1MGISPT SI MTDR - PLANIFICAREA SI AMENAJAREA TERITORIULUI - Note Curs 2016 1 1

CURS : PLANIFICAREA ȘI AMENAJAREA TERITORIULUI
PLANIFICAREA SI AMENAJAREA TERITORIULUI

Note de curs
2016-2017
Conf dr Viorel CHIRIȚĂ
CUPRINS
Partea I Planificare teritorială - noțiuni generale și raporturile cu amenajarea teritoriului .................... 3
Capitolul I Planificare, organizare și amenajarea teritorială: particularități și convergențe ....... 3
Capitolul II : ATRIBUTELE TERITORIULUI - raporturile sale cu planificarea teritoriului .... 6
RELAȚIA Timp – teritoriu- dinamică ............................................................................................ 6
Capitolul III: Noțiuni de planificare și urbanism .............................................................................. 8
III.1. Urbanism, geografie urbană şi ştiinţă politică..................................................................... 8
Relaţia decizie publică - decizie privată.......................................................................................... 8
Sistematizarea teritoriului versus amenajarea teritoriului în România. Conceptul de teritoriu de-a
lungul timpului organizării spațiului geografic. .............................................................................. 9
3. Definirea atributului ''urban'' ..................................................................................................... 11
Preocupări de interes comun - concepte neunificate ..................................................................... 11
Urbanismul contemporan .............................................................................................................. 13
a. Ierarhizarea fenomenului urban ................................................................................................ 13
Periurbanizarea ..................................................................................................................... 16
III.5. Marile nevoi fizice ale oraşului ......................................................................................... 17
Apa. ............................................................................................................................................... 17
Asanarea........................................................................................................................................ 17
Deşeurile. ...................................................................................................................................... 17
Furnizarea energiei........................................................................................................................ 18
III.6. Acţiunea de amenajarea teritoriului şi urbanism a localităţilor ................................................... 19
III.6.1. Delimitarea localităţilor .................................................................................................... 19
1.6.2. Zonarea funcţională............................................................................................................. 19
Zona rezidenţială sau de locuit...................................................................................................... 20
Zona industrială ............................................................................................................................ 23
Zona dotărilor social-culturale ...................................................................................................... 23
Zona de recreere şi a spaţiilor verzi .............................................................................................. 23
Zona de circulaţie şi transport ....................................................................................................... 23
1
III.6.3. Planuri şi forme ..................................................................................................................... 23

Planul oraşului .............................................................................................................................. 23
Planurile ca arhitectură urbană ...................................................................................................... 26
PARTEA A II-A: PARTICULARITĂȚILE GEOGRAFICE ALE AMENAJĂRILOR
TURISTICE......................................................................................................................................... 27
Capitolul I 1 Principii, obiective şi linii directoare ale amenajărior turistice ............................... 27
Direcțiile principale ale principiilor de dezvoltare turistică .......................................................... 28
Componentele planurilor de dezvoltare turistică: ......................................................................... 29
Obiectivele strategiilor de amenajare turistică: ............................................................................. 29
Capitolul II PRINCIPIILE DE AMENAJARE TURISTICĂ A UNEI STAȚIUNI TURISTICE
SAU A UNUI OBIECTIV TURISTIC ......................................................................................... 30
Capitolul III Tipuri de planificare teritoriala ale spatiilor geografice cu dominate de activități
turistice.......................................................................................................................................... 32
2. Amenajările turistice în regiunile turistice de dominantă albastră (regiunile geografice cu
turism albastru, legat de spațiile litorale, marine și lacustre) ........................................................ 33
Capacitatea de suport pentru activităţile turistice ......................................................................... 34
Planificare şi amenajare în regiunile turistice de dominantă verde ............................................... 36
Planificare şi amenajare în regiunile turistice cu dominantă culturală.............................................. 38
Patrimoniul cultural în planificarea teritorială .............................................................................. 38
Peisajul cultural - definiţii şi indicatori ............................................................................................. 39
2
Partea I Planificare teritorială - noțiuni generale și raporturile cu

amenajarea teritoriului
Capitolul I
1.Planificare, organizare și amenajarea teritorială: particularități și
convergențe
Amenajarea presupune o acţiune de refuncţionalizare, redecorare sau/şi funcţionalizare şi
decorare în sensul modificărilor aduse unui anumit spaţiu geografic în sensul optimizării funcţiilor
spaţiului, în sensul construirii ecologice şi al dezvoltării durabile.
Organizarea teritoriului presupune o serie de acţiuni care vizează textura, având în vedere
complexitatea formelor de acțiune teritorială într-o regiune, spaţiu având în vedere restructurarea
pentru ansamblul tipurilor de spaţiu geografic.
amenajare # organizare
Acţiunea de planificare precede amenajarea. Aceasta din urmă nu poate fi făcută de oricine,
trebuind a se ţine seama de anumite lucruri şi paşi (ex: autostrada,versantul)
input Teritoriul output

Ca sistem teritorial
Un spaţiu finit cu limite alese se constituie ca teritoriu supus continuu la anumite presiuni mai
mari sau mai mici , pe o scară variată.
Un teritoriu forestier este analizat, supus unor analize de amenajare (amenajamente silvice), în
care sunt evidenţiate subunităţi teritoriale caracterizate prin diferite grade de omogenitate structurală,
dinamică, de evoluţie, de relief, topoclimă.
Amenajarea teritoriului nu trebuie confundată în sensul prezentat anterior cu o simplă analiză
texturală, organizare a unui teritoriu, fiind un proces mult mai complex, în care se implică urbanişti,
sociologi, arhitecţi dar şi structuri decizionale locale sau regionale din unitatea respectivă: comună,
judeţ, regiune. Geografii, prin posibilităţile de analiză, dar mai ales de sinteză a intercondiţionărilor
sistemice pot să ofere soluţii înţelepte privind un anumit spaţiu în virtutea dezvoltării durabile a
acestui teritoriu.
Dezvoltarea durabilă reprezintă acele măsuri , acţiuni întreprinse într-o anumită unitate
teritorială care să permită valorificarea potenţialului static şi dinamic din zonă, fără a distruge,
disfuncţionaliza, deteriora ansamblul teritorial respectiv, permiţând şi altor generaţii să beneficieze de
calităţile/particularităţile acelui teritoriu.
Dezvoltarea regională presupune planuri coerente de amenajare a teritoriului, măsuri menite
să funcţioneze coerent , judicios ţinând cont de cele două componente majore: colectivitatea umană şi
teritoriul cu “daturile” lui.
amenajare ~= sistematizare
Până în 1989, sistematizarea teritoriului pleca de la o serie de percepte conform cărora se
încerca o corelare a documentelor internaţionale de atunci , a unor organisme de prestigiu cu
realitatea. Sistematizarea: rurală şi urbană, se refereau la acele decizii naţionale, la necesitatea
remodelării cadrului natural, după noi atribute, inclusiv cele ecologice, noi legi de evoluţie ecologică,
dar din tot acest proces rezultă o intervenţie brutală, lipsită de profesionalism ,în legităţile mediului
uman şi rural. Ajunsese să se confunde remodelarea teritorială cu comasarea satelor , cu distrugerea
3
unor vestigii arhitecturale , de valoare, cu distrugerea unui potenţial rural, urbanistic, în spiritul
modernizării.
*paradoxuri (nevoie decizii )
- de la implementarea unei decizii la dirijarea unei funcţii înspre altele doar cu scop politic
- armonie/dezarmonie spaţială
Există sinonime lingvistice la nivel internaţional ,dar frecvent se foloseşte amenajament

teritorial sau planning teritorial, land improvement, land use improvement.
Urbanismul este definit ca o activitate care acoperă sub toate aspectele fizice organizarea unui spaţiu.
Tot mai ales în practica amenajării teritoriale urbanismul este văzut în conjuncţie cu amenajarea
teritorială
.
Conform legislației în vigoare, fiecare comună, oraș, municipiu ( Unitate teritorial
administrativă) deţine un PUG – are în vedere tot ce presupune fizic şi uman organizarea sau
reorganizarea teritorială)
Amenajarea teritoriului este complexul de măsuri propuse, luate acceptate de actorii de
colectivitate umană pentru reconsiderarea pământului ca o bogăţie, aducând la un loc pentru acest
teritoriu cele mai bune măsuri economice,agricole,măsuri cu scop în dezvoltarea durabilă, de studiu
de impact,de consecinţe şi măsuri legislative.
Amenajarea teritoriului şi urbanismul sunt două nivele de particularizare ale amenajării unui
teritoriu .Prin urbanism este urmărită amenajarea la nivel de intravilan, la nivelul spaţiului afectat unei
localităţi. În accepţiunea unui deziderat legat de transformarea treptată a localităţii rurale în sistem
urban. Practica a obligat la considerarea urbanismului în conjuncţie permanentă cu amenajarea
teritoriului, ca activitate ce acoperă sub toate aspectele fizice organizarea unui spaţiu dat.
Amenajarea teritoriului este parțial asociată terminologic cu organizarea spaţiului
Ideea că pământul,teritoriul, spaţiul este de fapt o bogăţie, de aceea tot mai des numeroase
ştiinţe ,subsisteme ştiinţifice au ca obiect de activitate spaţiul fizic, pământul ca bogăţie( agronomia
,ştiinţele politice ,şt economice,juridice,geografia); pe de altă parte există numeroase intervenţii
transformatoare pământului ,care au funcţionat dintotdeauna,care au încercat punerea în concordanţă a
structurii cadrului natural cu cerinţele societăţii ,dar amplificate continuu cu aceste cerinţe ,rezultând
aşezările omeneşti .Structura cadrului natural este modificată prin apariţia de aşezări,dar şi prin
ansamblul măsurilor de organizare a spaţiului(agricol, rural, industrial,economic).
Spre deosebire de aceste acţiuni transformatoare, amenajarea teritoriului este o acţiune
actuală, presupunând remodelarea unor organisme, sisteme teritoriale,cât mai ales la o nouă
viziune ,scară de producere a procesului de remodelare. Amenajarea presupune o administrare
coerentă în viziunea dezvoltării durabile.
Dezvoltarea durabilă presupune găsirea unor soluţii optime de a armoniza nevoile unei
societăţi cu optimul de coexistenţă ,echilibru ecologic, cadru natural, colectivităţi umane, sau cât să
extragi ca resurse dintr-un spaţiu pentru a nu dezechilibra natura pentru a asigura şi generaţiilor
următoare un mediu stabil.
4
Necesitatea unei bune administrări a pământului revine în atenţia indivizilor dându-le

permanent ideea conştientizării de a adopta o strategie de viitor în vederea remedierii, refolosirii,
reconsiderării valenţelor pământului.
Sistematizarea teritoriului era o sintagmă ce avea multe conotaţii politice. Era înainte de anii
`90 o acţiune ce avea o încărcătură politică puternică şi care a afectat pe foarte mulţi locuitori ai
satelor, mai ales de la deal şi câmpie. Sistematizarea încerca o armonizare a direcţiilor politice de
acţiune de la nivel naţional cu direcţiile internaţionale de remodelare a cadrului natural. Se ajunsese la
măsuri extrem de brutale şi lipsite de profesionalism în viaţa comunităţilor (demolarea diferitelor
clădiri, interzicerea de construire pe terenuri chiar proprietate particulară în spiritul unei concentrări
forţate a gospodăriilor).
Sistemele teritoriale antropizate (oraş, comună,sat) au o tendinţă de autoreglare proprie în
timp şi ele pot fi dirijate într-un anumit sens.
Zoon politikon(omul social)- modelatorul mediului natural tinde să-şi remodeleze continuu
cadrul natural în care trăieşte ,în concordanţă cu propriile interese (legate de noul nivel de trai, noile
resurse exploatate,noi perspective de spaţiu).
Sistematizarea localităţilor este o sintagmă perimată lingvistic, dar în fapt este în vigoare ca acţiune;
ea reprezintă amenajarea teritorială, cunoaştere şi investigare, previziune, cunoaştere continuă,
readaptare a cadrului natural la o anumită necesitate.
Obiectivele amenajarea teritoriului ca ansamblu de activitate cu caracter global şi interdisciplinar :
1. dezvoltarea economică şi socială echilibrată cu respectarea specificului fiecărei regiuni;
2. îmbunătăţirea calităţii vieţii omului ;
3. management responsabil al resurselor naturale şi protecţia mediului;
4. utilizarea raţională a pământului.
Ambele acţiuni (sistematizare-amenajare) au în vedere teritoriul dar şi îmbunătăţirea calităţii

vieţii. Diferenţele dintre cele două relevă faptul că sunt organizate diferit ,au scopuri diferite şi opţiuni
diferite vizavi de politica regională.
Activitatea de amenajare a teritoriului este organizată de Ministerul (Lucrărilor Publice şi
Amenajare a Teritoriului (MLPAT) sau Ministerul Dezvoltării regionale. Acesta are o serie de acţiuni
legislative care urmăresc dezvoltarea regională a terit. Amenajarea teritoriului, ca proces după 1990,
coordonată de MLPAT se face la diferite nivele administrative (naţional, judeţean,local).Cea mai
importantă lege adoptată pentru această acţiune este legea cadastrului(1996) şi înfiinţarea cadastrului,
care are ca obiectiv inventarierea tehnică, economică şi juridică a tuturor terenurilor pentru
identificarea, înregistrarea şi reprezentarea pe hărţi cadastrale a terenurilor şi bunurilor mobile.
Acţiunea de amenajare a teritoriului presupune doi factori:
1. spaţiul de amenajat (sau teritoriul)
2. colectivităţile umane (“actori ai spaţiului”)
 actori publici (autoritatea publică cu puteri specifice)-- fixează reguli, legi, decrete pentru organiz
şi amenajării teritoriale, veghează la buna aplicare a regulilor, controlând procedurile şi
sancţionând nereguli prin structuri specializate;
 specialişti—intervin prin operaţiuni de amenajare a teritoriului şi acţiuni privind urbanismul;
depind de autorităţile locale, fiind însărcinaţi cu proiectele autorităţilor sau pot fi privaţi;
 cetăţeni—au rol important prin decizii vizavi de achiziţii imobiliare, activități comerciale de
creare a IMM-urilor , investiţii, decizii edilitare( alegerea unei şcoli pentru copii, a destinaţiei
comerciale pentru cumpărături şi a locului de recreere).
--deciziile cetăţenilor determină o zonificare funcţională (împărţirea zonei pe funcţii de activităţi).
5
Planificarea teritorială și amenajarea teritoriului este o acţiune conştientă, de viitor ce trebuie

să ţină cont de o serie de ”daturi” (elemente naturale preexistente, spre exemplu) dar şi de opţiunile
colectivităţii. Există o relaţie reciprocă între deciziile publice şi cele private; fluxurile de decizii
private provoacă conflicte privind spaţiile de amenajare. Deciziile publice reglează aceste probleme
încercând să modifice comportamentul celor privaţi. Există o reciprocitate la nivel decizional –
redefinirea urbanismului.
Amenajarea teritoriului este la graniţa dintre ştiinţele tehnice (cadastru..) şi cele de înţelegere a
proceselor mecanismelor de evoluţie a teritoriului, de concepere a zonificării funcţionale.
Capitolul II : ATRIBUTELE TERITORIULUI - raporturile sale cu

planificarea teritoriului
Teritoriul— arie perimetrată, perimetru, porţiune de spaţiu asumat de o colectivitate, în care o

parte de societate, ierarhizată, îşi desfăşoară activitatea şi-şi pune pecetea.
Teritoriul este supus mereu influenţei umane prin zone funcţionale (de recreere,economice, de
deplasare) şi supus unor acţiuni indirecte pe cadrul natural cu declanşarea actualelor procese
morfologice (alunecări,torenţi..)de aici rezultând importanţa gestiunii spaţiului şi teritoriului ce derivă
din sensurile diferite a viziunii populaţiei asupra pământului, prin presiune demografică.
Teritoriul este un “spaţiu dat” limitat, finit, pe când populaţia creşte determinând împuţinarea
pământului în raport cu numărul de locuitori. Dezvoltarea unei regiuni nu mai poate fi lăsată la libera
alegere a unor indivizi, nu se mai poate construi oriunde,oricând. O bună gestiune a terenului
înseamnă înscrierea într-o politică coerentă.
Amenajarea teritoriului trebuie să anticipeze evoluţia societăţii, a unei societăţi
postindustriale. Atunci când în societate regulile se schimbă, individualismul creşte, nevoile sunt
altele, interesul imobiliar este altul, timpul liber şi sistemul informaţional este altul,veniturile sunt
altele(mobilitate mai mare,disocierea teritorială a reşedinţei de locul de muncă şi a zonelor
rezidenţiale de centrul comercial),ancorarea în valori perene, acceptarea ideilor de dezvoltare durabilă
este tot mai puternică.
De aceea succesul unui proiect de amenajarea teritoriului depinde obligatoriu de luarea în

considerare a diferitelor componente ale teritoriului pentru că utilizarea pământului e
multifuncţională, iar amenajarea cere pluridisciplinaritate.
Societatea actuală înseamnă condensări în timp – omul nu mai judecă cu anotimpul, ci cu

minutul; omul trebuie să rezolve probleme existenţiale într-un timp foarte scurt, apare stresul
existenţial modern.
RELAȚIA Timp – teritoriu- dinamică

Noile dimensiuni ale triadei Timp-Teritoriu-Mobilitate creează zonele rezidenţiale enclave şi
exclavități teritoriale. Schimbarea funcţiei teritoriului creează dimensiuni noi în relaţia colectivitate—
teritoriu, noi percepţii, realităţi.
În 1998, Schneider desprindea mai multe aspecte/dimensiuni ale unui teritoriu dat:
6
dimensiunea economică
dimensiunea socială
dimensiunea juridic
dimensiunea sentimental
dimensiunea environmentală
Urbanismul, ca disciplină foarte activă, furnizează cu regularitate lucrări de mare calitate făcând apel şi la
contribuţiile altor discipline: istorie, sociologie, economie sau drept.
Ştiinţă de sinteză, ea îşi propune să analizeze în profunzime logica şi efectele materiale şi simbolice ale evoluţiei
oraşului. Ea constituie baza de plecare indispensabilă pentru orice analiză prospectivă şi orice studiu de
urbanism făcut cu rigoare1.
Atât timp cât este vorba să se descrie oraşul şi să se studieze maniera în care el se transformă nu ne situăm pe
terenul urbanismului ci pe cel al geografiei urbane.
Există controverse ale amenajării teritoriale deoarece a fixa priorităţile este o acţiune cu scop politic şi
care este marcată de o întărire a dreptului la opinie şi de opinie a interesului public.
Funcţia teritoriului rural poate să capete o dimensiune ca loc de producţie sau ca dimensiune
de viaţă.
Politica de amenajare a cadrului rural înseamnă rentabilizarea economică, agricolă, politică
legată de protecţia peisajului; creşte progresiv rolul administraţiei.
Succesul în amenajarea teritoriului este legat de intervenţia unui terţ, apar trei grupe mari, trei
“actori” cu impact dinamic asupra teritoriului:
1. solicitantul
2. terţii
3. statul
Posesiunea teritoriului – statele au o percepţie clară asupra proprietăţii private.

 măsurile de amenajare a teritoriului trebuie să ţină cont de aspectul juridic, cu scop privat;
 dreptul de proprietate înseamnă că o persoană îşi poate exercita dreptul de posesiune , bine
delimitată;
 autoritatea publică poate folosi subsolul unor proprietăţi imobiliare cu despăgubirea
proprietarului.
Ex: în Elveţia constituţia declară că proprietatea e garantată, dar cantoanele pot, pe cale legislativă şi
pentru motive de interes public, să prevadă exproprieri cu acordul unor despăgubiri.
7
Capitolul III: Noțiuni de planificare și urbanism

III.1. Urbanism, geografie urbană şi ştiinţă politică
Politicile urbane implică o dimensiune pragmatică. Ceea ce diferenţiază urbanismul de

geografia urbană este că primul implică o voinţă de acţiune dincolo de voinţa de cunoaştere.
Pentru a studia modalităţile de exersare a acestei voinţe de acţiune, trebuie apelată ştiinţa
politică, căci rolul său consistă în a analiza jocul actorilor şi regulile explicite şi implicite ale acţiunii
politice. Ea ne învaţă că o societate nu îşi pune toate problemele în acelaşi timp. Unele probleme sunt
ascunse în timp ce altele, pe care le-am putea considera puţin importante, fac obiectul unor dezbateri
animate. Mai mult, în zilele noastre, presiunea constantă a mass-media dă prioritate unor discuţii de
suprafaţă în detrimentul reflecţiilor pe termen lung.
Problema locuinţelor ilustrează adesea această

mediatizare. Când o problemă devine astfel subiect de Nimic nu se poate sustrage
dezbatere şi trezeşte sensibilitatea unui public larg, angrenajului mediatizării şi
responsabilii nu pot să o desconsidere. Într-un politizării unei dezbateri.
asemenea context, a nu te preocupa de problemă, a nu lua o
decizie constituie de asemenea o alegere politică şi este
interpretată ca atare.
Chestiunea oraşului nu scapă acestei reguli. Problemele apar de o manieră discontinuă în
spaţiu şi timp. În ce moment
publicul sau aleşii le
Actorii urbanismului sunt:
conştientizează?
 Actorii publici
 Specialiştii
Actorii urbanismului pot
 Cetăţeanul
fi grupaţi în trei categorii.
 Actorii publici
(autoritatea publică) exercită puteri specifice. În cazul statului este important să se distingă
responsabilitatea sa globală, care constă în a fixa regulile prin legi şi decrete, a veghea la buna
lor aplicare controlând procedurile şi sancţionând neregulile, acest ultim rol aparţinând
structurilor sale specializate.
 Specialiştii intervin pentru a realiza operaţiile de urbanism. Ei pot depinde de autorităţile
publice, fiind însărcinaţi să realizeze proiectele municipalităţii sau pot avea statut privat.
 Cetăţeanul joacă de asemenea un rol prin deciziile pe care le ia: închirierea sau cumpărarea
unor locuinţe, desfăşurarea unei activităţi de comerţ sau crearea unei întreprinderi, alegerea
şcolii pentru copii, a locului de relaxare şi sport. Toate aceste fapte au incidenţă asupra
manierei în care funcţionează şi se transformă oraşul.
Relaţia decizie publică - decizie privată
Există o relaţie reciprocă între deciziile publice şi deciziile private, căci ele se influenţează
unele pe altele:
 fluxurile de decizii private provoacă concurenţă şi conflicte cu privire la utilizarea spaţiului
oraşului şi obligă la punerea problemei urbanismului.
 deciziile publice care pot fi luate pentru a regla aceste probleme vin, la rândul lor să
modifice comportamentul actorilor privaţi.
Revenind la definirea sferei urbanismului vom constata că există o diversitate de formulări

care surprind variat esenţa acestui concept.
8
Din ce în ce mai des practica a obligat la considerarea urbanismului în conjuncţie cu

amenajarea teritoriului, activitate care acoperă sub toate aspectele fizice organizarea unui spaţiu dat.
cvasis
Definiţie
inoni
Urbanismul este în acelaşi timp o ştiinţă şi o tehnică a construcţiei şi amenajării aglomeraţiilor,
mie
oraşe şi sate1, care reuneşte specialişti de strictă formaţie - urbanişti - dar şi specialişti din
domenii conexe sau derivate - geomaticieni, arhitecţi, ingineri de urbanism, geografi ş.a. interli
Urbanismul, sau urbanistica1 este în acelaşi timp ştiinţa şi arta de proiecta şi construi localităţi
ngvisti
noi sau de a le sistematiza pe cele existente. că atât
de
variat
ă ca în
cazul acestei noţiuni se întâlneşte rar în domeniul ştiinţelor pământului. Enumerăm mai jos doar
câteva dintre cel mai frecvent folosite sintagme pentru a semnifica ceea ce în limba română se
numeşte amenajarea teritoriului: planning, land improvement, land use planning, arrangement of
territory, land readjustment (engl.) sau systematisation, aménagement, planification (fr.). Ne-am oprit
numai la variantele în limbile franceză şi engleză deoarece contactul ştiinţific pe plan regional
(european) şi chiar internaţional se realizează mai ales prin intermediul acestor limbi şi în orice caz
România este legată de folosirea acestor termeni pe această filieră.
Înţelesurile lor au, după cum se va vedea, zone de suprapunere dar şi numeroase diferenţe
specifice, căci oricât de sugestivă ar fi de pildă sintagma "amenajarea teritoriului" ea nu trimite la
aceleaşi nuanţe ca planificarea utilizării terenurilor, gestiunea pământului, îmbunătăţiri teritoriale,
sistematizare sau planificare fizică.
Sistematizarea teritoriului versus amenajarea

teritoriului în România1. Conceptul de teritoriu În teorie, ca şi în practică de altfel,
de-a lungul timpului organizării spațiului omul social - făuritorul şi beneficiarul
geografic. mediului uman - tinde să îşi stabilească o
politică de remodelare continuă a cadrului
Judecata că pământul este o bogăţie a deschis material de viaţă, în concordanţă cu
propriile lui interese şi capacităţi mereu
amplificate.
Sinonimia imperfectă care există între cele două

concepte urbanism şi sistematizare are în primul sau a concluzionat atâtea lucrări de referinţă
rând explicaţii politice. din domeniul ştiinţelor agricole, economice,
politice, juridice, geografice etc. încât
reafirmarea ei ar periclita şansa unei noi
abordări, fie ea şi particulară.
Pe de altă parte Termenul românesc "sistematizare" explicitează numeroase

intervenţii transformatoare, întreaga multilateralitate a acestui proces remodelator în măsură
să pună în concordanţă al cadrului material - investigare, analiză, propuneri structura
selectate, stabilirea obiectivelor strategice,
cadrului material cu cerinţele
programarea măsurilor tactice optime, controlul
şi capacităţile mereu activităţii de edificare.
amplificate ale societăţii nu De asemenea se refera la totalitatea organisemlor constituie
câtuşi de puţin o teritoriale, indiferent de mărimea şi complexitatea
particularitate doar a profilului, considerate în relaţii sistemice (G.Gusti, zilelor
noastre. Operaţii dirijate de Forme noi de aşezare, Studiu prospectiv de acest fel s-
au produs chiar de la sistematizare macroteritorială, Bucureşti, 1974) apariţia
1
Violeta Puscasu, Land Systematisation versus Land Arrangement,Wuhan, China, 1998
9
Până în 1989 sistematizarea teritoriului şi a localităţilor era o sintagmă care neliniştea pe

mulţi români ce locuiau în zonele de câmpie şi deal ale României. Îmbrăcată în haina
corelărilor cu documentele internaţionale ale unor organisme de prestigiu, care se
refereau la necesitatea remodelării cadrului material după noile paradigme ale eticii
ecologice internaţionale, sistematizarea teri-toriului şi a localităţilor era în fapt o
intervenţie brutală şi lipsită de profesionalism în legităţile mediului natural şi uman, cu
repercusiuni dintre cele mai grave asupra vieţii sociale. Aceasta contravenea flagrant
unora dintre obiectivele principale sau derivate ale sistematizării (de exemplu,
îmbunătăţirea vieţii oamenilor şi a colectivităţilor umane).
celor dintâi aşezări şi îndeosebi oraşe pe suprafaţa oicumenei.

Ceea ce este însă cu desăvârşire nou în domeniul amenajării teritoriului, caracterizând etapa
istorică pe care o parcurgem în prezent, se referă nu atât la desfăşurarea în sine a procesului
remodelator al organismelor teritoriale cât mai degrabă la scara nouă la care acesta se produce.
Necesitatea unei bune administrări a pământului a fost redescoperită periodic de către
indivizi, comunităţi şi sisteme care au adoptat ulterior o varietate de strategii pentru remedierea,
refolosirea şi reconsiderarea valenţelor pământului.
Unul dintre principalele instrumente de investigare şi cunoaştere, de previziune şi planificare,
de edificare şi continuă readaptare a cadrului material al societăţii îl reprezintă sistematizarea
teritoriului şi a localităţilor, pârghie a politicii şi strategiei remodelatoare a mediului uman.
Sistematizarea teritoriului a fost termenul convenţional folosit în nomenclatura ştiinţifică
românească şi care cuprinde sfera de activităţi teoretice şi practice aferente acestui domeniu. După
Conceptul sistematizare include înlănţuirea unor acţiuni succesive de cunoaştere şi îndrumare a

evoluţiei organismului teritorial, cuprinzând procese de investigare şi diagnoză, de prognoză şi
strategie, de fundamentare a deciziilor tactice ce urmează a fi luate de forurile conducătoare, care
elaborează politica de remodelare planificată a cadrului material.
aprecierea multor specialişti, acest termen

este chiar cel mai potrivit profilului unei
astfel de discipline, în comparaţie cu titulaturi Obiectivele amenajării teritoriului în România:
sinonime utilizate în literatura de specialitate
a altor ţări2.  dezvoltarea economică şi socială echilibrată
Pentru cei neiniţiaţi, o astfel de prin respectarea specificului fiecărei regiuni;
denumire ar părea că exprimă prea lapidar
sau imprecis cuprinsul multilateral al acestui  îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi a
câmp de preocupări, fapt care este posibil a fi colectivităţilor;
elucidat dacă se acceptă sensul bogat al celor
 managementul responsabil al resurselor
două concepte ce sunt folosite împreună:
naturale şi protecţia mediului;
sistematizare şi teritoriu.
După 1990 schimbările politice au  utilizarea raţională a pământului.
introdus practici şi termeni noi în
concordanţă cu principiile economiei de
piaţă, în care pământul este reconsiderat şi valorizat, precum şi noi termeni pentru activităţile care, cel
puţin teoretic, vizau scopuri vechi, nobile dar discreditate de forma de percepţie şi aplicare.
Vorbim astăzi în România de amenajarea teritoriului cvasi-sinonimă cu sistematizarea, ca un
ansamblu de activităţi cu caracter interdisciplinar şi global a cărui principal obiectiv este
reorganizarea şi planificare fizică a spaţiului. Această activitate este de interes pentru întreaga
2.
10
societate şi se caracterizează prin dezvoltarea pe întregul teritoriu naţional, în acord cu principiile

dezvoltării durabile.
Deşi la un nivel de maximă generalitate sferele celor două noţiuni, sistematizare şi amenajare
par suprapuse, diferenţele specifice sunt numeroase şi reprezentate prin câteva din principiile
adoptate, prin modul şi obiectivele de realizare şi prin efectele obţinute.
Conceptul teritoriu se referă, de asemenea, la o amplă şi variată gamă de componente

înmănuncheate sintetic, cuprinzând în întregime sfera mediului uman. Aici sunt cuprinse în egală
măsură cadrul material şi cel artificial al omului, mediul social şi economic cu posibilităţile sale
spaţiale şi temporale, resursele cunoscute şi prezumate: naturale şi umane, materiale şi
energetice. În aceeaşi noţiune sunt incluse nu numai diferitele părţi ale aceluiaşi teritoriu analizat,
bazate pe variate criterii de clasificare (economice, geografice ori istorice) dar şi unităţile
teritoriului - aşezări şi platforme de producţie, arii de extracţie şi zone de recreere, reţele de
comunicaţii şi echipamentele tehnice. Toate sunt considerate în relaţie sistemică.
Activitatea de amenajarea teritoriului este coordonată de către Ministerul Lucrărilor Publice

şi Amenajării Teritoriului şi este parte a politicii de dezvoltare în România.
Amenajarea teritoriului la diferite nivele administrative (naţional, judeţean, local) a demarat

cu dificultate din lipsa unui suport legislativ. Cea mai importanta lege în domeniu a fost Legea
cadastrului şi a publicităţii imobiliare adoptată abia în 1996, în acord cu care s-a creat Oficiul
Naţional pentru Geodezie, Cadastru şi Cartografie.
Lipsită ani de-a rândul de un sistem unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi
juridică prin care să se realizeze identificarea, înregistrarea, reprezentarea, pe hărţi şi planuri
cadastrale, a tuturor terenurilor precum şi a celorlalte bunuri imobile de pe întreg teritoriul ţării,
România risca eforturi inutile în domeniul amenajării teritoriului cu toată înţelegerea şi buna intenţie
ce exista pentru remedierea efectelor sistematizării anterioare.
3. Definirea atributului ''urban''
Preocupări de interes comun - concepte neunificate
Ca o urmare directă decurge şi sensul categoriei urbanizare, care ar trebui să exprime

desfăşurarea acelui proces social - economic - spaţial prin care un anumit mediu uman este propulsat
de la o treaptă neurbană la una urbană.
Există însă o mare discrepanţă
de scară între criteriile folosite pentru
a defini atributul urban al cadrului În practică, fiecare ţară are sistemul său
material. propriu pentru definirea populaţiei urbane şi a
celei rurale deoarece nu există o definiţie unanim
Discipline, precum geografia acceptată a oraşului:
aşezărilor, sociologia urbană şi rurală,
istoria, demografia etc. au elaborat şi
au propus criterii de delimitare a  În ţările nordice aşezările urbane sunt cele care au
aşezărilor urbane şi a celor rurale. o populaţie de cel puţin 200 locuitori;
Literatura consacrată acestor teme este  <1.000 locuitori, în Australia, Canada, Senegal;
foarte bogată.  <2.000 locuitori, în Franţa, Germania, Olanda,
Israel, Cuba etc.;
Criterii unitare pentru toate  <2.500 locuitori, în SUA;
ţările globului nu există, chiar dacă  <5.000 locuitori, în Austria, Coreea de Sud, Arabia
Saudită etc.;
uneori s-a adoptat caracteristica
 <10.000 locuitori, în Grecia, Italia, Spania, Elveţia,
mărimea populaţiei (de exemplu cel Malaezia;
 <20.000 locuitori în Mauritius, Nigeria;
11
 <30.000 locuitori în Japonia .
puţin 5.000 locuitori), cum au recomandat unele lucrări de sociologie urbană. În aceste condiţii ONU,
prin organele sale de specialitate (în primul rând Divizia de Populaţie) a adoptat în lucrările sale de
analiză şi de prognoză aşa numita definiţie naţională, considerând că organele competente din fiecare
ţară cunosc cel mai bine situaţia specifică în această problemă. Numeroase ţări stabilesc pe cale
legislativă noţiunea de urban şi rural, evident prin luarea în considerare a caracteristicilor edilitare,
economice etc. care stau la baza unor asemenea decizii administrative1.
Desigur, adoptarea definiţiei naţionale creează dificultăţi pentru comparaţiile internaţionale.
Coexistenţa trăsăturilor urbane şi a celor neurbane
Omogenizarea semantică a noţiunilor întâmpină dificultăţi datorită stadiilor diferite de

dezvoltare social-economică şi faptului că se persistă în a se acorda unui organism teritorial atributul
urban doar în mod convenţional, chiar dacă nu întruneşte pe întreaga lui arie toate caracteristicile de
conţinut şi de formă specifice mediului urban efectiv.
Dificultăţile la care ne referim pot fi învinse prin definirea acelor trăsături ce deosebesc urbanul
efectiv de urbanul convenţional, trăsături ce se referă atât la conţinutul cât şi la forma fenomenului
investigat.
S-a propus ca printre trăsăturile caracteristice conţinutului mediului urban efectiv să fie
cuprinse următoarele:
 încadrarea populaţiei ocupate în ramuri economice şi sectoare de activitate neagricole;
 transferarea populaţiei ocupate, din sfere de muncă productivă în cele de muncă

neproductivă, în aşa numitele sectoare terţiare şi cuaternare (cercetare ştiinţifică, învăţământ
superior, proiectare şi programare, statistică şi administraţie, servicii obşteşti, învăţământ,
sănătate, cultură, comerţ, prestaţii, recreere, transport, gospodărie comunală etc.);
 modificarea structurii şi vieţii sociale, a concepţiilor şi aspiraţiilor individului, ca urmare

a trăsăturilor mai sus enunţate, de exemplu: redimensionarea familiei, independenţa
economică a membrilor adulţi ai acesteia, tendinţa lor generalizată de a se încadra într-o
activitate socială, interesul crescând al întregii populaţii pentru cultură şi calificare
superioară, pentru specializare şi modernizare, dorinţa membrilor colectivităţii de a desfăşura
o viaţă fizică, spirituală şi obştească completă şi de a-şi valorifica optim timpul liber;
 intensificarea mobilităţii, sporirea contactelor sociale ca şi a deplasării resurselor şi

produselor, amplificarea furnizării bunurilor, energiei şi informaţiilor în interiorul localităţii
cât şi în teritoriile periurbane şi interurbane ceea ce implică o reţea complexă de mijloace de
transport şi comunicaţie.
Trăsăturile specifice formei cadrului urban efectiv sunt următoarele:
 întinderea relativ mare a ariei perimetrale precum şi densitatea ridicată a construcţiilor;

 compartimentarea simultană a teritoriului aşezării în zone specializate ca profil funcţional
- economic şi unităţi morfologice structurate pe trepte crescânde ca mărime şi complexitate;
 înzestrarea social-culturală şi echiparea tehnico-edilitară;
 existenţa şi dimensiunile spaţiilor verzi plantate;
 iluminarea artificială etc.
În afara limitei administrative actuale a oraşului, dar într-o strânsă legătură cu acesta fiinţează
adesea un număr variabil de alte aşezări urbane sau rurale, alcătuind o grupare asociativă extra-
urbană sau supraurbană ce reprezintă o trăsătură particulară a mediului urban efectiv.
12
Între elementele limitative ale prezenţei caracteristicilor de mediu urban efectiv în toate
oraşele menţionăm:
 existenţa cartierelor cu trăsături neurbane

rezultate din evoluţia aşezărilor pe vetrele Criteriile de definire a atributului
unor foste sate, a căror orăşenizare lentă sau urban efectiv
bruscă nu a reuşit să elimine pe deplin ar trebui să abordeze 4
aspectele rurale; compartimente ale fenomenului
 accentuatele polarizări demografice şi teritorial:
tendinţa de stabilire la periferie a populaţiei  cadrul natural geoclimatic;
de provenienţă rurală, proliferând cartierele  mediul demografic şi social;
cărora convenţional li se atribuie o încadra-  mediul economic;
re în mediul urban;  mediul construit (artificial)
 procesul continuu de extindere a unor oraşe
în urma căruia se produc interferenţe şi frecvente înglobări în perimetrul lor ale unor
aşezări limitrofe săteşti.
Încadrarea convenţională în mediul urban a unei părţi a populaţiei, domiciliată în aria

administrativă dar neîncadrată în viaţa specifică orăşenească creează confuzii în cunoaşterea realităţii.
Datele cu privire la mediul natural permit cunoaşterea caracteristicilor geoclimatice ale

amplasamentului aşezării, a modului în care teritoriul a fost remodelat în timp şi a intervenit, la rândul
lui, asupra profilului şi structurii aşezării, date privind potenţialul solului, apei, atmosferei şi
plantaţiilor.
Mediul demografic şi social se caracterizează prin masa locuitorilor stabili, populaţia
tranzitorie, evoluţia structurii sociale şi activitatea locuitorilor.
Mediul economic exprimă profilul sintetic al acestui organism teritorial, resursele şi bunurile
produse precum şi capacităţile de producţie şi transport, în timp ce mediul artificial consideră arii,
limite, volume, densităţi şi diviziuni zonale funcţionale specifice oraşului.
Realizările noi pe care sec.XIX le-a adus se grupează în:

a. Oraşele noi: Adelaide 1837, Ottawa 1858, La Plata 1882, Singapore 1819, Melbourne 1835, Port
Said 1859, San Francisco 1849, Johannesbourg 1891, Vladivostok 1860, Oklahoma City 1890, Danly
etc.
b. Expoziţiile, care au poate importanţă marginală dar care au influenţat întotdeauna forma urbană,
prefigurând adesea formele urbane viitoare.
Urbanismul contemporan
Câteva aspecte jalonează analiza urbanismului contemporan:
a. ierarhizarea fenomenului urban
b. destinul metropolelor
c. balanţa urban-rural
a. Ierarhizarea fenomenului urban
În ceea ce priveşte formele oraşului actual există numeroase denumiri, mai mult sau mai puţin
utilizate. Unele au semnificaţii extrem de apropiate, fiind folosite alternativ. Din multitudinea de
concepte care definesc fenomenul urban actual menţionăm:
13
În cursul evoluţiei sale, Metropola ascultă, în funcţie de regimul politic al ţării în care se află, de forţe
succesive sau simultane, de scheme variabile.
Se pot totuşi sesiza câteva reguli generale care par să se impună metropolei actuale şi viitoare:
1. în ceea ce priveşte spaţiul rezidenţial, oraşul creşte în densitate şi întindere; rolul mijloacelor de
transport este pri-mordial şi structura radiară traduce această formă de expan-siune;
2. periferiile, devenite regulă în toate marile aglomeraţii îşi văd rolul întărit, cu atât mai mult cu cât
recenta putere a computerelor şi comunicaţiilor a dat mai multă libertate locali-zării;
3. se trece de la oraşul central la oraşul cadrilat (şi Los Angeles este până acum cazul cel mai tipic);
4. localizarea sociologică a cartierelor aglomeraţiei depinde mai mult de accesibilitate, de calitatea
clădirilor sau de un factor natural (privelişte, înălţime) decât de orice altă lege generală;
5. oraşul este obligat să se diferenţieze, să se sectorizeze în funcţie de creşterea sa şi de nevoia
crescută de spaţiu;
6. drama centrului se regăseşte la toate metropolele: centrul se îndeseşte în înălţime (zgârie-norii)
şi în profunzime (transporturi, reţele subterane); se întinde în suprafaţă transformând peisajul,
se insinuează în clădiri, se debarasează de tot ceea ce nu este funcţie superioară şi în final se
sparge (ex. Parisul - centrul vechi şi La Defense, cele trei centre ale oraşelor Sao Paolo sau ale
Ciudad de Mexico, Tokyo şi Shinjuku).
1. oraşul propriu-zis - desemnează un sistem bine conturat administrativ teritorial, în genere cu

mai puţin de 50.000 locuitori, fără localităţi componente şi în care se menţin frecvent aspecte ale
originii rurale.
2. aglomeraţia urbană (termenul este mai des folosit în Europa)3 - se referă la oraşe cu peste
100.000 locuitori, trecând adesea de 1 milion locuitori; aceasta presupune o arie urbanizată formată
dintr-un oraş şi zona sa suburbană (hinterlandul dependent de el). Aria respectivă reprezintă o
dezvoltare a vechiului oraş, având de obicei următoarea structură:
 aria centrală, numit adesea city sau cité, corespunzătoare nucleului vechi;
 cartiere din prima centură, dezvoltate în perioada de expansiune industrială sau comercială
a localităţii;
 cartiere suburbane din centura exterioară (banlieu) alipite treptat oraşului;
 localităţi exterioare (sate sau oraşe mici) încă independente din punct de vedere teritorial
dar legate economic, administrativ şi ca populaţie de aglomeraţia în cauză. Între acestea şi
restul aglomeraţiei se află spaţii verzi, terenuri de culturi agricole, de agrement etc. dar care au
o funcţionalitate urbană prin destinaţia folosirii lor.
3. conurbaţia presupune existenţa a cel puţin două oraşe între care s-au stabilit interrelaţii de
producţie - consum soldate (sau nu) cu o fuziune teritorială a acestora. Deşi ele îşi pot păstra
individualitatea juridică, când se contopesc formând o arie continuă urbanizată4, cu legături comune
de transport, sisteme de alimentare cu apă, comunicaţii, salubritate etc. formează un organism
teritorial amplu, policentric şi cu arii specializate funcţional. Exemplele Tokyo-Yokohoma, Osaka-
Kobe, Ballungsgebiete (Halle-Leipzig), Randstad-Holland (cu Rotterdam, Amsterdam, Utrecht) pot fi
exemple sugestive în acest sens. O conurbaţie poate fi formată deci din câteva aglomeraţii urbane.
4. metropola - semnifică marile oraşe, multimilionare sub aspectul numărului de locuitori, căpătând
însă din ce în ce mai mult conotaţii multiple, între care cea de centru de maximă importanţă într-un
3 În ţările anglo-saxone se foloseşte de obicei termenul de arie metropolitană

4 Când există o complementaritate netă a funcţiilor se utilizează şi noţiunea de interurbaţie
14
domeniu oarecare. Dacă o conurbaţie este exclusiv o anumită treaptă ierarhică a spaţiului urban, o
metropolă poate reprezenta fie un oraş cu o importanţă regională (metropola de echilibru) fie o
aglomeraţie urbană de dimensiuni naţionale. Frecvent metropola este asimilată regiunii urbane (Paris,
Bruexelles, Moscova) ca o formă actuală sub care se dezvoltă fenomenul urban contemporan. Se preferă
însă folosirea denumirii de zonă urbană în loc de regiune.
5. megalopolisul (mega = mare, polis = oraş)

. Există opinii conform cărora expansiunea este un termen vechi cu înţelesuri destul de
continuă a megalopolisurilor (verificată în cazul
variate, fiind folosit astăzi pentru a desemna mari
megalopolisului Boswash - SUA, dar şi în cazul
Europei occidentale sau Japoniei) ar putea
formaţiuni urbane - aglomerări de oraşe -
genera oraşul mondial pe care arhitectul şi rezultate din fuziunea zonelor suburbane şi a
urbanistul grec C. Doxiadis l-a preconizat hinterlandurilor
utilizând conceptul de ecumenopolis (oicumena Un exemplu de astfel de oraş în curs de
= suprafaţa locuită a planetei, polis = oraş). formare ar fi ceea ce se numeşte europolis5, care
Această manifestare a fenomenului urban ar lega Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda şi
contemporan începe deja să se contureze în ar ajunge până în Germania. El ar cuprinde cca.
diferite părţi ale globului, dar dacă nu se va 50 milioane locuitori, înglobând mari
interveni asupra procesului său de formare, va aglomeraţii urbane de sine stătătoare: Liverpool,
intra în agonie datorită enormei presiuni care
Manchester, Leeds, Birmingham, Londra, Lille,
va apăsa asupra oraşelor existente.
Bruxelles, Amsterdam, Rotterdam, Utrecht, Rin,
Ruhr, Frankfurt pe Main, Stuttgart etc.
Deocamdată însă acest uriaş al timpurilor noastre, care se întinde pe o suprafaţă de zeci de mii
de km2, acoperă o arie urbanizată discontinuă, greu de integrat într-un tot unitar.
b. Destinul metropolelor
Oraşul nu creşte însă solitar, într-un spaţiu amorf şi nediferenţiat, el asociază indisolubil o
dinamică internă unui răspuns extern şi o dinamică externă unui răspuns intern. Aceasta este proprie
Marea metropolă este simbolul epocii noastre. Acest gigant urban nu mai este însă rezultatul logic al
unei îndelungi dezvoltări şi a unei mari bogăţii, din contră, unele dintre metropole apar în ţări subdezvoltate,
cu condiţii insalubre de viaţă. Adesea încercările de a găsi originea şi motivaţia acestei erupţii îşi pierd
importanţa în faţa nevoii de a găsi o rezolvare raţională şi accesibilă problemelor pe care le pune caracatiţa
urbană.
sistemului urban, tip aparţinând prin excelenţă complexului geografic, care culminează în metropole6.
Oraşul creşte graţie muncii şi capacităţii de organizare a locuitorilor săi; aceştia se înmulţesc şi
au din ce în ce mai multe nevoi şi putere. Relaţiile lor bilaterale se dezvoltă cu un mediu din ce în ce
mai vast care cunoaşte o nouă dinamică. Metropola modifică mediul în care evoluează şi se modifică
pe sine. Lanţul de interrelaţii reciproce nu se opreşte atât timp cât schema clasică este conservată.
Dar mai există un aspect particular care reţine mai mult atenţia economiştilor decât pe cea a
geografilor. Care este forţa care acţionează asupra amenajării spaţiului urban, cum se exersează ea, ce
riscuri pot exista asupra viitorului marilor metropole.
Într-o primă fază, oraşul a cărui populaţie creşte trebuie să ofere locuinţe şi locuri de muncă la
un număr crescut de indivizi, ceea ce pune problema utilizării spaţiului urban. Acesta este disponibil.
Alegerea poate fi lăsată la liberul joc al consecinţelor economice: este domeniul speculaţiei funciare
cu tot ceea ce poate să antreneze, probleme financiare şi sociale. Poate, de asemenea, să fie controlat
şi impus de o putere administrativă municipală sau naţională dacă este vorba de o capitală politică. În
fazele ulterioare, nu mai este vorba de ocuparea directă a pământului ci de înlocuirea unei ocupări cu
5 Termenul este întâlnit în forme diferite de la un autor la altul: Euromegalopol (J.J.Bavoux & J.B. Charrier,
1994)
6
Jacqueline Beaujeu Garnier, B.Dezert, La grande ville enjeu du XXI -e siecle, PUF, Paris, 1991, p.605
15
alta. Aceasta nu mai este o concurenţă simplă între valori localizate în funcţie de elemente primare
(raritate, localizare, transport, vecinătate) ci de rivalităţi complexe între spaţii deja ocupate şi
valorizate sau devalorizate de această ocupaţie anterioară.
Spaţiul nu mai este materia cvasibrută, ci un produs şlefuit de generaţiile anterioare în condiţii
tehnice şi politice diferite.
Sinteza acestor tendinţe este noul oraş, căci principiul însuşi al urbanizării este concentrarea
care furnizează contacte fără a merge însă până la congestia paralizantă. Marele oraş este încet încet
deposedat de mai multe din elementele centralităţii sale care se deplasează şi se transformă.
c. Balaţa urban-rural
Secolul XX va rămâne în istorie ca perioadă a generalizării planetare a urbanului în compensarea

sfârşitului imperiilor rurale pe care Malraux o previzionase încă de prin anii '50-'60.
Ajutorul cifrelor este incontestabil când se doreşte conturarea raportului urban-rural. În

prezent 12 ţări europene au deja peste 73% din populaţie rezidentă într-un oraş (vezi tabelul 1.1), în
timp ce procentele cele mai scăzute de populaţie urbană (sub 50%) se înregistrează într-un număr
extrem de redus de ţări.
Dar o analiză care se sprijină doar pe limbajul cifrelor riscă să denatureze perceperea
fenomenului ca o oglindă neclară, de aceea unghiul complex al sociologicului şi economicului vin să
uşureze înţelegerea balanţei urban-rural.
Oraşul a fost multă vreme locul unde se trăia altfel decât la ţară. Chiar dacă, astăzi, modurile
de viaţă sunt aproape total uniformizate în ţările dezvoltate, oraşul rămâne un spaţiu social privilegiat
prin intensitatea relaţiilor pe care le facilitează. Societăţile rurale au fost şi rămân, acolo unde subzistă
în forma lor tradiţională, societăţi stabile, puţin evoluate, cu o ierarhie rigidă în care uzanţele
tradiţionale sunt strict respectate.
Oraşul, şi mai ales, marele oraş, dă în schimb posibilitatea de a te bucura de o libertate
individuală mult mai mare, oferind protecţia anonimatului faţă de controlul social permanent care se
întâlneşte la sat. Din punct de vedere al psihologiei individuale, această valoare a contat întotdeauna.
Periurbanizarea
Pentru mulţi, periurbanizarea este mijlocul de a concilia reşedinţa de la ţară cu serviciul în
oraş. Acest mod de viaţă, care implică o deplasare continuă, a putut să se dezvolte, încă din anii '70 în
ţările dezvoltate, graţie răspândirii automobilului.
Cauzele periurbanizării sunt multiple şi complementare. Este vorba mai întâi de dorinţa de a
accede la proprietate, mai ales sub forma unei case individuale, care se poate concretiza mai uşor în
mediul rural din raţiuni de preţ al terenului. Trebuie apoi evocat rolul publicităţii negative: oraşul este
locul aglomerat, poluat, zgomotos. În fine, profesioniştii din construcţii sunt încurajaţi, aleşii locali se
bucură de orice investiţie nouă în comuna lor, iar comercianţii sesizează avantajele viitoare ceea ce
creează un mediu primitor pentru proaspătul rezident rural.
În general, periorăşenii îşi păstrează locurile de muncă în oraşul în care au locuit anterior. În
plus, ei continuă adesea să utilizeze serviciile oraşului pentru cumpărături sau şcolarizarea copiilor
lor. Sunt însă obligaţi să se deplaseze mult cu maşina, căci noua lor localitate de reşedinţă este de
regulă slab deservită de transportul în comun.
Periurbanizarea este deci un produs al civilizaţiei automobilu-lui şi acest fenomen este, în
general, mai vizibil în localităţile situate în vecinătatea autostrăzilor.
Evident, ariile de periurbanizare a oraşelor apropiate sfârşesc prin a fuziona.
16
III.5. Marile nevoi fizice ale oraşului
Apa.
În afara apei industriale, oarecum mai uşor de găsit pentru că nu necesită calităţile celei folosite
direct în consumul casnic, apa menajeră şi potabilă impune o analiză distinctă a nevoilor, consumului
şi modalităţilor de distribuţie în oraş.
Cauza principală rezidă în creşterea constantă a nevoilor, în ritm superior creşterii populaţiei
din motive de progres al igienei, maşinism menajer, risipă. În prezent, în ţările dezvoltate normele
curente sunt de 0,6 m3 (600 l) pe zi/pers.
Sursele de aprovizionare sunt diverse. Izvoarele nu
mai joacă rolul important de altădată pentru că debitul lor este Întreţinerea reţelei de
prea mic în comparaţie cu consumul şi riscurile poluării lor distribuţie a apei constituie
sunt foarte mari. Astăzi apa potabilă vine din pânze freatice ale în toate statele o problemă
câmpiilor aluviale, din rezervoare (lacuri de acumulare) pe pe care autorităţile,
râuri în amonte de oraşe (uneori chiar foarte departe), din fluvii constructorii şi consumatorii
şi râuri care traversează oraşul. În cvasitotalitatea cazurilor nu o pot neglija.
apele trebuie tratate înainte de a fi distribuite; distribuţia se
face pe principiul gravitaţiei plecând de la rezervoare înălţate: castele de apă alimentate de pompe.
Asanarea
Împreună cu apeductele, canalele de scurgere sunt cele mai vechi echipamente urbane de
infrastructură.
Apele uzate, cu origini diferite (pluviale, menajere, industriale) necesită sisteme de canalizare
pentru îndepărtarea lor.
Apele pluviale se îndepărtează prin două sisteme: fie se amestecă cu celelalte ape uzate,
menajere şi industriale în reţele unitare de evacuare, fie, cel mai frecvent sunt colectate separat şi
uneori valorificate.
Evacuarea apelor de la ploi torenţiale pune o problemă particulară. Canalizările sunt
dimensionate în funcţie de debitele previzibile: sunt calculate înmulţind suprafaţa versanţilor din
bazinul hidrografic cu cantitatea de apă (mm) pe unitatea de timp şi corectând aceste cifre cu un
coeficient de permeabilitate.
Apele de origine casnică provin de la folosinţa menajeră şi a toaletelor. Ele reprezintă
aproximativ 300 l/zi/locuitor în ţările dezvoltate. Primele pot fi evacuate fără prea multe urmări direct
în canalizări, celelalte din raţiuni de igienă sunt colectate şi tratate. Soluţia puţurilor pierdute este
nepotrivită căci prin ea se poluează pânza freatică. Deşi este interzisă în principiu, ea există încă, chiar
în ţările cu economie modernă şi este o regulă în ţările lumii a treia. Deversarea direct în apele
curgătoare este o practică de asemenea contraindicată dar ea rămâne generală în ţările subdezvoltate.
Utilizarea staţiilor de epurare este de dorit şi chiar indispensabilă în marile oraşe.
Construirea şi întreţinerea lor sunt costisitoare ceea ce explică faptul că în prezent sunt puţine
ţări complet echipate cu instalaţii de acest tip: ţările scandinave, Elveţia, Marea Britanie, Germania,
Canada.
Deşeurile.
Deşeurile pun probleme de acelaşi ordin: volumul lor creşte odată cu nivelul de civilizaţie care
incumbă o risipă din ce în ce mai mare şi utilizarea de ambalaje a căror volum creşte în mod
exponenţial. Natura lor este foarte complexă7, de aici problema colectării, transportului şi stocării sau
tratării diferenţiate. Ultimii ani au revoluţionat şi acest domeniu, existând în prezent variate căi de
valorificare a unor deşeuri; pentru deşeurile alimentare menajere se folosesc în continuare gropile de
gunoi, ecologizate în multe oraşe.
7
V.Puşcaşu, Protecţia mediului înconjurător, Ed.Evrika, 1998
17
Furnizarea energiei.
Oraşul reclamă cantităţi importante de energie pentru viaţa sa industrială şi a locuitorilor (transport,
consumatori casnici). Ponderea diverselor surse de energie s-a modificat în timp în balanţă energetică,
petrolul şi gazele fiind în prezent cele mai utilizate. Sunt însă oraşe a căror încălzire şi iluminare se
face aproape în întregime prin folosirea surselor neconvenţionale (solară, eoliană, geotermică, maree-
motrice); fenomenul este încă restrâns din două motive: repartiţia neuniformă în spaţiu şi timp a
manifestărilor energetice neconvenţionale precum şi costul încă ridicat al echipamentelor necesare
pentru valorificare lor.
Electricitatea este însoţită frecvent de producerea de energie termică în centrale termoelectrice
amplasate uneori chiar în centrul marilor oraşe (Moscova, New York, Bucureşti) sau mai des în
banlieu (Paris, Londra). Distribuţia curentului electric pune mai ales probleme de estetică urbană:
firele electrice şi stâlpii de tensiune jenează privirea în peisajul urban, de aceea distribuţia subterană a
energiei deşi mai costisitoare şi mai complexă este cea mai bună soluţie.
Aprovizionare cu hrană. Oraşul este prin definiţie o structură teritorială care consumă cu
mult peste posibilităţile spaţiului său efectiv; aspectul este confirmat de puternicele fluxuri de
aprovizionare cu materii prime, energie, forţă de muncă şi hrană. Dacă feed-back-ul pentru materii
prime, energie şi forţă de muncă poate fi urmărit cu uşurinţă, în cazul hranei, verigile intermediare
diluează producerea fenomenului, receptându-se ca atare un input continuu de alimente necesar unei
populaţii urbane. Aproape fără excepţie, oraşele mari dispun de zone specializate în furnizarea
diferitelor produse agroalimentare. Fie că sunt ZAP-uri (zona agricolă periurbană), vecinătăţi rurale,
sate agricole, zonă de influenţă etc. ele au în esenţă o funcţie unică - de aprovizionare cu hrană a
oraşului.
Dar nevoile de hrană ale populaţiei din marile oraşe nu sunt satisfăcute doar pe baza
produselor din spaţiul agricol vecin. Uneori nici întreg teritoriul ţării nu este suficient pentru
aprovizionare cu hrană a marilor aglomeraţii urbane. Sunt elocvente în acest sens studiile făcute
asupra densităţii agricole într-o serie de ţări şi relaţia generală populaţie - resurse de hrană. Să
remarcăm, de pildă, că japonezii (cu 77% populaţie urbană - în condiţiile în care minimul numeric
pentru declararea unui oraş este de 30.000 locuitori!) trăiesc în Japonia...numai în parte! Produsele
agricole necesare populaţiei sunt aduse din alte ecosisteme, Japonia având acces la pieţele agricole din
SUA, Canada şi Australia
În acelaşi timp această necesitate a stimulat transporturile, modalităţile de ambalare,
congelare, preparare a produselor alimentare, dezvoltarea spaţiilor de depozitare şi o întreagă industrie
publicitară de marketing pentru produsele alimentare.
Cimitirele.
Cu excepţia câtorva civilizaţii în care incinerarea (şi
ulterior dispersia cenuşii) face problema inexistentă (ex. Spaţiile verzi publice amenajate sunt
India) înhumarea sau depozitarea urnelor mortuare pune parcurile, scuarurile, pieţele plasate şi
probleme deosebite în multe dintre oraşele actuale. pădurile. Proprietăţi ale
Incinerarea, mai costisitoare şi uneori neacceptată de municipalităţilor, ele au mărimi
confesiunea religioasă este o variantă acceptabilă sub inegale, de la grădiniţe cochete la
aspectul suprafeţei ocupate, Colombariumul parizian fiind un păduri de mai multe sute de ha
exemplu foarte bun în acest sens. (pădurea Boulogne). Aspectul lor
Înainte de sec. al XIX-lea cimitirele se găseau în variază în funcţie de această mărime:
oraş, aproape de biserici sau temple, dar în majoritatea strict aliniate cu alei drepte după
modelul grădinilor franceze (Tuileries),
statelor dezvoltate cele mai multe au fost dezafectate sau
fantezist ordonate cu mici lacuri,
păstrate cu titlu de amintire istorică. Rămân însă destul de cascade, tufe, alei sinuoase după
multe cimitire intramuros. În urbanismul contemporan modelul englezesc (Hyde Park, Buttes-
cimitirele pun două probleme esenţiale: cea a ampla-sării şi a Chaumont, Central Park etc.).
suprafeţei. Amplasamentele sunt din ce în ce mai periferice,
iar suprafaţa afectată variază în funcţie de disponibilităţile de
teritoriu.
Tendinţa actuală în ţările occidentale este crearea cimitirelor-parc, tip cunoscut de mult timp
în ţările anglo-saxone.
18
Spaţiile verzi. Funcţiile acestei componente urbane sunt dintre cele mai diverse, mergând de
la funcţia ecologică (purificator al atmosferei, regulator al umidităţii), la cea estetică (prin aerisirea
ţesăturii urbane) şi socială (loc de promenadă şi odihnă).
Dispunerea spaţiilor verzi publice poate îmbrăca forma concentrării în unul sau două mari spaţii
centrale (Central Park în New York, Golden Gate Park în San Francisco, Fort Williams în Calcutta) sau
a dispersiei în numeroase mici spaţii verzi răspândite în ţesătura urbană (parcurile din Bucureşti); există
şi reţele de parcuri ce permit un drum continuu (cazul aproape unic al Londrei cu Mall aproape 10 km de
spaţiu verde prin Regent's şi Hyde Park), în timp ce o serie de parcuri sunt amplasate în proximitatea
centrului, practic în afara acestuia (cele două păduri Boulogne şi Vincennes lângă Paris, pădurile de
lângă Hanovra şi Stuttgart).
Există însă şi spaţii verzi private a căror importanţă spaţială este adesea mai mare, dar nu
întotdeauna accesibile publicului (grădinile aparţinând unor instituţii, ambasade, proprietăţi
particulare).
III.6. Acţiunea de amenajarea teritoriului şi urbanism a localităţilor
III.6.1. Delimitarea localităţilor
Perimetrul construibil este linia convenţională O folosire raţională a unui teritoriu

de delimitare a teritoriului care grupează toate presupune mai multe acţiuni
zonele funcţionale. Există situaţii în care datorită complementare vizând delimitarea,
unor condiţii obiective perimetrul construibil zonarea şi dotarea cu linii de legătură cu
include teritorii izolate, în afara limitelor D celelalte unităţi teritoriale.
principale. imensi
onarea
corectă a localităţii în raport cu numărul de locuitori
şi determinarea perimetrului construibil este un prim
pas în evitarea dezvoltării haotice a unei localităţi. În acest fel se evită irosirea spaţiului prin
amplasarea unor construcţii în afara limitei stabilite şi se asigură eficienţa economică în exploatarea
reţelei edilitare a străzilor, spaţiilor verzi, clădirilor.
Delimitarea unei localităţi are în vedere:

 caracteristicile cadrului natural (abrupturi, terenuri instabile sau inundabile, altitudini
crescute etc.);
 forma şi organizarea localităţii (se urmăreşte păstrarea unei forme cât mai compacte, inclusiv
în perspectiva extinderii);
 asigurarea unei densităţi economice (utilizarea eficientă a teritoriului urban).
Limitele localităţii pot fi naturale (cursuri de apă, păduri, fronturi de terase, malul unui lac sau
mare etc.) sau artificiale (drumuri, căi ferate, borne indicatoare etc.)
1.6.2. Zonarea funcţională
Zona funcţională este un teritoriu din cadrul unei localităţi în care se desfăşoară cu
preponderenţă aceeaşi funcţiune. Ea reflectă "specializarea" spaţiului în funcţie de vocaţia sa pentru o
anumită folosinţă. Evoluţia zonelor funcţionale este în strânsă concordanţă şi cu
factorii care au acţionat în diferitele etape ale dezvoltării acestora.
19
a. Zona rezidenţială sau de locuit
Zonele funcţionale care se pot identifica într-o localitate sunt:
a. zona rezidenţială sau de locuit;

b. zona industrială;
c. zona de dotări social-culturale;
d. zona comercială;
e. zona de circulaţie şi transport;
f. zona recreativă şi a spaţiilor verzi.
Spaţiul destinat locuinţelor ocupă cea mai mare întindere în cadrul unui oraş şi mai ales în
cazul satelor. El poate să ocupe frecvent 40-60% din suprafaţa localităţii dar putând să ajungă şi la
aproape 80% din teritoriu.
Funcţia zonei rezidenţiale este de cazare şi asigurare a cadrului vieţii particulare şi sociale a
populaţiei.
Grupa de locuinţe cuprinde un ansamblu de clădiri de locuit, cu o populaţie între 400 şi 2500
locuitori şi o suprafaţă de 2-6 ha. Structura zonei de locuit apare organizată în unităţi:
Complexul de locuinţe este grupa de locuinţe, complexul, cartierul şi sectorul orăşenesc.
format din mai multe grupe de locuinţe
fiind considerat unitatea urbanistică
complexă de bază. Suprafaţa sa este de 10-20 ha (uneori până la 40 ha). Numărul de locuitori se cifrează
la 3500-16000 locuitori, aceştia având o viaţă socială proprie deoarece folosesc în comun o serie de
dotări de folosinţă zilnică (magazine alimentare, centre de servicii pentru populaţie, creşe, grădiniţe,
şcoli, dispensar, terenuri de joacă, parcaje, garaje, spaţii de circulaţie carosabilă interioară etc.)
Raza teoretică de deservire a dotărilor social-culturale este de ~ 500 m.
Cartierul ("trupuri de sat" în aşezările rurale) cuprinde mai multe complexe grupate în jurul
unui nucleu central. Suprafaţa minimă este de 60-80 ha, iar maximă de 150-200 ha. Populaţia numără
între minim 15000-30000 şi maxim 50000-60000 locuitori.
Sectorul orăşenesc (unitatea administrativă specifică marelui oraş) reuneşte mai multe cartiere
(500-800 ha şi 100000-200000 locuitori) precum şi dotări specializate de folosinţă ocazională (teatru,
bibliotecă, şcoli superioare, spitale, dotări administrative etc.).
Fiecare din aceste unităţi structurale au în componenţă clădiri cu diferite destinaţii între care
locuinţele sunt preponderente. Aceste componente au mai puţină relevanţă urbanistică şi mai ales una
statistică evidenţiată cu ocazia recensămintelor.
A. Noţiuni, definiţii şi clasificări8 aplicate în statisticile CEE (aplicabile şi în România)
Noţiuni de bază
Clădire (edificiu, construcţie)
Se înţelege prin clădire o construcţie independentă care cuprinde una sau mai multe locuinţe,
camere sau alte spaţii, care este acoperită de un acoperiş şi limitată de pereţi exteriori sau de
pereţi despărţitori mergând de la fundaţie până la acoperiş şi care este concepută pentru a fi
utilizată ca locuinţă sau pentru a servi unor scopuri comerciale, agricole, industriale sau
culturale, precum şi pentru prestări de servicii.
Imobil rezidenţial şi imobil nonrezidenţial
8
Programme de statistiques courantes du logement et de la construction pour les pays de la region de la
CEE/ONU, Normes et etudes statistiques no.43, NEW YORK, Geneva, 1994
20
Se înţelege prin imobil rezidenţial un imobil a cărui cea mai mare parte (adică mai mult de
jumătate din suprafaţa sa brută) serveşte pentru locuire, celelalte imobile trebuind să fie
considerate nonrezidenţiale.
Parc de locuinţe
Prin parc de locuinţe se înţeleg exclusiv locuinţele clasice (permanente), de ex. casă,
apartament, cameră sau ansamblu de camere, care sunt ocupate sau nu. Se utilizează în
general termenul de "locuinţă" pentru a desemna o locuinţă clasică. Parcul de locuinţe nu
cuprinde unităţile rudimentare de locuire (semi-permanente) sau improvizate (de ex. colibe,
barăci, cabane mici), locuinţele mobile (caravane, rulote, vaporaşe, căruţe, corturi), unităţile
de locuire nedestinate a fi locuite dar utilizate temporar pentru aceasta (poduri, garaje,
antrepozite, mori, grajduri).
Locuinţa clasică
Se înţelege prin locuinţă clasică o cameră sau un ansamblu de camere şi anexele lor (antreu,
holuri etc.) într-un imobil permanent sau într-o parte a unei clădiri distincte din punct de
vedere arhitectural care, dată fiind maniera în care a fost construit, reconstruit sau
transformat, este destinat să servească locuirii unui menaj privat pe parcursul întregului an şi
nu este în întregime utilizat în scopuri rezidenţiale în momentul recensământului. El trebuie să
aibă o intrare independentă de unde să existe acces fie direct, fie printr-o grădină sau un teren,
la o stradă sau un pasaj comun în clădire (scări, culoar, galerie etc.), dar nu este necesar să
aibă o sală de baie sau o toaletă rezervată folosinţei exclusive a ocupanţilor. Se înţelege prin
"clădire permanentă" o clădire, care, din punct de vedere arhitectural, a fost construită pentru
a rezista cel puţin 10 ani,(anumite ţări vor dori poate să ataşeze noţiunea de permanenţă unei
metode de construcţie sau materialelor de construcţie folosite).
Camera
Se înţelege prin cameră spaţiul, format într-o locuinţă, de pereţii despărţitori ce merg de la
planşeu la plafon sau acoperiş, sau cel puţin până la înălţimea de 2 m deasupra solului, destul
de mare pentru a amplasa un pat de adult (cel puţin 4 m2.) şi având cel puţin 2 m sub plafon pe
cea mai mare parte din suprafaţa sa. Dormitoarele, sufrageriile, camerele de zi, mansardele şi
subsolurile locuibile, camerele personalului de serviciu, bucătării şi alte spaţii separate care
sunt utilizate sau destinate scopurilor rezidenţiale, sunt considerate camere. Bucătăriile mici
(adică bucătăriile a căror suprafaţă este mai mica de 4 m2. sau a cărei lărgime este mai mică
de 2 m), coridoarele, verandele, spaţiile cu destinaţie utilitară şi vestibulele nu sunt considerate
camere ca şi sălile de baie şi toaletă, chiar dacă suprafaţa lor este mai mare de 2 m2.
Suprafaţa unei locuinţe
Se utilizează două noţiuni privind suprafaţa locuinţelor:
a. suprafaţă utilă - suprafaţa locuinţelor măsurată în interiorul pereţilor exteriori,
fără subsoluri şi mansarde nelocuibile şi, în imobilele cu mai multe apartamente, toate
spaţiile comune.
b. suprafaţa locuibilă - suprafaţa totală a camerelor care se încadrează definiţiilor
date anterior.
Tipuri de lucrări
În construcţiile rezidenţiale se pot distinge trei tipuri de lucrări: construcţia nouă,
îmbunătăţirile, reparaţiile şi întreţinerea. Se pot defini după cum urmează:
a. construcţia nouă - presupune ridicarea unei construcţii în întregime nouă, situată

sau nu pe un amplsament deja construit înainte
b. îmbunătăţirile - presupun lucrări care măresc sau cel puţin reînnoiesc utilitatea
clădirilor (adică prelungesc material durata de viaţă normală a acestor imobile) şi care
cresc valoarea locuinţelor. Intră în această categorie lucrările de restaurare, extindere
şi transformare:
21
- prin restaurare se înţeleg reparaţiile care permit repunerea în stare de

utilizare a unei locuinţe sau a unui element al construcţiei utilizând părţi
substanţiale a construcţiei existente
- prin extindere se înţelege adăugarea de noi spaţii unei clădiri existente
- prin transformare se înţeleg schimbările de structură efectuate în interiorul
unei construcţii. În statisticile privind evoluţia parcului de locuinţe nu se ţine
seama de extinderi şi transformări decât când în urma acestora rezultă o creştere
sau o diminuare a numărului de locuinţe.
c. reparaţiile şi întreţinerea - presupun lucrări care nu au, în principiu, drept
consecinţă prelungirea duratei normale de viaţă a locuinţelor şi nu fac decât să prevină
deteriorarea lor conservându-le starea de funcţionare şi valoarea.
Stadiul de avansare a lucrărilor de construcţii
Se disting următoarele etape de construcţie:
a. lucrări autorizate - proiecte de construcţie pentru care au fost eliberate
autorizaţiile de construcţie.
b. lucrări în stadiu de şantier - lucrări începute, având primele operaţii materiale pe
amplasamentul prevăzut al construcţiei; aceste operaţii sunt :pregătirea
amplasamentului, aducerea materialelor şi a echipamentelor de construcţie, începerea
lucrărilor de excavaţie şi a fundaţiilor
c. lucrări în curs de construire - lucrări începute dar neterminate
d. lucrări terminate - lucrările care pot fi ocupate sau utilizate material
Locuinţe după regimul de proprietate

Clasificarea locuinţelor după regimul de proprietate include:
a. locuinţe ocupate (integral sau parţial) de către proprietarul lor
b. alte locuinţe:
- proprietate privată
- alte regimuri de proprietate
B. Parcul de locuinţe şi evoluţia sa
Creşterea parcului de locuinţe se compune din creşterea numărului de locuinţe ca urmare a
noilor construcţii şi creşterea datorată altor tipuri de lucrări de construcţie (restaurări,
extinderi, transformări).
În principiu trebuie să se ţină seama de creşterea numărului de locuinţe fără lucrări de
construcţie dar această creştere nu are probabil nici o importanţă pe plan cantitativ.
Diminuarea parcului de locuinţe se compune din următoarele elemente:
a. locuinţe devenite definitiv vacante (de exemplu pentru că ele au fost declarate
nelocuibile sau pentru că este evident că nu vor mai fi ocupate permanent) ce urmează
să fie demolate sau nu.
b. locuinţe care întrunesc condiţiile necesare pentru a fi locuite dar demolate, pentru
a permite construcţia sau extinderea unor obiective economice (întreprinderi, căi de
comunicaţie)
c. locuinţe distruse de incendii, inundaţii, alunecări de teren sau alte catastrofe
naturale.
d. diminuarea numărului de locuinţe ca urmare a transformării mai multor locuinţe
într-una singură pentru scopuri nerezidenţiale.
Dacă parcul de locuinţe trebuie să fie evaluat nu numai pe baza numărului de locuinţe ci
considerând şi dimensiunea lor ar trebui să se considere, în principiu, extinderile şi
transformările care fac locuinţele mai spaţioase fără a le mări numărul.
In ceea ce priveşte clasificarea parcului de locuinţe şi a evoluţiei sale în funcţie de
dimensiunea locuinţelor (numărul de camere), este recomandat să se stabilească, categorii
separate pentru locuinţele de dimensiuni diferite.
Fiecare ţară îşi poate stabili numărul de categorii utilizate dar este recomandabil ca această
clasificare să fie suficient de detaliată astfel încât categoria locuinţelor cu cea mai mare
dimensiune să nu reprezinte mai mult de 10% din parcul total de locuinţe.
22
Zona industrială
Zona industrială din cadrul oraşelor cuprinde totalitatea spaţiilor şi amenajărilor destinate
producţiei şi depozitării. Amplasarea zonei constituie o problemă fundamentală de amenajarea
teritoriului, întâlnindu-se următoarele situaţii (vezi fig.1.2):
a. zone industriale în prelungirea teritoriului de locuit - în această situaţie cele două zone se
pot extinde în direcţii opuse, dificultatea rezultând din prelungirea excesivă a traseelor
b. zone industriale situate în paralel cu zona de locuit - mult mai favorabile atât extinderii
celor două zone cât şi legăturilor de transport;
c. zone industriale în pană - presupun pătrunderea acestora în interiorul zonei rezidenţiale a
oraşului;
d. zone industriale situate în balanţă - se dezvoltă în cazul oraşelor mari care nu permit
concentrarea industrială într-o singură zonă (ex. oraşele Bucureşti, Galaţi).
e. zone industriale situate în alternanţă - sunt impuse de condiţiile specifice pe care le oferă
cadrul natural. Adesea acest tip poate să evolueze din zonele industriale în prelungire prin
apariţia unor noi grupări de locuinţe în extremitatea zonei industriale.
f. zonele industriale dispuse "în bandă" - presupun amplasarea lor în imediata apropiere a
oraşelor sub forma unei benzi care are tendinţa de a înconjura oraşul. Avantajul constă în
posibilităţile multiple de legătură între zona de locuit şi zona industrială, dar prezintă riscul
limitării oraşului în perspectivă.
Zona dotărilor social-culturale

Zona dotărilor social-culturale asimilată frecvent centrului civic al oraşului cuprinde cele mai
importante dotări orăşeneşti (sediile administraţiei, poşta, unităţile bancare, sălile de spectacol,
unităţile de cazare etc.). Acestei zone i se adaugă frecvent elemente ale zonei comerciale (magazine)
rezultând o zonă eterogenă, deşi în multe localităţi urbane funcţia comercială a unor străzi sau părţi de
oraş s-a conservat fără imixtiuni de alt ordin. Denumirile unor străzi relevă caracterul net comercial al
acestora (Str.Negustori, Blănari, Şelari, Tăbăcarilor din Bucureşti sunt exemple concludente în acest
sens).
Zona de recreere şi a spaţiilor verzi

Zona de recreere şi a spaţiilor verzi reuneşte adesea spaţii diseminate pe toată suprafaţa
oraşului, chiar dacă unele dintre ele sunt mai extinse în anumite părţi. Această zonă are o importanţă
deosebită în menţinerea echilibrului ecologic urban, a sănătăţii publice şi în îmbunătăţirea
microclimatului.
Zona de circulaţie şi transport

Zona de circulaţie şi transport cuprinde terenurile destinate principalelor artere de circulaţie,
parcajele şi garajele publice, spaţiile destinate transportului în comun, amenajărilor, construcţiilor şi
instalaţiilor destinate transportului exterior (gări, autogări, aeroporturi, porturi etc.)
III.6.3. Planuri şi forme
Planul oraşului
Chiar dacă un oraş ar fi produsul exclusiv, gândit şi realizat, al unui singur om, materializarea
lui în teritoriu tot nu ar putea să păstreze în detaliu şi o perioadă mai lungă de timp un plan prestabilit
în toate detaliile sale, cu toate avantajele potenţiale pe care o asemenea consecvenţă ar avea-o. Cu atât
23
mai mult în cazul real al oraşelor-produs ale unei mixturi de condiţii şi interese, planul nu poate fi nici
static şi nici impersonal, din punct de vedere al colectivităţii.
Planul este văzut ca o "structură de succesiune"9 care defineşte un proces de mişcare continuă,
proprie fiecărui oraş şi purtând marca sitului său, a populaţiei sale şi a conjuncturilor determinante.
Planul este aşadar un element semnificativ al oraşului şi în numeroase cazuri se constituie în
fişă de identitate a oraşului.
Planul suferă adesea influenţa decisivă a factorilor naturali, diversificând în acest mod
tipologia planurilor existente şi adăugându-se celei impuse de decizia exclusivă a omului.
Factorul natural cel mai activ sub aspectul influenţei asupra planului este topografia. Ea poate
să aibă o influenţă directă, ca în cazul văilor înguste care generează planuri liniare sau să favorizeze
anumite tipuri de planuri şi impunându-se în morfostructura urbană prin oferirea cadrului adecvat de
comandă pentru oraş asupra regiunii înconjurătoare, ca în cazul majorităţii oraşelor de câmpie
(Bucureşti în Câmpia Bucureştilor). Înălţimile au indus de asemenea planuri specifice, oferind
exemple concrete ale coroborării cu influenţa cadrului politic şi istoric: Grenada cu Alhambra, Naples,
Alicante şi castelul Santa Barbara, dar şi Quebec şi Halifax cu citadelele lor.
Cursurile de apă deşi îşi manifestă adesea discret influenţa, sunt prezente practic în interiorul
sau la marginea oricărei aşezări urbane, confluenţele lor în mod special, determinând planuri "în
unghi" (Pittsburgh, la confluenţa lui Alleghany şi Monongahela) fără să mai detaliem aici consecinţele
apei asupra planurilor oraşelor situate la lagune, estuare sau pe peninsule (Veneţia, Amsterdam,
Malmö posedă şi o reţea de căi de comunicaţie mai importante decât canalele care le structurează!).
Peisajul sau vântul au orientat, la rândul lor, părţi ale oraşului în sensul valorificării sau a
protejării acesteia de acţiunea naturală.
În majoritatea cazurilor, însă, acţiunea umană a impus planuri ce dovedesc mai puţin
spontaneitatea şi constrângerile naturale şi mai mult curente şi voinţă. Planurile cu dominantă
rectangulară, circulare, eliptice, radiar-concentrice sau mixte îşi au originile într-o sumă de căutări şi
încercări, eliminate succesiv până la alegerea variantei mulţumitoare.
Tipurile morfostrcuturale în care se pot încadra majoritatea oraşelor după planurile lor sunt:
a. tipul rectangular sau pătrat. S-ar părea că originile acestui tip se găsesc în campusurile şi
castrele militare romane aliniate după punctele cardinale, dar acelaşi plan se regăseşte şi la
oraşul antic chinez ale cărui orientări, mai complexe, sunt determinate de influenţele
cosmogonice. Datorită avantajelor de ordin tehnic şi practic pe care le prezintă, trama
stradală rectangulară a fost adoptată în diverse timpuri prin imitaţie, cea mai nouă aplicaţie
regăsindu-se la generaţia oraşelor nord americane şi mai multe din oraşele coloniale din
Africa, America de Sud sau Asia.
Avantajele pentru circulaţia urbană, pentru arhitectură şi sistematizare sunt diminuate de
dezavantajul monotoniei şi mai ales al măririi distenţelor (cu aproximativ 40%) prin folosirea
traseelor în linii frânte.
b. tipul radiar-concentric, circular sau eliptic îşi are originile în taberele nomazilor, unde
căruţele erau dispuse în cercuri sau ovale faţă de centru, dar a făcut carieră în epoca Renaşterii,
chiar dacă şi Evul Mediu promovase elementul central (castelul, mânăstirea) dar cu aspect mai
degrabă labirintic.
Avantajul acestei trame stradale constă în faptul că asigură o bună accesibilitate spre zona
centrală a oraşului şi dă în acelaşi timp posibilitatea creării unei magistrale de centură. Este
totodată adaptabilă unui contur neregulat impus uneori de condiţiile geografice specifice.
Probabil faptul că sistemul s-a dovedit corespunzător condiţiilor moderne de convieţuire urbană
(Moscova, Paris, Londra) a influenţat adoptarea unui asemenea plan chiar în proiectarea unui
oraş nou, Canberra (Australia) la începutul acestui secol.
Tipul, întâlnit frecvent în zonele de câmpie, se caracterizează printr-un nucleu comercial,
social şi politic spre care converg arterele de circulaţie. În cazul acestei forme teritoriale se
poate urmări cel mai bine evoluţia extinderii teritoriale a oraşului prin înglobarea sau alipirea
unor cartiere şi suburbii dezvoltate de-a lungul arterelor ce penetrează către centru. Această
9
Jean Pelletier şi Ch.Delfante - Ville et urbanisme dans le monde, Masson, Paris, 1989, p.32
24
situaţie explică totodată dispunerea în benzi concentrice a spaţiului urban (ex.Londra, Paris,
Bucureşti).
Supraaglomerarea centrului corelată cu limitarea expansiunii externe din motive naturale (ca
în cazul oraşelor de depresiune montană de exemplu) constituie unul dintre dezavantajele
majore, cu toate implicaţiile ecologice, sociale, comerciale ce decurg de aici. Cazul oraşului
Ciudad de Mexico poate fi elocvent din acest punct de vedere.
Tipul polinuclear poate fi considerat o formă derivată a tipului radiar, în care migraţia,
specializarea funcţională sau condiţiile istorice au adăugat noi "centre", nuclee de polarizare a
unei părţi a oraşului, dând acestuia aspectul pluricelular, ca în cazul oraşelor Los Angeles,
Chicago, San Francisco sau Timişoara, Galaţi, Sighişoara.
c. planurile cu geometrie complexă (sau mixtă) a urbaniştilor moderni, se regăsesc la
nivelul multor oraşe mari. Preocupările sunt mai ales către planurile cartierelor decât către
planul oraşului devenit prea întins, neregulat şi deci greu de menţinut în limitele unor
coordonate prestabilite. Din această diversitate de planuri (rectangulare, circulare, radiar-
concentrice, orientate pe axe sau în stea) ce coexistă pe alocuri cu lipsa unui plan propriu-zis
emerge complexitatea planurilor mixte.
Există, pe lângă aceste forme întâlnite în toate ţările şi continentele tipuri morfostructurale
specifice unor ţări şi regiuni anume. Diferenţierea şi menţinerea lor se explică prin particularitatea
unor condiţii fizico-geografice sau istorice. Pentru ţara noastră se pot menţiona două asemenea tipuri,
bine răspândite, tipul liniar (sau biliniar) şi tipul "câmpulung".
Planul liniar sau biliniar ce dă aşezării caracteristica de "oraş-stradă" este specific în principal
oraşelor mici şi mijlocii. Pentru acest tip urbanistic este specifică concentrarea întregii vieţi
comerciale şi administrative de-a lungul unei străzi sau a mai multor străzi, în cadrul cărora se
distinge "strada mare". Astfel de oraşe sunt în principal vechile târguri apărute la popasurile
drumurilor comerciale sau la vaduri. Structura stradală este pusă atât pe morfologia regiunii, cum este
cazul unor oraşe, îndeosebi din zonele depresionare drenate de apă curgătoare (Gheorghieni,
Petroşani, Tg.Jiu). cât şi pe prezenţa drumurilor comerciale sau de legătură (Câmpia Turzii, Turda,
Sânnicolau Mare, Dumbrăveni, Gherla ş.a.)10.
"Câmpulungurile" constituie, de asemenea, forme deosebit de interesante pentru ţara noastră.

Conservarea unor trăsături ale satului - case răsfirate înconjurate de curte şi grădină - a generat un
specific morfostructural aparte pe care îl denumim "oraşe-câmpulunguri". Atât factorii naturali, specifici
depresiunilor în care sunt localizate cu precădere, cât şi cei politici şi istorici care le-au permis un anumit
regim administrativ şi fiscal, au generat structuri urbane care se menţin şi astăzi (Câmpulung Muscel,
Câmpulung Moldovenesc, Moldova Nouă etc.), chiar dacă sub aspect pur fizionomic oraşele
câmpulunguri se deosebesc puţin de oraşul-stradă.
Revenind la relaţia plan-formă trebuie reafirmat şi concluzionat o dată în plus că planul -
constituit dintr-o reţea de drumuri principale - conturează o formă sau alta.
Oraşul nu are însă numai o formă fizică exterioară ci şi o formă interioară dată de tipurile de
dispersie sau aşezare, de structură interioară, de compoziţie urbană.
Această compoziţie urbană poate să admită juxtapunerea dacă nu există relaţii funcţionale sau
estetice între elemente - asamblarea - dacă elementele sunt complementare şi dacă pot fi combinate
astfel încât să formeze un tot, organizarea dacă legăturile relaţionale sunt destul de evidente, dacă se
poate stabili o ierarhie, dacă există dependenţă, complementaritate.
Rezultatul trebuie, în orice caz, să poată fi considerat un tot, dar un tot capabil de evoluţie,
căruia să i se poată adăuga, redispune sau scoată alte compoziţii, care să poată ea însăşi să evolueze
pentru a rămâne adaptate timpului.
Acest aspect este fundamental căci este în contradicţie cu definiţia operei de artă despre care se
ştie că "este finalizată când nimic nu se mai poate scoate din ea"(Saint-Exupery).
10
V.Cucu - Geografia populaţiei şi aşezărilor umane, Bucureşti, 1981, p.227
25
Planurile ca arhitectură urbană

Dincolo de aspectul profil şi imagine de marcă, este important de semnalat valoarea raportului
sit-tramă structurală a planurilor - forma edificiilor. Planul este dat de traseul arterelor, de prezenţa
pieţelor, spaţiilor deschise, care nu se întâlnesc decât foarte rar în exterior. El nu mai este astăzi
reprezentativ pentru oraş, dacă nu se regăseşte la al doilea nivel, al construcţiilor pe care le
favorizează.
Singură, noţiunea de utilizarea terenurilor (land use) este insuficientă pentru a identifica
oraşul aşa cum este el şi cum evoluează.
Arhitectura interioară a oraşului este dificil de definit căci ea decurge din combinarea
multiplelor componente arhitecturale, din asamblarea obiectelor arhitecturale diverse şi mai mult
decât atât, este consecinţa spaţială a unui timp trăit care îi dă o anumită amprentă.
26
PARTEA A II-A: PARTICULARITĂȚILE GEOGRAFICE ALE

AMENAJĂRILOR TURISTICE
Capitolul I 1 Principii, obiective şi linii directoare ale amenajărior turistice
Clasificarea regiunilor după scopul demersului ştiinţific are în vedere decuparea acelor arii în
concordanţă cu dezideratul cercetării/cercetătorului11. Trebuie menţionat însă că, în toate cazurile în
care operează criteriul sus-menţionat, regionarea nu este un scop în sine, ci un corolar final al
demersului ştiinţific, ca atare nu studiem regiunea turistică pentru a demonstra că ea există, ci
fenomenul turistic ale cărui trăsături spaţiale conduc la delimitarea unor unităţi şi la nivelul căreia se
aplică o planificare teritorială specifică, în raport de tipul încărcăturii sale materiale.
Regiunile turistice circumscriu unităţi teritoriale unde fenomenul turistic relevă o consistenţă
notabilă, iar relaţiile dintre factorii săi genetici definesc un sistem economic-social funcţional, posedă
resurse atractive, naturale sau/şi antropice, capabile să susţină o activitate recreativă, curativă sau
culturalizantă notabilă sub aspectul fluxurilor şi opţiunilor turistice, sunt dotate cu o infrastructură
specifică (baze individuale sau staţiuni turistice) şi favorizează desfăşurarea unor activităţi de profil
variate12.
Considerarea regiunii ca un sistem turistic operaţional, eficient economic şi social a orientat
acţiunea de identificare a acestora către aspectele funcţionale, ceea ce conduce la nesuprapunerea
decupajului fizico-geografic cu cel turistic.
Utilizarea termenului de zonă turistică este improprie de cele mai multe ori. Deși apare intrată
în voclabularul definirii turismului ca fenomen regional. Termenul de ”zonă” este utilizat pentru a
defini spații geografice ample, unde sunt analizate preponderent fenomene și procese
biopedoclimatice: zona de climă caldă, zona biogeografică mediteraneană, zona solurilor podzolice
etc..
Din punctul de vedere al planificării şi amenajării teritoriului, regiunile turistice sunt definite
ca regiuni cu dominantă de activitate turistică. Acestea cunosc linii şi orientări particulare de
dezvoltare, în funcţie de factorii majori de structurare.
Planificarea teritorială în regiunile turistice, ca şi planificarea dezvoltării turistice în sine, ia în

consideraţie anumite elemente care determină oportunitatea acesteia:
a) frumuseţea naturală a peisajului;
b) configuraţia geografică: munţi, câmpii, lacuri, litoral, râuri, cascade, regiuni rurale, oraşe
etc. ;
c) conditiile climatului: importanţa climatului, cald sau rece, umed ori uscat; nivelul şi
frecvenţa ploilor; direcţia principală a vântului; durata de strălucire a soarelui; frecvenţa furtunilor,
a taifunurilor etc., puritatea aerului;
d) patrimoniul cultural şi istoric: artă, arheologie, locuri istorice, biserici, folclor etc.
e) accesibilitate: aşezarea geografică, diferite infrastructuri, diferite mijloace de transport şi
telecomunicaţii;
f) valoarea terapeutică a ambianţei naturale: izvoare termale şi minerale, băi de nămol, staţiuni
la înaltă altitudine etc. ;
g) condiţii demografice: regiuni populate şi nepopulate, existenţa mâinii de lucru, structura de
vârstă, evoluţia demografică, migraţii etc. ;
h) existenţa hranei şi a resurselor de apă potabilă;
i) condiţii social-economice: nivelul de trai din regiune, obiceiurile şi influenţa asupra tipului de
dezvoltare necesară, preţuri, legi şi regulamente de finanţare, diferite ajutoare de stat;
j) condiţii de igienă: condiţii de igienă generală, poluarea apei, instalaţii sanitare;
k) condiţii politice: stabilitatea politică ca premiză a dezvoltării turistice.
11
Cocean, P., (2002) Geografie regională, Presa Universitară Clujeană, pp.78
12
ibidem., pp.84
27
Vom insista numai asupra câtorva idei legate de „analiza teritoriului”, pentru a sublinia
importanţa unui asemenea studiu în amenajarea unei zone turistice. De mare însemnătate este ca
obiectivele turistice, dispunerea clădirilor şi a străzilor să se adapteze la necesităţile climaterice şi la
exigenţele estetice. În regiunile mediteraneene şi tropicale soarele este atât de preţios pentru turism,
încât arhitecţii caută să-l pună în valoare sub toate formele posibile, motiv pentru care expunerea
clădirilor capătă o importanţă capitală.
Plantarea unei centuri de arbori poate, de asemenea, contribui la ameliorarea climatului,

deoarece permite să se facă umbră esplanadelor şi parcajelor, creându-se un adăpost pentru turişti. Şi
configuraţia urbană a unor localităţi generează interese turistice care pot fi valorificate de cei ce
organizeze turismul. Astfel, localităţile de coastă, situate pe malul unei mări, sunt înfrumuseţate
datorită transportului maritim, care îşi inserează echipamentul în panorama urbană.
Planificarea dezvoltării turismului va fi creativă: va fi sensibilă „la valorile formale ale
spaţiului şi peisajului, făcând în aşa fel configuraţia mediului fizic să contribuie la dezvoltarea
formelor de viaţă armonioasă şi deci la elevaţie civică şi culturală”13. Fireşte, planificarea turismului
presupune o legătură între diferitele niveluri (naţională, regională, locală), în vederea coordonării
Planificarea regională, spre deosebire de cea locală, va fixa la un nivel teritorial mai vast şi mai complet,
printr-o operaţiune de integrare, elementele fundamentale ale dezvoltării.
structurilor care compun ansamblul teritoriului.

Definirea imaginii turistice se va cristaliza la un nivel regional, care să poată evidenţia mai
bine vocaţia resurselor turistice într-un context teritorial amplu şi variat. Cu toate acestea, crearea
spaţiilor şi modalităţilor specifice de viaţă turistică revine factorilor de decizie locală, care pot
converti activitatea de coordonare spaţială într-un proces de creaţie dinamică.
Planificarea fizică a turismului constituie o parte integrantă a planului general de

dezvoltare a turismului care, la rândul său, este parte integrantă a Planului Naţional de Dezvoltare
Social-Economică.
În consecinţă, planul de dezvoltare fizică a turismului trebuie să aibă anumite obiective

specifice, care să se refere la utilizarea efectivă a teritoriului şi a diferitelor resurse disponibile, să
producă o dezvoltare sistematică a turismului pe profile şi forme de turism.
Întrucât planificarea fizică a turismului este strâns legată de dezvoltarea regională din cadrul
destinaţiei turistice, realizarea acesteia se poate manifesta în mai multe direcţii:
 geografică, ce include studii geografice, hidrografice, ecologice, morfologice şi de
mediu;
 economică, orientată spre optimizarea folosirii resurselor şi eficienţa economică;
 politică, o asemenea planificare fizică garantată trebuie să se afle într-o strânsă
interdependenţă cu politica agricolă, industrială, urbană şi socială a regiunii.
Direcțiile principale ale principiilor de dezvoltare turistică

1. adaptarea planificării la particularităţile regiunii turistice este unul dintre primele principii ale
planificării. Între liniile directoare care ordonează planificarea sunt de menţionat:
2. stabilirea ritmului şi proporţiei de dezvoltare a categoriilor de turism. Trebuie notat că marea
diversitate de structuri turistice rezultate din criterii neunificate cu care se confruntă astăzi
teoria analizei turistice nu ar trebui să impieteze major acţiunea de planificare şi amenajare,
întrucât dominantele turistice ale unei regiuni pot fi evidenţiate statistic;
13
Berbecaru, I., Botez, M., 1977, Teoria şi practica amenajării turistice, Ed. Sport-Turism, pp. 47
28
3. sincronizarea dezvoltării turismului cu celelalte sectoare ale economiei locale şi regionale în

cadrul unui orizont larg de prognoză care corespunde planningului regional;
4. dezvoltarea turismului care este obiectivul principal al oricărei acţiuni de planificare teritorială
impune din ce în ce mai mult implicare sau cel puţin consultarea competenţelor ştiinţifice;
5. factorii de decizie ca unul dintre actorii principali ai planningului trebuie să manifeste o mare
flexibilitate în dezvoltarea acestei activităţi, pentru a se adapta cu rapiditate la cerinţele în
permanentă schimbare ale clientelei turistice;
6. selectarea unor zone prioritare de dezvoltare cărora programele de planificare şi amenajare li
se adresează la un moment dat se stabilesc în funcţie de cerinţele pieţelor externe şi cele ale
pieţei interne;
7. necesitatea unei opţiuni între tipul de dezvoltare concentrată sau dispersată a centrelor turistice,
întrucât în ţările în curs de dezvoltare această problemă este acută, constatându-se o lipsă a
infrastructurilor.
Componentele planurilor de dezvoltare turistică14:

a) dezvoltarea căilor de acces şi a altor lucrări de infrastructură (dacă este nevoie);
b) dezvoltarea şi extinderea instalaţiilor turistice care să corespundă regiunilor alese şi
volumului şi tipului de cerere turistică potenţială stabilită prin studii şi previziuni;
c) dezvoltarea activităţilor adiacente şi ajutătoare;
d) apărarea şi conservarea resurselor istorice, culturale şi naturale;
e) organizarea structurilor turistice existente, fie cele centrale, fie cele periferice, în vederea
realizării celei mai bune coordonări a eforturilor ;
f) dezvoltarea cererii turistice internaţionale şi interne prin activităţi de promovare şi prin
tehnici de marketing;
g) perfecţionarea continuă a personalului turistic la toale nivelurile.
Obiectivele strategiilor de amenajare turistică:

Pentru definitivarea unei strategii de amenajare turistică de o însemnătate deosebită este
stabilirea obiectivelor. Aceste obiective, după prof. dr. A. Sessa15, ar fi următoarele :
1. prognoza cererii externe şi interne (la diferite nivele);
2. prognoza ofertei turistice;
3. estimarea coeficienţilor de utilizare a capacităţilor din industria hotelieră ;
4. sumele necesare dezvoltării infrastructurii turistice şi modalităţile de finanţare a investiţiilor;
5. necesarul de resurse umane pentru industria turistică ;
6. efectele asupra balanţei de plăţi externe, în raport cu evoluţia prevăzută a cererii externe de
servicii turistice naţionale şi a cererii naţionale de servicii externe;
7. previziunea expansiunii cererii străine ca rezultat al acţiunilor promoţionale;
8. politică elastică, eficienţa preţurilor turistice ;
9. prelungirea previzibilă a sezonului turistic — cu posibilităţi de contractare a perioadei
exploatate, în funcţie de factorii climaterici, de distanţele ţărilor emiţătoare de turişti şi de
atracţiile oferite ;
10. localizarea polilor de dezvoltare turistică în raport cu planul general de amenajare a
teritoriului şi cu ritmurile de dezvoltare a diferitelor sectoare ale economiei naţionale şi ale
regiunii ;
11. conturarea măsurilor de salvgardare şi punere în valoare a patrimoniului natural şi cultural
al ţării, ținându-se seama de concentraţia rezultată din implantarea turistică.
Posibilităţile de amenajare turistică sunt multiple datorită expansiunii turismului, care se

manifestă printr-o creştere a resurselor, cât şi prin diversitatea şi schimbarea cerinţelor şi motivaţiilor
turiştilor, pentru că este imposibil să se abordeze problematica complexă a planificării turistice
14
ibidem., pp.50
15
Sessa, A., 1972, Turismo e terzo mondo, Ed. Sarda Fossataro, pp. 116
29
pornind de la un singur model de dezvoltare. Însă soluţiile în acest domeniu sunt diferite, în funcţie de
situaţiile specifice ale dezvoltării turismului în zonele şi ţările lumii. Este evident că fiecare tip de
localizare turistică are anumite caracteristici.
Ingeniozitatea joacă, de asemenea, un rol esenţial în amenajarea unui spaţiu de odihnă şi
recreare inedit, care se poate manifesta, de pildă, fie prin crearea unui sat de vacanţă, fie al unui centru
turistic.
Implementarea turismului în centrele şi marile oraşe va depinde de caracterul comunităţii, de
funcţionarea serviciilor, de operele sale de artă şi de climatul său cultural, precum şi de interesul pe
care-1 prezintă întreaga regiune. Marile oraşe, ca de pildă Londra şi Parisul, sunt poli puternici de
atracţie turistică, dar totuşi turismul rămâne oarecum marginal în raport cu activitatea întregului oraş.
Dezvoltarea acestor centre se înscrie într-o logică proprie. Oraşul se descompune în unităţi
cronologice succesive : nucleul iniţial, zone de creştere corespunzând principalelor faze de
expansiune16.
În planificarea teritorială în regiunile turistice se pot evidenţia unele principii fundamentale
:
 definirea unei concepţii de planificare, care să se înscrie într-un orizont determinat de
prognoză, dar în acelaşi timp să fie adaptată la condiţiile dinamice ale cererii şi ofertei
turistice, la tendinţele conjuncturii internaţionale ;
 formularea obiectivelor finale ale planului de amenajare, prin elaborarea unor
strategii alternative de dezvoltare, în funcţie de anumite criterii de evaluare a
variantelor ;
 urmărirea realizării etapelor intermediare, luându-se în consideraţie însă modificările
etapelor următoare, cu eventualele corective în prevederea obiectivelor viitoare ;
 activizarea tuturor factorilor principali de dezvoltare a regiunii (industrie,
agricultură, comerţ etc.), chiar atunci când în prima etapă de dezvoltare, turismul poate
fi iniţiatorul principal al acesteia;
 integrarea fenomenelor într-un sistem ordonat din punct de vedere al liniilor de
dezvoltare, care au o importanţă deosebită în cadrul strategiei dezvoltării regiunii şi a
ţării în ansamblul ei.
Capitolul II PRINCIPIILE DE AMENAJARE TURISTICĂ A UNEI STAȚIUNI TURISTICE

SAU A UNUI OBIECTIV TURISTIC
în amenajarea unor zone sau staţiuni turistice este necesar să se aibă în vedere transpunerea
în practică a următoarelor principii strategice17 :
a) Principiul integrării armonioase a condiţiilor naturale cu suprafeţele construite, cu

structura serviciilor şi cu infrastructura. Dezvoltarea unei zone turistice se amplasează într-un cadru
natural şi istoric, care se exprimă sub forma unei reţele de resurse : litoral sau munte, coline, peisaje
cu o floră aparte, monumente istorice, vestigii arheologice. Deseori principiul integrării este neglijat
de factorii de decizie, în amenajarea unei zone, pentru că se construiesc, de pildă, baraje la nivelul
plajelor, turnuri care întrerup liniile promontoriilor sau structuri liniare care nu ţin seama de legăturile
care există între „reţelele" unei zone turistice. Totodată, integrarea vizează legătura care condiţionează
zona turistică de interiorul unei ţări (sau regiuni), deoarece aceasta prezintă valori apte să diversifice
şi să personalizeze zona. Construcţiile turistice se vor realiza în modalităţile pe care le impun
caracteristicile şi condiţiile zonei sau staţiunii turistice. Arhitectura zonei turistice este necesar să fie
16
Pierre George, Bazele geografice ale sociologiei urbane, în „Sociologia franceză contemporană", Editura
politică, 1971.
17
Berbecaru, I., op. cit. pp. 56 - 59
30
armonizată cu formele naturale şi cu vestigiile trecutului, punând în valoare patrimoniul cultural al

regiunii. Desigur, dacă se urmăreşte amenajarea unei zone turistice în care să fie valorificate
monumentele sale istorice, va trebui să fie creată o ofertă turistică adecvată, care să satisfacă clientela.
Pentru acest motiv este necesar să se înfăptuiască o suprastructură cu moteluri şi restaurante în stilul
epocii, o gamă largă de servicii turistice, şosele şi drumuri care să permită accesul la aceste aşezări.
b) Principiul flexibilităţii sau al structurilor evolutive este principiul potrivit căruia

structura unei zone turistice este necesar să reprezinte un sistem multifuncţional şi transformabil, care
să permită dezvoltări continue şi adaptări în funcție de cerinţele clientelei turistice. Fără să se
realizeze concentraţia unei structuri evolutive în amenajarea unei staţiuni, se ajunge la o rigiditate
care, în timp, poate îndepărta fluxurile turistice.
c) Principiul activităţii principale şi al recepţiei secundare pune accentul pe elementul

recreativ, dinamic, al unei staţiuni, ca urmare a apariţiei unui tip de turist activ. Până nu de mult era
împământenită concepţia potrivit căreia în organizarea activităţii unei staţiuni structura capacităţilor
de primire (casa şi masă) era considerată fundamentală faţă de serviciile complementare. Potrivit
concepţiilor moderne, un obiectiv principal al conducerii unei staţiuni este diversificarea serviciilor
turistice, pentru a permite turismului să-şi folosească cât mai plăcut timpul.
d) Principiul reţelelor interdependente. Într-o regiune turistică, între populaţia permanentă şi

cea turistică există uneori diferenţe social-economice, deşi se afirmă din ce în ce mai puternic o
tendinţa de integrare a fluxurilor turistice cu populaţia zonelor turistice. În general zona turistică face
parte dintr-un ansamblu regional mai larg, din structura urbană permanentă a regiunii şi este într-un
proces continuu de dezvoltare şi de integrare cu ansamblul realităţilor economico-sociale.
e) Principiul funcţionalităţii optime a întregului sistem de reţele. În literatura de specialitate,

structurarea unei zone turistice se poate realiza prin delimitarea următoarelor reţele : reţeaua de
resurse naturale şi istorice, de care sunt legate noile forme ale suprastructurii şi infrastructurii
turistice, reţeaua de activităţi sau structura de recepţie.
Structurarea regiunii/arealului turistic va asigura o bună funcţionare a ofertei. Aceasta se
realizează dacă componentele „reţelei turistice" ale unei zone sau staţiuni sunt uşor accesibile
vizitatorului.
Accesibilitatea turistului la „reţeaua turistică" a unei regiuni sau a unei staţiuni este legată de
ierarhizarea elementelor ofertei. S-a susţinut că în prima etapă, de pildă, ierarhizarea constă din
separarea traficului auto de cel pedestru în zonele de mare concentraţie a circulaţiei turistice
(„promenade", centre de trafic e zi, de noapte, accesul la plaje etc.). Apoi se face ierarhizarea între
diferitele feluri de trafic: de tranzit, interzonal şi de acces la punctele de circulaţie intensă. O
repartizare judicioasă a zonelor de parcare impune pulsul traficului individual pe şosele. În continuare,
acţiunea de ierarhizare priveşte reţeaua de activităţi oferite turistului şi, în ultimă instanţă, gama
serviciilor. Această acţiune are ca scop o dinamizare a reţelelor menţionate şi asigurarea unui
echilibru între elementele ofertei turistice.
f) Principiul rentabilităţii directe (efectul multitiplicator al turismului). În literatura de

specialitate s-a susţinut deseori că eficienţa unei activităţi turistice poate fi apreciată mai ales în
funcţie de efectul multiplicator pe care-l generează dezvoltarea unui sector turistic asupra altor ramuri
ale economiei ca, de pildă, comerţul, agricultura, construcţiile, artizanatul, transporturile.
Rentabilitatea directă trebuie introdusă ca principiu de evaluare a amenajării unei zone turistice noi.
Aceasta viziune implică o continuă ajustare a ofertei în funcţie de cercetarea turistică, o
strategie dinamică care va promova serviciile turistice solicitate de clientelă. Fără îndoială, în
amenajarea unei zone turistice trebuie să se ţină seama atât de rentabilitatea directă, cât şi de efectul
multiplicator pe care îl are turismul asupra altor ramuri.
31
Capitolul III Tipuri de planificare teritoriala ale spatiilor geografice cu dominate de activități
turistice
III:1 Planificarea și ameanjarea teritoriului în sistemele teritoriale turistice de dominantă albă

(regiunile geografice cu turism alb, de practicare a sporturilor de iarnă)
Evoluția amenajării turistice montane
Turismul montan beneficiază de un număr limitat de modele a practicilor dominante specifice

– ski alpin intensiv, alpinism, sejur balneo-climateric, termal, schi fond, drumeţie, vilegiatură.
Experienţele internaţionale sunt puţin numeroase şi se constituie în modele de planificare şi
amenajare turistică montană18.
În lume, difuzia socială şi spaţială a schiului a condus la înmulţirea centrelor amenajate,
ajunse la 700 în America de Nord, 200 în Japonia, 400 în Norvegia, lista putând continua.
Totuşi dezvoltarea turistică, atât vara cât şi iarna, nu se leagă doar de marile staţiuni cu strat
de zăpadă garantat. În România skiul este prezent în câteva staţiuni cunoscute, unde gestionarea lui
aparţine unor societăţi publice sau private.
Schiţa pârtiei de schi de la Sinaia
Domeniul skiabil este un concept global care grupează suprafeţe neskiate. În general se
estimează densitatea optimă de 7-8 schiori/ha (25 pe suprafaţa de pistă). Studiul fotografiilor aeriene,
18
Experienţa franceză în amnajarea montană este una dintre cele mai ample în domeniu. Etapizarea amenajărilor
montane franceze cuprinde:
- etapa până în 1948, staţiuni puţine, amplasate pe fundul văilor ;
- 1948 – 1962, staţiuni de generaţia a doua, («funcţionale») subordonate scopului major al accesului rapid şi
facil la pârtia de ski (Courchevel, Val d’Isere);
- 1962 – 1975, staţiuni de generaţia a treia (« integrate »), subordonate unei viziuni în care o singură
organizaţie publică sau privată are drept de amenajare, promovare, vânzare, exploatare, iar intervenţia
statului se resimte la nivelul infrastructurilor primare (căi de acces), secundare (lotizare, drumuri
interioare), terţiare (aducţiuni, electrificare, reţele de canalizare) şi prin facilităţile acordate iniţiativei
private, ceea ce a determinat fenomenul « staţiunilor – ciupercă»,
- 1975 – 1999, staţiuni de generaţia a patra, urmând modelul dezvoltării prin echipare şi urbanizare, din ce în ce
mai criticat pe măsură ce îşi dovedeşte rateul datorat rentabilităţii mediocre, în cadrul acestei etape
diferenţiindu-se mai multe faze.
32
într-o zi de mare aglomeraţie, la orele de maximă intensitate a utilizării permit compararea numărului
de vehicule, de persoane aflate în pe pistă, a celor ce folosesc diferite servicii în vederea
fundamentării deciziilor de amenajare viitoare.
3.Urbanismul sistemelor teritoriale de dominantă albă
Turismul montan depuinde astăzi de echipamente pentru facilitarea valorificării sale. Anumite
practici s-au artificializat pâna la independenţă totală de condiţiile naturale – zapadă artificială, pereţi
de escaladă, lacuri artificiale, etc. Actualmente, majoritatea produselor turistice implantate în staţiuni
caută să diversifice oferta de loisir plecând de la echipamenet care nu au nici o legătură cu mediul
montagnard : cazinouri, centre de fitness, centre nautice, muzee. Aşadar, amenajarea este
producătoarea loisirului montan în acest secol.
Amenajarea turistică a muntelui, a cărei punere în scena este foarte rapidă, a făcut obiectul
unei abordări etatice foarte centralizate. De altfel, aceeaşi experienţă franceză arată că statul s-a aflat
în situaţia constituirii unor structuri tehnice adaptate care să gestioneze riscurile şi pericolele inerente
intervenţiilor amenajist-turistice.
4. Evoluţia formelor şi principiilor de amenajare a staţiunilor pentru sporturi de iarnă

S-a trecut destul de repede de la marea staţiune a secolului XIX (generaţia Chamonix, Saint
Moritz, Zermatt) la un model de urbanism american şi francez de urbanizare nouă, concentrată, pentru
a limita deplasările, de o concepţie liniară şi adesea stereotipă – clădiri înalte, opoziţia funcţională
între deservirea prin automobil şi balcoanele orientate spre sud, domeniul skiabil în evantai revenind
spre clădiri în front de zăpadă.
Crearea în anii 60 a staţiunilor ex nihilo ilustrează perfect considerarea modului de consum a
produselor în producerea amenajării.Aceste staţiuni concepute, realizate şi gestionate de un promotor
unic răspund unei opţiuni de rentabilitate economică şi financiară, din care îşi extrag esenţa principiile
amenajării : siturile sunt amplaste la mare altitudine, la nivelul păşunilor alpine, expuse spre nord sau
nord-est spre a beneficia de un strat de zăpadă de durată şi de calitate, arhitectura răspundea modului
de consum dominant, de tip urban, cu turnuri, galerii comerciale, parkinguri subterane, pentru a
rentabiliza spaţiul şi de a găzdui cât mai mulţi turişti. Staţiune capătă forma unui evantai la capătul
pistelor care se înmănunchiază într-un amfiteatru echipat cu o reţea de urcare a pantelor. Aceste
staţiuni au cunoscut un mare succes până în anii 70 – La Plagne, Avoriaz, Isole 2000, Piau-Engaly,
dar nu au fost însă ferite de riscul „îmbătrânirii” odată cu sistemul economic care le-a creat.
Reglementarea privind lucrările pârtiilor de schi există la nivelul fiecărei țări, dar diferă de la
o ţară la alta.
În Elveţia, din 1978, Departamentul Federal al Internelor a cerut tuturor cantoanelor să supună
autorizării „orice modificare importantă adusă terenului natural în scopul amenajării pistelor de ski”.
Directivele comportă două aspecte: amenajatorul trebuie să facă proba că proiectul său nu antrenează
efecte negative (eroziune, torenţi, avalanşe, ameninţări pentru pădure, distrugeri pentru staţiuni
silvice, sau rezervaţii, atingeri grave peisajului în timpul sezonului, asupra exploataţiilor agricole, etc
Pentru a frâna amploarea acestor creaţii artificiale au fost impuse constrângeri speciale.
2. Amenajările turistice în regiunile turistice de dominantă albastră (regiunile geografice cu

turism albastru, legat de spațiile litorale, marine și lacustre)
Turismul în regiunile litorale este caracterizat de fenomenul de masă. Una din primele
probleme cu care se confruntă în prezent regiunile costiere o reprezintă supraaglomerarea şi
deterioararea calităţii ansamblului litoral, mai ales în aspectele sale vizibile – apa şi nisipul – dar
acestora se adaugă „betonizarea” plajelor şi agresivitatea manifestărilor corelate urbanizării litoralului.
33
După 1980, în condiţiile unor fluxuri mari, capacitatea de absorbţie a plajelor s-a depăşit,
producându-se fenomene de poluare chimică, fizică, biologică, estetică, iar pentru satisfacerea
cererilor în creştere, structurile turistice s-au supradimensionat de multe ori neplanificat, deci cu
păstrarea mai mult sau mai puţin a standardelor de mediu în multe destinaţii. Aceste aspecte au impus
necesitatea efectuării studiilor privind impactul turismului în arealele de coastă, deci operaţionalizarea
conceptului de capacitate de suport. Fenomenul este analizat sub multiple aspecte: tipul de acces
(sezonal, tot anul), facilităţile de agrement, de cazare, alimentaţie ce nu pot fi proiectate în afara unei
infrastructuri de tip urban (electricitate, gaze, apă curentă, telefonie, radio, TV, străzi, mijloace de
transport, canalizare, forma de depozitare a deşeurilor).
Pentru turismul de litoral se pot analiza trei categorii de capacităţi de suport:
a. capacitatea de suport a mediului - nivelul la care se pot dezvolta activităţile turistice şi
serviciile adiacente;
b. capacitatea de suport fizică - nivelul de saturare în facilităţi;
c. capacitatea de suport socială - diminuarea caracterului recreativ pentru turişti.
Simbolul „verde” a început să fie ataşat turismului ajungând la formula ecoturism când starea
ecologică a unor regiuni suprasolicitate din punct de vedere turistic a fost compromisă de prezenţa
masivă a turiştilor.
Unul din elementele cheie introduse de dezvoltarea ecoturismului reprezintă în acelaşi timp
un indicator util în planificare turistică generală - capacitatea de suport pentru o anumită activitate.
Capacitatea de suport pentru activităţile turistice
Noţiunea de capacitate de suport pentru activităţile turistice a fost pusă în discuţie pentru
prima dată, la nivel internaţional, cu prilejul Conferinţei Mondiale a Turismului din Indonezia (Bali,
1992), dar ea fusese introdusă ca măsură de configurare agricolă a teritoriilor degradate din Africa,
încă din ani `50, de către Banca Mondială.
a. Capacitatea de suport în sistemele teritoriale turistice de dominantă albastră
Pentru dezvoltarea turistică a unui areal de coastă trebuie să se asigure protecţia turistului, a
comunităţilor locale, a mediului prin respectarea standardelor de mediu. În acest sens, tipurile de
litoarel răspund în mod diferit la solicitarea antropică şi la planificarea valorificării.
 Litoralul mareic are un sistem de dune deosebit de fragil, deoarece el se constituie ca o
zonă de tampon a schimbului de apă între mare, precipitaţii, inundaţii. Utilizările
frecvente sunt reprezentate de transporturi maritime şi construcţii.
Litoratul deltaic, fără maree, este într-o dinamică permanentă dată de acţiunea fluviilor,
dar şi a mărilor. Linia coastei este modificată prin dezvoltarea porturilor, utilizarea plajelor pe tot
Capacitatea de suport reprezintă gradul de rezistenţă al unei destinaţii turistice faţă de tipul de
turism în funcţie de calitățile mediului fizic, social şi cultural ca şi de beneficiile dezvoltării
infrastructurii şi economiei.
parcursul zilei (nefiind supuse inundaţiilor), extinderea aşezărilor din cauza atracţiei turistice, a
posibilităţilor piscicole şi de navigaţie.
În cazul turismului, respectarea indicatorului capacitatea de suport se asigură prin

considerarea unui set de obiective, cum sunt:
 Planificarea activităţilor turistice în general şi ecoturistice în special şi integrarea acestora
în cadrul economic larg.
 Contingentarea selectivă a consumului de resurse.
 Internalizarea costurilor (externalităţilor), la nivelul fiecărui consumator/turist.
34
 Păstrarea diversităţii naturale şi culturale

 Includerea în circuitul economic a resurselor cu valoare medie şi mică sau a celor din
regiunile defavorizate în vederea susţinerii economiilor locale.
 Implicarea comunităţilor în propria lor dezvoltare.
 Consultarea specialiştilor în domeniu pentru a cunoaşte efectele pozitive şi negative ale
unei activităţi, ca şi întocmirea studiilor de piaţă privind nivelul cererii pentru un produs
turistic.
 Considerarea deciziilor personalului pregătit în domeniu şi perfecţionarea lui continuă.
Capacitatea de CSF=A x U /a x Rf suport nu impune numai parametrii

fizici, deoarece ea depinde de atitudinea turiştilor şi de mediu.
Elementele mediului au praguri de toleranţă specifică, dificil de estimat. În acest sens, se poate face
diferenţa între densitatea optimă pentru vizitatori (nr. turişti /suprafaţa turistică) şi densitatea optimă
de turişti în mediu. Stabilirea pragului de suport19 depinde de tipul de turism, de fragilitatea
destinaţiei, fapt pentru care managementul turistic, turiştii şi politica de mediu ca şi cea turistică joacă
un rol determinant.
Într-o altă metodologie20, determinrea capacităţii de suport are în vedere cele trei nivele
constituente ale acesteia: capacitatea de suport fizic, real şi efectiv.
Capacitatea de suport fizic (CSF) reprezintă numărul maxim de utilizatori care pot fi alocaţi
pentru o resursă în unitatea de timp.
b. Capacitatea de suport fizic
Dificultăţile stabilirii unor limite asupra mediului fizic apar pe fondul unor constrângeri
fizico-geografice: geologie, caracterele plajei, tehnologice, estetice, a tipurilor de operaţii economice,
de aceea, capacitatea fizică de suport trebuie calculată pe fiecare formă de dezvoltare: hoteluri,
restaurante, baruri, insule artificiale, pontoane plutitoare, plaje cu şezlonguri, debarcadere.
Planificarea defectuoasă a acestora cantitativ şi calitativ poate induce probleme de mediu:
poluarea apei, poluarea nisipului, artificializare.
Exploatarea lor de către firme sau comunităţile locale în condiţiile unor planificări
defectuoase permite nerespectarea detaliilor cerute de constructori, de multe ori fiind însoţite de unele
improvizaţii spontane ce nu respectă standarde de mediu.
Pentru colectarea deşeurilor, planificarea sistemelor de canalizare, organizarea în ansamblu,
trebuie să fie proiectată în funcţie de mărimea comunităţii locale, de fluxul maxim pe care-1 poate
suporta structura de primire pentru perioadele de vârf.
Formula de calcul:
unde:
A -suprafaţa de utilizat pentru activitatea ecoturistică;
U /a - suprafaţa pe utilizator;
Rf - numărul de vizitatori /zi (factorul de rotaţie) în perioada deschisă sau media timpului de
folosire pe utilizator.
Capacitatea de suport real (CSR)- numărul maxim de vizitatori pentru o resursă la care se
adaugă şi un factor de corecţie (Cf) ce derivă din caracteristicile particulare ale unui sit.
Formula de calcul:
CSR=SCF-Cf 1-Cf 2-.....Cf n
unde:
19
Pentru această cuantificare se poate utiliza formula următoare: K=(E x A/D)³ (formula Dougherty) în
care: E- caracteristicile fizice ale mediului înconjurător; A - natura activităţilor turistice existente; D -
managementul aplicat; S - sensibilitatea obiectivelor turistice. Fiecare variabilă poate primi valori de la 0 la 100.
20
Matei, Elena, 2004, Ecoturism, Ed. Top Form, pp. 35
35
Cf este un factor corector exprimat în procente:

CSR=CSF x (100-Cf1)% x (100-Cf2)% x....(Cfn)%
Factorul corector se obţine din variabile biologice, ecologice, sociale şi de management.

Capacitatea de suport efectiv sau permisiv (CSE)- reprezintă numărul maxim de vizitatori pe care îi
poate susţine un sit, într-un management optim după formula:
unde: MC - capacitatea de management bazată pe personal şi buget, ca sumă a variabilelor:

politică, legislaţie, infrastructură, facilităţi, echipament, personal, buget. În general CSF>CSR>CSE
Cf=[M1/Mt] x 100
unde:
M1 este limita magnitudinii variabilei;
Mt- totalul magnitudinii variabilei;
Între factorii corectori se pot enumera: insolaţia, vântul, calitatea apei, mlaştinile, faună
periculoasă, strucutră etnică şi/sau religioasă, focare de epidemii etc.
c. Capacitatea psihologică de suport
Capacitatea psihologică de suport exprimă acel număr de turişti ce pot accesa o plajă, astfel
încât să se creeze satisfacţia utilizării. Metodologia cercetării constă în stabilirea densităţii, distribuției
turiştilor pe plajă prin analiza fotogramelor, chestionarelor, observaţiilor, în perioadele de vârf
(mijlocul sezonului de vară, duminica). Se recomandă pentru utilizarea normală a unei plaje circa
1000 persoane / ha. Pearce (1981) recomanda pentru un turist între 5 şi 25 m2 de plajă.
Cunoaşterea, estimarea capacităţii de suport pentru turism a mediului natural şi cultural

determină elaborarea strategiilor şi politicilor de dezvoltare turistică, cuantumul investiţiilor, gradul de
alocare al fondurilor, nivelul de exploatare al forţei de muncă, modalităţile de protecţie şi conservarea
mediului, fiind absolut necesare în managementul turistic pentru stabilirea pragului de exploatare
ecologică.
CSE= [Capacitatea infrastructurii x MC]/ CSR.
Focalizarea turismului de dominată verde se defineşte mai ales la nivelul ariilor naturale
protejate- rezervaţii, parcuri
Generic, capacitatea de suport a unor arii naturale protejate pentru activităţi turistice constă
în capacitatea de a asigura satisfacţia turistului fără a diminua calitatea mediului.
Planificare şi amenajare în regiunile turistice de dominantă verde
Capacitatea de suport a rezervaţiilor şi parcurilor, se stabileşte de către echipe de specialişti,

utilizând metode cantitative, calitative, chestionare şi mai recent tehnici GIS. CS este o funcţie de
factori variabili: politica parcului (PP), specificul resursei naturale (Rn), comportamentul turiştilor
(Ct), managementul parcului (MP), impactul de mediu Im şi planificarea P, aşa cum sintetizează
formula:
CS=f (PP, Rn, Ct, MP, Im, P),
O exemplificare a acestei ecuaţii de analiză o constiutuie Parcul Naţional Călimani.
36
Politica parcului se focalizează pe protecţi, conservare şi reconstrucţie ecologică, ceea ce îl

diferenţiază de celelalte 5 parcuri naţionale din România.
Capacitatea resurselor determină capacitatea de suport prin unicitate, fragilitate, mărime,
diversitate. Capacitatea de suport a Parcului Naţional Călimani este direct proporţională cu
biodiversitatea şi eterogenitatea peisajului. În acest sens se iau în calcul:
 numărul de specii, abundenţa speciilor, densitatea medie, preferinţele turiştilor
(flora relictă de Pinus Cembra, Pinus mugo, Rhododendron kotschy etc);
 peisajul morfologic (urmele reliefului glaciar, relieful ruiniform vulcanic,
specificul reliefului antropic etc.)
Comportamentul turiştilor. Deşi accesibil Parcul Naţional Călimani nu prezintă un model
specific de valorificare turistică, „produsul turistic natural” consumându-se însă în limitele impuse de
Regulamentul de Parcului.
Cariera Călimani obiectiv turistic Munţii Călimani

sui generis în curs de reconstrucţie ecologică Rezervaţia „12 Apostoli”- destinaţie ecoturistică
Impactul ecologic al turismului este menţinut la cote reduse comparativ cu impactul

exploatării miniere din proximitatea parcului, dar, prin dezvoltarea previzionată, Administraţia
Parcului trebuie să aibă în vedere o planificare care trebuie să preîntâmpine efectele reciproc potenţate
ale celor două surse de impact. Cuantificarea impactului ecologic se relizează în acest moment ca
singurul dintre variabilele capacităţii de suport.
Managementul parcului este coordonat de o zonare bună conform standardelor IUCN, prin
distribuţia staţiunilor forestiere, alpine şi de protecţie exclusivă, precum şi prin trasarea căilor de acces
obligatorii sau permisiv-restrânse în PNC. Prin Proiectul de Management al PNC se urmăreşte
deschiderea unor linii dominante de cercetare a biodiversităţii, peisajelor şi habitatelor naturale, de
reconstrucţie ecologică a haldelor de steril precum şi stabilirea gradului accesibilitate, de dotări şi
amenajări turistice din zonă.
Planificarea. Obiectivele planificării teritoriale la nivelul PNC sunt în acest caz în acord cu
politica dominantă - de protecţie şi conservare - în care activitatea de turism/ecoturism nu va rămâne
în plan secund. Planificarea, definită ca activitate ce facilitează aplicarea în practică a deciziilor, se
argumentează prin datele şi situaţiile concrete, exemplificăm în acest sens soluţionarea problemei
incintelor construite părăsite, prin transformarea lor parţială în amenajări turistice. Punctele cheie care
structurează planificarea teritorială în aria PNC sunt:
 configuraţia morfo-administrativă a parcului - limite sinusoide de tip golf suprapuse
unei fragmentări administrative accentuate (20 comune, aparţinând la patru judeţe);
 penetrabilitatea crescută, prin prezenţa infrastructurii de acces rutier până la 1750m, cu
avantajul valorificării potenţialului şi dezavantajul riscurilor de mediu mai sus menţionate;
 coexistenţa nivelelor de valorificare şi utilizare antropică – agro-pastorală, silvică,
turistică, ex-minieră şi ştiinţifică.
37
Planificare şi amenajare în regiunile turistice cu dominantă culturală

În cele ce urmează vom privilegia consideraţiile asupra acestei categorii de planificare cel
puţin din două motive:
 amenajările regiunilor turistice cu potenţial natural (munte, mare) fac obiectul unor studii
frecvente, adesea focalizate pe unităţi teritoriale bine delimitate;
 iar aspectele planificării şi amenajării perosnalizate cultural reprezintă un fel de „new
wave” în teoria planningului european.
Patrimoniul cultural în planificarea teritorială
De la început civilizaţia umană a fost caracterizată de o anumită utilizare socială a

posibilităţilor naturale cu scopul supravieţuirii omului. De-a lungul diferitelor etape istorice până în
prezent fiecare utilizare a acestor potenţialuri exprimă o formă de împlinire culturală şi de moştenire
culturală. ESDP (Perspectiva Dezvoltării Spaţiale Europene) încurajează managementul înţelept al
moştenirii culturale, favorizând durabilitatea utilizării patrimoniului cultural considerat, pe de o parte,
ca un instrument important de difuzie şi cunoaştere a detaliilor culturale într-un teritoriu eterogen
precum Europa, garantând identităţi regionale şi locale, iar pe de altă parte, moştenirea culturală ar
putea să servească drept o importantă oportunitate pentru dezvoltarea economică.
Moştenirea culturală este considerată de ESDP prin prisma celor două dimensiuni
fundamentale ale sale: una fiind peisajele culturale, cealaltă fiind oraşele–moştenire, siturile culturale
şi monumentele.
Europa ocupă o poziţie globală de lider în ceea ce priveşte diversitatea peisajelor culturale şi
importanţa oraşelor–moştenire, siturilor şi monumentelor culturale. Un indicator pentru acest lucru ar
putea fi distribuţia globală a “peisajelor protejate” (UICN –Uniunea Internaţională de Conservare a
Naturii, categoria V) din care aproape 60% se află în Europa. Mai mult decât atât, studiile UNESCO
au demonstrat că mai mult de 80% din moştenirea construită este situată în Europa, dintre care mai
mult de 60% se află doar în Italia. Cantitatea şi calitatea patrimoniului cultural sunt sensibile la
transformările sociale şi economice. Probleme precum creşterea urbană necontrolată, volumul
crescând de trafic, zonele comerciale aflate în extindere şi turismul în masă ar putea duce la o
devalorizare substanţială a moştenirii culturale .
Deşi definiţiile oficiale ale moştenirii culturale sugerează adoptarea celei mai largi accepţiuni
a termenului de moştenire/patrimoniu, incluzând elementele imateriale ale creativităţii umane, de fapt
este foarte greu de folosit o definiţie atât de vastă. Când se doreşte să se cuantifice problemele privind
conservarea moştenirii şi să se studieze consecinţele sale asupra planificării spaţiale este necesară o
definiţie mai pragmatică.
O altă discuţie care se poartă priveşte valoarea moştenirii. În cazul peisajelor culturale există
dubii dacă doar peisajele remarcabile sau şi cele obişnuite merită să fie luate sub îngrijire. Proiectul
Conveţia Europeană a Peisajului susţine dreptul tuturor peisajelor de a fi luate în considerare.
Până acum câţiva ani, circula o noţiune mai degrabă oportunistă a moştenirilor culturale,
identificând, în mare măsură, moştenirea culturală cu moştenirea “construită” (adică oraşele-
moştenire, siturile culturale şi monumentele), existând desigur o raţiune pentru care ea a fost
menţinută: aceste valori au cele mai puternice rădăcini teritoriale. Ele sunt fragile în mod particular şi
foarte sensibile la maniera de utilizare. Aceste aspecte devin cruciale pentru scopurile planificării
spaţiale şi de altfel pentru programul ESDP şi obiectivul său principal de sporire/intensificare a
utilizării înţelepte a moştenirii.
Cu alte cuvinte, oraşele-moştenire, siturile culturale şi monumentele trebuie să fie tratate mai
degrabă ca resurse preţioase pentru societate şi comunitate, decât ca fiind o constrângere pentru
dezvoltarea socială şi economică, aşa cum uneori a fost receptat fenomenul. Aşadar, ele necesită să fie
folosite într-un mod echilibrat, în primul rând respectând gradul de complexitate al structurii lor
sociale şi urbane, iar în al doilea rând, menţinând în limite controlabile presiunea asupra lor, prin ceea
ce se poate numi utilizarea optimă a resurselor, care sunt cât se poate de nereproductibile.
38
Dacă nu este administrat bine, turismul poate avea materializări negative cum sunt poluarea
sau congestionarea precum şi impacturi sociale, economice şi culturale adverse asupra comunităţii
gazdă, aşa cum am arătat anterior. Oraşele-patrimoniu merită o atenţie specială deoarece ele sunt de
fapt concentrări uriaşe de moştenire culturală materială şi imaterială. Utilizarea adecvată a moştenirii
culturale este astfel şi mai importantă deoarece oraşele-moştenire sunt extrem de sensibile la
consecinţele negative ale turismului. Acest lucru se datorează naturii fragile a moştenirilor culturale şi
a conflictului potenţial ce ar putea să existe între utilizarea resurselor în scopuri turistice şi funcţiile
normale pe care un oraş trebuie să le asigure locuitorilor săi. De aceea, utilizarea durabilă a moştenirii
Scara teritorială a planificării este un factor de o importanţă crucială deoarece turismul în masă este un
fenomen economic cu trăsături spaţiale inerente. Aşadar, “regiunile de turism”, fiind ori peisaje culturale
sau zone afectate social şi economic de prezenţa părţilor individuale cum sunt monumentele, cuprind diferite
unităţi administrative şi pot să aibă caracteristici specifice mai multor unităţi mai ales câns sunt situate în
zone de graniţă.
culturale, în special în cazul oraşelor-moştenire, necesită un efort extraordinar de planificare.

În majoritatea cazurilor, zonele care beneficiază de prezenţa moştenirii nu corespund cu
zonele care suportă costurile pe care această utilizare le implică. Foarte rar administraţiile locale sau
guvernele regionale au capacitatea instituţională de a face planuri pentru dezvoltarea durabilă a
turismului în regiunea lor de competenţă. Planificarea pentru o utilizare durabilă a patrimoniului
necesită în primul rând o mai bună înţelegere şi o mai mare căutare din partea cererii, dar în
majoritatea cazurilor acest lucru s-a dovedit a fi insuficient. Ar trebui să se acorde o mai mare atenţie
managementului ofertei şi condiţiilor de mediu care stimulează o caracteristică şi un tipar de vizitare
dorit. Asigurarea facilităţilor şi a infrastructurii de înaltă calitate pentru vizitatorii atenţi şi sensibili
care sunt dispuşi să recompenseze valoarea moştenirii culturale la care ei au acces, oferind cea mai
mare accesibilitate posibilă pentru toată lumea, reprezintă punctul-cheie pentru strategia unui turism
durabil .
Potrivit ESDP, parimoniul cultural va fi dezvoltat sau conservat prin metode specifice, unele
chiar reînnoite. În acest scop este însă nevoie de indicatori pentru a putea să întocmim un fel de
registru pentru peisaje culturale şi pentru oraşe-patrimoniu, situri culturale şi monumente, pentru a
dezvolta în continuare metode de protejare, management şi planificare, precum şi pentru a înţelege
varietatea şi dezvoltarea vieţii umane de-a lungul timpului şi pentru creaţia conştientă a viitorului
Turismul este o modalitate foarte importantă de utilizare a moştenirii culturale. Turismul cultural este,
până acum, unul din segmentele pieţii turistice (segmentul care se extinde cel mai rapid) care aduce
oportunităţi sociale şi economice foarte relevante, dar şi riscuri serioase.
nostru .
Cu instrumentele şi conceptele din prezent, în general, ne putem ocupa în mod insuficient de
problema generală a moştenirii culturale. Fiind obiect din ce în ce mai important al planificării
spaţiale, peisajele culturale şi oraşele-patrimoniu, siturile culturale şi monumentele sunt puternic
dependente de calitatea descrierii lor.
Peisajul cultural - definiţii şi indicatori

Peisajul poate fi imaginat ca fiind format din diferite niveluri, unul fiind cel natural, iar celălalt fiind
cel cultural. Peisajul natural este peisajul original neatins de om, în timp ce peisajul cultural poate fi
văzut ca un derivat al peisajului natural ale cărui echilibru, structură şi viziune sunt mai mult sau mai
puţin influenţate de utilizarea umană. În funcţie de intensitatea impactului uman şi a transformării
peisajele culturale pot fi în continuare divizate .
39
Indicatori pentru peisajele culturale
Indicatorii care reflectă relaţia dintre populaţia locală şi peisajul care este modelat de
activitatea zilnică ajută la realizarea diferenţei spaţiale a teritoriului şi la identificarea şi analizarea
tipurilor şi subtipurilor de peisaje sunt:
 starea actuală a peisajelor culturale;
 dezvoltarea viitoare a peisajelor culturale – incluzând presiunea asupra utilizării

terenului datorită activităţilor umane, necesitând mai mult (sau mai puţin) spaţiu şi mai
multă (sau mai puţină) utilizare intensivă a spaţiului.
Pentru a defini peisajele culturale valoroase şi, implicit pe cele relevante, indicatorii nu pot fi
folosiţi separat, iar categoriile interesate sunt:
 Categoria I : Trăsături fizico-geografice (cu ajutorul lor se poate obţine o delimitare
a tipurilor principale de peisaje geografice);
 Categoria II : Trăsături geografice umane respectiv economice funcţionale (face referire
în general la influenţa antropică);
 Categoria III : Trăsături speciale agricole (generatoare a peisajelor agricole evidenţiate
anterior)
 Categoria IV : Instrumente speciale de legislaţie;
 Categoria V : Valori de semnificaţie culturală;
Un prim comentariu pe care autorii studiului îl formulează este că <<pe lângă cele mai
cunoscute regiuni culturale – multe regiuni “periferice” pot creşte/spori prezenţa remarcabilă a
siturilor lor culturale : sud-estul Suediei, Scoţia, Irlanda, principalele insule ale Italiei şi Peloponez,
Grecia. Dacă facem legătura între aceste concentrări şi extinderea regiunii, obţinem o imagine mai
importantă a bogăţiei ei culturale relative. Evaluările rezultate sunt concentrate în “inimile
culturale” ale Europei medievale, precum Germania, Flandra şi câteva regiuni istorice din Anglia.
Concentrări interesante apar în insula daneză Bornholm, Länder-ul german Sachsen, insulele Corfu
şi Rhodos din Grecia. În final, o concentrare de valori culturale este prezentă în unele regiuni
40
urbane de o foarte mare importanţă, precum zona Dublin din Irlanda, provinciile Neapole şi Roma
din Italia, districtul Copenhaga, Greater London şi zonele urbane din cele 2 oraşe principale ale
Portugaliei, Lisabona şi Porto>>.
Aceste regiuni prezintă o concentrare mare de valori : înseamnă că siturile culturale sunt
numeroase în aceeaşi zonă, în aşa fel încât ele sunt dispersate pe cuprinsul regiunii. Acest lucru nu se
întâmplă în zonele în care valorile sunt concentrate în sensul absolut, adică, bogăţia culturală este
concentrată într-un sit. Din acest motiv, numim acest lucru indicator al concentrării relative. Zonele
unde presiunea turistică poate fi dispersată pe un mai mare număr de valori localizate în întreaga
regiune oferă mai multe oportunităţi pentru crearea de “rute/trasee alternative“ sau atracţii turistice
descentralizate, care ar uşura managementul durabil al turismului. Aceasta este o altă informaţie
relevantă pentru planificatorul spaţial european.
Cartarea teritoriului european oferă o imagine a regiunilor unde presiunea asupra resurselor
locale (reprezentată prin numărul de locuitori) este potenţial excesivă. Regiunile tradiţionale de turism
se observă foarte clar: Scoţia, Côte d'Azur, sudul Germaniei, Austria, coastele estice şi sudice ale
Spaniei, coasta adriatică a Italiei şi Creta, menţionând doar câteva exemple. În ţările scandinave, unde
populaţia este mai risipită, acest indicator nu este foarte semnificativ. În alte zone ale Europei unde
distribuţia populaţiei este mai uniformă se pot observa diferenţe substanţiale. Se pare că există 2 “poli
de presiune” majori, unul în regiunea Alpi-Adria (cuprinzând nord-estul Italiei, Austria şi sudul
Germaniei ) şi celălalt pe coasta mediteraneană, din vestul Italiei până în sudul Spaniei, incluzând
principalele insule vest-mediteraneene.
Indicatorul de “turisticitate” confirmă în mare parte acest model; este, într-adevăr, foarte
corelat cu indexul presiunii de utilizare. Conform acestei cartări Italia de nord-est şi centrală, Grecia
insulară şi parţial cea continentală, Catalonia au modificat, într-un mod mai substanţial, textura lor
socială pentru a se adapta la fluxul turistic generat de prezenţa valorilor culturale. În acest fel, ele
arată că sunt capabile, într-o anumită măsură, să internalizeze beneficiile/profiturile generate de
moştenire şi să le transforme într-o sursă de finanţare care poate fi dedicată întreţinerii şi conservării
moştenirii în sine.
Deosebit de interesant este experimentul de combinare a indicatorilor în aşa fel încât să fie
posibil să se clasifice teritoriul european pe zone unde utilizarea moştenirii este durabilă şi unde ea nu
este .
Utilizarea patrimoniului este durabilă dacă presiunea rămâne joasă în timp ce “turisticitatea”
este peste medie. Problemele legate de ne-durabilitate apar atunci când presiunea asupra moştenirii
este foarte ridicată sau când disponibilitatea moştenirii este abundentă, dar turisticitatea (şi de aici şi
presiunea) rămâne sub medie. În timp ce în primul caz presiunea poate compromite integritatea
moştenirii construite, în cel de-al doilea caz încă mai există loc pentru “valorizarea” valorilor
culturale, iar ofertele potenţiale de cultură nu sunt pe deplin utilizate .
Printre regiunile din primul set apar multe provincii din centrul şi nord-estul Italiei, precum şi
provinciile de coastă ale Franţei şi Spaniei. În general, zonele de coastă, unde turismul cultural se
alătură turismului de recreere, sunt cele mai afectate de presiunea excesivă. Insulele Baleare (unde
sunt 60 de şederi anuale pe cap de locuitor), Dodecanesele şi Cicladele din Grecia sunt cele trei zone
unde presiunea este cea mai mare. Coasta de vest a Irlandei este de asemenea afectată în mod
însemnat de o utilizare ne-durabilă a moştenirii, dar şi Peloponesul din Grecia. Acelaşi lucru este
valabil pentru multe regiuni montane, unde turismul montan se alătură motivaţiei culturale.
În România patrimoniul cultural naţional cuprinde peste 760.000 de bunuri culturale mobile,
dintre care peste 20.000 de monumente, 5200 de situri arheologice, şi 474 monumente şi ansambluri
de arhitectură cu valoare excepţională21. Criteriile de identificare şi evaluare a patrimoniului cultural
în literatura românească de profil consideră, în principal acelaşi set de criterii (uneori chiar mai
detaliate) ca şi evaluările la nivel european, respectiv:
- locul;
21
Cândea, Melinda, et colab., 2003, Potenţialul turistic al României şi amenajare aturistică a
spaţiului, Ed. Universitară , pp.226, 227
41
- geniul tehnic;
- poziţia etnologică;
- subiectul sau tema culturală;
- starea de conservare şi păstrare;
- gradul de înţelegere a bunurilor culturale.
Cartierele culturale ca mecanisme pentru regenerarea urbană22 şi valorificare turistică - punere în

temă
Majoritatea oraşelor mari au cartiere culturale identificabile unde sunt atraşi artişti şi
impresari de cultură, indiferent dacă este vorba de Soho din Londra, Lower East Side din New York
sau Montmartre ori Montparnasse din Paris. Astfel de locuri au o istorie lungă şi par să fi apărut din
întâmplare sau cel puţin în dezvoltarea generală în timp a unui oraş.
Cu alte cuvinte, ele au fost adoptate ca mecanisme de tactică pentru regenerarea urbană iar
Ce este nou în legătură cu cartierele culturale în vremurile mai recente este că ele au fost
şi încă sunt folosite ca un model intenţionat pentru regenerare urbană a zonelor urbane
interne aflate în declin.
dimensiunea turistică de care se pot însoţi pare uşor de intuit.

Această semnificaţie mai recentă a termenului de cartier cultural datează de la începutul anilor
'80 din S.U.A., de exemplu în Pittsburg şi Lexington, Massachusetts. Dezvoltarea urbană determinată
cultural a început să apară ca şi concept în literatura de planificare urbană de la sfârşitul anilor '80.
Primele exemple britanice sunt Cartierul Industriilor Culturale Sheffield datând de la sfârşitul anilor
'80 şi Cartierul de Nord Manchester datând din 1993. Exemplul la care se face referire cel mai
frecvent este Temple Bar din Dublin care reprezintă o idee datând de la sfârşitul anilor '80 ca fiind un
model de regenerare urbană determinată cultural aplicat între 1990-1991.
În oraşe mai mici a apărut, de asemenea, un interes recent în desemnarea cartierelor culturale.
Ca şi Belfast sau Newcastle, oraşele mai mari sau mai mici din nordul Angliei se află în procesul de
propunere sau de explorare a posibilităţilor pentru noi cartiere culturale. Aceasta include locuri ca
Hull, Huddersfield, Gateshead şi Oldham. Oraşe precum Newcastle şi Fremantle din Australia
urmăresc, în mod deliberat, să dezvolte anumite zone sau districte ca distincte şi distinctive cartiere
culturale. Unii critici ar putea să argumenteze că acesta este un caz de exagerare, că nu toate oraşele
mari sau mici au nevoie de cartiere culturale. Alţii spun că aceste cartiere culturale sunt doar un alt
mod de a crea valori mari de proprietate în zonele noi de locuire urbană. Cu siguranţă că valoarea lor
turistică ar putea fi criticată ca nerelevantă în unele cazuri.
Praga - Stare Mesto - Mix urban: funcţional – turistic - cultural
22 Montgomery , J., în Planning Practice and Research, nov. 2003
42
Probabil este prea devreme pentru a considera realizările şi neajunsurile cartierelor culturale
ca o abordare pentru regenerarea urbană, dar cum astfel de cartiere există deja de 10 sau mai mulţi
ani, este de asemenea posibil să se ia în considerare cât de bine se maturizează cartierele culturale şi
ce mecanisme ale managementului trebuie să fie stabilite pentru a asigura continuitatea lor şi
supravieţuirea în viitor. Oare cartierele culturale de succes cresc în mod spontan sau au oare ele
nevoie de politici de intervenţie şi de susţinere publice, ambele legate de dezvoltare şi pe viitor ?
Formarea conceptului de cartiere culturale - caracteristici

A devenit axiomatic faptul că toate locurile urbane de succes sunt compuse din 3 seturi de
elemente:
 activitate – economică, culturală, socială;
 formă – relaţia dintre clădiri şi spaţii;
 semnificaţie şi simbol – simţul locului, simţul istoric şi cel cultural .
În acest context este posibil să se construiască o serie de indicatori care pot fi folosiţi pentru a
evalua succesul relativ al cartierelor culturale.
Activitatea
În cartierele culturale veritabile – ca şi în adevăratele locuri urbane, în general – este de
aşteptat să se găsească o diversitate de utilizări primare şi secundare . Acestea ar putea include :
 varietatea utilizărilor primare ale terenurilor, incluzând cele rezidenţiale;
 proporţiile afacerilor deţinute local sau a celor în general mai independente, în special a
magazinelor;
 programe fixe în orele de deschidere, incluzând existenţa unei activităţi de seară sau de
noapte;
 prezenţa şi mărimea pieţelor stradale şi a tipurilor de specializare;
 disponibilitatea cinematografelor, teatrelor, cramelor, cafenelelor, barurilor, restaurantelor
şi a altor locuri culturale şi de întâlnire care oferă servicii de diferite tipuri la preţuri şi grade
calitative variate;
 disponibilitatea spaţiilor, incluzând grădini, scuaruri şi „colţuri”, pentru a facilita observarea
trecătorilor şi alte activităţi precum programele culturale de animaţie ;
 modele ale deţinerii mixte de pământ în aşa fel încât să fie posibile autoperfecţionările şi
investiţiile la scară mică;
 disponibilitatea pentru diferenţieri între proprietari, în aşa fel încât micile afaceri să obţină
un sprijin şi să nu fie aduse la faliment datorită creşterilor neaşteptate ale chiriilor şi/sau ale
taxelor pe proprietate;
 gradul de inovaţie şi de încredere în noua arhitectură, încât acolo unde este posibil să existe
o varietate de tipuri de clădiri, de stiluri şi de design;
 prezenţa unei vieţi de stradă active şi a unor fronturi active la stradă.
O premisă obligatorie essenţială pentru un cartier cultural este prezenţa unei activităţi
culturale şi, unde este posibil, aceasta ar trebui să includă producţia culturală (realizarea de obiecte,
bunuri, produse şi furnizarea serviciilor) precum şi consumul cultural (persoane care să meargă la
spectacole, să viziteze galerii şi locurile de întâlnire). Acest lucru este axiomatic : cartierele culturale
nu pot să existe fără o activitate culturală. De o importanţă specială este prezenţa locurilor de
întâlnire, a spaţiilor de spectacol sau de repetiţie Acestea ar trebui să fie cât mai variate posibil, de
preferat la scară mică sau medie unde obiectivul este încurajarea unei vieţi a străzii mai active. O
organizare mixtă a locurilor de întâlnire ajută la apariţia unei creşteri autosusţinute, astfel încât pe
lângă teatrele şi galeriile susţinute public ar trebui să fie galerii private precum şi locuri private de
întâlnire unde se face spectacol. Este important ca un număr cât mai mare posibil de locuri de întâlnire
să fie deschise în timpul serii, pe lângă programul din timpul zilei. Cele mai de succes cartiere
culturale au pornit să dezvolte, în mod frecvent şi intenţionat, o “reţea“ de astfel de locuri de întâlnire
şi în unele cazuri acestea au fost “puse” ca elemente strategice pentru dezvoltarea mai amplă a unei
zone. Prezenţa companiilor producătoare în orice cartier cultural adaugă acestuia greutate şi, adesea, o
43
calitate în plus. Se poate câştiga mult din faptul că importante organizaţii de artă, de ordin regional şi
naţional, îşi au sediul într-o zonă sau stradă identificată.
Indicatori pentru o activitate culturală veritabilă:

 locurile culturale de întâlnire la o varietate de scări, incluzând scările mică şi
medie;
 festivaluri şi evenimente;
 oferta de spaţii de lucru pentru artişti şi a producătorilor culturali la preţuri mici;
 dezvoltarea economică a firmelor mici în sectoarele culturale;
 spaţii de lucru destinate birourilor;
 localizarea agenţiilor şi companiilor pentru dezvoltarea artelor;
 pregătirea şi educaţia în artă şi media;
 mediul artistic;
 iniţiativele de dezvoltarea a artei locale a comunităţii;
 utilizări complementare în timpul zilei;
 utilizări complementare în timpul serii;
 sponsorizarea artelor.
Cartierele culturale de succes vor avea mai mult ca sigur o economie puternică de seară/
organizare nocturnă puternică, deoarece unde acest lucru lipseşte se poate spune că locul respectiv
funcţionează doar jumătate din timp. Posibilităţile pentru o activitate fără întrerupere, cu scheme de
lucru flexibile crescânde urmează să fie din ce în ce mai explaotate. Mare parte din atracţia cartierelor
culturale este dată de posibilitatea de a contopi ziua cu noaptea, de a combina activităţile culturale
formale cu ocupaţii mai puţin formale, ca de pildă întâlnirea cu prietenii la masă.
De regulă, cele mai active şi mai interesante cartiere culturale tind să fie locuri de o varietate
complexă, cu o mare reprezentare a activităţii de afaceri la scară mică care realizează schimburi nu
numai cu “consumatorii” dar şi cu alte afaceri.
Forma construită .
Indicatorul forma construită se leagă de noţiunea de oraş sau de peisaj urban cu referire
expresă la intensitatea formei construite înţelegându-se prin aceasta concepte de design urban
(înălţimea clădirilor, lăţimea străzilor, conturul traseelor) şi de densitate; permeabilitatea urbană este
de asemenea un element de evaluare, semnificând posibilitatea funcţionării mai multor orizonturi (la
nivelul parterului - comerţ, la etajele superioare – alte funcţiuni adaptate). Este important ca, cel puţin
un procent din activitatea dintr-o zonă, să se petreacă pe străzi, în pieţe şi în spaţiile din oraş –
domeniul public. Domeniul public şi spaţiile semipublice asociate sunt cele care furnizează terenul
pentru interacţiunea socială şi pentru o parte semnificativă din baza de tranzacţii a zonei (zona pieţei,
frontul de magazine, vânzătorii ambulanţi, cafenele laterale străzilor). Astfel de activităţi sunt cele
care dau calitatea dinamică a locurile urbane de succes şi a cartierelor culturale în particular. De fapt,
domeniul public dintr-un oraş îndeplineşte multe funcţii, nu doar ca un loc de întâlnire, dar ajutând la
definirea mediului construit, furnizând spaţii pentru tradiţiile şi obiceiurile locale cum sunt
festivalurile şi carnavalurile, care reprezintă înţelesul şi identitatea. După unii autori, domeniul public
din oraşe mici şi mari îndeplineşte următoarele “funcţiuni”:
 parte integrantă a formei construite sau a peisajului urban ;
 teritoriu neutru unde oricine are dreptul să se adune ;
 locuri unde s-au petrecut evenimente istorice şi unde sălăşluieşte memoria colectivă ;
 locuri unde formele publice de viaţă socială pot genera cartiere
culturale Locurile care continuă să răzbată în ciuda schimbărilor economice,
tehnologice şi culturale au reuşit deoarece forma lor construită este în sine mixtă
şi/sau foarte adaptabilă. Străzile oraşului, de exemplu, tind să reziste perioade mai
îndelungate de timp decât clădirile de birouri cu o singură utilizare care sunt
susceptibile la schimbări legate de cerere (reducerea forţelor de muncă), tehnologie
(calculator şi tuburi de cablu) şi aşteptări (aer condiţionat, intimitate, spre deosebire
de planul deschis). Acest lucru se datorează faptului că viaţa străzilor şi a zonelor
44
urbane, ca o regulă generală, este mai lungă decât viaţa clădirilor individuale, în timp
ce viaţa clădirilor este mai lungă decât viaţa funcţiunii ei originale. Prin extensie,
zona urbană de succes este una care oferă o adaptabilitate construită în interior (in-
built) decât o învechire construită în interior (in-built). Din nou, acesta este în mod
special adevărat pentru locurile ce conţin o mare proporţie de afaceri mici de
diferite/variate feluri. Există o varietate de forme de clădiri care oferă multă
adaptabilitate şi majoritatea dintre ele tind să fie clădiri de câteva etaje cu un amestec
de mărimi diferite de camere pe fiecare etaj. În mod interesant, în timp ce locuitul în
galerii reprezintă adaptarea depozitelor vechi şi a condiţiilor industriale
neimportante/uşoare la utilizarea rezidenţială, acum există multe exemple de
locuinţe/acomodări rezidenţiale care sunt adaptate pentru birouri sau studiouri, chiar
galerii şi cafenele. Astfel de forme, de exemplu blocurile de apartamente şi oraşele
de case, nu sunt numai adaptabile în tipurile de activitate pe care le pot găzdui, dar şi
în nivelele de intensitate ale activităţii .
Cartierele urbane adevărate sunt judecate după viaţa lor de stradă. Străzile veritabile trebuie
să fie active, să găzduiască şi să genereze diversitate şi trebuie să fie permeabile. Străzile adevărate au
limite bine definite şi o calitate a transparenţei sau vizibilităţii la limitele/marginile lor (unde se
întâlnesc domeniul public cu cel privat). Pentru ca acest lucru să se întâmple trebuie să existe o bună
structură orizontală a fronturilor active de-a lungul unei străzi . Cartierele de succes vor avea tendinţa
să aibă mai multe astfel de străzi sau, cel puţin , un număr de noduri de activităţi între care să fie uşor
de circulat. În concluzie, forma construită se defineşte prin:
 Morfologie urbană de mare acurateţe
 Varietate şi adaptabilitate a fondului construit/de clădiri
 Permeabilitate a peisajului străzii
 Lizibilitate/Claritate
 Cantitatea şi calitatea spaţiilor publice
 Fronturi( de clădiri) active
În termeni de înţeles şi semnificţie locurile urbane adevărate – şi prin extensie cartierele

culturale – vor reprezenta şi semnala înţelesul şi identitatea pentru utilizatori şi cetăţeni. O cunoaştere
individuală a unui oraş este o funcţiune a imaginabilităţii mediului urban: adică, măsura în care
componentele mediului fac o puternică impresie asupra individului. În schimb, imaginabilitatea este
influenţată de lizibilitatea/claritatea unui oraş: gradul în care diferitele elemente ale oraşului (definite
ca limite, districte, căi, noduri şi repere) sunt organizate într-un tipar coerent şi recunoscut. Prin
adunarea de informaţii despre aceste elemente individul crează, pe lângă o imagine a oraşului şi un
cadru de referinţă. Este, de asemenea, clar că majoritatea oamenilor dobândesc cunoştinţe despre un
loc printr-un proces treptat, de jos în sus care este el însuşi dependent de experienţa directă.
Fragmente şi părţi de cunoştinţe sunt absorbite şi apoi integrate prin filtrele perceptuale ale
individului. Aceasta duce la înţelegerea oraşului (forma şi lizibilitatea sa) precum şi la o imagine a
oraşului.
Aceasta reflectă în parte o combinaţie de procese, valori şi identităţi culturale mai largi care
tind să fi apărut în timp din asocieri de evenimente şi locuri. Locurile ajung să reprezinte memoria,
înţelesul şi asocierea pentru indivizi, grupuri şi societăţi. Ei pot, de asemenea, să îşi creeze noi imagini
pentru ei înşişi , prin activităţile care apar în astfel de locuri şi prin iconografia selectivă în forma unei
arhitecturi noi şi a artei publice.
Locurile care funcţionează bine au de obicei toate felurile de reţele şi asocieri invizibile şi
informale care, ele în sine sunt indicatori de implicare. Informaţii despre astfel de activităţi ,
evenimente locale şi tradiţii sunt transmise mai departe pe cale orală, prin postere în vitrinele
magazinelor şi pe panourile cu anunţuri, pe fluturaşi.
Bibliografie selectivă
1. Bold Ion, Craciun Avram, 1999, Organizarea teritoriului, Ed. Mirton, Timisoara
2. Bold, I., Craciun, A. (2000), Organizarea teritoriului, Editura Mirton , Timisoara.
45
3. Bold, I., Matei, Mioara, Săbadeanu, P. (1974), Sistematizarea rurală, Ed. Tehnică, Bucureşti.
4. Bold, I., Predilă, G. (2003), Organizarea teritoriului agricol, Ed. Profitul Agricol, Bucureşti.
5. Ciangă Nicolaie, Deszi Ștefan, 2007, Amenajare tursitcă, Presa Universitară Clujeană, ,
6. Erdeli G. (coord.), (1999)- Dicţionar de geografie umană, Ed. Corint, Bucureşti,.
7. Ilieș Marin, 2007, Amenajări turistice, Editura Casa Cărții de ștință, Cluj Napoca
8. Mândruţ, O. (1976), Principii fizico-geografice de organizare a spaţiului, în Buletinul
Societăţii de Ştiinţe Geografice din R.S.R., serie nouă, vol. IV. Bucureşti.
9. Melinda Cândea, et col. 2006, Organizarea, amenajarea şi dezvoltarea durabilă a spaţiului
geografic, Editura Universitară, Bucureşti
10. Puşcaşu Violeta , (1998)- Protecţia mediului înconjurător, Ed. Evrika,
11. Puşcaşu Violeta, (2006), Planificarea Sistemelor teritoriale, Editura Europlus, Galaţi
46

1MGISPT SI MTDR - PLANIFICAREA SI AMENAJAREA TERITORIULUI - Note Curs 2016 1 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1MGISPT SI MTDR - PLANIFICAREA SI AMENAJAREA TERITORIULUI - Note Curs 2016 1 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS : PLANIFICAREA ȘI AMENAJAREA TERITORIULUI

PLANIFICAREA SI AMENAJAREA TERITORIULUI

Conf dr Viorel CHIRIȚĂ

III.6.3. Planuri şi forme ..................................................................................................................... 23

Partea I Planificare teritorială - noțiuni generale și raporturile cu

input Teritoriul output

Există sinonime lingvistice la nivel internaţional ,dar frecvent se foloseşte amenajament

Necesitatea unei bune administrări a pământului revine în atenţia indivizilor dându-le

Ambele acţiuni (sistematizare-amenajare) au în vedere teritoriul dar şi îmbunătăţirea calităţii

Planificarea teritorială și amenajarea teritoriului este o acţiune conştientă, de viitor ce trebuie

Capitolul II : ATRIBUTELE TERITORIULUI - raporturile sale cu

Teritoriul— arie perimetrată, perimetru, porţiune de spaţiu asumat de o colectivitate, în care o

De aceea succesul unui proiect de amenajarea teritoriului depinde obligatoriu de luarea în

Societatea actuală înseamnă condensări în timp – omul nu mai judecă cu anotimpul, ci cu

RELAȚIA Timp – teritoriu- dinamică

Posesiunea teritoriului – statele au o percepţie clară asupra proprietăţii private.

Capitolul III: Noțiuni de planificare și urbanism

Politicile urbane implică o dimensiune pragmatică. Ceea ce diferenţiază urbanismul de

Problema locuinţelor ilustrează adesea această

Relaţia decizie publică - decizie privată

Revenind la definirea sferei urbanismului vom constata că există o diversitate de formulări

Din ce în ce mai des practica a obligat la considerarea urbanismului în conjuncţie cu

Sistematizarea teritoriului versus amenajarea

Sinonimia imperfectă care există între cele două

Pe de altă parte Termenul românesc "sistematizare" explicitează numeroase

Până în 1989 sistematizarea teritoriului şi a localităţilor era o sintagmă care neliniştea pe

celor dintâi aşezări şi îndeosebi oraşe pe suprafaţa oicumenei.

Conceptul sistematizare include înlănţuirea unor acţiuni succesive de cunoaştere şi îndrumare a

aprecierea multor specialişti, acest termen

societate şi se caracterizează prin dezvoltarea pe întregul teritoriu naţional, în acord cu principiile

Conceptul teritoriu se referă, de asemenea, la o amplă şi variată gamă de componente

Activitatea de amenajarea teritoriului este coordonată de către Ministerul Lucrărilor Publice

Amenajarea teritoriului la diferite nivele administrative (naţional, judeţean, local) a demarat

3. Definirea atributului ''urban''

Preocupări de interes comun - concepte neunificate

Ca o urmare directă decurge şi sensul categoriei urbanizare, care ar trebui să exprime

Coexistenţa trăsăturilor urbane şi a celor neurbane

Omogenizarea semantică a noţiunilor întâmpină dificultăţi datorită stadiilor diferite de

 încadrarea populaţiei ocupate în ramuri economice şi sectoare de activitate neagricole;

 transferarea populaţiei ocupate, din sfere de muncă productivă în cele de muncă

 modificarea structurii şi vieţii sociale, a concepţiilor şi aspiraţiilor individului, ca urmare

 intensificarea mobilităţii, sporirea contactelor sociale ca şi a deplasării resurselor şi

Trăsăturile specifice formei cadrului urban efectiv sunt următoarele:

 întinderea relativ mare a ariei perimetrale precum şi densitatea ridicată a construcţiilor;

 existenţa cartierelor cu trăsături neurbane

Încadrarea convenţională în mediul urban a unei părţi a populaţiei, domiciliată în aria

Datele cu privire la mediul natural permit cunoaşterea caracteristicilor geoclimatice ale

Realizările noi pe care sec.XIX le-a adus se grupează în:

a. Ierarhizarea fenomenului urban

1. oraşul propriu-zis - desemnează un sistem bine conturat administrativ teritorial, în genere cu

3 În ţările anglo-saxone se foloseşte de obicei termenul de arie metropolitană

5. megalopolisul (mega = mare, polis = oraş)

Secolul XX va rămâne în istorie ca perioadă a generalizării planetare a urbanului în compensarea

Ajutorul cifrelor este incontestabil când se doreşte conturarea raportului urban-rural. În

III.5. Marile nevoi fizice ale oraşului

III.6. Acţiunea de amenajarea teritoriului şi urbanism a localităţilor

III.6.1. Delimitarea localităţilor

Perimetrul construibil este linia convenţională O folosire raţională a unui teritoriu

Delimitarea unei localităţi are în vedere:

1.6.2. Zonarea funcţională

a. Zona rezidenţială sau de locuit

Zonele funcţionale care se pot identifica într-o localitate sunt:

a. zona rezidenţială sau de locuit;