METODOLOGIA SPATIULUI ARHITECTURAL

Generalitati privind spatiul, concept general arhitectural

Principala caractristica a arh. este utilizarea unui limbaj tridim. in crearea de entitati
spatiale ce il includ pe om si care printr-o sinteza organica a elementelor practic
utilitare estetice si functionale raspund nevoilor materiale si spirituale, atat la nivel
de individ cat si la nivel de societate
Spatiul arhitectural este un spatiu-timp continuu a carei relitate omul o percepe in
miscare.
Insa prioritatea acordata spatiului interior nu trebuie inteleasa ca reducerea
arhitecturii la valoarea sa. (arh nu se reduce la spatiu)
Erori posibile:
1) Neglijarea spatiului exterior(in realitate arh. trebuie sa gandeasca spatiul interior
in relatie continua cu cel exterior.... orice entitate volumetrica in legatura cu alta
este generatoare de spatiu exterior
2) Posibilitatea eronata de a considera interpretarea spatiala a unei cladiri ca unic si
suficient instrument critic de evaluare a unei opere arhitecturale
Elementul ordinal al arhitecturii - spatiul interior
In primul rand, in realitate, spatiul interior nu poate exista, in al doilea rand, rolul
spatiului in caracterul arhitectural prioritar nu trebuie sa reduca interesul pentru
celelalte valori de arh. Realitatea unui obiect de arhitectura este sinteza in care
spatiului ii revine rol specific definitoriu. Interiorul face parte de asemenea din
celelalte elemente de foarte mare importanta: valoarea estetica in sine a spatiului +
elemente complementare, partea organica, sculptura, picura.
Spatiul poate fi privit ca mai multe stiinte:
- din pdv filosofic, alaturi de timp, reprezinta categoria fundamentala de mare
general ce reprezinta forme de miscare. Timpul= categoria de baza, una din formele
existentei materiei si de organizare in univers
- Matematic, geometria Euclidiana ce defineste spatiul 3D, multimea de puncte
definite prin anumite proprietati comune
- Geometria Neeuclidiana - spatiul poate avea orice dimensiune, putand ajunge si
in hiperspatiu
- Fizica clasica: 3D la nivel macro/micro-cosmic terestru, nivelul nostru de interes.
spatiul real - realitatea obiectiva perceputa senzorial
- Fizica moderna: spatii influentate de viteza,

Spatiul. Timp continuu

Teoria relativitatii largite a demonstrat ca in cadrul continuu a spatiului temporal
spatiul este neomogen - nu are aceleasi proprietati in toate punctele sale, este
anizotrop -are proportii diferite in toate directiile
Spatiul existential - spatiul real, modelat din relatia cu mediul, cel ce face obiectul
nostru de studiu reflectie de creatie a arh.
Desi din teoria relativitaii rezulta ca spatiul este neomogen si anizotrop, iar din
geometria Euclidiana si fizica clasica rezulta 3 dimensiuni, in cadrul fenomenului
arhitectural, in care se opereaza cu realitati perceptibile senzorial, aceasta
constradictie nu exista si e suficient sa consideram spatiul arh. ca fluid 3D, insa atat
gandirea cat si perceperea lui in relatie stransa cu timpul.
Spatiul arh. dar si spatiul existential - spatii privite din perspectiva fundamentala
dintre om si existenta(din perspectiva fireasca a omului si a mediului existent)
ORGANIZARI: naturale/artificiale
a. Organ. naturale = procese interne inerente naturii(3 regnuri: - mineral vegetal - animal)

= abordare din perspectiva ecologica, bazata pe unitatea dintre organism si mediu,

atribut necesar pentru supravietuire ce caracterizeaza organizarea spatiului
Doua categorii de relatii:
1. Habitat - totalitatea indivizilor unei specii si teritoriul ocupat
2. Bioceniza/biotop - relatia dintre grupari complexe de organizari (spatii, genuri,
increngaturi s.a) dependente unele de altele alcatuiesc biocenoza si ambianta in
care traiesc se numeste biotop.
Unitatea biocenoza-biotop conduce la ecosistem - expresia cea mea complexa a
organizarii naturale a spatiului. Din perspectiva ecologica rezultata in cadrul
raporturilor dintre unele specii de animale si habitat apar cele mai mici organizari
artificiale a spatiului in sensul unei interventii exterioare ce duc la realizarea unei
structuri.
Toate acestea se realizeaza prin mecanismul unor instincte transmise ereditar in
care modelul de organizare este respectat fara abatere prin automatism, ce
ocnduce de mii de ani la organizarea spatiului, impunandu.se un nou mediu al unui
grup. Desi este o actiune instinctiva, necontrolata, duce prin rezultatul ei la o alta
ordine. Are caracter ordonator si antientropic. In astfel de actiune se poate gasi

originea rudimentara a contiintei deliberate in organizarea spatiului, actiunilor ce

apartin omului.
Organizarea spatiului de om
Lumea e organizata sistemic din elemente aflate in relatie de interconditionare. In
cadrul sistemelor inchise (sistem solar) actioneaza caa lege generala principiul II al
termodinamicii conform caruia sistemele inchise tind spre stari tot mai probabile,
spre anularea diferentei termice si spre degradarea ordinelor.
Relatia cu mediul exterior
- sistem inchis ce poate ceda si primi caldura
- sistem deschis - atat energetic (caldura) cat si substantial (tarm de mare)
Posibilitatea unei asemenea stari a unui sistem inchis e caracterizat prin entropie
ce masoara gradul de probabilitate a starii organice in sistem. Cu cat sistemul este
mai organizat, cu atat acesta e mai putin probabil, sistem cu antropie ( grad de
organizare) mai mica.
Contrar entropiei este negentropia. Omul actioneaza antientropic, dar si invers
prin consumul de energie si dezorganizarea altor sisteme. Cresterea entropiei si
scaderea ei prezinta o tendinta spre haos si dezorganizare, insa paradoxal
tendintele spre ordine si organizare coexista in univers intr-un echilibru dinamic
intre entitati aflate in opozitie. Exiasta in univers forte ordonatoare, antientropice,
ce organizeaza materia in structuri diverste si bine definite, luate in opozitie cu cele
entropice, actiunea lor manifestandu-se in 3 plane: substantial, energetic si
informational. Starea sitemului in general se descrie prin entropie in sensul
termodinamicii, iar ordinea sistemelor poate fi definita in sens probabilistic tot prin
entropie, dar si in sensul teoriei informatiei. Pentru descrierea unui sistem e nevoie
de cantitate de informatie cu atat mai mare cu cat ordinea sistemului este mai
mare, starea lui fiind entropica.
Marimea sitemului este egala cu cantitatea de informatie ce descrie sistemul
respectiv ( informatie = cantitatea de nou intr-un mesaj). Omul se manifesta ca
factor antropic exterior al naturii obiective. Omul nu este dotat cu un instinct
constructiv ce sa-l ghideze dupa acelasi model, sa ridice aceleasi adaposturi, fiind
vulnerabil. Omul si-a extins habitatul sau pe itreaga planete - habitat planetar.
Habitatul uman nu este definit ca teritoriu prorpiu-zis locuit, spatiul vital in
organizarea arhitecturala, cu rolul organizareii constiente si orientate a spatiului prin
actiuni ambientropice ordonatoare.
b. Organizarea artificiala - datorita interventiilor artificiale, a animalelor si a
omului.

Exista intre ele(?) inrudiri prin obiecte, spatiu real, fizic, orientarea ordonatoare,
unitate intre structura si sistem. Procesul de organizare artificiala a spatiului de
catre om s-a infaptuit treptat si in continuitate cu organizarea naturala. Abia mai
tarziu, dupa dezvoltarea stiintei tehnice, s-a indepartat de natura. Intial a fost prin
asaptarea naturii la nevoile umane urmand sa culmineze cu structuri complexe,
capabile sa satisfaca existenta materiala si fizica a nevoilor cat si a aspiratiilor.
Organizarea naturala a spatiului de la folosirea ei directa a devenit modul de
inspiratie pentru organizarea artificiala. Lectia naturii continua in mod constient in
organizarea spatiului, manifestandu-se sub forma arhitecturii organize, sustenabila,
bionica.
Asemanari: - ambele tind spre "antientropism"
- nivel de organizare sporit
Modul de generare a structurii ca rezultat al actiunilor naturii - rezultat al actiunii
constiente in organizarea spatiului de om si a celui organizat de alte specii, prin
factorul organizarii constiente si ca urmare a proiectului (say wha'?)
O alta ocnsecinta a organizarii spatiului specific omului este aparitia cerintelor
spirituale specific umane. Adevaratul salt de la organizarea realizata de catre om
este noul continut al acestui salt in care se afirma nevoi si aspiratii, complexitatii
scopului scopului urmarit. (now kill me)
Vechile tratate de arhitectura se refera implicit si la spatiu. Teoriile si comentariile
orivind elementele fizice ale cladirii si motivatia formei din perspectiva estetica.
Pe langa nevoile spatiului arhitectural se inregistreaza un salt calitativ fundamental
in imbogatirea continutului prin satisfacerea unor nevoi a vietii materiale si a unor
nevoi definitorii umane (spirituale). Spatiul arhitectural definit ca un continator de
lucruri, fapte, vieti, succesiune de anvelope globante, de la bolta cereasca la spatiul
cel mai mic. Aristotel defineste spatiul ca o succesiune de anvelope care se cuprind
una cu alta (cer-bolta cereasca-oras- ansamblu-camera) . Pentru arhitectura, spatiul
este intervalul dintre sol, pereti si plafon, definind un gol care contine forme

complexe pentru a putea oferi locuri de despasurare a vietii. Acest gol se defineste

atat in interior cat si in exterior.

Omul concepe in primul rand spatiul ce il inconjoara si nu obiectele fizice care sunt
semnificatii simbolice. Anvelopanta nu e decat mijlocul pentru realizarea ideii unei
rezolvari arhitecturale spatiale, vointa spatiala fiind sufletul viu al creatiei
arhitecutrale. Echilibrul intre realitatea fizica si pentru preocupare de spatii trebuie
mereu pastrat. Discursul asupra spatiului se dezvolta incepand cu sec XIX datorita
istoricilor lui Alois RIgel, August Schmarsow "Lucrarea Baroc si Rococo"
Sec XX a dezvoltat arhitectura ca arta nonfigurativa dezvoltata pe spatiu datorita
noilor tehnici de constructie care au permis imaginarea obiectelor arhitecturale
nemaipomenite, calitatile formale fiind o consecinta a celor spatiale foarte
elaborate.
Elemente de definire a spatiului
Aceste limite pot fi mai mult sau mai outin explicite si consistente, pot constitui
suprafete continue formand o frontiera neintrerupta sau pot fi doar cateva repere
(stalpi, barne) intre care observatorul stabileste relatii ce permit crearea spatiului