Niculae DOBRESCU Nicolae PETRESCU

Sebastian MUSTAȚĂ

AMENAJAREA INTEGRATĂ
A TERITORIULUI
- NOTE DE CURS -

EDITURA EX TERRA AURUM

București, 2017

  1
ISBN 978-606-8827-47-6

 
2
 CUPRINS

Capitolul I. AMENAJAREA TERITORIULUI – ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII

DE AMENAJARE A TERITORIULUI ȘI URBANISM............................ 5
1.1. Noţiune, conţinut, obiective.................................................................................... 5
1.2. Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.................................... 6
1.3. Planul de urbanism general (PUG)......................................................................... 9
1.4. Planul urbanistic zonal (PUZ)................................................................................. 10
1.5. Planul urbanistic de detaliu..................................................................................... 11
1.6. Regulamentele de urbanism.................................................................................... 12

Capitolul II. SPAŢIUL RURAL ŞI ORGANIZAREA TERITORIULUI

INTERUNITĂŢI.......................................................................................... 13
2.1. Definirea și caracteristicile spațiului rural.............................................................. 13
2.2. Structura şi funcţiile spaţiului rural.........................................................................14
2.3. Stabilirea profilului şi dimensiunilor exploataţiilor agricole din spaţiul rural........ 16
2.4. Comasarea terenurilor interunităţi, interlocalităţi................................................... 18
2.5. Rectificarea hotarelor interunităţi........................................................................... 20
2.6. Corectarea traseelor şi reamplasarea reţelelor de drumuri...................................... 21
2.7. Efectele economice ale lucrărilor de organizare a teritoriului interunităţi............. 24
2.8. Organizarea şi amenajarea terenurilor pe arabil..................................................... 24
2.8.1. Stabilirea principalelor tipuri de asolament...............................................25
2.8.2. Determinarea numărului de asolamente.................................................... 26
2.8.3. Dimensionarea şi amplasarea unităţilor de lucru pe arabil (sole, parcele). 27
2.9. Amenajări antierozionale pe arabil......................................................................... 39
2.10. Organizarea şi amenajarea terenurilor în plantaţiile viticole.................................. 41
2.10.1. Amplasarea şi dimensiunile unităţilor teritoriale şi de lucru..................... 41
2.10.2. Amplasarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare........................................ 45
2.10.2. Alegerea soiurilor de viţă-de-vie................................................................ 48

Capitolul III. ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA TERENULUI ÎN

PLANTAŢIILE POMICOLE..................................................................... 49
3.1. Unităţile teritoriale şi de lucru (dimensiuni şi amplasament)................................. 49
3.1.1. Parcela........................................................................................................ 49

3
 3.1.2. Tarlaua........................................................................................................50
3.1.3. Trupul, masivul şi bazinul pomicol, macrounităţi teritoriale..................... 51
3.2. Amenajări antierozionale specifice în plantaţiile pomicole.................................... 52

Capitolul IV. AMENAJAREA ŞI SISTEMATIZAREA CENTRELOR DE

PRODUCŢIE............................................................................................... 54
4.1. Tipuri şi condiţii de amplasare a centrelor de producţie......................................... 54
4.1.1. Condiţiile economice.................................................................................. 54
4.1.2. Condiţii naturale şi tehnico-constructive....................................................55
4.1.3. Condiţii sanitar-veterinare şi de protecţie a mediului................................ 56
4.1.4. Condiţii de prevenire a incendiilor............................................................. 56
4.2. Amplasarea şi amenajarea centrelor pentru producţia vegetală.............................. 56
4.2.1. Amplasarea şi amenajarea silozurilor........................................................ 56
4.2.2. Amplasarea şi amenajarea centrelor de prelucrare, condiţionare şi
depozitare a furajelor................................................................................. 58
4.2.3. Amplasarea şi dimensionarea centrelor de vinificaţie............................... 59
4.2.4. Amenajarea serelor, răsadniţelor şi adăposturilor temporare...................62
4.2.5. Amenajarea depozitelor pentru păstrarea produselor horticole................ 65
4.3. Amplasarea şi amenajarea centrelor de producţie zootehnică................................ 66
4.3.1. Amplasarea şi amenajarea centrelor de producţie pentru taurine............. 67
4.3.2. Amplasarea şi amenajarea centrelor de producţie pentru porcine............ 69
4.3.3. Amplasarea şi amenajarea centrelor de producţie pentru ovine................69
4.3.4. Amplasarea şi amenajarea centrelor de producţie avicolă........................ 69

Capitolul V. SISTEMATIZAREA ŞI AMENAJAREA LOCALITĂŢILOR.............. 71

5.1. Oraşul şi comuna (satul) – unităţi teritorial-administrative fundamentale............. 71
5.2. Sistematizarea rurală............................................................................................... 72
5.2.1. Sistematizarea satelor din zonele montane................................................. 74
5.2.2. Sistematizarea satelor din zonele de deal şi de podiş................................. 75
5.2.3. Sistematizarea satelor din zonele de câmpie.............................................. 76
5.3. Priorităţi în sistematizarea şi restructurarea spaţiului rural.....................................77

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ..........................................................................................81

4
 Capitolul 1

AMENAJAREA TERITORIULUI – ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII

DE AMENAJARE A TERITORIULUI ȘI URBANISM

1.1. Noţiune, conţinut, obiective

Amenajarea teritoriului reprezintă o activitate complexă care are ca scop coordonarea

politicilor economice, sociale, culturale şi ecologice în vederea realizării unui cadru natural şi
construit armonios, în concordanţă cu necesităţile şi valorile generale ale societăţii.
Amenajarea teritoriului cuprinde:
- sistematizarea;
- echiparea;
- organizarea teritoriului.
Sistematizarea reprezintă ordonarea, structurarea, gruparea localităţiilor şi a reţelelor
de alimentare şi canalizare și comunicaţii.
Organizarea reprezintă dimensionarea şi amplasarea unităţilor de lucru în raport cu
echiparea teritoriului la un moment dat.
Activitatea de amenajare a teritoriului şi urbanism → se realizează de organele
administraţiei publice.
Urbanismul este o componentă importantă a amenajării teritoriului, al cărui obiect îl
constituie teritoriul localităţilor şi toate teritoriile necesare asigurării existenţei şi dezvoltării
de perspectivă a acestora.

Ce conțin cele două activități?

Activitatea de amenajare a teritoriului, obiective:

 dezvoltarea socială şi economică echilibrată a fiecărei zone;
 ameliorarea calităţii vieţii oamenilor;
 gestiunea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;
 utilizarea raţională a teritoriului.

5
 Activitatea de urbanism, obiective:
 utilizarea raţională şi echilibrată a terenurilor necesare funcţiunilor localităţii;
 determinarea structurii funcţionale a localităţilor;
 asigurarea unor condiţii corespunzătoare de locuit;
 asigurarea esteticii compoziţionale în realizarea cadrului natural şi construit din
perimetrul localităţilor;
 protejarea populaţiei şi a cadrului natural şi construit împotriva poluării şi
riscurilor naturale şi tehnologice previzibile.

1.2. Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism

Prin documentaţii de amenajare înţelegem planurile de amenajare a teritoriului şi de

urbanism şi regulamentele aferente.
Planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism reprezintă un ansamblu de
documente scrise şi desenate referitoare la un teritoriu definit prin care se analizează situaţia
existentă şi se stabilesc obiectivele, acţiunile şi măsurile în domeniul amenajării teritoriului şi
urbanismului pe o perioadă determinată.
Planurile de amenajare a teritoriului sunt următoarele:

A. Planul de amenajare a teritoriului naţional

Acest plan are caracter exclusiv director → stabilesc strategiile și direcțiile principale
de dezvoltare a teritoriului la nivel național.
Obiectivele acestui plan sunt:
 corelarea programelor naţionale cu cele internaţionale din domeniu;
 armonizarea programelor guvernamentale sectoriale între ele;
 corelarea programelor de nivel judeţean.
Planul se avizează de Guvern şi se aprobă de Parlament.
Documentaţia ce stă la baza acestui plan cuprinde piese scrise şi piese desenate.
Piesele desenate cuprind hărţi şi planuri:
 hărţi ale României pentru ilustrarea problemelor generale;
 hărţi şi planuri pentru detalierea unor probleme la nivel naţional şi zonal;

6
  cartograme şi scheme, la scări corespunzătoare, pentru ilustrarea unor aspecte care
să contribuie la fundamentarea strategiilor, priorităţilor şi modalităţilor de
rezolvare a principalelor probleme ale teritoriului naţional.
Domenii ale planului de amenajare a teritoriului naţional:
 valorificarea resurselor naturale ale solului şi subsolului;
 structura şi dinamica populaţiei şi resursele de muncă;
 armonizarea dezvoltării aşezărilor umane şi distribuirea funcţiunilor urbanistice în
teritoriu;
 echiparea tehnică a teritoriului;
 protecţia sau, după caz, reabilitarea mediului natural şi a celui construit.

B. Planurile regionale de amenajare a teritoriului

Aceste planuri au ca obiect teritoriul unor zone, al judeţelor sau al municipiului
Bucureşti.
Planul de amenajare a teritoriului zonal se întocmeşte pentru teritorii grupate într-o
zonă cu caracteristici comune, geografice, istorice sau de altă natură, zona care cuprinde în
întregime sau parţial teritoriul administrativ al mai multor judeţe.
Planurile regionale de amenajare a teritoriului au caracter exclusiv director şi urmăresc
realizarea următoarelor obiective:
 corelarea programelor judeţene cu programele guvernamentale, sectoriale,
conţinute în secţiunile Planului de amenajarea teritoriului naţional;
 armonizarea programelor judeţene între ele;
 coordonarea programelor din toate unităţile administrative - teritoriale din judeţul
sau din zona în cauză.
Planurile regionale tratează aceeaşi problematică ca şi Planul de amenajare a
teritoriului naţional, dar adaptată la o anumită regiune.
Documentaţia:
 piese scrise (memoriul de sinteză şi memoriul general);
 piese desenate (hărţi, planuri, cartograme, scheme).
Se avizează de către Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului şi
organele centrale interesate şi se aprobă de consiliile judeţene interesate sau al municipiului
Bucureşti.

7
 C. Planurile locale de amenajare a teritoriului
Aceste planuri au ca obiect fie teritoriul administrativ al unei comune, al unui oraş,
teritoriile mai multor comune sau oraşe alăturate.
Aceste planuri au caracter director pentru teritoriul în cauză şi caracter reglementator
pentru teritoriile care se află în afara localităţilor.
Obiective:
Au aceleași obiective ca și cele regionale, dar privesc teritoriile comunelor sau
orașelor apropiate (vezi obiective pct. B).
Prevederile cu caracter director din cadrul Planului local se referă la:
 direcţiile principale de dezvoltare în teritoriu a localităţilor;
 sistemele majore de echipare tehnică;
 stabilirea zonelor protejate;
 împărţirea teritoriului în zone funcţionale.
Prevederile cu caracter reglementator se referă la:
 delimitarea zonelor construibile;
 delimitarea zonelor cu interdicţie temporară de construire;
 stabilirea regimului de construire;
 delimitarea zonelor în care se realizează lucrări de utilitate publică;
 stabilirea traseului şi caracteristicilor căilor de circulaţie;
 delimitarea zonelor protejate;
 delimitarea zonelor în care se preconizează acțiuni de amenajare a teritoriului.
Documentaţia:
 Piese scrise – memoriu de sinteză și memoriul general în probleme ce privesc
teritoriul și localitățile din planurile locale.
 Piese desenate – hărţi, planuri, cartograme, scheme ce privesc situația existentă și
propunerile viitoare de amenajarea teritoriului și localității.
Aprobarea acestor planuri:
 se avizează de MLPAT și organismele interesate;
 se aprobă de organismele teritoriale.

8
 1.3. Planul de urbanism general (PUG)

Este documentaţia care stabileşte obiectivele, acţiunile şi măsurile de dezvoltare

pentru o localitate existentă sau viitoare, pe o perioadă determinată, pe baza analizei situaţiei
existente.
Se întocmeşte pentru întreg teritoriul localităţii şi pentru toate teritoriile necesare
dezvoltării.
Planul urbanistic general cuprinde:
a) componenta directoare:
• direcţiile principale de dezvoltare în teritoriu a localităţilor;
• sistemul de circulaţie;
• sistemul de reţele tehnico-edilitare;
• zonele pentru care se impun elaborarea de planuri urbanistice zonale;
• stabilirea zonelor în care se preconizează desfăşurarea operaţiunilor urbanistice
majore.
b) componenta reglementatoare:
• delimitarea intravilanului localităţii;
• delimitarea zonei centrale a localităţii;
• delimitarea zonelor de producţie;
• stabilirea şi delimitarea zonelor construibile;
• stabilirea şi delimitarea zonelor cu interdicţie temporară sau permanentă de
construire;
• stabilirea regimului de construire;
• delimitarea zonelor unde se vor realiza lucrări edilitare:
• delimitarea zonelor de utilitate publică;
• delimitarea zonelor protejate etc.
Documentaţia cuprinde:
 Piese scrise – memoriu de sinteză și memoriu general.
 Piese desenate – planuri topografice, cartograme şi scheme elaborate în două stadii
de analiză:
 situaţia existentă şi disfuncţionalităţile constatate, cu determinarea priorităţilor
rezultate;
 reglementări privind stabilirea obiectivelor de utilitate publică.

9
 Planul urbanistic general se aprobă de consiliile locale interesate, cu excepţia planului
pentru staţiunile balneo-climaterice şi turistice care se aprobă de consiliile judeţene și se
avizează de organismele interesate (MLPAT, Ministerul Sănătății, Agenția Națională de
Turism).

1.4. Planul urbanistic zonal (PUZ)

Este documentaţia care se referă la o zonă dintr-o localitate actuală sau viitoare, prin
care se analizează situaţia existentă şi se precizează toate elementele urbanistice necesare
eliberării certificatelor de urbanism şi autorizaţiilor de construire.
Elaborarea Planului urbanistic zonal (PUZ) poate fi determinată de intenţia realizării
unui obiectiv sau a unui ansamblu de obiective care determină o influenţă deosebită din punct
de vedere urbanistic într-o anumită zonă.
Conţinutul PUZ aprofundează prevederile PUG pentru zona studiată, cu elemente
suplimentare, necesare realizării amenajărilor solicitate.
Planul urbanistic zonal (PUZ) cuprinde:
 componenta directoare – se întocmeşte pentru părţi din teritoriul unei localităţi, ce
prezintă o amploare și o importanţă deosebită şi cuprinde aceleaşi tipuri de
prevederi ca şi componenta directoare a PUG-ului, adaptate la teritoriul zonei;
 componenta reglementatoare – aceleași prevederi ca și componenta
reglementatoare a PUG, adaptate la teritoriul zonei.
Componenta reglementatoare a PUZ poate cuprinde și prevederi privind aspectul
exterior al construcțiilor și modul de rezolvare al amenajărilor din jurul acestora.
Documentaţia cuprinde, ca și la celelalte categorii de planuri:
 piese scrise;
 piese desenate;
Planul urbanistic zonal este aprobat de consiliile locale interesate, cu excepţia
planurilor privind zonele protejate şi aşezările de vacanţă care se aprobă întotdeauna de către
consiliile judeţene sau al municipiului Bucureşti.
Avizarea PUZ se face de MLPAT și celelalte organisme interesate.

10
 1.5. Planul urbanistic de detaliu

Este documentaţia prin care se stabilesc condiţiile de amplasare şi executare pe un

anumit teren a uneia sau mai multor construcţii cu destinaţie precizată.
Autorităţile administraţiei publice locale au competenţa de a decide asupra necesităţii
elaborării unui plan urbanistic de detaliu şi comunică aceasta persoanelor fizice şi juridice
interesate, prin intermediul certificatului de urbanism.
Planul urbanistic de detaliu cuprinde reglementările rezultate din concepţia generală
de urbanism şi arhitectură, cu privire la amplasarea şi încadrarea în zonă a construcţiilor şi
amenajărilor exterioare aferente.
În cadrul Planului urbanistic de detaliu se includ date referitoare la dimensionarea,
funcţionalitatea şi aspectul arhitectural al construcţiilor prevăzute, precum şi la determinarea
mărimii şi limitelor zonei studiate ce stau la baza întocmirii documentaţiilor pentru obţinerea
autorizaţiei de construire.
Conţinutul documentaţiei, care stă la baza Planului urbanistic de detaliu, este similar
cu cel al celorlalte planuri descrise anterior.
Memoriu va cuprinde justificarea detalierii zonei studiate, încadrarea acesteia în PUZ
sau PUG, iar în lipsa acestora în localitate sau în teritoriu.
În memoriu se vor face referiri la situația existentă, la condițiile geotehnice ale
terenului, la căile de comunicație, echipamentele și rețelele necesare (apă etc.), la protecția
mediului natural și construit, la problemele de peisagistică etc.
Piesele desenate cuprind:
 situaţia existentă: se prezintă pe planul topografic situaţia regimului juridic,
economic şi tehnic al terenului şi construcţiilor;
 reglementări care cuprind delimitarea strictă a suprafeţelor destinate construcţiilor
şi amenajărilor exterioare; destinaţia şi capacitatea construcţiilor, funcţionarea
ansamblului, poziţia faţă de domeniul public, regimul tehnic şi juridic rezultat;
 echiparea tehnico-edilitară, evidenţiindu-se: asigurarea utilităţilor, branşamentele
la reţelele publice, măsurile de protecţie a mediului, de protecţie sanitară, de
prevenire şi stingere a incendiilor.

11
 Planul urbanistic de detaliu se avizează şi se aprobă după cum urmează:
 în cazul investiţiilor din competenţa de aprobare a Guvernului, planul se avizează
de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului şi organismele centrale
şi teritoriale interesate şi se aprobă de consiliul judeţean;
 în cazul investiţiilor din competenţa de aprobare a organelor locale, planul se
avizează de către organismele teritoriale şi se aprobă de consiliile locale.

1.6. Regulamentele de urbanism

Sunt documentaţii cu caracter exclusiv reglementator. Acestea sunt:

Regulamentul general de urbanism, ce cuprinde reglementări privind condiţiile de
construibilitate a terenurilor situate în zonele din teritoriul administrativ al localităţilor ce nu
beneficiază de planul de amenajare a teritoriului sau de urbanism cu caracter reglementator şi
de regulamentele aferente.
Acest regulament se avizează de organele centrale interesate şi se aprobă de Guvern.
Regulamentul local de urbanism aferent planului de urbanism și amenajarea teritoriului
cu caracter reglementator, explicitează și detaliază componența reglementatoare a acestora.
Regulamentul local de urbanism se elaborează, de regulă, odată cu PUG sau cu PUZ şi
este aferent acestor planuri. Se avizează de către MLPAT şi se aprobă de consiliile locale.
Regulamentul local aferent PUG explică şi detaliază acest plan sub forma unor
prescripţii şi recomandări, în vederea aplicării acestuia.
Aceste reglementări şi prescripţii se referă la:
 destinaţia terenurilor în funcţie de zonele, subzonele sau unităţile de referinţă
prevăzute în PUG, cu stabilirea folosinţelor admise, cu condiţionări sau interdicţii.
 amplasarea construcţiilor faţă de principalele artere de circulaţie;
 asigurarea terenurilor pentru intersecţii, fluidizarea și siguranța circulației;
 accesul la construcţii şi parcări;
 materiale de construcţie şi finisaj exterior, inclusiv pentru acoperişuri;
 spaţiile publice, mobilierul urban etc.;
 exploatarea şi întreţinerea spaţiului public;
 protecţia mediului;
 alte situaţii specifice localităţii.

12
 Capitolul II

SPAŢIUL RURAL ŞI ORGANIZAREA

TERITORIULUI INTERUNITĂŢI

2.1. Definirea și caracteristicile spațiului rural

Proiectul de Cartă Europeană a spaţiului rural defineşte această noţiune ca fiind

terenul agricol aferent culturilor şi creşterii animalelor şi spaţiului funciar neagricol afectat
altor întrebuinţări decât agricultura care formează un tot unitar.
La Forumul European de la Verona (martie 1995), spaţiul rural a fost definit ca fiind zona
interioară şi de coastă care cuprinde satele şi oraşele mici, în care cea mai mare parte a terenurilor
este utilizată pentru petrecerea timpului liber şi distracţii, rezervaţii naturale, pentru activităţi de
locuit şi de habitat sau destinate unei activităţi artizanale, de service sau industriale.
Definirea spaţiului rural ca formulare mai completă se prezintă în recomandarea nr.
1296/1966 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Spaţiul rural cuprinde o zonă interioară sau de coastă care conţine satele şi oraşele
mici, în care majoritatea terenului este utilizat pentru:
 agricultură, silvicultură, acvacultură, pescuit;
 activităţi economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie,
servicii etc.);
 amenajări de zone neurbane pentru petrecerea timpului liber şi distracţii (sau
rezervaţii naturale);
 alte folosinţe (cu excepţia celor de locuit).
În ultima perioadă, spaţiul rural s-a diversificat atât structural, cât şi funcţional, în
sensul apariţiei şi dezvoltării unor activităţi neagrare, ceea ce a dus la formarea unor tendinţe
de evoluţie spre urbanizare; în prezent, principalele caracteristici ale spaţiului rural rezultă din
următoarele componente (Otiman I., 1997):
 după structura economică, agricultura este principala ramură economică, chiar
dacă în anumite zone predomină silvicultura şi industria lemnului sau agroturismul
(zone de deltă, montane etc.);

13
  din punct de vedere ocupaţional, este un spaţiu de producţie în care sectoarele
primare au o pondere importantă. Cele mai multe profesiuni sunt practice,
manuale, necesitând policalificare. Persoanele ocupate în alte sectoare decât
agricultura participă cu intensitate diferită la activităţi agricole, fie în gospodăriile
lor personale, fie ajutând familiile lor la astfel de activităţi;
 după forma de proprietate, predomină proprietatea privată familială, proprietatea
statului fiind mai restrânsă (rezervaţii, parcuri naţionale, terenuri limitrofe căilor
de comunicaţii, terenuri cu destinaţie specială);
 din punct de vedere social, densitatea populaţiei şi suprafaţa aşezărilor rurale este
mai mică, dar raporturile umane sunt mai participative. Viaţa socială are un
caracter mai apropiat;
 calitatea habitatului rural fac din acestea un patrimoniu al umanităţii, mediu foarte
favorabil antistres psihic;
 modul de viaţă rurală, tradiţiile şi obiceiurile, formează cultura populară care dă
adevărata dimensiune şi valoare a spaţiului rural;
 dezvoltarea spaţiului rural trebuie bazată pe principiul continuităţii şi
complementarităţii activităţilor agroalimentare, după principiul că mai uşor şi
economic se transportă produsul finit comparativ cu materia primă agricolă.

2.2. Structura şi funcţiile spaţiului rural

Spaţiul rural poate fi diferenţiat din punct de vedere economic şi social în următoarele
categorii: periurban, intermediar, marginal (periferic).
Spaţiul rural periurban (preorăşenesc) cuprinde zona limitrofă marilor oraşe şi centre
industriale, având raza de cuprindere între 10 km și 50 km. Se caracterizează prin elementele:
 caracter hibrid rural-urban (sunt zone mai evoluate educaţional şi ca nivel de trai,
dar sunt negativ influenţate şi chiar poluate de mediul urban);
 populaţia este heterogenă, ca urmare a mişcării populaţiei din mediul rural propriu-
zis spre mediul urban;
 multe localităţi rurale periurbane au preponderent funcţie de habitat pentru
populaţia care lucrează în oraşe;

14
  dezvoltarea economică este diversă şi puternică. Agricultura are o structură
adecvată apropierii de marile oraşe (legume, pomi, zootehnie). Se dezvoltă
industria alimentară şi sectorul de servicii.
Spaţiul rural intermediar. Include cea mai mare suprafaţă a spaţiului rural unde este
dominantă agricultura (cereale, plante tehnice, plantaţii viticole şi pomicole, ferme pentru
creşterea animalelor). Aici se întâlnesc întreprinderile agricole performante. Prin trecerea de
la logica ţărănească la logica productivistă, agricultura a devenit superintensivă (producţii mai
mari la grâu de 4 - 5 ori, la porumb de 3 - 4 ori).
Spaţiul rural periferic. Noţiunea periferic se referă la perspectiva economică şi
socială a zonelor respective; acestea prezintă condiţii naturale mai puţin favorabile
exploataţiilor agricole şi silvice (distanţă faţă de centrele aprovizionare-desfacere,
accesibilitate etc.). Carta Europeană defineşte următoarele funcţii ale spaţiului rural: funcţia
economică, funcţia ecologică, funcţia socio-culturală.
Funcţia economică a spaţiului rural este considerată funcţia de bază, primară, care are
ca obiect de bază agricultura, la care se adaugă silvicultura, industria, mineritul, meşteşugurile
etc.
Sistemul de producţie agricolă trebuie să asigure:
 necesarul de alimente al populaţiei;
 garantarea unui nivel al profitului agricultorilor şi familiilor lor, apropiat şi
comparabil cu a celorlalte profesiuni;
 protejarea mediului înconjurător şi asigurarea regenerării mijloacelor de producţie
(solul, apa freatică etc.) în sens durabil;
 producerea de materii prime reciclabile, destinate industriei şi producţiei de
energie;
 asigurarea materiilor prime pentru întreprinderile mici şi mijlocii agricole,
industriale, artizanele şi de prestări servicii;
 asigurarea bazei pentru recreaţie şi turism;
 conservarea resurselor genetice ca bază a agriculturii şi biotehnologiei.
Funcţia ecologică a spaţiului rural. Industrializarea excesivă, exploatarea minieră
rapace în unele zone, identificarea şi industrializarea zootehniei etc. a determinat poluarea
intensă a spaţiului rural, deteriorarea peisajului agricol şi silvic, reducerea alarmantă a
diversităţii florei şi faunei şi deranjarea echilibrului ecologic în unele ecosisteme ale spaţiului
rural.

15
 Funcţia socio-culturală. Spaţiul rural este un spaţiu social în care personalitatea
omului este individualizată la nivel de membrii ai colectivităţii. Locuitorii se cunosc între ei şi
se apreciază reciproc după scara valorilor locale. Aceasta se leagă de viaţa spirituală,
culturală, transmisă de multe ori prin viu grai, din generaţie în generaţie.

2.3. Stabilirea profilului şi dimensiunilor exploataţiilor agricole din spaţiul rural

În abordarea acestei subdiviziuni, distingem două noţiuni: noţiunea de profil şi

noţiunea de exploataţie agricolă.
Profilul reprezintă activitatea de bază a unei zone, localităţi sau unităţi şi este sensibil
identic cu noţiunea de ramură de producţie. Profilul este determinat de condiţiile de sol, climă,
relief, surse de apă, tradiţie, disponibilul de forţă de muncă, reţea de circulaţie, centre de
prelucrare şi depozitare, pieţe de desfacere etc.
Profilul este dat şi de categoriile de teren dispuse pe zone geografice, după cum
urmează (I. Bold):
 terenuri predominant arabile irigate şi neirigate (situate în zonele de luncă, câmpie
sau deltă);
 terenuri predominant arabile desecate sau irigate şi desecate;
 terenuri colinare cu sistem de agricultură antierozional;
 terenuri colinare şi deluroase cu lucrări antierozionale;
 terenuri de depresiune intra şi extramontane;
 terenuri montane şi alpine.
Noţiunea de profil este strâns legată de noţiunea de exploataţie agricolă sau fermă.
Exploataţia agricolă este organizată pe principiul proprietăţii şi/sau rentabilităţii, ca
unitate organizatorică, putând fi: exploataţie agricolă (vegetală), exploataţie zootehnică sau
exploataţie mixtă.
Exploataţiile, la rândul lor, pot fi specializate în: culturi cerealiere, plante tehnice,
plantaţii pomicole, plantaţii viticole, creşterea taurinelor, creşterea porcinelor etc.
Exploataţiile mixte valorifică cel mai bine şi condiţiile naturale şi produsele secundare, fiind
preferate şi, desigur, mai extinse. Dimensiunea exploataţiilor agricole în noua structură de
proprietate trebuie să permită folosirea raţională a parcului de maşini, rotaţia culturilor,

16
funcţionarea şi exploatarea lucrărilor antierozionale, folosirea sistemelor de irigaţii (în special
a echipamentelor de udare etc.). Evoluţia exploataţiilor agricole în câteva ţări din Uniunea
Europeană, în perioada 1950 - 1990, arată o evidentă creştere, marcată în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1

Dinamica exploataţiilor în Uniunea Europeană (1950 - 1990)

Ţara 1950 1990 Creşteri în %

ha/fermă ha/fermă 1950 - 1990
Austria 17,8 57,0 320,3
Anglia 18,0 109,0 605,6
Franţa 14,2 43,8 308,5
Germania 6,0 29,3 488,3
Italia 2,25 9,4 417,8
Spania 8,75 20,1 229,7

În România, prin aplicarea Legii fondului funciar, dimensiunile exploataţiilor ţărăneşti

s-au redus la valori medii de 2,5 ha, cu variaţii între 0,5 ha şi 10 ha, dispuse în peste 48
milioane de parcele, ce nu permit decât o agricultură de subzistenţă total nerealistă.
Facem menţiunea că avantajele economice şi ecologice ale tehnicii moderne sunt net
superioare în cadrul exploataţiilor mari. Aceasta este şi explicaţia tendinţelor de cercetare a
suprafeţelor din agricultura ţărilor avansate. Exemplificăm corelaţia dintre numărul şi
mărimea fermelor americane şi tendinţele acestora în figura 2.1.

10 250

8 200
Numar de ferme (]n milioane)

Marime
Numar
Marimea fermelor (în ha)

6 150

4 100

2 50

0 0
1930 1940 1950 1960 1970 1980 1983

Figura 2.1 – Evoluţia numărului de ferme pe mărimi în S.U.A.

17
 Dimensiunile exploataţiilor agricole în România care permit folosirea raţională a
echipamentelor, maşinilor şi instalaţiilor de irigare, specializarea şi rentabilizarea producţiei
agricole sunt indicate în tabelul 2.2.
Tabelul 2.2

Dimensiunile orientative ale exploataţiilor agricole, pe profile

Minim Optim
Profilul exploataţiilor Zona pedoclimatică
(ha) (ha)
Exploataţii cu profil cerealier câmpie 100 - 300 500 - 1500
şi plante tehnice dealuri 50 - 100 250 - 700

Exploataţii legumicole zone intensive - 30 - 50

Exploataţii pomicole zone colinare şi deal - 50 - 150

Exploataţii viticole zone colinare de deal - 50 - 150

şi de câmpie

Profilarea, concentrarea, îmbinarea şi specializarea producţiei sunt obiective

indispensabile privind calitatea şi cantitatea producţiei, prelucrarea şi valorificarea superioară
a acestora.
Dacă într-o primă etapă sprijinirea agricultorilor s-a realizat prin sistemul cupoanelor,
absolvirea de la impozite sau acordarea sumelor fixe la unitatea de suprafaţă (1 milion/ha
cultivat), în perspectivă, stimularea asocierii şi practicării unei anumite structuri a culturilor
(în raport şi de nevoile economice naţionale), sunt elemente de maximă prioritate. Astfel,
facilitarea unor împrumuturi bancare, procurarea unor utilaje agricole, dotarea cu instalaţii de
udare, suportarea de către stat a unor cheltuieli de irigaţii pentru exploataţiile cu dimensiuni
peste 110 ha în zonele de câmpie şi peste 55 ha în zonele de deal, sunt preocupări pe linia
organizării, amenajării şi sistematizării agriculturii.

2.4. Comasarea terenurilor interunităţi, interlocalităţi

Comasarea reprezintă reunirea parcelelor masivelor sau trupurilor de teren în

dimensiuni şi forme cât mai optime, în scopul optimizării lucrărilor agricole, reducerii

18
cheltuielilor de transport, protecţiei solului împotriva eroziunii sau exploatării, după caz, a
lucrărilor de îmbunătăţiri funciare.
Lucrările de comasare se impun în următoarele condiţii:
 terenurile localităţilor, unităţilor sau proprietarilor sunt dispersate în numeroase
trupuri neeconomice şi greu de exploatat;
 terenurile unităţilor sau proprietarilor se află la distanţe mari faţă de centrele de
producţie şi faţă de sat, implicând cheltuieli suplimentare de transport;
 unele suprafeţe sunt excesiv de mici şi dispuse sub formă de enclave în perimetrele
altor unităţi sau localităţi;
 terenurile au forme foarte alungite de-a lungul căilor de comunicaţie, firelor de văi,
cumpenelor de apă, impunând deplasări în gol şi, de asemenea, creşterea
cheltuielilor de transport;
 forma şi amplasarea terenurilor nu permite realizarea unor lucrări de investiţii
(plantaţii, irigaţii, construcţii etc.);
 dispersarea teritorială nu asigură condiţii privind concentrarea producţiei în
exploataţii şi ferme specializate;
 comasarea se impune, de asemenea, şi în cazul unei delimitări defectuoase între
unităţi, localităţi, proprietari etc.
Comasarea, care în fapt impune schimbările de terenuri, reclamă studii de detaliu în
amplasamentele interesate privind structura fondului funciar; condiţiile naturale (sol, climă,
nivel freatic, pante, expoziţie şi, mai ales, fertilitate); condiţiile economice (distanţe, reţea de
circulaţie etc.), pentru a stabili coeficienţi de corecţie şi suprafeţe echivalente.
Calculul suprafeţelor de schimb echivalente rezultă din egalitatea:

xc
Sp =  Sc
xp

în care: Sp – suprafaţa ce se primeşte în schimb;

Se – suprafaţa care se dă;
xc – suma coeficienţilor caracteristici suprafeţei ce se dă în schimb;
xp – suma coeficienţilor caracteristici suprafeţei ce se primeşte în schimb.
În cazul unor suprafeţe egale de schimb, care nu permit calculul suprafeţelor
echivalente, se poate proceda la despăgubirea financiară a proprietarului dezavantajat.
În cazul efectuării schimburilor, două elemente sintetice sunt prioritare: investiţiile
existente şi categoria de folosinţă cu fertilitatea terenului.

19
 Investiţiile, care pot fi: construcţii, lucrări de îmbunătăţiri funciare, plantaţii pomi-
viticole etc., pot fi schimbate ţinând seama de importanţa, starea şi valoarea lor actuală, felul
în care pot fi folosite şi modul de integrare în profilul unităţii care le primeşte.
Referitor la categoria de folosinţă şi fertilitatea solului, problema schimburilor este
mai lejeră pe terenurile plane şi mai dificilă pe zonele în pantă, unde diferenţele pot fi
semnificative.
Ţinând cont de lucrările de sezon aplicate (fertilizare, însămânţare), starea
agroproductivă, schimbul de teren se face în două moduri:
 unitatea care primeşte terenul fertilizat şi însămânţat, va fertiliza şi însămânţa o
suprafaţă echivalentă;
 schimbul se poate face eşalonat, pe etape, la sfârşitul perioadei de vegetaţie, când
diferenţele amintite dispar sau se reduc considerabil.
În ambele situaţii, comasarea terenurilor agricole întâmpină dificultăţi, adesea
rezistenţă din partea proprietarilor din motive de tradiţie, diferenţe de amplasament, fertilitate
etc.
În cazul unor exploataţii mari, comasarea este mai uşor de realizat.

2.5. Rectificarea hotarelor interunităţi

Rectificarea hotarelor se execută în scopul creării unor forme cât mai ordonate,
sistematizate, care să permită organizarea teritoriului şi folosirea eficientă a parcului de
maşini şi tractoare, în acest sens impunându-se rectificarea hotarelor între judeţe, localităţi,
unităţi de exploatare sau proprietari particulari.
Lucrările de rectificare se impun în următoarele situaţii:
 în cazul aliniamentelor curbate sau realizate sub forma unor linii frânte, cu
implicaţii negative privind organizarea teritoriului şi executarea lucrărilor
mecanizate;
 atunci când vechile hotare nu ţin cont de formele de relief (fire de văi, cumpene de
apă), limite naturale (păduri, cursuri de apă), reţele de circulaţie, lucrări de
îmbunătăţiri funciare (canale, reţele de conducte) etc. Regula generală este că
hotarele trebuie să se sprijine pe canalele de aducţiune sau distribuţie, pe

20
 conductele principale sau secundare, pe canalele principale sau secundare de
desecare, favorizând atât organizarea interioară a unităţilor, cât şi exploatarea
reţelelor hiodrotehnice;
 rectificarea hotarelor se impune, de asemenea, în situaţia delimitării unor teritorii
de forme geometrice nerectangulare sau prezenţei unor suprafeţe sub formă de
enclavă care împiedică organizarea interioară a teritoriului şi desfăşurarea
lucrărilor agricole şi de transport.
Din punct de vedere topografic, rectificarea hotarelor se reduce la rezolvarea
diferitelor probleme de detaşare pe cale analitică, trigonometrică şi grafică, precum şi de
folosire a unor calcule cadastrale.
În acest sens, se aplică în raport de situaţie:
 rectificarea hotarului printr-o linie dreaptă care trece printr-un punct dat;
 rectificarea hotarului cu o linie dreaptă la paritate;
 rectificarea hotarului cu o linie dreaptă paralelă la o anumită direcţie dată etc.

2.6. Corectarea traseelor şi reamplasarea reţelelor de drumuri

Corectarea reţelei de drumuri urmăreşte interconectarea localităţilor, unităţilor şi chiar

proprietarilor particulari, cu o reţea de drumuri cât mai redusă şi cu o suprafaţă minimă,
scoasă din circuitul agricol. Corectarea ori reamplasarea drumurilor se impune în următoarele
cazuri:
 în situaţia rectificării hotarelor;
 când traseul drumurilor vechi nu ţine cont de limitele naturale, limitele construite,
reţelele de îmbunătăţiri funciare;
 când nu se sigură condiţii pentru parcelarea teritoriului şi a folosinţelor;
 în situaţia apariţiei alunecărilor, izvoarelor de coastă sau formaţiunilor eroziunii de
adâncime;
 când traseul drumurilor urmăreşte linia de cea mai mare pantă, favorizând
concentrarea apelor, respectiv procesele de eroziune;
 când se impune includerea în traseu a punctelor obligate (sedii, cantoane,
construcţii hidrotehnice, staţii de pompare etc.).

21
 Cele mai importante corectări şi reamplasări a reţelelor de circulaţie se impun prin
introducerea lucrărilor de irigaţii şi desecare, situaţie în care drumurile trebuie să ţină cont de
reţelele de canale şi să necesite un număr cât mai mic de poduri şi podeţe.
Drumurile au rolul de a asigura legătura între unităţile de lucru, centrele de producţie,
localităţi şi căile mari de comunicaţie (şosele, căi ferate). Alegerea traseelor trebuie să
conducă la: volume mici de terasamente, trasee scurte, să deservească suprafeţe mari şi să fie
practicabile pe tot cursul anului.
Drumurile pot fi: principale şi secundare, în funcţie de intensitatea traficului.
Drumurile principale fac legătura între diferite categorii de folosinţă, centrele de producţie şi
şosele, delimitează tarlalele şi trupurile, au două sensuri de deplasare şi lăţimea de 6 m.
Drumurile secundare au lăţimea de 4 - 6 m şi deservesc parcelele şi tarlalele. Noţiunea de
principal şi secundar depinde de gabarit şi intensitatea traficului.
Panta drumurilor se impune sub 8 - 10 % maxim. Pe trasee cu panta mai mare de 10 %,
se trasează drumuri în serpentină (figura 2.2).
Drumurile se trasează pe zonele stabile neafectate de alunecări, izvoare de coastă, sau
depuneri aluviale, dealungul canalelor, după necesitate prin punctele obligate, pe firul văilor,
pe cumpăna apelor sau pe curbele de nivel. Drumurile amplasate pe curbele de nivel sunt
terasate şi prevăzute cu şanţuri marginale în partea din amonte, pentru colectarea şi
conducerea apelor pluviale (figura 2.3).

Figura 2.2 – Trasarea unui drum în serpentină

Drumurile se trasează pe zonele stabile neafectate de alunecări, izvoare de coastă sau

depuneri aluviale, de-a lungul canalelor, după necesitate prin punctele obligate, pe firul văilor,
pe cumpăna apelor sau pe curbele de nivel. Drumurile amplasate pe curbele de nivel sunt
terasate şi prevăzute cu şanţuri marginale în partea din amonte, pentru colectarea şi
conducerea apelor pluviale (figura 2.3).

22
 Figura 2.3 – Drum în serpentină cu şanţ marginal (SM) şi podeţ de subtraversare (Pd) la serpentină

În curbe, drumurile sunt prevăzute cu o supralărgire de 2 m la platformă.

Şanţurile marginale sunt amplasate numai în amonte, subtraversând în zonele de
curbură. Secţiunea transversală printr-un drum executat în lungul curbelor de nivel se prezintă
în figura 2.4.

 
Figura 2.4 – Dimensiunile şi elementele unei platforme

Suprafaţa afectată reţelei de drumuri nu trebuie să depăşească 3 - 4 %. Frecvent se

realizează 2 % în exploataţii mari şi bine organizate şi maximum 8 % pe suprafeţele cu
microparcele. Traseul drumurilor trebuie corelat cu lucrările de irigaţii, desecări sau
antierozionale după cum am mai precizat. Traseul drumurilor reprezintă limita unităţilor de
lucru, zonele de întoarcere, hotare etc.

23
 2.7. Efectele economice ale lucrărilor de organizare a teritoriului interunităţi

Efectele economice ale lucrărilor de organizare constau în reducerea distanţelor şi

cheltuielilor de transport, precum şi crearea condiţiilor privind introducerea unor noi investiţii
agro-funciare.
Pentru aprecierea distanţelor medii ponderate de transport (Dm) în raport şi de
volumul transportului, se foloseşte relaţia:

Dm =
d1  D1 S1  T1  d 2  D2 S2  T2  d n  Dn Sn  Tn
S1T1  .....S n  Tn

în care: d1 - dn – distanţele de la parcele la drum;

D1 - Dn – distanţele de la drum la centrul de producţie;
T1 - Tn – volumul transportului în tone/cultură;
S1 - Sn – suprafeţele parcelelor.
Comparând valorile obţinute înainte şi după organizare se obţine efectul economic al
lucrărilor de organizare.
Reducerea cheltuielilor de transport (C) rezidă în reducerea distanţelor la acelaşi
volum de transport, precum şi a duratei de efectuare a acestuia.
Corelaţia dintre aceste elemente este dată de relaţia:

C = Tk  Ck

unde: Tk – volumul în tone/km economisit;

Ck – costul unei tone/km.
Gradul de compactitate a terenurilor (raportul dintre perimetrul formei ideale pătrat şi
perimetrul formei reale a terenului) şi coeficientul de rectilinie (raportul dintre perimetrul
formei dreptunghi şi perimetrul formei reale a terenului) sunt, de asemenea, indicatori
economici privind organizarea teritoriului.

2.8. Organizarea şi amenajarea terenurilor pe arabil

Arabilul reprezintă importanţa maximă prin suprafaţa ocupată şi importanţă

economică deţinută.

24
 Organizarea terenului pe arabil este un ansamblu de măsuri tehnice care au drept
obiective: folosirea raţională a pământului prin aplicarea complexului de măsuri agrotehnice
şi a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, asigurarea condiţiilor de mecanizare a lucrărilor
agricole, protecţia solului împotriva fenomenelor de eroziune, asigurarea condiţiilor de
transport raţional, eficient şi cu cheltuieli minime, crearea condiţiilor pentru organizarea
muncii şi desfăşurarea proceselor de producţie, arabilul se practică pe pante de până la 18 -
20 %.
Organizarea teritoriului necesită studii privind condiţiile climatice, pedologice,
topografice social-economice, precum şi lucrări premergătoare de defrişare a arbuştilor,
tufelor, lăstărişului, sau chiar modelarea zonelor fragmentate şi astuparea formaţiunilor mici
de eroziune.
Organizarea terenului arabil reprezintă o activitate organizatorică managerială prin
care se stabilesc principalele tipuri de asolamente, numărul asolamentelor, amplasarea şi
dimensiunile unităţilor de lucru. Această activitate este dinamică în funcţie de sistema de
maşini şi forma de proprietate.

2.8.1. Stabilirea principalelor tipuri de asolament

Terenul arabil se foloseşte în mod obişnuit în sistemul asolamentelor, respectiv în

sistemul de rotaţie a culturilor, evitând monocultura care duce la: oboseala solului, scăderea
fertilităţii solului, în general, şi în anumite elemente nutritive, în special (exemplu: floarea-
soarelui, cereale etc.); înmulţirea bolilor şi dăunătorilor specifici fiecărei culturi (exemplu:
gândacul de Colorado la cartof, cercosporioza la sfeclă etc.); epuizarea rezervelor de apă
disponibile în orizontul de suprafaţă şi de adâncime (exemplu: floarea-soarelui, lucernă etc.).
Rotaţia (asolamentul) se impune, de asemenea, şi pentru efectul fertilizant al unor
culturi (exemplu: leguminoase), care devin excelente premergătoare pentru celelalte culturi,
dar mai ales pentru cereale, realizând îmbogăţirea solului în azot. De asemenea, asolamentele
reduc gradul de îmburuienare (la unele culturi de 4 - 7 ori), refac structura solului, refac
însuşirile fizice şi hidrofizice, permit alternarea adâncimii de arat etc.
Practicarea asolamentelor (rotaţia) reprezintă o măsură de bază a producţiei vegetale şi
valoarea ei nu poate fi contestată sau înlocuită prin nici o altă măsură, chiar şi în cele mai
bune condiţii naturale de sol și climă şi în cele mai moderne sisteme de agricultură. Efectul

25
cumulat al rotaţiei este sporirea producţiei agricole fără supliment de cheltuieli. Cele mai bune
asolamente sunt cele cu durată lungă de timp, 4 - 6 ani, şi cu numeroase culturi. În practica
agricolă se cunosc următoarele tipuri de asolament: asolament de câmp, asolament furajer,
asolament mixt şi asolament special.
1. Asolamentele agricole de câmp se aplică în cazul culturilor de câmp (cereale şi
plante tehnice), destinate consumului uman, animal şi pentru industria prelucrătoare de
materii prime. Ocupă cea mai mare suprafaţă din cadrul unităţilor (exploataţiilor) agricole şi
cuprinde zonele de şes, platouri şi zone cu pante mai mici fără procese de eroziune sau exces
de umiditate. Condiţionat de proporţia unei culturi sau grupe de culturi, se disting asolamente
specializate pentru porumb, grâu, sfeclă de zahăr, soia etc.
2. Asolamentele furajere sunt destinate culturilor furajere în cantitatea şi
sortimentul impus de speciile de animale şi tehnologiile de creştere. Asolamentele furajere pot
fi: de păşuni şi fâneţe, amplasate în apropierea fermelor, în scopul păşunatului şi producerii
furajelor verzi sau fânului, şi asolament de fermă, ocupat cu plante cultivate pentru
producerea suculentelor sub formă de masă verde şi siloz cu volum mare de transport. Rezultă
de aici necesitatea amplasării acestor asolamente în imediata apropiere a fermelor de animale,
pe terenuri fertile, cu condiţii favorabile de umiditate sau irigate.
3. Asolamentele mixte cuprind culturi sau grupe de culturi din două sau mai multe
categorii. Pot fi: asolament agricol, furajer, furajer-agricol, furajer-legumicol şi complex
(mixt).
4. Asolamentele speciale sunt determinate de anumite particularităţi ale terenului sau
ale culturilor. Acestea pot fi: de protecţie contra eroziunii pe pante, de protecţie contra
eroziunii eoliene pe nisipuri, de protecţie pe terenurile sărăturate, sau, în funcţie de cultură,
pot fi: legumicole, orezicole etc.

2.8.2. Determinarea numărului de asolamente

În cadrul fiecărei unităţi, localităţi sau exploataţii agricole se aplică unul sau mai multe
asolamente, în funcţie de condiţiile naturale, sociale, tehnice şi economice. Condiţiile de bază
ce determină introducerea a două sau mai multe asolamente sunt următoarele:
 categoriile de sol existente în unitate din punct de vedere agroproductiv. Exemplu:
sol de terasă, sol de luncă şi sol de versant, sau sol nisipos şi sol aluvial. Se
26
 înţelege că existenţa unor soluri diferenţiate, extinse pe arii mari, impune
practicarea mai multor asolamente;
 existenţa unor lucrări de irigaţii impune alcătuirea a două tipuri de asolament:
pentru irigat şi neirigat;
 prezenţa unor trupuri separate de teren determină, pe fiecare din ele, folosirea de
asolamente separate;
 forma terenului – în cazul unor forme alungite şi întinse pe mari suprafeţe se pot
organiza asolamente diferenţiate; pentru culturile greu transportabile, amplasate
cât mai aproape de căile de comunicaţii, iar pentru restul culturilor asolamente la
distanţe mai mari;
 existenţa unor limite obligate (văi, ravene, păduri, cursuri de apă) determină, de
asemenea, în anumite condiţii, crearea unui număr mai mare de asolamente;
 organizarea unor exploataţii agricole mari, extinse pe mai multe sate ale comunei,
impune mai multe asolamente, pentru reducerea distanţelor de transport şi de
deplasare a oamenilor şi animalelor;
 relieful constituie, de asemenea, un factor determinant în stabilirea numărului de
asolamente în raport cu panta, gradul de eroziune şi expoziţia acestuia;
 numărul asolamentelor furajere este condiţionat de amplasarea fermelor, efectivul
animalelor, tehnologia aplicată în creşterea animalelor, gradul de mecanizare, felul
de întreţinere a animalelor. Adesea, asolamentele furajere de păşuni-fâneţe şi de
fermă se contopesc în unul singur;
 numărul asolamentelor este determinat şi de necesitatea asolamentelor speciale:
orezicole, legumicole sau de protecţia mediului. Totuşi, trebuie avut în vedere că
un număr prea mare de asolamente mici sporesc cheltuielile de exploatare a
terenurilor arabile.

2.8.3. Dimensionarea şi amplasarea unităţilor de lucru pe arabil (sole, parcele)

Principalele unităţi de lucru pe arabil sunt sola (tarlaua), în general, şi subdiviziunea

sa, parcela, în particular.
Sola (tarlaua) reprezintă unitatea teritorială şi de lucru de bază, ocupată cu una sau cel
mult două culturi cu tehnologie similară, cuprinzând una, cel mult două parcele în perimetrul

27
cărora lucrările agricole se execută unitar, în acelaşi timp şi în aceeaşi direcţie, în perimetrul
solelor urmărindu-se realizarea unor condiţii omogene de fertilitate, relief, pantă, expoziţie,
structură, textură, reacţie a solului, nivel freatic, grad de eroziune etc. pentru a realiza condiţii
de lucru unitare şi nu mozaicate.
Parcela apare ca o subdiviziune secundară a solei în funcţie de diferenţierile de pantă,
expoziţie, sol, specie şi soi. În proiectarea solelor şi parcelelor se vor urmări următoarele
aspecte: forma, dimensiunile, amplasarea în funcţie de relief, amplasarea în raport de sol,
amplasarea faţă de sat, centre de producţie, faţă de căile de comunicaţie sau alte limite
obligate etc. De asemenea, se va urmări pe cât posibil egalitatea solelor, pentru uşurinţa
rotaţiei parcela apare pe terenurile neuniforme ca pantă, fertilitate, nivel freatic, expoziţie etc.
Forma solelor sau parcelelor
Forma recomandată pentru unităţile teritoriale şi de lucru este de poligon cu două
laturi paralele – laturile lungi trebuie să fie paralele, iar laturile scurte nu este obligatoriu să
fie paralele (figura 2.5). Formele optime pot fi dreptunghi, paralelogram, trapez, pătrat.

Figura 2.5 – Forma optimă a solei, respectiv a parcelei

 Laturile lungi (L) reprezintă direcţiile de execuţie a lucrărilor agricole, ele trebuie
să creeze fronturi intense de lucru cu întoarceri limitate şi consumuri minime de
carburanţi. Latura lungă trebuie dispusă aproximativ paralel cu curbele de nivel,
deoarece practicarea arăturilor pe curbele de nivel reduce pierderile de apă cu până
la 75 %, pierderile de sol cu de două până la nouă ori, faţă de practicarea lucrărilor
din deal în vale.
 Laturile scurte (l) pot fi şi neparalele şi chiar sub formă de linii frânte, ele
reprezentând aliniamentele de întoarcere a utilajelor sau atelajelor agricole.
 Forma solelor şi parcelelor nu trebuie să conducă la clinuri, respectiv la apariţia
suprafeţelor triunghiulare în execuţia lucrărilor agricole. O formă neeconomică a

28
 solelor se prezintă în figura 2.6, unde zona B' se lucrează în condiţii de ineficienţă.
Aceste forme se admit atunci când nu există soluţii mai bune, deci în cazuri
extreme.

Figura 2.6 – Forma neeconomică a solelor

Formele triunghiulare ale solelor nu sunt admise; dacă ele totuşi există în natură,
impuse de limite naturale sau obligate, având suprafeţe suficient de mari, trebuie astfel
delimitate, parcelate, pentru a creea laturi paralele pe direcţiile de executare a lucrărilor
agricole (figura 2.7).

Figura 2.7 – Împărţirea unui masiv triunghiular în unităţi de lucru: a. greşit; b. corect

Unghiurile dintre laturile mari şi cele mici nu trebuie să coboare sub 20 - 30° (a >20 -
30°) pentru a nu impune manevre suplimentare la întoarcerea utilajelor agricole.

2.8.3.1. Dimensiunile solelor (tarlalelor) sau parcelelor

Dimensiunile sunt definite de cele două laturi (L, l) şi de suprafaţa unităţilor de lucru
(S). Timpul de deplasare activ pe latura lungă, pasiv pe latura scurtă (la întoarcere), ca şi
cheltuielile de producţie la ha, au condus la următoarele dimensiuni optime:

29
  L = 800 - 1200 (1500) m, coborând până la 400 m pe terenurile în pantă; valorile
de peste 1500 m nu influenţează productivitatea maşinilor;
 l = (1/2 - 1/3)  L, mergând chiar la (1/4 - 1/6)  L; mai ales pe terenuri frământate
și cu pante > 5 %.
Cele mai recomandate valori sunt înscrise în tabelul 2.3. Din acest tabel rezultă că
suprafaţa solelor variază invers proporţional cu panta terenului.
Tabelul 2.3

Dimensiunile solelor (l; S)

l% l (m) S (ha)
<5 400 - 600 (800) 32 - 72 (100)
5 - 10 400 - 200 (600) 16 - 48 (60)
10 - 20 200 - 100 (300) 8 - 24 (30)
> 20 100 - 50 4 - 12 (20)

În cadrul unui asolament se urmăreşte pe cât posibil realizarea unor sole egale (pentru
a permite rotaţia culturilor), însă acest lucru este foarte greu de realizat şi se admit abateri faţă
de suprafaţa medie a solelor din asolament de 10 - 15 % pe teren în pantă (l > 5 %); 5 - 7 % pe
zonele de şes şi cu pante mici (l < 5 %).
Unele cercetări arată că scăderea lungimii parcelelor sau solelor şi deci a lungimii de
parcurs a tractoarelor de la 1500 m, lungimea maximă, la 200 m, atrage un cost al lucrărilor
mecanizate cu 15 - 20 % mai mare. Dimensiunile optime ale solelor influenţează pozitiv şi
prin procentul redus de plante distruse pe aliniamentele de întoarcere (l) şi prin reducerea
cheltuielilor privind transportul din şi în parcele sau sole.

2.8.3.2. Amplasarea solelor şi parcelelor în funcţie de relief

Dacă în condiţii de teren plan (şes) organizarea terenului pe arabil este condiţionată în
primul rând de cerinţele mecanizării, pe terenurile în pantă factorul determinant este relieful,
iar mecanizarea devine factor secund. Astfel:
1. Pe terenurile cu pante mici (l < 5 %) riscul eroziunii este foarte redus,
amplasarea solelor nu este strict legată de dispunerea curbelor de nivel, ci de reţeaua de
drumuri, formele de relief, categoriile de folosinţă şi alte obstacole sau limite obligate (figura
2.8.).

30
 Figura 2.8 – Amplasarea solelor pe pante mici, sprijinite de limite obligate

Fără a fi strict necesară dispunerea solelor paralel cu curbele de nivel şi în acest caz
paralelismul este recomandat. Pe solurile grele şi cu pante mici o uşoară înclinare faţă de
curbele de nivel, mai ales în zonele cu precipitaţii abundente, se recomandă pentru a drena
excedentul de ape pluviale.
2. Pe zonele cu pante medii (l = 5 - 12 %) unităţile de lucru se amplasează cu latura
lungă paralel cu curbele de nivel, acceptându-se o abatere de 2 - 5 % faţă de curbele de nivel.
Un model de amplasare a unităţilor de lucru pe versanţi uniformi sau frământaţi se prezintă în
figura 2.11.

Figura 2.9 – Amplasarea solelor pe versanţi uniformi (a); pe versanţi cu relief frământat (b)

Pe versanții frământaţi, forma solelor este arcuită pe curbele de nivel. Pe terenurile cu

pante mari (i > 12 %), solele se trasează strict pe curbele de nivel, iar la schimbările bruşte de
aliniament pot să apară suprafeţe neincluse în asolament, cărora li se dă altă destinaţie. Aceste
suprafeţe se numesc clinuri (figura 2.10).

31
 Figura 2.10 – Amplasarea solelor pe pante mari (l > 12 %) şi relief frământat, intercalate cu alte destinaţii

Datorită gradului accentuat de frământare a terenului şi mai ales când acesta este
corelat cu modificări de expoziţii şi de caracteristicile agropedologice ale terenurilor, solele se
împart în parcele cultivate cu soiuri diferite sau cu culturi diferite (figura 2.11).

Figura 2.11 – Amplasarea parcelelor în cadrul unei sole pe versant:

P2 – soiuri mai precoce; P1 – soiuri mai tardive

În toate condiţiile de pantă, dispunerea brazdelor (arăturii) pe curbele de nivel

funcţionează ca niște mici bazine de retenţie, mărind rugozitatea și provocând limitarea
scurgerii.

32
 2.8.3.3. Amplasarea solelor şi a parcelelor în funcţie de sol

Solul influenţează amplasamentul solelor sau parcelelor prin gradul de omogenitate a

fertilităţii, însuşirilor fizice, chimice, hidrofizice, textură şi structură, care impun agrotehnici
diferenţiate, cum ar fi epoca de semănat, perioada de vegetaţie, maturitatea tehnologică etc.
Respectarea condiţiilor de omogenitate a solului este mai uşor de realizat în zonele de câmpie
şi mai dificilă în zonele de deal şi podiş, unde solurile sunt foarte heterogene şi unde, în
principal, rămâne prioritar relieful privind dimensiunile şi dispunerea solelor.

2.8.3.4. Amplasarea solelor şi parcelelor faţă de sat şi de centrele de producţie

Poziţia solelor faţă de sat şi faţă de centrele de producţie urmăreşte crearea unor
drumuri cât mai scurte pentru realizarea transporturilor. Se disting următoarele amplasamente:
radial, liniar şi mixt.
a) Amplasarea radială se impune în cazul suprafeţelor comasate în jurul localităţilor
(figura 2.12).

Figura 2.12 – Sole dispuse radial față de sat

b) Amplasarea liniară se realizează în condiţiile unor perimetre lungi, localităţi

dispuse de-a lungul şoselelor sau văilor. Elementele teritoriale se dispun transversal, sprijinite
pe limite de hotar, fire de văi, căi ferate, drumuri etc. (figura 2.13).

33
 Figura 2.13 – Amplasarea liniară a solelor

Amplasarea dispersată constă în dispunerea împrăştiată a solelor.

c) Amplasarea mixtă, complexă, constă în dispunerea solelor radial şi liniar. Această
dispunere reprezintă situaţiile cele mai uzuale.

2.8.3.5. Amplasarea solelor faţă de limitele obligate

La proiectarea solelor trebuie să se urmărească ca amplasarea acestora să se sprijine pe

limitele obligate existente (hotare, căi de comunicaţie - drumuri, căi ferate, drumuri clasate,
rampe de trecere, masive împădurite, perdele de protecţie, cursuri de apă, fire de văi, cumpene
de apă, canale de irigaţii ori desecare etc.).
Toate acestea se fac pentru a evita fragmentarea suprafeţelor şi a crea condiţii eficiente
de exploatare. Introducerea lucrărilor de irigaţii şi desecare reclamă în mod imperios
reamplasarea solelor ţinând cont de aliniamentele canalelor şi reţelelor de conducte îngropate
(antene, conducte secundare, conducte principale etc.).

2.8.3.6. Amplasarea asolamentelor de protecţie

Asolamentele de protecţie mai sunt cunoscute sub numele de: măsuri fitoameliorative
și agroameliorative. Modul de amplasare a solelor, cu latura lungă pe curbele de nivel,
permiţând executarea lucrărilor agricole paralel la curbele de nivel (pe contur) şi
perpendicular pe linia de cea mai mare pantă, se dovedeşte suficientă în următoarele condiţii:

34
  pe solurile cu textură uşoară şi pantă sub 4 - 5 % sunt suficiente lucrările agricole
pe curbele de nivel;
 pe solurile cu textură mijlocie, rezistenţă medie la eroziune şi pantă până la 5 - 6 %,
lucrările agricole pe curbele de nivel protejează suficient stratul de sol;
 pe solurile grele, cu rezistenţă mare la eroziune, lucrările pe curbele de nivel se
dovedesc aproape suficiente chiar şi în condiţii de pantă până la 6 - 8 %.
Eficiența sistemului de lucru pe curbele de nivel se datorează microreliefului care se
formează în urma arăturii, reducând scurgerea și amplificând volumul de apă infiltrat.
Conform unor cercetări, executarea lucrărilor agricole pe curbele de nivel reduc pierderile de
sol cu 50 - 80 % şi pierderile de apă cu circa 75 %.
Pe măsura creşterii pantei terenului şi scăderii rezistenței solului la eroziune, lucrările
agricole pe curbele de nivel trebuie susţinute şi de alte măsuri, cum ar fi:
 arătura în spinări cu biloane, realizată prin prelungirea unei cormane de la plug şi
obţinerea unor mici valuri pe linia curbelor de nivel şi perpendicular pe direcţia de
scurgere a apei;
 brăzduirea arăturilor, constă în trasarea unor brazde după terminarea arăturii, pe
direcţia curbelor de nivel, la distanţa de 5 - 10 m, creând mici rigole care reţin
scurgerile din apele pluviale;
 subsolajul, reprezentând afânarea orizontului de sub hardpan, cu un subsolier
ataşat la plug pentru a mări debitul infiltrat în defavoarea debitului scurs;
 mulcirea suprafeţelor cu resturi vegetale, soluţie practicată mai ales în căpşunării
sau pe microsuprafeţe;
 alegerea şi amplasarea culturilor.
Privind alegerea culturilor, cercetările au stabilit următoarele comportamente:
 culturi foarte bune protectoare: leguminoase şi graminee furajere, după al doilea
an de folosinţă, având peste 75 % grad de acoperire a terenului;
 culturi bune protectoare: cereale păioase cu grad de acoperire 50 - 75 %;
 culturi mediu protectoare: leguminoase anuale, realizând o acoperire de 25 - 50 %;
 culturi slab protectoare (prășitoare): cartoful, floarea-soarelui, porumbul, cu
acoperire sub 25 %.
În acest sens, în condiţiile ţării noastre fără lucrări de amenajare, în funcţie de pantă,
se recomandă:
 prășitoare pe pante până la 6 - 7 %;

35
  leguminoase anuale pe pante până la 10 - 14 %;
 cereale păioase pe pante până la 15 - 18 %;
 culturi perene (lucernă, trifoi, graminee perene) chiar şi peste 18 %.
În toate situaţiile enumerate se recomandă răsturnarea brazdelor spre amonte, folosirea
tractoarelor pe pneuri pe pante până la 18 %, respectiv a tractoarelor pe şenile pe pante mai
mari de 18 %.
Pe lângă măsurile agrofitotehnice enumerate, pe terenurile în pantă se impun şi
asolamente de protecţie realizate sub forma culturilor în fâşii şi benzilor înerbate.

Asolamente de protecţie cu culturile în fâşii

Se practică în condiţii de pantă între 8 % şi 20 % şi precipitaţii sub 600 mm. În acest
scop, versantul este împărţit în fâşii cultivate alternativ cu prăşitoare şi păioase, figura 2.14.
Deci, nu aceeaşi cultură, şi mai ales nu prășitoare, de la cumpăna apelor până la firul văilor.

Figura 2.14 – Amplasarea culturilor în fâşii

În tabelul 2.4 se prezintă lăţimea fâşiilor (l), în raport cu panta terenului şi cu

rezistenţa solului la procesul de eroziune.

Tabelul 2.4
Lăţimea culturilor în fâşii (30-200 m)
Panta terenului Lăţimea fâşiei Rezistenţa solului Lăţimea fâşiei
I (%) l (m) la eroziune l (m)

<5 300 - 200 Foarte rezistent 100 - 200

5 - 10 200 - 100 Rezistent 60 - 100

10 - 15 100 - 60 Mediu rezistent 30 - 60

15 - 20 60 - 30 Slab rezistent < 30

> 20 l < 30

36
 Asolamente de protecţie cu benzi înerbate
Se folosesc în aceleaşi condiţii de pantă 8 - 20 % ca şi culturile în fâşii în zonele cu
precipitaţii mai abundente, peste 600 mm/an. Constau în alternanţa culturilor în fâşii cu benzi
înerbate, care sunt însămânţate cu leguminoase (lucernă, sparcetă, trifoi) sau graminee perene
(obsigă, lolium etc.). Lăţimea benzilor înerbate (I) variază cu panta terenului (i) şi cu zona
versantului (tabelul 2.5).

Tabelul 2.5
Lăţimea benzilor înerbate (2 - 10 m)

Panta terenului Lăţimea benzii Lăţimea cultivată Zona versantului Lăţimea benzii
(%) (m) (m) (m)
8 - 10 2-5 150 - 200 amonte 4-6
10 - 15 4-7 100 - 150 central 6-8
15 - 20 6-9 50 - 100 aval 8 - 10
> 20 8 - 10 30 - 50 - -

Benzile înerbate pot avea lăţimea constantă sau variabilă (figura 2.15). Corelaţia între
lăţimea benzii (l) şi lăţimea fâşiei cultivate (D) este dată de raţionamentul:
1 1
l    xD
3 8
şi trebuie să fie un multiplu al lăţimii semănăturii utilizate.
Distanţa dintre benzile înerbate, respectiv lăţimea cultivată (l) poate fi calculată pe
baza vitezei critice de neeroziune:
2
Vc
l 2
m CK s I
unde: Vc – viteza limită de neeroziune, 0,12 - 0,15 m/s;
m – parametru privind concentrarea apei pe versant având valoarea 1 pentru
scurgerea dispersată şi 2 pentru curgerea concentrată, în şuvoaie;
C – coeficient de corecţie în funcţie de pantă (i) şi de rugozitatea solului a (a = 7 -
30):
Ca i
i – panta terenului;
Ks – coeficient de scurgere:

37
 Ps
Ks 
Pc
Ps – precipitaţiile scurse;
Pc – precipitaţiile căzute.
I – intensitatea precipitaţiilor;
Lăţimea cultivată mai poate fi determinată şi pe baza eroziunii admisibilă utilizând
relaţia:
E ad
l
K s iscc s
unde: Ead – eroziunea admisibilă;
Ks – coeficientul de scurgere;
s – rezistenţa solului la eroziune;
c, cs – factori de corecţie în funcţie de sistemul de agricultură (felul culturii, ponderea
diferitelor culturi, tehnologia, panta etc.);
i – panta terenului.
Atât în cazul culturilor în fâşii, cât şi în cazul benzilor înerbate, solele sunt mici.

Figura 2.15 – Amplasarea benzilor înerbate:

a) cu lăţime constantă; b) cu lăţime variabilă

Benzile înerbate pe pante mai mici de 16 % se menţin 6 - 7 ani, după care se

desţelenesc şi se reînfiinţează pe alte aliniamente. Pe terenurile cu pante mai mari de 16 %
benzile înerbate se menţin fixe, iar cu timpul devin taluzurile viitoarelor terase. Benzile
înerbate ocupă o suprafaţă de 3 - 5 % din perimetrul cultivat. Solele trebuie să aibă o laţime
egală cu multiplul lăţimii fâşiilor cultivate.
Pe suprafeţele afectate de eroziunea eoliană (nisipuri), asolamentele de protecţie
trebuie să includă plante cu perioadă lungă de vegetaţie, care să menţină terenul cât mai mult
acoperit de vegetaţie.

38
 2.9. Amenajări antierozionale pe arabil

Modificarea pantelor pe arabil reprezintă o soluţie care poate reduce scurgerea de până
la 60 %. Protejarea suprafeţelor arabile împotriva fenomenelor de degradare (împotriva
fenomenelor de eroziune), pe lângă lucrări pe curbele de nivel, culturi în fâşii şi benzi înerbate
impune (în raport de pantă) şi executarea unor lucrări antierozionale de specialitate. Lucrările
antierozionale cuprind: agroterase, valuri de pământ şi debuşee.
Agroterasele sunt lucrări antierozionale folosite pe terenurile arabile cu pante peste 12
(15) % şi realizate în mod treptat prin sistemul de agricultură practicat (benzi înerbate, terase
banchetă etc.).

Figura 2.16 – Agroterase (1) realizate prin:

a) fâşii nearate (2); b) benzi înerbate (3); c) terase banchetă (4) b)

Astfel:
 întreruperea arăturilor la intervale de 15 - 40 m, lăsând o fâşie lată de 1,2 - 2,0 m
care se menţine înerbată şi răsturnarea brazdelor an de an spre aval (spre fâşie,
permite după 10 - 12 ani conturarea unor agroterase cu panta platformei 10 - 12 %
(figura 2.16 a).

39
  răsturnarea repetată a brazdelor spre linia benzilor înerbate permite, de asemenea,
în timp, obţinerea unor agroterase (benzile înerbate transformându-se în talazuri)
(figura 2.16 b).
 executarea unor terase banchetă şi practicarea arăturilor cu răsturnarea brazdelor
spre aval conduce, de asemenea, în timp, la obţinerea unor platforme cu pante
îndulcite, uşor mecanizabile (figura 2.16 c).
În toate cele trei situaţii, lăţimea platformelor trebuie să ţină cont de panta terenului şi
să se coreleze cu lăţimea activă a maşinilor agricole. Şi în cazul agroteraselor, precum la
benzile şi culturile în fâşii, laţimea solelor se acceptă ca un multiplu al lăţimii agroteraselor şi
un multiplu a lăţimii echipamentelor agricole.
Valurile de pământ sunt lucrări de terasamente realizate în condiţii de pantă peste 12 %,
orizontale sau înclinate faţă de curbele de nivel în raport de excedentul sau deficitul
pluviometric, care reţin precipitaţiile sau le dirijează parţial spre debuşee sau zone joase. Au
lungimea de 300 - 700 m, sunt dispuse în lungul solelor şi poziţionate la distanţe (d)
determinate de apele scurse şi reţinute, utilizând relaţia:
q1
d
q
unde: p1 – debitul de apă reţinut de 1 ml de val;
q – debitul de apă scurs în raport de coeficientul de scurgere (ks) şi intensitatea ploii
maxime în 24 ore:

q = Ks · H

H – reprezentând valoarea precipitaţiilor de pe 1 m2.

Lăţimea solelor sau parcelelor trebuie corelată cu distanţa dintre valuri.
În figura 2.17 sunt reprezentate valurile de pământ în plan şi profil transversal.

Figura 2.17 – Valuri de pământ: a) în plan; b) în profil; V – val; D – debuşeu

40
 Debuşeele sunt canale ce colectează apele pluviale excedentare şi fac legătura între
scurgerile de pe versant şi emisarul natural apropiat.
Pot fi naturale, artificiale, parabolice sau trapezoidale, consolidate biologic, mixt sau
mecanic (fig. 2.17).
Se dimensionează precum canalele pe baza debitului calculat cu relaţia:
Q = 0,166 · Ks · S · I
unde: Q – debitul debuşeului, m3/s;
Ks – coeficientul mediu de scurgere;
S – suprafaţa de scurgere, ha;
I – intensitatea ploii de calcul, mm/m2.
În secţiune, debuşeele pot fi parabolice ori trapezoidale şi sunt consolidate biologic
urmărindu-se menţinerea profilului pe parcursul exploatării terenurilor agricole.

2.10. Organizarea şi amenajarea terenurilor în plantaţiile viticole

Organizarea şi amenajarea teritoriului în plantaţiile viticole reprezintă activitatea

tehnico-organizatorică, ce urmăreşte folosirea completă a terenului, raţionalizarea proceselor
de producţie şi aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare (lucrări antierozionale, lucrări de
irigaţii, alimentări cu apă). În cadrul acestei activităţi sunt grupate următoarele lucrări:
 amplasarea şi dimensionarea unităţilor teritoriale şi de lucru;
 amplasarea reţelei de circulaţie şi a zonelor de întoarcere şi umbrire;
 amplasarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare;
 alegerea speciilor sau soiurilor, repartizarea lor pe teren şi stabilirea mijloacelor de
susţinere;
 amplasarea punctelor construite şi trasarea reţelei de alimentare cu apă (în
plantaţiile neirigate).

2.10.1. Amplasarea şi dimensiunile unităţilor teritoriale şi de lucru

Unităţile teritoriale şi de lucru sunt: parcela, tarlaua, trupul, regiunea şi podgoria.

41
 În acest capitol ne vom opri numai asupra următoarelor unităţi de lucru: parcelă, tarla
şi trup.

2.10.1.1. Parcela

Reprezintă cea mai mică unitate de lucru, respectiv unitatea de bază, amplasată cu
latura lungă perpendicular pe curbele de nivel. Este delimitată pe latura scurtă de drumuri de
exploatare, iar pe latura lungă, de poteci, debuşee, drumuri ori zone de întoarcere (figura
2.18).

Figura 2.18 – Amplasarea parcelelor pe un versant

Forma parcelelor este de poligon (dreptunghi, paralelogram, pătrat, uneori romb sau
triunghi). Forma, în unele situaţii, este determinată şi de configuraţia terenului, pantă, limite
obligate, fire de văi, ogaşe, ravene, drumuri în serpentină etc.
Lăţimea parcelelor (l) de 80 - 120 m, este dictată de considerente tehnologice
(lungimea spalierilor şi distanţele de recoltat).
Lungimea parcelelor (L) este de 100 - 300 (400) m, în funcţie de pantă şi relief şi
trebuie corelată cu distanţa dintre rânduri (d).
L=n·d
unde: n – numărul de rânduri;
d – distanţa de plantare.

42
 Pe pante mai mari de 20 %, lungimea de 100 m devine obligatorie. Pe pante între 5 %
şi 20 %, lungimile frecvente sunt de 100 - 300 m, iar pe terenurile plane (i < 4 - 5 %) se
recomandă şi lungimi de 300 - 400 m.
Între pantă (i), lungimea parcelei (L) şi fenomenul de eroziune (E) există corelaţia:

E = A · Ln · im respectiv: când i↑, L↓; când E↑L↓

Suprafaţa parcelelor în mod curent se încadrează între 1 ha şi 3 ha (la pante de 5 - 15 %),

coborând sub un hectar pe zonele frământate şi cu pante mari şi atingând maximum 5 ha pe
terenurile cu pante mici sub 4 % şi relief uniform.
Parcelele sunt dispuse în şah, pentru prevenirea proceselor de eroziune, respectiv de
concentrare a şuvoaielor de-a lungul potecilor ce limitează parcelele pe latura lungă.
Rândurile viţei-de-vie, pentru a preveni eroziunea solului, vor fi dispuse paralel cu curbele de
nivel.
În perimetrul parcelelor se impun: pante relativ constante, aceeaşi expoziţie, acelaşi tip
de sol, aceeaşi rocă mamă. În aceeaşi parcelă se recomandă acelaşi tip de soi şi de portaltoi.

2.10.1.2. Tarlaua

Este unitatea teritorială de bază pentru executarea lucrărilor agrotehnice, în scopul

prevenirii şi combaterii eroziunii solului. Latura lungă este paralelă cu curbele de nivel şi
delimitată de drumurile de exploatare, iar latura scurtă perpendiculară pe curbele de nivel,
egală cu lungimea parcelelor (figura 2.19).

Figura 2.19 – Amplasarea parcelelor şi tarlalelor pe teren cu pante mici, i < 5 %:

P – parcele; T – tarlale; Pot – poteci

43
 Latura lungă, L = 300 - 700 (1.000) m, prezintă frecvent 500 - 600 m. În cazul
terenurilor plane cu i < 4 %, tarlalele pot fi amplasate indiferent de poziţia curbelor de nivel.
În acest caz, prioritară va deveni dispunerea rândurilor pe direcţia N - S, pentru a asigura
însorirea optimă a plantaţiei (figura 2.19). În raport de pantă (l), suprafaţa tarlalelor variază de
la 8 ha la 40 ha, după cum urmează:
i < 10 %; S = 15 - 40 ha;
i = 10 - 20 %; S = 10 - 20 ha;
i > 20 %; S = 8 - 10 ha.

Forma tarlalei - poligon regulat (dreptunghi, pătrat, trapez). Tarlaua cuprinde 3 - 7

parcele (figura 2.20).

Figura 2.20 – Amplasarea tarlalelor pe pante i > 5 %:

P – parcele; T – tarlale; DE – drumuri exploatare

2.10.1.3. Trupul

Trupul cuprinde mai multe tarlale (3 - 6 tarlale), reţele de drumuri, plantaţii

antierozionale şi este delimitat de cursuri de apă, reţele de circulaţie (căi ferate, drumuri),
forme ale eroziunii de adâncime, alte categorii de folosinţă. Suprafaţa orientativă 50 - 300 ha,
cuprinzând una sau mai multe ferme viticole.
Organizarea terenului în plantaţiile viticole include şi trasarea reţelei de circulaţie
pentru deservirea unităţilor de lucru: parcelă, tarla, trup.
Reţeaua de circulaţie cuprinde drumuri principale şi secundare cum am văzut şi în
secţiunea dezvoltată la amenajarea interunităţilor plus zonele speciale. Drumurile în vii şi
livezi au o pondere de 2 - 4 % cu valori maxime pe terenurile frământate.

44
 2.10.1.4. Zonele de întoarcere, zonele de umbrire şi potecile

Zonele de întoarcere
Servesc la întoarcerea agregatelor şi delimitează tarlalele pe laturile mici. Au lăţimea
de 3 - 4 m în cazul folosirii atelajelor, 4 - 8 m în cazul mijloacelor mecanice, mergând până la
10 m în ipoteza recoltării mecanizate a strugurilor. Sunt trasate pe linia de cea mai mare
pantă, pe linia drumurilor, debuşeelor, ravenelor şi sunt prevăzute cu rampe de acces.
Zonele de umbrire
Se amplasează în imediata apropiere a plantaţiilor de protecţie, plantaţiilor fructifere
înalte sau masivelor împădurite. Lăţimea variază între 3 m şi 8 m, în funcţie de specie.
Potecile
Sunt căi de acces pietonal, care delimitează parcelele pe latura lungă. Sunt dispuse în
şah, au lăţimea de 2 m şi lungimea de 100 - 500 m şi se menţin înerbate. În cazul pantelor
mari, potecile se execută în trepte (figura 2.21).

Figura 2.21 – Amplasarea potecilor pe versant

2.10.2. Amplasarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare

Lucrările de îmbunătăţiri funciare se execută odată cu organizarea teritoriului, unele şi

pe parcursul exploatării plantaţiilor, şi fac obiectul disciplinelor de specialitate (combaterea
eroziunii solului şi irigaţii), în prezenta lucrare vor fi numai enumerate, făcând parte din
ansamblul lucrărilor de amenajare şi sistematizare a teritoriului.
45
 Viţa-de-vie, fiind o plantă perenă, cu durată de viaţă de 30 - 40 de ani, la înfiinţare se
impun următoarele măsuri agrotehnice: îmbunătăţirea structurii solului prin precultivarea
plantelor perene (leguminoase, graminee), desfundarea terenului la 60 cm, pentru a mări
capacitatea de reţinere a apei, fertilizarea organică şi chimică a terenului.
 În funcţie de panta terenului, odată cu înfiinţarea plantaţiei, se execută: bilonarea
(învălurirea) terenului cu pante între 5 % şi 15 %, terasarea versanţilor cu pante
peste 15 % cu terase continue cu platforme orizontale sau înclinate în sensul pantei
sau contrapantei, în funcţie de aportul pluviometric.
 Executarea canalelor de coastă pe pante între 10 % şi 18 % înclinate sau de nivel
(orizontale) faţă de curbele de nivel;
 Executarea debuşeelor – aşa cum am văzut la arabil, canale pe linia de cea mai
mare pantă, consolidate biologic sau mecanic, cu sau fără căderi, pentru
recepţionarea scurgerilor de pe versanţi şi din canalele de coastă;
 Executarea benzilor înerbate (la pante de 10 - 15 %) pe interspaţiul dintre rânduri,
la distanţe de 10 - 20 m una de alta, în funcţie de panta terenului şi gradul de
eroziune;
 Practicarea culturilor anuale de acoperire pe interspaţiile dintre rânduri pe
terenurile cu pante între 10 % şi 15 % pentru interceptarea şi diminuarea scurgerii;
în scopul sporirii capacităţii de reţinere a apei şi prevenirii fenomenelor de
eroziune pe parcursul exploatării plantaţiei, se vor executa lucrările de bază şi
culturale pe curbele de nivel, se va practica arătura cu subsolaj, fertilizarea anuală
şi mulcirea zonelor supuse eroziunii, cu muici din corzile viţei-de-vie.

Figura 2.22 – Terasarea unui versant – Terase cu platforme continue

1. zonă de creastă împădurită, 2. taluz, 3. platformă, 4. rând de vie

46
 Figura 2.23 – Amplasarea canalelor de coastă pe versant:
1. canalul de coastă orizontal, 2. drumul principal pe curbe de nivel, 3 drum secundar

Terasele şi canalele de coastă, ca lucrări de îmbunătăţiri funciare specifice, se prezintă

în figurile 2.22 şi 2.23.
În cele două figuri 2.22 şi 2.23 pot fi urmărite platformele şi taluzurile teraselor,
secţiunea canalelor de coastă şi dispunerea pe versant a celor două categorii de lucrări.
Important de reţinut este faptul că distanţa dintre terase şi/sau canale de coastă trebuie să
reprezinte un submultiplu al lungimii parcelelor şi, de asemenea, submultiplu al lăţimii
tarlalelor.
În zonele sudice, cu precipitaţii sub 450 - 500 mm/an, se vor executa şi lucrări de
irigaţii cu reţele de conducte îngropate prin brazde, picurare sau aspersiune. Reţeaua de
alimentare şi distribuţie va urmări traseele reţelei de drumuri, direcţia rândurilor şi panta
terenului, pentru a permite practicarea tehnicii de udare proiectate.
Alimentarea cu apă necesară operaţiunilor de stropire se realizează prin bazine din
beton, amplasate între parcele, cu colectare pluvială, sau dintr-o sursă gravitaţională ori
mecanică, sau prin staţie de preparare a soluţiei, eventual racordată la reţeaua de irigaţii.
Staţia de preparare a soluţiei se recomandă pe cota cea mai înaltă cu distribuţie (prin
conducte de PE dură), până la hidranţi dispuşi de-a lungul reţelei de circulaţie.

47
 2.10.3. Alegerea soiurilor de viţă-de-vie

În fiecare podgorie se vor alege portaltoii şi soiurile. În raport cu condiţiile

pedoclimatice, se va stabili sistemul de plantaţie (distanţe), formele de conducere, direcţiile de
producţie (struguri de masă ori vin) şi proporţia dintre acestea. Pentru culturile neprotejate se
vor prefera soiurile viguroase, rezistente la ger şi secetă.
Cerinţele celor două grupe de soiuri de vin şi masă sunt:
 soiurile de masă – preferă soluri mai fertile, bogate în humus, 2 - 3 %, textură
lutoasă, luto-nisipoasă şi terenuri ferite de curenţi reci şi de brumele târzii de
primăvară şi timpurii de toamnă;
 soiurile de vin – reclamă soluri cu fertilitate moderată, nisipoase, nisipo-lutoase,
pietroase, bogate în carbonat de calciu şi oxizi de fier, sărace în humus. Pentru
vinuri licoroase şi de desert, se recomandă expoziţiile sudice. Pentru vinurile
şampanizate, cele mai indicate expoziţii sunt: nordice, nord-estice şi nord-vestice.
În general, soiurile de vin dau cele mai bune rezultate pe terenurile în pantă şi pe
solurile erodate. Sunt contraindicate terenurile cu exces de umiditate, cu aport
freatic sau cu izvoare de coastă.

48
 Capitolul III

ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA TERENULUI

ÎN PLANTAŢIILE POMICOLE

3.1. Unităţile teritoriale şi de lucru (dimensiuni şi amplasament)

Premergător organizării teritoriului, se stabileşte tipul de cultură, care poate fi pură

sau agropomicolă. Livezile în cultură pură pot fi realizate în sistemul clasic, intensiv şi
superintensiv, diferenţiate prin vigoarea pomilor, distanţa de plantat, intrarea pe rod,
densitatea, durata de viaţă şi randamentul la hectar.
Sistemul agropomicol, practicat în gospodăria individuală, cuprinde, pe lângă cultura
de pomi, şi plante asociate agricole, furajere sau legume. Distanţele de plantat, pe lângă
sistemul de cultură, trebuie să ia în consideraţie şi sistemul de conducere a coroanei, care
poate fi: glob, vas, piramidă, fus, palmetă etc.
Lucrările de organizare şi amenajare a teritoriului se referă la plantaţiile pure intensive
pe suprafeţe mari.
În organizarea terenului pentru plantaţiile pomicole, se ridică aceleaşi probleme ca şi
la plantaţiile viticole. Unităţile teritoriale şi de lucru cuprind: parcela, tarlaua, trupul, masivul
şi bazinul pomicol. Dimensionarea şi amplasarea acestora urmăreşte asigurarea condiţiilor de
mecanizare şi organizarea muncii şi prevenirea fenomenelor de eroziune.

3.1.1. Parcela

Este o unitate de soi, uneori şi de specie. Trebuie să includă aceleaşi condiţii de sol,
relief, expoziţie pentru executarea lucrărilor agrotehnice unitar. Parcelele sunt amplasate cu
latura lungă paralelă cu curbele de nivel (L = 200 - 800 m), iar latura scurtă perpendicular pe
curbele de nivel şi variază invers proporţional cu panta terenului, încadrându-se în limitele
100 - 300 m. Forma este dreptunghiulară, trapezoidală, pătrată, triunghiulară sau desfăşurată

49
pe curbele de nivel (figura 3.1). Parcelele nu sunt delimitate de poteci ca la vie. Au suprafaţa
de 1,5 - 3 ha. Parcelele uneori pot să lipsească.

Figura 3.1 – Forme ale parcelelor pomicole

3.1.2. Tarlaua

Reprezintă unitatea de lucru ocupată cu aceeaşi specie, uneori alcătuită din mai multe
parcele ocupate cu soiuri din aceeaşi specie şi cu distanţe de plantat similare şi cu aceleaşi
cerinţe agrotehnice. Necesită acelaşi sol, expoziţie, relief. Formele recomandate sunt
dreptunghi, trapez, paralelogram (figura 3.2).
Sunt delimitate pe latura lungă de drumuri de exploatare, pe latura scurtă de zone de
întoarcere de 4 - 6 m.
Dimensiunile tarlalelor sunt: L = 400 - 800 m;
l = 100 - 300 m;
i < 5 % pot fi amplasate oricum;
i > 5 % pe curbele de nivel.

Figura 3.2 – Amplasarea tarlalelor pe un versant

50
 Latura mică poate fi delimitată şi de forme de eroziune, drumuri sau alte categorii de
folosinţă.
Suprafaţa tarlalelor se stabileşte în raport de pantă, după cum urmează:
i > 20% -» S = 2 - 5 ha;
i < 20% -» S = 8 - 10 ha.

3.1.3. Trupul, masivul şi bazinul pomicol, macrounităţi teritoriale

Trupul
Cuprinde mai multe tarlale amplasate într-o zonă dată şi are dimensiuni de 100 - 500 ha.
Este delimitat de ravene, cursuri de apă, alte folosinţe agricole sau neagricole (figura 3.3).

Figura 3.3 – Amplasarea a două trupuri pomicole

Masivul
Cuprinde plantaţiile din cadrul unei unităţi sau localităţi, însumând suprafeţe de 1.000 -
1.500 ha.
Bazinul pomicol
Este o unitate teritorială specifică care include totalitatea suprafeţelor pomicole dintr-o
zonă. Exemple de bazine pomicole: Voineşti, Mărăcineni, Bistriţa-Năsăud, Fălticeni, Valea
Trotuşului, Valea Buzăului, Rădăuţi, Zalău etc. Se caracterizează prin pretabilitatea solului şi
climatică la cultura pomicolă.

51
 Reţeaua de circulaţie cuprinde: drumuri şi zone de întoarcere ale căror dimensiuni,
trasee, amplasamente şi scop sunt similare cu cele din plantaţiile viticole. Lucrările de
îmbunătăţiri funciare sunt grupate în categoriile: irigaţii, captări de izvoare, combaterea
eroziunii solului şi alimentări cu apă. Combaterea eroziunii solului grupează lucrările:
debuşee, canale de coastă, terase, consolidări de alunecări şi perdele de protecţie. Organizarea
teritoriului se face simultan cu alegerea speciilor şi soiurilor pomicole.
În alegerea speciilor şi soiurilor trebuie să se respecte condiţiile pedoclimatice
specifice, să se asigure uniformitatea suprafeţelor de lucru sub aspectul: solului, texturii,
reacţiei, fertilităţii, pantei, expoziţiei, nivelului freatic şi să asigure afinitatea soiurilor pentru
polenizare (exemplu: Jonathan cu Golden auriu). De asemenea, factorii naturali: lumină,
temperatură, umiditate, arşiţă, ger, precipitaţii, diferenţiază dispunerea speciilor în teritoriul
ţării, începând din sud spre nord, în ordinea: migdal, piersic, cais, cireş, nuc, vişin, prun, măr,
arbuşti fructiferi, cu mari zone de întrepătrundere între specii.

3.2. Amenajări antierozionale specifice în plantaţiile pomicole

Lucrările de amenajare în plantaţiile pomicole sunt asemănătoare cu cele practicate în

plantaţiile viticole.
Astfel, în condiţii de pantă până la 25 %, se practică:
 amenajări cu platforme înerbate orizontal, dimensionate pe criteriul eroziunii
admisibile;
 terase orizontale sau înclinate în sensul pantei;
 amenajări de plantaţii cu alei de trafic tehnologic.
Pe versanţii frământaţi cu panta peste 25 % şi mai ales în condiţiile agriculturii
particulare cu microsuprafeţe, se recomandă terasele individuale (figura 3.4).
Amenajarea unui versant cu lucrări combinate: benzi înerbate, terase cu platforma
continuă şi alei de trafic tehnologic poate fi urmărită în figura 3.5. Specificăm, de asemenea,
că multe lucrări antierozionale, cum ar fi: canale de coastă debuşee etc., care au fost
prezentate la celelalte categorii de folosinţă pot fi executate şi în plantaţiile pomicole.

52
Figura 3.4 – Amenajarea versanţilor pomicoli cu terase individuale:
1. rând de pomi; 2. terasă individuală

Figura 3.5 – Amenajarea versanţilor pomicoli cu diferite lucrări:

a) cu benzi înerbate; b) cu terase continue; c) cu alei tehnologice

53
 Capitolul IV

AMENAJAREA ŞI SISTEMATIZAREA
CENTRELOR DE PRODUCŢIE

4.1. Tipuri şi condiţii de amplasare a centrelor de producţie

Centrele de producţie reprezintă suprafaţa de teren cu construcţiile aferente, unde se

efectuează procese de producţie agricolă staţionare. În raport de ramura producţiei agricole,
centrele de producţie pot fi: centre pentru producţia vegetală (culturi de câmp, culturi
legumicole, sere, culturi pomi-viticole); centre pentru producţia animală diferenţiate pe specii
(taurine, porcine, păsări, ovine) sau producţia zootehnică realizată (lapte, carne etc.), şi centre
de producţie auxiliare.
Amplasarea şi sistematizarea centrelor de producţie implică analiza următoarelor
condiţii:
 economice;
 naturale şi tehnico-constructive;
 sanitar-veterinare;
 de prevenirea incendiilor.

4.1.1. Condiţiile economice

Cuprind următoarele aspecte:

 producţia să se realizeze în condiţii de eficienţă economică, în condiţii de
rentabilitate;
 materia primă să se producă în zonă, din abundenţă şi cu cheltuieli minime;
 încadrarea investiţiei în studiile de sistematizare direct corelate cu dezvoltarea
localităţilor şi construcţiile social-culturale;

54
  racordarea centrelor de producţie la traseele şi capacităţile edilitare existenţe şi
propuse, cu evidenţierea posibilităţilor de cooperare în folosirea surselor de apă a
reţelelor de canalizare, reţelelor electrice şi termice etc.;
 terenul să permită extinderea ulterioară a unităţilor în concordanţă cu planul de
perspectivă;
 utilizarea la maximum a construcţiilor şi instalaţiilor existente;
 investiţiile să fie cât mai aproape de căile de comunicaţie (căi ferate, căi rutiere) şi
centre de desfacere a producţiei;
 situaţia juridică a terenului: eventualele schimburi de teren, treceri de la fondul
agricol sau silvic la fondul de construcţii, de la un proprietar la altul să fie
perfectate sau perfectabile;
 demolările să fie cât mai reduse.

4.1.2. Condiţii naturale şi tehnico-constructive

Sunt factori preponderenţi în stabilirea raţională a amplasamentelor. Se evidenţiază

următoarele elemente principale:
 Condiţiile orografice şi microclimatice impun ca terenul să nu prezinte fenomene
de alunecare, denivelări accentuate, să prezinte pante uşoare pentru scurgerea apelor
meteorice; vor fi evitate terenurile situate la piciorul pantei, zonele de acumulare şi stagnare a
apelor meteorice, se va evita firul văilor, zonele supuse inundaţiilor, zonele supuse tasărilor
sau fenomenelor de eroziune; expoziţia să fie sudică, sud-vestică sau sud-estică, la adăpost de
vânturile reci. În cazul în care nu se pot realiza condiţiile de mai sus, se vor prevedea perdele
de protecţie antierozionale sau antieoliene.
 Condiţii hidrologice şi geotehnice
Terenul trebuie să prezinte condiţii bune de fundaţie, cu permeabilitate bună, cu pânza
freatică la cel puţin 1,5 m sub talpa fundaţiei.
Apa subterană să corespundă cantitativ şi calitativ, să se găsească la cel puţin 5 metri
adâncime, pentru prevenirea infectării cu ape uzate. Cele mai indicate sunt adâncimile de 10,0 -
20,0 m.
Terenurile trebuie să fie rezistente şi situate pe cât posibil în apropierea unui emisar
natural care să preia apele reziduale după o prealabilă epurare.

55
 4.1.3. Condiţii sanitar-veterinare şi de protecţie a mediului

Impun, în primul rând, ca apa folosită să corespundă STAS-ului de potabilitate, iar

terenul trebuie să se găsească în afara surselor de nocivitate provenite de la activităţile
industriale. Este necesar, de asemenea, să se respecte distanţele minime faţă de localităţi şi
căile de comunicaţie pentru a nu se supune unor poluări reciproce. Protecţia factorilor de
mediu (sol, subsol, apă, aer) este o condiţie prioritară privind avizarea şi amplasarea centrelor
de producţie.

4.1.4. Condiţii de prevenire a incendiilor

Din punct de vedere tehnic, centrele de producţie trebuie astfel amplasate şi

sistematizate pentru a realiza fluxul tehnologic cu cele mai scurte trasee, cu distanţe mici, dar
respectând limitele impuse de normativele în vigoare privind prevenirea incendiilor. Astfel, în
funcţie de gradul de rezistenţă la foc a diferitelor clădiri şi construcţii, se impune respectarea
distanţelor de 8 - 16 m între ele. Date specifice se vor prezenta în continuare, diferenţiate
pentru fiecare centru de producţie.

4.2. Amplasarea şi amenajarea centrelor pentru producţia vegetală

4.2.1. Amplasarea şi amenajarea silozurilor

Silozurile sunt depozite care îndeplinesc funcţiile de recepţionare, condiţionare,

conservare şi livrare a produselor depozitate.
Din punct de vedere funcţional, silozurile pot fi:
 zonale (pe lângă consumatorii industriali);
 de tranzit (pentru export şi centre urbane);
 mixte (cu caracter de recepţie şi tranzit);

56
  de fermă (construite pe lângă centrele zootehnice);
 locale (construite de proprietari particulari).
Din punct de vedere al capacităţii, silozurile pot fi:
 mici – până la 5.000 tone;
 mijlocii – cu capacitatea de 5 - 10 mii tone;
 mari – cu capacitatea de 10 - 50 mii de tone;
 foarte mari – de peste 50 mii tone.
Silozurile mici sunt destinate consumatorilor particulari sau chiar industriali, iar cele
mijlocii sunt destinate consumatorilor industriali (fabrici de furaje, mori, fabrici de bere,
fabrici de ulei etc.), capacitatea acestora se stabileşte luând în consideraţie stocul tampon
necesar unităţilor ce le deservesc.
Silozurile de capacitate foarte mare (> de 50 mii tone) sunt de tranzit, portuare sau
construite în zonele cerealiere şi irigate, cu producţii mari.

Silozurile pentru condiţionarea şi depozitarea cerealelor

Se folosesc pentru depozitarea cerealelor timp îndelungat, se amplasează, de regulă, în
staţii de cale ferată şi în rare cazuri (unde lipseşte calea ferată) se amplasează într-un punct
situat la un drum principal modernizat existent în zona de producţie cerealieră.
Pe lângă condiţiile generale prezentate la alegerea amplasamentului centrelor de
producţie, amplasamentul silozurilor mai necesită:
 să se asigure o bună ventilaţie naturală;
 reţeaua de circulaţie trebuie să prezinte un flux continuu cu rampe de aşteptare cu
intrări şi ieşiri separate pentru evitarea blocajelor în circulaţie;
 din construcţie trebuie prevăzute posibilităţi de deratizare;
 amplasamentele în preajma unor canale magistrale ori lacuri de acumulare, în
situaţia depozitelor de loess, sunt contraindicate datorită fenomenelor de tasare;
 amplasamentele trebuie să fie protejate de viscole şi depuneri de zăpadă.
În acest sens, silozurile vor fi orientate spre sud, sud-vest, sud-est şi, după necesităţi,
vor fi protejate cu perdele de protecţie.

Dimensionarea silozurilor şi lucrărilor auxiliare

Se face în funcţie de capacitatea de însilozare, iar dispunerea anexelor pe cât posibil
comasate în jurul corpului central (silozul propriu-zis). Distanţele faţă de căile de acces şi
liniile electrice trebuie să fie minime pentru a limita cheltuielile de investiţie şi exploatare,
respectând normativele de prevenire a incendiilor.
57
 Componentele unui siloz clasic sunt: corpul central cu celulele de depozitare şi
conservare; turnul de uscare; rezervorul de apă şi PCI; depozit de combustibil; pod basculantă
auto şi vagoane de cale ferată; remiză tractoare; drumuri şi platforme; post TRAFO; laborator,
pavilion tehnic administrativ. În figura 4.1 se prezintă planul general al unui siloz de cereale
de capacitate mare - 44 mii tone.

Figura 4.1 – Planul general al unui siloz de cereale: 1. celule de depozitare; 2. turn de aerisire;
3. rezervor de apă şi punct PCI; 4. clădire pentru locuinţe; 5. post TRAFO; 6. staţie auto; 7. pod basculă;
8. depozit combustibil; 9. laborator; 10. pavilion tehnic; 11. staţie CFR

4.2.2. Amplasarea şi amenajarea centrelor de prelucrare, condiţionare şi

depozitare a furajelor

În această categorie sunt incluse: fabricile de nutreţuri combinate şi staţiile pentru

deshidratarea furajelor verzi.

Fabricile de nutreţuri combinate

Sunt unităţi industriale capabile să producă în condiţii economice, pe bază de reţete
amestecuri de furaje (făinuri, granule, brichete), destinate crescătoriilor de animale şi păsări.
În funcţie de capacitatea de producţie, fabricile de furaje combinate pot fi: de mică capacitate,
5 - 10 t/h; de capacitate medie, 10 - 15 t/h; de mare capacitate, peste 15 t/h. Condiţionate de
procesul tehnologic, secţiile de fabricaţie sunt dispuse într-un corp principal şi cuprind: secţia
de măciniş; secţia de dozare şi melasare; secţia de granulare; secţia de însăcuire. În cazul
folosirii soiei ca materie primă, mai este prevăzută o secţie de prelucrare a grăsimilor. Secţiile
anexate care concură la procesul de fabricaţie sunt: silozul de cereale cu secţia de batere şi
uscare a boabelor; magaziile şi buncărele de produse finite şi centrala termică (figura 4.2).
58
 Staţiile pentru deshidratarea furajelor
Staţiile pentru deshidratat furaje verzi au ca scop: uscarea, măcinarea şi granularea sau
brichetarea furajelor verzi, în special lucerna. Lucerna deshidratată şi granulată asigură
proteinele necesare în industria furajelor combinate.
Obiectivele construite, după rolul lor funcţional, sunt: construcţii de bază (principale)
şi construcţii auxiliare.
Construcţiile de bază sunt: uscătoare, hale de mori şi fabricaţie şi hale de expediţie.
Construcţiile auxiliare cuprind: pavilion tehnic (cabină, poartă cu basculă), post TRAFO,
depozit combustibil, rezervor de apă. Toate cele două categorii de construcţii sunt incluse într-o
incintă.
Cea mai bună combinaţie constă în proiectarea şi realizarea în acelaşi amplasament,
atât a fabricii de nutreţuri concentrate, cât şi a staţiilor de deshidratare a furajelor (figura 4.2).
În acest mod se asigură o folosire mai eficientă a spaţiilor de producţie şi a utilajelor.

Figura 4.2 – Componentele centrelor de prelucrare şi

depozitare a furajelor:
a) fabrici de nutreţuri combinate: 1. magazie produse finite;
2. corp de fabricaţie; 3. buncăr de produse industriale;
4. staţie CFR; 5. buncăre produse finite; 6. staţie primire
auto; 7. post TRAFO; 8. rezervor PCI; 9. depozit;
10. centrală termică;.
b) staţii pentru deshidratare: 1. pod basculă; 2. filtru sanitar;
3. platformă uscătoare; 4. post TRAFO + C. automatizare;
5. corp fabricaţie; 6. buncăre predare auto; 7. centrală termică;
8. closet uscat; 9. rampă spălare; 10. staţie pompare
combustibil; 11. rezervor motorină + benzină;
12. rezervor combustibil lichid; 13. guri descărcare combustibil;
14. rezervor PCI; 15. staţie hidrofor; 16. rezervor vidanjare

4.2.3. Amplasarea şi dimensionarea centrelor de vinificaţie

Prepararea şi păstrarea vinurilor se realizează în centre de vinificaţie care se mai

numesc şi construcţii vinicole. După modul de funcţionare, centrele de vinificaţie pot fi de trei
tipuri.

59
 Tipul l
Construcţia este formată în principal din cramă şi îndeplineşte funcţia primară de
vinificaţie (prelucrare, fermentare, obţinerea vinului) şi păstrarea temporară a acestuia până la
producţia viitoare, în general, având o capacitate mai mare de prelucrare şi mai mică de
depozitare.
Tipul II
Este forma cea mai completă dintre toate tipurile de construcţii vinicole, rezultând din
combinaţia cramă-pivniţă cu funcţiile corespunzătoare, vinificaţie primară, condiţionare,
păstrare şi învechire, precum şi îmbutelierea vinurilor. Aceste construcţii sunt, ca şi
precedentele, amplasate în podgorii şi sunt cunoscute sub numele de combinate de vinificaţie.
Ele sunt dotate cu tehnică modernă, corespunzătoare unei producţii de vinuri de înaltă calitate.
Combinatele de vinificaţie au capacităţi mari de producţie, 500 - 1.000 vagoane, atât pentru
prelucrare cât şi pentru păstrare.
Tipul III
Ca structură, specificul acestui tip îl formează pivniţa, neavând decât sporadic rol în
prelucrarea strugurilor. Un astfel de local, spre deosebire de celelalte, îndeplineşte funcţii mai
pregnant comerciale, având printre sarcinile principale de producţie, formarea producţiilor
mari de vinuri, îmbutelierea acestora şi desfacerea lor către unităţile comerciale de consum.
Aceste construcţii au capacităţi de depozitare de 500 - 1.000 vagoane, iar capacitatea de
prelucrare este mult mai mare. La amplasarea centrelor de vinificaţie, pe lângă criteriile
generale, construcţiile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 locul să fie cât mai puţin expus exceselor şi variaţiilor mari de temperatură;
 sunt recomandate centrele de vinificaţie (şi mai ales pivniţele) încastrate în corpul
unor dealuri sub formă de hrube, care asigură temperaturi constante şi un reglaj
mai economic al temperaturilor;
 să se amplaseze la distanţe convenabile faţă de locurile cu mirosuri urâte, ce se pot
transmite vinurilor, viciindu-le calitatea;
 în mod special, se va urmări racordarea la reţeaua de circulaţie, surse de apă
potabilă, linii electrice etc.;
 construcţiile de vinificaţie mari, de tipul II şi III, sunt echipate cu mijloace de
termoizolare şi termoreglare; chiar şi la acestea, crama este îngropată sau
semiîngropată din considerente termice.

60
 Construcţiile moderne, cunoscute sub numele de complexe de vinificaţie, sunt
împărţite pe secţii (figura 4.3).

Figura 4.3 – Complex de vinificaţie: 1. cabină cu pod basculă; 2. platformă pentru manevrarea mijloacelor de
transport; 3. secţia de prelucrare a strugurilor; 4. secţia de fermentare; 5. secţia de maturare a vinului la butoi;
6. secţia de învechire a vinului la sticle (vinoteca); 7. secţia de condiţionare şi stabilizare a vinului;
8. secţia de îmbuteliere a vinului; 9. magazie pentru păstrarea temporară a vinului îmbuteliat;
10. rampa de încărcare a vinului îmbuteliat şi de descărcare a sticlelor goale

Secţia de prelucrare a strugurilor

Spaţiul ocupat de această secţie este de obicei închis, dar el poate fi şi deschis (sub
copertină) dacă se are în vedere că sezonul de lucru cu maşinile de prelucrare este relativ scurt
şi că lucrările executate nu cer condiţii de mediu deosebite. În centralele moderne, această
secţie cuprinde un sector exterior clădirii, în care sunt amplasate cabina de recepţie cu podul
basculă, platforma pentru manevrarea utilajelor de transport, buncărele de alimentare cu
materie primă. În afară de acest spaţiu exterior deschis, secţia mai prezintă un spaţiu în
interiorul clădirii, care este numit sala maşinilor, de obicei construit pe trei nivele (sau unul
singur), unde sunt amplasate zdrobitoarele, desciorchinatoarele (desbrobonitoarele), prese de
diferite tipuri, pompe de must, scurgătoare sau linuri, benzi transportoare a ciorchinilor etc.
Secţia de fermentare
Se află în continuarea secţiei de prelucrare şi cuprinde una sau mai multe
compartimente separate pentru vinurile albe şi pentru vinurile roşii. Principalele utilaje sunt
vasele de mare capacitate: cisterne, budane sau căzi.
Secţia de fermentaţie este mai pretenţioasă. Pe lângă spaţiu şi apă, temperatura,
ventilaţia şi aerisirea sunt condiţii de o însemnătate deosebită, de care depinde desfăşurarea
procesului de fermentaţie şi securitatea lucrărilor. Temperatura optimă pentru sala de
fermentaţie este cuprinsă între 18°C şi 22°C pentru vinurile albe şi 20 - 22°C pentru vinurile
roşii. În scopul creării condiţiilor optime sunt necesare instalaţii de încălzire şi de ventilaţie.
Secţia pentru limpezirea mustului, specifică pentru producerea vinului alb, cuprinde,
de asemenea, vase cisterne, unde se fac tratamente chimice.
61
 Secţia pentru maturare-învechire este partea de construcţie care primeşte vinul din
sala de fermentare sau limpezire în vederea maturării, condiţionării şi învechirii. Păstrarea
vinului în această secţie se face în butoaie şi, mai rar, în cisterne. Pentru învechirea naturală a
vinului, condiţii deosebit de favorabile oferă hrubele, care se află la 10 - 20 m adâncime, unde
temperatura se menţine constantă, în jur de 10°C, fără cheltuieli.
În general, în secţia de maturare se fac şi cupajările, iar temperaturile optime, 8 - 10°C
pentru vinurile albe şi 10 - 12°C pentru cele roşii. Umiditatea relativă a aerului trebuie să se
încadreze între 80 % şi 85 %. Aerisirea, spălarea şi iluminatul electric sunt condiţii
indispensabile secţiei de maturare.
Secţia de condiţionare şi stabilizare a vinului este echipată cu cisterne de cupajare, de
bentonizare, de demetalizare. Este prevăzută cu camere frigorifice unde se pot realiza şi
menţine temperaturi de 4 - 5°C pentru refrigerarea vinului.
Secţia de îmbutelierea vinului este amplasată la suprafaţa terenului. În această secţie
se realizează: spălarea sticlelor, îmbutelierea, ambalarea şi livrarea sticlelor.
În componenţa secţiei se află şi o magazie tampon pentru păstrarea temporară a
vinului îmbuteliat şi o rampă pentru încărcarea cutiilor, lăzilor sau paleţilor cu sticle în
mijloacele de transport.
Secţia de subproduse asigură prelucrarea produselor secundare rezultate de la
vinificarea strugurilor şi întreţinerea vinurilor, ca: tescovină, burbă, drojdii, seminţe etc.
Această secţie este prevăzută cu instalaţii de difuzie, de extragere a acidului tartic, a
alcoolului etilic etc.
În afară de secţiile prezentate anterior, mai sunt necesare compartimente anexe, cum ar fi:
 secţia pentru igienizarea vaselor prevăzute cu un generator de aburi şi încăperi cu
pardoseli din ciment pentru spălarea butoaielor;
 atelier de dogărie pentru confecţionarea, repararea şi întreţinerea vaselor;
 atelier mecanic pentru întreţinerea şi funcţionarea utilajelor;
 laborator de analize, centrală termică, magazie de materiale etc.

4.2.4. Amenajarea serelor, răsadniţelor şi adăposturilor temporare

Pentru prelungirea consumului de legume proaspete în perioada noiembrie - mai, se

apelează la culturi forţate, sau culturi protejate care se cultivă în sere şi răsadniţe calde.

62
Culturile forţate se practică în spaţii închise, în care factorii de vegetaţie sunt dirijaţi şi
controlaţi pe întreg ciclul de vegetaţie.
La amplasarea serelor şi răsadniţelor se au în vedere următoarele condiţii:
 se aleg terenurile plane sau cu pante uşoare cu expoziţie sudică sau sud-estică,
ferite de stagnarea apelor pluviale, ferite de vânturi şi curenţi de aer reci;
 se amplasează în zone cu sursă de apă asigurată în apropierea unei reţele de
drumuri de bună calitate datorită volumului mare de materiale şi produse
transportate;
 pentru evitarea atacului de boli şi dăunători, serele şi solariile se vor amplasa cât
mai departe de magazii şi silozuri de cereale.
1. Amenajarea serelor
Serele sunt construcţii de lungă durată în care factorii de vegetaţie pot fi dirijaţi în
raport de cerinţele speciilor cultivate.
În ţara noastră, suprafaţa ocupată cu sere este de 1.450 ha (1989), dintre care 1.386 ha
organizate în complexe de tip industrial. Dintre acestea, 780 ha au mai puţin de 15 ani de
exploatare. Majoritatea sunt amplasate în apropierea unor mari centre urbane: serele de la
Tătărani şi Bărcăneşti, din apropierea oraşului Ploieşti, complexul de sere de la Popeşti
Leordeni, de lângă Bucureşti, serele de la Işalniţa, de lângă Craiova; complexul de sere de
lângă Arad etc.
În producţie se găsesc numeroase tipuri de sere, care pot fi grupate după mai multe
criterii:
 după felul cum sunt construite şi materialele de construcţie folosite;
 după numărul pantelor la acoperiş;
 după aşezarea faţă de nivelul solului;
 după sistemul de încălzire;
 după destinaţie.
După sistemul de construcţie, se împart în:
 sere individuale cu una sau două pante (pentru tomate, castraveţi etc.);
 şi sere în bloc (figura 4.4) sau sere fixe, mobile şi demontabile, ori sere încălzite de
la soare, încălzite biologic, încălzite termic.
Ca elemente constructive, serele au o fundaţie şi un soclu pe care se montează întreaga
construcţie, care este o suprastructură rezistentă, formată din elemente (ferme) de susţinere şi
de legătură şi din şproturi. Serele se acoperă cu sticlă sau material plastic.

63
 Figura 4.4 – Structura unei sere bloc:
1. pinten de beton; 2. fundaţie pentru stâlpul de susţinere; 3. soclu; 4. stâlp de susţinere;
5. contrafisă; 6. fermă de legătură; 7. jgheab; 8. susţinere coamă; 9. şproturi metalice; 10. coamă

În gospodăriile mici, fermele de susţinere şi de legătură, precum şi şproturile

(căpriorii), se pot confecţiona şi din lemn bine uscat protejate cu o vopsea de culoare deschisă.
Încălzirea serelor
În sere trebuie să se asigure o temperatură corespunzătoare fiecărei specii pentru
creştere şi fructificare, încălzirea se realizează cu apă caldă (85°C), apă fierbinte de 90 -
105°C, abur, aer cald sau curent electric.
Serele moderne sunt dotate cu instalaţii speciale pentru încălzire, cu centrală termică
proprie şi conducte de încălzire sau agentul termic este adus din afară, de la centrele de
termoficare.
Datorită preţului extrem de ridicat al agentului termic, în serele unor legumicultori se
practică încălzirea cu ajutorul unui cuptor şi conducte, folosindu-se lemne sau unele deşeuri
din gospodărie, ca ramuri ori coarde de viţă rămase de la tăieri (pomi, viţă-de-vie), rumeguş,
tulpini de floarea-soarelui etc.
2. Amenajarea răsadniţelor
Răsadniţele sunt construcţii simple din diverse materiale (lemn, beton etc.) care se
folosesc pentru producerea răsadurilor, cât şi pentru cultura extratimpurie a unor legume.
În producţie sunt folosite diferite tipuri de răsadniţe:
a) După regimul de temperatură din interior: răsadniţe reci (8 - 10°C) pentru
repicare şi pentru culturi târzii; răsadniţe semicalde; răsadniţe calde (20 - 25°C) pentru
legume pretenţioase la căldură (ardei, tomate, castraveţi, pepeni).
b) După modul de construcţie serele pot fi de suprafaţă, semiîngropate, îngropate. Ele
pot fi cu una sau cu două pante.
c) După sursa de căldură: cu încălzire biologică, încălzire cu apă caldă, încălzire pe
cale tehnică cu combustibili tehnico-industriali; cu apă termală.

64
 Ca elemente constructive la o răsadniţă sunt: tocul de răsadniţă şi ferestrele sau ramele
cu geam.
Tocul se poate confecţiona din lemn sau prefabricate din beton, iar ramele din lemn de
brad ecarisat sau aluminiu profilat şi împărţit în mai multe părţi (geamuri). Pentru a putea fi
folosite la orice tip de răsadniţe, se recomandă ca geamurile de răsadniţă să fie standardizate.
Răsadniţele se pot confecţiona folosind diferite materiale locale cu costuri mai reduse.
Materiale organice folosite pentru încălzirea răsadniţelor
Pentru încălzirea răsadniţelor se folosesc diferite materiale organice, care în procesul
de fermentare eliberează cantităţi mari de căldură, cum sunt: bălegarul produs de cabaline,
bovine, ovine, nefermentat sau frunze de pădure, resturi organice amestecate cu gunoi de la
animale.
Necesarul de biocombustibil se stabileşte în raport de grosimea şi lăţimea patului
încălzitor al răsadniţei, de condiţiile climatice locale şi luna în care se produc răsadurile.
3. Amenajarea adăposturilor temporare
Sunt construcţii simple de dimensiuni reduse, uşor de montat şi acoperite cu folie din
material plastic (susţinute pe arcuri din fier beton sau chiar din nuiele), având forma de tunel
cu lungimea de până la 50 m. Adăposturile temporare oferă posibilitatea plantării mai
timpuriu a culturilor de legume sau pentru prelungirea perioadei de vegetaţie toamna.

4.2.5. Amenajarea depozitelor pentru păstrarea produselor horticole

Pentru păstrarea unor produse horticole (mere, pere, morcovi, cartofi, varză) se
folosesc spaţii special amenajate, de diferite tipuri constructive, de la cele mai simple
(silozuri) până la depozite prevăzute cu celule speciale cu atmosferă controlată.
Ca urmare a cercetărilor efectuate în ultimii ani, în ţara noastră s-au stabilit tipurile de
depozite şi metodele cele mai potrivite de păstrare a legumelor şi fructelor.
În funcţie de natura produselor horticole, depozitele pot fi (figura 4.5):
 depozite specializate, în care se păstrează o singură specie, amplasate în zonele de
producţie;
 depozite universale destinate pentru păstrarea mai multor specii de legume şi
fructe. Acestea se amplasează în zonele de consum (oraşe mari).

65
Figura 4.5 – Componentele depozitelor: a) universale: 1. hală sortare; 2. celule frigorifice; 3. celule ventilaţie
mecanică; 4. hală neventilată; 5. diverse utilităţi; b) specializate: 1. hală depozitare; 2. celule frigorifice;
3. grup social, birouri; 4. diverse utilităţi

Pentru păstrarea unor produse în cantităţi mai mici, în gospodăriile populaţiei se

folosesc silozuri, şanţuri, tranşee, depozite simple folosite pentru păstrarea peste iarnă a unor
produse legumicole, ca: rădăcinoase, cartofi, varză.
Ele prezintă o platformă adâncă de 20 - 25 cm sub nivelul solului şi o lăţime de 100 cm
(pentru rădăcinoase şi cartofi) până la 200 cm (pentru varză), în centrul platformei, pe axul ei
longitudinal, se face un şanţ de aerisire care se acoperă cu grătare cu şipci. La distanţa de circa
3 m se instalează coşuri verticale pe grătarul orizontal. Silozurile se acoperă cu pământ şi
paie.
Pentru păstrarea fructelor şi a unor legume (tomate, ardei) se folosesc depozite
frigorifice cu atmosferă controlată. Acestea sunt depozite moderne care asigură, pe lângă
temperaturi joase, şi realizarea unei atmosfere cu o anumită compoziţie chimică. Pe lângă
prelungirea duratei de păstrare şi reducerea pierderilor, produsele horticole păstrate în astfel
de depozite îşi menţin în mare măsură calităţile iniţiale şi sunt ferite de bolile de depozit.

4.3. Amplasarea şi amenajarea centrelor de producţie zootehnică

Centrele de producţie zootehnică sunt organizate pe specii şi categorii de animale,

respectiv: centre de producţie pentru taurine (bovine); centre de producţie pentru porcine
(suine); centre de producţie pentru ovine şi centre pentru creşterea păsărilor (avicole), în
cadrul fiecărei specii apar diferenţieri sub aspectul amenajării centrelor de exploatare, în
funcţie de producţiile realizate: lapte-carne, carne, ouă, reproducţie etc.

66
 Alegerea amplasamentelor zootehnice impune respectarea riguroasă a condiţiilor
naturale, economice, sanitar-veterinare şi de prevenire a incendiilor, dintre care subliniem
următoarele:
 Terenurile sănătoase cu pante mici, cu drenaj natural bun, nealimentate freatic,
excluse de la fenomenele de eroziune, alunecare, depunere, inundaţii, tasare şi de
concentrare a curenţilor reci sunt cele mai indicate amplasamente;
 Distanţele minime faţă de localităţi ori centre populate, 500 - 1.000 metri (peste
1.000 m la porcine) şi cu amplasamente unde vânturile dominante bat dinspre
localitate spre centrul de producţie, şi nu invers sunt recomandate;
 Trebuie respectate normele în vigoare privind distanţele între specii, între
categoriile de animale ale aceleiaşi specii, precum şi faţă de construcţiile sanitar-
veterinare, centrele de păstrare şi depozitare a furajelor etc.
 În toate situaţiile posibile, centrele de producţie zootehnică vor fi amplasate în
apropierea fabricilor de nutreţuri concentrate sau de deshidratare a furajelor.
 Faţă de căile de comunicaţie, centrele de producţie zootehnică trebuie amplasate la
60 metri faţă de drumurile naţionale, 30 metri faţă de căile ferate, 30 metri faţă de
drumurile judeţene şi minimum 20 metri faţă de drumurile comunale.
 Sursa de alimentare cu apă prezintă importanţă deosebită cantitativ, calitativ şi ca
distanţă pentru asigurarea fluxului continuu şi reducerii cheltuielilor de producţie.
 O condiţie importantă: activitatea zootehnică să nu conducă la degradarea
factorilor de mediu - ape de suprafaţă, ape subterane, aer şi solurile din zonele
limitrofe.

4.3.1. Amplasarea şi amenajarea centrelor de producţie pentru taurine

Centrele de producţie din această categorie se diferenţiază în ferme de producţie şi

ferme de reproducţie.
1. Fermele de producţie cuprind două categorii principale: ferme de vaci pentru lapte
şi îngrăşătorii de taurine.
Fermele de vaci cu lapte
Sunt unităţi cu circuit închis, amplasate în zone cu condiţii bune de furajare (2 vagoane
furaje pe an pe cap de vacă furajată), în zonele cu condiţii de irigaţii. Construcţiile pot fi

67
dispuse liniar ori circular, asigurând pe fiecare vacă 2,3 mp/cap pentru odihnă şi 20 mp/cap
pentru circulaţie. Fermele pentru producţia de lapte cuprind următoarele obiective construite:
grajduri pentru adăpostirea vacilor, grajduri pentru maternitate, grajduri creşă, grajduri tineret,
cabină dezinfecţie, filtru sanitar, clinică veterinară, spaţii pentru izolare şi carantină, punct
pentru însămânţare artificială, centrală termică, post TRAFO, magazie pentru furaje, silozuri,
castel de apă, pavilion administrativ etc. Lucrările de mai sus, după caz, în funcţie de fluxul
tehnologic, mai pot fi completate cu: grup social, pod basculă, fose, reţea de canalizare,
drumuri de acces etc.
Fermele sau complexele pentru îngrăşarea taurinelor Baby-Beef
Sunt unităţi de tip industrial, cuprinzând adăposturi pentru faza I de îngrăşare a
tineretului de vârstă 15 - 78 zile, cu greutatea medie de la 45 kg la 90 (100) kg, şi faza a II-a
de îngrăşare până la 11 luni, cu greutatea medie de la 100 kg la 400 kg. Planul general al unei
îngrăşătorii de taurine se prezintă în figura 4.6.

Figura 4.6 – Planul general al unei îngrăşătorii de taurine: 1. grajd perioada I; 2. grajd perioada a II-a;
3. grajd recondiţionare; 4. filtru sanitar; 5. magazie furaje; 6. pavilion utilitar; 7. basculă; 8. preş dezinfecţie;
9. depozit combustibili şi carburanţi; 10. platformă depozitare furaje grosiere; 11. basculă mare;
12. grup sanitar cu fosă vidanjabilă

2. Fermele de reproducţie sunt destinate ameliorării raselor de taurine, obţinerii de

rase noi, creşterii şi valorificării tineretului de reproducţie, şi cuprinde: ferme experimentale,
ferme de elită şi ferme de înmulţire.

68
 4.3.2. Amplasarea şi amenajarea centrelor de producţie pentru porcine

Grupează centre de producţie clasice (sistem gospodăresc) şi complexe industriale.

Primele au dotare modestă, iar ultimele sunt concepute pentru creşterea şi îngrăşarea în sistem
industrial.
Aceste complexe au hale specializate dotate cu instalaţii de mecanizare şi
automatizare, realizarea microclimatului şi gradului de confort interior pentru execuţia
curăţeniei şi evacuarea dejecţiilor. Indiferent de capacitatea complexelor, obiectivele
construite sunt: hale pentru porci la îngrăşat, bucătărie furajeră, magazie, pod basculă, rampă
pentru expediţie porci, centrală termică, post de transformare, castel de apă şi depozit de
carburanţi. Specializarea fermelor poate fi: producţie, reproducţie, selecţie.

4.3.3. Amplasarea şi amenajarea centrelor de producţie pentru ovine

Pentru ovine se disting două tipuri de centre: ferme de selecţie; ferme de producţie.
Fermele de producţie, la rândul lor, pot fi: de lână, de lapte, de lână şi carne, de îngrăşătorii
de miei. Tehnologia de creştere şi exploatare în această ramură este, în general, cea
tradiţională, iarna la stabulaţie şi vara la păşune. Informativ, obiectivele dintr-o fermă
tradiţională sunt: saivane, puncte de mulgere, puncte sanitare, magazii, adăpost pentru cioban,
silozuri de suprafaţă, în zonele cu posibilităţi de irigare se poate trece şi la amenajări de tip
industrial cu regim de stabulaţie permanentă. Deocamdată, mai eficient este sistemul clasic.

4.3.4. Amplasarea şi amenajarea centrelor de producţie avicolă

Centrele de producţie avicolă se diferenţiază în: unităţi de selecţie, de reproducţie şi

unităţi de producţie.
La rândul lor, fermele de producţie pot fi profilate pe: rase de ouă, rase de carne sau
mixte. În general, complexele pentru producţia avicolă cuprind următoarele componente:
blocuri pentru găini, blocuri pentru tineret, filtru sanitar, laborator, crematoriu, centrală

69
termică, castel de apă (după caz); post TRAFO, magazie de furaje, depozit frigorific pentru
ouă sau carne, basculă, pavilion administrativ, drumuri şi platforme. La fermele moderne,
exploatarea păsărilor se face intensiv în hale închise, echipate cu utilaje automate şi
semiautomate de adăpare-furajare, cu instalaţii de ventilaţie, iluminat şi încălzit prin care se
asigură un microclimat favorabil producţiei maxime.
Respectarea tuturor condiţiilor de amplasare şi exploatare a centrelor de producţie
asigură atât protecţia personalului de deservire, cât şi a factorilor de mediu - apă de suprafaţă,
apă subterană, aer, sol şi subsol.

70
 Capitolul V

SISTEMATIZAREA ŞI AMENAJAREA LOCALITĂŢILOR

Sistematizarea, amenajarea şi organizarea localităţilor include componenţa localităţilor

urbane şi rurale (oraşe şi sate). Obiectul fundamental al sistematizării rurale este de a stabili
raporturile dintre aşezările umane şi calitatea mediului înconjurător, de cunoaştere a factorilor
constitutivi ai cadrului natural, calitatea lor, precum şi modul de viaţă al populaţiei.
Forma teritorială a localităţilor, răspândirea acestora în teritoriu, depind de
poziţionarea geografică a resurselor naturale, necesare existenţei şi dezvoltării societăţii, de
ridicare a calităţii modului de viaţă al populaţiei.

5.1. Oraşul şi comuna (satul) – unităţi teritorial-administrative fundamentale

Tendinţa generală de evoluţie a localităţilor este de la inferior la superior, de la cătun,

sat, comună spre oraş.
Crearea în ultimii ani a unor centre cu caracter agrar sau agroindustrial reprezintă
una din preocupările de sistematizare, modernizare şi urbanizare a localităţilor.
Aşezarea rurală este, de fapt, rezultatul procesului de populare a unui teritoriu,
repartiţia populaţiei în teritoriu, împreună cu formele sale de organizare. Aşezările umane
(comună sau oraş), reprezintă formaţiuni teritoriale distincte, care au anumite caracteristici
referitoare la densitatea populaţiei, la densitatea şi tipologia arhitecturală a construcţiilor, la
densitatea reţelelor de comunicaţie etc., precum şi relaţiile de producţie în raport cu resursele
naturale.
Nucleul de bază al oricărei societăţi a fost aşezarea rurală, care s-a dezvoltat în
funcţie de folosinţa agricolă a teritoriului în mod special şi/sau de existenţa resurselor
naturale. De fapt, sistematizarea rurală cuprinde un spaţiu mult mai mare, faţă de spaţiul
urban, adică sunt cuprinse şi teritoriile ocupate de culturile agricole, suprafeţele ocupate de
păduri, fâneţe şi păşuni etc.

71
 Oraşele se diferenţiază de sate prin suprafaţa construită mai mare, arhitectură, căi de
comunicaţie, instituţii de învăţământ şi de cultură, instituţii de sănătate, instituţii juridice şi
administrative etc., dar mai ales prin relaţiile de producţie care sunt preponderent industriale,
cât şi un mod de viaţă calitativ superior.
Obiectul major al oricărei societăţi este determinat de necesitatea dezvoltării
economice (centre mecanice, mici întreprinderi de prelucrare, complexe agrozootehnice etc.)
şi de creşterea nivelului de trai, de confort şi civilizaţie.
La baza sistematizării localităţilor stau următoarele criterii: criteriul politico-
administrativ, care ia în considerare posibilitatea de administrare şi gospodărire a fiecărei
localităţi; criteriul social, care include crearea unor condiţii sociale şi de viaţă civilizată
populaţiei; criteriul istoric, prin care se urmăreşte păstrarea tradiţiilor, obiceiurilor şi
legăturilor cu trecutul; criteriul funcţional, prin care se asigură funcţionalitatea teritoriului;
criteriul igienico-sanitar, care are în vedere protejarea populaţiei împotriva factorilor poluanţi
şi criteriul economic, care urmăreşte dezvoltarea economică armonioasă a fiecărei localităţi şi
utilizarea la maximum posibil a rezervelor de forţe de muncă, precum şi rezervelor
economice.

5.2. Sistematizarea rurală

Spaţiul rural, în sensul larg al cuvântului, cuprinde vatra satului, populaţia şi locul de
muncă, precum şi suprafeţele ocupate de culturile agricole, păşuni, fâneţe, păduri etc.
Vatra satului este obiectul direct al sistematizării rurale, care concentrează arhitectura
milenară, componentele mediului înconjurător, primele forme de locuit sau de producţie,
inclusiv populaţia existentă pe acel teritoriu.
Vatra satului cuprinde suprafaţa de teren pe care se întinde un sat, o localitate. În
perimetrul satului este inclus: spaţiul construit - vilanul (locuinţele) şi spaţiul neconstruit
dintre locuinţe - intravilanul.
Noţiunea de sat adesea se confundă cu noţiunea de aşezare, respectiv de populare, de
sedentarizare a populaţiei într-un loc, de unde derivă şi cuvântul de localitate, localizare.
Amplasamentul satelor întotdeauna a avut în vedere: sursele de apă, securitatea,
durabilitatea, căile de acces şi apropierea de sursele economice care să-i asigure
permanentizarea.

72
 Populaţia cuprinde totalitatea oamenilor, indivizilor activi şi inactivi care populează o
localitate.
Locul de muncă cuprinde spaţiul arabil, spaţiul agricol, zonele forestiere, carierele de
materii prime, sursele de pescuit şi vânat, precum şi complexele zootehnice unde îşi
desfăşoară, parţial sau total, activitatea populaţia dintr-o localitate.
Din punct de vedere social, satul este o realitate istorică, geografică şi de civilizaţie
naţională şi universală în jurul căruia gravitează o activitate de producţie. Indiferent de epoca
istorică la care ne referim, aşezările rurale reprezintă grupări omogene de locuinţe şi oameni
ce-şi desfăşoară activitatea pe un anumit teritoriu.
Înfăţişarea localităţilor depinde de activitatea economică şi influenţele istorice, iar
durabilitatea lor adesea depinde de păstrarea echilibrului între om şi natură, de păstrarea
echilibrelor ecologice.
Rolul sistematizării şi organizării este şi acela de a păstra ecosistemele, de a le face
mai elastice, mai suple, fără a atinge nivelele critice de toleranţă.
Importanţa sistematizării decurge din ponderea mare a spaţiului rural, în ţara noastră
teritoriul rural ocupând 90 - 95 % din suprafaţă; circa 43 % din populaţia ţării, care este
grupată în 2.786 comune şi 13.343 sate, iar populaţia ocupată în agricultură reprezintă circa
50 %.
Sistematizarea rurală, deci, se referă la un spaţiu mult mai mare decât spaţiul urban.
Densitatea medie a locuitorilor în vatra satului este de 8 - 10 locuitori/ha.
Aşezările mici, cu o populaţie sub 500 locuitori, reprezintă aproximativ 40 %, ceea ce
ridică unele probleme privind sistematizarea.
Un aspect cu deosebită importanţă practică îl constituie şi distribuţia satelor în
teritoriu. Din acest punct de vedere, se observă o mare diversitate. Densitatea aşezărilor
variază, pe zone geografice, de la 2 la 10 aşezări/100 km2. De aceea, urbaniştii care studiază
reţeaua rurală, care acţionează în vederea sistematizării localităţilor rurale, au obligaţia să ţină
seama care din cele 13.149 sate, câte sunt astăzi, au condiţii pentru dezvoltare în perspectivă.
Cea mai concludentă clasificare a satelor distinge: satele din zona de munte, din zona
de deal şi de podiş şi satele din zonele de câmpie şi de deltă.

73
 5.2.1. Sistematizarea satelot din zonele montane

Cea mai complicată problemă de sistematizare rurală constă în abordarea localităţilor

din zona montană.
Pulverizarea vetrelor în aceste zone atinge adeseori stadiul contopirii gospodăriilor cu
locul de muncă. Fiecare gospodărie face corp comun atât cu terenurile cultivate, cât şi cu
fâneţele şi păşunile naturale şi chiar cu pădurile, încât întreaga moşie a satelor apare ca o vatră
continuă a aşezării. Este un specific carpatic, care rar se întâlneşte în alte masive montane din
lume. De asemenea specific Carpaţilor, este faptul că adesea crestele înalte sunt înlocuite cu
platouri montane întinse, cu zone având pante domoale sau uşor învălurate, cu văi largi ce
traversează culmile muntoase, toate acestea favorizând îndeletnicirile economice şi
permanentizarea aşezărilor.
Carpaţii româneşti se disting prin vocaţia şi funcţia istorico-umană. Aşa se explică
cetăţile dacice din Munţii Orăştie, ruinele de la Costineşti, Piatra Roşie, Grădiştea Muncelului
(1.200 m).
Vestigiile de mai sus sunt completate cu numeroase târguri, stâne, sălaşe, care
dovedesc că aici nu a fost niciodată un vid demografic sau economic, întotdeauna Carpaţii au
constituit un arc, peste care locuitorii au convieţuit şi făcut schimburi de o parte şi de alta a
acestora. Nu întâmplător izvoarele cartografice din secolul al XVI-lea citează provinciile:
 Valahia interioară;
 Valahia exterioară;
 Septembrie Moldavia.
Încă din perioada năvălirilor, munţii au constituit cetăţi de refugiu şi apărare. Nevoile
economice au condus la importante procese de despădurire şi, de aici, dezechilibre ecologice,
fenomene de eroziune şi alunecare etc.
Zona montană se consideră de la cota 800 (1.000) metri în sus. Ea reprezintă 31 % ca
suprafaţă, grupează 1,9 % din numărul aşezărilor şi concentrează numai 1,2 % din populaţia
ţării, îndeletnicirile de bază în zonele montane fiind: valorificarea lemnului, mineritul şi chiar
cultivarea ogoarelor.
Localităţile din zona de munte sunt, în general, aşezări mici, dar pe anumite coridoare
(Bran, Petroşani, Ciuc, Giurgeu) au apărut şi localităţi mari, cu o deosebită dezvoltare
industrială.

74
 În perspectivă, o problemă importantă o reprezintă dezvoltarea echilibrată a
localităţilor. Dezvoltarea excesivă a mineritului, amplasarea unei industrii poluante în zone
închise (văi, depresiuni) reprezintă surse de degradare a mediului ambiant.
Modernizarea şi sistematizarea localităţilor de munte presupune: concentrarea
localităţilor, amenajarea reţelei de drumuri, realizarea unor dotări social-culturale etc.

5.2.2. Sistematizarea satelor din zonele de deal şi de podiş

Răspândirea acestor aşezări corespunde suprafeţelor situate între 400 m şi 800 (1.000) m
altitudine, înfăţişate frecvent asemenea unor brâie, la poala internă şi externă a zonelor
montane.
Cauzele de ordin istoric, instabilitatea politico-socială din ţinuturile de şes, prezenţa
resurselor lemnoase, păşuni, fâneţe, minereuri, adăposturi naturale, au atribuit dealurilor, un
avans demografic şi economic important, pe care l-au păstrat până la sfârşitul secolului al
XIX-lea.
În această zonă, cu un relief, de regulă, puternic fragmentat de văi largi şi adânci,
mărginite de pante uneori improprii construcţiilor de locuinţe şi activităţilor economice, dar
cu variate resurse de sol şi subsol, se concentrează aproximativ 20 % din numărul satelor
româneşti.
Pe acest fond, populaţia rurală a creat o economie complexă, specifică Subcarpaţilor,
bazată pe diverse utilizări agricole (pomicultură, viticultură, creşterea animalelor), pe
industria extractivă şi de prelucrarea lemnului, care trebuie studiate cu deosebită atenţie în
practica întocmirii schiţelor de sistematizare.
Trebuie avut în vedere, îndeosebi, caracterul dispersat şi extensiv, atât al aşezărilor,
cât şi al activităţilor productive legate de utilizarea terenurilor agricole restrânse şi extrem de
fărâmiţate, situaţii care dau nota dominantă a satului subcarpatic. Aglomerările rurale în
Subcarpaţi sunt mici şi foarte mici, frecvenţa cea mai mare revenind satelor care au sub 1.000
de locuitori.
Gradul avansat de dispersare, precum şi modul dominant de existenţă a satelor-cătun
sunt puse în evidenţă şi de densitatea locuitorilor. Faţă de media pe ţară 6,4 sate/100 km2 -
dealurile, iar în cadrul acestora ariile depresionare, înregistrează densităţi variind de la 8,1 la
peste 12 sate /km2.

75
 Roirile pastorale, pe fondul excesiv al economiei animaliere, constituie explicaţia
acestei pulverizări. Dar şi natura cu numeroasele ei posibilităţi pe care le oferă în a înjgheba
cu uşurinţă locuinţa, a stimulat această continuă fragmentare a colectivităţilor rurale.
Localizarea aglomerărilor rurale evidenţiază predominanţa aşezărilor înşirate pe văi,
pe coama reliefului înalt, ca şi pe versanţii cu pante domoale, unde gospodăriile se
dispersează până la o totală contopire cu terenurile agricole care se transformă într-o imensă
vatră de sat.
Multe dintre satele amplasate pe dealurile înalte, lăturalnice căilor de acces, cu vetre
incoerente, slab echipate edilitar şi cu posibilităţi economice reduse, ridică serioase probleme
în modul de a gândi sistematizarea lor teritorială.

5.2.3. Sistematizarea satelor din zonele de câmpie

Câmpiile situate sub 200 metri altitudine deţin 33 % din suprafaţa teritoriului naţional.
Ele concentrează aproximativ 43 % din numărul aşezărilor şi 56 % din populaţia României.
Zona şesurilor şi expansiunea câmpiilor piemontane înalte, care depăşesc altitudinea de 200 m,
podişurile aflate până la 400 metri, cu condiţii de viaţă apropiate, deţin 35 % din numărul
localităţilor şi 27 % din numărul locuitorilor.
Rezultă astfel că aria geografică ce se desfăşoară până la 400 metri altitudine
concentrează aproximativ 78 % din numărul aşezărilor şi peste 80 % din populaţie. În a doua
jumătate a secolului trecut, în ţinuturile joase, îndeosebi în cele din estul Câmpiei Române, a
avut loc un proces de populare, care a generat satele sloboziilor, la care s-au adăugat satele de
împroprietăriţi, geometric organizate în intravilan.
Caracterul agrocerealier dă nota dominantă în specializarea economică a câmpiilor, a
căror soluri fertile asigură, în condiţii climatice normale, venituri mari şi stabile populaţiei
rurale.
Satele de la câmpie cu profil cerealier-zootehnic sunt, în consecinţă, şi mari
aglomerări sociale, ajungând până la 8.000, 12.000 şi chiar 16.000 locuitori. Aceste
concentrări social-teritoriale se afirmă şi printr-o putere economică considerabilă, ocupând o
poziţie cheie în diviziunea muncii.
Densitatea satelor este, în schimb, în raport invers cu mărimea, variind între 2 şi 8
sate/100 km2. Reţinem ca o notă caracteristică pentru sistematizare, faptul că văile râurilor,

76
precum şi zonele imediat aferente, reprezintă arii mari de organizare a vetrelor de sate din
câmpie.
Există un specific al satelor de şes, care decurge din relaţia reciprocă dintre vatră şi
locul de muncă, din modalităţile legate de amenajarea vetrelor, ca şi din sistemele diferenţiate
în tehnica valorificării patrimoniului funciar.
Pentru ţinuturile fertile (câmpiile), se simţea nevoia de a asigura mai multă stabilitate
populaţiei decât efortul de umanizare a spaţiului. Aşa se explică faptul că, din momentul
asigurării stabilităţii sociale, şesurile de la poalele Carpaţilor au depăşit dealurile în ce
priveşte concentrarea populaţiei.
Cu tot gradul înalt de compactizare al aşezărilor în câmpie, concentrările demografice
determină, în acelaşi timp şi expansiunea relativ mare în suprafaţă a intravilanului. Vatra
satelor producătoare de cereale şi crescătoare de animale are străzi numeroase şi întortochiate,
de la cele vechi şi organizate geometric la cele noi, iar dependinţele, curţile şi alte anexe,
înglobează importante suprafeţe de teren agricol.
Rezultă, ca o cerinţă generală în sistematizarea satelor din câmpie, problema
echilibrului raporturilor între vatra satelor şi terenurile folosite sub culturi agricole.

5.3. Priorităţi în sistematizarea şi restructurarea spaţiului rural

Sistematizarea rurală este prioritar orientată pe problemele privind vatra satului.

Vatra satului ocupă punctul central în spaţiul rural şi concentrează pe un spaţiu
determinat elementele edilitare, social-culturale, economice şi religioase (case, dependinţe,
magazine, cămine culturale, şcoli, biserică etc.).
Privite sub aspect geografic, satele au o dezvoltare prioritară către râuri şi văi, zone de
contact între unităţile de relief, deal, câmpie şi sunt mai puţin extinse pe zonele de interfluvii
(unele excepţii făcând zonele de câmpie, cum ar fi interfluviul Ialomiţa-Dunăre).
Factorii limitativi privind amplasarea satelor sunt alunecările, inundaţiile, fenomenele
de eroziune etc.
Din punct de vedere al amplasării, distingem mai multe tipuri de sate, după cum
urmează:
1. Satele de vale
Sunt cele mai numeroase, au o extindere liniară bi sau unilaterală.

77
 Ca o subdiviziune, întâlnim satul de fund de vale frecvent în Carpaţi şi Subcarpaţi,
amplasat pe văi înguste cu extindere spre versanţi. Aceste sate sunt frecvent afectate de
inundaţii. Rezervele de apă sunt asigurate. De regulă, sunt racordate la căile de comunicaţie
limitrofe.
Sistematizarea prezintă dificultăţi de spaţiu, datorită suprafeţelor construibile
restrânse.
2. Satele de luncă
Sunt amenajate pe grinduri, grădişti şi interfluvii. Cu toate acestea, sunt frecvent
afectate de inundaţii. Au condiţii bune de grădinărit şi rezerve mari de apă subterană şi de
terenuri fertile.
3. Satele de terasă
Sunt sate mari, cu numeroase aglomerări, cu vetre compacte. Beneficiază de
fertilitatea luncilor şi rezerve relativ bune de apă. Prezintă posibilităţi bune de sistematizare şi
extindere.
4. Satele de versanţi
Sunt sate mici. Dezvoltarea lor este legată de rezervele de apă şi de teren, care adesea
sunt limitate.
5. Satele din zonele de interfluvii
Sunt mai rar întâlnite (cu excepţia interfluviilor mari). Specific este caracterul limitat
al rezervelor de apă (exemplu: Platforma Cotmeana).
6. Satele de deltă
Se întâlnesc în Delta Dunării. Sunt slab racordate la reţeaua naţională de circulaţie (căi
rutiere, căi ferate). Dispun de rezerve mari de apă şi posibilităţi de extindere. Preocuparea de
bază este pescuitul, iar în secundar, creşterea animalelor şi agricultura.
Din punct de vedere al formei şi structurii satelor, deosebim mai multe categorii:
a. Sate (vetre) cu structură risipită, respectiv vetre pulverizate
Se întâlnesc în zonele de munte. Reţeaua de drumuri este reprezentată prin poteci, uliţe
sau drumuri insuficient amenajate. Activitatea economică de bază este păstoritul, în principal,
şi agricultura, în secundar. Uneori casele sunt grupate în cătune.
b. Sate (vetre) cu structură răsfirată
Au structura economică diversificată: cultura cerealelor, pomi, viţă-de-vie, păşuni,
fâneţe, păduri. Aceste sate îmbină îndeletnicirile de la câmpie cu cele de la munte. Ele se
dezvoltă periferic ca o pânză de păianjen pe văile secundare.

78
 c. Satele (vetre) cu structură adunată
Sunt satele de câmpie, de stepă, mari producătoare de cereale.
Caracteristica satelor adunate este delimitarea netă a părţii construite de suprafeţele de
producţie.
Se întâlnesc străzi principale, largi, făcându-se risipă de teren. Ele pot fi întâlnite şi în
zonele de podiş.
Sistematizarea localităţilor presupune, în primul rând, delimitarea perimetrelor
construite şi construibile, care trebuie să includă: construcţii gospodăreşti, construcţiile agro-
zootehnice, ateliere, întreprinderi, depozite, gări, autogări, cimitire etc.
Delimitarea localităţilor se face printr-un sistem de bornare tip.
Prin sistemul de bornare se urmăreşte stabilirea centrului CMC, reţea de drumuri,
zone de agrement, linii electrice; reţele de alimentare cu apă, sursele de alimentare. Se vor
exclude din vatra satului clădirile izolate, urmărind o densitate optimă şi restrângerea zonelor
tentaculare. Se vor delimita, după necesitate, şi zone insulare.
Toate acestea au ca obiectiv sistematizarea satelor şi folosirea cu randament ridicat a
terenurilor agricole. Sistematizarea satelor trebuie să urmărească cu prioritate:
 respectarea unui raport optim între suprafaţa construită şi suprafeţele cu alte
destinaţii;
 zonificarea localităţilor prin delimitarea clară a zonelor locuite de zonele
economice (zootehnice);
 structurarea centrului civic pe nuclee principale şi secundare;
 protecţia fondului funciar;
 valorificarea particularităţilor specifice cadrului natural din fiecare amplasament.
În tabelul 5.1 se prezintă o sinteză privind structura satelor în prezent şi viitor în regim
nesistematizat, respectiv în condiţii de sistematizare.
Tabelul 5.1
Structura satelor

Prezent % Viitor %
Construcţii, locuinţe şi dotări sociale 64 - 67 Locuinţe 62
Construcţii auxiliare 5-6 Dotări 6,6
Zone agricole 25 - 10,5 Spaţii verzi 7,6
Zone industriale 2-3 Străzi şi pieţe 13,8
Cimitire 1 - 1,5 Cimitire 1 - 1,5

79
 Sistematizarea satelor trebuie să aibă în vedere şi dotarea acestora în raport cu zonele
economice, care pot fi: zone cu profil cerealier, zone cu profil zootehnic, zone cu profil pomi-
viticol, agrosilvice, zone cu profil artizanal, zone cu resurse de materii prime, precum şi zone
mixte.
Nu în ultimul moment sistematizarea trebuie să urmărească dezvoltarea agroturismului
şi protejarea mediului ambiant (apă, sol, aer).

80
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Şişeşti” – Probleme de bază ale
agriculturii României. Bucureşti, 1992.
Bold Ion, Crăciun Avram – Exploataţia agricolă (Organizare, dezvoltare, exploatare).
Editura Mirton, Timişoara, 1995.
Bold I., Crăciun A. – Organizarea teritoriului. Editura Mirton, Timişoara, 1999.
Canarache Andrei – Organizarea teritoriului şi bonitarea cadastrală. AMD USAMV,
Bucureşti, 2001.
Cucu V. – Sistematizarea teritoriului şi localităţilor din România. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
Dobrescu Niculae – Managementul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare. Editura Ceres,
Bucureşti, 2001.
Mărăcineanu Fl. – Dezvoltare rurală. Editura Ceres, Bucureşti, 2003.
P.I. Otiman – Dezvoltarea rurală din România. Editura Agroprint, Timişoara, 1998.
Petrescu Nicolae, Măgdălina Ion – Amenajarea, organizarea și sistematizarea teritoriului.
Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2009.
Timariu Gh. – Organizarea teritoriului şi introducerea asolamentelor în exploataţiile
agricole. Editura Tehnică Agricolă, Bucureşti, 1993.
Legea 350/2001 privind urbanismul şi amenajarea teritoriului, cu modificările și completările
ulterioare.
Legea 18/1991 a fondului funciar republicată şi actualizată.
Legea 107/1996 privind legea apelor, cu modificările și completările ulterioare.
Ordin nr. 1184/RT/2000 privind aprobarea reglementării tehnice „Ghid privind elaborarea
analizelor de evaluare a impactului asupra mediului ca parte integrantă a planurilor de
amenajare a teritoriului şi a planurilor de urbanism”.
Legea 351/2001 – aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea IV -
reţeaua de localităţi.
Legea 575/2001 – aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea V -
Zone de risc natural.
Legea 5/2000 – aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea III - Zone
protejate.

81
  82