune adesea cuprinzând zone metropolitane pot colabora
pentru a
• întocmi planuri care să definească obiectivele generale de planificare ale
zonei
• (Schema Directeur - schemă directoare).
• planurile zonale de utilizare a terenurilor sunt întocmite de comune şi
definesc
• regulile şi regulamentele legate de utilizarea specifică a terenurilor şi de
ceea ce se
• poate construi pe fiecare bucată de teren. Acolo unde este posibil, aceste
planuri trebuie să fie compatibile cu fiecare schemă directoare.
• în scopul obţinerii unei autorizaţii de construire (permis de construire),
propunerea trebuie să se conformeze planurilor zonale de utilizare a terenurilor iar unde nu
există planuri locale, regulilor de planificare urbană din Code de l’Urbanism.

A devenit tot mai evident în Franţa că este nevoie de o strategie de planificare


spaţială mult mai coerentă la nivel naţional şi, în primăvara anului 1994, s-a supus
parlamentului francez o nouă orientare cu privire la amenajarea teritoriului. Ca parte a
legislaţiei, se va descrie o viziune spaţială a Franţei anului 2015 şi se vor identifica
mijloacele şi programele necesare identificării acestei viziuni, asigurând astfel o mai bună
coordonare între obiectivele naţionale, dezvoltarea regională şi planificarea fizică.

40
Irlanda

Legislaţia cheie care guvernează planificarea utilizării terenurilor din Irlanda este
Legea administraţiei locale (Legea planificării şi dezvoltării) din 1963. Legea definea
autorităţile responsabile cu planificarea (acum 88 la număr) şi sarcinile şi competenţele
specifice ale acestora inclusiv obligaţiile lor de a întocmi şi revizui planurile de dezvoltare.
Legea stabileşte de asemenea obligaţiile de a obţine avizul de planificare în vederea
dezvoltării. Acesta rămîne principalul act al sistemului de planificare irlandez dar, între
1963 şi 1993, au existat o serie de amendamente şi reglementări. S-au folosit cu succes
competenţele desemnate prin Legea Reânnoirii Urbane din 1986 şi 1987 pentru a se
asigura revitalizarea zonelor decăzute din interiorul marilor oraşe şi localităţi.
Fiecare autoritate locală are o datorie statutară de a întocmi un Plan de dezvoltare
şi de a-l revizui la fiecare 5 ani. Aceste autorităţi stabilesc obiective de dezvoltare care
includ obiective pe zone (mai ales în zonele urbane), obiective pentru păstrarea şi
îmbunătăţiirea aspectului, pentru dezvoltarea şi înnoirea zonelor în declin şi prevederi cu
privire la o nouă infrastructură şi la servicii noi. Repartizarea pe zone din plan indică
utilizarea care se preferă şi care poate varia faţă de plan numai printr-o abatere specifică
zonei, adoptată la revizuirea planului însuşi, sau printr-o contestaţie, dacă planul şi
dezvoltarea aplicabile zonei o cer.
A devenit o componentă cheie a politicii guvernului faptul de a asigura că
menţinerea unei calităţi superioare a mediului este un element integrat în procesul
decizional.
Planul Naţional de Dezvoltare, 1994 - 1999, stabilea strategia de dezvoltare
adoptată de guvern pe termen mediu şi politica sa de a atinge obiectivele naţionale şi ale
Comunităţii de o mai accentuată aderare economică şi naţională Scopul central al planului
era de a spori la maximum beneficiile economice pe termen lung prin creşerea producţei,
potenţalului economic şi a asigurării de locuri de muncă pe termen lung. Se preconizează
în continuare reintegrarea pe termen lung a şomerilor sau a locurilor de muncă cu risc
ridicat de a intra în şomaj în circuitul economic. Planul include propunerile de cheltuieli
ale guvernului pentru dezvoltarea structurală, constituie baza de discuţii cu Comisia
Europeană pentru a se ajunge la o înţelegere asupra programului cadru de suport al
Comunităţii pentru Irlanda pe întreaga perioadă, strategia şi principale priorităţi din
programul cadru de suport fiind cele definite în plan. În termenii planificării fizice, Planul
Naţional de Dezvoltare şi Programul Cadru de Suport al Comunităţii indică dezvoltările
majore la nivelul infrastructurii care se aşteaptă să fie finalizate pe perioada prevăzută
pentru planificare.

Italia

Fundamentarea legală a sistemului de planificare italian îşi are originea în anul


1942. Această legislaţie a dus la crearea Planului Director (Piano Regolatore Generale).
Planurile formulate la nivel municipal se bazează pe o abordare zonală atribuindu-se
caracteristici specifice fiecărei suprafeţe de teren. Această abordare bazată pe realităţile
locale a dus la un cadru politic fragmentat şi la un nivel ridicat de concentrare asupra
problemelor fizice şi conceptuale.
Din 1970, Italia a recunoscut necesitatea de a-şi extinde sistemul de planificare
pentru a cuprinde şi probleme de dezvoltare precum şi de altă natură. În 1990, s-a emis o

41
nouă lege ”Ordinamento delle Automomie Locali” pentru a promova o revizuire radicală a
configuraţiei autorităţii locale. În particular, legea decreta ”oraşe metropolitane” un număr
de 11 oraşe fiecare cu organisme alese nemijlocit şi răspunde de toate sarcinile de
planificare ăi de administrare a terenurilor, deăi autoritîţile locale întocmesc în continuare
Planul Director (Piano Regolatore Generale).
Sistemul de planificare spaţială de pe teritoriul Italiei este în prezent clar definit şi
are următoarele caracteristici:
• o serie de planuri sectoriale la nivel naţional, inclusiv a unui plan general
cu privire la transport care dă orientarea şi coordonarea aferentă politicilor şi proiectelor
referitoare la transportul naţional;
• o serie de instrumente atât pentru problemele generale cât şi pentru
sectoarele specifice oferind indicaţii şi coordonare la nivelele regionale şi locale ale
administraţiei;
• planuri regionale, Piani Territoriali di Coordinamento, care dau indicaţii
asupra utilizării terenurilor pentru nivelele inferioare ale administraţiei şi pentru a asocia
problemele sectoriale, inclusiv cele de dezvoltare economică şi planificare locală;
• întocmirea la nivel local unor planuri directoare - Piani Regolatori
Generali – care definesc utilizarea terenurilor printr-un proces de repartizare zonală pentru
fiecare comună precum şi principalele căi de comunicare şi care identifică amplasarea noii
infrastructuri;
• cerinţa ca dezvoltarea să se conformeze planului director - Piano
Regolatore Generale.
• O serie de factori specifici afectează funcţionarea sistemului de planificare
din Italia. Mai ales: impozitul se încasează numai de către guvernul central şi apoi se
repartizează regiunilor şi comunelor. S-a procedat astfel pentru a nu acorda independenţă
fiscală comunelor, deşi, recent, s-au introdus unele forme de impozitare locală. Prin
tradiţie, oraşele mari au avut de suferit în comparaţie cu oraşele şi localităţile de mărime
medie fapt ce a dus la adâncirea prapastiei dintre resursele pe care le primesc şi propriile
necesităţi;
• negocieri susţinute şi o doză mare de compromis sub toate aspectele
planificării şi dezvoltării au rezultat, în parte, dintr-un sistem bazat pe un guvern de coaliţie
multipartită pe perioada ultimilor 20 de ani;
• cerinţa legală de a asigura compensaţii la nivelul integral al valorii de piaţă
în momentul în care un teren este achiziţionat de o utilitate publică. Ca urmare, orientarea
şi natura dezvoltării au fost guvernate de piaţă precum şi de factorii de planificare;
• recunoaşterea tot mai pregnantă a importanţei problemelor de mediu, deşi
acestea sunt tratate separat faţă de politica de planificare. Este conştientizată tot mai mult
necesitatea de asocia aceste două probleme atât politic cât şi ca implementare;
• implementarea lentă a Piani Territoriali di Coordinamento şi a noilor
modele organizatorice care au rezultat din legislaţia cu privire la zonele metropolitane din
1990.

Luxemburg

Sistemul de planificare din Luxemburg se bazează în primul rând pe Legea


Planificării Urbane din 12 iunie 1937, Legea Planificării cu caracter mai general din 20

42
martie 1974 şi pe Legea asupra Protecţiei Mediului şi Resurselor Naturale din 12 august
1992.
Celelalte legi cum ar fi cea cu privire la regruparea proprietăţii rurale (1964), legile
referitoare la dezvoltare, diversificare şi balanţă economică (1962/83/92), la crearea unui
sistem major de comunicaţii şi a unei reţele de drumuri (1967) şi parcuri naţionale (1993)
întregesc cadrul legislativ.
Cu privire la planificarea spaţială există numai două nivele: cel naţional - deci
statul, şi cel comunal. Conform Legii din 1974 referitoare la planificarea spaţială generală,
Consiliul de stat, la propunerea ministrului care răspunde de planificarea spaţială,
întocmeşte un plan director (programme directeur) asupra planificării spaţiale, stabilind
principalele obiective şi măsurile necesare îndeplinirii acestora. Consiliul de stat, la
propunerea ministrului responsabil, poate de asemenea să definească planuri de dezvoltare
locală care să cuprindă o comună întreagă sau o parte a acesteia, cîteva comune sau
întreaga ţară. Planul director asupra planificării spaţiale, ca şi planurile de dezvoltare
individuale, sunt definite pentru o perioadă de 10 pînă la 20 de ani, deşi periodic este supus
revizuirii or îmbunătăţirii cu clauze complementare.
Primul plan director a fost întocmit în 1978. Varianta revizuită (Horizon 2000) a
fost aprobată de Consiliul de stat în martie 1988. Deşi planul director nu este obligatoriu
pentru terţi, fiecare ministru, întreaga administraţie guvernamentală şi toate celelalte
servicii publice trebuie să ţină seama de el.
Planurile de dezvoltare generale şi locale traduc în fapt deciziile de planificare
regionale şi naţionale stabilite prin planul director. Aceste planuri sunt întocmite de
ministrul responsabil cu planificarea spaţială şi sunt declarate obligatorii din punct de
vedere legal. Planurile anunţate pînă acum includ crearea unor zone industriale în sud
(1978/79/88) şi în alte regiuni (1981/82), dezvoltarea aeroportului şi a zonei
înconjurătoare, a Haff Reimech (o dezvoltare specifică care include peisagistica locului cu
carierele de piatră, zonele de agrement şi protecţia naturii) şi planuri generale de dezvoltare
pentru regiunile din nord, centru, sud şi est care sunt numai în stadiu de proiect.
Implementarea planurilor de dezvoltare declarate obligatorii reprezintă un serviciu public.
Legea din 1974 prezintă în mod expres o procedură de participare şi consultare care
include comunele şi sectorul public. În principal, comunele răspund de propria planificare.
Cu toate acestea, conform Legii din 12 iunie 1937 referitoare la planificarea urbană
(completată de Legea din 1974), comunele trebuie să dispună de legi de planificare care să
acţioneze pe întreaga lor suprafaţă. Planurile de dezvoltare comunală trebuie să respecte
planurile generale şi locale de dezvoltare declarate obligatorii conform Legii din 1974.
Aşadar, numai în contextul unui astfel de plan întocmit la nivel naţional, planificarea
spaţială generală poate interveni la nivel comunal.
Planificarea spaţială este menită să contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi
a mediului, la dezvoltarea armonioasă a zonelor urbane şi rurale, la folosirea optimă a
resurselor economice, la protecţia naturii şi resurselor naturale şi la conservarea şi
dezvoltarea moştenirii naturale şi culturale.
În prezent, principalele teme care preocupă Ministerul Planificării sunt:
• dezvoltarea cu posibilităţi de suport financiar şi administrarea
raţională terenurilor;
• cooperarea între comune;
• descentralizarea;
• cooperarea cu vecinii;
• un sistem geografic informaţional.

43
Olanda

Este posibil ca istoria poporului olandez de luptă cu forţele naturii să explice de ce


există o largă acceptare a regulamentului public cu privire la activităţile care afectează
utilizarea terenurilor şi mediului spaţial. Prima legislaţie referitoare la planificarea spaţială
din Olanda a apărut în 1901 - Woningwet (Legea locuinţelor). Prima lege explicită a
planificării spaţiale (Wet op de ruimtelikje ordening) datează din 1965. Ea a fost amendată
în 1985 şi din nou în 1994.
Sistemul de planificare este matur şi, în general, temeinic respectat. Se acceptă că
nimic nu trebuie să se construiască în lipsa cooperării cu autoritatea locală de planificare
(municipalitatea). Dezvoltarea necesită autorizaţia de construire care, în principiu trebuie
respinsă dacă dezvoltarea contravine planului local de utilizare a terenului, deşi
municipalitatea este flexibilă în a permite dezvoltarea chiar dacă apar cazuri de încălcare a
planului.
Planificarea spaţială se face pe trei nivele administrative:
• la nivel naţional, Ministerul Construcţiilor de Locuinţe, Planificării
Spaţiale şi Mediului ia decizii cheie asupra proiectelor majore şi problemelor de politică de
importanţă naţională şi poate influenţa modul în care autorităţile îşi duc la îndeplinire
funcţiunile de planificare prin întocmirea rapoartelor naţionale. Varianta actuală, cel de al
patrulea raport, Politica Spaţială Naţională s-a publicat în 1993;
• autorităţile provinciale emit planuri care cuprind toată provincia sau o
parte a ei şi stabilesc politica planificării spaţiale. Acestea sunt mai degrabă orientative
decîtobligatorii;
• municipalităţile au dreptul şi nu obligaţia de a emite un plan de
structură (structuurplan) care este un document strategic orientativ pentru întreaga
municipalitate sau pentru o parte a acesteia, stabilind, în termeni generali, dezvoltările
dorite în viitor. În plus, municipalităţile trebuie să întocmească un plan local de utilizare a
terenurilor (bestemmingsplan) care este obligatoriu din punct de vedere legal în momentul
aprecierii acordării unei autorizaţii de construire. În zonele urbane, conform Legii
Reînnoirii Oraşelor şi Satelor, municipalităţile pot emite planuri de reânnoire urbană cu
acelaşi statut legal ca şi planurile locale de utilizare a terenurilor.
Organizarea guvernului din Olanda traversează o perioadă de transformări.
Neajunsurile structurii actuale legate de problemele sociale şi economice tot mai
importante ale oraşelor mari au dus la emiterea Legii Cadru (Kaderwet). Aceasta cere
municipalităţilor a şapte zone urbane mari să ia o serie de măsuri comune, inclusiv
înfiinţarea unei administraţii regionale cu caracter temporar (4 ani) şi să întocmească un
plan structural regional astfel încît să se determine forma cea mai adecvată de administraţie
la nivel regional aplicabilă zonei.
Aproape peste tot în Olanda există planuri obligatorii din punct de vedere legal la
nivel local care stabilesc dacă dezvoltările sunt sau nu posibil de autorizat. Alte planuri
oferă un cadru legal şi asigură existenţa unei coerenţe între diferitele nivele administrative.
În cadrul acestui sistem, municipalităţile au o autonimie locală considerabilă. Totuşi, la
începutul anului 1994, competenţa nivelelor administrative inferioare de a bloca şi întîrzia
proiectele de importanţă naţională era mult limitată.
Elementele principale ale politicii actuale de planificare spaţială la nivel naţional
cu o dimensiune europeană clară sunt:

44
• întărirea poziţiei ţării şi mai ales a Randstad în Europa;
• întărirea poziţiei centrelor urbane ca puncte de atracţie unde se poate trăi şi munci;
• menţinerea contrastului dintre zonele urbane şi cele rurale, în special prin păstrarea
”inimii verzi” a Randstad;
• îmbunătăţirea legăturilor de infrastructură, mai ales ca parte a reţelor
transeuropene;
• protejarea şi dezvoltarea unei infrastructuri ecologice cu referire specială la
canalele de apă;
• promovarea dezvoltărilor posibil de susţinut financiar.

Portugalia

În Portugalia există o legislaţie extensivă a planificării spaţiale. Elementele


principale le constituie planurile spaţiale regionale (DL 176-A/88); Legea autorizării (Lei
dos Licenciamentos - DL 445/91) şi Legea care reglementează iniţiativa privată în
domeniul proiectelor de urbanism (Lei do Soteamentos Urbanos - DL 448/91). Sistemul
include planuri specifice care prevăd apărarea avuţiei naţionale şi a resurselor naturale şi
controlul asupra utilizării terenurilor în zonele protejate, mai ales în zonele de coastă.
Sistemul de planificare a evoluat de la abordarea numai a centrelor urbane puternice de la
începutul anilor 70 la o abordare teritorială mai largă de după aceea, întărită de
introducerea conceptului de plan municipal director (Plano Director Municipal) de la
începutul anilor 80. Aceste planuri au progresat lent iar calitatea şi eficienţa lor a fost
inegală. De la începutul anilor 80, guvernul central a crescut presiunea asupra autorităţilor
locale ca acestea să întocmească planuri.
Ca urmare, Portugalia trece printr-o perioadă de activitate de planificare intensă.
Elementele majore ale sistemului sunt:
 angajamentul constituţional (din 1976) de a respecta reglementările cu
privire la utilizarea terenurilor în scopul localizării efective a activităţilor economice,
echilibrând dezvoltarea socială şi economică cu considerentele de mediu şi încurajând
participarea la procesul decizional şi respectul faţă de principiile generale ale
descentralizării;
 un ”Plan Regional de Dezvoltare” care este valabil pe perioada 1994 -1999
şi care defineşte priorităţile naţionale incluzând obiectivele de dezvoltare economică
echilibrată şi sporind competitivitatea şi dotările de infrastructură;
 planurile regionale de utilizare fizică a terenurilor (Planos Regionais de
Ordenamento do Territorio) întocmite de oficiile descentralizate la nivel de regiuni ale
guvernului central, definind politicile generale de utilizare a terenurilor şi macrozonele
teritoriale, pe baza unei strategii de dezvoltare echilibrată în zona aferentă planului;
 un sistem dinamic de planuri întocmite de municipalităţi, format din planul
director municipal care defineşte o organizare spaţială în vederea direcţionării şi
controlului dezvoltării şi principalele utilizări ale terenurilor pe teritoriul municipiului în
ansamblu, format de asemenea din planurile urbane (Planos de Urbanizacao) care definesc
structura urbană ce reglementează utilizarea terenului şi fixează parametrii diferitelor tipuri
de utilizare precum şi intensitatea lor, şi din schemele conceptuale de detaliu (Planos de
Pormenor).
Odată creat, sistemul va consta dintr-o ierarhie de planuri integrate. Planul
municipal director se supune aprobării guvernului şi, în cazul aprobării, responsabilitatea

45
pentru planurile urbane de detaliu va reveni municipalităţii. Planurile de utilizare spaţială a
terenurilor trebuie să includă programele de investiţii ale guvernului central, adică
iniţiativele incluse in planul de dezvoltare regional. Noul sistem este menit să înlocuiască
stilul tradiţional de întocmire a planurilor. Din cauza recentei deferiri a responsabilităţii
pentru planificare administraţiei locale, este necesar să se mobilizeze şi să se şcolarizeze
rapid experţi tehnici şi să se înfiinţeze sisteme informaţionale de planificare spaţială. Există
de asemenea o istorie de subdivizare ilegală şi dezvoltare a terenurilor şi sunt informaţii
limitate cu privire la condiţiile din regiuni.
La finele anului 1993, 39 din cele 275 municipalităţi aveau planuri municipale
directoare aprobate, iar altele 124, care au trecut de etapa tehnică, aşteptau aprobarea şi
ratificarea planurilor. Guvernul oferă stimulente prin programe de finanţare pentru
finalizarea cu succes a planurilor municipale directoare şi a planurilor strategice neoficiale.
Una din priorităţile guvernului este ca cuprinderea totalităţii terenurilor în planurile
municipale directoare să fie însoţită de o politică de consolidare şi refacere a echilibrului
sistemului urban, bazat pe oraşe, asigurând principalele servicii şi facilităţi în afara zonelor
metropolitane ale Lisabonei şi Porto, şi pe formularea unor planuri de dezvoltare strategică
pentru acestea. Alte legi importante sunt cele legate de utilizarea terenurilor pentru
agricultură şi de utilizarea ecologică a terenurilor, care au implicaţii majore pentru
planificarea regională şi locală deoarece ele impun restricţii asupra utilizării terenurilor.
Accentul care se pune pe întărirea sistemului de planificare spaţială are ca scop să
corecteze tendinţele accentuate ale dezvoltării economice şi a consecinţelor acestor
tendinţe deoarece ele afectează utilizarea terenurilor. Acestea includ:
 istoria subdivizării şi dezvoltării ilegale a terenurilor (deşi, în prezent, în
scădere);
 modelele de dezvoltare spaţială inegală care în mod sistematic favorizează
regiunile de coastă în dezavantajul zonelor rurale din interior cu populaţie în scădere şi
acces anevoios;
 rolul dominant al principalelor centre urbane cum ar fi Lisabona şi Porto şi
lipsa competitivităţii internaţionale a oraşelor mici şi mijlocii;
 atingerea unor nivele ridicate de accesibilitate în Portugalia între Portugalia
şi restul Europei.
Sistemul de planificare sprijină planificarea spaţială ale cărei obiective principale
sunt:
 de a asigura convergenţa şi compatibilitatea cu politicile sectoriale şi de a
stabili un cadru de planificare spaţială pentru măsurile majore care au un efect de
structurare asupra organizării teritoriale;
 de a sprijini crearea unei reţele de oraşe de mărime medie în scopul
restructurării şi modernizării sistemului urban;
 de a întări competitivitatea internaţională pentru Lisabona şi Porto;
 de a promova integrarea spaţială în Uniune şi internaţionalizarea bazei
productive a altor oraşe precum şi dezvoltarea regiunilor de graniţă;
 de a revigora zonele rurale şi de a utiliza la maximum resursele naturale prin
consolidarea reţelei de centre urbane în sprijinul acestor zone, prin dezvoltarea
posibilităţilor de extindere a celor care lucrează în agricultură prin stimularea activităţilor
economice diversificate şi prin protejarea şi supravegherea în modraţional a resurselor şi
bogăţiei naturale.

46
Marea Britanie

Baza legală a planificării spaţiale în Marea Britanie a rămas practic aceeaşi din
1947 când planurile zonale au fost abandonate în favoarea unui sistem de planuri de
dezvoltare neimpuse. Cu toate acestea, sistemul a fost revizuit substanţial în 1991 când
principala legislaţie cu privire la planificare din Anglia şi Ţara Galilor a fost modificată
prin Legea din 1990 cu privire la planificarea oraşelor şi a ţării. Legea este suplimentată de
o legislaţie specifică cu privire la numeroase aspecte inclusiv conservarea şi protecţia
mediului. Prevederi similare se aplică şi pentru restul Marii Britanii.
Sistemul de planificare spaţială este matur, în general bine respectat şi uniform în
esenţă pe întreg teritoriul ţării. Sistemul este puternic în privinţa reglementărilor la nivelul
dezvoltării locale specifice dar, în contrast cu alte state membre, conţine mai puţine
prevederi legate de planificare la nivel naţional şi regional. Planificarea spaţială este în
principal responsabilitatea autorităţilor locale, deşi guvernul central o influenţează şi
controlează în mare măsură. Principalele elemente ale sistemului sunt:
• directivele la nivel naţional publicate de departamentele guvernului
central, care cuprind probleme speciale cum ar fi dezvoltarea centrelor urbane sau
economia din mediul rural şi oferă orientarea strategică pentru zonele şi regiunile
metropolitane;
• un sistem pe două nivele care cuprinde planuri de dezvoltare neobligatorii
valabile pentru aproape întreg teritoriul ţării, cu planuri de structură asigurând o orientare
comprehensivă dar în termeni generali cu propuneri la obiect şi alocări de terenuri pentru
anumite zone;
• un sistem dinamic de planuri de dezvoltare unitare în zonele
metropolitane, inclusiv Londra;
• un sistem riguros de control şi consolidare a dezvoltării pentru majoritatea
formelor de dezvoltare şi schimbare a destinaţiei terenurilor, exclusiv terenurile agricole şi
zonele forestiere, conform căruia se avizează cererile de dezvoltare, ţinînd cont de planuri
şi de alte considerente.

Sistemul are părţile lui tari şi părţile lui slabe:


 în Marea Britanie este o certitudine legală mai redusă în comparaţie cu alte
state membre dar o mai mare flexibilitate în a răspunde situaţiilor specifice pentru că
planurile nu stabilesc automat dreptul la dezvoltare;
 domeniul de referinţă al sistemului se concentrează asupra utilizării terenului
şi este separat de cel al controlului asupra construcţiilor şi de al altor planuri bazate pe
cheltuieli, inclusiv Programul cadru de suport financiar al Comunităţii;
 nu există nici un nivel regional al guvernului sau al planurilor, deşi grupările
autorităţilor locale cooperează pentru a comunica guvernului central linia politică la nivel
regional.

De 50 de ani, Marea Britanie a urmat o linie politică de îngrădire urbană prin


”centura verde” şi prin alte politici care protejază farmecul peisajului rural şi avuţia
naturală şi istorică. Îngrădirea urbană a fost echilibrată de necesitatea de a pune la
dispoziţie în mod constant terenuri pentru locuinţe şi pentru industrie.

47
S-au înregistrat succese în restrângerea extinderii urbane dar sistemul de
planificare a fost de obicei mai eficient în reglementarea dezvoltării decât în promovarea
acesteia.
Priorităţile actuale se concentrează asupra dezvoltării economice, regenerării
proprietăţilor urbane şi promovării dezvoltării cu suport financiar. Toate acestea au loc în
contextul unei supravegheri publice stricte şi a privatizării serviciilor şi a infrastructurii; a
implicaţiilor spaţiale ale ”unui surplus” de teren agricol şi ale concentrării dezvoltării
economice şi creşterii populaţiei în oraşele comerciale.

V. NORME ŞI INSTITUŢII ÎN PLANIFICAREA URBANĂ ÎN ROMÂNIA

Constituirea cadrului normativ şi instituţional aferent planificării teritoriale şi


urbane a fost un proces de durată marcat de conjuncturile politico-istorice interne şi
externe.

5.1 Istoria planificării în România21

Cum sa pornesti la o intreprindere dificila si riscanta cum este conturarea istoriei


planningului din România, când conceptul insusi este neclar si insuficient fundamentat in
spatiul românesc22. Nevoie de a plasa acţiunea contemporană de planificare şi amenajare a
teritoriului într-un parcurs deopotrivă evolutiv faţă de sine şi comparativ cu alte sisteme,
ne-a pus în faţa intrebării cât de vechi sunt faptele asmilabile planningului din Romania şi
cu ce evoluţii externe se compară. Raportându-ne la modelele de scriere ale acestui gen de
analiză din alte culturi, am fost tentaţi să căutăm şi în România aceleaşi elemente care în
alte ţări sunt considerate rădăcini de acţiune planificatoare: planuri urbane, legi şi
organisme de profil, date şi nume de marcă, etc. În parcursul cercetării am avut
confirmarea că este vorba nu atât de un decalaj temporal (cum am fi tentaţi să credem) cât
mai ales de o diferenţă de conţinut, ceea ce, aprioric, era subînţeles datorită diversităţii
contextuale generale şi specifice care acţionează la nivelul sistemelor mari, cum sunt
sistemele naţionale de planning.
Dihotomia simplistă între etape de evoluţie organică şi perioade de planificare
măsurabilă în norme, instituţii şi acţiuni este inadecvată în cazul sistemelor complexe.
Totuşi nevoia de ordonare şi etapizare se înscrie în logica înţelegerii oricărui fenomen
spaţial, prin urmare vom argumenta construcţiile prin statistici şi sinopsisuri, pe a căror
articulare ne vom susţine corelaţiile şi extrapolările pe care le-am făcut pentru a schiţa
edificiul planningului românesc.

Contextul istoric

O serie de lucrări de istoria oraşului şi a planificării urbane, cărora se adaugă


cele de geografie, antropologie şi/sau sociologie, permit acreditarea ideii că organizarea
21
Puşcaşu, Violeta (2007), The house of many different ages, Simp. Inernaţional Cultures Planning,
Hamburg
22
Corespondentul românesc al termenului planning este urbanism si amenajarea teritoriului, datând
din 1991, care a înlocuit sintagma sistematizarea teritoriului şi a localităţilor legiferată in 1974

48
teritoriului locuit de o comunitate umană este o acţiune derivată intrinsec şi implicit din
spiritul uman, manifestată din cele mai vechi timpuri. Aceleaşi lucrări şi altele, prin
exemplele şi studiile de caz pe care le-au prezentat, transmit ideea că regula/legitatatea
funcţionează mai ales (de fapt, credem ca numai!) la scări teritoriale reduse, în comunităţi
mici, auto-controlabile. Altfel spus, planningul este mai curând autoreglare când emerge
natural în sisteme teritoriale închise şi restrânse şi devine instituţie când ariile vizate şi
sensurile acţiunii sunt de anvergură.
Faptul a fost verificat în teritoriul dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră unde,
din analiza lucrărilor istorice, a studiilor şi eseurilor elaborate de diverşi autori cu privire la
organizarea vieţii socio-economice a oraşelor şi satelor, a contextului ideologic şi politic în
care au funcţionat acestea, reiese că micile aşezări reprezintă depozitarele primelor nuclee
de planificare, cu atât mai mult dacă acestea au fost şi aşezări de tip urban, dar instituţia
de planificare apare odată cu crearea cadrului naţional unitar. Oraşul este unul dintre
medii, dar nu singurul şi nici suficient pentru a considera începuturile land planningului
simultan urban planningului.
Spre deosebire de oraşul european occidental, istoria oraşului românesc prezintă
câteva trăsături proprii23. Sublinierea nu este lipsită de importanţă pentru înţelegerea
diferenţelor dintre sistemele de planning din perioada modernă. Oraşul românesc este un
fenomen economic şi politic cristalizat în paralel cu constituirea statelor feudale, spre
deosebire de Europa occidentală care, conservând o reţea urbană moştenită de la
romanitatea în declin, prezintă şi un decalaj de dezvoltare între stat şi oraş favorabil
oraşului în/faţă de constituirea structurile politico-administrative feudale. Teritoriile nord-
dunărene pierd în schimb aproape total osatura urbană, majoritatea oraşele medievale
româneşti fiind rezultatul unor mecanisme proprii de formare24.
După formare, provinciile istorice ale actualului teritoriu românesc s-au aflat sub
influenţe şi restricţii admnistrative precumpănitor externe. Acest fapt este a doua mare
subliniere de care trebuie să se ţină seama într-o comparaţie europeană est-vest. Moldova
şi Muntenia (Valachia, Ţara Românească) au fost sub o permanentă ameninţare turcească,
pe când Transilvania s-a aflat sub influenţă şi chiar administraţie ungară şi austro-ungară o
lungă periodă de timp. Acest fapt a generat mai multe componente: a asigurat preeminenţa
domniei/autorităţii centrale în raporturile ei cu comunităţile urbane, dar a introdus şi
permanentizat o diferenţă culturală în maniera de a gândi spaţiul şi valorificarea lui.
Nevoia organizării sistemului de securitate a coincis, cronologic vorbind, cu perioada în
care oraşele extra-carpatice atinseseră acel nivel al maturizării care le-ar fi permis regimul
23
Înainte de mijlocul secolului XIV (reper cronologic oarecum convenţional, legat de perioada de
constituire a celor două state româneşti extra-carpatice), raportul cauză-efect dintre autorităţile
politice centrale şi centrele urbane în formare a purtat un caracter spontan, în sensul că fornarea
aşezărilor incipiente, pornind de la centrele fortificate în care astfel de autorităţi îşi aveau sediile
principale (pentru că nu toate aşezările fortificate au devenit ulterior, prin aceasta, şi oraşe) s-a
petrecut independent de vreo măsură specială luată de aceste autorităţi. Aflate în cuprinsul aceleiaşi
fromaţiuni politice (voievodate) şi lipsite de forme de organizare internă specifice oraşelor ele se
află sub autoritatea discreţionară a voievozilor locali (Matei, 1997)
24
Formarea oraşelor medievale româneşti extracarpatice este legată de factori politici (reşedinţele
feudale şi apoi cele domneşti devin nuclee de polarizare comercială şi meşteşugărească în secolele
XIII -XIV) şi abia în plan secundar economici (centre de producţie şi schimb). Doar în Transilvania
se adaugă funcţiile de apărare prin cetăţi şi colonizările de saşi şi secui, care apropie structura
urbană de specificul Europei centrale. Biserica /catedrala nu este purtătoare de geneză urbană
(comparativ cu occidentul) atât timp cât ea nu dispune de o ierarhie ecleziastică locală până la
autonomia de patriarhia ecumenică de la Constantinopol.

49
de libertăţi (ca în Europa occidentală) ca premisă a unor forme de planificare urbană
incipientă. Oraşele nu trăiesc statutul de autonomie (e.g „republică” sau „ligă”) pentru a
dezvolta sisteme proprii de planificare.
Istoricii preocupaţi direct de aspectele locuirii din perioada medievală furnizează
puţine fapte relevante pentru amenajarea teritoriului la scara macro-regională a unităţilor
administrativ-politice (provincie, cnezat, voievodat, regat). În schimb, nivelul teritorial la
care încep să apară referiri este cel domenial, al mănăstirilor şi proprietăţilor boiereşti care
instituie reguli proprii de organizare şi amenajare cu coerenţă şi proiecţie temporală.
De altfel, începuturile activităţii de amenajarea teritoriului în România pot fi
identificate în primele reglementări feudale de folosinţă a terenurilor. Colonizările din
epoca medievală au fost însoţite de măsuri de reglementare a utilizării terenurilor
colonizate, a apelor şi pădurilor. Mult mai târziu se realizează primele determinări ale
vetrelor unor localităţi rurale, cu precădere în Transilvania şi în Oltenia în perioada
ocupaţiei austro-ungare (prima jumătate a secolului al XVIII-lea).
Marea proprietatea feudală laică, „gazdă” a centrelor urbane apărute tocmai din
relaţia reşedinţă feudală – centru urban25, se partajeză între proprietatea liberă rurală, cea
boierească, domeniul domnesc şi domeniul mănăstiresc. Prerogativele administraţiei
centrale rămân limitate ceea ce explică pe de o parte absenţa unui sistem unic de
reglementare a folosinţelor şi pe de altă parte, şi în consecinţă, absenţa unei morfologii
unitare.
Marile domenii de organizare a proprietăţii, marea (şi mica) proprietate privată,
domeniile statului şi domeniul bisericesc reprezintă cadrele de operare de nivel
intermediar, infra-statal (fără a fi neaparat şi regionale!) care preiau influenţa culturală
regională.
Cum domeniile statului şi proprietatea privată sunt constante active cunoscute în
toate sistemele de planning, vom acorda câteva randuri explicative doar domeniului
mânăstiresc, care constituie o particularitate a culturii ortodoxe în spaţiul românesc, mai
ales că după o tradiţie seculară şi o absenţă temporară, se relansează după 1990.

Domeniul bisericii – decupaj de forţă în tradiţia organizării teritoriale


Rezultate cel mai des dintr-o hotărâre domnească sau boierească, mânăstirea şi
domeniul cu care era înzestrată fie de la început sau pe parcurs reprezintă un exerciţiu de
planificare sui generis. Locul (punctual, pentru construcţia bisericii) era ales în funcţie de
evenimente, premoniţii, raportul izolare/accesibilitate faţă de marile drumuri, scopurile
conexe celui religios (apărare, recreere, formă de investiţie şi acumulare, mai ales prin
domeniile administrate, etc). Regula generală era cea a „planificării fără creion”26.
Deciziile de amenjare în cuprinsul domeniului aparţineau în primul rând egumenului şi
deţinătorului de drept, domnul sau boierul. În organizarea teritorială internă a mânăstirii se
recunoaşte o zonare funcţională arhetipală cu „centrul” reprezentat de biserică, înconjurată
de reşedinţe monastice (chilii) ), locuri pentru oaspeţi (rar) şi gospodării anexe, iar
terenurile agricole sau forestiere dispuse în vecinătate aproape după model von Thunen.
Acest palier major de organizare socială şi teritorială atinge apogeul în secolele
XVII – XVIII câmd proprietatea mânăstirească deţine aproape 1/3 din fondul funciar al
25
Matei, M. D., (1997), Geneza şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească, Ed. Helios, Iaşi,
p. 77 - 79
26
Amplasamentul şi configuraţia domeniului atunci când sunt menţionate în cronici sau referiri
scrise au exclusiv caracter narativ, fără a fi însoţite de schiţe sau planuri de teren. De altfel, practica
însoţirii documentelor de proprietate cu schiţe, hărţi sau planuri nu a existat până în secolul XX

50
Ţărilor Române. Domeniile mânăstireşti vor primi o grea lovitură prin decizia prinţului
Cuza de a seculariza averile mânăstirilor în 1863.
În secolul XX, după o eră de maximă laicizare a societăţii, instituţia
mânăstirească se reactivează după 1990, recuperând terenuri pentru noile proiecte de
amenajare şi organizare proprie, dar la scări incomparabil mai mici, într-un cadru
reglementat care limitează deciziile locale specifice. Pe un fond de bulversare socială, de
dereglementare sau cel puţin sub-reglementare urbanistică, îngăduinţă publică şi
dezorientare administrativă din ultimul deceniu al secolului trecut, mânăstirile încearcă
refacerea unei poziţii greu de atins în condiţiile societăţii moderne.
Cealaltă formă de decupaj teritorial informal, parohia, funcţionează doar ca
instituţie socială, fără domenii proprii, având doar un slab rol de organ consultativ local,
recuperat după 1990 ca imgine simbolică a unei autorităţi colective locale în refacere.
Formele urbanistice pe care le materializează – aşezăminte, biserici, imobile cu funcţie
socială, etc, se subordonează noilor structuri de planificare.
Concluziile parţiale evidenţiază un cadru cultural marcat de o urbanitate
modestă, cu o societate pacientă/ascultătoare, rurală şi cu amprenta credinţei în matricea
spirituală a comunităţii, ceea ce o va face modelabilă şi totodată mimetică la influenţele
externe.

2. Instituţii şi nivele de administrare

Începuturile planningului românesc aparţin secolului al XIX-lea, secol de mare


dinamică la nivel european care aduce în peisaj transformări majore de ordin economic,
social, politic şi administrativ. Reperul cronologic uzual este perioada domniei prinţului
Al. I. Cuza (1859-1866) în timpul căruia se produc primele acţiuni de consistenţă notabilă
pentru viitorul planningului românesc. Deşi multe dintre acestea nu pot fi separate simplist
de ansamblul administrativ modern care începe să se contureze, se pot decela totuşi marile
direcţii în care operează planificarea: secularizarea averilor mânăstireşti, reforma agrară,
reformarea sistemului administrativ, legea comunelor. Prin acestea se creionează primul
pas către un sistem unitar de plannificare - înlocuirea oficială a celulelor teritoriale mici
şi medii, organice şi ne-corelate, de planificare locală tip auto-reglare, cu sistemul unitar,
centrat pe ansamblul teritorial statal, devenit instituţie.
Asistăm aşadar la o trecere treptată de la instituţia locală, domenială, cu atribuţii
mixte, la specializarea decizională a primelor organisme gestionare ale marelui teritoriu,
concepute ca structuri sectoriale cu viziune asupra evoluţiilor şi inserţiilor permise.
Din acest moment instituţiile şi nivelele de administrare sunt ierarhizate începând
de la nivel naţional până la cel local, funcţionând continuu în toate etapele istorice şi
politice, respectiv antebelică, interbelică, postbelică (comunistă) şi post-decembristă.
În perioada 1859 – 1948 planificarea fizică la scară naţională este instituţionalizată
prin crearea sau reorganizarea ministerelor de resort şi a altor structuri complementare. Iau
fiinţă astfel, Statul Major general al Armatei (secţiunea lucrări publice, 1859), Ministerul
Lucrărilor Publice (1860, reorganizat în 1894, 1936), Corpul Arhitecţilor din serviciile
publice (..),etc, majoritatea inspirate după modelul francez. Tot în această perioadă apar şi:
„Comitetele permanente de aprobare a planurilor" (1864), Cassa lucrărilor oraşului
Bucureşti (1894), Societatea comunală de locuinţe ieftine (1911) şi începe realizarea unei
largi baze cartografice şi cadastrale pentru oraşe şi teritoriu.

51
În vestul ţării, aflat sub administraţie austriacă, instituţiile sunt chiar mai vechi şi
vor imprima asupra spaţiului şi a locuitorilor săi simţul ordinii şi al proprietăţii publice
care diferenţiază şi astăzi regiunile vestice de cele estice27.
În perioada 1918 – 1944 amenajarea teritoriului devine o preocupare de interes
general pe fondul reorganizării administrative de după "Marea Unire" din 1918, (prin legea
de unificare administrativă din 1925). Sunt create foruri de avizare şi îndrumare pentru
sistematizare urbană şi teritorială (Consiliul Tehnic Superior din 1919) precum şi primele
organisme de specialitate în domeniu (Institutul Urbanistic al Uniunii Oraşelor) şi apar
primele publicaţii de specialitate: "Monitorul Uniunii Oraşelor din România" (1924 –
1931) şi revista "Urbanismul" (1932 – 1943).
După 1948, în condiţiile schimbărilor politice, planificarea economică
subordonează planificarea fizică şi socială printr-un sistem dogmatic în care relaţia dintre
politică şi control este predeterminată printr-un plan obligatoriu din punct de vedere legal
(planul cincinal). Comitetul de Stat al Planificării devine organism operativ naţional cu
rang de minister pentru aplicarea unui ansamblu unic de decizii sociale şi economice, în
toate unităţile adminsitrative locale. Consultarea publică deşi reglementată este formală.

Tabel 1 Resortul planning asociat instituţiei ministeriale (selecţie)


Anul Ministerul de resort Comitet/comisie, ministere
conexe
1859 - 1952 Ministerul Lucrărilor Publice
1952 - Comitetul de Stat pentru
Arhitectură şi Construcţii
1953 * între 1953 – 1957 va Comitetul de Stat al
funcţiona Ministerul Planificării (≈ Ministerul
Gospodăriilor Comunale şi a Economiei)
Industriei Locale
1974 Comisia centrală de partid şi
de stat pentru sistemaţizarea
teritoriului şi a localtăţilor
urbane şi rurale
1978 - Consiliul Organizării
Economico-Sociale
1989 (dec) - Ministerul Economiei
1990 Ministerul Lucrărilor Publice, Organisme subordonate direct
Transporturilor şi Amenajării ministerului de resort
teritoriului
1991 Ministerul Lucrărilor Publice
şi Amenajării teritoriului
1996 „ Comitetul pentru integrare
europeană
27
Cu 250 de ani in urmă, in Timişoara existau planuri urbane arhitectonice structurate şi coerente
pe care s-a bazat o intreagă generaţie de clădiri. Deja in anul 1776 exista un Birou de Arhitectura al
Camerei de Administratie care superviza toate constructiile de noi cladiri, ca si restaurarea celor
vechi, indica de asemenea cladirile ce urmau sa fie demolate in anul urmator, iar asa-numitii
"magistrati" se ocupau cu asigurarea respectarii regulamentelor si executia la termen a demolarilor
inca inainte de existenta Biroului de Arhitectura.

52
2000 Ministerul Lucrărilor Publice, Ministerul Integrării Europene
Transporturilor şi Locuinţei
2004 Delegaţia pentru lucrări Ministerul Transporturilor,
publice şi amenajarea Construcţiilor şi turismului
teritoriului Ministerul agriculturii, pădurii
şi dezvoltării rurale
2007 Ministerul dezvoltării,
lucrărilor publice şi
locuinţelor

După 1990 responsabilităţile ministeriale s-au redistribuit odată cu fiecare


schimbare guvernamentală, amenajarea teritoriului fiind asociată cu diferite alte acţiuni şi
direcţii. În sens de strictă specialitate, planificarea urbană şi amenajarea teritoriului sunt
susşinute prin activitatea celor peste 20 de comitete şi comisii specializate în urbanism,
construcţii şi arhitectură, care interacţionează cu dezvoltarea, investiţiile, turismul sau
infrastructura de transport.
În cadrul Planului Naţional de Dezvoltare, amenajarea teritoriului este corelată din
ce în ce mai mult cu politica de dezvoltare regională, dezvoltată în paralel după 1998 care a
impus adoptarea sistemului NUTS.
Nivelele administrative la care se raportează acţiunea de amenajare şi dezvoltare
regională sunt nivelul naţional – cadrul de referinţă pentru întreaga politică de dezvoltare şi
amenajare prin Planul Naţional de Dezvoltare, şi nivelele infranaţionale – judeţ, oraş,
comună. Ca nivel administrativ elementar (NUTS 4), comuna reprezintă o marcă stabilă a
concepţiei organizatorice administrative româneşti introdusă la mijlocul secolului XIX şi
conservată până astăzi. Ea reprezintă un nivel administrativ reunind unul sau mai multe
sate a căror dimensiuni prea readuse ar fi fost improprii unei decizii de amenajare şi
finanţare. Ideea de a da putere administraţiilor locale prin asociere consfinţită juridic a
însemnat o manevră de avangardă care va fi sinonimă cu intercomunalitatea franceză la
distanţă de aceasta de aproape 100 ani!
Celelalte două nivele administrative – judeţul şi regiunea – au mai funcţionat
simultan pentru a scurtă periodă de timp la începutul anilor 50, pentru ca, după 1990, odată
cu preluarea unor elemente din modelul francez de dezvoltare şi amenajare a teritoriului,
între nivelul administrativ central şi cel local judeţean şi comunal să se reintroducă palierul
intermediar regional, respectiv cel al regiunii de dezvoltare. Aceasta este un decupaj fără
personalitate juridică, care nu reprezintă o colectivitate teritorială, dar este un nivel de
planificare/amenajare a teritoriului zonal.

Acţiunile instituţionale se finalizează în transformarea peisajului prin planificare


fizică, pe linia a două teme majore: către infrastructură (şi mai târziu, în epoca comunistă
către industria grea) şi către transformarea urbană.
Acţiunile orientate către infrastructura de transport sunt indiscutabil primele şi cele mai
ne-echivoce inserţii în planificarea fizică manifestate explicit. Lor le urmează
transformarea şi modernizarea urbană.
De la primele constructii de cai ferate care, datorită conditiilor politico-militare,
s-au dezvoltat o vreme in cadrul a doua retele separate: una in vechea Romanie 28, iar alta in
28
În 1854 a fost intocmit un proiect “pentru fixarea liniilor principale de drumuri de fier in
Moldova”. Reteaua urma sa fie construita pe vaile raurilor Siret, Barlad si Jijia, pana la Dunare, cu o
lungime totala de aproximativ 535 km. Acesta a fost primul plan de construire a unei retele de

53
Austro-Ungaria realizarea lor a fost concesionată unor consorţii străine 29, continuând cu
sistemul de tuneluri30 şi poduri31. Astăzi articulţiile reţelei europene de transport TEN –T
interesează direct planificarea teritorială românească, devenit unul din instrumentele
limbajului comun de conectare a sistemului românesc de planificare la cel european.
Intervenţiile urbanistice cuprind: crearea de oraşe noi şi restructurarea radicală a
celor existente, mai ales la nivelul celor cu funcţie portuară, extinderea oraşelor existente
prin parcelări de diferite dimensiuni şi extinderi regulate sau transformarea oraşelor
existente prin
• modificări/rectificări ale tramei stradale: alinierea străzilor şi raportarea
clădirilor la aceasta; trasarea unor noi axe majore de circulaţie
(bulevardele bucureştene) şi aplicarea parţială a modelului haussmannian
• modificarea parcelarului - adaptarea (prin dimensiuni) pentru funcţiuni
urbane; parcelarea marilor proprietăţi funciare - apariţia cartierelor
(parcurilor), bazate pe modelul fizic al oraşelor-grădină, însoţite de reguli
de construcţie, ca şi a primelor cartiere de locuinţe ieftine
• unificarea organismului urban (zona intra-muros cu cea extra-muros), prin
demolarea fortificaţiilor în oraşele din Transilvania şi aplicarea limitată,
parţială, a principiilor ringului vienez.
• amenajarea spaţiilor publice de agrement (parcuri, grădini); îmbinarea
principiilor clasice de compoziţie cu cele peisagere
• modificarea imaginii urbane, prin înlocuirea parţială a fondului construit
anterior şi prin ordonarea fronturilor stradale;

Concluziile parţiale relevă faptul că instituţional, amenajarea teritoriului se


lansează prin lucrări publice, preocuparea centrală fiind infrastructura. Componenta
urbanistic-arhitecturală este timidă şi copiază modelelel francez, german sau englez.
Glisarea economică de la mijlocul anilor 50 este dictată politic şi va privilegia relaţia
industrie-oraş într-o notă de control centralizat al planificării. După 1990 amenajarea
teritoriului se axează pe relaţia infrastructură – localităţi. Cadrul administrativ de
implementare este stabil la nivelele extreme - naţional şi local – şi adaptabil la nivel
internediar, mezo –teritorial, noutatea reprezntând-o regiunea. Pentru acesta nu există
însă corepsondent instituţional responsabil pentru planificarea regională.

3 Componenta normativă

cale ferata pe teritoriul Moldovei.. Primele căi ferate apar în teritoriul adminsitrat de habsburgi, în
Banat (Baziaş-Oraviţa).
29
Concesiunea Strussberg-Societatea Acţionarilor a fost acordată în 1868 pentru urmatoarelor linii:
1)Roman-Marasesti-Tecuci-Galati cu ramificatia Tecuci-Birlad; 2)Galati-Braila-Buzau-Ploiesti-
Bucuresti; 3)Bucuresti-Pitesti-Slatina-Caraiova-Turnu Severin-Virciorova. Dupa terminarea acestor
linii, guvernul putea cere si construirea unei linii Buzau-Focsani-Marasesti
30
In Romania, primele 14 tunele pentru cale ferata sapate in piatra au fost construite de societatea
"St.E.G." intre anii 1856 - 1863, pe linia Oravita – Anina, teritoriu aflat la acea vreme sub
administraţie austriacă.
31
În 1895 se inaugurează podul Feteşti – Cernavodă, cel mai lung pod din Europa şi al doilea din
lume la acea vreme. De fapt, nu numai prin dimensiunile sale lucrarea a avut o importanţă
mondială: în anul inaugurării sale s-au creat Serviciul Maritim Român şi linia maritimă Constanţa –
Constantinopol. În 1896 la radacina digului cel mare dinspre larg s-a pus piatra fundamentala a
primului port al Romaniei. Lucrarile au fost executate, in cea mai mare parte,de autorul marelui pod,
Anghel Saligny

54
Un inventar al legilor adoptate în România din timpurile moderne până în zilele
noastre ne-a relevat faptul că începuturile normative ale planningului se leagă de
transformările pe care le-au adus schimbările politice postpaşoptiste.
Dacă urbanismul englez este legat de primele rapoarte ale Comisiei Regale
britanice (1885) şi ale London County Council (1900) cu o puternică notă socială şi
igienistă totodată, iar în Franţa celui de-al doilea Imperiu napoleonian, transformarea
Parisului înseamnă mari lucrări de amenajare urbană, în România, reglementarea
proprietăţii rurale (1864), exproprierea pentru cauză de utilitate publică (1864), legea
comunelor (1865)32 sau administrarea domeniilor statului (1872) sunt orientări legislative
care par să sugereze că planningul la scară naţională a fost cel puţin simultan, dacă nu
anterior preocupărilor de planning urban. Explicaţia primară rezidă în absenţa unei crize
urbane de tipul celei occidentale cauzate de revoluţia industrială, de inexisenţa unor
periferii urbane care să trebuiască să fie restructurate şi în ultimă instanţă de o altă valoare
a densităţii populaţiei proletare. Capitala Bucureşti, singura care ar fi putut cunoaşte o
evoluţie metropolitană datorită funcţiei sale a fost departe de acestă experienţă deşi va
copia la o scară redusă comportamentul elitist urbanistic-arhitectural al Parisului. Problema
locuinţelor deşi nu la fel de acută ca în lumea occidentală, nu rămâne nereglementată, după
curentul timpului beneficiind de doua legi complementare în 1910.
Considerând planul urbanistic (master planul) un document normativ specific
secolului XX, trebuie spus că acesta nu va pătrunde decât odată cu planificarea
centralizată, deşi inţiativa unui „plan superurbanistic” (1919) apare la unul dintre
precursorii urbanismului romanesc, Cincinat Sfinţescu, influenţat de curentele urbanistice
europene.
În a 2-a jumătate a secolului al XIX-lea, Ion Ionescu de la Brad este iniţiatorul
primelor proiecte de organizare a teritoriului agricol şi elaborator al primelor monografii
judeţene (Dorohoi - 1866, Mehedinţi - 1868, Putna - 1869)33.
Modernizarea urbană revine administraţiilor locale, eligibile; principalul instrument de
control al dezvoltării urbane sunt diferitele reglementări urbanistice şi arhitecturale şi,
imediat după 1900, planurile de sistemartizare (Timişoara, Braşov, Bucureşti). Modelele
urbanistice aplicate sunt cele occidentale, în Vechiul Regat, şi cele central-europene (ca
până atunci) în Transilvania.
Incepand cu 1929, conform legii administratiei locale, toate orasele si centrele
urbane balneo-climaterice trebuiau sa-si intocmeasca propriile planuri directoare si de
sistematizare. Concursurile pentru obtinerea unor solutii cat mai interesante pentru
sistematizarea unor localitati maritime sau a unor zone ale oraselor devin o practica ce va
contribui la selectarea si promovarea celor mai valoroase idei in domeniul urbanismului.
Cel de-al 2-lea război mondial şi deceniile care urmează acestuia sunt marcate de
transformări majore de natură politică, administrativă, economică şi socială, care afectează
profund continuitatea conceptelor şi activităţilor de amenajare a teritoriului din perioada
anterioară. Dacă primii ani de după război sunt caracterizaţi de procesele de refacere a
distrugerilor provocate de marea conflagraţie, începând cu deceniul al VI-lea organizarea
32
Legea comunelor (1865) Legea comunelor este printre cele mai grăitoare exemple de
vizionarism administrativ şi de planificare deopotrivă prin asocierea mai multor sate care formau o
unitate adminsitrativă. Vor trece peste 100 ani ca intercomunalitatea franceză să aplice aceeaşi
logică în politica de descentralizare şi amenajarea teritoriului.
33
Cristea, D. Lascu, N., 1988, Istoricul sistematizării teritoriale din România, manuscris, biblioteca
UAIM

55
teritoriului şi dezvoltarea aşezărilor sunt treptat subordonate interesului politico-ideologic
al partidului comunist, devenind sub denumirea de "sistematizare" un instrument de
"transformare" a societăţii româneşti. Legea nr. 58 /1974 privind sistematizarea teritoriului
şi a localităţilor a deschis drumul unor intervenţii radicale şi brutale atât în teritoriu cât şi
în interiorul aşezărilor34. Conţinuturile legislative din perioada comunistă relevă o turnantă
către favorizarea industriei grele, scop declarat în politica de partid, iar planningul social
însoţeşte formele aberante de control şi dirijare a societăţii prin hotărâri privind demografia
sau alimentaţia.
Poate părea surpinzător că, parţial, principiile şi obiectivele vehiculate în legea
58/1974 se regăsesc în textele unor documente europene, ceea ce confirmă încă odată cât
de sensibilă este distanţa dintre liberalismul conservator şi stângismul extrem.
Sinopsis legislativ
Etapa Act normativ Releva
1859 – 1900 Legea comunelor (1863), Regularea Cristalizare
proprietăţii rurale (1864),
Antebelică Construirea de locuinţe sănătoase şi Ajustare internă
ieftine (1910)
Interbelică Constituţia(1923), Încurajarea construirii Acomodare europeană
de locuinţe (1927), Legea zonelor libere
(1929), Administrarea generală a
pescăriilor statului şi amelioraţiunile
regiunii inundabile a Dunării (1929),
Organizarea Municipiului Bucureşti
(1939)
Comunistă Legea privind sistematizarea teritoriului şi Planificare centralizată
a lcalităţilor (1974)
Democratică Legea privind dezvoltarea regională Re-acomodare europeană
(1998), Legea urbanismului şi amenajării
teritoriului (2001)

Centralismul va fi înlocuit de economia de piaţă, iar documentele se adaptează la


noul context. Planul Naţional de Dezvoltare (2007–2013) – este documentul de planificare
strategică şi programare financiară multianuală, elaborat într-un larg cadru partenerial, ce
orientează şi stimulează dezvoltarea economică şi socială a ţării, în concordanţă cu

34
Sistematizarea are drept scop organizarea judicioasă a teritoriului ţării, judeţelor şi comunelor, a
localităţilor urbane şi rurale, zonarea funcţională privind modul de folosinţă a terenului, stabilirea
regimului de înălţime, a densităţii construcţiilor, precum şi a densităţii locuitorilor, a spaţiilor
plantate şi de agrement, echiparea cu dotări social- culturale, cu lucrări tehnico- edilitare şi căi de
comunicaţie şi transport, păstrarea şi îmbunătăţirea mediului înconjurător, punerea în valoare a
monumentelor istorice şi de artă şi a locurilor istorice, creşterea eficienţei economice şi sociale a
investiţiilor şi îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de muncă, de locuit şi odihnă pentru întreaga
populaţie Prin sistematizare trebuie să se asigure restrîngerea perimetrelor construibile (n.n.) ale
localităţilor la strictul necesar şi folosirea optimă a pamîntului, care reprezintă o importantă avuţie
naţională.Sistematizarea teritoriului şi a localităţilor se desfăşoară în concordanţă cu prognozele şi
pe baza prevederilor planului naţional unic de dezvoltare economico- socială a ţării şi contribuie la
dezvoltarea armonioasă a întregului teritoriu, la valorificarea superioară a resurselor materiale şi
umane, la repartizarea raţională şi echilibrată a forţelor de producţie, urmărind îmbinarea
organică a criteriilor de eficienţă economică cu cele de ordin social (art. 1).

56
principiile Politicii de Coeziune a Uniunii Europene, similar programării realizate de
statele membre pentru obictivul „convergenţă” al fondurilor structurale. În plan intern este
un instrument de prioritizare a investiţiilor publice pentru dezvoltare. NDP realizează o
planificare multianuală a dezvoltării economice şi sociale a ţării, integrată sectorial şi
regional pe baza strategiilor naţionale sectoriale de dezvoltare, strategiei naţionale de
dezvoltare regională, orientărilor strategice la nivel european, în directă conexiune cu
Planul de amenajare ateritoriului naţional(începând din 1997).
Strategia de dezvoltare regionala echilibrată a PND este în deplină concordanţă cu
principiile statuate în ESDP care au în vedere extinderea reţelelor urbane şi îmbunătăţirea
cooperării între oraşe şi zonele rurale adiacente, ca motor al creşterii economice. Strategia
pune accent pe rorlul de catalizator al centrelor urbane pentru creşeterea economică şi
crearea locurlor de muncă.
Strategia este de asemenea în concordanţă cu documentul Comisiei europene
„Dezvoltarea urbană durabilă în UE – un cadru de acţiune”. Strategia regională a PND
urmăreşte identificarea sinergiilor dintre zobele rurale şi cele urbane (de ex în ceea ce
priveşte promivarea turismului la nivel local), în concordanţp cu abordarea UE. În acest
sens e de menţionat că reginile de dezvoltare din România au dimensiunile geografice
ideale pentru asigurarea complementarităţii între dezvoltarea urbană şi rurală.
Concluzionăm că, din punct de vedre normativ, în planificarea teritorială,
Planurile de urbanism şi amenjare a teritoriului introduse după 1991 sunt un excerciţiu
nou pentru comunităţile locale şi adesea, punctual, ele sunt fie depăşite, fie eludate pentru
că presupun o acţiune neexperimenată până acum: decizia de jos-în sus. Planificarea
spaţială strategică este mai coerentă cel puţin din două cauze: - o experienţă naţională nu
se pierde, chiar dacă doctrina se modifică, iar strategia de dezvoltare menţine
componenta de sus – în jos, care este atât de cunoscută (şi comodă uneori) românilor.

4. Politică, ideologie şi modele

Intelectualitatea românească a fost întotdeauna orientată către occidentul


european, către cel francez mai mult decât către cel german. Anglia iese din discuţie.
Doctrina socialistă nu întârzie să apară în Ţările Române, chiar dacă mediul industrial local
era departe de evoluţiile europene, iar dacă planificarea conţine un ingredient de “stânga”,
atunci embrionul ideologiei socialiste în spaţiul românesc îl reprezintă Falansterul de la
Scăieni-Prahova, din 183535. Cum nu avem continuarea aventurii planificatoare a lui
Diamant, am puteau-o pune în relaţie cu oricare dintre formele pioniere ale modelelor de
început: oraşul social sau oraşul- grădină al lui Howard! Aşa, pentru a arăta că avem

35
Theodor Diamant înfiinţează pe moşia lui Emanoil Bălăceanu o colonie fourieristă care îşi
declină în scurt timp inadecvarea la contextul politic şi economic, fiind dizolvat, mai ales că
iniţiatorul părăseşte experimentul la primele dificultăţi. Forma de organizare a noii societăţi
considerată de Fourier era „falanga“, grup de 1 500-2 000 de persoane împărţit în „serii“ şi „grupe“
potrivit înclinaţiilor acestora spre anumite genuri de activităţi. Membrii falangei urmau să
locuiască într-un edificiu central, numit „falanster“. Totuşi, organismul a funcţionat catva timp,
numărând la un moment dat 80 de oameni, după mărturiile acad. Balaceanu, urmaş al finanţatorului
proiectului.

57
„tradiţii de planificare urbană utopică”. Să nu ne îmbătăm cu apă rece însă. Dacă
manifestările urbanistice ale doctrinelor socialist-marxiste, anarhică sau liberală au făcut
carieră şi au produs efecte urbane este pentru că au avut tensiunea oraşului cu industria.
Aceasta va ajunge şi în România, gata rezolvată! Sub forma oraşului funcţionalist, introdus
de aceeaşi doctrină marxistă, „îmbunătăţită” politic stalinist, aducând modelele de largă
circulaţie, ale oraşelor colectiviste. Cartiere de blocuri, zonare funcţională, prioritatea
principiului economic, etc. Răgazul democratic liberal interbelic care a făcut loc formelor
autohtone de urbanizare, în fapt copii eclectice, cum am mai spus, ale unor modele şi
curente ale timpului, a fost prea scurt ca să poată genera un stil urbanistic propriu
românesc.
Ideologia comunistă se instalează politic după 1945 în toată Europa de est, iar
proiectele uniformizatoare avansează sub umbrela egalităţii şi echităţii sociale. Confuzia
care pluteşte în descifrarea diferenţelor dintre est şi vest apare atunci când eticheta
principiului social şi economic se aplică pe orice proiect de amenajare teritorială din vest,
iar rezultatele sunt vizibil diferite de cele româneşti. De aceea societatea contemporană
poartă un amestec bizar de nostalgie a planificării totale şi tentaţia libertăţii de a planifica
după nevoi. Şi mai uluitor (şi greu de conceptualizat ideologic) este că planificarea la scară
mondială trece printr-o schimbare paradigmatică (mondializarea tranziţiei) care pune în
discuţie oportunitatea planificării comprehensive şi înlocuirea ei cu acţiuni comunicative.
Pentru România, care abia (re)pune pe picioare sistemul comprehensiv dintr-o altă
perspectivă decât cea centralistă, există două alterntive: fie consumarea şi asumarea
modelului rapid, cât încă mai este aplicabil, ca etapă obligatorie în maturizarea experienţei
de planning, fie depăşirea acestei etape şi intrarea direct în plannigul comunicativ, caz în
care apar două noi bifurcaţii – non-planning sau haosplanning (pentru că există mai puţin o
cultură a comunicării şi mai mult o cultură a execuţiei), sau o surprinzătoare adaptare
flexibilă, care să poată fi numit „miracolul” românesc!

5. influente externe de proximitate

Interferenţele culturale care derivă din centralitatea geografică a României au


determinat identităţi regionale istorice şi comportamente spaţiale diferite.
Dpv stilistic, apartenenţa Transilvaniei, a Banatului şi a Bucovinei la sfera de
influenţă culturală central-europeană a asigurat o asimilare firească a arhitecturii secolului
al XIX-lea, iar în plan societal o mai mare atenţie ordinii şi detaliului, iar în sudul şi estul
ţării, aflate sub iradierea focarului cultural balcanic şi slavo-rus a avut loc un import de
culoare şi improvizaţie. Improvizaţia este chiar o marcă culturală care se potriveşte
planningului adaptiv.
Peste aceste influenţe, se stratifică opozabil influenţele Estului şi cele ale
Vestului europenizant (europenizarea devenind un fel de mondializare locală!).
Algoritmul este în aparenţă acelaşi: un model alohton, care „merge” teoretic, transmis pe
canale specifice, politice şi intelectuale către o proximitatea definită. Şi unul şi celălalt
aduc câte un tip de dezvoltare pe bază de plan, diferenţa dintre ele – direcţia de acţiune de
sus în jos, faţă de jos în sus, din care decurg instrumente specifice.

6.teorie locala slaba

Disjuncţia dintre practică şi teoria sintetizatoare este un handicap care nu a ocolit


planningul. Acţiunea a prevalat şi a „tras” după sine teoria, care a fost mai des constatator-

58
analitică decât progresist – proiectivă. De fapt acest gen de comentariu se potriveşte
sistemelor care au dezvoltat o şcoală de planificare cum sunt cea engleză, germană,
olandeză sau franceză. România nu a avut răstimpul şi experienţa pentru o teorie liberă.
Aserţiunea privitoare la timpul prea scurt în care s-ar fi putut manifesta o teorie locală este
completată acum de referirea că se pot număra pe degetele de la o mână puţinii
întreprinzători într-ale teoriei. Printre aceştia, opera lui Cincinat Sfinţescu36, Florea
Stănculescu, Gustav Gusti, primul fiind autorul unei vaste opere teoretice, cel de-al doilea
remarcându-se prin preocupările deosebite în legătură cu spaţiul rural, în timp ce Gusti
avansează în teoria relaţiei dintre arhitectură şi sistematizare.
Este momentul să facem sublinierea că profesia de planificator nu a fost niciodată
inclusă în nomenclatorul românesc de profesii. Profesiunile care permit specializarea către
aceasta sunt eminamente tehnice, ingineri constructori şi, desigur, arhitecţi. Atât timp cât
deciziile urbane sunt luate în cadrul unei structuri politice în care nici un individ sau grup
nu deţine o cunoaştere sau putere totală, procesul de luare a deciziilor vizează obedienţa
politică sau populismul. De altfel, acesta din urmă re-apare viguros după 1990. Este
momentul în care se potriveşte perfect constatarea lui Lindblom că „întregul sistem
raţional-comprehensiv al urbanismului aproape că nu are nimic de a face cu ceea ce este
procesul real al politicii de devoltare: amestec de valori şi analize, amestec de scopuri şi
mijloace, o ignorare a alternativelor şi o evitare a teoriei”37. Cum scena contemporană a
urbansimului şi amenajării e plină exclusiv de arhitecţi şi ingineri constructori, între care
primii au pierdut uneori lupta cu maşinăria politică care i-a preferat pe inginerii
constructori de şosele pentru că au pus accentul pe expertiză şi obiective mici, ceilalţi
profesionişti (geografi, sociologi, ecologi, etc) pătrund greu şi fără succes în practică, cu
viziuni teoretice scurte şi temându-se de interdisciplinaritate, nu însă şi de
transdisciplinaritate! Întâlnirea dintre specialiştii tradiţionali (arhitecţi) şi cei din noul val
(planificatori cu background urbanistic, geografic sau ingineresc) este dacă nu conflictuală,
cel puţin concurenţială
Urbaniştii arhitecţi au avut până în 2004 exclusivitatea concepţiei planurilor
urbanistice, în virtutea tradiţiei că urbanism = planificare fizică, iar cerinţele „spaţiale” s-
au tratat cu rigla sau mai nou GIS. A fost momentul când geografii au avut vântul în pupa.
Categorie profesională care s-a instalat în eşalonul de competenţe planificatoare după
2000, geografii s-au orientat mai ales către amenajarea teritoriului, prin prisma dinamicii
peisajului (peisajul cultural), al interrelaţiei locuire – schimbare, deşi nici oraşul nu le era
necunoscut. Geografii sunt cei care compensează lipsa teoriei, „terenul ferm” fiind
sistemul şi regiunea. Inginerii teoreticieni (aproape o contradicţie în termeni!) s-au
încumetat în istorii ale tehnicii dar nu în polemici paradigmatice. În asemenea situaţie,
natura planificării spaţiale este departe de a fi interpretată prin modele holistice. Limbajul
este retardat prin comparaţie cu alte arii culturale, iar recuparea se face lent, prin culoare de
compatibilitate: şcoala clujeană este deschisă cu precădere literaturii germane, iar prin
componenta maghiară către lumea americană, în timp ce Bucureşti şi Iaşi sunt tradiţional

36
C. Sfinţescu introduce noţiunea de "plan superubanistic", echivalentul unui plan de
amenajare a teritoriului naţional (comprehensive master plan) şi propune realizarea de planuri
regionale pentru o serie de zone cu potenţial deosebit de dezvoltare (nordul Bucureştiului, Valea
Prahovei şi Litoralul Mării Negre.
37
Lindblom, , C.,E. (1959), The Science of Muddling Through. Public Adminitration Review, 19,
79-88

59
conectaţi la lumea franceză, deşi sistemul anglo-saxon nu este străin elitei intelectuale din
şcoala de arhitectură.

5.2 Legislatia principala privind urbanismul si amenajarea teritoriului după 1990

1. Legea fondului funciar - nr.18/1991 republicată, cu modificările ulterioare


2. Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor cu modificările şi
completarile ulterioare
3. Legea nr.10/1995 privind calitatea in constructii – cu modificarile ulterioare
4. Ordinul ministrului lucrărilor publice şi amenajarii teritoriului, al ministrului apărării
naţionale, al ministrului de interne, al directorului Serviciului Roman de Informatii pentru
aprobarea precizarilor privind avizarea documentatiilor de urbanism si amenajarea
teritoriului, precum si a documentatiilor tehnice pentru autorizarea executarii constructiilor
nr.34/N/1995 / M.30/1995 / 3422/1995 / 4221/1995
5. Regulamentul general de urbanism republicat (Hotararea Guvernului Romaniei pentru
aprobarea Regulamentului general de urbanism nr.525/1996 cu modificarile ulterioare
6. Legea cadastrului si a publicitatii imobiliare nr.7/1996
7. Hotararea Guvernului nr.31/1996 privind metodologia de avizare a documentatiilor de
urbanism privind zone si statiuni turistice si a documentatiilor tehnice privind constructiile
8. Legea locuintei nr.114/1996 republicata
9. Legea privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia – nr. 213/1998
10. Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor cu modificarile ulterioare
11. Legea nr.54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor
12. Legea nr.151/1998 privind dezvoltarea regionala in Romania
13. Ordin nr.13/N/1999 al ministrului lucrarilor publice si amenajarii teritoriului Ghid privind
metodologia de elaborare a continutului cadru a PUG
14. Ordin nr.21/N/2000 al ministrului lucrarilor publice si amenajarii teritoriului Ghid privind
elaborarea si aprobarea regulamentelor locale de urbanism
15.Ordin nr.176/N/2000 al ministrului lucrarilor publice si amenajarii teritoriului Ghid privind
metodologia de elaborare a continutului cadru a PUZ
16.Ordin nr.37/N/2000 al ministrului lucrarilor publice si amenajarii teritoriului Ghid privind
metodologia de elaborare a continutului cadru a PUD
17.Ordin nr.201/N/2000 al ministrului Lucrarilor publice si amenajarii teritoriului Ghid
metodologic privind elaborarea analizelor de evaluare a impactului asupra mediului ca parte
integranta a planurilor de amenajare a teritoriului si urbanism
18.Legea privind amenajarea teritoriului si urbanismul nr.350/2001 cu completări
19.Legea privind protejarea monumentelor istorice nr.422/2001
20.Legea 184/2001 privind exercitarea profesiunii de arhitect (modificata prin Legea 43/2004)
21.Hotararea Guvernului nr.723/2002 privind infiintarea Comisiei interministeriale pentru
zone construite protejate
22.Hotararea Guvernului nr.1122/2002 pentru aprobarea conditiilor si procedurilor de atestare
a statiunilor turistice, precum si pentru declararea unor localitati ca statiuni turistice de interes
national, respectiv local
23.Ordinul nr.562/2003 al Ministrului transporturilor, constructiilor si turismului pentru
aprobarea Reglementarii tehnice “Metodologie de elaborare a continutului-cadru al
documentatiilor de urbanism pentru zone construite protejate (PUZ)
24.Hotararea Guvernului nr.447/2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind modul

60
de elaborare si continutul hartilor de risc natural la alunecari de teren si inundatii
25.Hotararea Guvernului nr.382/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind
exigentele minime de continut ale documentatiilor de amenajarea teritoriului si de urbanism
pentru zonele de zonele de riscuri naturale
26.Ordinul ministrului transporturilor constructiilor si turismului privind aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Legii nr.50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de
constructii, nr.1430/2005
1. Legea nr.71/1996 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national – Sectiunea
I - Cai de comunicatie
2. Legea 171/1997 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national – Sectiunea
II - Apa
3. Legea nr.5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national – Sectiunea
a III-a Zone protejate
4. Legea nr.351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national –
Sectiunea a IV-a Reteaua de localitati
5. Legea nr.575/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national –
Sectiunea a V-a Zone de risc natural

5.3 Documente internationale de interes direct pentru politica de dezvoltare şi


amenajare a teritoriului

a. Amenajarea teritoriului

1.Carta Europeana a Amenajarii Teritoriului - CEMAT, Torremolinos, 1983


2. Schema de Dezvoltare a Spatiului Comunitar (European Spatial Devlopemnt Perspective -
ESDP) - UE, Postdam, mai 1999
3. Rezolutiile Conferintei Europene a Ministrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului -
CEMAT, Hanovra, 2000
4. Directivele si Recomandarile Consiliului Europei in domeniu (cooperare transfrontaliera,
autonomie regionala, Conventia Europeana a Peisajului, Carta Europeana a Zonelor Rurale)
5. Agenda Teritoriala Europeana, 2007
6. Raportul Andria, 2007
7. Convenţia euroepană a peisajului, 2000

b. Dezvoltarea durabila

1. Principiile directoare pentru o dezvoltare teritoriala durabila a continentului european -


CEMAT, Hanovra, septembrie 2000
2. Programul de la Lille - UE, Marsilia, 2000
3. Concluziile Consiliului European de la Göteborg - UE, Göteborg, 2001
4. Declaratia Mileniului (ONU, New York, 2001)
5. Declaratia privind Dezvoltarea Durabila (ONU, Johannesburg, 2002)
6. Carta de la Leipzig privind dezvoltarea durabila a oraselor, 2007

c. Dezvoltarea spatiala

1. Recomandarea Comitetului de Ministri ai Statelor membre ale Consiliului Europei

61
privind principiile diectoare pentru o dezvoltare spatiala durabila a continentului
european , 2002)
2. Perspectiva europeana privind dezvoltarea spatiala - Potsdam, 1999
3. Conceptul national de dezvoltare spatiala, 2006

d. Documente generale

1.Strategia de la Lisabona - UE, Lisabona, 2000


2.Declaratia de la Rio si Agenda 21 - ONU, Rio de Janeiro, 1992
3.Declaratia de la Istanbul si Agenda Habitat - ONU, Istanbul, 1996

5. 4 Instituţii

Ministerul Dezvoltarii Lucrarilor Publice si Locuintelor (MDLPL)

La nivelul Ministerului Dezvoltarii, Lucrarilor Publice si Locuintelor, atributiile in


ceea ce priveste amenajarea teritoriului, urbanismul si politicile de locuire revin
Directiei Generale Dezvoltare Teritoriala. Aceasta:
- asigura un cadru legislativ si reglementar unitar în domeniul dezvoltarii
teritoriului,
- sprijina elaborarea, adoptarea si implementarea Conceptului Strategic de
Dezvoltare Spatiala a Romaniei – CSDSR 2007-2025,
- elaboreaza documentatii de amenajare a teritoriului,
- sustine elaborarea documentatiilor de urbanism,
- creeaza sistemul informational specific domeniului imobiliar edilitar si bancilor
de date urbane.

Potrivit organigramei MDLPL, Directia Generala Dezvoltare Teritoriala este


structurata in trei directii, dupa cum urmeaza:

• Directia de amenajare a teritoriului - organizata in doua servicii:


a)Serviciul panificare teritorială
b) Serviciul cooperare teritoriala interregionala europeana.
• Directia urbanism si dezvoltare locala - constituita din:
a) Serviciul planificare urbana,
b) Serviciul dezvoltare locala,
c) Serviciul sistem informational specific domeniului imobiliar-edilitar si
bancilor de date urbane
d) Secretariatul, organizat la nivel de compartiment, pentru aplicarea HG
834/1991 privind stabilirea si evaluarea unor terenuri detinute de societatile
comerciale cu capital de stat, cu modificarile si completarile ulterioare,

62
e) Serviciul - Secretariatul pentru declararea utilitatii publice în vederea
exproprierii
• Directia politica locuirii - constituita din:
a) Secretariatul Centrului National pentru Asezari Umane (CNAU – Habitat)
b) Serviciul legislatie si reglementari

Cadrul legal
Pentru gestionarea domeniului, au fost adoptate o serie de legi specifice amenajarii
teritoriului si urbanismului, unele in curs de promovare si modificare, iar o serie de
acte normative au incidenta asupra activitatii si constituie legislatie conexa, de
ajutor in realizarea atributiilor.

In domeniul dezvoltarii teritoriale, Romania este semnatara unor documente


strategice care stabilesc obiective agreate de mai multe state membre ale
organizatiilor europeane sau internationale de profil.

Partenerii de dialog
In vederea realizarii cu succes a obectivelor de dezvoltare teritoriala, Directia
Generala Dezvoltare Teritoriala colaboreaza cu institutiile aflate in subordinea, in
coordonarea sau sub autoritatea MDLPL:
- Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Urbanism si Amenajarea
Teritoriului,
- Centrul de documentare pentru constructii, Arhitectura, Urbanism si Amenajarea
Teritoriului (CDCAS),
- Registrul Urbanistilor din România.Avand in vedere complexitatea domeniului si
interdisciplinaritatea pe care o impune, multe dintre politicile si programele
demarate se realizeaza in parteneriat cu institutii guvernamentale sau non-
guvernamentale de profil.

Compartimentul Urbanism din cadrul Directiei Generale Amenajarea Teritoriului,


Urbanism si Politica Locuirii din MDLPL are urmatoarele atributii:

• - avizeaza documentatiile de urbanism (PUG, PUZ, PUD) si proiecte de


autorizare (PAC) conform legilor in vigoare;
• - acorda asistenta primariilor si consiliilor locale in rezolvarea problemelor
de dezvoltare, existand posibilitatea, conform Legii 350/2001, de finantare a
unor documentatii de care comunitatea locala are nevoie (PUG actualizat, in
cazul unor actiuni de infrastructura de importanta nationala, PUZ pentru zone
centrale de municipii, pentru statiuni turistice si pentru zone protejate de interes
exceptional, etc.);
• - poarta un dialog deschis cu publicul interesat, analizeazã sesizarile si
cererile cu continut specific compartimentului si face investigatii de situatie
pentru a da raspunsurile competente, in conformitate cu prevederile legale;

63
• - intocmeste note de fundamentare si proiecte de hotarari de guvern sau legi
din domeniul urbanismului;
• - indruma si verifica activitatea institutelor care intocmesc normative si
studii de cercetari în domeniu;
• - consiliere in probleme de investitii si pregatirea acestora (licitatii);

Principalele activitati ale compartimentului sunt:

• Elaborarea si implementarea politicilor urbane.


• Program de cofinantare pentru elaborarea planurilor urbanistice generale
(PUG) si a regulamentelor locale de urbanism (RLU).
• Programe de reabilitare a centrelor istorice din marile orase si a zonelor
construite protejate.
• Programe de reabilitare a zonelor industriale si reconversie functionalã.
• Evaluarea cerintelor de reabilitare a spatiului rural si crearea mijloacelor de
stimulare a dezvoltarii durabile a acestuia.
• Sustinerea proiectelor de parteneriat pentru obiective de investitii majore si
infrastructuri strategice.
• Instrumente operationale.

Unităţi in subordinea MDLPL

Centrul National pentru Reducerea Riscului Seismic


Centrul de Documentare pentru Constructii, Arhitectura, Urbanism si Amenajarea
Teritoriului CDCAS

Unităţi in coordonarea MDLPL

Institutul National de Cercetare-Dezvoltare in Constructii si Economia Constructiilor


INCERC Bucuresti
Institutul National de Cercetare Dezvoltare pentru Urbanism si Amenjarea Teritoriului -
URBANPROIECT Bucuresti

Unitati sub autoritatea MDLPL

Agentia Nationala pentru Locuinte ANL


Compania Nationala de Investitii "C.N.I." S.A.

Agentii de dezvoltare regionala

ADR Nord-Est
ADR Sud-Est

64
ADR Sud Muntenia
ADR Sud-Vest - Oltenia
ADR Vest
ADR Nord-Vest
ADR Centru
ADR Bucuresti - Ilfov

Birouri de cooperare transfrontaliera

Biroul Regional pentru Cooperare Transfrontalieră de la Oradea - pentru granita România-


Ungaria
Biroul Regional pentru Cooperare Transfrontalieră de la Călărasi - pentru granita
România-Bulgaria
Biroul Regional pentru Cooperare Transfrontalieră de la Suceava - pentru graniţa
România-Ucraina
Biroul Regional pentru Cooperare Transfrontalieră de la Timisoara - pentru graniţa
România-Serbia si Muntenegru
Biroul Regional pentru Cooperare Transfrontalieră de la Iasi-pentru granita România-
Moldova

VI. Instrumente tehnice de planificare urbană – Documentaţiile de


urbansim şi amenajarea teritoriului

Planificarea urbană este parte integrată a procesului de planificare naţională


subsumează urbanismul şi amenajarea teritoriului. Pentru fiecare dintre aceste două
componente există documentaţii specifice pe care le vom prezenta în continuare.

Amenajarea teritoriului
Amenajarea teritoriului reprezintã expresia spatialã a politicilor economice, sociale,
culturale si ecologice ale societãtii. Ea este în acelasi timp o disciplinã stiintificã, o tehnicã
administrativã si o politicã condusã ca o abordare interdisciplinarã si cuprinzãtoare
îndreptatã spre o dezvoltare teritorialã echilibratã si spre o organizare fizicã a spatiului

65
realizatã în interesul colectivitãtilor care îl folosesc, în concordantã cu valorile si aspiratiile
societãtii si cu cerintele integrãrii în spatiul european.

În planul organizării administrative abordarea amenajării teritoriului vizează mai multe


subsecţiuni:
• Amenajarea teritoriului in context european
• Amenajarea teritoriului in context national
• Planul de amenajare a teritoriului national - PATN
• Planul de amenajare a teritoriului zonal - PATZ
• Planul de amenajare a teritoriului judetean - PATJ
• Reglementari in domeniul amenajarii teritoriului

Urbanismul
Activitatea de urbanism se desfasoara in baza Legii 350/2001 privind amenajarea
teritoriului si urbanismul si a Legii 50/ 1990 republicata in 2004 privind autorizarea
executarii lucrarilor de constructii. Unul din obiectivele Legii 350/2001 este ca fiecare
localitate sa dispuna de un Plan Urbanistic General si un Regulament Local de Urbanism.
Planurile generale de urbanism au o importanta deosebita in planificarea dezvoltarii
urbane a tuturor localitatilor din tara. In baza lor, primariile pot elibera Certificate de
Urbanism si Autorizatii de Construire. Documentatiile de urbanism aprobate in consiliile
locale capata caracter obligatoriu si reprezinta modalitatea prin care se stabilesc
obiectivele, actiunile si masurile de dezvoltare a localitatilor pe o perioada determinata,
orientand aplicarea corelata a politicilor de dezvoltare economica si sociala. Planurile
urbanistice generale pun în practica strategia, prioritatile si reglementarile de urbanism
aplicate in utilizarea optima a terenurilor si constructiilor din cadrul localitatilor si necesita
periodic reactualizarea lor. Aceasta actiune are un caracter permanent.

6. 1 Planurile de amenajarea teritoriului

Planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism reprezintă un ansamblu de


documente scrise şi desenate referitoare la un teritoriu definit, prin care se analizează
situaţia existentă şi se stabilesc obiectivele, acţiunile şi măsurile în domeniul amenajării
teritoriului şi urbanismului pe o perioadă determinată. Aceste documentaţii exprimă
scopurile, mijloacele şi etapizarea acţiunilor de amenajare a teritoriului, de urbanism şi
oferă soluţii pentru o dezvoltare echilibrată şi pentru prevenirea şi eliminarea
disfuncţionalităţilor.
Planurile de amenajare a teritoriului sunt:
• planul de amenajare a teritoriului naţional (P.A.T.N.);
• planuri regionale de amenajare a teritoriului din care fac parte:
• planuri de amenajare a teritoriului zonal (P.A.T.Z.);
• planul de amenajare a teritoriului municipiului Bucureşti (P.A.T.B.);
• planul de amenajare a teritoriului judeţean (P.A.T.J.);
• planuri locale de amenajare a teritoriului (P.A.T.L.) în care includem :
o planul de amenajare a teritoriului interorăşenesc sau intercomunal;
o planul de amenajare a teritoriului municipal, orăşenesc sau comunal.
Tip Plan Obiective
-planul de amenajare a -protejarea şi utilizarea resurselor naturale ale solului şi
teritoriului naţional subsolului;

66
-planuri regionale de -structura şi dinamica populaţiei şi a resurselor de muncă;
amenajare a teritoriului -dezvoltarea socio-economică;
-dezvoltarea reţelei de localităţi;
-echiparea tehnică a teritoriului, inclusiv pregătirea acestuia
pentru apărarea naţională;
-protecţia sau reabilitarea mediului natural şi a celui construit;
-stabilirea zonelor în care se preconizează desfăşurarea
operaţiunilor majore de amenajarea teritoriului
• planuri de amenajare a -protejarea şi utilizarea resurselor naturale ale solului şi subsolului;
teritoriului zonal -structura şi dinamica populaţiei şi a resurselor de muncă;
• planul de amenajare a -dezvoltarea socio-economică;
teritoriului municipiul -dezvoltarea reţelei de localităţi;
-echiparea tehnică a teritoriului, inclusiv pregătirea acestuia pentru
Bucureşti
-apărarea naţională;
• planul de amenajare a -protecţia sau reabilitarea mediului natural şi a celui construit;
teritoriului judeţean -stabilirea zonelor în care se preconizează desfăşurarea
• planuri locale de operaţiunilor majore de amenajarea teritoriului
amenajare a teritoriului -direcţiile principale de dezvoltare în teritoriu a localităţilor;
-împărţirea teritoriului în zone funcţionale majore;
-zonele pentru care se preconizează desfăşurarea operaţiilor de
amenajarea teritoriului şi urbanism;
-zonele pentru care este necesară elaborarea de planuri de
urbanism

Planul de amenajare a teritoriului naţional (PATN)

Planul de Amenajare a Teritoriului National (PATN) este suportul dezvoltãrii


complexe si durabile inclusiv al dezvoltãrii regionale a teritoriului si reprezintã contributia
specificã a tãrii noastre la dezvoltarea spatiului european si premiza înscrierii în dinamica
dezvoltãrii economico-sociale europene.
Planul de Amenajare a Teritoriului National are caracter director şi fundamenteazã
programele strategice sectoriale pe termen mediu şi lung şi determinã dimensiunile, sensul
şi prioritãţile dezvoltãrii în cadrul teritoriului României, în acord cu ansamblul cerinţelor
europene.

Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional – PATN – se elaboreazã pe sectiuni


specializate, care sunt aprobate prin lege de cãtre Parlamentul României. Până în acest
moment au fost elaborate şi apobate secţiunile: Căi de comunicaţie (I), Apa (II),
Zone protejate (III), Reţeaua de localităţi (IV), Zone de risc natural (V).
Se află în curs de elaborare: Sectiunea a VI-a - Zone turistice, Sectiunea a VII-a -
Infrastructura pentru educatie, Sectiune a VIII-a - Zone rurale.

Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter exclusiv director şi este


constituit din secţiuni coordonate care reprezintă programele guvernamentale sectoriale
pentru întreaga ţară.
Obiectul Planului de amenajarea a teritoriului naţional îl constituie întreg teritoriul
României.

67
Obiectivele planului de amenajare a teritoriului naţional sunt următoarele:
• corelarea programelor naţionale cu cele internaţionale din domeniu;
• armonizarea programelor guvernamentale sectoriale între ele;
• corelarea programelor de nivel judeţean. Activitatea de elaborare a acestui plan
are un caracter continuu. El se avizează de Guvern şi se aprobă de Parlament. Conţinutul
acestui plan se elaborează de către Departamentul de urbanism şi amenajare a teritoriului
din cadrul ministerului de resort.

Piesele desenate uzuale în ilustrarea problematicii sunt următoarele:


 hărţi ale României pentru ilustrarea problemelor generale;
 hărţi şi planuri pentru detalierea unor probleme la nivel naţional şi zonal;
 cartograme şi scheme, la scări corespunzătoare, pentru ilustrarea unor aspecte
care să contribuie la fundamentarea strategiilor, priorităţilor şi modalităţilor de rezolvare a
principalelor probleme ale teritoriului naţional..

Piesele scrise sunt reprezentate de memoriul de sinteză, memoriul general şi


anexele la acesta, asupra cărora vom reveni, pentru a le defini.
Planul de amenajare a teritoriului naţional tratează problematica legată de
următoarele domenii:
• valorificarea resurselor naturale ale solului si subsolului;
• structura şi dinamica populaţiei şi resursele de muncă;
• armonizarea dezvoltării aşezărilor umane şi distribuirea funcţiunilor
urbanistice în teritoriu;
 echiparea tehnică a teritoriului;
 protecţia sau, după caz, reabilitarea mediului natural şi a celui construit.

În concluzie, Planul de amenajarea a teritoriului naţional reprezintă un


ansamblu de documentaţii cu caracter de sinteză prin care se
stabilesc strategii, prevederi şi măsuri, ce determină dimensiunile,
sensul şi priorităţile dezvoltării în cadrul teritoriului României, în acord
cu ansamblul cerinţelor regionale şi continentale.

Planurile regionale de amenajare a teritoriului


Aceste planuri au ca obiect teritoriul unor zone, al judeţelor sau al municipiului
Bucureşti. Planul de amenajare a teritoriului zonal se întocmeşte pentru teritorii grupate
într-o zonă cu caracteristici comune, geografice, istorice sau de altă natură, zonă care
cuprinde în întregime sau parţial teritoriul administrativ al mai multor judeţe. Planurile
regionale de amenajare a teritoriului au caracter exclusiv director urmăresc realizarea
următoarelor obiective:
 corelarea programelor judeţene cu programele guvernamentale, sectoriale,
conţinute în secţiunile Planului de amenajare a teritoriului naţional;
 armonizarea programelor judeţene între ele;
 coordonarea programelor din toate unităţile administrative – teritoriale din
judeţul sau din zona în cauză.

68
Planurile regionale tratează aceeaşi problematică ca şi Planul de amenajare a
teritoriului naţional, dar adaptată la o anumită zonă.
Documentaţia care stă la baza acestor planuri se compune, de asemenea, din piese
scrise (memoriul de sinteză şi memoriul general) şi piese desenate (hărţi, planuri,
cartograme, scheme).
Planurile regionale se avizează de către ministerul de resort şi organelor centrale
interesate şi se aprobă de consiliile judeţene interesate sau al municipiului Bucureşti.

Planurile locale de amenajare a teritoriului


Aceste planuri au ca obiect fie teritoriul administrativ al unei comunei sau al unui
oraş, fie teritoriile administrative ale mai multor comune sau oraşe alăturate. Aceste
planuri au caracter director pentru întreg teritoriul în cauză şi caracter reglementator pentru
teritoriile care se află în afara localităţilor .
Aceste planuri au următoarele obiective:
o corelarea cu programele de nivel naţional şi regional;
o armonizarea programelor locale între ele;
o corelarea planurilor şi regulamentelor urbanistice pentru
localităţilor cuprinse în teritoriul în cauză;
o reglementarea condiţiilor de construibilitate38 pentru teritoriul în
cauză şi care se află în afara localităţilor.
Prevederile cu caracter director din cadrul Planului local de amenajare a
teritoriului, se referă la:
o direcţiile principale de dezvoltare în teritoriu a
localităţilor;
o sistemele majore de echipare tehnică;
o zonele pentru care se impune elaborarea de planuri
urbanistice;
o stabilirea zonelor în care se preconizează desfăşurarea
operaţiunilor majore de amenajare a teritoriului;
o stabilirea zonelor protejate39;
o împărţirea teritoriului în zone funcţionale. 40

38
Construibilitatea unui teren reprezintă proprietatea unui teren, stabilită prin
documentaţia de amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate, de a putea
constitui suportul unor lucrări de construcţii, precum şi totalitatea condiţiilor ce
trebuie îndeplinite pentru ca pe acel teren să se poată realiza construcţii.
39
Zonele protejate sunt teritorii în care sunt cuprinse elemente sau ansambluri
de bunuri imobile cu valori patrimoniale, naturale sau culturale, în cuprinsul
cărora se aplică reglementări distincte, în vederea menţinerii calităţii lor, a
păstrării echilibrului prin intervenţie şi conservare precum şi a asigurării unor
relaţii corecte cu vecinătăţile.
40
Zonele funcţionale reprezintă grupuri de terenuri pentru care, prin
documentaţii de amenajare a teritoriului sau de urbanism aprobate, se
stabilesc funcţiunea dominantă şi celelalte funcţiuni permise şi se
reglementează unele elemente privind modul de realizare a acestora. Prin
funcţiunea urbanistică înţelegem gruparea unor activităţi umane ce au ca scop
satisfacerea unora dintre necesităţilor populaţiei dintr-un teritoriu din punct de
vedere al amenajării teritoriului şi urbanismului.

69
Prevederile cu caracter reglementator din cadrul Planului local de amenajare a
teritoriului se aplică în zone aflate în afara localităţilor, delimitate prin aceste documentaţii
şi se referă la:
o delimitarea zonelor construibile; 41
o delimitarea zonelor cu interdicţie temporară sau permanentă de a
construi;
o stabilirea regimului de construire;
o delimitarea zonelor în care se realizează lucrări de utilitate publică42
şi celor în care se instituie dreptul de preemţiune al autorităţilor
administraţiei publice locale asupra bunurilor imobile;
o stabilirea traseului şi caracteristicilor căilor de circulaţie;
o stabilirea modului de dezvoltare a sistemului de reţele tehnico-
edilitare;

Principalele funcţiuni urbanistice sunt: circulaţia (terestră, aeriană, maritimă şi


fluvială), locuirea, exploatarea resurselor, prelucrarea resurselor, comerţul,
cultura, învăţământul şi instruirea, recreerea în aer liber, activităţi politice şi
civile, activităţi administrative, activităţi religioase, activităţi de apărare, ordine
securitate publică, activităţi de salubritate, echipare tehnică, asistenţă
medicală, turismul.
41
Zonele construibile reprezintă grupuri de terenuri în care, potrivit
documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi urbanism aprobate, este permisă
realizarea construcţiilor. În cazul zonelor cu interdicţie de construire poate
exista o interdicţie temporară sau permanentă. Interdicţia temporară de
construire se stabileşte prin documentaţiile de urbanism aprobate, de timp
limitat, pentru unul din următoarele motive:
o necesitatea elaborării unor documentaţii de urbanism pentru stabilirea regulilor
de construire pentru zona respectivă;
o necesitatea realizării în zona respectivă a unor lucrări de utilitate publică (de
interes naţional sau local);
o existenţa în zona respectivă, a unor lucrări de îmbunătăţiri funciare, sisteme de
irigaţii neamortizate;
o apartenenţa la domeniul public a terenurilor cu anumite folosinţe: malurile
apelor curgătoare şi stătătoare şi ale mării, platoul continental al mării.
o interdicţia permanentă de construire se stabileşte prin documentaţiile de
urbanism aprobate, pentru unul din următoarele motive:
o riscuri naturale previzibile (zonă inundabilă, zonă cu pericol de alunecări de
teren, de avalanşe, zone aflate deasupra unor exploatări minime, zone cu condiţii
improprii, foste gropi de gunoi, umpluturi, etc.)
o riscuri tehnologice (pericol de explozie, contaminarea radioactivă, chimică,
incendii, nivel ridicat de zgomot etc);
o regulamentul unei zone protejate stabileşte acest lucru;
o interdicţia definitivă de construire poate fi ridicată odată cu încetarea motivului
care a determinat instituirea acestora.
42
Prin lucrări de utilitate publică înţelegem lucrările de construire, reconstruire,
modificare, extindere, reparare, protejare, restaurare, conservare al căror
obiect îl constituie construcţiile de utilitate publică. Construcţiile de utilitate
publică sunt acele construcţii care satisfac interesul general a căror funcţionare
este, în consecinţă, reglementată, de autorităţile publice competente, ca
reprezentante ale colectivităţii şi apărătoare ale interesului general.

70
o delimitarea zonelor protejate;
o delimitarea tuturor zonelor în care se preconizează desfăşurarea
operaţiunea de amenajare a teritoriului;
o stabilirea pe zone a suprafeţelor minime ale parcelelor. Documentaţia
care stă la baza Planului de amenajare a teritoriului local se compune, de
asemenea, din piese scrise şi piese desenate.
Piesele desenate sunt constituite din hărţi şi planuri, cartograme şi scheme care
prezintă:
 situaţia existentă, probleme conflictuale şi disfuncţionalităţi
cu determinarea priorităţilor în amenajarea teritoriului şi localităţilor;
 propuneri şi reglementări privind amenajarea teritoriului şi
localităţilor.
Piesele scrise sunt constituite din memoriul de sinteză şi memoriul general.
Memoriul de sinteză cuprinde principalele probleme rezultate din analiza situaţiei
existente, opţiunile privind dezvoltarea în cadrul teritoriului administraţiei priorităţi şi
propuneri privind amenajarea teritoriului, reglementări şi competenţe de aplicare a
prevederilor planului.
Memoriul general va cuprinde tratarea în detaliu a categoriilor principale de
probleme ce privesc teritoriul şi localităţile menţionate în conţinutul său. Pentru fiecare
categorie de probleme va fi tratată situaţia existentă, principalele probleme conflictuale.
disfuncţionalităţi şi priorităţi rezultate din analiza acestora, precum şi propuneri,
reglementări şi competenţe de aplicare. Studiile, cercetările proiectele de specialitate
elaborate, care contribuie la fundamentarea fiecărei categorii principale, pot fi prezentate
într-un capitol cu caracter de sinteză.
Planurile locale de amenajare a teritoriului se aprobă de către consiliile locale
orăşeneşti sau comunale interesate, iar avizarea se face astfel: planurile interorăşeneşti sau
intercomunale şi municipale se avizează de către ministerul de resort şi de organismele
centrale interesate, iar planurile orăşeneşti şi comunale se avizează de organismele
teritoriale interesate. 43

6.2 Planurile de urbanism

Planurile de urbanism reglementează utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare


a acestora cu construcţii şi sunt:
o planul urbanistic general - la nivelul municipiilor, oraşelor,
staţiunilor balneare şi comunelor- PUG;
o planul urbanistic zonal - la nivelul diferitelor tipuri de zone – PUZ;;
o planul urbanistic de detaliu (PUD).

Planul urbanistic general

43
Organismele teritoriale pot fi:
 Agenţia judeţeană de protecţie a mediului; Regia Apele Române; Regionala
Căi Ferate; RENEL;
OCOTA, Direcţia Agricolă; Direcţia de drumuri; Direcţia judeţeană de statistică;
ROMTELECOM; Direcţia muncii şi protecţiei sociale, etc.

71
Planul urbanistic general este documentaţia care stabileşte obiectivele, acţiunile şi
măsurile de dezvoltare pentru o localitate existentă sau viitoare pe o perioadă determinată,
pe baza analizei situaţiei existente.
El se întocmeşte pentru întreg teritoriul localităţii şi pentru toate teritoriile necesare
în mod direct existenţei şi dezvoltării acesteia.
Planul urbanistic general cuprinde o componentă directoare şi o componentă
reglementatoare.
Componenta directoare cuprinde prevederi ce se referă la:
o direcţiile principale de dezvoltare în teritoriu a localităţii;
o schema sistemului major de circulaţie al localităţii;
o schema sistemului major de reţele tehnico-edilitare;
o zonele pentru care se impun elaborarea de planuri urbanistice zonale;
o stabilirea zonelor în care se preconizează desfăşurarea operaţiunilor
urbanistice majore.

Componenta reglementatoare din cadrul Planului urbanistic general cuprinde


prevederi ce se referă la:
o delimitarea intravilanului localităţii;
o delimitarea zonei centrale a localităţii;
o delimitarea zonelor funcţionale;
o stabilirea şi delimitarea zonelor construibile;
o stabilirea şi delimitarea zonelor cu interdicţie temporară sau permanentă
de construire;
o stabilirea regimului de construire cuprinzând: aliniamentele, regimul de
înălţime, indici de control (procentul de ocupare a terenului44 şi coeficientul de utilizare a
terenului45 );
o delimitarea zonelor în care se preconizează realizarea de lucrări de utilitate
publică sau în care se instituie dreptul de preempţiune al autorităţilor administraţiei publice
locale asupra bunurilor imobile, asupra cărora vom reveni;
o stabilirea traseului şi a caracteristicilor căilor de circulaţie, ce trebuie
menţinute, modificate sau create;
o stabilirea modului de dezvoltare a sistemului de reţele tehnico-edilitare
prin care se asigură buna servire a populaţiei şi a agenţilor economici cu servicii de
alimentare cu apă şi canalizare, producerea şi distribuirea energiei termice şi electrice,
asigurarea posturilor telefonice, drumuri şi străzi şi transportul urban de călători; 46
o delimitarea zonelor protejate;
o delimitarea tuturor zonelor în care se preconizează desfăşurarea de
operaţiuni urbanistice.

44
Procentul de ocupare a terenului (P.O.T.) exprimă raportul dintre suprafaţa
ocupată la sol de clădiri şi suprafaţa terenului considerat: P.O.T.= S.C. /S.T.
45
Coeficientul de utilizare a terenului (C.U.T.) exprimă raportul dintre suma
suprafeţelor desfăşurate ale tuturor clădirilor şi suprafaţa terenului considerat:
C.U.T.= S.D./S.T.
46
Pentru detalii privind lucrările tehnico-edilitare a se vedea; Preda, M., (1992),
Drept administrativ, partea specială, Ed. AMIVA, Bucureşti, p. 255 şi urm.

72
Documentaţia care stă la baza Planului urbanistic general cuprinde, de asemenea,
piese scrise şi piese desenate.
Piesele desenate cuprind planuri topografice, cartograme şi scheme elaborate în
două stadii de analiză:
• situaţia existentă şi disfuncţionalităţile constatate, cu determinarea
priorităţilor rezultate;
• reglementări privind stabilirea obiectivelor de utilitate publică.
Piesele scrise constau în memoriul de sinteză şi memoriul general.
Memoriul de sinteză cuprinde tratarea principalelor probleme rezultate din
memoriul general, pe baza analizei evoluţiei localităţii şi a situaţiei existente, cu
evidenţierea disfuncţionalităţilor, opţiunilor şi măsurilor ce se impun.
Memoriul general cuprinde tratarea în detaliu a fiecărui capitol din cadrul celor
două componente ale Planului urbanistic general, prezentate mai sus, având în vedere:
• situaţia existentă cu evoluţia disfuncţionalităţilor în cadrul localităţii;
• evoluţia posibilă şi priorităţile stabilite;
• măsurile propuse cu explicitarea reglementărilor privind destinaţia
tuturor terenurilor din localitate şi regimul de construire pe aceste
terenuri;
• obiectivele de utilitate publică.
În funcţie de. mărimea localităţii, de complexitatea şi specificul diferitelor
funcţiuni, analiza va fi mai mult sau mai puţin detaliată, bazându-se, atunci când este
necesar, pe rezultatele unor studii şi cercetări de specialitate.
Planul urbanistic general se aprobă de consiliile locale interesate cu excepţia
planului pentru staţiunile balneo-climaterice şi turistice care se aprobă de consiliile
judeţene.
Avizarea Planului urbanistic general se face astfel:
• planul pentru oraş şi sat se avizează de câtre organismele teritoriale
interesate;
• planul pentru municipiu se avizează de ministerul de resort şi
organismele teritoriale interesate;
• planul pentru municipiul Bucureşti se avizează de ministerul de resort
şi organismele centrale interesate;
• planul pentru staţiunile balneo-climaterice şi turistice se avizează de
către ministerul de resort, Agenţia Naţională de Turism şi Ministerul Sănătăţii.

6.2.1 Planul urbanistic general - aplicare:


Pug şi regulamentul local de urbanism aprobate devin acte de
autoritate ale administraţiei publice locale, pentru probleme legate de
amenajarea şi dezvoltarea urbanistica a localităţilor respective.
PUG şi Regulamentul local de urbanism pot fi utilizate la:
• eliberarea certificatelor de urbanism şi emiterea
autorizaţiilor de construire pentru obiective din zone
ce nu necesita studii aprofundate;
• fundamentarea solicitărilor unor fonduri de la bugetul

73
statului pentru realizarea obiectivelor de utilitate
publică;
• declanşarea procedurii de declarare a utilităţii publice
pentru realizarea unor obiective ce implică
exproprieri;
• respingerea unor solicitări de construire neconforme
cu prevederile PUG aprobat;
• declanşarea unor PUZ-uri sau PUD-uri necesare
detalierii unor zone, respectiv unor amplasamente;
• alte operaţiuni ale compartimentelor de specialitate
ale consiliilor locale;
PUG-urile se actualizează periodic.
Durata de valabilitate a PUG propriu-zis aprobat este de până la 10
ani, dacă pe parcurs nu apar elemente importante de dezvoltare, ce
necesită actualizare.
Durata de valabilitate a PUG preliminar aprobat este de până la 3
ani, perioadă în care trebuie elaborat PUG propriu zis.

Studii de fundamentare pentru PUG


Studiile de fundamental a propunerilor din PUG reprezintă analiza
problematicii teritoriului aferent localităţii, pe domenii, prin lucrări de
specialitate.
Rezultatele şi concluziile acestor studii, precum şi propunerile de
dezvoltare a localităţilor, vor fi inter-relaţionate şi se vor concretiza în
propunerile de dezvoltare prezentate de PUG, precum şi în
regulamentul acestuia.
După data elaborării lor faţă de data elaborării PUG, studiile de
fundamentare pot fi de 2 categorii:
• Studii, cercetări şi proiecte deja întocmite la data
elaborării PUG, caz în care acestea vor fi preluate de
către proiectantul general în cadrul unor sinteze
anexate PUG.
• Studii şi cercetări ce se întocmesc concomitent cu
PUG, pe problemele apreciate de proiectantul general
ca necesar de detaliat. Acestea se întocmesc de către
colective specializate în domeniu, sau de către
colectivul de elaborare a PUG, daca are în profil astfel
de lucrări.
Studiile de fundamentare trebuie sa prezinte date şi concluzii
actuale, fiind necesar ca data realizării lor să fie recentă (max. 2 ani).
Pot fi folosite studii, cercetări şi proiecte anterioare numai în situaţia în
care informaţiile oferite de acestea nu şi-au pierdut valabilitatea.

74
În funcţie de mărimea, complexitatea şi specificul localităţii,
elaboratorul va întocmi, împreună cu beneficiarul PUG, lista studiilor de
fundamentare obligatorii, de la caz la caz.
În sensul celor de mai sus, beneficiarul va pune la dispoziţie sau va
facilita accesul la informaţiile / studiile / cercetările / proiectele deja
realizate. Pentru studiile de fundamentare considerate necesar a se
realiza se emit comenzi de subproiectare.
După specificul lor, studiile de fundamentare se pot grupa în trei
grupe principale:
1. Studiile de fundamentare cu caracter analitic, care privesc
evoluţia localităţii şi caracteristicile sale, pot fi:
• Aducerea la zi a suportului topografic/cadastral;
• Evoluţia localităţii, sub aspect istorico-cultural, etnografic,
urbanistic-arhitectural;
• Organizarea circulaţiei şi transporturilor;
• Condiţii geotehnice şi hidrogeologice;
• Reabilitarea, protecţia şi conservarea mediului;
• Stabilirea zonelor protejate cu valoare deosebita (culturală,
istorică, arhitectural -urbanistică etc.);
• Tipuri de proprietate asupra terenurilor şi imobilelor;
•Echiparea majoră edilitară;
•Valorificarea potenţialului turistic sau balnear.
2. Studiile de fundamentare cu caracter consultativ privesc
evidenţierea unor cerinţe şi opţiuni ale populaţiei, legate de
dezvoltarea urbanistică. Ele se pot elabora în baza sondajelor şi
anchetelor socio-urbanistice efectuate în rândurile populaţiei,
specialiştiIor şi a instituţiilor.
3. Studiile de fundamentare cu caracter prospectiv reprezintă
elaborarea unor prognoze pentru diferitele domenii sectoriale,
privind evoluţia populaţiei, evoluţia activităţilor, evoluţia mişcării în
teritoriu a activilor etc.
Pentru toate categoriile de studii de fundamentare, demersul
elaborării va fi structural astfel:
• delimitarea obiectului studiat;
• analiza critica a situaţiei existente;
• evidenţierea disfunctionalităţilor şi priorităţilor de intervenţie;
• propuneri de eliminare / diminuare a disfunctionalităţilor,
prognoze, scenarii de dezvoltare a localităţii.
Faţa de varietatea situaţiilor ce pot fi întâlnite (mărime, grad de
complexitate, specificitate, urban-rural) nu se pot stabili precis, pe
categorii de localităţi, studiile de fundamentare necesare.

75
Lista studiilor de fundamentare, prezentată în continuare, este
teoretică şi poate fi redusă sau completată în funcţie de problematica
PUG ce se contractează.
Dintre studiile de fundamentare cu frecventa mai mare la PUG -
uri,se menţionează:
a. Studii cu caracter analitic:
- Reambularea suportului topografic;
- Condiţiile geotehnice;
- Circulaţia în localităţi şi în teritoriul de influenţă al acestora;
- Protecţia mediului;
- Regimul juridic al terenurilor;
- Identificarea şi protejarea ansamblurilor arhitectural -
urbanistice cu valoare deosebită;
- Potenţialul balnear sau turistic al localităţii.
b. Studii cu caracter consultativ:

- Ancheta socio-urbanistica privind opţiunile populaţiei.


c. Studii cu caracter prospectiv.
- Evoluţia socio-demografică;
- Evoluţia activităţilor economice;
- Evoluţia deplasărilor pentru muncă;
- Reconversia forţei de muncă;
- Scenarii alternative;
- Fiecare studiu de fundamentare se finalizează cu o sinteză, axată
în principal pe diagnosticarea disfuncţionalităţilor şi formularea
propunerilor de eliminare sau diminuare a acestora.

Sintezele studiilor de fundamentare se elaborează:


• de proiectantul de specialitate, pentru studiile de fundamentare
elaborate concomitent cu PUG;
•de proiectantul general al PUG pentru studiile de fundamentare
elaborate anterior PUG.
Proiectantul PUG are obligaţia de a corela toate propunerile
studiilor de fundamentare şi de a genera o concepţie unitară de
dezvoltare a localităţilor.

76
ELABORAREA P.U.G. - URILOR PE CATEGORII DE LOCALITATI

CONŢINUTUL CADRU AL PUG PENTRU COMUNE


VOLUMUL 1 - MEMORIU GENERAL
Acesta cuprinde concluzii ale stadiului actual a! dezvoltării,
evidenţierea disfunctionalităţilor, prezentarea justificată a propunerilor
organizare urbanistică, incluzând şi corelarea cu concluziile studiilor
fundamentare (acolo unde acestea exista).
Memoriul general va avea următorul conţinut:
• Foaie de garda, conţinând titlul şi capitolul lucrării,
însemnele unităţii elaboratoare, semnături şi data.
• Cuprinsul memoriului general:
1. INTRODUCERE
1.1. Date de recunoaştere a documentaţiei;
1.2. Obiectul lucrării;
1.3. Surse documentare;
2. STADIUL ACTUAL AL DEZVOLTARII
2.1. Evoluţie
2.2. Elemente ale cadrului natural
2.3. Relaţii în teritoriu
2.4. Activităţi economice

2.5. Populaţia. Elemente demografice şi sociale


2.6. Circulaţie
2.7. Intravilan existent. Zone funcţional. Bilanţ
teritorial
2.8. Zone cu riscuri naturale
2.9. Echipare edilitară
2.10. Probleme de mediu
2.11. Necesităţi şi opţiuni ale populaţiei
3. PROPUNERI DE DEZVOLTARE URBANISTICĂ
3.1. Studii de fundamentare
3.2. Evoluţie posibilă, priorităţi
3.3. Optimizarea relaţiilor în teritoriu
3.4. Dezvoltarea activităţilor
3.5. Evoluţia populaţiei
3.6. Organizarea circulaţiei
3.7. Intravilan propus. Zonificare functională. Bilanţ teritorial
3.8. Măsuri în zonele cu riscuri naturale
3.9. Dezvoltarea echipării edilitare

3.10. Protecţia mediului


3.11. Reglementari urbanistice
3.12. Obiective de utilitate publică

77
4. CONCLUZII - Măsuri în continuare
5. ANEXE (scheme, cartoqrame, grafice)
Nota: capitolele 2 - Stadiul actual al dezvoltării şi 3 - Propuneri de
organizare urbanistica se pot prezenta şi cuplat (ex. 2.3 - Relaţii în
teritoriu + 3.3 - Optimizarea relaţiilor în teritoriu 2.6 - Circulaţie + 3.6 –
organizarea circulaţiei etc.).
CONTINUT PUG (DETALIAT)
1. INTR0DUCERE
1.1 Date de recunoaştere a PUG
- Denumirea lucrării
- Beneficiar
- Proiectant general
- Subproiectanti, colaboratori
- Data elaborării
1.2. Obiectul PUG
- Solicitări ale temei-program;
- Prevederi ale programului de dezvoltare a localităţilor, iniţiat şi
aprobat de consiliul local;
- Ediţii anterioare ale PUG, modificări sau completări necesare.
1.3. Surse documentare
- Lista studiilor şi proiectelor elaborate anterior PUG;
- Lista studiilor de fundamentare întocmite concomitent cu PUG
(după caz);
- Date statistice furnizate de Comisia Naţională de Statistică, surse
judeţene sau locale;
- Proiecte de investiţii elaborate în domenii ce privesc
dezvoltarea localităţilor;
- Suportul topografic al PUG.
2. STADIUL ACTUAL AL DEZVOLTĂRIl
2.1. Evoluţie
- Date privind evoluţia în timp a unităţii teritorial - administrative
ce face obiectul PUG;
- Caracteristici semnificative ale teritoriului şi localităţilor, repere în
evoluţia spaţială a localităţilor;
- Evoluţia localităţilor după 1990.
2.2. Elemente ale cadrului natural
Vor fi evidenţiate elementele cadrului natural ce au implicaţii în
modul de organizare urbanistica, precum:
- caracteristicile reliefului
- reţeaua hidrografică
- clima

78
- caracteristicile geotehnice
- riscuri naturale.
2.3. Relaţii în teritoriu
Vor fi analizate şi interpretate date şi relaţii ce au implicate directe
în modul de amenajare a teritoriului şi dezvoltare a localităţilor,
extrase din:
• Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional (PATN), Secţiunile
aprobate prin lege (Secţiunea 1 - căi de comunicaţie, Secţiunea 2
- Apa), Secţiunile în curs de analiza şi aprobare (Secţiunea 3 -
Zone protejate naturale şi construite, Secţiunea 4 - Reţeaua de
localităţi), Secţiuni în curs de elaborare (Secţiunea 5 -Zone de
riscuri naturale);
• Planul de Amenajare a Teritoriului Judeţean (PATJ);
• Studii de fundamentare, elaborate anterior sau concomitent
cu PUG.
Se vor prezenta critic relaţiile în teritoriul administrate a! unităţii,
sub aspectul legăturilor cu exteriorul pe caile de comunicaţie,
accesibilitatea la trupurile ce compun intravilanul, trasee noi
necesare sau modernizări ale unor trasee existente.
2.4. Activităţi economice
Se va preciza profilul economic al teritoriului şi localităţilor, pe baza
potenţialului natural al subsolului şi solului, principalele funcţiuni
economice, evoluţia funcţiunilor în ultima perioadă,
disfunctionalităţi.
2.5. Populaţia. Elemente demografice şi sociale
Se vor trata următoarele aspecte importante:
• Numărul de locuitori (populaţie stabilă), de dată recentă;
• Evoluţia populaţiei (anii de referinţa vor fi cei a
recensămintelor populaţiei);
• Structura populaţiei pe principale grupe de vârstă;
• Resursele de munca şi populaţia ocupată;
• Disfunctionalităţi privind evoluţia şi structura populaţiei, modul de
ocupare a resurselor de muncă.
2.6. Circulaţia
Se vor evidenţia aspectele critice privind desfăşurarea:
localităţilor, a circulaţiei rutiere, feroviare, navale şi aeriene (după
caz).
Aceste aspecte se vor referi la capacităţi de transport, greutăţi în
fluenta circulaţiei, incomodări între tipurile de circulaţie, precum şi
între acestea şi zonele funcţionale ale localităţilor, necesităţi de noi
trasee sau de modernizare a traseelor existente, capacităţi şi
trasee ale transportului în comun, priorităţi de intervenţie pentru
modernizarea principalelor intersecţii etc.

79
2.7. Intravilan existent. Zone funcţionale. Bilanţ teritorial
Intravilanul existent este cel aprobat prin Hotărârea Consiliului
local (la localităţile unde există), sau cel prevăzut de Legea fondului
funciar, la 01.01.1990 (în situaţia când nu s-a aprobat alt
intravilan).
Intravilanul existent se materializează în PUG prin corelarea
limitelor si suprafeţelor aflate în evidenţa Oficiului judeţean de
organizare a teritoriului agricol, cu cele aflate în evidenţa Consiliului
local.
În componenţa intravilanului existent intră, de regulă, o serie de
trupuri, reprezentând:
• localitatea de reşedinţă;
• localităţi componente sau localităţi aparţinătoare;
• unităţi economice izolate (industrial, agro-
zootehnice, de depozitare, extractive);
• unităţi de gospodărie comunală şi echipare
edilitară (platforme pentru depozitarea deşeurilor, puţuri de
captare apă, gospodării de apă, staţii de transformare, staţii de
epurare etc.);
• unităţi pentru funcţionarea sistemelor hidro-
ameliorative (staţii de pompe, alte construcţii specifice);
• unităţi cu destinaţie specială;
• unităţi turistice şi de agrement (hanuri, moteluri etc.).
Se vor analiza şi prezenta principalele caracteristici ale zonelor
funcţionale din intravilan privind :
• activitatea de tip industrial si depozitare;
• activităţile agro-zootehnice;
• locuinţele;
• cai de comunicaţie şi transporturi;
• spaţii verzi şi sport;
• gospodărie comunală;
• echipare edilitară;
• servicii;
• destinaţie specială;
• altele (terenuri agricole în intravilan, păduri,
ape, neproductiv - după caz).
Bilanţul teritorial, reprezentând proporţia dintre suprafeţele
ocupate de zonele funcţionale pe întreg teritoriul administrativ al
unităţii de bază, se întocmeşte atât pentru teritoriul extravilan, cat
şi pentru cel intravilan.
Bilanţul teritorial al suprafeţelor cuprinse în limita
teritoriului administrativ va ilustra categoriile de folosinţă ale

80
terenurilor, grupate pe teritoriul extravilan, teritoriul intravilan şi
total.
Categoriile de folosinţă, conform evidenţelor cadastrale, pot
reprezenta suprafeţele agricole (arabil, păşuni-fâneţe, vii, livezi) şi
suprafeţele neagricole (păduri, ape, drumuri, curţi-construcţii,
neproductiv).
Bilanţul teritorial al categoriilor de folosinţă pe întreaga suprafaţă
a teritoriului administrate permite deducerea suprafeţei
intravilanului existent, prin adiţionarea suprafeţelor declarate curţi-
construcţii în extravilan la suprafaţa intravilanului localităţilor (a se
vedea tabelul următor).
Teritoriu CATEGORII DE FOLOSINTA(ha)
Agricol Neagricol Total
Arabi Păşuni Vii Livezi Păduri Ape Drumu Curti Neprod.
l fâneţe ri constr. X
Extravilan Y
Intravilan
Total

% din total 100,0

INTRAVILAN EXISTENT = X+Y


Bilanţul teritorial al categoriilor de folosinţă pentru terenurile
din teritoriul administrativ al unităţii de baza se inserează atât în
memoriul general (tabel + comentarii), cât şi pe planşa de
încadrare în teritoriu (tabel).
Bilanţul teritorial al suprafeţelor cuprinse în intravilanul
existent, planimetrat pe planşa situaţiei existente va prezenta
următoarele elemente:
TREBUIE DE VERIFICAT
Zone Suprafaţa (ha) Procent
funcţionale % din
Localita Localităţi Trup TOTAL total
te componente uri intravilan
princip sau izolat
ală aparţinătoare e
Locuinţe
şi
ftinctiuni
complem
Unităţi
industriale şi
depozite

81
Unităţii agro –
zootehnice
Instituţii şi
servicii de
interes
Căi publicde
comunicaţie şi
transport, din
care: • rutier •
feroviar •
aerian • naval
Spatii verzi,
spot, agrement,
protectie
Constructii
tehnico- edilitare
Gospodarie
comunala,
cimitire
Destinatie
Terenuri libere
Ape
Paduri
Terenuri
TOTAL INTRAVILAN EXISTENTI |1OO,O

Bilanţul teritorial al suprafeţelor cuprinse în intravilanul existent se


inserează în memoriul general.
Suprafeţele si procentele rezultate vor fi comentate în privinţa
proporţiilor dintre zonele funcţionate, disponibilităţi de teren, densităţi
ale locuitorilor, grad de dotare cu institute si servicii publice etc.
2.8. Zone cu riscuri naturale
Inventarierea si delimitarea zonelor cu riscuri naturale, în
principal suprafeţe supuse periodic inundaţiilor şi suprafeţelor cu
alunecări de teren, sunt operator deosebit de importante în cadrul PUG.
Aceste zone se inventariază şi se delimitează consiliilor judeţene şi
locale în cadrul unor lucrări cistrcs. pe baza:
• cercetărilor de teren;
• studiilor geotehnice privind construibilitatea terenurilor, condiţiile de
fundare a construcţiilor
• a concluziilor studiilor de specialitate, întocmite în acest scop;
• detalierii, macrozonării teritoriului tării, cuprinsă în secţiunea PATN;
• informaţii de la localnici privind evoluţia fenomenelor, ritmicitatea şi
amploarea lor.

82
Zonele inventariate si delimitate se transpun, pe categorii de
producere a fenomenelor, pe planşa de analiza a situaţiei existente sau
pe planşa separate.
2.9. Echipare edilitară
Se va prezenta critic stadiul echiparii edilitare, pe urmatoarele
categorii de lucrari:
Gospodărirea apelor
• lucrări hidrotehnice (lacuri de acumulare,
îndiguiri);
• surse de apă (tipul sursei, capacităţi în
raport cu necesităţile populaţiei, activităţile economice şi pentru
irigaţii);
• lucrări hidroameliorative;
• disfuncţionali
tăţi.
Alimentare cu apa
• descrierea sistemului de alimentare cu apă;
• debitul şi calitatea surselor de apă;
-
• aducţiune;
• staţii de tratare;
• înmagazinarea apei de consum şi
compensare;
• reţeaua de distribuţie pe zone de presiune;
• probleme conflictuale şi disfunctionalităţi constatate.
Canalizare
• reţeaua de canalizare;
• staţia de epurare a localităţii;
• probleme conflictuale şi
disfunctionalităţi constatate.
Alimentare cu energie electrică
• surse de alimentare, corelate cu sistemul energetic naţional;
• amplasamente staţii de transformare;
• trasee linii majore electrice (pe tensiuni);
• amplasamente si capacităţi posturi de transformare;
• traseul reţelei de distribuţie medie tensiune;
• indicatori de consum;
• disfunctionalităţi
Telefonie
• analiza situaţiei existente: amplasarea centralelor telefonice,
relee radio, reţele majore de cabluri telefonice, număr abonaţi
telefonici;
• aspecte critice.
Alimentare cu căldură

83
• descrierea sistemului de încălzire existent (sursa termică,
combustibili folosiţi);
• disfuncţionalităţi constatate.
Alimentare cu gaze naturale
•descrierea si analiza critică a instalaţiilor de alimentare cu
gaze naturale (reţele transport gaze, staţii reglare, reţele de
distribuţie, principali consumatori, consum total, consum specific);
•disfunctionalităţi constatate.
Gospodărie comunală
• analiza problemelor existente în ceea ce priveşte sortarea,
colectarea, depozitarea şi valorificarea deşeurilor;

unităţi de gospodărie comunală;

prezentarea aspectelor critice.
2.10. Probleme de mediu
Vor fi prezentate concluziile studiilor de analiza referitoare la
problemele mediului pentru:
Situaţia existentă:
• Cadrul natural (relief, condiţii
geotehnice, hidrologice, clima, spaţii verzi, cursuri şi oglinzi de apa
etc.)
• Resurse naturale ale solului şi
subsolului, mod de exploatare, valorificare raţională.
• Riscuri naturale ( cutremure, alunecări,
prăbuşiri de teren, căderi de rod, inundaţii şi fenomene
meteorologice periculoase, emisii radioactive naturale;
• Monumente ale naturii şi istorice;
• Indicarea zonelor de recreere, odihna, agrement, tratament.
• Obiective industrial şi zone periculoase.
• Reţeaua principală de căi de comunicaţie.
• Depozite de deşeuri menajere şi industriale.
Disfuncţionalităţi - priorităţi mediu
• Disfuncţionalităţi privind zonarea utilizării teritoriului pe folosinţe
(construite, terenuri agricole, silvice, permanent sub ape etc.)
•Identificarea surselor de poluare, din care a celor cu pericol major
pentru populaţie, vegetaţie şi animale.
• Calitatea factorilor de mediu: sol, aer, apa, vegetatie, cu marcarea
zonelor poluate, a terenurilor degradate etc.
• Priorităţi în intervenţie.
2.11. Disfuncţionalităţi (la nivelul teritoriului si
localităţii)

84
Vor fi prezentate sintetic concluziile analizelor si studiilor de
fundamentare privind disfuncţionalităţile care apar în desfăşurarea
activităţilor în localitate şi în teritoriul acesteia. Se vor identifica în
acelaşi timp şi cauzele ce le produc.
Cele mai întâlnite disfuncţionalităţi pot fi:
• dezechilibre în dezvoltarea economică;
• probleme sociale rezultate din perturbările în ocuparea forţei de
muncă existente, structura necorespunzătoare a locurilor de muncă
faţă de resursele şi nevoile localităţii;
• disfuncţionalităţi în cadrul activităţilor economice;
• condiţii nefavorabile ale cadrului natural necesar a fi remediate
prin lucrări hidrotehnice, hidroameliorative şi antierozionale;
• necesitatea protejării unor zone cu potenţial natural valoros, situri
sau rezervaţii de arhitectura şi arheologie
• nivelul de poluare sau de degradare constatat în unele zone;
• disfuncţionalităţi generate de insuficienta sau absenţa unor
instituţii publice;
• aspecte critice privind organizarea circulaţiei şi a
transportului în comun;
• aspecte legate de gradul de echipare edilitara a
localităţii în raport cu necesităţile populaţiei;

2.12. Necesităţi şi opţiuni ale populaţiei.


Se vor prezenta cerinţele şi opţiunile populaţiei, precum şi punctul
de vedere ale administraţiei publice locale asupra politicii proprii de
dezvoltare a localităţilor.
Se va expune în cadrul acestui capitol şi punctul de vedere al
proiectantului privind solicitările beneficiarului de dezvoltarea şi felul
cum urmează a fi soluţionate acestea în cadrul PUG.
Opţiunile populaţiei, sugestiile şi propunerile rezultate pot constitui
elemente de tema pentru PUG sau pentru alte faze de proiectare,
necesar de elaborat în continuare.
PROPUNERE DE ORGANIZARE URBANISTICA
3.1. Studii de fundamentare
Se vor prezenta sintetic concluziile studiilor de fundamentare,
elaborate anterior sau concomitent cu PUG, în special a celor ce
justifica enunţarea unor reglementari urbanistice.
3.2. Evoluţie posibilă, priorităţi
Se vor estima direcţiile, valorificarea potenţialului natural, unităţii ce
face obiectul PUG.
Evoluţia posibilă a localităţilor se va corela cu prevederile /
propunerile din Secţiunile PATN, PATJ, programe pe termen mediu şi

85
lung, sau din alte studii a căror concluzii prezintă implicaţii directe în
aprecierea direcţiilor de dezvoltare.
Priorităţile de intervenţie vizează etapa imediată şi se propun în
funcţie de nevoile imediate de amenajare si dezvoltare şi de fondurile
avute la dispoziţie de consiliul local (fonduri proprii şi fonduri de la
bugetul statului).
Obiectivele de utilitate publica necesare prioritar (alimentare cu
apa, canalizare, alimentare cu gaze, telefonie, modernizări de drumuri,
instituţii publice etc.), se pot fundamenta pe baza PUG aprobat, în
cadrul documentaţiilor privind solicitarea de fonduri de la bugetul
statului.
3.3. Optimizarea relaţiilor în teritoriu
Pe baza prevederilor / propunerilor / informaţiilor oferite de
planurile de amenajare a teritoriului şi de studiile de fundamentare,
vor fi prezentate propunerile de optimizare a relaţiilor în teritoriu,
privind:
• poziţia localităţilor în reţeaua judeţului;
• căile de comunicaţie şi transport;
• mutaţii intervenite în folosinţa terenurilor;
• lucrări majore prevăzute / propuse în teritoriu;
• deplasări pentru muncă;
• dezvoltarea în teritoriu a echipării edilitare.
În unele cazuri, propunerile de amenajare depăşesc limitele
administrative ale teritoriului ca obiectul PUG, intrând în relaţii cu
teritoriile administrative vecine. În această situaţie, propunerile
PUG se corelează cu propunerile pentru teritoriile vecine (daca
acestea există), sau se iniţiază studiul la o scara ce permite
cuprinderea teritoriului de influenţă.

3.4. Dezvoltarea activităţilor


Se vor face propuneri privind relansarea economica a
localităţilor, axate pe valorificarea resurselor solului si subsolului, a
capacităţilor existente si forţei de muncă din teritoriu, precizându-
se pe sectoare de activitate (industrie, depozitare, transporturi,
agricultura, turism şi agrement, mica industrie, meşteşuguri,
artizanat etc.):
• dezvoltare prin reorganizare, retehnologizare şi rentabilizare a
unităţilor existente;
• specificul unităţilor necesar a se realiza;
• modul de folosire a rezervelor existente de teren;
• asigurarea cu utilităţi;
• locuri de munca necesar de creat.

3.5. Evoluţia populaţiei

86
În corelare cu prevederile /propunerile din documentaţiile de
amenajarea teritoriului, evoluţia populaţiei se poate determina după
următoarele modele:
• modelul de creştere biologica", în care calculul se face pe baza
posibilităţilor de creştere naturală (spor natural);
• modelul de creştere tendenţială, prin luarea în considerare a
sporului mediu anual (spor natural simigrator), înregistrat în
ultimii 15-20 ani;
Pentru estimarea locurilor de muncă se va avea în vedere:
• Corelarea locurilor de muncă cu variantele de evoluţie a
populaţiei;
• Posibilităţile de control asupra relaţiei populaţie – locuri de
muncă, prin redistribuirea populaţiei ocupate în sectoarele de
activitate.
• Evidenţierea aspectelor sociale rezultate ca urmare a mutaţiilor
previzibile în structura populaţiei ocupate, precum si cele
rezultate din mobilitatea populaţiei si a forţei de muncă.
3.6. Organizarea circulaţiei
Pe baza concluziilor şi propunerilor studiilor de fundamentare se
vor formula propuneri cu privire la circulaţia interioara localităţilor;
Organizarea circulaţiei rutiere si a transportului în comun
• modernizarea sau completarea arterelor de circulaţie necesităţile
funcţionale ale localităţilor;
• îmbunătăţirea penetraţiilor în localităţii şi a relaţiilor
de circulaţie cu localităţile din teritoriu! înconjurător;
• asigurarea spaţiilor pentru parcaje;
• rezolvarea aspectelor conflictuale apărute din analiza
situaţiei existente (amenajarea unor intersecţii,
dimensionarea tramei stradale corespunzător valorii
traficului, pasaje denivelate etc.).
Organizarea circulaţiei feroviare (după caz)
• prevederi de construcţii şi instalaţii necesare îmbunătăţirii şi
modernizării circulaţiei feroviare (devieri de linii, gări, staţii tehnice,
realizarea de noi racorduri etc.);
• eliminarea aspectelor critice rezultate din analiza situaţiei
existente.
Organizarea circulaţiei navale (după caz).
• prevederi de lucrări, instalaţii şi construcţii speciale
necesare extinderii şi modernizării transportului
decalatori şi mărfuri;
• amenajări portuare pentru activităţi specifice şi
obiective cu alte destinaţii.

87
Organizarea circulaţiei aeriene (după caz)
• condiţii impuse amplasării şi modernizării aeroporturilor;
• servituţi şi restricţii impuse zonelor construite
limitrofe (regim de înălţime maxim, distanţe minime
etc.);
• stabilirea zonelor de protecţie şi a
amenajărilor necesare reducerii poluării fonice.

3.7.Intravilan propus. Zonificare funcţională. Bilanţ


teritorial
Ca urmare a necesităţilor de dezvoltare, precum şi pe baza
concluziilor studiilor de fundamentare, zonele funcţional existente pot
suferi modificări în structură şi mărimea lor (amplasări de noi obiective,
amenajări sau reamenajări).
De asemenea, se pot avea în vedere noi suprafeţe de teren, ce pot
modifica intravilanul existent.
Astfel, limita intravilanului localităţilor se poate modifica, noua
limita incluzând toate suprafeţele de teren ocupate de construcţii şi
amenajări, precum şi suprafeţele necesare dezvoltării pe o perioada
determinată. Propunerile privind noul intravilan şi relaţia cu intravilanul
existent vor fi justificate în piesele scrise si figurate în piesele desenate.
Totalul suprafeţei justificate pentru includerea în intravilanul
propus, implică după aprobarea PUG, în baza actelor normative în
vigoare, competente diferite:
• până la 1,0 ha intră în competenta Oficiului Judeţean pentru
cadastrul agricol şi organizarea teritoriului agricol;
• până la 100 ha intră în competenţa Ministerului Agriculturii
şi Alimentaţiei;
• peste 100 ha intră în competenţa Guvernului.
În toate cazurile, suprafaţa totală solicitată pentru introducere în
intravilan se determină pe întreaga unitate administrativ-teritorială
de bază.
Această suprafaţă se scoate etapizat din circuitul agricol, prin
efectul autorizaţiei de construire.
Zonele funcţionale vor fi determinate dominante aferente
suprafeţelor respective de teren.
Pentru fiecare zona cu funcţiune predominantă se vor prezenta
următoarele aspecte:
• concluziile studiilor de diagnosticare a disfuncţionalităţilor;
• modificarea limitei şi justificarea acesteia;
• mărimea zonei;

88
• categorii de intervenţii propuse (în spiritul valorificării
potenţialului existent şi înlăturării disfunctionalităţilor).
În determinarea zonificării funcţionale se menţine, în general,
configuraţia existentă a parţilor ce compun intravilanul cu un trup
principal (localitatea de reşedinţă) şi trupuri izolate în teritoriu
(localităţi componente, localităţi aparţinătoare, unităţi economice etc.).
BilanţuI teritorial al zonelor cuprinse în intravilanul propus are la
baza bilanţul teritorial al intravilanului existent, corectat cu mutare de
suprafeţe între zonele funcţionale sau majorat cu suprafeţele justificate
pentru introducerea în intravilan.
Într-o formulă simplificată a bilanţului teritorial al suprafeţelor
cuprinse în intravilanul propus, situaţia existentă se poate reflecta prin
menţinerea coloanelor 4 (suprafeţe pe total) şi 5 (procente), la care se
adaugă suprafeţele propuse pentru zonele funcţionale şi procentele
rezultate (prin corelare cu tabelul de la pet. 27 al memoriului general).
BilanţuI teritorial al zonelor cuprinse în intravilanul existent şi
propus se inserează atât în memoriul general (tabel+comentarii), cat şi
în planşa de reglementari urbanistice (tabel).

3.8. Măsuri în zonele cu riscuri naturale


Pentru zonele cu riscuri naturale, inventariate si delimitate în
planuri, se vor menţiona măsurile ce pot conduce la eliminarea sau
diminuarea efectelor lor: interdicţie de construire în zonele afectate de
inundaţii periodice, eroziuni, alunecări de teren etc., până la data
eliminării producerii lor;
• promovarea unor proiecte pentru eliminarea cauzelor ce le
produc (acumulări pentru controlul debitelor, diguri de apărare,
diverse amenajări: în cazul inundării, consolidări de versanţi,
amenajări, plantări în cazul alunecărilor de teren);
• includerea în priorităţi de intervenţie imediată a proiectelor
respective şi solicitarea de fonduri pentru realizarea lor.
Măsurile propuse vor fi întărite şi detaliate în cadrul Regulamentului
Local de urbanism.

Dezvoltarea echipării edilitare


În funcţie de concluziile analizei situaţiei existente şi propunerile
studiilor fundamentare se vor trata următoarele categorii de lucrări:
Gospodărirea apelor
- lucrări hidrotehnice propuse pe teritoriul ce face obiectul PUG;
- lucrări necesare pentru apărarea contra inundaţiilor, eroziunii
versaţilor etc;
- lucrări necesare pentru realizarea unor surse calitative de apă.
Alimentare cu apa

89
- Îmbunătăţiri şi extinderi ale capacităţilor instalaţiilor de
alimentare cu apa (surse de apă, staţii de tratare, reţea de
distribuţie) potrivit noilor dezvoltări propuse pentru localităţi şi
teritoriu;
- lucrări prioritare.
Canalizare
- îmbunătăţiri şi extinderi ale reţelei de canalizare;
- extinderi sau propuneri noi de staţii de epurare;
- lucrări prioritare.
Alimentare cu energie electrică
- propuneri privind asigurarea necesarului de consum electric;
- propuneri privind extinderi sau devieri de linii electrice;
- propuneri de construire de noi staţii de transformare sau posturi
de transformare.
Telefonie
- propuneri pentru extinderea liniilor de telecomunicaţii;
- propuneri pentru noi amplasamente de oficii poştale, centrale
telefonice, relee.
Alimentare cu căldură
- soluţii privind îmbunătăţirea asigurării încălzirii locuinţelor,
instituţiilor publice, unităţilor productive, (asigurarea rezervei de
combustibil, dotarea corespunzătoare a centralelor termice);
- schimbări ale sistemului de încălzire.
Alimentare cu gaze naturale (după caz)
- propuneri privind asigurarea necesarului de alimentare cu gaze
naturale corespunzător dezvoltării urbanistice propuse;
- surse apropiate pentru alimentare;
- procedura de urmat pentru aprobarea introducerii alimentarii cu
gaze naturale.
Gospodărie comunală
- propuneri privind amenajările pentru sortarea, evacuarea,
depozitarea şi tratarea deşeurilor menajere;
- propuneri pentru construcţii şi amenajări specifice.

Protecţia mediului
În funcţie de constatările la care se ajunge prin compararea
concluziilor studiilor de fundamentare şi a concluziilor analizei
situaţiei existente, cu reperele de normalitate, se formulează
propuneri şi măsuri de intervenţie urbanistică, ce privesc:
- Diminuarea până la eliminare a surselor de poluare majoră
(emisii, deversări etc.);
- Epurarea şi preepurarea apelor uzate;
- Depozitarea controlată a deşeurilor menajere şi industriale;

90
- Recuperarea terenurilor degradate, consolidări de maluri şi
taluzuri, plantări de zone verzi etc.;
- Organizarea sistemelor de spatii verzi;
- Delimitarea orientativă a zonelor protejate şi restricţii generale
pentru conservarea patrimoniului natural si construit.
- Zonele propuse pentru refacere peisagistică şi reabilitare urbană.

Reglementări urbanistice
Vor fi prezentate reglementările şi categoriile de intervenţii
urbanistice, după cum urmează:
• Soluţia generală de organizare şi
dezvoltare a localităţilor;
• Organizarea căilor de
comunicaţie;
• Destinaţia terenurilor, zonele
funcţionale rezultate;
• Zonele protejate şi limitele
acestora (zone cu valoare istorică, peisagistic, ecologică, protejate
sanitar).
• Protejarea unor suprafeţe din extravilan (terenuri agricole
valoroase, păduri, oglinzi de apă etc.).
• Interdicţii temporare de construire pentru zonele care necesită
studii şi cercetări suplimentare (planuri urbanistice zonale
privind parcelări, reparcelări, operaţiuni de renovare).
• Interdicţii definitive de construire pentru zonele care prezintă
riscuri naturale, servituti de protecţie etc.
Interdicţiile de construire îşi pierd valabilitatea în momentul
eliminării cauzelor ce le-au determinat.

Obiective de utilitate publică


Pentru a facilita prevederea obiectivelor de utilitate publică,
sunt necesare următoarele operaţiuni:
• listarea obiectivelor de utilitate publică;
• identificarea tipului de proprietate asupra terenurilor din
intravilan:
a) Proprietate publică
• terenuri proprietate publică de interes naţional;
• terenuri proprietate publică de interes judeţean;
• terenuri proprietate publica de interes local.
b)Proprietate privată

• terenuri proprietate privată (ale statului) de interes

91
naţional;
• terenuri proprietate privată (ale unităţilor
administrativ-teritoriale) de interes judeţean;
• terenuri proprietate privată (ale unităţilor administrativ-
teritoriale) de interes local;
• terenuri proprietate privată a persoanelor fizice sau
juridice;
• determinarea circulaţiei juridice a terenurilor între
deţinători, în vederea realizării noilor obiective de
utilitate publică;
• terenuri ce se intenţionează a fi trecute în domeniu!
public al unităţilor administrativ-teritoriale;
• terenuri ce se intenţionează a fi trecute în domeniul
privat al unităţilor administrativ-teritoriale;
• terenuri aflate în domeniul privat, destinate
concesionarii;
• terenuri aflate în domeniul privat, destinate schimbului.
Tabelul cu obiective de utilitate publică prevăzute în PUG cuprinde
denumirea lucrării, categoria de interes a lucrării şi suprafaţa de teren
sau lungimea lucrării, pe domeniile stabilite de art. 6 din Legea nr.
33/1994.

CONCLUZII - MĂSURI ÎN CONTINUARE


Se vor prezenta concluzii privind:
• Amenajarea şi dezvoltarea unităţii teritorial - administrative de
baza în totalitatea ei, în corelare cu teritoriile administrative
înconjurătoare;
• şansele de relansare economico-sociala a localităţilor, în corelare
cu programul propriu de dezvoltare;
• Categorii principale de intervenţie, care să susţină materializarea
programului de dezvoltare.
• Priorităţi de intervenţie, în funcţie de necesităţi şi opţiunile
populaţiei.
• Aprecieri ale elaboratorului PUG asupra unor constrângeri (limite
fizice în dezvoltare), poziţii diferite elaborator PUG - beneficiar (măriri
nejustificate ale intravilanului etc.).
Pentru continuitatea şi aprofundarea propunerilor generate
reglementate prin PUG, se vor indica lucrările necesar de elaborat
în perioada următoare:
• Plan Urbanistic Zonal (PUZ), cu precădere în zonele în care au fost
instituite interdicţii temporare de construire.

92
• Alte studii privind detalierea unor zone sau probleme conflictuale.
• Proiecte prioritare de investiţii, care sa asigure
implementarea obiectivelor, în special în domeniul interesului
public.

ANEXE
În funcţie de complexitatea problemelor şi talia localităţilor, se pot
introduce în memoriul general cartograme, scheme, grafice, care sa
susţină propunerile de organizare urbanistica (extrase din PATN, PATJ,
studii de fundamental etc.).

Volumul 2 - REGULAMENT LOCAL DE URBANISM


Regulamentul local de urbanism (RLU) reprezintă o piesă de bază în
aplicarea PUG, el întărind şi detaliind, prin prescripţii (permisiuni si
interdicţii) reglementările din PUG.
Prescripţiile cuprinse în RLU sunt obligatorii la autorizarea
executării construcţiilor pe întreg teritoriul administrativ al unităţii ce
face obiectul PUG.
La baza elaborării RLU aferent PUG, stă Regulamentul General de
Urbanism, aprobat prin HGR nr. 525/1996 si Ghidul de elaborare a
Regulamentului Local de Urbanism, aprobat prin Ordinul MLPAT nr.
80/N/1996, cu actualizări ulterioare.
Odată aprobat, împreună cu PUG-ul, RLU constituie act de
autoritate al administraţiei publice locale.

RLU este structurat astfel:


I. DISPOZITII GENERALE
1. Rolul RLU;
2. Baza legală a elaborării;
3. Domeniul de aplicare;
II. REGULI DE BAZĂ PRIVIND MODUL DE OCUPARE A
TERENURILOR
4. Reguli cu privire la păstrarea integrităţii mediului şi
protejarea patrimoniului natural şi construit;
5. Reguli cu privire la siguranţa constructor şi la apărarea
interesului public;
6. Reguli de amplasare şi retrageri minime obligatorii;
7. Reguli cu privire la asigurarea acceselor obligatorii;
8. Reguli cu privire la echiparea edilitară;
9. Reguli cu privire la forma şi dimensiunile terenurilor pentru
construcţii;
10. Reguli cu privire la amplasarea de spaţii verzi şi împrejmuiri;
11. Regulile de bază privind modul de ocupare a terenurilor vor fi

93
stabilite ţinând seama de necesitatea instituirii, după caz, a unor
servituti de utilitate publică, conf. listei prezentate în Anexa 1;

III. ZONIFICAREA FUNCŢIONALĂ


11.Zone şi subzone funcţionale;

IV. PREVEDERI LA NIVELUL ZONELOR FUNTIONALE DIN


INTRAVILAN
L - Zona pentru locuinţe;
IS - Zona pentru instituţii şi servicii;
ID - Zona pentru unităţi industriale şi depozitare;
A - Zona pentru unităţi agricole;
C - Zona pentru căi de comunicaţie;
SP - Zona pentru spaţii verzi amenajate, perdele de protecţie, sport
şi agrement;
DS - Zona cu destinaţie specială;
GC - Zona pentru gospodărie comunală
TE - Zona pentru echipare edilitară

V. PREVEDERI PRIVIND MODUL DE OCUPARE A


TERENURILOR DIN EXTRA VILAN
TA - Terenuri agricole;
TF - Terenuri forestiere;
TH - Terenuri aflate permanent sub ape;
TC - Terenuri ocupate de căi de comunicaţie;
TN - Terenuri neproductive;
TS - Terenuri cu destinaţie specială;

VI. UNITĂŢI TERITORIALE DE REFERINTA


Prescripţiile din RLU au ca suport Unităţile Teritoriale de Referinţă (UTR).
Unităţile Teritoriale de Referinţă reprezintă instrumentele
operaţionale în sprijinul stabilirii reglementarilor specifice unor zone
urbane cu caracteristici distincte.
Ele vor fi delimitate convenţional pe baza criteriilor de omogenitate
morfologică şi funcţională.
Unităţile Teritoriale de Referinţă se conturează prin străzi fi
limite cadastrale, precum şi pe baza funcţiunii predominante şi a
categoriilor de intervenţie.
Pentru UTR-uriie cu caracteristici similare se poate formula şi
aplica acelaşj set de prescripţii.
Partea grafică, cuprinzând schema împărţirii localităţii în UTR-uri,
precum şi fiecare unitate teritorială de referinţă, se anexează la
Regulamentul local de urbanism.
În activitatea de aplicare a PUG şi RLU, emitentul certificatului
de urbanism şi a autorizaţiei de construire identificând UTR-ul în care

94
solicitantul se înscrie şi extrage, în mod obligatoriu, prescripţiile din
RLU privind oportunitatea şi condiţiile de amplasare şi realizare a
obiectivului propus.

B. PIESE DESENATE
Piese de baza
Acestea se întocmesc pe planuri topografice actualizate, în culori şi
semne convenţionale standard.

1. INCADRARE ÎN TERITORIU
Scara uzuală este 1:25.000 (pe suport obţinut de la IGFCOT- Bucureşti)
şi cuprinde:
a. limite:
• limita teritoriului administrativ al unităţii teritoriale de bază, cu
indicarea denumirii unităţilor administrative învecinate;
• limita intravilanului propus (inclusiv trupuri);
• alte limite, după caz (teritoriu judeţean sau naţional)
b. folosinţa terenurilor
• terenuri pentru construcţia şi amenajări (o singură culoare
pentru suprafeţele din intravilan;
• terenuri agricole, din care arabil, păşuni, vii, fâneţe, livezi;
• terenuri forestiere;
• ape, zone inundabile;
• căi de comunicaţie rutiere (AS, DN, DJ, DC);
• căi de comunicaţie feroviare (după caz);
• căi de comunicaţie aeriene (după caz);
• zona protejată cu valoare istorică, ecologică, sanitară;

Planul urbanistic zonal

Planul urbanistic zonal este documentaţia care se referă la o zonă dintr-o localitate
actuală sau viitoare, prin care se analizează situaţia existentă şi se precizează toate
elementele urbanistice necesare eliberării certificatelor de urbanism şi autorizaţiilor de
construire.
Planul urbanistic zonal se întocmeşte, deci, pentru o parte din teritoriul unei
localităţi ce participă sau se preconizează să participe la funcţionarea şi dezvoltarea unei
localităţi.
Elaborarea Planului urbanistic zonal poate fi determinată de intenţia realizării unui
obiectiv sau a unui ansamblu de obiective care determină o influenţă deosebită din punct
de vedere urbanistic într-o zonă mai extinsă, care nu se suprapune neapărat cu zonele şi
subzonele stabilite prin planul urbanistic general.

95
Conţinutul Planului urbanistic zonal aprofundează prevederile Planului urbanistic
general pentru zona studiată, cu elemente suplimentare, necesare realizării construcţiilor şi
amenajărilor solicitate.
Planul urbanistic zonal cuprinde o componentă directoare care grupează toate
prevederile directoare din cadrul planului şi o componentă reglementatoare care grupează
toate prevederile reglementatoare din cadrul acestui plan.
Componenta directoare a Planului urbanistic zonal se întocmeşte pentru părţi din
teritoriul unei localităţi, ce prezintă o amploare sau o importanţă deosebită şi cuprinde
aceleaşi tipuri de prevederi ca şi componenta directoare a Planului urbanistic general,
adaptate la teritoriul zonei, cu excepţia prevederii referitoare la „zonele pentru care se
impun elaborarea de planuri urbanistice zonale".
Componenta reglementatoare a Planului urbanistic zonal cuprinde aceleaşi
prevederi ca şi componenta reglementatoare a Planului urbanistic general, adaptate la
teritoriul zonei cu excepţia celor privind „delimitarea intravilanului localităţii" şi
„delimitarea zonei centrale a localităţii".
Componenta reglementatoare a Planului urbanistic zonal poate cuprinde şi
prevederi privind aspectul exterior al construcţiilor şi modul de rezolvare al amenajărilor
din jurul acestora, dacă elaboratorul planului decide că acestea sunt necesare.
Documentaţia care stă la baza Planului urbanistic zonal este formată, de asemenea,
din piese scrise şi piese desenate, aşa cum au fost prezentate la celelalte categorii de
planuri. Planul urbanistic zonal este aprobat de consiliile locale interesate cu excepţia
planurilor privind zonele protejate şi aşezările de vacanţă care se aprobă întotdeauna de
către consiliile judeţene sau al municipiul Bucureşti.
Avizarea Planului urbanistic zonal se face astfel:
• pentru zona centrală a municipiul Bucureşti, avizarea se face de către
ministerul de resort şi organismele centrale interesate;
• pentru zona centrală a municipiului şi orice alte zone din municipii,
dacă nu a fost stabilită zona centrală a acestora, avizarea se face de ministerul
de resort şi organismele teritoriale interesate;
• pentru zonele protejate şi aşezărilor de vacanţă, avizarea se face de
către ministerul de resort şi organismele centrale teritoriale interesate;
• pentru zona centrală a satului sau alte zone funcţionale din localităţile
componente, avizarea se face de către organismele teritoriale interesate.

6.2.2 PLANUL URBANISTIC ZONAL - APLICARE


PUZ si regulamentul local de urbanism aprobate devin acte de autoritate ale
administraţiei publice locale, pentru probleme legate de dezvoltarea urbanistica a zonei.
PUZ şi Regulamentul local de urbanism pot fi utilizate la:
• eliberarea certificatelor de urbanism şi emiterea autorizaţiilor de
construire pentru obiective din zona ce nu necesită studii
aprofundate;
• fundamentarea solicitărilor unor fonduri de la bugetul statului
pentru realizarea obiectivelor de utilitate publică;
• declanşarea procedurii de declanşare a cauzei pentru utilitate

96
publică, în vederea realizării unor obiective ce implica exproprieri;
• respingerea unor solicitări de construire neconforme cu prevederile
PUZ aprobat;
• declanşarea unor PUD-uri necesare detalierii amplasamentelor;
• alte operaţiuni ale compartimentelor de specialitate ale consiliilor
locale.
Schimbarea de tema- program la un PUZ aprobat conduce la actualizarea
documentaţiei. Noua documentaţie se supune aceleiaşi proceduri de avizare-aprobare ca la
PUZ-ul iniţial.
CONŢINUTUL - CADRU AL PUZ - ULUI
PUZ-urile pot prezenta o mare varietate, generată de importanţa localităţii,
mărimea zonei studiate, funcţiunile zonei, intenţiile beneficiarului concretizate în tema-
program, caracteristicile zonei etc.
Prezentul conţinut reprezintă o structura cadru a pieselor scrise şi desenate
conţinute de un PUZ, pentru diferite funcţiuni ale zonei studiate. El urmează sa fie
adaptat, prin completări şi renunţări, în funcţie de mărimea şi complexitatea zonei ce
face obiectul PUZ.
Astfel, pentru zone cu funcţiuni complexe (centrale, balneare, etc) vor fi
dezvoltate atât analizele privind situaţia existentă (ţesutul urban, istoricul, evoluţia,
structura şi starea fondului construit, calitatea factorilor de cura, capacităţi de tratament,
relaţii între funcţiuni etc.), cât şi reglementările vizând amenajarea şi dezvoltarea
urbanistică (categorii de intervenţii pe domenii: modernizarea circulaţiei, reabilitarea
fondului construit existent, condiţii de integrare a fondului construit propus, restricţii
funcţional, silueta, protecţia mediului, etapizări etc.).
Zonele purtătoare ale unor valori ale patrimoniului construit ce necesită protejare,
beneficiază de reglementari tehnice specifice, ca urmare a apariţiei Legii nr. 5/2000.
La data apariţiei prezentei reglementari tehnice, marea majoritate a unităţilor
teritorial -administrative de bază - municipii, oraşe, comune - dispun de planuri
urbanistice generate elaborate şi aprobate. Ca atare, PUZ-urile vor putea beneficia de
prevederile din PUG-uri în privinţa circulaţiei majore, zonificări funcţionale la nivelul
localităţii, dezvoltarea echipării edilitare, unele restricţii, etc. De asemenea, PUZ-urile
pot beneficia de concluziile studiilor de fundamentare elaborate pentru PUG, prin
extragerea propunerilor referitoare la zona ce face obiectul PUZ.

a. STUDII DE FUNDAMENTARE
Studiile de fundamentare a propunerilor din PUZ reprezintă analiza problematic
teritoriului aferent zonei sau localităţii, pe domenii, prin lucrări de specialitate.
Rezultatele şi concluziile acestor studii vor fi inter-relaţionate cu propunerile de
amenajare şi dezvoltare urbanistică a zonei si vor fi concretizate în reglementările din
PUZ şi în regulamentul acestuia.
Cercetările, proiectele si studiile de fundamentare deja întocmite la data elaborării
PUZ, cu implicaţii asupra zonei studiate, vor fi preluate de proiectantul PUZ în cadrul
unor sinteze.

97
Cercetările, proiectele şi studiile de fundamentare ce se întocmesc concomitent
cu PUZ, considerate necesare de către beneficiar si elaborator, vor avea ca autori
colective specializate în domeniu sau colectivul de elaborare a PUZ, daca acesta are în
profil astfel de lucrări.
Studiile de fundamentare trebuie sa prezinte date şi concluzii actuale fiind necesar
ca data realizării lor sa fie recenta (max 2 ani). Pot fi folosite studii, cercetări şi proiecte
anterioare numai în situaţia în care informaţiile oferite de acestea nu si-au pierdut
valabilitatea.
În funcţie de mărimea, complexitatea şi specificul zonei, elaboratorul va întocmi
împreună cu beneficiarul PUZ, lista studiilor de fundamentare.
În sensul celor de mai sus, beneficiarul va pune la dispoziţia elaboratorului sau va
facilita accesul la informaţiile / studiile / proiectele / cercetările deja realizate. Pentru
studiile de fundamentare considerate ca necesar de realizat se emit comenzi.
După specificul lor, studiile de fundamentare a reglementarilor pentru un PUZ se
pot grupa în trei categorii principale:
1. Studii de fundamentare cu caracter analitic, care privesc caracteristicile
zonei sau localităţii. printre care se regăsesc:
• Aducerea la zi a suportului topografic / cadastral
(obligatoriu în toate categoriile);
• Condiţii geotehnice si hidrogeotehnice (obligatoriu
în toate categoriile);
• Relaţia zona - oraş / comuna;
• Conformări spaţial-volumetric;

• Caracteristicile ţesutului urban;


• Evaluarea impactului asupra mediului (obligatoriu
în toate categoriile);
• Organizarea circulaţiei şi transporturilor (după caz,
pentru zone cu suprafaţa mare şi pentru probleme specifice complexe);
• Delimitarea zonelor construite protejate (după caz,
pentru zone ce includ valori de patrimoniu);
• Potenţialul balnear şi turistic (după caz, pentru
zonele ce includ un asemenea potenţial).

2. Studii de fundamentare cu caracter consultativ, care privesc evidenţierea


unor opţiuni ale populaţiei, legate de dezvoltarea urbanistică a zonei studiate.
Ele se elaborează în baza sondajelor şi anchetelor socio-urbanistice efectuate în
rândurile populaţiei, specialiştilor şi instituţiilor.
3. Studii de fundamentare cu caracter prospectiv, care privesc elaborarea unor
prognoze pe domenii, asupra zonei studiate: evoluţia activităţilor, mutaţii funcţional,
reconversii ale forţei de muncă, dezvoltarea turismului şi activităţilor balneare, studii de
marketing urban etc.
Pentru fiecare studiu de fundamentare considerat necesar, demersul elaborării
va fi structural astfel:

98
• delimitarea obiectivului de studiu;
• analiza critică a situaţiei existente;
• evidenţierea disfuncţionalităţilor şi priorităţilor;
• propuneri de diminuare / eliminare a disfuncţionalităţilor, prognoze,
scenarii alternative de dezvoltare.
Elaboratorul PUZ are obligaţia de a corela toate propunerile studiilor de
fundamentare şi de a genera o concepţie unitară de dezvoltare urbanistică a zonei.
CONTINUTUL PUZ
A. PIESE SCRISE
Volumul 1. MEMORIUL PE PREZENTARE
Va avea următorul conţinut:
• Foaie de garda, conţinutul, însemnele unităţii elaboratoare şi lucrării, semnături şi
data;
• Borderoul general al PUZ, cuprinzând piesele scrise si desenate ale proiectului
general şi subproiectanţilor.
Cuprinsul memoriului de prezentare:
1. Introducere
1.1. Date de recunoaştere a
documentaţiei
1.2. Obiectul lucrării
1.3. Surse documentare
2. Stadiul actual al dezvoltării
2.1. Evoluţia zonei
2.2. Încadrare în localitate
2.3. Elemente ale cadrului natural
2.4. Circulaţia
2.5. Ocuparea terenurilor
2.6. Echipare edilitară
2.7. Probleme de mediu
2.8. Opţiuni ale populaţiei
3. Propuneri de dezvoltare urbanistică
3.1. Concluzii ale studiilor de fundamentare
3.2. Prevederi ale PUG
3.3. Valorificarea cadrului natural
3.4. Modernizarea circulaţiei
3.5. Zonificarea funcţional - reglementari, bilanţ
teritorial, indici urbanistici
3.6. Dezvoltarea echipării edilitare
3.7. Protecţia mediului
3.8. Obiective de utilitate publică

4. Concluzii, măsuri în continuare


5. Anexe
Volumul 1. MEMORIUL DE PREZENTARE (detaliat)

1. INTRODUCERE

99
1.1. Date de recunoaştere a documentaţiei
• Denumirea lucrării;
• Beneficiar;
• Proiectantul general;
• Subproiectanţi, colaboratori;
• Data elaborării.
1.2. Obiectul PUZ
• Solicitări ale temei-program;
• Prevederi ale programului de dezvoltare a localităţii, pentru zona studiata.
1.3. Surse documentare
• Lista studiilor şi proiectelor elaborate anterior PUZ;
• Lista studiilor de fundamentare întocmite concomitent cu PUZ;
• Date statistice;
• Proiecte de investiţii elaborate pentru domenii ce privesc dezvoltarea urbanistica a zonei.

2. STADIUL ACTUAL AL DEZVOLTĂRII


2.1. Evoluţia zonei
• Date privind evoluţia zonei;
• Caracteristici semnificative ale zonei, relaţionate cu evoluţia localităţii;
• Potenţial de dezvoltare.

2.2. Încadrarea în localitate


• Poziţia zonei faţă de intravilanul localităţii;
• Relaţionarea zonei cu localitatea, sub aspectul poziţiei, accesibilităţii, cooperării în
domeniul edilitar, servirea cu instituţii de interes general etc.

2.3. Elemente ale cadrului natural


• Elemente ale cadrului natural ce pot interveni în modul de organizare urbanistica:
relieful, reţeaua hidrografica, clima, condiţii geotehnice, riscuri naturale .

2.4. Circulaţia
• Aspecte critice privind desfăşurarea, în cadrul zonei, a circulaţiei rutiere, feroviare,
navale, aeriene - după caz;
• Capacităţi de transport, greutăţi în fluenţa circulaţiei, incomodări între tipurile de
circulaţie, precum şi dintre acestea şi alte funcţiuni ale zonei, necesităţi de
modernizare a traseelor existente şi de realizare a unor artere noi, capacităţi şi trasee
ale transportului în comun, intersecţii cu probleme, priorităţi.
2.5. Ocuparea terenurilor
• Principalele caracteristici ale funcţiunilor ce ocupa zona studiată;
• Relaţionări între funcţiuni;

100
• Gradul de ocupare a zonei cu fond construit;
• Aspecte calitative ale fondului construit;
• Asigurarea cu servicii a zonei, în corelare cu zonele vecine;
• Asigurarea cu spatii verzi;
• Existenta unor riscuri naturale în zona studiata sau în zonele vecine;
• Principalele disfunctionalităţi.

2.6. Echipare edilitară


• Stadiul echipării edilitare a zonei, în corelare cu infrastructura localităţii (debite şi
reţele de distribuţie apa potabilă, reţele de canalizare, reţele de transport energie
electrica, reţele de telecomunicaţie, surse şi reţele alimentare cu căldura, posibilităţi
de alimentare cu gaze naturale - după caz);
• Principale disfunctionalităţi.

2.7.Probleme de mediu
• Conform Ordinului comun al MAPPM (nr.214/RT/1999) - MLPAT (nr.
16/NN/1999) şi ghidului sau de aplicare, problemele de mediu se tratează în cadrul
unor analize de evaluare a impactului asupra mediului, incluse planurilor de
amenajare a teritoriului şi planurilor de urbanism.
Aceste analize de evaluare a problemelor existente de mediu vor fi:
• Relaţia cadrul natural - cadru! Construit;
• Evidenţierea riscurilor naturale şi antropice;
• Marcarea punctelor şi traseelor din sistemul căile de comunicaţii şi din
categoriile echipării edilitare, ce prezintă riscuri pentru zona;
•Evidenţierea valorilor de patrimoniu ce necesita protecţie;
•Evidenţierea potenţialului balnear şi turistic – după caz;
2.8. Opţiuni ale populaţiei
Se vor prezenta opţiunile populaţiei, precum şi punctele de vedere ale administraţiei
publice locale asupra politicii proprii de dezvoltare urbanistică a zonei.
Se va expune şi punctul de vedere al elaboratorului privind solicitările beneficiarului
şi felul cum urmează a fi soluţionate acestea în cadrul PUZ.

3. PROPUNERI DE DEZVOLTARE URBANISTICĂ


3.1. Concluzii ale studiilor de fundamentare
Se pot prezenta sintetic concluziile studiilor de fundamentare, elaborate anterior şi
concomitent cu PUZ, în special a celor ce justifică enunţarea unor reglementari
urbanistice.
3.2. Prevederi ale PUG
Vor fi prezentate prevederile PUG aprobat, cu implicate asupra dezvoltării
urbanistice a zonei în studiu: căi de comunicaţie, relaţiile zonei studiate cu localitatea şi
101
în special cu zonele vecine, mutaţii ce pot interveni în folosinţa terenurilor; lucrări
majore prevăzute în zona; dezvoltarea echipării edilitare, protecţia mediului etc.
3.3. Valorificarea cadrului natural
Se vor menţiona posibilităţile de valorificare ale cadrului natural:
• relaţionarea cu formele de relief;
• prezenta unor oglinzi de apa şi a spaţiilor plantate;
• construibilitatea şi condiţiile de fundare ale terenului;
• adaptarea la condiţiile de clima;
• valorificarea unor potenţiale balneare etc. - după caz.
3.4. Modernizarea circulaţiei
In funcţie de prevederile PUG în domeniul circulaţiei şi concluziile studiilor de
fundamentare se vor prezenta:
• Organizarea circulaţiei şi a transportului in comun (modernizarea şi
completarea arterelor de circulaţie, asigurarea locurilor de parcare +
garare; amplasarea staţiilor pentru transporturi în comun; amenajarea
unor intersecţii, sensuri unice, semaforizări etc.);
• Organizarea circulaţiei feroviare -după caz (construcţii şi instalaţii
necesare circulaţiei specifice, devieri de linii, linii noi, depozitari, locuri
de parcare - garare etc.);
• Organizarea circulaţiei navale - după caz (lucrări, instalaţii şi construcţii
specifice, necesare extinderii şi modernizării transportului de mărfuri si
călători; amenajări portuare etc.);
• Organizarea circulaţiei aeriene - după caz (condiţii impuse amplasării şi
modernizării aeroporturilor; servituţi impuse zonelor construite limitrofe:
reducerea poluării fonice etc.);
• Organizarea circulaţiei pietonale (trasee pietonale: piste pentru biciclişti;
condiţii speciale pentru handicapaţi).

3.5. Zonificare funcţional - reglementări, bilanţ teritorial, indici urbanistici


• Se vor prezenta principalele funcţiuni propuse ale zonei, grupate pe
unităţi şi subunităţi teritoriale (delimitate ca artere), care să permită
enunţarea reglementarilor precum şi a condiţiilor de conformare şi
construire prevăzute de regulament;
• Tuturor terenurilor din zona va fi stabilita destinaţia;
• Fiecărei funcţiuni i se va stabili categoria de intervenţie urbanistica, în
spiritul valorificării potenţialului existent şi înlăturării
disfuncţionalităţilor;
• Bilanţul teritorial de zona se întocmeşte comparativ, existent - propus, din
care să rezulte proporţia dintre funcţiuni şi mutaţiile ce intervin in
ocuparea propusa a terenurilor;
• Bilanţul teritorial se trece şi pe planşa de reglementări urbanistice;

102
• Principal indici urbanistici ai PUZ, propus şi pe funcţiuni şi categorii de
intervenţie: sunt Procentul de Ocupare a Terenului (POT - raportul dintre
aria construită la sol şi suprafaţa terenului considerat) şi Coeficientul de
Utilizare a Terenului (CUT - raportul dintre aria desfăşurată a
construcţiilor şi suprafaţa terenului considerat).
3.6. Dezvoltarea echipării edilitare
În funcţie de concluziile analizei critice a situaţiei existente şi de prevederile din
PUG se vor trata următoarele categorii de probleme:
• Alimentare cu apa: lucrări necesare pentru extinderea capacităţii instalaţiilor de
alimentare cu apa la sursa, tratare şi aducţiune, dezvoltări ale reţelelor de
distribuţie din zona, modificări parţiale ale traseelor reţelelor de distribuţie
existente etc.;
• Canalizare: îmbunătăţiri şi extinderi ale reţelei de canalizare din zona, extinderi
sau propuneri de staţii noi de epurare sau staţii de preepurare etc.;
• Alimentare cu energie electrică: asigurarea necesarului de consum electric,
propuneri pentru noi staţii sau posturi de transformare, extinderi sau devieri de
linii electrice, modernizarea liniilor electrice existente, modernizarea iluminatului
public etc.;
• Telecomunicaţii: extinderea liniilor de telecomunicaţii; noi amplasamente pentru
oficii poştale, centrale telefonice, relee, posturi de radio si TV etc.
• Alimentare cu căldură: sisteme de încălzire propuse, tipuri de combustibil,
modernizări sisteme existente etc.
• Alimentare cu gaze naturale - după caz: extinderi ale capacităţilor existente,
procedura de urmată pentru aprobarea introducerii alimentarii cu gaze naturale
etc.
• Gospodărie comunală: amenajări pentru sortarea, evacuarea, depozitarea şi tratarea
deşeurilor, extinderi pentru baze de transport în comun, construcţii şi amenajări
specifice etc.
3.7. Protecţia mediului
În funcţie de concluziile analizei de evaluare a impactului asupra mediului pentru
zona studiata (studiu de fundamentare) se formulează propuneri şi măsuri de intervenţie
urbanistică, ce privesc:
• Diminuarea până la eliminarea surselor de poluare (emisii deversări etc.);
• Prevenirea producerii riscurilor naturale;
• Epurarea şi preepurarea apelor uzate;
• Depozitarea controlată a deşeurilor;
• Recuperarea terenurilor degradate, consolidări de maluri, plantari de zone verzi
etc.;
• Organizarea sistemelor de spatii verzi;
• Protejarea bunurilor de patrimoniu, prin instituirea de zone protejate;
• Refacere peisagistică şi reabilitare urbană;

103
• Valorificarea potenţialului turistic şi balnear - după caz;
• Eliminarea disfuncţionalităţilor din domeniul căilor de comunicaţie şi al reţelelor
edilitare majore.
3.8. Obiective de utilitate publică
• Pentru a facilita prevederea şi urmărirea realizării obiectivelor
de utilitate publică sunt necesare următoarele operaţiuni;
• Listarea obiectivelor de utilitate publică;
• Tabelul cu obiective de utilitate publică prevăzute în PUZ (ce se trece şi pe planul
privind proprietatea asupra terenurilor) va cuprinde, pe domenii: denumirea
lucrării, categoria de interes, suprafaţa sau lungimea Iucrării;
• Identificarea tipului de proprietate asupra bunului imobil (teren + construcţii) din
zona, conform Legi213/1998 (prin culoare):

- terenuri proprietate publica (de interes naţional, judeţean şi local);


- terenuri proprietate privata(de interes naţional, judeţean şi local);
- terenuri proprietate privata a persoanelor fizice sau juridice
• Determinarea circulaţiei terenurilor între deţinători în vederea
realizării obiectivelor propuse (prin haşuri):
- terenuri ce se intenţionează a fi trecute în proprietatea publică a unităţilor
administrativ-teritoriale;
- terenuri ce se intenţionează a fi trecute in proprietatea privată a unităţilor
administrativ-teritoriale;
- terenuri aflate în proprietate privata, destinate concesionarii;
- terenuri aflate în proprietate privata, destinate schimbului.
In funcţie de gradul de complexitate şi mărimea zonei ce face obiectul PUZ,
elaboratorul poate structura memoriul de prezentare prin comasarea capitolelor
perechi - existent şi propus.
Astfel cap. 2.2. „Încadrare în localitate" (existent) se poate comasa intr-un text
cursiv cu cap 3.2. „Prevederi ale PUG" (propuneri); cap. 2.4. "Circulaţie" (existent)
cu cap. 3.4. „Modernizarea circulaţiei" (propus); cap. 2.7. „Probleme de mediu"
(existent) cu cap. 3.7. „Protecţia mediului" (propuneri) etc.
4. CONCLUZII - MĂSURI ÎN CONTINUARE
Se vor prezenta concluzii privind:
• înscrierea amenajării şi dezvoltării urbanistice propuse a zonei în prevederile PUG;
• Categorii principale de intervenţie, care sa susţină materializarea programului de
dezvoltare;
• Prioritate de intervenţie;
• Aprecieri ale elaboratorului PUZ asupra propunerilor avansate eventuale restricţii.
5. ANEXE

104
In funcţie de complexitatea problemelor se pot introduce în memoriul de prezentare
cartograme, scheme, grafice care sa susţină propunerile din PUZ, precum şi avize
obţinute pe parcurs.

Volumul 2. REGULAMENT LOCAL PE URBANISM AFERENT PUZ


Regulamentul local de urbanism (denumit prescurtat RLU) aferent PUZ reprezintă o
piesă de bază în aplicarea PUZ, el întărind şi detaliind reglementările din PUZ.
Prescripţiile cuprinse în RLU (permisiuni ş\ restricţii) sunt obligatorii pe întregul
teritoriu ce face obiectul PUZ.
La baza elaborării RLU aferent PUZ stau:
• Regulamentul General de Urbanism, aprobat prin HGR nr. 525/1996 şi Ghidul de
aplicare al RGU, aprobat prin Ordinul MLPAT nr. 21/N/10.04.2000;
• Reglementările cuprinse în PUG şi în prescripţiile regulamentului local de urbanism
aferente PUG pentru zona ce face obiectul PUZ.
Odată aprobat, împreună cu PUZ, RLU aferent acestuia constituie act de autoritate al
administraţiei publice locale.
RLU aferent PUZ este structurat astfel:
I. Dispoziţii generale.
1. Rolul RLU;
2. Baza legală a elaborării;
3. Domeniul de aplicare;

II. Reguli de baza privind modul de ocupare a terenurilor


4. Reguli cu privire la păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului
natural şi construit;
5. Reguli cu privire la siguranţa construcţiiIor şi la apărarea interesului public;
6. Reguli de amplasarea şi retrageri minime obligatorii;
7. Reguli cu privire la asigurarea acceselor obligatorii;
8. Reguli cu privire la echiparea edilitară;
9. Reguli cu privire la forma şi dimensiunile terenurilor pentru construcţii;
10. Reguli cu privire la amplasarea de spaţii verzi şi împrejmuiri.
III. Zonificarea funcţională
11. Unităţi şi subunităţi funcţionale
IV. Prevederi la nivelul unităţilor şi subunităţilor funcţionale
L- locuirea
IS - instituţii şi servicii
ID - unităţi de producţie şi depozitare
C - căi de comunicaţie
SP - spaţii plantate, agrement, sport
DS - destinaţie specială
GC - gospodărie comunală
TE - echipare edilitară

105
V. Unităţi teritoriale de referinţă
Acestea reprezintă suportul grafic al prescripţiilor din regulament.

UTR-urile, reprezintă instrumentele operaţionale în sprijinul reglementarilor


specifice din PUZ, se delimitează convenţional pe baza criteriilor de omogenitate
morfologică şi funcţională. Ele se conturează prin străzi şi limite cadastrale, pe baza
funcţiunii predominante ce permite stabilirea categoriilor de intervenţie.
Stabilirea UTR-urilor pe zone funcţionale s-a făcut în cadrul PUG. In cadrul PUZ,
UTR-urile se preiau ca atare şi se detaliază pe unităţi şi subunităţi funcţionale.
Pentru unităţile şi subunităţile cu caracteristici similare se poate formula şi aplica
acelaşi set de prescripţii.

B. PIESE DESENATE
Acestea se întocmesc pe suporturi topografic actualizat sau pe planuri cadastrale.
în culori şi semne convenţional standard.

PLANŞELE DE BAZĂ

Planşa 0 - Încadrarea în teritoriu


Aceasta se întocmeşte pe scheletul planşei de reglementari urbanistice din cadrul
PUG. scara uzuala 1:5000, 1:10.000, 1:15.000 şi va cuprinde:
• Delimitarea zonei ce face obiectul PUZ;
• Marcarea intravilanului aprobat al localităţii (dacă zona
studiată se afla în apropierea acestuia);
• Accesibilitatea în zona (căi majore de comunicaţii, cu
denumiri de străzi, direcţii importante etc.);
• Relaţional ale zonei cu localitatea (cooperarea în domeniul
edilitar, accesul la institute publice de interes general, servituţi ale zonei impuse de
vecinătăţi etc);
• Încadrarea în funcţiunea predominant prevăzută de PUG.
În situaţia localităţilor mici şi mijlocii, pentru un PUZ pe o suprafaţă redusă de
teren şi fără complexitate deosebită, Încadrarea în localitate se poate prezenta în
medalion, pe planşa cu reglementari urbanistice - zonificare a PUZ.
Planşa 1 - Situaţia existentă

Scara uzuala 1:1 000, 1: 2.000


Se întocmeşte pe suport topografic actualizat sau pe plan cadastral şi va cuprinde:
• Denumirea străzilor, direcţii importante, denumirea unităţilor
economice şi instituţiilor publice, îmbrăcămintea străzilor, puncte cardinale etc.;
• Limita intravilanului aprobat, în cazul situării zonei analizate
în apropierea intravilanului;

106
• Limita unor zone cu funcţiuni complexe (centrala, balneara,
etc.) - după caz;
• Limita unor zone ce necesită protecţie (valori de patrimoniu,
protecţie severă a izvoarelor etc.) – după caz;
• Ocuparea terenurilor, pe funcţiuni;
• Disfunctionalităţi (prezentate în tabel, cuprinzând: starea
străzilor, profile necorespunzătoare traficului, intersecţii conflictuale, stânjeniri între
funcţiuni, starea fondului construit, ocuparea terenurilor, condiţii grele de fundare,
nivel ridicat al apelor freatice, riscuri naturale şi antropice, surse de poluare, etc.) –
după caz.

Planşa 2 - Reglementări urbanistice - zonificare


La aceeaşi scară cu planşa situaţiei existente, cuprinzând:
• Elemente de recunoaştere preluate din planşa situaţiei existente
(orientare, denumiri, direcţii, limite etc.);
• Modernizarea circulaţiei (străzi menţinute, străzi lărgite, parcare -
garare, rezolvări de intersecţii, sensuri unice etc);
• Zonificare (funcţiuni menţinute, funcţiuni propuse);
• Categorii de intervenţii (reabilitare urbană complexă, schimbări de
destinaţie, protejarea bunurilor de patrimoniu, integrarea fondului
nou în cel vechi, dezvoltarea spaţiilor verzi, interdicţii temporare şi
definitive de construite etc.);
• Regim de aliniere. Regim de înălţime. Stabilirea, pe funcţiuni, a
POT şi CUT;
• Bilanţul teritorial al zonei. existent si propus;
• Propuneri vizând protecţia mediului.

Planşa 3 - Reglementări - echipare edilitară


La aceeaşi scară şi pe suportul planşei de reglementari urbanistice cuprinzând:
• Reţelele de distribuţie a apei potabile în zona;
• Reţele de canalizare a apelor uzate (sistem unitar sau divizor);
• Staţii şi posturi de transformare - distribuţie reţele electrice de transport si
distribuţie;
• Reţele de telecomunicaţii, centrale telefonice, oficii poştale;
• Soluţii de alimentare cu căldura (surse proprii, centrale colective, termoficare
etc.);
• Staţii de reglare gaze naturale, reţele de distribuţie.
Pentru fiecare domeniu edilitar se vor prezenta fondul existent menţinut, devieri,
propuneri. De asemenea, se vor marca culoarele tehnice de protecţie ale unor reţele.

Planşa 4 - Proprietatea asupra terenurilor


La aceeaşi scara si pe suportul planşei de reglementari urbanistice, cuprinzând:

107
• Tipuri de proprietate asupra terenurilor (prin culoare) (ase vedea
3.8. din Memoriul de prezentare);
• Circulaţia terenurilor între deţinători în vederea realizării
obiectivelor propuse (prin haşuri) (a se vedea 3.8. din Memoriul de prezentare);
• Stabilirea obiectivelor de utilitate publică (în tabel) (a se vedea
3.8. din Memoriul de prezentare).
Prevederea în PUZ a obiectivelor de utilitate publică deschide calea fundamentării
solicitării unor fonduri de la bugetul statului, pentru realizarea lor.
PLANŞE AJUTATOARE
Pe lângă planşele de bază menţionate, obligatorii la elaborarea PUZ-urilor, se pot
elabora şi unele planşe ajutătoare, menite să susţină reglementările avansate, precum:
• Sinteze ale unor studii de fundamentare cu implicaţii
determinante în propunerile de organizare urbanistică (analize ale fondului construit,
circulate, protecţia mediului, zone de risc, protejarea bunurilor de patrimoniu etc.), în acest
caz, planşele ajutătoare se numerotează 1.1, 1.2, 1.3 etc. pentru analize ale situaţiei
existente şi 2.1, 2.2, 2.3 etc. pentru propuneri.
• Desfăşurarea planşei de reglementari – echipare edilitară în mai
multe planşe, în situaţia când densitatea reţelelor nu permite elaborarea unei singure
planşe coordonatoare, în această situaţie, planşele ajutătoare se numerotează 3.1, 3.2,
etc.
• Sugerarea unor posibilităţi de mobilare urbanistică pentru părţi
ale zonei care să faciliteze înţelegerea din partea beneficiarului a propunerilor ce se
avansează.
CONŢINUTUL PUZ - PRELIMINAR
PUZ-ul preliminar se elaborează în condiţii de urgenţă, pentru a răspunde, într-o
primă etapă, presiunilor exercitate în domeniul investiţiilor într-o zonă a localităţii şi
pentru a se încadra în fondurile reduse avute la dispoziţie de beneficiar.
El trebuie să răspundă următoarelor probleme:
• Zonificarea funcţională a suprafeţelor de teren;
• Stabilirea amplasamentului si funcţiunilor pentru care se pot elibera autorizaţii de
construire;
• Enunţarea priorităţilor şi categoriilor de intervenţie;
Conţinutul minim al PUZ preliminar, ce ar putea constitui suportul pentru consultarea
populaţiei şi a consiliului local, va fi:
• Scurt memoriu de prezentare, prin reducerea conţinutului acestuia la problemele
analizate (piesa scrisă);
• Situaţia existentă, cu prezentarea în medalion a încadrării în localitate (piese
desenate);
• Reglementări urbanistice - zonificare, cu marcarea amplasamentelor şi
funcţiunilor pentru care se permite autorizarea de construire (piese desenate);
• Regulament preliminar, cu accent asupra condiţiilor de amplasare si conformare a
construcţiilor pe amplasamentele permise pentru autorizare (piesa scrisa).

108
6.2.3 Planul urbanistic de detaliu

Planul urbanistic de detaliu este documentaţia prin care se stabilesc condiţiile


de amplasare şi executare pe un anumit teren a uneia sau mai multor
construcţii cu destinaţie precizată. Această documentaţie se întocmeşte numai
pe baza unui plan urbanistic de bază aprobat. Autorităţile administraţiei publice
locale au competenţa de a decide asupra necesităţii elaborării unui plan
urbanistic de detaliu şi comunică aceasta persoanelor fizice şi juridice
interesate, prin intermediul certificatului de urbanism.

Planul urbanistic de detaliu cuprinde reglementările rezultate din concepţia


generală de urbanism şi arhitectură, cu privire la amplasarea şi încadrarea în zonă a
construcţiilor şi amenajărilor exterioare aferente.
În cadrul Planului urbanistic de detaliu se includ date referitoare la dimensionarea,
funcţionalitatea şi aspectul arhitectural al construcţiilor prevăzute, precum la determinarea
mărimii şi limitelor zonei studiate ce stau la baza întocmirii documentaţiilor pentru
obţinerea autorizaţiei de construire.
Controlul documentaţiei, care stă la baza Planului urbanistic de detaliu este similar
cu cel al celorlalte planuri descrise mai sus.
Memoriul va cuprinde justificarea detalierii zonei studiate, încadrarea acesteia în
Planului urbanistic general sau Planul urbanistic zonal, iar în lipsa acestora în localitate sau
în teritoriu. Se va trata situaţia existentă a clădirilor şi amenajărilor din teritoriul studiat,
precum şi reglementările şi servituţiile stabilite.47
În memoriu se vor face referiri la condiţiile geotehnice ale terenului, la căile de
comunicaţie, echipamentele şi reţelele necesare de apa, canalizare, electrice, termice, gaze,
telefonice, televiziune etc., la protecţia mediului natural şi construit, la probleme de
peisagistică etc.
Piesele desenate se referă la:
• situaţia existentă: se prezintă pe planul topografic situaţia regimului
juridic, economic şi tehnic al terenului şi construcţiilor;
• reglementări care cuprind delimitarea strictă a suprafeţelor destinate
construcţiilor şi amenajărilor exterioare aferente, destinaţia şi capacitatea
construcţiilor, funcţionarea ansamblului, poziţia faţă de domeniul public,
regimul tehnic şi juridic rezultat;
• echiparea tehnico-edilitară evidenţiindu-se: asigurarea utilităţilor,
branşamentele la reţelele publice, măsurile de protecţie a mediului, de
protecţie sanitară, de prevenire şi stingere a incendiilor.

In cazul amplasamentelor situate în zone protejate, se vor preciza prescripţiile


corespunzătoare din regulamentul acestora şi modul de respectare a condiţiilor stabilite
prin avizul emis de organismele de specialitate, potrivii legii.
Planul urbanistic de detaliu se avizează şi se aprobă după cum urmează:

47
Pentru detalii, a se vedea N. Pepelea, Servituţiile administrative, în „Dreptul”,
nr. 9/1994, p.36

109
• în cazul investiţiilor din competenţa de aprobare a Guvernului, a altor
organe ale administraţiei centrale48 şi cele care se amplasează în zone
protejate, planul se avizează de ministerul de resort şi organismele centrale şi
teritoriale interesate şi se aprobă de consiliul judeţean;
• în cazul investiţiilor din competenţa de aprobare a organelor locale,
planul se avizează de către organismele teritoriale şi se aprobă de consiliile
locale.

METODOLOGIA DE ELABORARE A PUD

Valoarea tehnica şi juridica, aplicabilitatea.

Planul Urbanistic de Detaliu aprobat:


•Deschide calea realizarii investitiei, facilitand :
•elaborarea proiectelor investor (studii de fezabilitate, proiecte tehnice, detalii de
execuţie) eliberarea autorizaţiei de construire
• Reprezintă act de autoritate a! administraţiei publice locale utilizat în
clasificarea unor litigii cu persoane fizice sau juridice
• Document pentru respingerea cererilor de autorizare de construire care nu
corespund prevederilor planului urbanistic de detaliu
• Fundamentează solicitarea unor fonduri de la bugetul statului pentru realizarea unor
obiective de utilitate publica

CONŢINUTUL - CADRU AL PLANULUI URBANISTIC DE


DETALIU(PUD)
STUDII DE FUNDAMENTARE
Suportul cadastral sau topografic
Scarile uzuale vor fi 1:500 sau 1:1.000, cuprinzând parcela în studiu şi vecinătăţile.

Planul va conţine
• elemente de planimetrie şi de nivelment;
• marcarea construcţiilor de pe parcela, cu funcţiunea şi regimul de înălţime; cote de
nivel care să susţină sistematizarea verticala;
• denumirea si direcţionarea străzilor Iimitrofe;
• vecinătăţile cu marcarea construcţiiIor, funcţiunilor şi regimul de înălţime;
• servituţi ale unor magistrale de energie şi hidro-edilitare, reţele edilitare.
In situaţia în care iniţiatorul nu poate pune la dispoziţia elaboratorului suportul
cadastral sau topografic, acesta se va asigura, contra cost, prin grija elaboratorului PUD, în
afara valorii licitate, cu precizarea corespunzătoare în contract.

48
Referitor la competenţele de aprobare a investiţiilor a se vedea art. 19 din
Legea nr. 10/1991 privind finanţele publice M.Of. nr. 23 din 30.01.1991

110
Studiul geotehnic
Studiul geotehnic va trebui sa certifice situarea terenului în zone ferite de riscuri
naturale (inundaţii, alunecări de teren, etc.) şi să conţină datele privind stratificarea şi
natura terenului de fundare (adâncimea de fundare, presiunea pe talpa fundaţiei, nivelul
apei freatice, soluţii recomandate de fundare, etc.)

Alte studii
De la caz la caz, în funcţie de amploarea şi complexitatea problematicii,
propunerile din PUD se pot fundamenta şi pe alte studii privind :
• organizarea circulaţiei Iimitrofe amplasamentului, în relaţie cu zona din care
face parte;
• determinarea unor zone de protecţie a construcţiilor şi amenajărilor de
patrimoniu;
• determinarea unor zone de protecţie faţă de surse de apa, staţii de epurare,
izvoare balneare, pilieri de siguranţa, linii magistrale electrice, oleoducte,
platforme pentru depozitarea deşeurilor menajere, etc.;
• scheme de organizare tehnologica pentru produse, în cazul unui PUD
destinat activităţilor productive;
• analiza de evaluare a impactului asupra mediului, pentru subiecte ce pot
genera probleme de protecţie asupra mediului.
Studiile de fundamentare se pun la dispoziţie de către iniţiator sau se asigura
contra cost prin grija elaboratorului (în ipoteza când acestea nu sunt întocmite).

DOCUMENTATIA DE BAZA
A. PIESE SCRISE
Memoriul justificativ
1. Introducere
1.1. Date de recunoaştere a documentaţiei
• denumirea proiectului;
• iniţiator (beneficiar);
• elaborator(proiectant), subproiectant, colaboratori;
• data elaborării
1.2. Obiectul lucrării
Se vor prezenta prevederile temei program, condiţiile de amplasare şi realizare a
unuia sau mai multor obiective.
Adaptarea conţinutul PUD la particularităţile obiectivului (obiectivelor) pentru
care se elaborează documentaţia, prin completare sau eliminare, cu respectarea structurii
din prezenta reglementare tehnica.

2. Încadrarea în zona
2.1. Concluzii din documentaţii deja elaborate:

111
• situarea obiectivului în cadrul localităţii, cu prezentarea
caracteristicilor zonei / subzonei în care acesta este inclus
• concluziile studiilor de fundamentare care au avut ca
obiect zona / subzona / ansamblul care include obiectivul studiat
• prescripţiile şi reglementările din documentaţiile de
urbanism elaborate/ aprobate anterior.
2.2. Concluzii din documentaţiile elaborate concomitent cu PUD
Se vor prezenta şi comenta concluziile studiilor elaborate concomitent cu PUD.,
precum şi condiţionările impuse de acestea.

3. Situaţia existentă
Se va prezenta zona studiata (amplasamentul, ansamblul), precizându-se:
• accesibilitatea la căile de comunicaţie;
• suprafaţa ocupata, limite şi vecinătăţi;
• suprafeţe de teren construite şi suprafeţe de teren libere;
• caracterul zonei, aspectul arhitectural urbanistic; destinaţia clădirilor;
• tipul de proprietate asupra terenurilor, cu precizarea suprafeţelor ocupate;
• concluziile studiului geotehnic privind condiţiile de fundare;
• accidente de teren (beciuri, hrube şi umpluturi) cu precizarea poziţiei
acestora;
• adâncimea apei subterane;
• parametrii seismici caracteristici zonei (zona, grad Ks, Tc);
• analiza fondului construit existent (înălţime, structură, stare, etc.)
echiparea existenta.

4. Reglementari
Se vor prezenta propunerile de ocupare şi utilizare a terenurilor precum şi
condiţiile de realizare a construcţiilor, privind:
• obiectivele noi solicitate prin tema-program;
• capacitatea, suprafaţa desfăşurată;
• principii de opoziţie pentru realizarea obiectivelor noi (distanţe faţă de
constructive existente, accese pietonale şi auto, accese pentru utilajele de
stingere a incendiilor, etc.);
• integrarea şi amenajarea noilor construcţii şi armonizarea cu cele existente
menţinute;
• principii de intervenţie asupra construcţiilor existente;
• modalităţi de organizare şi rezolvare a circulaţiei carosabile şi pietonale;
• principii şi modalităţi de integrare şi valorificare a cadrului natural şi de
adaptare a soluţiilor de organizare la relieful zonei;
• condiţii de instruire a regimului de zona protejată şi condiţionări impuse de

112
acesta;
• soluţii pentru reabilitarea ecologica şi diminuarea poluării (după caz);
• soluţii pentru reabilitarea şi dezvoltarea şi dezvoltarea spatiilor verzi;
• prevederea unor obiective publice în vecinătatea amplasamentului (după
caz);
• profiluri transversale caracteristice lucrări necesare de sistematizare verticală;
• regimul de construire (alinierea şi înălţimea construcţiilor, procentul de
ocupare a terenurilor);
• coeficientul de utilizare a terenurilor;
• asigurarea utilităţilor (surse, reţele, racorduri);
• bilanţ teritorial, în limita amplasamentului studiat (existent
şi propus);

5. Concluzii

Se vor face referiri asupra:


• consecinţelor realizării obiectivelor propuse;
• măsurilor ce decurg în continuarea P.U.D.-ului;
• punctul de vedere al elaboratorului asupra soluţiei.

Anexe
Acestea pot fi:
• Tema-program;
• Materiale grafice, în format redus, pentru susţinerea unor
propuneri;

B. PIESE DESENATE

Încadrarea în zona:
• Se elaborează la o scara redusă, 1 : 5.000 sau 1 :10.000;
şi se prezintă în medalion pe planşa Nr. 1
• Situaţia existentă. Va fi reprezentat amplasamentul
studiat în relaţie cu localitatea sau zona, cu căile majore de comunicaţie
(cu extrase din P.U.G. sau P.U.Z.) si cu centrul localităţii.
Medalionul va cuprinde obligatoriu denumirea străzilor din zona amplasamentului.

PLANŞA 1 - Situaţia existentă

Va cuprinde :
• limita zonei sau amplasamentului studiat;
• clădirile existente;
• limitele de proprietate;
• străzile, cu denumirile lor si trotuarele aferente;

113
• modul de utilizare a terenului, cu prezentarea funcţiunilor;
• denumirile instituţiilor existente;
• accese pietonale si auto;
• parcaje si garaje amenajate;
• înălţimea clădirilor;
• structura clădirilor: durabile (zidărie de cărămida, piatra, planşee de
beton), semidurabile (zidărie - de cărămida, piatra, planşee de lemn),
nedurabile (paianta, chirpic, lemn);
• starea clădirilor: buna, mediocra, rea.

PLANŞA 2 Reglementari urbanistice


Va cuprinde în principal:
• limita intravilanului propus (după caz);
• limita zonei studiate;
• limite parcele;
• limite ale zonei de protecţie (după caz);
• constructive existente menţinute;
• destinaţia obiectivelor propuse;
• alinierea construcţiilor;
• înălţimea construcţiilor;
• indici de ocupare şi utilizare a terenului (P.O.T., C.U.T.);
• circulaţia carosabila propusa, inclusiv parcaje-garaje cu accesele respective;
• circulaţia pietonală;
• profile caracteristice ale străzilor şi aleilor pietonale (existent-propus);
• spaţii plantate existente menţinute şi propuse;
• secţiuni caracteristice prin teren (teren în pantă);
• bilanţ teritorial (existent-propus).

PLANŞA 3 - Reglementari edilitare


Va cuprinde asigurarea utilităţilor pe amplasamentul studiat, în relaţie cu reţelele
existente şi propuse.

PLANŞA 4 - Obiective de utilitate publică


Va cuprinde :
• tipul de proprietate asupra terenurilor (prin culoare);
• obiective de utilitate publica propuse;
• circulaţia terenurilor (prin haş-uri).

PLANŞA 5 - Posibilităţi de mobilare urbanistică


Pentru facilitarea înţelegerii propunerilor, precum şi pentru determinarea unei
capacităţi de calcul pentru utilităţi, elaboratorul P.U.D. poate avansa o posibilitate
informativa de mobilare urbanistică, pe amplasamentul dat.

Redactarea planşelor 1+ 5 se va face la scara 1:500 sau 1:1.000 pe un plan


cadastral sau topografic la zi.

114
6. 3 Regulamentele de urbanism

Regulamentele de urbanism sunt documentaţii cu caracter exclusiv reglementator.


Acestea sunt:
• Regulamentul general de urbanism;
• Regulamentul local de urbanism.

Regulamentele de urbanism (generale şi locale) sunt documentaţii cu caracter de


reglementare şi cuprind prevederi referitoare la modul de ocupare a terenurilor precum şi
de amplasare, realizare şi utilizare a construcţiilor. Acestea sunt redactate sub forma unor
texte scrise, însoţite, dacă este cazul, de scheme desenate explicative.
Regulamentul general de urbanism49 ca sistem unitar de norme tehnice şi juridice
ce stă la baza elaborării planurilor urbanistice, precum şi a regulamentelor locale de
urbanism, se aplică în proiectarea şi realizarea tuturor construcţiilor şi amenajărilor
amplasate pe orice categorie de terenuri, atât în intravilan cât şi în extravilan. Acesta
include reguli structurate pe secţiuni şi capitole cu privire la:

o păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului natural


şi construit, vizându-se terenurile agricole, suprafeţele împădurite, resursele
subsolului, resursele de apă, zonele cu valoare peisagistică şi naturale
protejate, zonele construite protejate;

o siguranţa construcţiilor şi apărarea interesului public,


urmărindu-se: expunerea la riscuri naturale, riscuri tehnologice, asigurarea
echipării edilitare, asigurarea compatibilităţii funcţiunilor, procentul de
ocupare a terenurilor, lucrări de utilitate publică;

o amplasarea şi retragerile minime obligatorii, respectiv orientarea


faţă de punctele cardinale, amplasarea faţă de: drumuri publice, căi navigabile
şi cursuri de apă potenţial navigabile, căi ferate, aeroporturi, fâşia de protecţie
a frontierei, aliniament şi în interiorul parcelei;

o asigurarea acceselor obligatorii, carosabile şi pietonale;

o echiparea tehnico-edilitară, respectiv, racordarea la reţelele


publice de echipare edilitară existente, realizarea de reţele edilitare, regimul
proprietăţii asupra reţelei edilitare;

o forma şi dimensiunile terenului şi ale construcţiilor, care trebuie


să ţină seama de parcelare, regimul de înălţime, aspectul exterior al
construcţiei;

o amplasarea de parcaje, spaţii verzi şi împrejurimi.

49
HG nr.525-1996 privind aprobarea Regulamentului general de urbanism

115
Regulamentele de urbanism ca documentaţii cu caracter exclusiv reglementator pot
fi:
 Regulamentul general de urbanism - cuprinde un ansamblu de reglementări
privitoare la condiţiile de construibilitate a terenurilor situate în zonele din teritoriul
administrativ al localităţilor ce nu beneficiază de planul de amenajare a teritoriului sau de
urbanism cu caracter reglementator şi de regulamentele aferente.
 Regulamentul local de urbanism, aferent planurilor de urbanism şi amenajarea
teritoriului cu caracter reglementator, explicitează şi detaliază componenta reglementatoare
ale acestora.

Regulamentul general de urbanism se avizează de organismele centrale interesate


şi se aprobă de Guvern. 50
Regulamentul local de urbanism se elaborează, de regulă, odată cu Planul
urbanistic general sau cu Planul urbanistic zonal şi este aferent acestor planuri. El se
avizează de către ministerul de resort şi se aprobă de consiliile locale.
Planul urbanistic general şi Planul urbanistic zonal împreună cu regulamentele
aferente devin, odată cu aprobarea lor, acte de autoritate ale administraţiei publice locale.
Regulamentul local aferent Planului urbanistic general explică şi detaliază acest
plan sub forma unor prescripţii şi recomandări, în vederea aplicării acestuia.
Aceste reglementări şi prescripţii se referă la:
 destinaţia terenurilor în funcţie de zonele, subzonele sau
unităţile de referinţă prevăzute în Planul urbanistic general, cu stabilirea
folosinţelor, admise, cu condiţionări sau interdicţii;
 amplasarea construcţiilor faţă de principalele artere de
circulaţie;
 asigurarea terenurilor pentru rezolvarea principalelor
intersecţii, în condiţiile fluenţei şi siguranţei traficului;
 accesul la construcţii şi la terenurile destinate pentru
construcţia locurilor de parcare şi garaje aferente acestor construcţii, precum
şi condiţiile minimale de echipare edilitară;
 materiale de construcţie şi finisaj exterior, inclusiv pentru
acoperişuri;
 spaţiile publice, mobilierul urban, standuri comerciale,
reclame, împrejmuiri;
 condiţii de protecţie a reţelelor tehnico-edilitare şi servituţiile
împreună de către acestea vecinătăţilor;
 exploatarea şi întreţinerea spaţiului public;
 protecţia mediului, luând în considerare atât construcţiile
existente, cât şi cele supuse autorizării;
 modul de utilizare a terenului prin evidenţierea coeficientului
de utilizare a terenului şi a procentului de ocupare a terenului;
 alte situaţii specifice localităţii.
50
Regulamentul general de urbanism a fost aprobat prin H.G. nr. 525/1996,
publicată în M.Of. p.1, nr. 149/1996. Potrivit art. 2, alin. 1 din H.G. nr. 525/1996,
consiliile locale aveau obligaţia să elaboreze şi să aprobe, conform legii, în
termen de 18 luni, planurile urbanistice generale şi regulamentele locale de
urbanism ale localităţilor.

116
Regulamentul local aferent planului urbanistic zonal explică şi detaliază acest plan
sub forma unor prescripţii şi recomandări, în vederea urmăririi aplicării acestuia. El
cuprinde reguli specifice de urbanism instituite în zona studiată care pot completa sau
detalia regulamentul aferent Planului urbanistic general cu privire la:
 regimul de aliniere a! construcţiilor;
 regimul de înălţime al construcţiilor;
 stabilirea acceselor la construcţii;
 modul de organizare arhitectural-urbanistică a unor artere
importante;
 condiţii de amplasare, dimensionare, renovare sau restaurare
a construcţiilor în cadrul zonelor protejate;
 indicii caracteristici privind utilizarea terenurilor (coeficientul
de utilizare a terenului şi procentul de ocupare a terenului);
 stabilirea utilizării unor categorii de materiale de construcţii
şi finisaje;
 modul de organizare a spaţiilor publice, mobilier urban,
reclame, împrejmuiri etc;
 exploatarea utilităţilor tehnico-edilitare, servicii urbane
necesare;
 tipuri de plantaţii, specii sau alte caracteristici ale
materialului săditor;
 alte situaţii specifice teritoriului studiat.

Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism se întocmesc de către


instituţiile publice şi societăţile comerciale care au înscrise aceste activităţi între atribuţiile
stabilite prin actele normative sau statutul de organizare şi funcţionare.
Ele sunt confirmate prin tematică de către specialişti (urbanişti), atestaţi conform
regulamentului, în colaborare cu asociaţiile profesionale de specialitate.
Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism se avizează în termen de 30
de zile de la data depunerii spre avizare în vederea aprobării de către organismele
competente, avizatorul putând face completări sau recomandări de care autorul, respectiv
autorităţile administrative vor ţine seama.
Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism se aprobă de către
autorităţile publice competente, prin lege sau hotărâre. După aprobare, aceste documentaţii
devin acte de autoritate ale administraţiei publice, ele putând fi consultate şi de către
populaţie (cu excepţia celor care au caracter secret).
După cum reiese şi din tipologia documentaţiilor elaborate şi utilizate, activitatea
de amenajarea teritoriului şi urbanism se organizează pe trei nivele: naţional, judeţean şi
local; credem însă că noile condiţii macroeconomice şi politice în care evoluează România
ar putea duce la reconsiderarea acestor nivele, abordarea regională fiind o perspectivă
posibilă pe fondul noilor mutaţii.

Datorită existenţei, sau pentru realizarea unor lucrări de interes general, autorităţile
administraţiei publice locale pot institui servituţi asupra bunurilor imobile, concretizate în
restricţii privind modul de amenajarea teritoriului şi realizarea construcţiilor.
Aceste lucrări (servituţi de utilitate publică) pot fi:

117
o reţele de energie electrică, apă, canalizare, gaze, termoficare,
telefonie, diverse categorii de transport prin conducte;
o obiective sociale de învăţământ, cercetare, sănătate, cultură, sport,
protecţie şi asistenţă socială, administraţie publică, justiţie;
o monumente istorice sau ale naturii, zone protejate;
o căi de comunicaţie;
o lucrări de indiguire, regularizări de cursuri, lacuri de acumulare;
o aeroporturi şi porturi;
o explorarea şi exploatarea resurselor solului şi subsolului;
o obiective pentru apărarea ţării, ordine publică şi siguranţa
naţională.

Activitatea de urbanism şi planificare urbană la nivel local are la bază Planul


Urbanistic General, document corelat cu Planul de Amenajare a Teritoriului Local.
În baza acestui plan se stabilesc intravilanul localităţilor, limitele zonelor
funcţionale, ale zonelor cu diferite restricţii şi ale celor afectate de servituţi de utilitate
publică precum şi condiţiile de construire. Acelaşi plan prevede distribuţia teritorială a
căilor de comunicaţie şi delimitarea zonelor în care se instituie dreptul de preemţiune
asupra bunurilor imobile precum şi cele în care se preconizează să se desfăşoare
operaţiunea de urbanism.

118
119
Anexa

Extras din Legea nr.351 din 6 iulie 2001


privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional -
Secţiunea a IV-a Reţeaua de localităţi
Art. 1. - Se aprobă Planul de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a IV-a - Reţeaua de localităţi,
potrivit anexelor nr. I-V care fac parte integrantă din prezenta lege.

Art. 2. - (1) Reţeaua naţională de localităţi este compusă din localităţi urbane şi din localităţi rurale,
ierarhizate pe ranguri, potrivit anexelor nr. II-IV.

(2) Potrivit prezentei legi, ierarhizarea localităţilor pe ranguri este următoarea:


a) rangul 0 - Capitala României, municipiu de importanţă europeană;
b) rangul I - municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la nivel european;
c) rangul II - municipii de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de echilibru în reţeaua de
localităţi;
d) rangul III - oraşe;
e) rangul IV - sate reşedinţă de comună;
f) rangul V - sate componente ale comunelor şi sate aparţinând municipiilor şi oraşelor.

Art. 3. - (1) Trecerea localităţilor de la un rang la altul se face prin lege, la propunerea consiliilor locale,
cu consultarea populaţiei prin referendum şi a instituţiilor implicate, în condiţiile legii, cu respectarea
principalilor indicatori cantitativi şi calitativi minimali prevăzuţi în anexa nr. II, pentru localităţile urbane,
şi în anexa nr. IV, pentru localităţile rurale.

(2) Principalii indicatori, elementele şi nivelurile de dotare prevăzute de lege pentru ierarhizarea
localităţilor urbane şi rurale vor sta la baza criteriilor de stabilire a impozitelor şi taxelor.

Art. 4. - În zonele lipsite de oraşe pe o rază de 25-30 km Guvernul, cu participarea autorităţilor


administraţiei publice locale, va acţiona în mod prioritar pentru:
a) modernizarea unor localităţi rurale cu rol de servire în zona de influenţă;
b) declararea de noi oraşe, promovând programe speciale de coparticipare la susţinerea financiară a
dezvoltării instituţionale, necesare în vederea înfiinţării acestor noi oraşe.

Art. 5. - Organizarea de noi comune se face prin lege, la propunerea consiliului local, în urma consultării
prin referendum local a populaţiei din unitatea administrativ-teritorială de la care se preiau localităţile
rurale şi a populaţiei din unităţile administrativ-teritoriale care preiau localităţile rurale în cauză, pe baza
documentaţiei prin care se atestă îndeplinirea condiţiilor minime cuprinse în anexa nr. IV.

Art. 6. - Pentru dezvoltarea echilibrată a localităţilor urbane şi rurale Guvernul, cu participarea


autorităţilor administraţiei publice locale, va acţiona pentru sprijinirea şi revitalizarea unor comune
cuprinse în anexele nr. IV şi V, în care s-au produs scăderi accentuate de populaţie în ultimii 30 de ani.

Art. 7. - (1) În vederea dezvoltării echilibrate a teritoriului din zona Capitalei României şi a municipiilor
de rangul I unităţile administrativ-teritoriale de bază din aceste zone se pot asocia într-un parteneriat
voluntar în scopul înfiinţării de zone metropolitane aferente spaţiului urban. Asocierea contribuie la
întărirea complementarităţilor între aceste unităţi şi factorii de decizie interesaţi în dezvoltarea teritoriului.

(2) Zonele metropolitane prevăzute la alin. (1) funcţionează ca entităţi independente fără personalitate
juridică.

(3) Zonele metropolitane pot funcţiona pe un perimetru independent de limitele unităţilor administrativ-
teritoriale, stabilit de comun acord de autorităţile administraţiei publice locale.

120
Art. 8. - Asociaţia zonei metropolitane, cu acordul consiliilor locale şi cu consultarea populaţiei în
condiţiile legii, în a cărei rază teritorială s-a constituit, adoptă programul de dezvoltare a zonei.

Art. 9. - În vederea optimizării evoluţiei marilor aglomerări urbane, prin lege se pot înfiinţa în cadrul
acestora zone de dezvoltare. Legea va prevedea perimetrul, durata de funcţionare, cadrul instituţional de
administrare, precum şi facilităţile acordate.

Art. 10. - În vederea protejării elementelor cadrului natural, a prevenirii extinderii necontrolate a
localităţilor urbane şi a asigurării de spaţii de agrement şi recreare, în planurile urbanistice elaborate şi
aprobate potrivit legii se va prevedea înfiinţarea de centuri sau zone verzi în jurul Capitalei României şi al
municipiilor de rangul I.

Art. 11. - Planurile de dezvoltare naţională, regionale, inclusiv cele transfrontaliere şi de dezvoltare
pentru integrarea în spaţiul european, precum şi cele sectoriale se vor elabora pe baza prevederilor
secţiunilor Planului de amenajare a teritoriului naţional - Căi de comunicaţie, Ape, Zone protejate,
Reţeaua de localităţi, Zone de risc natural, precum şi ale altor secţiuni ale Planului de amenajare a
teritoriului naţional aprobate prin lege.

Art. 12. - Nerespectarea prevederilor prezentei legi conduce la anularea actelor, inclusiv a măsurilor şi
prevederilor de dezvoltare enumerate la art. 11.

Art. 13. - Autorităţile administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale vor coopera
pentru asigurarea aplicării prevederilor prezentei legi.

ANEXA Nr. I

DEFINIREA
principalilor termeni utilizaţi

1. Localitate - formă de aşezare stabilă a populaţiei în teritoriu, alcătuind un


nucleu de viaţă umană, cu structuri şi mărimi variabile, diferenţiate în funcţie de
specificul activităţilor de producţie dominante ale locuitorilor, caracteristicile
organizării administrativ-teritoriale, numărul de locuitori, caracterul fondului
construit, gradul de dotare social-culturală şi de echipare tehnico-edilitară. În
funcţie de specificul şi de ponderea activităţii economice dominante, de numărul
de locuitori, caracterul fondului construit, densitatea populaţiei şi a locuinţelor,
de nivelul de dotare social-culturală şi de echipare tehnică localităţile se împart
în două mari grupe: localităţi urbane şi localităţi rurale.
2. Localitate urbană - localitate în care majoritatea resurselor de muncă este
ocupată în activităţi neagricole cu un nivel diversificat de dotare şi echipare,
exercitând o influenţă socioeconomică constantă şi semnificativă asupra zonei
înconjurătoare.
3. Localitate rurală (sat) - localitate în care:
a. majoritatea forţei de muncă se află concentrată în agricultură,
silvicultură, pescuit, oferind un mod specific şi viabil de viaţă locuitorilor
săi, şi care prin politicile de modernizare îşi va păstra şi în perspectivă
specificul rural;
b. majoritatea forţei de muncă se află în alte domenii decât cele agricole,
silvice, piscicole, dar care oferă în prezent o dotare insuficientă necesară
în vederea declarării ei ca oraş şi care, prin politicile de echipare şi de
modernizare, va putea evolua spre localităţile de tip urban.

121
4. Unităţi administrativ-teritoriale - potrivit legii unităţile administrativ-teritoriale
sunt comunele, oraşele şi judeţele. Unităţile administrativ-teritoriale de bază
sunt oraşele şi comunele care cuprind una sau mai multe localităţi.
5. Oraş - unitate administrativ-teritorială de bază alcătuită fie dintr-o singură
localitate urbană, fie din mai multe localităţi, dintre care cel puţin una este
localitate urbană. Ca unitate administrativ-teritorială de bază şi ca sistem social-
economic şi geografic oraşul are două componente:
a. componenta teritorială - intravilanul, care reprezintă suprafaţa de teren
ocupată sau destinată construcţiilor şi amenajărilor (de locuit, social-
culturale, industriale, de depozitare, de producţie, de circulaţie, de
recreare, de comerţ etc.) şi extravilanul care reprezintă restul
teritoriului administrativ al oraşului;
b. componenta demografică socio-economică, care constă în grupurile de
populaţie şi activităţile economice, sociale şi politico-administrative ce
se desfăşoară pe teritoriul localităţii.

Dimensiunile, caracterul şi funcţiile oraşului prezintă mari variaţii, dezvoltarea


sa fiind strâns corelată cu cea a teritoriului căruia îi aparţine. Oraşele care
prezintă o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-
ştiinţifică a ţării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii sunt
declarate municipii.

6. Comună - unitate administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia


rurală reunită prin comunitatea de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai
multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi
demografice. Satele în care îşi au sediul autorităţile publice ale comunei sunt
sate reşedinţă.
7. Teritoriu administrativ - suprafaţă delimitată prin lege pentru judeţe, municipii,
oraşe şi comune. Este constituit din suprafaţa agricolă (teren arabil, păşuni şi
fâneţe, vii şi livezi), suprafaţa fondului forestier, suprafaţa ocupată de
construcţii şi amenajări de infrastructură (căi de comunicaţie, altele decât cele
aparţinând domeniului public al statului, echipare energetică, lucrări de
gospodărire a apelor), ape şi bălţi şi suprafaţa aferentă intravilanului (construcţii
şi amenajări), delimitată prin planurile urbanistice.
8. Reţea de localităţi - totalitatea localităţilor de pe un teritoriu (naţional, judeţean,
zonă funcţională), ale căror existenţă şi dezvoltare sunt caracterizate printr-un
ansamblu de relaţii desfăşurate pe multiple planuri (politico-administrativ,
social-cultural, economic etc.). Reţeaua de localităţi este constituită din localităţi
urbane şi localităţi rurale.
9. Ierarhizarea funcţională - clasificarea localităţilor pe ranguri în funcţie de
importanţa în reţea şi de rolul teritorial, a localităţilor urbane - asigurându-se un
sistem de servire a populaţiei eficient din punct de vedere economic şi rurale - şi
social şi o dezvoltare echilibrată a localităţilor în teritoriu.
10. Rang - expresie a importanţei actuale şi în perspectivă imediată a unei localităţi
în cadrul reţelei din punct de vedere administrativ, politic, social, economic,
cultural etc., în raport cu dimensiunile ariei de influenţă polarizate şi cu nivelul
de decizie pe care îl implică în alocarea de resurse. Această importanţă trebuie
să îşi găsească corespondentul şi în nivelul de modernizare.
11. Zonă metropolitană - zonă constituită prin asociere, pe bază de parteneriat
voluntar, între marile centre urbane (Capitala României şi municipiile de rangul
I) şi localităţile urbane şi rurale aflate în zona imediată, la distanţe de până la
30 km, între care s-au dezvoltat relaţii de cooperare pe multiple planuri.

122
12. Centură verde - zonă delimitată în jurul Capitalei României şi al municipiilor de
rangul I, în vederea protejării elementelor cadrului natural, a prevenirii
extinderii necontrolate a acestor municipii şi a asigurării spaţiilor suplimentare
de agrement şi recreare.
13. Zonă de dezvoltare - perimetru delimitat în cadrul teritoriului administrativ al
unui municipiu sau în cadrul unei zone metropolitane în care se propun unele
facilităţi de natură fiscală, în scopul favorizării dezvoltării economice prin
atragerea de investiţii de capital străin sau autohton.
14. Zonă de influenţă - teritoriul şi localităţile care înconjoară un centru urban şi
care sunt influenţate direct de evoluţia oraşului şi de relaţiile de
intercondiţionare şi de cooperare care se dezvoltă pe linia activităţilor
economice, a aprovizionării cu produse agroalimentare, a accesului la dotările
sociale şi comerciale, a echipării cu elemente de infrastructură şi cu amenajări
pentru odihnă, recreere şi turism. Dimensiunile zonei de influenţă sunt în relaţie
directă cu mărimea şi cu funcţiunile centrului urban polarizator.
15. Sistem urban - sistem de localităţi învecinate între care se stabilesc relaţii de
cooperare economică, socială şi culturală, de amenajare a teritoriului şi de
protecţie a mediului, echipare tehnico-edilitară, fiecare păstrându-şi autonomia
administrativă.

123
ANEXA Nr. II

LOCALITĂŢI URBANE

1.0. Principalii indicatori cantitativi şi calitativi minimali de definire a localităţilor urbane*)

Nr.
Indicatori minimali Municipiu Oraş
crt.
1.1. Număr de locuitori 25.000 5.000
1.2. Populaţia ocupată în activităţi neagricole 85 75
(% din totalul populaţiei ocupate)
1.3. Dotarea locuinţelor cu instalaţii de alimentare 80 70
cu apă
(% din totalul locuinţelor)
1.4. Dotarea locuinţelor cu baie şi WC în locuinţă 75 55
(% din totalul locuinţelor)
1.5. Număr de paturi în spitale la 1.000 de locuitori 10 7
1.6. Număr de medici care revin la 1.000 de 2,3 1,8
locuitori
1.7. Unităţi de învăţământ postliceal liceal sau altă formă
de învăţământ
secundar
1.8. Dotări culturale şi sportive săli de spectacol, săli de spectacol,
eventual biblioteci publice,
teatre, instituţii muzicale, spaţii
biblioteci publice, pentru activităţi
stadion, săli sportive
de sport
1.9. Locuri în hoteluri 100 50
1.10. Străzi modernizate 60 50
(% din lungimea totală a străzilor)
1.11. Străzi cu reţele de distribuţie a apei 70 60
(% din lungimea totală a străzilor)
1.12. Străzi cu conducte de canalizare 60 50
(% din lungimea totală a străzilor)
1.13. Epurarea apelor uzate staţie de epurare cu staţie de epurare cu
treaptă treaptă mecanică
mecanică şi biologică
1.14. Străzi cu reţele de hidranţi exteriori pentru 70 60
stingerea incendiilor (% din lungimea totală
a străzilor)
1.15. Spaţii verzi (parcuri, grădini publice, scuaruri) 15 10
- m2/locuitor
1.16. Depozit controlat de deşeuri, cu acces asigurat parc public grădină publică

*) În prezent există municipii şi oraşe în care nu sunt încă atinşi indicatorii cantitativi şi calitativi
minimali.

124
2.0. Ierarhizarea localităţilor urbane existente pe ranguri

Rangul Statutul localităţii Numărul de localităţi


0 municipiu, capitală 1
I municipii 11
II municipii 81
III oraşe 172
TOTAL LOCALITĂŢI URBANE: 265

3.0. Elemente şi nivel de dotare ale localităţilor urbane de rangul 0 şi ale localităţilor urbane de
rangul I

3.1. Localizare geografică favorabilă:

Situare geostrategică de interes internaţional sau european, constituind centre de dezvoltare şi


atractivitate, localizate în lungul axelor majore de căi de comunicaţie de importanţă
internaţională/europeană.

3.2. Populaţie:

a. număr important de locuitori: minimum 200.000 de locuitori;


b. formare profesională de înaltă specializare: forţă de muncă cu o calificare superioară şi pregătire
continuă, caracterizată prin flexibilitate/dinamism;
c. identitate proprie: identificarea caracterului specific al oraşului simultan cu conştiinţa
apartenenţei sale la grupa oraşelor de acelaşi rang.

Accesibilitate:

• La nivel internaţional, paneuropean: accesibilitate directă la reţeaua majoră de căi de


comunicaţii paneuropene (rutiere, feroviare, navale şi aeriene)
• La nivel naţional: accesibilitate la reţeaua de căi de comunicaţii naţionale (autostrăzi, drumuri
expres, căi ferate cu viteză mare/sporită, căi navigabile maritime sau fluviale, porturi,
aeroporturi).

Funcţiuni economice:
bază economică la înalt nivel tehnologic şi flexibilă (sector secundar, servicii productive, social-culturale şi
de natură informatică).

3.5. Nivel de dotare/echipare:


Localităţile asigură un potenţial de găzduire/primire a unor funcţii şi echipamente ale căror importanţă,
calitate şi capacitate corespund standardelor/cerinţelor europene. Caracterul internaţional sau european
al acestor localităţi constă în caracterul şi dimensiunea internaţională sau europeană a funcţiilor şi
echipamentelor lor.

3.6. Principalele categorii şi tipuri de dotări, echipamente pentru rangurile 0 şi I:

 instituţii de decizie politică, juridică şi economică de importanţă internaţională, naţională sau


regională:
 Parlament, Guvern, ministere şi alte instituţii centrale, instanţe supreme (Curtea
Supremă de Justiţie, Curtea Constituţională, Consiliul Legislativ), ambasade etc.;
 sedii ale administraţiei publice locale, sedii de servicii descentralizate în teritoriu ale
ministerelor şi ale altor organe centrale, judecătorii, tribunale, parchete, sedii ale
organizaţiilor politice, sedii de sindicat, fundaţii, sedii ale unor organizaţii
neguvernamentale etc.;
 instituţii naţionale şi regionale de reputaţie internaţională/europeană sau active în domeniul
relaţiilor internaţionale/europene:

125
 sedii ale filialelor organismelor internaţionale, mari instituţii naţionale cu caracter
ştiinţific de deschidere internaţională/europeană (academie, centre şi institute
naţionale de cercetare etc.);
 sedii pentru congrese şi conferinţe, sedii pentru expoziţii şi târguri, hoteluri - de lux şi
de mare capacitate, şcoli internaţionale, birouri pentru profesiuni recunoscute pe plan
internaţional, de arbitraj internaţional etc.
 instituţii străine şi internaţionale cu sediul permanent:
 firme şi bănci străine, diverse alte instituţii social-economice, culturale şi ştiinţifice,
organizaţii internaţionale neguvernamentale, instituţii ştiinţifice străine (şcoli,
universităţi), consulate şi alte reprezentanţe diplomatice, comerciale, turistice etc.
 diferite organizaţii cu sucursale, filiale şi agenţii în străinătate:
 sedii financiar-bancare, de asigurări, sedii ale unor organizaţii culturale şi ştiinţifice;
 alte dotări/echipamente:
 educaţie, cercetare ştiinţifică: universităţi, institute de învăţământ superior
diversificate, institute naţionale de cercetrae sau filiale ale acestora;
 sănătate: clinici universitare şi spitale;
 cultură: muzee, teatre dramatice, de comedie, de revistă, de păpuşi, operă, operetă,
filarmonică, săli de concerte, săli polivalente, mari biblioteci, edituri, tipografii;
 comerţ, servicii comerciale prestate populaţiei şi agenţilor economici: centre de comerţ
şi de afaceri, burse de valori şi de mărfuri, servicii comerciale diversificate şi de înaltă
calitate;
 mass-media: sistem cu rază de difuzare şi acoperire internaţională/europeană sau
regională, agenţii de presă, posturi naţionale şi regionale de radio şi televiziune;
 sport, agrement: complexuri sportive, stadioane, săli de competiţii sportive de nivel
internaţional/european, naţional sau regional, piscine, patinoare artificiale, bază
turistică şi de agrement diversificată, parcuri, grădini botanice, zoologice, cazinouri,
cluburi pentru sport şi agrement etc.;
 protecţia mediului: agenţii de protecţie a mediului şi servicii ecologice dotate cu
echipamente specifice pentru menţinerea unui mediu de calitate (organizarea auditului
de mediu, igiena urbană etc.);
 alimentare cu apă şi canalizare: reţele de alimentare cu apă, sistem colector de
canalizare, staţie de epurare;
 culte: centre ecumenice, mitropolii, episcopii, arhidioceze, dioceze, centre ale cultelor
autorizate;
 transport/comunicaţii: aeroporturi internaţionale, gări feroviare racordate la reţeaua
europeană, servicii de poştă cu acoperire internaţională;
 ordine publică, apărarea ţării şi siguranţă naţională: instituţii specifice şi racordate la
organizaţii internaţionale.

3.7. Localităţi urbane de rangul 0

Nr. Statutul Numărul de locuitori


Localitatea
crt. localităţii la 1 ianuarie 1999
1. Bucureşti municipiu 2.013.911
Capitala României

3.8. Localităţi urbane de rangul I


Sunt de rangul I următoarele localităţi:

Nr. Numărul de locuitori


Localitatea Statutul localităţii Judeţul
crt. la 1 ianuarie 1999
1. Bacău municipiu reşedinţă de judeţ Bacău 210.469
2. Braşov municipiu reşedinţă de judeţ Braşov 314.219
3. Brăila - sistem urban - Brăila 233.447
4. Galaţi municipiu reşedinţă de judeţ Galaţi 328.596

126
5. Cluj-Napoca municipiu reşedinţă de judeţ Cluj 331.476
6. Constanţa municipiu reşedinţă de judeţ Constanţa 342.394
7. Craiova municipiu reşedinţă de judeţ Dolj 314.920
8. Iaşi municipiu reşedinţă de judeţ Iaşi 348.489
9. Oradea municipiu reşedinţă de judeţ Bihor 221.824
10. Ploieşti municipiu reşedinţă de judeţ Prahova 251.981
11. Timişoara municipiu reşedinţă de judeţ Timiş 329.111

4.0. Elemente şi nivel de dotare ale localităţilor urbane de rangul II

4.1. Municipii reşedinţă de judeţ

4.1.1. Populaţie

• de la circa 50.000 la circa 200.000 de locuitori


• zona de influenţă: circa 200.000-500.000 de locuitori

4.1.2. Rază de servire: circa 60-80 km

4.1.3. Accesul la căile de comunicaţie: acces direct la cel puţin două sisteme majore de căi de
comunicaţie (traseu de cale ferată principală, drumuri naţionale ce tranzitează sau pornesc din acel loc,
eventual aeroport, porturi şi/sau gări fluviale)

4.1.4. Funcţiuni economice: capacităţi de producţie diversificate din sectorul secundar şi al serviciilor
productive, social-culturale şi informative cu rază de servire prioritar judeţeană

4.1.5. Nivel de dotare-echipare:

• instituţii de decizie politică, administrativă, juridică de importanţă judeţeană:


o sedii ale administraţiei publice locale; sedii de servicii descentralizate în teritoriu ale
ministerelor şi ale altor organe centrale neguvernamentale;
o judecătorii, tribunale, procuratură, parchet şi alte instituţii juridice; sedii de partid, de
sindicat, sedii ale organizaţiilor neguvernamentale;
• educaţie, cercetare ştiinţifică:
o institute de învăţământ superior sau filiale ale acestora, colegii, institute sau filiale ale
unor institute naţionale de cercetare;
• sănătate, asistenţă socială:
o spital clinic universitar sau spital general, spitale de specialitate, staţie de salvare
judeţeană, asistenţă de specialitate (boli cronice, persoane cu handicap, recuperări
funcţionale, centre psihiatrice), cămine de bătrâni, centre de recuperare, orfelinate
etc.;
• cultură:
o case de cultură cu săli de spectacol, eventual teatre, săli de concert, de expoziţie, de
conferinţe, săli polivalente, cluburi, muzee, biblioteci, edituri, tipografii etc.;
• comerţ, servicii comerciale prestate populaţiei şi agenţilor economici:
o centre comerciale, camere de comerţ, centre de afaceri, burse de valori şi de mărfuri,
magazine specializate pentru vânzări cu ridicata şi cu amănuntul, magazine de
prezentare, servicii diversificate de înaltă calitate; posibilităţi de organizare a unor
târguri importante;
• turism:
o hoteluri de 3 stele cu cel puţin 200 de locuri;
• mass-media:
o mass-media judeţeană (posturi de radio şi de televiziune), publicaţii cotidiene sau
periodice;

127
• finanţe, bănci, asigurări:
o sucursale sau filiale ale unităţilor financiar-bancare şi de asigurări;
• sport, agrement:
o zone de recreare şi agrement, grădini zoologice, săli de competiţii sportive de nivel
naţional/regional, judeţean, stadioane şi alte dotări diversificate pentru petrecerea
timpului liber şi sport (săli polivalente, terenuri de sport, piscine, eventual patinoare
artificiale etc.);
• protecţia mediului:
o agenţii de protecţie a mediului şi servicii dotate cu echipamente specifice pentru
menţinerea unui mediu de calitate şi a igienei urbane;
• alimentare cu apă şi canalizare:
o reţele de alimentare cu apă, sistem colector de canalizare, staţie de epurare;
• culte:
o lăcaşuri de cult, episcopii, sedii eparhiale, vicariate, subcentre ale cultelor autorizate;
• transport/comunicaţii:
o gări, autogări, transport în comun, centrale telefonice automate, fax, poştă etc;
• ordine, securitate:
o instituţii specifice cerinţelor la nivel judeţean.

4.2. Alte municipii

4.2.1. Populaţie

• de regulă între 25.000 şi circa 70.000 de locuitori;


• din zona de influenţă: între circa 30.000 şi circa 100.000 de locuitori

4.2.2. Rază de servire: circa 20 km

4.2.3. Accesul la căile de comunicaţie: acces direct la calea ferată, drum naţional, drum judeţean şi
accese facile ale localităţilor din zona de influenţă

4.2.4. Funcţiuni economice: capacităţi de producţie diversificate din sectorul secundar şi terţiar, eventual
şi din agricultură

4.2.5. Nivel de dotare-echipare:

• administraţie publică, autorităţi judecătoreşti, partide politice, sindicat:


o sedii ale administraţiei publice locale; judecătorie, parchet, sedii de partid, de sindicat
şi alte asociaţii;
• educaţie, cercetare ştiinţifică:
o gimnazii, licee generale şi de specialitate, colegii, şcoli de maiştri;
o filiale ale unor institute de cercetare;
• sănătate, asistenţă socială:
o spital general, staţie de salvare, dispensar, leagăn de copii, creşe, cămine de bătrâni;
• cultură:
o case de cultură, cinematograf, biblioteci publice, muzee, săli de expoziţie, club etc.
• comerţ, servicii comerciale:
o unităţi comerciale diversificate: magazine universale şi specializate, supermagazine,
piaţă agroalimentară;
o unităţi pentru prestări de servicii diversificate şi/sau flexibile;
• turism:
o hotel de 3 stele cu minimum 50 de locuri;
• finanţe, bănci, asigurări:

128
o sucursale sau filiale ale unităţilor financiar-bancare şi de asigurări;
• sport, agrement:
o stadioane, terenuri şi săli de sport (competiţii de nivel judeţean sau local), alte spaţii
destinate sportului, grădini publice şi alte spaţii verzi amenajate pentru petrecerea
timpului liber;
• protecţia mediului:
o servicii dotate cu echipamente specifice pentru protecţia mediului, monitorizarea
emisiilor poluante şi igiena urbană;
• alimentare cu apă şi canalizare:
o reţele de alimentare cu apă, sistem colector de canalizare, staţie de epurare;
• culte:
o protopopiate, parohii;
• transport/comunicaţii:
o gară, autogară, poştă, centrală telefonică;
• ordine, securitate:
o poliţie, obiective specifice.

4.3. Localităţi urbane de rangul II


Sunt de rangul II următoarele localităţi:

Nr. Numărul de locuitori


Localitatea Statutul localităţii Judeţul
crt. la 1 ianuarie 1999
1. Aiud municipiu Alba 28.909
2. Adjud municipiu Vrancea 20.776
3. Alba Iulia municipiu reşedinţă de judeţ Alba 72.615
4. Alexandria municipiu reşedinţă de judeţ Teleorman 58.651
5. Arad municipiu reşedinţă de judeţ Arad 184.290
6. Baia Mare municipiu reşedinţă de judeţ Maramureş 150.613
7. Bârlad municipiu Vaslui 78.633
8. Bistriţa municipiu reşedinţă de judeţ Bistriţa-Năsăud 87.355
9. Blaj municipiu Alba 21.819
10. Botoşani municipiu reşedinţă de judeţ Botoşani 128.591
11. Brad municipiu Hunedoara 18.075
12. Buzău municipiu reşedinţă de judeţ Buzău 147.627
13. Calafat municipiu Dolj 21.227
14. Caracal municipiu Olt 39.276
15. Caransebeş municipiu Caraş-Severin 31.199
16. Carei municipiu Satu Mare 25.590
17. Călăraşi municipiu reşedinţă de judeţ Călăraşi 77.669
18. Câmpia Turzii municipiu Cluj 29.852
19. Câmpina municipiu Prahova 40.569
20. Câmpulung municipiu Argeş 43.634
21. Câmpulung Moldovenesc municipiu Suceava 21.862
22. Codlea municipiu Braşov 24.814
23. Curtea de Argeş municipiu Argeş 34.867
24. Dej municipiu Cluj 41.120
25. Deva municipiu reşedinţă de judeţ Hunedoara 76.498
26. Dorohoi municipiu Botoşani 35.298

129
27. Drăgăşani municipiu Vâlcea 22.499
28. Drobeta-Turnu Severin municipiu reşedinţă de judeţ Mehedinţi 118.069
29. Făgăraş municipiu Braşov 44.535
30. Fălticeni municipiu Suceava 33.867
31. Feteşti municipiu Ialomiţa 36.649
32. Focşani municipiu reşedinţă de judeţ Vrancea 98.581
33. Gherla municipiu Cluj 24.232
34. Giurgiu municipiu reşedinţă de judeţ Giurgiu 72.763
35. Hunedoara municipiu Hunedoara 79.967
36. Huşi municipiu Vaslui 33.320
37. Lugoj municipiu Timiş 49.028
38. Mangalia municipiu Constanţa 43.924
39. Medgidia municipiu Constanţa 46.783
40. Mediaş municipiu Sibiu 62.543
41. Miercurea-Ciuc municipiu reşedinţă de judeţ Harghita 46.819
42. Motru municipiu Gorj 25.860
43. Odorheiu Secuiesc municipiu Harghita 39.661
44. Olteniţa municipiu Călăraşi 31.434
45. Oneşti municipiu Bacău 60.507
46. Orăştie municipiu Hunedoara 24.354
47. Orşova municipiu Mehedinţi 15.379
48. Paşcani municipiu Iaşi 45.898
49. Petroşani municipiu Hunedoara 50.964
50. Piatra-Neamţ municipiu reşedinţă de judeţ Neamţ 124.859
51. Piteşti municipiu reşedinţă de judeţ Argeş 187.001
52. Rădăuţi municipiu Suceava 32.151
53. Râmnicu Sărat municipiu Buzău 42.125
54. Râmnicu Vâlcea municipiu reşedinţă de judeţ Vâlcea 119.791
55. Reghin municipiu Mureş 38.925
56. Reşiţa municipiu reşedinţă de judeţ Caraş-Severin 93.590
57. Roman municipiu Neamţ 81.803
58. Roşiori de Vede municipiu Teleorman 36.603
59. Satu Mare municipiu reşedinţă de judeţ Satu Mare 130.072
60. Săcele municipiu Braşov 29.967
61. Sebeş municipiu Alba 29.475
62. Sfântu Gheorghe municipiu reşedinţă de judeţ Covasna 66.896
63. Sibiu municipiu reşedinţă de judeţ Sibiu 169.299
64. Sighetu Marmaţiei municipiu Maramureş 44.433
65. Sighişoara municipiu Mureş 36.222
66. Slatina municipiu reşedinţă de judeţ Olt 87.137
67. Slobozia municipiu reşedinţă de judeţ Ialomiţa 56.310
68. Suceava municipiu reşedinţă de judeţ Suceava 118.311
69. Târgovişte municipiu reşedinţă de judeţ Dâmboviţa 99.086
70. Târgu Jiu municipiu reşedinţă de judeţ Gorj 98.206
71. Târgu Mureş municipiu reşedinţă de judeţ Mureş 164.928
72. Târgu Secuiesc municipiu Covasna 22.251
73. Târnăveni municipiu Mureş 29.828

130
74. Tecuci municipiu Galaţi 46.785
75. Tulcea municipiu reşedinţă de judeţ Tulcea 95.957
76. Turnu Măgurele municipiu Teleorman 35.527
77. Turda municipiu Cluj 60.998
78. Urziceni municipiu Ialomiţa 19.088
79. Vaslui municipiu reşedinţă de judeţ Vaslui 79.070
80. Vatra Dornei municipiu Suceava 17.864
81. Zalău municipiu reşedinţă de judeţ Sălaj 71.148

5.0. Elemente şi nivel de dotare ale localităţilor urbane de rangul III

5.1. Populaţie:

• de regulă de la circa 5.000 la circa 30.000 de locuitori;


• din zona de influenţă: între circa 5.000 şi 40.000 de locuitori

5.2. Rază de servire: circa 10-20 km

5.3. Accesul la căile de comunicaţie: acces direct la drum naţional sau judeţean, la centrul de rang
superior şi legături facile cu localităţile din zona de influenţă

5.4. Funcţiuni economice: capacităţi de producţie din domeniul secundar (industrie prelucrătoare şi
construcţii), terţiar (servicii sociale şi comerciale) şi primar (industrie extractivă, agricultură, piscicultură,
silvicultură)

5.5. Nivel de dotare-echipare:

• administraţie publică, autorităţi judecătoreşti şi asociaţii:


- primărie, judecătorie, parchet, tribunal, notariat, sedii pentru diferite asociaţii;
• educaţie:
- învăţământ preşcolar, primar, gimnazial, liceal;
• sănătate, asistenţă socială:
- spital general sau secţie-spital, maternitate, dispensar policlinic, staţie de salvare, creşă,
farmacie, cămin de bătrâni;
• cultură:
- casă de cultură, cinematograf, bibliotecă publică, muzee, sală de expoziţii, club etc.
• comerţ, prestări de servicii:
- magazine universale şi magazine specializate, piaţă agroalimentară;
• turism:
- hotel de două stele cu minimum 50 de locuri;
• finanţe-bănci, asigurări:
- sucursale sau filiale de bănci, instituţii de credit şi societăţi de asigurare, C.E.C.;
• sport, agrement:
- terenuri, eventual stadion mic, săli de sport, eventual pentru competiţii locale, grădini publice
şi alte spaţii verzi amenajate;
• protecţia mediului:
- serviciu de protecţie a mediului;
• alimentare cu apă şi canalizare:
- reţele de alimentare cu apă, sistem colector de canalizare, staţie de epurare;
• culte:
- lăcaş de cult;
• transport-comunicaţii:
- autogară, eventual gară, poştă, centrală telefonică;

131
• ordine, securitate:
- sedii de poliţie şi de jandarmerie.

5.6. Localităţi urbane de rangul III:


Sunt de rangul III următoarele localităţi:

Nr. Numărul de locuitori


Localitatea Statutul localităţii Judeţul
crt. la 1 ianuarie 1999
1. Abrud oraş Alba 6.803
2. Agnita oraş Sibiu 12.115
3. Aleşd oraş Bihor 10.852
4. Anina oraş Caraş-Severin 10.594
5. Aninoasa oraş Hunedoara 6.108
6. Avrig oraş Sibiu 16.215
7. Azuga oraş Prahova 6.119
8. Babadag oraş Tulcea 10.878
9. Baia de Aramă oraş Mehedinţi 5.724
10. Baia de Arieş oraş Alba 4.877
11. Baia Sprie oraş Maramureş 15.735
12. Balş oraş Olt 23.147
13. Baraolt oraş Covasna 10.464
14. Basarabi oraş Constanţa 11.070
15. Băicoi oraş Prahova 20.234
16. Băile Govora oraş Vâlcea 3.147
17. Băile Herculane oraş Caraş-Severin 6.051
18. Băile Olăneşti oraş Vâlcea 4.814
19. Băile Tuşnad oraş Harghita 1.802
20. Băileşti oraş Dolj 22.231
21. Bălan oraş Harghita 9.295
22. Beclean oraş Bistriţa-Năsăud 12.033
23. Beiuş oraş Bihor 12.089
24. Bereşti oraş Galaţi 3.926
25. Bicaz oraş Neamţ 8.911
26. Bocşa oraş Caraş-Severin 19.023
27. Boldeşti-Scăeni oraş Prahova 11.505
28. Bolintin-Vale oraş Giurgiu 11.464
29. Borsec oraş Harghita 3.109
30. Borşa oraş Maramureş 27.247
31. Breaza oraş Prahova 18.863
32. Brezoi oraş Vâlcea 7.589
33. Budeşti oraş Călăraşi 9.596
34. Buftea oraş Ilfov 19.617
35. Buhuşi oraş Bacău 21.993
36. Bumbeşti-Jiu oraş Gorj 11.882
37. Buşteni oraş Prahova 11.787
38. Buziaş oraş Timiş 8.128
39. Cavnic oraş Maramureş 5.494
40. Călan oraş Hunedoara 14.714

132
41. Călimăneşti-Căciulata oraş Vâlcea 8.923
42. Câmpeni oraş Alba 8.587
43. Cehu Silvaniei oraş Sălaj 8.468
44. Cernavodă oraş Constanţa 20.514
45. Chişineu-Criş oraş Arad 8.724
46. Cisnădie oraş Sibiu 17.204
47. Comarnic oraş Prahova 13.532
48. Comăneşti oraş Bacău 26.237
49. Copşa Mică oraş Sibiu 5.157
50. Corabia oraş Olt 21.932
51. Costeşti oraş Argeş 12.091
52. Covasna oraş Covasna 12.306
53. Cristuru Secuiesc oraş Harghita 11.291
54. Cugir oraş Alba 30.244
55. Curtici oraş Arad 9.762
56. Dărăbani oraş Botoşani 12.002
57. Dărmăneşti oraş Bacău 14.232
58. Deta oraş Timiş 7.059
59. Drăgăneşti-Olt oraş Olt 13.181
60. Dumbrăveni oraş Sibiu 8.812
61. Eforie oraş Constanţa 9.294
62. Făget oraş Timiş 7.519
63. Făurei oraş Brăila 4.626
64. Fieni oraş Dâmboviţa 8.092
65. Filiaşi oraş Dolj 20.159
66. Fundulea oraş Călăraşi 6.217
67. Găeşti oraş Dâmboviţa 16.598
68. Geoagiu oraş Hunedoara 6.290
69. Gheorgheni oraş Harghita 21.245
70. Gura Humorului oraş Suceava 16.740
71. Haţeg oraş Hunedoara 12.507
72. Hârlău oraş Iaşi 12.260
73. Hârşova oraş Constanţa 11.198
74. Horezu oraş Vâlcea 7.446
75. Huedin oraş Cluj 9.955
76. Ianca oraş Brăila 12.886
77. Iernut oraş Mureş 9.833
78. Ineu oraş Arad 10.416
79. Isaccea oraş Tulcea 5.614
80. Însurăţei oraş Brăila 7.501
81. Întorsura Buzăului oraş Covasna 9.081
82. Jibou oraş Sălaj 12.283
85. Lipova oraş Arad 11.491
86. Luduş oraş Mureş 18.647
87. Lupeni oraş Hunedoara 31.409
88. Măcin oraş Tulcea 11.803
89. Mărăşeşti oraş Vrancea 13.070

133
90. Marghita oraş Bihor 18.650
91. Mihăileşti oraş Giurgiu 7.161
92. Mioveni oraş Argeş 35.889
93. Mizil oraş Prahova 17.075
94. Moineşti oraş Bacău 25.532
95. Moldova Nouă oraş Caraş-Severin 15.112
96. Moreni oraş Dâmboviţa 22.868
97. Nădlac oraş Arad 8.422
98. Năsăud oraş Bistriţa-Năsăud 11.365
99. Năvodari oraş Constanţa 34.669
100. Negreşti oraş Vaslui 10.481
101. Negreşti-Oaş oraş Satu Mare 16.356
102. Negru Vodă oraş Constanţa 5.529
103. Nehoiu oraş Buzău 12.650
104. Novaci oraş Gorj 6.151
105. Nucet oraş Bihor 2.851
106. Ocna Mureş oraş Alba 15.697
107. Ocna Sibiului oraş Sibiu 4.184
108. Ocnele Mari oraş Vâlcea 3.591
109. Odobeşti oraş Vrancea 7.985
110. Oraviţa oraş Caraş-Severin 15.222
111. Otopeni oraş Ilfov 10.515
112. Oţelu Roşu oraş Caraş-Severin 13.128
113. Ovidiu oraş Constanţa 13.458
114. Panciu oraş Vrancea 9.834
115. Pâncota oraş Arad 7.418
116. Petrila oraş Hunedoara 28.742
117. Piatra Olt oraş Olt 6.583
118. Plopeni oraş Prahova 10.083
119. Pogoanele oraş Buzău 7.614
120. Predeal oraş Braşov 6.735
121. Pucioasa oraş Dâmboviţa 16.489
122. Râşnov oraş Braşov 16.242
123. Rovinari oraş Gorj 12.603
124. Rupea oraş Braşov 6.246
125. Salonta oraş Bihor 20.006
126. Săveni oraş Botoşani 8.685
127. Sângeorz-Băi oraş Bistriţa-Năsăud 10.702
128. Sânnicolau Mare oraş Timiş 13.007
129. Scorniceşti oraş Olt 13.751
130. Sebiş oraş Arad 6.829
131. Segarcea oraş Dolj 8.704
132. Seini oraş Maramureş 9.439
133. Simeria oraş Hunedoara 14.571
134. Sinaia oraş Prahova 14.636
135. Siret oraş Suceava 10.003
136. Slănic oraş Prahova 7.249

134
137. Slănic Moldova oraş Bacău 5.375
138. Solca oraş Suceava 4.687
139. Sovata oraş Mureş 12.219
140. Strehaia oraş Mehedinţi 12.564
141. Sulina oraş Tulcea 5.140
142. Şimleu Silvaniei oraş Sălaj 17.053
143. Ştei oraş Bihor 9.466
144. Tălmaciu oraş Sibiu 9.147
145. Tăşnad oraş Satu Mare 10.188
146. Târgu Bujor oraş Galaţi 8.044
147. Târgu Cărbuneşti oraş Gorj 9.338
148. Târgu Frumos oraş Iaşi 13.763
149. Târgu Lăpuş oraş Maramureş 14.139
150. Târgu Neamţ oraş Neamţ 22.634
151. Târgu Ocna oraş Bacău 14.184
152. Techirghiol oraş Constanţa 7.388
153. Teiuş oraş Alba 7.338
154. Titu oraş Dâmboviţa 10.711
155. Topliţa oraş Harghita 16.839
156. Topoloveni oraş Argeş 10.329
157. Ţăndărei oraş Ialomiţa 14.591
158. Ţicleni oraş Gorj 5.205
159. Uricani oraş Hunedoara 12.177
160. Urlaţi oraş Prahova 11.858
161. Valea lui Mihai oraş Bihor 10.665
162. Vaşcău oraş Bihor 3.032
163. Vălenii de Munte oraş Prahova 13.898
164. Vânju Mare oraş Mehedinţi 7.074
165. Victoria oraş Braşov 10.896
166. Videle oraş Teleorman 12.498
167. Vişeu de Sus oraş Maramureş 18.444
168. Vlăhiţa oraş Harghita 7.392
169. Vulcan oraş Hunedoara 33.186
170. Zărneşti oraş Braşov 26.520
171. Zimnicea oraş Teleorman 16.787
172. Zlatna oraş Alba 9.254

6.0. Zone lipsite de oraşe pe o rază de circa 25-30 km, care necesită acţiuni prioritare pentru
dezvoltarea de localităţi cu rol de servire intercomunală

Suprafaţa
Numărul de locuitori Numărul de Numărul de
Zona Judeţul orientativă
la 1 ianuarie 1999 comune sate
(ha)
Zona 1 Constanţa 147.156 25.769 8 31
Tulcea 181.397 39.719 14 52
Total zona 1 328.553 65.488 22 83
Zona 2 Constanţa 157.150 36.160 11 51

135
Total zona 2 157.150 36.160 11 51
Zona 3 Brăila 36.115 13.774 4 15
Călăraşi 30.834 11.896 2 6
Ialomiţa 80.898 30.857 10 26
Total zona 3 147.847 56.527 16 47
Zona 4 Argeş 84.586 42.396 13 52
Olt 57.019 32.323 10 27
Teleorman 82.339 44.999 14 50
Total zona 4 223.944 119.718 37 129
Zona 5 Dolj 177.423 101.701 21 52
Total zona 5 177.423 101.701 21 52
Zona 6 Dolj 33.764 12.432 4 41
Gorj 65.823 36.148 11 74
Vâlcea 184.012 118.507 35 279
Total zona 6 283.599 167.087 50 394
Zona 7 Dolj 102.778 38.230 17 72
Mehedinţi 79.882 38.714 11 31
Total zona 7 182.660 76.944 28 103
Zona 8 Arad 152.554 30.200 12 83
Timiş 53.713 7.016 6 28
Total zona 8 206.267 37.216 18 111
Zona 9 Arad 29.019 8.329 3 19
Bihor 75.393 37.007 10 60
Total zona 9 104.412 42.336 13 79
Zona 10 Sălaj 111.983 31.469 13 70
Total zona 10 111.983 31.469 13 70
Zona 11 Maramureş 41.417 24.173 5 33
Sălaj 48.481 14.035 7 52
Total zona 11 89.898 38.208 12 85
Zona 12 Bistriţa-Năsăud 82.187 31.459 11 67
Cluj 44.716 19.054 8 42
Mureş 68.322 40.952 14 104
Total zona 12 195.225 91.207 33 213
Zona 13 Botoşani 118.290 73.208 17 89
Iaşi 59.072 29.437 7 39
Total zona 13 177.362 102.645 24 128
Zona 14 Iaşi 49.789 31.724 9 31
Vaslui 46.054 24.723 8 41
Total zona 14 95.843 56.447 17 72
Zona 15 Bacău 134.037 66.819 20 176
Iaşi 43.213 35.951 8 50
Neamţ 22.398 12.710 4 28
Vaslui 222.906 99.720 28 198
Total zona 15 422.554 215.200 60 452
Zona 16 Buzău 159.832 96.782 29 241
Vrancea 228.597 75.311 22 149
Total zona 16 388.429 172.093 51 390

136
Zona 17 Brăila 59.288 15.372 7 27
Buzău 13.203 4.506 2 5
Galaţi 94.792 72.921 13 26
Vrancea 33.965 13.966 4 17
Total zona 17 201.248 106.765 26 75

6.1. Zone lipsite de oraşe pe o rază de circa 25-30 km, care necesită acţiuni prioritare pentru
dezvoltarea de localităţi cu rol de servire intercomunală

LISTA CUPRINZÂND COMUNELE

 Zona 1: 22 de comune
 Constanţa (Cogealac, Crucea Mihai Viteazu Nicolae Bălcescu Pantelimon Siliştea Târguşor,
Vulturu)
 Tulcea (Baia Beidaud Casimcea Cerna Ciucurova Dăeni Dorobanţu Hamcearca Horia Izvoarele
Ostrov Peceneaga Stejaru Topolog
 Zona 2 : 11 comune
 Constanţa (Adamclisi Aliman Băneasa Cobadin Deleni Dobromir Dumbrăveni Independenţa Ion
Corvin Lipniţa Oltina
 Zona 3 16 comune
 Brăila (Ciocile Cireşu Roşiori Ulmu)
 Călăraşi (Dragalina Dragoş Vodă)
 Ialomiţa ( Axintele Balaciu Căzăneşti Ciochina Cocora Grindu Munteni-Buzău Reviga Sălcioara
Sfântu Gheorghe
 Zona 4 37 de comune
 Argeş (Bârla Căldăraru Hârşeşti Izvoru Miroşi Mozăceni Negraşi Popeşti Recea Slobozia Ştefan
cel Mare Teiu Ungheni)
 Olt (Crâmpoia Icoana Mihăeşti Movileni Nicolae Titulescu Radomireşti Seaca Şerbăneşti Tufeni
Văleni)
 Teleorman (Balaci Ciolăneşti Dobroteşti Gratia Necşeşti Poeni Sârbeni Scurtu Mare Siliştea
Siliştea-Gumeşti Tătărăştii de Jos Tătărăştii de Sus Trivalea-Moşteni Zâmbreasca)
 Zona 5 21 de comune
 Dolj (Amărăştii de Jos Amărăştii de Sus Apele Vii Bârca Bechet Bistreţ Castranova Călăraşi
Celaru Daneţi Dăbuleni Dioşti Dobreşti Gângiova Gighera Goicea Măceşu de Sus Măceşu de Jos
Mârşani Ostroveni Sadova)
 Zona 6: 50 de comune
 Dolj ( Bulzeşti Fărcaş Melineşti Murgaşi)
 Gorj ( Berleşti Bustuchin Căpreni Cruşeţ Dănciuleşti Hurezani Logreşti Stejari Stoina Turburea
Ţânţăreni)
 Vâlcea ( Alunu Amărăşti Băbeni Bălceşti Berbeşti Copăceni Dănicei Drăgoeşti Făureşti Fârtăţeşti
Galicea Ghioroiu Glăvile Grădiştea Guşoeni Ioneşti Lădeşti Lăpuşata Livezi Mateeşti Măciuca
Olanu Orleşti Pesceana Popeşti Roeşti Roşiile Scundu Sineşti Stăneşti Stoileşti Şirineasa Tetoiu
Valea Mare Zătreni
 Zona 7: 28 de comune
 Dolj (Botoşeşti-Paia Brabova Carpen Cernăteşti Gogoşu Greceşti Orodel Pleniţa Predeşti Sălcuţa
Seaca de Pădure Secu Sopot Terpeziţa Vârtop Vela Verbiţa)
 Mehedinţi ( Bălăciţa Bâcleş Cujmir Dârvari Gârla Mare Gruia Obârşia de Câmp Oprişor Pristol
Salcia Vânători)
 Zona 8: 18 comune
 Arad (Bata Birchiş Bârzava Brazii Gurahonţ Hălmagiu Hălmăgel Petriş Pleşcuţa Săvârşin Vărădia
de Mureş Vârfurile)
 Timiş ( Bara Bogda Brestovăţ Ghizela Maşloc Secaş)
 Zona 9: 13 comune
 Arad (Apateu Craiva Hăşmaş)

137
 Bihor ( Căpâlna Ceica Cociuba Mare Drăgeşti Holod Lăzăreni Olcea Sâmbăta Şoimi Tinca)
 Zona 10: 13 comune
 Sălaj ( Almaşu Buciumi Cizer Cuzăplac Dragu Fildu de Jos Halmăşd Hida Plopiş Sâg Sânmihaiu
Almaşului Valcău de Jos Zimbor)
 Zona 11: 12 comune
 Maramureş ( Boiu Mare Mireşu Mare Şomcuta Mare Ulmeni Valea Chioarului
 Sălaj ( Gâlgău Ileanda Letca Lozna Poiana Blenchii Rus Zalha)
 Zona 12: 33 de comune
 Bistriţa-Năsăud (Budeşti Chiochiş Galaţii Bistriţei Lechinţa Matei Miceştii de Câmpie Milaş
Silivaşu de Câmpie Sânmihaiu de Câmpie Teaca Urmeniş)
 Cluj ( Buza Cămăraşu Cătina Frata Geaca Mociu Pălatca Suatu)
 Mureş ( Band Cozma Crăieşti Fărăgău Grebenişu de Câmpie Miheşu de Câmpie Pogăceaua Râciu
Sărmaşu Sânpetru de Câmpie Şăulia Şincai Valea Largă Zau de Câmpie
 Zona 13: 24 de comune
 Botoşani ( Albeşti Călăraşi Dobârceni Durneşti Flămânzi Frumuşica Hlipiceni Lunca Mihălăşeni
Prăjeni Răuseni Ripiceni Româneşti Santa Mare Ştefăneşti Todireni Truşeşti)
 Iaşi ( Andrieşeni Bivolari Gropniţa Probota Şipote Trifeşti Vlădeni
 Zona 14: 17 comune
 Iaşi (Ciorteşti Costuleni Cozmeşti Dolheşti Gorban Grozeşti Moşna Prisăcani Răducăneni)
 Vaslui ( Arsura Boţeşti Buneşti-Avereşti Codăeşti Dăneşti Drânceni Micleşti Tăcuta)
 Zona 15: 60 de comune
 Iaşi ( Dagâţa Ipatele Mironeasa Scânteia Şcheia Tansa Ţibana Ţibăneşti)
 Neamţ ( Bozieni Oniceni Poienari Valea Ursului)
 Bacău ( Coloneşti Corbasca Dealu Morii Filipeni Găiceana Glăvăneşti Horgeşti Huruieşti Izvoru
Berheciului Lipova Motoşeni Onceşti Parincea Pânceşti Plopana Podu Turcului Răchitoasa
Stănişeşti Tătărăşti Vultureni )
 Vaslui ( Albeşti Alexandru Vlahuţă Banca Berezeni Blăgeşti Bogdăneşti Bogdăniţa Costeşti
Dimitrie Cantemir Dragomireşti Fălciu Găgeşti Ghergheşti Hoceni Iana Ivăneşti Lunca Banului
Măluşteni Murgeni Poieneşti Puieşti Pungeşti Roşieşti Şuletea Vetrişoaia Viişoara Voineşti
Vutcani)
 Zona 16: 51 de comune
 Buzău ( Beceni Berca Bisoca Bozioru Brăeşti Buda Calvini Căneşti Cătina Cernăteşti Chiliile
Cislău Cozieni Lopătari Măgura Mărgăriteşti Mânzăleşti Murgeşti Odăile Pardoşi Pănătău
Pătârlagele Pârscov Săruleşti Scorţoasa Tisău Valea Salciei Vintilă Vodă Vipereşti)
 Vrancea (Andreiaşu de Jos Bârseşti Chiojdeni Câmpuri Dumitreşti Gura Caliţei Jitia Mera Năruja
Nereju Nistoreşti Paltin Poiana Cristei Răcoasa Reghiu Soveja Tulnici Valea Sării Vidra Vintileasca
Vizantea Livezi Vrâncioaia )
 Zona 17: 26 de comune
 Brăila (Gemenele Măxineni Racoviţa Râmnicelu Romanu Salcia Tudor Scorţaru Nou)
 Buzău (Balta Albă Vâlcelele)
 Galaţi ( Costache Negri Cuca Cudalbi Folteşti Frumuşiţa Fundeni Griviţa Iveşti Lieşti Măstăcani
Pechea Rediu Scânteieşti)
 Vrancea ( Băleşti Ciorăşti Măicăneşti Năneşti)

138
ANEXA Nr. IV

LOCALITĂŢI RURALE

1.0. Ierarhizarea localităţilor rurale pe ranguri


Ierarhizarea localităţilor rurale pe ranguri este următoarea:

Nr. Rangul Statutul localităţii


1.1 IV sate reşedinţă de comună
1.2 V sate componente ale comunelor şi sate
aparţinând municipiilor sau oraşelor

2.0. Elemente şi nivel de dotare ale localităţilor rurale de rang IV

Rangul IV este atribuit satelor reşedinţă de comună. Dotările minime obligatorii necesare în vederea
servirii tuturor satelor din cadrul comunei respective sunt:

• sediu de primărie;
• grădiniţă, şcoală primară şi gimnazială;
• dispensar medical, farmacie sau punct farmaceutic;
• poştă, servicii telefonice;
• sediu de poliţie şi de jandarmerie;
• cămin cultural cu bibliotecă;
• magazin general, spaţii pentru servicii;

139
• teren de sport amenajat;
• parohie;
• cimitir;
• staţie/haltă C.F. sau staţie de transport auto;
• dispensar veterinar;
• sediu al serviciului de pompieri;
• puncte locale pentru depozitarea controlată a deşeurilor;
• alimentare cu apă prin cişmele stradale.

3.0. Elemente şi nivel de dotare ale localităţilor rurale de rang V

Rangul V este atribuit satelor componente ale comunelor şi satelor aparţinând municipiilor sau oraşelor.
Existenţa unor dotări publice sau comerciale şi dimensiunea acestora sunt determinate de numărul de
locuitori şi de specificul aşezării. Dotările minime obligatorii în satele având peste 200 de locuitori sunt:

• şcoală primară;
• punct sanitar;
• magazin pentru comerţ alimentar şi nealimentar.

Aceste dotări sunt necesare şi în cazul satelor având o populaţie de până la 200 de locuitori, când satele
respective sunt izolate, situate la distanţe de peste 3-5 km faţă de satul cel mai apropiat care dispune de
astfel de dotări.

4.0. Condiţii necesare pentru înfiinţarea de comune

1. Populaţia minimă - 1.500 de locuitori


2. Potenţial economic care să asigure echilibrul bugetar al comunei
3. Legături pe drumuri sau pe calea ferată între satul reşedinţă de comună şi celelalte sate
componente
4. Reducerea distanţei dintre satul reşedinţă de comună şi celelalte sate componente
5. Spaţii construite pentru instituţii şi dotări*):
o primărie;
o şcoală primară şi gimnazială;
o dispensar uman, farmacie sau punct farmaceutic;
o post de poliţie;
o staţie/haltă C.F. sau staţie de transport auto

*) După declararea noii comune este necesară completarea dotărilor minime obligatorii în satul reşedinţă
de comună, conform pct. 2.0.

Condiţiile menţionate la pct. 4.0 trebuie să fie îndeplinite şi de comuna care rămâne după desprinderea
unei comune noi.

5.0. Comune în care s-au produs scăderi accentuate de populaţie în perioada 1966-1998, care
necesită acţiuni de sprijin şi revitalizare

Comune cu scăderi de populaţie


Scăderi de 30,0-50,0% Scăderi de peste 50%
Nr. % %
Judeţul % % % %
crt. Numărul din Numărul din
din din din din
de numărul de numărul
suprafaţa populaţia suprafaţa populaţia
comune total de comune total de
totală rurală totală rurală
comune comune

140
1. Alba 25 38,5 36,0 29,6 10 15,3 13,4 7,1
2. Arad 19 28,4 34,0 20,7 5 7,5 8,0 2,6
3. Argeş 21 22,6 23,6 18,6 2 2,1 13,2 1,4
4. Bacău 14 17,7 13,6 10,2 1 1,3 0,9 0,4
5. Bihor 27 31,4 27,4 24,1 1 1,2 1,7 0,7
Bistriţa-
6. 5 9,4 8,4 6,8 4 7,5 4,4 3,2
Năsăud
7. Botoşani 33 48,5 47,6 39,7 - - - -
8. Braşov 13 30,2 37,3 20,2 2 4,7 3,4 1,6
9. Brăila 17 43,6 43,3 35,1 2 5,1 3,4 2,1
10. Buzău 31 38,3 34,0 28,1 4 4,9 2,0 1,2
Caraş-
11. 24 34,8 34,5 27,7 7 10,1 5,8 4,7
Severin
12. Călăraşi 16 33,3 34,6 28,1 4 8,3 6,9 3,9
13. Cluj 30 40,5 42,9 34,5 18 24,3 24,2 12,9
14. Constanţa 11 20,4 22,2 14,0 3 5,5 3,8 1,7
15. Covasna 2 6,1 2,5 2,5 - - - -
16. Dâmboviţa 1 1,3 1,6 0,5 - - - -
17. Dolj 36 38,3 36,2 28,5 5 5,3 5,2 2,6
18. Galaţi 17 30,3 28,8 16,2 1 1,8 1,1 0,7
19. Giurgiu 14 30,4 31,9 24,0 5 10,9 13,2 6,3
20. Gorj 2 3,2 1,9 1,6 - - - -
21. Harghita 7 14,3 16,0 8,9 1 2,0 1,3 0,6
22. Hunedoara 19 33,9 31,7 29,4 10 17,8 13,9 7,8
23. Ialomiţa 21 42,8 37,8 32,2 3 6,1 7,9 2,9
24. Iaşi 12 14,1 11,6 7,8 1 1,2 0,5 0,3
25. Ilfov 3 7,9 9,6 3,0 - - - -
26. Maramureş 5 8,1 5,2 2,8 - - - -
27. Mehedinţi 24 40,7 38,9 33,0 7 11,8 12,5 7,8
28. Mureş 27 30,0 22,2 19,4 8 8,9 6,1 3,9
29. Neamţ 10 14,3 9,8 8,3 - - - -
30. Olt 16 17,0 19,7 13,2 2 2,1 1,6 0,8
31. Prahova 5 5,8 3,5 2,1 1 1,2 0,6 0,2
32. Satu Mare 23 41,0 47,6 30,0 - - - -
33. Sălaj 27 49,0 54,8 45,1 6 10,9 11,7 5,4
34. Sibiu 15 28,3 31,9 27,2 8 15,1 13,8 7,2
35. Suceava 1 1,1 0,5 0,5 - - - -
36. Teleorman 37 42,0 46,2 40,2 5 5,7 4,9 2,7
37. Timiş 27 36,0 40,5 29,6 4 5,3 3,9 0,7

141
38. Tulcea 15 34,9 49,6 26,3 3 7,0 6,7 2,6
39. Vaslui 31 43,7 41,6 33,0 1 1,4 0,9 0,6
40. Vâlcea 13 16,9 16,7 10,2 - - - -
41. Vrancea 8 13,6 12,0 9,3 - - - -
TOTAL: 704 26,2 27,2 18,3 134 5,0 5,0 1,9
NOTĂ: Reprezentarea grafică a localităţilor rurale cuprinse în prezenta anexă este redată în anexa nr. V.

5.1. Distribuţia comunelor în care s-au produs scăderi accentuate de populaţie în perioada
1966-1998, care necesită acţiuni de sprijin şi revitalizare

 Judeţul Alba
 25 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 10 comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
 Judeţul Arad
 19 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 5 comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
 Judeţul Argeş
 21 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 2 comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
 Judeţul Bacău
 14 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 1 comună cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
 Judeţul Bihor
 1 comună cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 27 comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
 Judeţul Bistriţa-Năsăud
 5 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 4 comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
 Judeţul Botoşani
 33 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 - comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

 Judeţul Braşov
 13 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%

 2 comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

 Judeţul Brăila

 17 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%


 2 comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

 Judeţul Buzău

 31 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%


 4 comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

142
 Judeţul Caraş-Severin

 24 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%


 7 comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

 Judeţul Călăraşi

 16 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%


 4 comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

 Judeţul Cluj

 30 comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%


 18 Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

 Judeţul Constanţa

 3 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%


 11 Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

 Judeţul Covasna

 2 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%


 - Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

 Judeţul Dâmboviţa
 1 Comună cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%

 - Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

 Judeţul Dolj
 36 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%

 5 Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%


 Judeţul Galaţi
 17 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 1 Comună cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
 Judeţul Giurgiu
 13 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 5 Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
 Judeţul Gorj
 2 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 - Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

 Judeţul Harghita
 7 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%

143
 1 Comună cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
 Judeţul Hunedoara
 19 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 10 Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
 Judeţul Ialomiţa
 21 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 3 Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
 Judeţul Iaşi
 11 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 1 Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
 Judeţul Ilfov
 3 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 - Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

 Judeţul Maramureş
 5 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%

 - Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

 Judeţul Mehedinţi
 24 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%

 7 Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%


 Judeţul Mureş
 27 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 8 Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
 Judeţul Neamţ
 10 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 - Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

 Judeţul Olt
 16 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%

 2 Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%


 Judeţul Prahova
 5 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 1 Comună cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
 Judeţul Satu Mare
 23 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 - Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

 Judeţul Sălaj
 27 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%

 5 Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%


 Judeţul Sibiu
 15 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 8 Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

144
 Judeţul Suceava
 1 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 - Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

 Judeţul Teleorman
 37 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%

 4 Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%


 Judeţul Timiş
 27 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 4 Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
 Judeţul Tulcea
 15 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 3 Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
 Judeţul Vaslui
 30 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 1 Comună cu scăderi de populaţie de peste 50,0%
 Judeţul Vâlcea
 13 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%
 - Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

 Judeţul Vrancea
 8 Comune cu scăderi de populaţie de 30,0-50,0%

 - Comune cu scăderi de populaţie de peste 50,0%

TOTAL: = 704 comune

NOTĂ: Reprezentarea grafică a localităţilor rurale cuprinse în prezenta anexă este redată în anexa nr. V.

145
ANEXA Nr. V

146