Gavril ŞTEFAN

Economie rurală
partea I
- note de curs -

Universitatea de Ştiinţe Agricole şi

Medicină Veterinară IAŞI
2001
 CUPRINS
Economia rurală – componentă a sistemului
ştiinţelor economice .......................................................................................... 3
1.1. Obiectul de studiu ............................................................................................ 3
1.2. Informaţia şi metoda de cercetare .................................................................... 7
1.3. Economia rurală – evoluţie, tendinţe ............................................................. 11
Concepte de bază şi probleme de discutat ............................................................. 14
Bibliografie .......................................................................................................... 14

Spaţiul rural şi fundamentele teoretice ale dezvoltării rurale .................... 15

2.1. Definirea spaţiului rural. ................................................................................ 15
2.2. Particularităţile spaţiului rural ....................................................................... 16
2.3. Funcţiile spaţiului rural .................................................................................. 17
2.4. Clasificarea spaţiului rural ............................................................................. 19
2.5. Spaţiul rural şi Descentralizarea .................................................................... 24
2.6. Conceptul de “Regiune” ................................................................................ 25
2.7. Regiunile rurale ............................................................................................. 28
2.8. Dezvoltarea rurală – concept, delimitări ........................................................ 30
2.9. Principiile dezvoltării rurale .......................................................................... 32
2.10. Particularităţile dezvoltării rurale ................................................................ 33
2.11. Obiectivele şi măsurile strategice de dezvoltare rurală ................................. 34
2.12. Coordonatele dezvoltării integrate şi durabile a spaţiului rural… ................. 35
2.13. Diagnoza spaţiului rural şi a dezvoltării durabile ......................................... 40
Concepte de bază şi probleme de discutat ............................................................. 44
Bibliografie .......................................................................................................... 44

Actorii economiei rurale ................................................................................. 45

3.1. Gospodăriile (Menajele) ................................................................................ 46
3.2. Întreprinderile ................................................................................................ 60
3.3. Băncile şi instituţiile financiare din mediul rural ........................................... 74
3.4. Statul şi administraţia în viaţa economică a spaţiului rural ............................ 75
3.5. Mediul extern şi schimbul interregional ........................................................ 76
Concepte de bază şi probleme de discutat ............................................................. 77
Bibliografie .......................................................................................................... 77
 Capitol
Economia rurală – componentă a sistemului
ştiinţelor economice

1.1. Obiectul de studiu

“Economia Rurală” face parte din familia ştiinţelor economice şi are ca

obiect, studiul fenomenelor şi proceselor economice desfăşurate în perimetrul
spaţiului rural şi a legilor care guvernează interacţiunile existente intre activitatea
economică şi lumea rurală considerată ca un tot.
Definiţia enunţată mai sus presupune înţelegerea principalilor termeni
cuprinşi în ea şi anume: “ştiinţa economică”, “spaţiu rural” şi “lumea rurală”.
I. Ştiinţa economică
În sens iniţial termenul de economie provine de la grecescul “oikia” care
semnifică casa şi “nomos” care semnifică regula – arta de a “gira” casa, cu alte
cuvinte, organizarea şi conducerea diferitelor activităţi domestice cu scopul de a
asigura pe cât mai bine posibil existenţa membrilor familiei.
(…În timp casa a devenit o ţară, un grup de ţări, pământul întreg şi, de la peroadă la
perioadă s-au produs importante schimbări. Progresul tehnic a adus mijloace din ce în ce mai
eficiente, relaţiile dintre oameni şi grupuri de oameni s-au dezvoltat, activităţi noi au apărut,
populaţia a fost şi este într-o creştere continuă,….dar, noi ne confruntăm cu aceleaşi probleme:
cum organizăm resursele limitate de care dispunem pentru a face faţă nevoilor noastre şi a ne
asigura existenţa la nivel individual şi colectiv? În acest sens trebuie să răspundem la trei întrebări:
ce trebuie să producem pentru a asigura satisfacerea nevoilor noastre? care sunt modalităţile?
cum repartizăm aceste bogăţii produse între oameni?. Maniera în care activităţile umane
răspund la aceste trei întrebări constituie astăzi domeniile economiei.).
Ştiinţa economică vizează deci, studiul fenomenelor economice (producţia,
consumul, schimbul etc.), a mecanismelor (confruntarea cererii şi a ofertei pe piaţă)
şi a interacţiunilor existente între aceste fenomene (producţia este tributară
investiţiilor şi invers).
Disciplinele care studiază viaţa economică a unei ţări, formează sistemul
ştiinţelor economice, care include:
1. Ştiinţe economice fundamentale – economia politică, istoria gândirii economice,
statistica, ştiinţa conducerii.
2. Ştiinţe economice teoretico-aplicative – economia rurală, economia ramurilor de
producţie (agriculturii, industriei, construcţiei, comerţului etc.).
3. Ştiinţe economice de graniţă – econometria, sociologia economică, istoria
economică, geografia economică, ecologia, cibernetica economică.
În cadrul acestei clasificări economia rurală face parte din grupa ştiinţelor economice
teoretico-aplicative, chemată să ofere soluţii pentru nevoile nelimitate ale lumii
rurale având ca soclu resursele limitate ale spaţiului rural.
II. Spaţiul rural
“Termenul “rural” provine din latinescul “rura” care înseamnă câmp, ogor, locuinţa la ţară,
ţinut, loc, proprietate la ţară, respectiv “ruralis” care exprimă noţiunea de sat”.
Literatura de specialitate defineşte în general noţiunea de “spaţiu rural” în antiteză cu
noţiunea de “spaţiu urban”. Astfel R. Badouin, în cartea sa “Economie Rurale”, defineşte spaţiul
rural prin “… zone caracterizate printr-o densitate a populaţiei relativ redusă şi prin preponderenţa
activităţilor agricole”, (spaţiul rural, contrar spaţiului urban, nu comportă puternice concentrări de
oameni, iar aglomerările sunt limitate la dimensiunile habitatelor sub formă de cătune sau de ferme
dispersate în teritoriu. Spaţiul rural se pretează la activităţi de tip agricol datorita pământului ca
principal factor de producţie şi este în acelaşi timp întindere şi mediu înconjurător).
O definiţie similară a spaţiului rural este dată de Lemoine F., în lucrarea sa “La fonction multiple
de l’ espace rurale dans l’ amenagement du territoire,”, spunând că ruralul cuprinde
“teritoriul naţional minus ceea ce este urbanizat, respectiv localităţile urbane şi teritoriile
ocupate de activităţile industriale”. Se consideră că acestă definiţie este acceptată de cei mai
mulţi specialişti din ţara noastră (1).
Oficial noţiunea de “spaţiu rural” este definită de Recomandarea 1296/1996 a
Adunării parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta europeană
a spaţiului rural în următoarea formă: “ spaţiul rural cuprinde o zonă
interioară sau de coastă care conţine satele şi oraşele mici, în care
majoritatea teritoriului este utilizat pentru agricultură , silvicultură,
acvacultură şi pescuit, activităţi economice şi culturale ale populaţiei
acestor zone (industrie, artizanat, servicii etc.), amenajări neurbane pentru
petrecerea timpului liber şi distracţii sau rezervaţii şi parcuri naţionale,
regionale sau naturale, şi alte folosinţe (5, 6.).
III. Lumea rurală
Pentru a defini lumea rurală literatura de specialitate şi practica analizelor
economico-sociale utilizează în următoarele criterii:
a) criteriul demografic, presupune definirea lumii rurale pin prisma analizei şi
cuantificării următoarelor variabile: numărul, densitatea şi evoluţia populaţiei;
factorii de creştere a populaţiei; îmbătrânirea demografică; înoirea şi
specializarea forţei de muncă; migraţia populaţiei.
b) criteriul psihologic, “lumea rurală este caracterizată printr-o “unitate
psihologică” determinată de norme nescrise rezultate din experienţa, tradiţiile,
obiceiurile şi cultura locală multiseculară (locuitorii se cunosc din toate
punctele de vedere între ei şi nu există anonimat).
c) criteriul economic, determină caracteristici distincte ale lumii rurale în opoziţie
cu lumea urbană, rezultate din analiza următoarelor elemente: profesiunea
indivizilor; structura veniturilor populaţiei; structura economiei locale;
echparea tehnică a localitătilor etc.
d) criteriul social, pentru lumea rurală problemele sociale (comunicarea, sanătatea,
învăţămîntul, relaţiile interprofesionale etc.) rămân adesea asemănătoare.
Celula de bază a “economiei rurale” o constituie “comuna” ca unitate
administrativ-teritorială cu multiple funcţii economice, sociale, culturale şi edilitare.
In interiorul acesteia economia rurală se interesează în mod special de agricultură,
de sectorul agroalimentar, de silvicultură, de servicii, de instituţii şi infrastructură,
de habitat.
a) agricultura,
– cuvântul agricultură în interpretare strict toponimică semnifică cultivarea
pământului (provine din asocierea latinescului ager = câmp, cu latinescul
colere = a cultiva). Acest sens restrictiv continuă să fie utilizat de istorici şi
etnografi, fapt care reduce ramura economică a agriculturii numai la
activitatea de cultivare a plantelor, deşi dicţionarele precizează corect că
agricultura are două mari diviziuni: cultura plantelor (inclusiv exploatarea
suprafeţelor acoperite de păşuni şi fâneţe) şi creşterea animalelor. Pe lângă
termenul de agricultură se utilizează termenul agrar.
Cuvântul “agrar” provine latinescul agrarius din familia lui ager (= câmp)
şi are sensul de activitate ce are legătură cu pământul, sau care priveşte
proprietatea pământului şi problemele politice, juridice, economice etc, legate
de pămînt (termenul agrar cuprinde toate manifestările omeneşti legate de
agricultură). Uneori noţiunea de agrar este echivalentă cu cea de rural, sens
în care precizăm că este vorba de o impreciziune terminologică, respectiv cele
două noţiuni, nu pot fi confundate şi nu sunt sinonime. Sfera noţiunii de rural
este mai largă, cuprinzând în interiorul său şi noţiunea de agrar (coloana
vertebrală a ruralului este agrarul, iar picioarele sunt: individul şi comunitatea;
instituţiile şi infrastructura; sursele de finanţare şi creditul rural; serviciile şi
activităţile neagricole (ex: intreprinderile mici si mijlocii care au ca obiect de
activitate utilizarea resurselor neagricole) .
Oficial la nivel mondial (conform definiţiei adoptate de banca mondială în anul
1993 şi OECD în anul 1994, respectiv conform sistemului de conturi ONU),
sub denumirea de “agricultură” sunt cuprinse următoarele sectoare de
activitate economică: producţia agricolă propriu-zisă; silvicultura;
acvacultura; pescuitul şi vânatul.
În evidenţa statistică din România termenul de agricultură se utilizează în sens
restrâns, înţeiegându-se prin acesta producţia vegetală şi producţia animală.
b) agroalimentarul,
-desemnează spaţiul economic “post-recoltă”, numit avalul agriculturii în care
produsele agricole “brute” sunt transformate în produse alimentare şi
distribuite consumatorilor finali şi, spaţiul economic “ante-recoltă” care
cuprinde activităţi economice din amontele agriculturii legate de furnizarea
de bunuri şi servicii intermediare necesare agricultorilor numite generic
“agrofurnituri”, (fabricarea şi distribuirea îngrăşămintelor chimice,
pesticidelor, materialelor, energiei, combustibililor, tractoarelor, maşinilor şi
utilajelor agricole şi de industrializare a produselor agricole etc.
În afara sectoarelor de activitate menţionate mai sus, agroalimentarul înglobează
de asemenea şi activităţile agricole şi industriale care nu produc produse
 alimentare cum ar fi: producţia de alcool destinată diferitelor industrii sau
producţia de textile (lână şi produse din lână, bumbac şi produse din bumbac,
in, mătase naturală etc). Întrucât aceste produse nu sunt destinate consumului
alimentar, literatura de specialitate se foloseşte de un concept mai larg , şi
anume cel de “sistem agroindustrial”, care cuprinde toate activităţile
economice din amontele agriculturii, agricultura propriu-zisă şi toate
activităţile economice din avalul agriculturii care transformă şi
comercializează produsele agricole alimentare şi nealimentare. Astfel,
conceptul de agroalimentar se foloseţte exclusiv pentru desemnarea
ansamblului de activităţi economice care au ca obiectiv obţinerea produselor
alimentare.
c) silvicultura,
este o ramură economică, care înglobează activităţile economice din spaţiul
ecologic ocupat de păduri, respectiv activităţi legate de extinderea pădurilor prin noi
plantaţii, întreţinerea pădurilor actuale şi exploatarea raţională a pădurilor. În
dezvoltarea economiei rurale silvicultura în corelaţie cu agricultura are două mari
funcţii: - funcţia economică (complementară sau de bază în raport cu zona geografică
– câmpie, deal, munte) şi funcţia ecologică.
d) serviciile,
sunt activităţi economice care se interpun pe fluxul producţiei (ex: activitaţi
de aprovizionare cu factori de producţie, activitaţi de consultanţă, activitaţi de
promovare şi distribuţie a produselor etc.), pe fluxul utilizării resurselor specifice
zonei, tradiţionale şi a căror produse au cerere asigurată pe piaţă (ex: peisajul rural
extrem de divers, favorizează turismul rural şi agroturismul) şi pe fluxul satisfacerii
nevoilor edilitare, de comunicare şi spirituale ale populaţiei rurale (ex: servicii de
echipare şi întreţinere tehnică a habitatului rural).
e) instituţiile şi infrastructura,
instituţiile necesare spaţiului rural sunt: primăria şi consiliul local, şcolile,
bisericile, spitalul, poliţia, jandarmeria, poştă şi telefoane, instituţii juridice, băncile,
societăţi de credit, societăţi finaciare, de asigurări, oficii de consultanţă agricolă,
societăţi de binefacere şi caritate, case sociale, fundaţii, asociaţii şi societăţi de
diferite profile (sociale, culturale, ştiinţifice, sportiv-recreative). În abordarea
dezvoltării rurale experienţele au dovedit că gradul de utilizare a resurselor
generatoare de creştere economică: potenţialul pământului, calitatea capitalului,
potenţialul şi calitatea muncii depinde direct de structura şi funcţionalitatea
instituţiilor (“rigiditatea instituţională”) şi de gradul de dezvoltare a infrastructurii
(reţeaua de transporturi, reţeaua de telecomunicaţii, utilităţile publice etc.). Astfel
cele două elemente – instituţiile şi infrastructura – acţionează ca “atractori” sau
“respingători” de capital, respectiv ca “atractori” sau “respingători” ai factorilor
dezvoltării rurale.
f) habitatul,
 cuprinde locuinţele şi spaţiul adiacent (gradul de dotare tehnică, confortul
psihic şi gradul de destindere), mediul social (integrarea socială în colectivitatea
locală şi complementaritatea activităţilor de acasă comparativ cu cele de la serviciu)
şi, mediul înconjurător (natura şi peisajul).
Concluzionând obiectul de studiu al economiei rurale vizează răspuns la
următoarea întrebare:
 cum utilizăm resursele naturale, economice şi umane din mediul
rural pentru a face faţă nevoilor individuale şi colective în condiţiile
pastrării echilibrului “agro-silvo-ecologic”, respectiv a conservării
mediului natural şi socio-cultural?.
1.2. Informaţia şi metoda de cercetare

Economiştii analizează realităţile vieţii economice şi sociale plecând de la un

număr cert de “date cifrice” care au diferite origini – recensăminte, sondaje statistice,
studii, fişe de întreprindere,…..- şi sunt publicate în diferite surse – reviste, jurnale,
cărţi, documente administrative etc. Aceste informaţii statistice sunt utilizate pentru
cuantificarea evoluţiilor care se produc în domeniile producţiei şi consumului, pentru
cunoaşterea repartiţiei populaţiei active între diferite sectoare de activitate, pentru a
urmări evoluţia preţurilor, pentru a analiza situaţia pieţei interne şi externe etc.
Rezultă astfel că, aceste “date cifrice” devin “informaţie economică” iar utilizarea
lor presupune anumite precauţii în funcţie de caracteristicile pe care le prezintă.
Astfel, -cifrele “exacte” (absolute) permit măsurarea unui fenomen economic –
volumul producţiei, modificările de preţ, numărul muncitorilor, volumul cheltuielilor
etc, respectiv permit ordonarea şi ierarhizarea variabilelor economice care ne
interesează, indicând în acelaşi timp tendinţele acestora ( aceste cifre se exprimă în
unităţi naturale – kg, l, buc. etc.).
-cifrele “relative” (exprimate în procente) permit studiul structurii şi evoluţiei
unui fenomen economic – sructura economiei naţionale, structura producţiei,
structura forţei de muncă pe domenii de acivitate, evoluţia populaţiei rurale, evoluţia
forţei de muncă din agricultură etc şi rezultă din prelucrarea cifrelor absolute.
-cifrele “agregate” (exprimate în unităţi valorice sau convenţionale) arată
situaţia şi evoluţia activităţilor economice a căror elemente componente sunt diferite
între ele. Spre exemplu, cuantificarea importanţei şi evoluţiei producţiei agricole din
România în cursul unei perioade date (3, 5, 10, …, ani) presupune analiza şi
evaluarea părţilor componente – producţia de cereale, carne, lapte, fructe, …etc,
utilizând ca numitor comun valoarea monetară.
Cunoscând conţinutul şi sensul “datelor cifrice” (informaţiei economice), economia
rurală utilizează pentru studiul realităţilor spaţiului rural următoarele metode
(methodos în limba greacă înseamnă cale, mijloc, mod de exprimare):
 I. Analiza economică – presupune descompunerea mintală a întregului în
elementele lui componente cu scopul de a studia părţile ansamblului şi relaţiile dintre
părţi. Analizele economice se clasifică astfel:
- după sensul raţionamentului logic, analiza poate fi inductivă (inducţia,
când modul de raţionare este de la parte la întreg, de la particular la
general, de la faptele concrete la generalizarea ştiinţifică.) şi deductivă
(deducţia, când modul de raţionare este de la întreg la parte);
- după conţinut, analiza este calitativă (surprinde fenomenul economic în
complexitatea sa “cauze-realităţi-efecte”) şi cantitativă (surprinde
fenomenul economic sub aspectul dimensiunii cuantificabile);
- după modul cum surprinde desfăşurarea fenomenelor economice în
evoluţia lor analiza poate fi statică (prezintă realitatea economică la un
moment dat) şi dinamică (surprinde mişcarea/evoluţia organismului
economic în spaţiu şi timp).
Pentru cercetarea condiţiilor concrete şi a resurselor spaţiului rural,
economia rurală utilizează frecvent cinci metode de analiză economică,
respectiv, 1. analiza indicatorilor statistici, 2. analiza SWOT, 3. analiza
comparativă, 4. analiza input-output şi, 5. analiza regională.
1. Analiza indicatorilor statistici, presupune cercetarea spaţiului rural prin
prisma indicatorilor ce cuantifică mediul demografic ( ex: numărul locuitorilor,
densitatea populaţiei, rata natalităţii, rata mortalităţii, indicile de îmbătrânire a
populaţiei, soldul migraţiei anuale, suprafaţa ameninţată de depopulare etc.),
mediul economic (teren agricol pe locuitor, structura fondului funciar, nivelul
veniturilor pe o persoană, ponderea şomerilor, numărul intreprinderilor în
funcţiune la 1000 de locuitori, numărul întreprinzătorilor agrari la 1000 de
locuitori etc.), habitatul şi echiparea tehnică a localităţilor (suprafaţa locuibilă pe
locuitor, ponderea gospodăriilor care folosesc gaze de la reţea, ponderea
locuinţelor racordate la reţeaua de apă, posturi telefonice la 1000 de locuitori,
etc.), mediul social (nr. mediu al claselor absolvite, nr. locuitori pe medic, nr.
elevi pe cadru didactic, mortalitatea infantilă) şi mediul ecologic ( calitatea
aerului, calitatea apei, calitatea solului, păduri afectate de fenomene de uscare
etc). Analiza sistemului de indicatori cantitativi, dau posibilitatea celor care
studiază spaţiul rural să-şi formeze o imagine “statică” despre realităţile
acestuia, iar prin corelare cu analiza calitativă să identifice căile şi strategiile de
dezvoltare a spaţiului rural analizat.
 2. Metoda analizei SWOT (denumirea metodei provine de la iniţialele din
limba engleză a cuvintelor: Strengths – puncte tari, Weaknesses – puncte slabe,
Opportunities – oportunităţi, Threats – pericole şi este o metodă importantă a
managementului strategic). Din punctul de vedere al economiei rurale analiza
SWOT oferă o imagine completă a spaţiului rural prin studiul concomitent al
caracteristicilor sale interne şi al influenţelor externe exercitate asupra lui, ţinând
cont atât de variabilile pozitive, cât şi de cele negative.
Tabelul 1.1.
Analiza SWOT
CONDITII/FACTORI INTERNI EXTERNI
POZITIV Puncte tari Oportunităţi
NEGATIV Puncte slabe Pericole

În cadrul analizei SWOT se parcurg următoarele etape:

a) evaluarea specificului intern al microregiunii respectiv evidenţierea
urmatoarelor aspecte,
puncte tari:
- Care sunt avantajele noastre? (resurse naturale; specificul local,
economia locală etc);
- Ce facem bine? (produse şi servicii cu specific local etc).
puncte slabe
- Care sunt dezavantajele noastre? (construcţiile şi tehnicile de
construire; infrastructura şi echiparea tehnică a localităţilor;
structura economică; sursele de finanţare; calificarea forţei de muncă
etc.);
- Ce facem rău? şi, Ce fac alţii mai bine? (managementul rural;
legislaţie; managementul activităţilor economice etc).
b) evaluarea influenţelor externe asupra economiei spaţiului rural (efectele
exterioare pozitive sunt considerate ca oportunităţi, iar cele negative ca pericole,
primejdii, ameninţări.), respectiv a:
oportunităţilor
- Care sunt evenimentele, schimbările externe pozitive importante
pentru noi? (prezenţa programelor regionale, naţionale şi
internaţionale de sprijinire a activităţilor economice din mediul rural
etc);
- În ce domenii avem şanse bune? (producţia şi procesarea producţiei
agricole; producţia şi procesarea producţiei silvice; agroturism etc).
şi a riscurilor,
- Care sunt cerinţele greu de satisfăcut? (criteriile de selecţie a
proiectelor, ce pot primi asistenţă financiară etc);
- Care sunt schimbările exterioare nefavorabile pentru noi? (legislaţia;
normele metodologice; piaţa factorilor de producţie etc).
c) evaluarea rezultatelor obţinute şi elaborarea strategiilor de acţiune.
Analiza SWOT serveşte în primul rând la evaluarea situaţiei din
teritoriu şi constituie pasul sau fundamentarea întocmirii programelor
strategice.
3. Analiza comparativă, se bazează pe compararea rezultatelor unor
măsuri de politică rurală, a unor metode de management şi a comparării
rezultatelor de ansamblu a unor sisteme de exploatare a resurselor rurale.
4. Analiza input-output, vizează identificarea şi măsurarea tipului şi intensităţii
conexiunilor dintre agricultură, industrie şi restul economiei rurale.
Aplicarea ei în sectorul rural întâlneşte numeroase dificultăţi în colectarea datelor,
şi în derivarea matricelor capabile să facă distincţii între diferitele industrii şi
economii locale – probleme ale dezagregării spaţiale. În plus, analiza input-
output concentrându-se numai pe relaţiile de producţie creează pericolul
ignorării implicaţiilor ce se ivesc din alte relaţii, dintre sectorul agricol şi
macroeconomie.
5. Analiza regională, are ca scop identificarea variabilelor de ordin geografic,
demografic şi economic care caracterizează zonele rurale. În acest context,
este larg utilizat conceptul de “periferia sâmburelui” adică periferia sau zona
anturantă a unui centru economic şi social în structura economiilor regionale.
Se acordă atenţie, de asemenea, rolului jucat de zonele rurale la nivel
macroeconomic şi macrosocial.
II. Observarea directă, oferă posibilitatea să surprindem cât mai multe
aspecte ale fenomenului cercetat, utilizând ca procedee principale - monografia,
experimentul şi ancheta economică.
1. Monografia – presupune observarea directă a unui sistem economic sau a
unei unităţi social-teritoriale, cu scopul de a descrie şi a evidenţia toate aspectele ce
caracterizează întregul (o întreprindere, un sat, un oraş, o instituţie etc) ca subiect de
studiu. Rezultă astfel că prin monografie obiectul cercetat este supus studiului în
toată multitudinea aspectelor sale şi la întreaga mărime a tuturor problemelor ce se
manifestă.
O monografie cuprinde:
1) studiul cadrului natural în care se găseşte “unitatea” cercetată;
2. studiul mediului demografic (numărul populaţiei, mişcarea populaţiei,
starea de sănătate a populaţiei etc);
3. studiul cadrului psihic şi al tradiţiilor - se cercetează, legăturile dintre viaţa
sufletească a ruralilor şi viaţa lor economică, dintre tradiţii şi economia locală;
4. studiul realităţilor economice – structura economiei locale pe ramuri şi
sectoare de activitate; dimensiunea şi mărimea agenţilor economici; dotarea tehnică,
randamentele şi rentabilitatea diferitelor activităţi economice; infrastructura; bugetul
de venituri şi cheltuieli al populaţiei; indicatorii consumului; indicatorii producţiei;
externalităţile şi internalităţile economice.
 5. studiul mediului social - se întocmesc statistici cu gradul de şcolarizare al
populaţiei; se evidenţiază prezenţa bibliotecilor publice şi personale; numărul
de abonamente la presă şi TV; numărul de locuitori pe medic;…, se cuantifică
calitatea vieţii.
6. studiul mediului instituţional - se va analiza cum funcţionează primăria,
consiliul local şi alte instituţii ale statului, băncile şi instituţiile de creditare, seviciile
de consultanţă etc şi, care este influienţa acestora asupra economiei locale.
2. Experimentul – în economie îşi are specificitatea lui comparativ cu alte
domenii – biologia, chimia, fizica etc. Astfel, viaţa economică ca parte a existenţei
umane nu poate fi studiată în “eprubetă”, de ce?, pentru că, orice eşec economic ca
rezultat al unui experiment atrage după sine pirderi foarte mari de resurse, de timp şi
influenţează negativ demnitatea subiecţilor aflaţi în cercetare. Totuşi experimentul
economic îşi face tot mai mult loc atunci când este vorba de evaluarea rezultatelor
obţinute ca efect al aplicării unor modele de management şi marketing. Experimentul
economic este deci folosit sub forma unităţilor economice numite etalon (pilot), la
nivelul cărora se cuantifică rezultatele obţinute în urma aplicării unor măsuri de
utilizare a resurselor, de management, de marketing etc.
3. Ancheta economică sau socio-economică - este o metodă de cercetare în
teren a realităţilor economice sau socio-economice şi se foloseşte în corelaţie cu
alte metode de cercetare (monografia, analiza economică etc).
Ancheta economică presupune culegerea informaţiilor din teritoriu
utilizând ca tehnici de cercetare “chestionarul” şi “interviul“. Particularităţile
anchetei privesc tehnicile folosite, numărul de subiecţi cuprinşi în cercetare,
modul de prelucrare a informaţiilor, etc.
III. Cercetarea sistemică, presupune abordarea economiei spaţiului
rural din punctul de vedere al sistemelor economice respectiv, are ca fundament
analiza relaţiei “INTRĂRI – REALITATEA RURALĂ PROPRIU–ZISĂ – EŞIRI
(EFECTE)”. Demersurile sistemice implică regândirea mijloacelor metodologice
disponibile pentru analiză, diagnostic şi acţiune în sensul că iau în considerare
totalitatea elementelor ce compun sistemul, interelaţiile dintre elementele sistemului,
interelaţiile sistemului cu mediul înconjurător (mediul natural, economic, social,
juridic etc) şi reacţia sistemului la acţiunea unei variabile externe, socotită “intrare
în sistem”. Spre exemplu, pentu ordonatorii de resurse financiare prevăzute
prin programele de dezvoltare rurală este foarte important să cunoască - care
este reacţia comunităţii rurale la apariţia unui ajutor financiar extern (de
interes, de indiferenţă etc)?, care este capacitatea comunităţii de a administra
aceast input?, care sunt efectele imediate şi pe termen lung?, care ar fi timpii
optimi de revenire cu noi resurse astfel încât comunitatea să fie mereu
conştientă de problemele pe care le are de rezolvat şi să acţioneze în
consecinţă?. Asemenea răspunsuri nu pot veni din partea vreunei metode de
cercetare care acţionează specializat (izolat) ci este nevoie de o cooperare
interdisciplinară (modelări matematice, calcule statistice, analize sociologice etc)
care să furnizeze suportul ştiinţific politicilor de dezvoltare a spaţiului rural.
Pluridisciplinaritatea este “soclul” cercetării sistemice fapt ce determină pe
cercetătorul economiei rurale să fie “la zi” în propria disciplină şi în acelaşi
timp să aibă o foarte bună pregătire în domeniile conexe.
Făcând bilanţul metodelor de cercetare utilizate de către economia
rurală şi considerând obiectul de studiu al acesteia, apreciem că cercetarea
sistemică şi interdisciplinară reprezintă metoda de studiu fundamentală pentru
economia rurală.

1.3. Economia rurală – evoluţie, tendinţe

Obiectul de studiu al economiei rurale a suferit schimbări în decursul

timpului. În acest sens se disting trei mari etape:
I) Etapa iniţială, care a durat de la apariţia economiei rurale ca ştiinţă
şi până la mijlocul deceniului şapte al secolului XX, perioadă în care economia
rurală a fost înţeleasă în termeni de economia agriculturii (economie agrară).
Această abordare era justificată prin faptul că agricultura reprezenta aproape
exclusiv economia spaţiului rural. Astfel, de-a lungul secolului al XIX-lea,
agricultura a pus probleme specifice care au determinat actul de naştere al
economiei rurale ca subdisciplină în cadrul economiei. Aceste probleme au avut
în vedere:
a) administrarea exploataţiilor agricole – ce trebuie produs?, în ce
cantitate?, cu ce mijloace?, cu ce tehnologii?, care sunt costurile?, care este
profitul? etc. Aceste întrebări au făcut obiectul de studiu al economiştilor
neoclasici, care au dat răspunsuri cunoscute sub denumirea de “teoria
producţiei”. Punctul de vedere sub care economiştii generalişti abordau aceste
întrebări era diferit de al economistului rural. Astfel economistul generalist se
preocupă să răspundă la întrebarea cum se explică faptul că producătorii de
grâu produc o cantitate aproaximativ egală cu consumul întregii societăţi fără
ca să existe o relaţie anterioară de înţelegere între părţi, iar economistul rural se
întreabă dacă o fermă de “n” hectare dintr-o anumită zonă are interesul să
producă grâu şi de ce.
b) studiul pieţelor – care ar trebui să fie pârghiile de piaţă pentru a se
evita suboferta sau supraoferta de produse agricole pe anumite pieţe?, cum să se
creeze transparenţa informaţiilor privind piaţa? etc. Răspnsurile la aceste
întrebări au fost fundamentate prin “teoria consumului” şi “teoria elasticităţii
cererii şi a ofertei”. Sub aspectul modului de abordare a problematicii pieţei
produselor agricole, economiştii rurali se deosebesc de economiştii generalişti.
În timp ce primii se întreabă cum pot fi ameliorate condiţiile de echilibru pe
piaţă? ceilalţi se întreabă de ce o piaţă este în echlibru şi care sunt efectele
acestui fapt?.
 c) zonarea (localizarea) producţiei agricole, ştiut fiind faptul că producţia
agricolă este dependentă de condiţiile naturale, foarte importantă pentru cei
interesaţi devine o hartă pe care să fie localizate diferite producţii agricole pe
criteriul “celor mai bune randamente din punct de vedere economic” (care sunt
criteriile ce trebuie luate în considerare la amplasarea diferitelor producţii
agricole în teritoriu?, spre ex: este mai dificil să produci portocale în Norvegia
decât în Grecia). Primul autor care a abordat această problematică a fost S.H.
Von Thunen (1783-1850).
Răspunsul la aceste întrebări a reprezentat baza progresului tehnic din
agricultură care, de la începutul secolului al XIX-lea şi până în prezent a produs
efecte neimaginabile pentru economiştii anilor 1800. Spre exemplu, producţia
medie de grâu la ha, în Europa apuseană a crescut de la sub 800kg la începutul
secolului al XIX-lea, la 2000kg la mijlocul secolului al XX-lea şi la peste 7000kg
în prezent.
Dezvoltarea fără precedent a ştiinţelor şi a tehnologiilor a susţinut
creşterea necontrolată a producţiei care, în “mod silenţios” a creat noi nevoi ce
trebuiau satisfăcute, respectiv goana după noi resurse. In acest sens filozofia
economică a epocii era creşterea economică cu orice preţ şi amânarea pentru
viitor a consideraţiilor de echitate între oameni (paradoxal apăreau noii săraci în
special din rândul populaţiei rurale). Rezultatul net al acestei situaţii în termeni
economici sa concretizat într-o criză economică violentă în anii 1970 (criza
resurselor energetice etc). Astfel, plafonarea rapidă, în jurul anilor 1973-1974 a
producţiei agricole a determinat criza alimentară cea mai gravă pe care a
cunoscut-o lumea pe timp de pace. Această situaţie a determinat o insatisfacţie
generală privind strategiile de creştere economică urmate până atunci şi, ca
efect sa reconsiderat întreaga teorie şi practică a dezvoltării.
Factorii care erau consideraţi ca opuşi dezvoltării (justiţia socială,
interrelaţiile dintre factorii tehnici, economici şi sociali, accesul echitabil la
pieţe, participarea, complexitatea activităţilor economice etc, acum, au început
să fie apreciaţi drept condiţii ale acesteia şi în consecinţă a apărut tendinţa de a
aborda în mod global (sub toate aspectele ei –pozitive şi negative) activitatea
economică.
Sintetizând şi revenind la economia spaţiului rural sa constatat că, “este
ameninţată tot mai mult de efectele politicilor economice care au considerat şi mai
consideră că “dezvoltarea rurală” şi “dezvoltarea agriculturii” sunt două noţiuni
sinonime. Reflecţia acestei constatări a determinat apariţia conceptului că, economia
rurală este cu atât mai dezvoltată cu cât are o structură mai diversă, iar ponderea
economiei neagricole este mai mare, respectiv apariţia conceptului de dezvoltare
rurală integrată. Acest moment coincide cu o nouă etapă in evoluţia economiei
rurale.
II). Etapa a doua, din a doua jumătate a deceniului şapte şi până în
prima perioadă a deceniului opt (secolul XX), când problematica mediului rural
a fost stabilită în contextul politicilor regionale iar strategiile de dezvoltare au
fost identificate prin prisma conceptului de dezvoltare rurală integrată.
Dezvoltare rurală integrată este un concept pluridisciplinar după
abordare şi plurisectorial prin realizare. Dezvoltarea rurală integrată este
deschisă tuturor activităţilor economice care găsesc condiţii de dezvoltare în
spaţiul rural şi elimină specializarea (care în general este însoţită de un grad
mare de risc economic, spre exemplu: într-o zonă rurală în care agricultura este
“singura” ramură ce asigură veniturile populaţiei, declinul acestei ramuri are
consecinţe negative mult mai mari decât intr-o zonă în care structura economică
este complexă – agricultură-mica industrie-servicii etc.). Noul concept presupune
o reexaminare fundamentală a politicilor de dezvoltare a spaţiului rural, iar în
esenţă se rezumă la “adoptarea unei filozofii de dezvoltare care conduce la
antrenarea micilor agricultori, a fermierilor, a celor care nu au pământ,
respectiv a întregii populaţii rurale active, în activităţi economice care înbină
producţia agricolă, producţia neagricolă şi serviciile astfel încât să rezulte un
acces mai facil la resursele productive, un portofoliu mai complex al locurilor de
muncă, venituri mai mari (ex: îmbinarea producţiei agricole cu industriile
prelucrătoare determină “plus de valoare adăugată” pentru economia spaţiul
rural) şi o creştere fermă a calităţii vieţii”.
Efectul noilor orientări a făcut ca ruralul să înceapă să se mişte. Astfel
economiştii şi sociologii declarau în a doua jumătate a deceniului opt că
“..teritoriile rurale îşi recapătă încet vitalitatea, …. exodul populaţiei rurale nu
a mai progresat…în unele zone există o migraţie inversă, de la urban la
rural…”.
III). Etapa a treia, după 1990 când economia rurală a început să fie
abordată în termeni de dezvoltare integrată durabilă sau dezvoltare durabilă.
Dezvoltarea durabilă pune accentul pe protecţia mediului înconjurător,
(aer, apă, sol, peisaj, biodiversitate etc), pe protecţia particularităţilor locale
(tradiţii, cultură etc), pe protecţia şi gestiunea resurselor neregenerabile (petrol,
fosfor, potasiu etc), într-un cuvânt sunt încurajate strategiile de dezvoltare
flexibile, capabile să combine eficacitatea economică “prezentă” cu protectia
mediului şi a resurselor pentru generaţiile viitoare.
Astfel, ca tendinţă pentru viitor, se doreşte un nou mod de dezvoltare, făcut
de o economie mai puţin productivistă, dar mai calitativă prin diversificarea
activităţilor neconsumatooare de spaţiu şi resurse prea încet regenerabile
(producţie biologică necontaminată chimic prin adoptarea unor sisteme de
producţie mai extensive, practicarea pluriactivităţii - artizanat, turism rural,
agroturism, industriea mică utilizatoare a resurselor locale pentru lărgirea şi
consolidarea perenităţii locurilor de muncă) şi, reconsiderarea “naturalului”.
Naturalul a devenit un argument puternic pentru susţinerea şi dezvoltarea
spaţiului rural: - o casă aplasată într-un cadru natural “curat” capătă valoare;
habitatul individual este preferat habitatului colectiv caracterizat prin
anonimat şi “noxe”; produsele naturale biologice sunt superioare produselor
artificiale; …reţeta bunicii este mai apreciată decât reţa “modernă”;…
existenţa agitată şi robotizată a oraşului păleşte în faţa calmului, cadrului
natural şi valorilor socio-culturale ale ruralului; plecarea spre oraş nu mai este
considerată o promovare socială etc.

Concepte de bază

1. Ştiinţă economică 2. Serviciile

3. Economie rurală 4. Instituţiile şi infrastructura
5. Spaţiul rural 6. Habitatul
7. Lumea rurală 8. Informaţie economică
9. Relaţia rural-agrar-agricultură 10. Analiza economică
11. Agroalimentarul 12. Observarea directă în economie
13. Silvicultura 14. Cercetarea sistemică în economie

Probleme de discutat

1. Conceptul şi conţinutul economiei rurale

2. Informaţia ţi metoda de cercetare în economia rurală
3. Evoluţia economiei rurale ca disciplină economică

Bibliografie

1. Buciuman, E. (1999)-Economie rurală, Ed. SSA Alba Iulia

2. Dona, I. (2000)-Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti
3. Mitchell, D.O., Ingco, M.D., Duncan, R.C. (1997)-The World Food Outlook.
Cambridge University Press.
4. Otiman, P.I. (1999)-Economie rurală, Ed. Agroprint Timişoara
5. Otiman, P.I. (2000)-Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală a României
în vederea aderării la UE, Ed. Agroprint Timişoara
6. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Economie agrară, Ed. USAMV Iaşi.
 Capitol

Spaţiul rural şi fundamentele teoretice ale

dezvoltării rurale
Pentru programele de cercetare şi programele de dezvoltare rurală sprijinite sau
nu, de instituţiile statului sau ale Uniunii Europene (UE) este absolut
necesar să cunoaştem principiile fundamentale (“regulile”) şi terminologia
de specialitate promovată şi utilizată la nivel naţional, european şi mondial.

2.1. Definirea spaţiului rural

Oficial noţiunea de “spaţiu rural” este definită de Recomandarea 1296/1996 a

Adunării parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta europeană
a spaţiului rural în următoarea formă: “ spaţiul rural cuprinde o zonă
interioară sau de coastă care conţine satele şi oraşele mici, în care
majoritatea teritoriului este utilizat pentru agricultură , silvicultură,
acvacultură şi pescuit, activităţi economice şi culturale ale populaţiei
acestor zone (industrie, artizanat, servicii etc.), amenajări neurbane pentru
petrecerea timpului liber şi distracţii sau rezervaţii şi parcuri naţionale,
regionale sau naturale, şi alte folosinţe (..).
Rezultă astfel că, conceptul de spaţiu rural comparativ cu România unde
cuprinde numai nivelul comunelor, în UE înglobează şi micile oraşe care nu sunt
caracterizate prin concentrări mari de locuitori şi structuri verticale şi orizontale
specifice spaţiului urban. În acest sens nu există un criteriu unic în definirea noţiunii
de “aşezare rurală” ca parte integrantă a spaţiului rural.
La nivelul UE se utilizează criteriul, numărul de locuitori pe kilometru
pătrat propus de Organizaţia pentru Comerţ şi Dezvoltare Economică (OECD).
 Conform acestui criteriu sunt considerate aşezări rurale, acelea în care
densitatea populaţiei nu depăşeşte 100 locuitori pe km² (densitatea medie a
populaţiei UE este de 115 locuitori/km²).
In general o aşezare este considerată rurală dacă nu are statut urban, sau are statut
urban, dar numărul locuitorilor este sub 10.000, iar densitatea acestora este
sub
100 locuitori pe km². În România statutul unei aşezări este reglementat prin
lege, astfel există comune cu peste 10.000 de locuitori şi oraşe cu populaţie
mai scăzută.
În UE, la definirea spaţiului rural, pe lângă densitatea populaţiei şi numărul
locuitorilor, se mai iau în considerare şi alte criterii, cum ar fi: modificarea în
timp a situaţiei demografice (sporul natural, migraţiunea), precum şi
caracteristici socio-economice ca PIB/loc., ponderea agriculturii în PIB, rata
şomajului, ponderea celor ocupaţi în agricultură, procentul celor ocupaţi cu
timp parţial etc.
Uniunea Europeană, într-un studiu recent, definind spaţiul rural la nivelul
continentului, spune că “Europa Rurală aşa cum este ea înţeleasă în mod
general, cuprinde regiuni, peisaje naturale de la ţară, terenuri agricole,
păduri, rezervaţii, sate, oraşe mici, pungile industrializării şi centrele
regionale , care privite ca un tot, reprezintă 82,1% din suprafaţă şi 22,8%
din poulaţiea totală a Europei. Ea conţine o ţesătură economică şi socială
complexă: ferme, magazine şi afaceri mici, comerţ şi servicii, industrii mici
şi mijlocii, care afectează direct sau indirect peste 50% din populaţia
europeană.
În ţările asociate Uniunii Europene (Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia,
Bulgaria, Letonia, Estonia, Lituania) spaţiul rural reprezintă 86,1% din
suprafaţă şi 37,9% din populaţia totală a acestor ţări.
În România după clarificări conceptuale şi după prezentarea politicilor
regionale şi rurale din Uniunea Europeană, studiile arată că, spaţiul rural
reprezintă 89,2% (212,7 mii de km²) din suprafaţa totală a ţării (238,4 mii de km²) şi
cuprinde 45,0% (10,14 milioane locuitori) din populaţia totală (22,54 milioane
locuitori), tabelul 2.1..
Tabelul 2.1.
Dimensiunea spaţiului rural al României
Densitatea
Suprafaţa Populaţia
Specificare populaţiei
km² mii pers.
pers./km²
Spaţiul rural 212715 10141 47,9
România 238391 22546 94,6
Sursă: Anuarul Statistic al României 1998, CNS
Datele cifrice privind spaţiul rural se referă la totalitatea comunelor ţării, deci, în
România, noţiunea de spaţiu rural nu înseamnă exact acelaşi lucru ca în Uniunea Europeană, în
care sunt incluse şi oraşele mici. Astfel, unităţile administrativ-teritoriale din România la nivelul
anilor 2000, erau reprezentate de 42 judeţe care cuprind 263 de oraşe (dintre care 84 municipii)
şi 2686 de comune (menţionăm că satele nu sunt unităţi administrative teritoriale, numărul este
de 13097, din care 12751 aparţin consiliilor comunale, iar 346 consiliilor orăşeneşti). În
consecinţă, cea mai mică unitate teritorială la care se referă filozofia de dezvoltare rurală este
comuna.

2.2. Particularităţile spaţiului rural

Spaţiul rural constituie un ansamblu “omogen” ce se caracterizează prin

următoarele particularităţi, care îi dau individualitate, specificitate şi
autenticitate comparativ cu alte “spaţii”:
a). structura economică a spaţiului rural este dominată de agricultură şi activităţi
conexe (spaţiul rural în esenţa sa rămâne spaţiu preponderent agrar sau în
zonele montane preponderent silvic);
b). principalul factor de producţie al economiei mediului rural este pământul;
c). populaţia activă a spaţiului rural este ocupată preponderent în sectorul primar al
economiei (producţia agricolă, producţia silvică, producţia mineră) şi este
caracterizată prin pluriactivitate (lucrează în “timpul secundar” în sectoarele
agricole sau, în sectoarele neagricole), fapt ce determină policalificare
profesională;
d). structura proprietăţii este dominată de proprietatea privată familială ce iprimă o
anumită stare de spirit populaţiei rurale. Spiritul de proprietate şi
antreprenorial este foarte dezvoltat - individul sau comunitatea îşi exercită
drepturile şi experienţile proprii, cu titlu de exclusivitate. În acest sens
semnificaţia sufletească a unui bun, spre exemplu pământul este mai
importantă decât utilitatea sa economică;
e). gradul de coeziune socială este mai ridicat (cetăţeanul este mai interesat de
problemele comunităţii şi participă la rezolvarea acestora “neremunerat”);
f). densitatea populaţiei este scăzută, spaţiul este mai aerisit şi mai puţin “stresant”.
Liniştea, calmul, “întinderea” şi peisajul devin elemente mai căutate şi mai
apreciate decât compoziţia chimică a solurilor şi calităţile lor pedologice;
g). modul de viaţă se bazează pe norme “naturale” rezultate din experienţa de
viaţă, din tradiţii, obiceiuri şi cultura locală. Spre deosebire de marile
aglomeraţii urbane, unde caracteristica esenţială a omului în raport cu
societatea este anonimatul, în localităţile rurale toţi oamenii se cunosc între
ei…În acest cadru social, comportamentul omului-identitate al colectivităţii
rurale este total diferit de comportamentul omului-anonim din colectivităţile
urbane. Cu totul altele sunt regulile de comportament ale cetăţeanului rural
faţă de cetăţenul (în general anonim) urban. Responsabilitatea actelor
comportamentale este cu mult mai puternică în cazul colectivităţilor rurale;
 2.3. Funcţiile spaţiului rural

Carta europeană a spaţiului rural, adoptată de către Consiliul Europei, sintetizează

diferitele funcţii ale spaţiului rural, în trei mari grupe: funcţia economică,
funcţia ecologică şi funcţia socio-culturală (P.I. Otiman, Economie rurală,
2000) la care ne permitem să adăugăm încă trei funcţii desprinse din grupele
amintite, şi anume: funcţia comercială, funcţia rezidenţială şi funcţia
recreativă.
Funcţia economică
Funcţia economică a spaţiului rural, se exprimă prin:
1. promovarea sistemului de producţie durabilă agricolă (pilonul principal al
economiei rurale este – agricultura), silvică şi piscicolă;
2. promovarea sistemului de valorificare durabilă a resurselor naturale;
3. promovarea sistemului de extindere a turismului rural, a întreprinderilor mici
şi mijlocii (IMM) şi a serviciilor, prin prisma “filtrului ecologic”;
4. promovarea conservării resurselor genetice necesare biotehnologiilor, şi
generaţiilor viitoare;
5. producerea de materii prime reciclabile destinate industriei energetice.
Rezultă astfel că, spaţiul rural nu mai este conceput ca o zonă “eminamente”
agricolă. Cu cât structura ruralului este mai diversificată, cu atât implicaţiile
sociale sunt mai favorabile: posibilităţi de plasare a forţei de muncă,
stabilitatea populaţiei, menţinerea tineretului în spaţiul rural cu posibilităţi de
a lucra în ramuri neagricole, dar apropiate de agricultură, garantând astfel
surse diferite de venituri pentru populaţia rurală, complementaritate în
folosirea forţei de muncă, utilizarea timpului secundar (parţial) al salariaţilor
în gospodăriile agricole privat-familiale etc.
Funcţia ecologică cuprinde:
 un sistem de producţie ecologic, etic şi viabil economic care să aibă ca efect
creşterea calităţii vieţii;
 protecţia şi gestiunea biodiversităţii (cu cât un sistem este mai divers cu atât
este mai stabil şi mai apt să reducă riscurile de eroziune a vieţii);
 protecţia şi gestiunea apei (a produce fără a polua sau cu riscuri de poluare
minime este o condiţie fundamentală a agriculturii durabile);
 protecţia solului (plecând de la faptul este o resursă naturală greu reînnoibilă,
trebuie practicate sisteme de agricultură care să întreţină şi să amelioreze
fertilitatea naturală a solului, să reducă riscul de eroziune, să limiteze
scăderea conţinutului în humus, compactarea sau levigarea mineralelor);
 protecţia şi gestiunea peisajului (peisajul este o resursă colectivă, alterabilă
ca urmare a activităţii urmane);
 gestiunea resurselor degradabile (sunt încurajate practicile agricole sau
neagricole care economisesc resurse minerale şi energetice);
Funcţia socio-culturală,
înseamnă conservarea modului de viaţă rural bazat pe norme “naturale” rezultate
din experienţa de viaţă, din tradiţii, obiceiuri şi cultura locală. Spaţiul rural,
prin natura activităţilor umane, a relaţiilor din interiorul comunităţilor şi a
celor intercomunitare, este un spaţiu social, sens în care multe comunităţi şi
popoare sunt mândre de obiceiurile, folclorul, etnografia şi tradiţiile lor.
Funcţia comercială,
exprimă realitatea că, tehnicile folosite în spaţiul rural au ca efect, obţinerea de
“bunuri cu identitate de teritoriu” şi cu un raport calitate/preţ foarte bun
comparativ cu “producţia de masă nelocalizată” mai ieftină dar, necalitativă.
Spaţiul rural devine astfel un “exportator” şi îşi vinde produsele altora şi nu
celor care trăiesc în acest spaţiu. Ca efect producţia de calitate participă la
lupta pentru implementarea comerţului de bunuri durabile, care modifică în
final “aliura” (economia) satelor în bine.
Funcţia rezidenţială
Populaţia permanentă a anumitor zone a devenit rară, dar populaţia temporară, cea
de la sfârşitul săptămânilor, a vacanţelor este mult mai considerabilă.
Închirierile, reşedinţele secundare sau hotelăria menţin o activitate care
compensează sub anumite aspecte declinul vieţii agricole. Astfel, pe această
cale, un întreg patrimoniu imobiliar consacrat ruinei, poate să cunoască
anumite evoluţii noi (îşi găseşte o nouă utilitate). Astfel, spaţiul rural
considerat ca suport pe care îl oferă terenul arabil în calitate de capital
productiv, devine un cadru de viaţă. Spaţiul rural este căutat pentru calmul
său, agrementele sale şi cadrul pe care îl oferă consumurilor. Funcţia
rezidenţială a spaţiului rural este legată de dimensiunea oraşelor, de difuzarea
mijloacelor de transport şi de căutarea unui cadru de existenţă .
Funcţia recreativă
Prin unele dintre aspectele sale, aaceastă funcţie are legătură cu funcţia turistică,
prin altele ea se distinge de aceasta. Turismul implică o deplasare destul de
importantă, o schimbare, chiar o “desţărănire”. Funcţia recreativă a spaţiului
rural priveşte pe cei care vin în zonele rurale pe care le folosesc în scopuri
recreative. Nedevenind nici dezidenţi rurali, nici rezidenţi secundari, ei
utilizează spaţiul rural înconjurător ca o zonă de deplasare pe care o
frecventează fără a poseda acolo reşedinţe principale sau secundare. Funcţia
recreativă contribuie la renaşterea spaţiului rural şi îi dă acestuia o nouă
dimensiune economică. Există o cerere ce poate fi satisfăcută prin anumite
amenajări şi prin implantarea de stabilimente noi. Crearea de luciuri sau
ochiuri de apă, de instalaţii de golf, tenis şi alte terenuri şi amenajări sportive,
trasee turistice pentru drumeţie sau schi de fond reprezintă doar unele dintre
aceste amenajări necesare. Ferma, restaurantul, cafeneaua răspund unor nevoi
asociate funcţiei recreative a spaţiului rural. care ar putea fi oare dimensiunea
 unui spaţiu astfel amenajat ? Se estimează că o zonă cu raza de 50 km, în jurul
unui oraş corespunde unui spaţiu menit să îndeplinească funcţia recreativă.

2.4. Clasificarea (structura) spaţiului rural

În literatura de specialitate, spaţiul rural privit din punct de vedere economic şi

social este împărţit în: spaţiul rural periurban sau preorăşănesc, spaţiul
rural intermediar şi spaţiul rural periferic, marginal sau defavorizat.
Din punct de vedere al urbanismului, al citadinului, al agriculturii, al silviculturii şi
al ecologicului, spaţiul rural cuprinde pe lângă mediul socio- economic şi
spaţiile naturale, parcurile naţionale, parcurile regionale, rezervaţii
naturale, siturile şi spaţiile naturale sensibile.
Spaţiul rural periurban sau preorăşănesc, cuprinde zona limitrofă marilor
oraşe, pe o distanţă variabilă între 10 şi 50 km, în funcţie de forţa economică
şi administrativă a centrului urban, considerat ca referinţă.
Zonele rurale periurbane sunt în general cele mai dinamice din punct de vedere
economic, dar şi cele mai supuse unei presiuni continuie a oraşului (presiunea
elementelor de urbanizare şi presiunea demogafică determinată de imigrările
din satele mai îndepărtate şi de exodul urban temporar sau definitiv -locuinţe
secundare, rezidenţiale sau turişti la sfârşit de săptămână).
O viziune generală a influenţei oraşului asupra spaţiului rural a fost propusă de
către T. Schultz în lucrarea sa “The Economic Organization of Agriculture
(New York, Mc Graw Hill, Cap. 10). După acest autor prosperitatea unei
regiuni rurale depinde mai puţin de potenţialităţile agronomice decât de
vigoarea economiei industriale şi urbane a cărei vecinătate o simte.
Argumentarea lui T. Schultz se concretizează în: creşterea economică se
manifestă în “poli” care au o poziţie geografică bine determinată; aceşti
poli de creştere au un conţinut care este în general industrial şi urban; viaţa
economică şi mai ales activitatea agricolă este cu atât mai intensă cu cât se
localizează în vecinătatea acestor centre, respectiv funcţionează avantajul
rentei de poziţie (situaţie).
Această ipoteză este destinată să explice disparităţile regionale ce se constată în
activităţile agricole, formele pe care le iau şi veniturile pe care le crează, în
aceeaşi ţară. Aceşti poli odată creaţi, afectează populaţia agricolă şi în
consecinţă spaţiul rural.
Efectul, zonele rurale periurbane sunt mai avansate din punct de vedere edilitar şi
educativ, sunt dotate într-o mai mare măsură cu infrastructuri urbane şi cu
echipamente tehnice şi servicii sociale datorită influenţei educaţionale şi
economice a oraşului din vecinătate. Din punct de vedere arhitectural şi
cultural sunt, de multe ori influenţate negativ şi chiar poluate de urbanul
vecin. În toată Europa în aceste perimetre sunt dezvoltate reţelele de
 telecomunicaţii şi de transport (autostrăzi, drumuri de centură, şosele, linii de
tren, metrou etc.).
Zonele periurbane sunt dezvoltate şi diversificate, având o economie mixtă
(agricolă, industrială şi de servicii). Agricultura are o structură a producţiei
adecvată cerinţelor pieţei urbane din vecinătatea sa (legume şi zarzavaturi,
fructe, lapte etc.) şi se practică de cele mai multe ori o agricultură intensivă.
Dimensiunea fermelor este mică sau mijlocie ca suprafaţă, dar mărimea este
considerabilă, datorită caracterului intensiv sau chiar industrial al producţiei
agricole.
Care sunt efectele expansiunii industriale şi urbane asupra vecinătăţii rurale? În
primul rând se poate estima că se produc fenomene de stimulare şi de
contagiere a ruralului. Sectorul agricol este tentat să utilizeze, după imaginea
industriei vecine, o tehnologie avansată. Disponibilitatea bunurilor de
consum, efectul de demonstraţie realizat prin frecventarea mediilor citadine
vecine, incită populaţia rurală să-şi ridice nivelul de viaţă.
În al doilea rând, creşterea veniturilor în zonele rurale, apropiate de un centru
industrial şi urban are ca bază concurenţa dintre sectoarele de activitate
(agricultură, industrie, servicii) pentru forţa de muncă. În măsura în care
salariile industriale sunt mai ridicate decât ale celor mai buni agricultori,
agricultura nu-i poate reţine decât dacă se produce o apropiere a remunerării
în cele două sectoare. Presiunea salariilor nu va fi efectivă decât dacă, forţa de
muncă este rară şi dacă agricultura va fi în măsură să plătească salarii ridicate.
Verificarea acestor ipoteze s-au făcut în unele regiuni din Statele Unite şi în
Brazilia, care au atestat parţial spusele lui T. Schultz, iar verificările făcute în
alte regiuni ale aceloraşi ţări au ajuns la concluzii negative. Teoria lui T.
Schultz greşeşte prin faptul că limitează influenţa spaţiului urban numai la
componenta – agricultură - a spaţiului rural. Este însă posibil ca oraşul să
influenţeze mai puţin asupra acestei componente decât asupra componentelor
neagricole ale ruralului: funcţia rezidenţială, activitatea turistică,
implantarea industrială, extensia comercială etc.
Spaţiul rural intermediar, cuprinde cea mai mare parte a spaţiului rural şi se
caracterizează prin:
a). structura economică este dominată de o agricultură performantă şi activităţi
conexe, cu alte cuvinte este spaţiul agricol sau zona agrară a spaţiului rural;
b). factorii de producţie ( naturali şi socio economici) sunt favorabili, respectiv
permit o dsezvoltare bună a producţiei agricole. Astfel, spaţiul rural
intermediar cuprinde zonele producţiei de cereale, plante tehnice, legume şi
zarzavaturi, fructe şi struguri, furaje, şi a producţiei animale. Aici se întâlnesc
exploataţiile agricole performante bazate pe productivitate şi profitabilitate
utilizând în acest scop tehnologii intensive şi de tip industrial în special, în
creşterea animalelor de producţie. Specializarea, concentrarea şi integrarea
exploataţiilor agricole, crearea unor filiere agroalimentare puternice care
 integrează producţia, prelucrarea şi comercializarea produselor agricole,
standardizarea produselor şi a proceselor de producţie, preocupări importante
pentru protecţia mediului şi pentru fasonarea peisajului etc., sunt fenomene şi
procese economice caracteristice zonelor cuprinse în acest tip de spaţiu rural.
Spre exemplu zone agricole întinse din Europa şi America au devenit strict
specializate, - cordonul porumbului din statele Iowa, Minnesota, Wisconsin şi
Ohio; soia în statul Missouri; cereale boabe în bazinul parizian, pajişti şi
creşterea animalelor în Bretania; suine în Danemarca; flori în Olanda etc;
c). populaţia activă a spaţiului rural intermediar este ocupată preponderent în
sectorul sectorul producţiei agricole şi se caracterizează print-o anumită
stabilitate socio-economică (venturile sunt “satisfăcătoare”, nu sunt navetişti
etc.);
d). particularităţile spaţiului rural prezentate anterior se manifestă din plin în aceste
zone.
Problematica dezvoltării spaţiului rural intermediar în esenţă, cuprinde răspuns la
întrebarea - care sunt soluţiile cele mai bune de creştere economică prin
prisma conceptului de dezvoltare durabilă şi care sunt căile de trecere de la
agricultura de tip productivist superintensivă la agricultura durabilă?.
Spaţiul rural periferic, marginal sau defavorizat, (sensul noţiunii de
“periferic”nu este din punct de vedere spaţial ci din punct de vedere
economic şi social) se caracterizează prin:
a). structura economică este dominată de o agricultură neperformantă- tributară
unor tehnologii rudimentare şi defavorizată atât de factorii naturali-
pedoclimatici cât şi de factori sociali şi economici care aparţin istoriei
dezvoltării acestor regiuni rurale. Factorii naturali se împart în două categorii
importante, şi anume: factori naturali cu acţiune defavorabilă permanentă,
iremediabilă, cum ar fi altitudinea, panta şi clima din zona de munte şi factori
naturali a căror acţiune defavorabilă poate fi corectată prin măsuri de
îmbunătăţiri funciare, cum ar fi combaterea inundaţiilor prin îndiguiri,
combaterea secetei prin irigaţii, combaterea acidităţii solurilor prin
amendarea lor cu calcar etc.
b). factorii de producţie ( naturali şi socio economici) sunt defavorabili producţiei
agricole, iar rezultatul, - aceste zone se află la periferia eficienţei economice a
activităţilor agricole, care, în lipsa unor “compensări” a costurilor de
producţie mai ridicate decât cele realizate pe terenurile mai fertile, nu vor
putea face faţă concurenţei producţiei obţinute de pe acestea (efectul rentei
diferenţiale). Pe măsură ce cererea agroalimentară devine tot mai inelastică în
raport cu veniturile şi pe măsura acumulării unor stocuri tot mai mari de
asemenea produse ce nu-şi găsesc desfacerea, ca urmare a performanţelor
agricole pe terenurile cele mai fertile, noi zone agricole intră în zona
dificultăţilor economice şi sociale. Fenomenul de marginalizare economică
este dat deci de legea fertilităţii descrescânde a solurilor şi de legea
 randamentelor descrescătoare a factorilor de producţie în condiţiile economiei
de piaţă.
În prezent, prezenţa marilor excedente de produse agricole ar trebui să ducă la
restrângerea în continuare a suprafeţelor cultivate pe baza nivelului de
rentabilitate care determină concentrarea producţiei în exploataţiile
competitive din teritoriile fertile. Această logică economică ar trebui să
conducă la abandonarea spaţiilor agricole defavorizate, în care relieful şi
clima nu permit o rentabilitate satisfăcătoare. Astfel, aceste zone ar putea să
devină vaste rezervaţii, consacrate petrecerii timpului liber (turism, vânătoare,
pescuit etc.).
În acest sens, la nivelul Uniunii Europene începând cu anii 1985 pin asa numita
“carta verde” se promovează ideia abandonării a milioane de hectare. Totuşi
se uită rolul de neînlocuit al utilităţii colective pe care îl joacă agricultura în
ocuparea şi echilibrul teritoriului rural şi apare întrebarea - cum trebuie să
arate politicile de dezvoltare rurală pentru zonele cultivate intensiv din
jumătatea nordică a Europei care produc din abundenţă excedente, şi cum
trebuie să arate politicile de dezvoltare rurală pentru zonele defavorizate din
sud, sau pentru zonele montane producţia este mult mai redusă şi adesea de
calitate mai bună ?”.
c). populaţia activă a spaţiului rural periferic este într-o importantă regresie. Noile
exigenţe ale competitivităţii marginalizează şi mai mult spaţiul rural periferic
contribuind la accelerarea deşertificării lor. O mare parte din spaţiului rural
periferic este reprezentată de zonele montane, unde procentul activilor este de
2-3 ori mai ridicat decât media pe ansamblul ruralului, iar veniturile acestora
sunt de două ori mai mici. Locurile de muncă industriale sunt rare şi prost
plătite. În consecinţă, legislaţia din ţările Uniunii Europene, prevede măsuri
de susţinere atât din partea autorităţilor publice naţionale cât şi a U.E. (ex:
“compensaţie de handicap”, care se acordă pe cap de animal şi pe hectar;
surse de finanţare nerambursabile pentru programe de dezvoltare regională –
infrasructură, susţinerea IMM-urilor etc).
Reanimarea economică a acestor zone (care suferă din cauza lipsei unei densităţi
demografice suficient de mari pentru a asigura revigorarea mediului lor rural,
suferă din cauza aridităţii solurilor lor şi din cauza rigorii climatului lor) are la
bază diversificarea activităţilor economice, mai ales dezvoltarea artizanatului,
a turismului şi pluriactivitatea. Toate acestea implică un important effort de
solidaritate din partea statului precum şi a colectivităţilor regionale,
departamentale sau judeţene. În acest sens apare întrebarea: - acest ajutor
este oare etic şi economuc? – răspunsul este “Da” şi rezultă din răspunsul la
o altă ăntrebare: care este costul conservării acestor patrimonii pentru a
reveni la o economie exigentă, comparativ cu costul reinserţiei acestor ţărani
dezrădăcinaţi sau cu a unui şomer din oraş ?
În termeni de amenajare a teritoriului, nu este convenabilă deşertificarea unei
asemenea porţiuni din teritoriul naţional. Din contră, spre exemplu, turismul
verde care se dezvoltă reclamă peisaje întreţinute şi sate ale căror aliură
continuă să “atragă”. Rezultă astfel că, o agricultură care să păstreze aceste
patrimonii are nevoie să fie ajutată prin:
* reorganizarea funciarului – produsul pajiştilor şi al silvicului poate determina un
profit mai bun;
* o extensificare agricolă raţională (producţia biologică), reîmpădurirea terenurilor
abandonate şi marginale, valorificarea resurselor locale etc.;
* sprijinirea pluriactivităţii capabile să viabilizeze exploataţiile agricole
(agroturism, artizanat, etc).
Concluzionând se apreciază că, politica de dezvoltare rurală pentru aceste zone
trbuie să conţină trei cuvinte chee:
- Solidaritatea statului, regiunii, departamentului, - spaţiul rural periferic, nu
dispune de mijloacele necesare pentru a-şi asigura dezvoltarea;
- Cooperarea între aceste spaţii, - amenajarea lor, echipamentele lor, serviciile
colective de care au nevoie trebuie să fie rentabilizate pe un spaţiu geografic
suficient de întins;
- Concentrarea tuturor forţelor de pe acest spaţiu pentru a identifica problemele
existente, pentru a defini obiectivele, pentru alegerea priorităţilor şi pentru
punerea în operă a acţiunilor.
Spaţiile naturale, din punct de vedere al conceptului imbracă sensuri foarte
diferite, astfel:
 pentru un urbanist, acestea sunt locuri nelocuibile şi neconstruibile;
 pentru un citadin sunt terenuri neurbanizate: un câmp, o preerie, o pădure,
o pârloagă;
 pentru un agricultor, sunt terenuri improprii pentru agricultură sau
abandonate;
 pentru un silvicultor, sunt terenuri improprii pentru silvicultură sau
degradate;
 pentru un ecologist, spaţiile naturale reprezintă spaţii virgine, neatinse de
intervenţia omului iar ecosistemele se dezvoltă liber pe aceste teritorii.
În ţările dezvoltate nu mai prea există teritorii care să corespundă acestor definiţii,
cu excepţia vârfurilor înalte ale munţilor, versanţii acestora inaccesibili şi
unele mlaştini care mai supravieţuiesc încă. Dar protecţia naturii, în sensul cel
mai larg al cuvântului, este din ce în ce mai reclamată şi mai revendicată, spre
exemplu campania “pentru o dezvoltare rurală durabilă” afişează acest
obiectiv.
Parcurile naţionale, referitor la concept - există două tehndinţe opuse, şi
anume:
1. cea americană şi africană potrivit căreia parcul naţional sau regional are rolul de
a proteja natura şi este “o rezervaţie”;
2. cea franceză şi europeană potrivit căreia rolul parcului natural este de a salva o
natură remarcabilă (fauna, flora, sit sau peisaj) şi de a promova acestă natură,
oferind vizitatorilor zone de calm, de linişte, de aer curat.
Parcul naţional, în concepţia europeană, are ca originalitate deci, pe lângă
protejarea naturii şi promovarea ei prin crearea unei zone periferice de
primire, care înconjoară o zonă centrală protejată, respectiv parcul propriu-zis.
Zona periferică face obiectul progranelor de amenajare, de dezvoltare
economică şi aici sunt primiţi şi găzduiţi vizitatorii parcului.
Primele parcuri naţionale au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea, în Statele Unite ale Amerticii (parcul Yellowstone din
Munţii Stâncoşi), Canada, Noua Zeelandă, Uniunea Sud Africană, Japonia,
Anglia, Elveţia, Italia şi Suedia. În Franţa s-au pus bazele legale ale
organizării parcurilor naţionale abia în 1960.
Parcurile regionale, spre deosebire de parcurile naţionale care sunt gestionate
întotdeauna de către o administraţie publică de stat, parcurile naturale
regionale pot rezulta dintr-o iniţiativă şi o voinţă colectivă teritorială, iar
gestiunea sa este efectuată în mod obişnuit de către un sindicat mixt care
asociază comunele de pe teritoriul său şi alte colectivităţi locale, inclusiv
oraşele vecine ale căror populaţie este beneficiara parcului. “Un parc regional
este o zonă rurală agricolă şi forestieră care, prin calitatea peisajelor sale, a
cadrului său natural, a monumentelor sale naturale şi arhitecturale, merită să
fie protejată, amenajată şi sustrasă procesului de urbanizare. Evoluţia
peisajului trebuie să fie controlată cu grijă în cadrul parcului. În cadrul
echilibrului general al regiunii, parcul regional este un loc de destindere, de
turism, de sporturi şi de petrecere a timpului liber. El trebuie să fie de
asemenea, şi acest lucru este esenţial, un centru de activităţi agricole a căror
calitate trebuie să fie susţinută şi menţinută.”
Rezervaţiile naturale, au ca obiectiv conservarea speciilor de animale şi de
vegetale în curs de dispariţie şi protejarea habitatului.
Siturile, înscrise şi clasificate sunt situri naturale sau cultural istorice care
prezintă un interes ştiinţific, istoric, cultural sau pur şi simplu pitoresc care
necesită proceduri şi măsuri de protecţie şi conservare.
Spaţiile naturale sensibile, sunt cele care au nevoie de acţiuni de protecţie, de
gestiune şi de deschidere pentru public. Ele pot fi susţinute financiar printr-o
“taxă pentru spaţiu natural sensibil” percepută ca un procent aplicat la
valoarea construcţiilor din perimetrele respective sau în unităţile
administrative care deţin asemenea perimetre.

2.5. Spaţiul rural şi Descentralizarea

Dezvoltarea economiei spaţiului rural este strâns legată de conceptul de
descentralizare..
Conceptul de descentralizare exprimă în esenţă repartizarea responsabilităţilor
între stat şi colectivităţile teritoriale locale, respectiv fragmentarea şi
difuzarea puterii, multiplicarea centrelor de decizie, frânarea excesului de
birocraţie, eliberarea şi stimularea iniţiativelor locale, lăsând în acelaşi timp
să se exprime diverdităţile generatoare de dezvoltare. Aceast concept
schimbă profund relaţiile pe care le întreţinea administraţia cu aleşii, iar
principiile de bază sunt: autodezvoltare, autogestiune, microregional,
endogen, autocentrat. Rădăcinile acestor principii sunt diverse şi se plasează
în timp la sfârşitul anilor 60, ca un remediu la dezvoltarea existentă care a
antrenat inegalităţi economice mari între diferite regiuni.
Ca efect, la începutul anilor 70, ruraliştii aveau să lanseze o mişcare a “ţărilor
rurale” contestatare a ordinii industriale şi care conştientiza efectul
centralismului economic asupra deşertificării spaţiilor rurale.
Crearea statelor naţionale centralizate a dus în timp la crearea aşa numitului “Stat
Providenţă”, faţă de care, reflexul aleşilor şi al organizaţiilor profesionale era
şi este încă, fie de a-i cere ceva, fie de moţiune sau de a-l critica. Devenind un
mare stăpân, statutul naţional a creat structuri centrale cu ajutorul cărora
controlează şi diriguieşte toate laturile activităţii economice şi sociale din
teritoriu. Treptat, aceste structuri au generat o birocraţie şi un hăţiş de
reglementări fiscale şi sociale care au deversat într-o impotenţă a forţei
publice în faţa insecurităţii crescânde, greve, incorectitudine, corupţie etc.
Descentralizarea, este o reformă fundamentală, care transferă aleşilor, puterile
statului şi suprimă tutela administrativă şi financiară căreia îi erau supuşi. Ea
va avea ca efect benefic dezvoltarea responsabilităţii şi a spiritului de
iniţiativă la aleşi (la nivel local) a căror atitudine anterioară consta în a cere de
la “Statul Providenţă”. Descentralizarea invită cetăţenii şi pe aleşii lor să-şi
gestioneze singuri afacerile proprii, să tragă cel mai bun profit din resursele
lor, să se angajeze mai mult în acţiunea economică, în crearea locurilor de
muncă, în promovarea propriilor valori (ecologia, modul de viaţă, cultura
etc.), în dezvoltarea proriilor regiuni.
Descentralizarea presupune ca deciziile să se ia şi să se aplice aproape de cetăţean,
şi nu într-un birou anonim din capitală. Totuşi dacă punerea sa în operă nu va
face obiectul unei rigori suficient de mari, principiile bune ale descentralizării
ar putea avea efecte negative, ex: să se dubleze echipele administrative care
vor instala conflicte sterile între structurile locale şi centrale; o reformă
necorespunzătoare a finanţelor locale face ca micile comunităţi rurale, să nu
aibă posibilităţi reale de a “trăi ca efect al descentralizării” etc.
Efectul descentralizării pentru spaţiul rural nu se va judeca în termeni teritorial
administrativi, ci prin naşterea “ţărilor rurale” care se caracterizează prin
 omogenitatea condiţiilor şi a problematicii de dezvoltare şi care vor genera
“autodezvoltarea”. Drumul spre descentralizare pînă la nivelul “ţărilor
rurale” trece prin regionalizare.

2.6. Conceptul de “Regiune”

Termenul “regiune sau regional” este folosit în domeniul politicii

economice structurale şi serveşte la denumirea teritorială a unei zone care din
punct de vedere socio-economic este caracterizată prin aceiaşi “vocaţie”, iar din
punct de vedere teritorial-administrativ se situează între nivelul naţional (comunitar)
şi cel local (comună).
Regionalismul, ca politică socio-economică a apărut la mijlocul secolului al
XX – lea şi începând cu anii 1970 a devenit un factor dinamizant decisiv al
dezvoltării politice şi economice al UE, avănd baze conceptuale noi (tab.2.2.)
Tabelul 2.2.
Diferenţele între politica regională tradiţională ţi cea nouă
Caracteristici Tradiţional Nou

Multifactorial: (diferite
REGIUNI
Bipolar: dezvoltat/nedezvoltat probleme regionale-
PROBLEMATICE
structurale)
STRATEGIA DE
Creştere regională Inovaţie regională
BAZA
FORMĂ DE Mobilizarea resurselor
Repartizare între regiuni
ORGANIZARE regionale interne
Capital, materii
Creştere cantitativă Informaţii, tehnologie
Industrie, Transformare calitativă
OBIECTUL
Servicii, legături între ramuri
POLITICII
Planuri, proiecte Programe
REGIONALE
Număr redus de intreprinderi Număr mare de intre-prinderi
mari mici şi mijlocii

Regiuni problematice Zone problematice care

constante în spaţiu variază în spaţiu
DINAMICA
Reţeaua stabilă a polilor de Mobilizarea spontană a
creştere resurselor locale
Sursă: Horváth Gyula: Európai regionális politika, 1998, p. 32.

Cea mai importantă justificare pentru o politică regională separată la nivelul

Uniunii Europene este “argumentul dinamic”, care afirmă că dezechilibrele
regionale pot constitui o barieră majoră în calea adâncirii integrării.
Activitatea Uniunii Europene în domeniul dezvoltării regionale s-a
intensificat după 1985, iar în 1988 şi 1992 au avut loc două reforme care au
 revoluţionat structura şi funcţiile politicii regionale din cadrul U.E. Reforma
din 1988 avea la bază trei obiective:
- transformarea politicilor structurale într-un instrument cu impact economic real;
- utilizarea abordării multianuale în cazul planificării cheltuielilor, pentru a se
asigura statelor membre existenţa şi predictabilitatea ajutorului Comunităţii;
- instituirea unui parteneriat cu toţi factorii implicaţi activ în implementarea
politicilor structurale, îndeosebi cu autorităţile regionale.
Reforma din 1988 a însemnat o mutaţie de la susţinerea proiectelor
individuale cître finanţarea programelor, o preocupare în direcţia unei coordonări mai
extinse a trei Fonduri Structurale şi a unui buget mai mare, concentrat asupra celor
mai dezavantajate regiuni ale Comunităţii. Originea reformei din 1992 îşi are
rădăcinile în deciziile Consiliului Europei de la Mastricht. Astfel, articolul 130 din
Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht din 1992 a prezentat principalele scopuri
şi mijloace ale politicii regionale:
1. atenuarea deosebirilor dintre regiuni, a diferenţelor de şanse datorate dezvoltării
întârziate;
2. crearea unor instrumente structurale şi de politici economice naţionale şi
comunitare corelate pentru înlăturarea diferenţelor regionale izbitoare;
3. coordonarea diferitelor surse financiare comunitare în interesul politicii regionale
eficiente.
Pentru delimitarea regiunilor, respectiv a teritoriilor de implementare a
politicii regionale, la nivelul UE sa creat un sistem unitar de indicatori statistici
numit “Nomenclatorul statistic al unităţilor teritoriale” (prescurtat NUTS de la
iniţialele - Nomenclature des Unités Territoriales Statistiques).
Regionalizarea conform NUTS, se bazează, din considerente practice, pe
unităţi teritorial-administrative, iar baza de date statistice se sprijină pe acestea.
Astfel, regiunile cuprind întotdeauna unităţi administrative, care la nivelul UE
sunt grupate în 6 categorii de teritorii NUTS.
NUTS 0 este reprezentat de statele membre ale OCDE (15 unităţi).
NUTS 1 - defineşte macroregiunile, numărul acestora în UE fiind de 77.
Spre exemplu: Suedia, Irlanda şi Luxembourgul formează câte o singură
regiune NUTS 1, pe când Germania are 16 regiuni NUTS 1 denumite Land-uri
Italia are 11 regiuni NUTS 1etc.
NUTS 2 sunt unităţile de bază ale politicii regionale descentralizate. Începând
din 1988 Comisia Europeană publică în fiecare al treilea an un raport privind situaţia
socio-economică şi dezvoltarea regiunilor NUTS 2 ale ţărilor membre.
În ţările membre ale UE numărul regiunilor NUTS 2 numite “de nivel mediu”
este de 206, în România au fost create 8 regiuni NUTS 2, în Ungaria 7, în Italia 20
etc. În principiu, limitele acestora sunt în concordanţă cu problematica comunităţilor
teritoriale, cu numărul populaţiei care poate rezolva eficient şi economic acestă
problematică, şi cu alţi factori de natură culturală, istorică etc.
 NUTS 3, delimitează spaţiile rurale în UE care sunt în număr de 1031. În
România acest nivel corespunde spaţiului judeţean şi există 42 de regiuni NUTS
3 . Ca excepţie în Irlanda nu se disting regiuni NUTS 2, iar unităţile NUTS 3,
numite regiuni de planificare, sunt în număr de 9. (Horváth Gy., 1998).
NUTS 4 acoperă nivelul microregiunilor, ceea ce reprezintă nivelul de bază al
politicii de dezvoltare teritorială construite de jos în sus. Microregiunea poate fi
considerată ca o unitate de planificare-dezvoltare, în care se desfăşoară majoritatea
proceselor economice, comerciale, infrastructurale şi cele de aprovizionare,
administrative şi sociale, legate de satisfacerea necesităţilor cotidiene ale populaţiei
localnice. Sarcina lor principală este să exprime intenţiile comune legate nemijlocit
de peisaj, localitate, de administraţiile colaboratoare, să elaboreze planuri, să
găsească şi să coordoneze sursele, să realizeze dezvoltările, să înlesnească
dezvoltarea şi consolidarea legăturilor sat-oraş, să asigure dezvoltarea identităţii
regionale şi dezvoltarea rurală. (Csatári B., 1996).
NUTS 5 se referă la aşezări, adică la nivelul local,
Sistemul NUTS este important pentru fundamentarea politicii regionale
europene, aceste unităţi reprezentând cadrul sarcinilor de programare, finanţare şi
dezvoltare. Pornind de la bazele informaţionale la nivel regional se pot defini criterii
obiective care determină dacă o regiune poate fi calificată drept spaţiu problematic şi,
prin aceasta, ea devine obiectul politicii structurale. (dorgai L., Hinora F., Tassy S.,
1998).
În UE nivelul regional înseamnă acele structuri NUTS, care sunt foarte
importante din punctul de vedere al programării teritoriale, adică unităţile de
planificare şi statistică NUTS 2 şi NUTS 3.şi NUTS 4 care se referă la
nicroregiuni şi NUTS 5 care reprezintă comunele, constituie terenul de
rezolvare a problemelor locale.

2.7. Regiunile rurale

Caracterul regiunii “rural” sau “urban” este conferit de ponderea

populaţiei care trăieşte în aşezări rurale, de relaţia centru-periferie, de ponderea
agriculturii, de dimensiunile aşezărilor, de densitatea populaţiei, de regionalitate,
de legătura omului cu natura, şi de toate acestea considerate ca un tot (Kovács K.,
1998).
Astfel există trei categorii de regiuni:
1. regiune predominant rurală (predominantly rural region) - este regiunea unde
peste 50 % din populaţie locuieşte în comune, sau/şi sate.
2. regiune semnificativ rurală (significantly rural region) – este regiunea unde 15 –
50 % din populaţie locuieşte la sat.
3. regiune predominant urbană (predominantly urban region) – este regiunea unde
mai puţin de 15 % din populaţie trăieşte în comunităţi rurale.
 În consecinţă o regiune este considerată rurală, dacă ponderea populaţiei care
trăieşte în aşezări rurale depăşeşte 15 %.
Conform metodologiei OECD este important să se studieze raportul între
regiunile rurale şi economia naţională considerată ca ca întreg. În funcţie de
capacitatea regiunilor rurale de a se integra în economia naţională, ele pot fi împărţite
în trei categorii:
a). Regiuni rurale integrate economic (economicaly integrated rural
areas), situate în apropierea centrelor dezvoltate din punct de vedere economic si
corespund spaşiului rural periurban sau preorăşănesc. În aceste regiuni, numărul
populaţiei creşte, există locuri de muncă, infrastructură este dezvoltată. Funcţia
ecologică este o cerinţă primordială, precum şi protejarea moştenirii socio-culturale.
Acolo unde condiţiile de producţie şi de valorificare ale produselor agrare sunt
favorabile, preţul pământului este ridicat, iar efectele ecologice negative ale
agriculturii limitează producţia intensivă. În jurul marilor oraşe aceste terenuri se
transformă treptat în spaţii locative.
b). Regiuni rurale intermediare (intermediate rural areas) – sunt acelea
care se află relativ departe de oraşele mari, dar au acces la reţelele de comunicaţii, şi
care depind în mare măsură de agricultură, respectiv de industria de prelucrare a
produselor agricole (corespund spaşiului rural intermediar). Aici se găsesc fermele
mari care produc pentru piaţă. Perspectivele lor de dezvoltare sunt determinate de
capacitatea de a-şi schimba repede structurile agrare şi, mai ales, de ritmul în care
reuşesc să asigure posibilităţi de ocupaţii alternative pentru populaţia activă.
c). Regiuni rurale îndepărtate (remote rural areas) – cele care au o
densitate a populaţiei scăzută, o structură demografică nefavorabilă, iar veniturile
sunt mici şi în mare măsură dependente de agricultură (corespund spaţiului rural
periferic). Ele au o aşezare defavorizată, condiţii naturale nefavorabile şi o
infrastructură slab dezvoltată. Aici posibilităţile de dezvoltare economică sunt cele
mai scăzute. Aceste regiuni periferice, rămase în urmă, reprezintă cea mai mare
problemă pentru politica de dezvoltare regională rurală.
Conform metodologiei descrise comparăm spaţiile rurale ale UE-15 şi ale
României (tab. 2.3.)
Tabelul 2.3.
Distribuţia locuitorilor şi a terenurilor pe regiuni în Uniunea Europeană şi în
România în % (1996)
Regiuni Regiuni Regiuni
Specificare predominant semnificativ predominant
rurale rurale urbane
Ponderea celor care
peste 50% între 15-50% sub 15%
locuiesc în aşezări rurale
Populaţia UE 9,7 29,8 60,50
Suprafaţa UE 47,0 37,4 15,60
 Populaţia RO 47,0 43,6 9,40
Suprafaţa RO 52,5 46,5 0,96
Sursa: Vincze Maria, Dezvoltarea regională şi rurală, Presa Universitară Clujeană, 2000 .
Regiunile cu caracter rural din UE însumează 84,4 % din suprafaţa totală şi
39,5 % din populaţia totală. Între statele Uniunii se observă diferenţe însemnate în
privinţa “caracterului rural”. În Belgia 91,7 % din populaţie trăieşte în regiuni
preponderent urbane, pe când în Finlanda 0%, în Suedia 19,1%, iar în Danemarca
29,1%. În Olanda, ponderea celor care locuiesc în regiuni preponderent rurale este de
0%, în Marea Britanie de 1%, în schimb în Suedia este de 63,2%. În cazul României
99,04% din suprafaţa totală are caracter rural şi 90,6% din populaţie trăieşte în aceste
regiuni. În esenţă, numai municipiul Bucureşti poate fi considerat ca regiune
preponderent urbană. Din cele 42 de judeţe ale ţării numai în 18 ponderea celor care
trăiesc la ţară este mai mică decât 50%. Densitatea medie a populaţiei în România
este de 94,8 locuitori pe km² şi numai în trei judeţe (Iaşi, Ilfov, Prahova) şi în
capitală cifra lor depăşeşte valoarea de 150 locuitori pe km².
În cadrul regiunilor UE, densitatea populaţiei este extrem de variată, mergând de la
mai puţin de 20 locuitori pe kmp, în multe zone din Finlanda şi Suedia (unde
pădurile acoperă o mare parte a teritoriului), mai multe regiuni din Scoţia,
centrul Franţei şi Grecia, până la mai mult de 100 locuitori pe kmp, în multe
regiuni cu puternice trăsături rurale (ex: sudul Germaniei şi sudul Italiei).
Ţările UE se diferenţiază foarte mult şi în privinţa ponderii populaţiei rurale
pe cele trei tipuri de regiuni rurale menţionate mai sus, astfel: dacă pe
ansamblul UE, populaţia rurală reprezintă 17,5 % din totalul populaţiei,
situaţia pe ţări merge de la 3,1 % populaţie rurală în Olanda, 4.9 % în Belgia
şi 8,7 % în Anglia, până la 66,6 % în Suedia, 50,6 % în Finlanda şi 43,1 % în
Irlanda. Între aceste extreme se situează Germania cu 12,0 %, Italia cu 14,1
%, Luxemburgul cu 19,3 %, Portugalia cu 21,2 %, Franţa cu 23,7 %, Spania
cu 24,4 %, Grecia cu 30,8 %, Danemarca cu 32,4 %, Austria cu 34,6 %
populaţie rurală.

2.8. Dezvoltarea rurală – concept, delimitări

Practica dovedeşte că orice om, indiferent de nivelul de pregătire, la

întrebarea „ce înţelegi prin dezvoltare rurală?” poate răspunde în sensul
realizăţilor economice prezente – locuri de muncă, nivelul veniturilor, modul de
viaţă al “ruralilor” etc. Ca noţiune termenul de dezvoltare se identifică frecvent
cu cel de creştere, deşi nu sunt sinonimi.
Creşterea expimă un fenomen de extindere a activităţi economice dintr-un
teritoriu, “cantitativ” şi cuantificabil cu ajutorul unor indicatori statici redaţi în
formă valorică sau fizică: numărul şi evoluţia locurilor de muncă, nivelul şi evoluţia
veniturilor populaţiei etc. Programele economice care generează creştere, pun
accentul pe crearea imediată a locurilor de muncă, pe reducerea şomajului şi pe
creşterea veniturilor pe total zonă.
Dezvoltarea, în schimb, expimă fenomenul de transformare calitativă
necuantificabil direct prin indicatori statici, a structurilor economice, politice, şi
sociale, a modului de viaţă, a calităţii vieţii, a conştiinţei umane (se au în vedere
schimbările de concepţii şi mentalităţi faţă de actul producţiei, al consumului etc),
a mediului înconjurător etc, a coportamentului general al sistemului economico-
social considerat ca un tot. Dezvoltarea poate să implice şi creştere, dar legătura nu
este directă, căci, de exemplu, locul de muncă poate să fie schimbat cu unul mai bun,
fără schimbarea numerică a acestora. Programele de dezvoltare au în vedere
schimbarea condiţiilor fundamentale (ex: creşterea productivităţii individuale), ceea
ce necesită timp îndelungat. Sunt dezvoltate instituţiile, posibilităţile, resursa umană
şi nu se oferă numai un simplu sprijin asigurând creşterea resurselor, pe termen
scurt. Dezvoltarea este, în esenţă, întotdeauna o acţiune cu caracter strategic.
Astfel, dezvoltarea rurală poate fi definită ca un proces în care comunitatea rurală
este implicată în mod activ, în scopul mobilizării tuturor iniţiativelor pentru
valorificarea resurselor proprii în beneficiul social şi economic al comunităţii.
Se cunosc două abordări fundamentale ale strategiilor de dezvoltare rurală:
 centrarea pe program - problema se pune astfel: unde, în care microregiune ar
avea mai mult succes un program dat?;
 centrarea pe microregiune - în centrul atenţiei se află microregiunea şi se
caută strategia optimă pentru microregiunea dată.
Prima abordare se foloseşte mai rar în UE, dar prezentarea unor programe
elaborate şi aplicate poate oferi informaţii importante pentru factorii de decizie
locali. Cunoscând lista programelor aplicate, se pot obţine sugestii pentru elaborarea
unor strategii de dezvoltare rurală centrate pe microregiune, sau se poate clarifica, în
ce condiţii a avut sau nu a avut succes un program dat.
Tabelul 2.4.
 Legătura dintre dezvoltarea teritorială şi cea rurală
Caracteristici Dezvoltare teritorială Dezvoltare rurală

La scară mare (ţară, La scară mică (microregiune,

Scară
regiune, judeţ) local)

Caracter De sus în jos De jos în sus

Prin activizarea resurselor

locale valorificarea condiţiilor
Reţele de comunicaţii de
date (restructurare, produse
mare întindere şi alte
Conţinut de calitate, infrastructură,
reţele infrastructurale;
moştenire culturală, crearea
investiţii mari
condiţiilor pentru reţinerea
populaţiei etc.)

Se manifestă în mod Se manifestă în mod direct

Efect social indirect, numai pe asupra oamenilor şi chiar pe
termen mijlociu sau lung termen scurt

Orientativ, iniţiator,
Rolul asumat de stat Decisiv, determinant
sprijinitor

Co-finanţare, dar Co-finanţare, dar din surse

Finanţare preponderent din locale proprii, respectiv de
fonduri centrale de stat stat, descentralizate

Instrumentul
Program Program
realizării

Condiţiile de bază Parteneriat

Decizie centrală
ale realizării

Sursă: Jávor K., 1999

Carta Europeană a Spaţiului Rural prevede că la elaborarea politicilor de

dezvoltare (pentru economie, tehnologii, planificare regională, protecţia diversităţii
biologice, agricultură, silvicultură, infrastructură, turism, învăţământ, relaţii
internaţionale etc.) trebuie să se ţină seama de condiţiile specifice ale regiunilor
rurale respectând principiile subsidiarităţii şi solidarităţii. De asemenea utilizează
următoarele noţiuni: dezvoltare locală, dezvoltare teritorială, dezvoltare rurală,
amenajare zonală, dezvoltare regională
Dezvoltarea locală se referă la concepţiile privind dezvoltarea unei aşezări
date şi a împrejurimilor sale immediate.
 Dezvoltarea teritorială se referă la marile investiţii, la dezvoltările
infrastructurale pe plan regional sau care vizează mai multe regiuni pe baza unor
concepţii coordonate. În cazul dezvoltării teritoriale sunt decisive considerentele de
ordin economic, tehnic şi cele de geografie economică.
Dezvoltare rurală cuprinde toate acţiunile îndreptate spre îmbunătăţirea
calităţii vieţii populaţiei care trăieşte în spaţiul rural, spre păstrarea peisajului natural
şi cultural şi care asigură dezvoltarea durabilă a spaţiilor rurale conform condiţiilor şi
specificului acelor teritorii. Dezvoltarea rurală, din punct de vedere geografic
cuprinde: dezvoltarea rurală locală, regională, transfrontalieră şă paneuropeană.
Programul pentru dezvoltarea rurală poate conţine, în funcţie de condiţii şi necesităţi,
dezvoltarea următoarelor elemente: infrastructură, agricultură, turism, intreprinderi
mici şi mijlocii, precum şi crearea de locuri de muncă, dar şi idei privind protecţia
mediului, învăţământului, dezvoltarea comunităţii. Programele de dezvoltare rurală
sunt complexe, şi se referă concomitent la mai multe sectoare . În dezvoltarea rurală
rolul primordial revine resurselor umane, comunităţilor locale, participanţilor vieţii
economice şi sociale, valorilor ecologice şi ale peisajului cultura, deci funcţionează
conform altei logici decât dezvoltarea teritorială, dar între cele două noţiuni există o
legătură (tab. 2.3.). Scopul final dezvoltării rurale este ca spaţiile rurale să fie apte, în
mod durabil, să îndeplinească funcţiile care le revin în societate.
Noţiunea de rural poate fi definită în relaţia centru-periferie, deci
dezvoltarea rurală înseamnă, în esenţă, dezvoltarea periferiilor şi păstrarea
valorilor acestora. Viitorul regiunilor rurale depinde în fond de trei factori:
* de posibilităţile păstrării şi creşterii numărului locurilor de muncă;
* de direcţia şi amploarea viitoare a migrării populaţiei (tineri, pensionari, turişti)
între sat şi oraş;
* de caracterul reglementărilor locale, regionale şi naţionale.

2.9. Principiile dezvoltării rurale

Principiile dezvoltării rurale izvorăsc din cele zece puncte ale Declaraţiei de
la Cork, elaborate în anul 1996 ca bază a politicii UE.
1. Punerea în primul plan a spaţiului rural. Dezvoltarea rurală trebuie să aibă
prioritate între programele UE, să devină un principiu de bază.
2. Abordarea integrată a dezvoltării rurale. Se propune o politică de dezvoltare
rurală cpmplexă, care să cuprindă toate activităţile sociale, economice şi
culturale. Astfel, trebuie să fie cuprinse într-un program unitar gospodărirea
resurselor naturale de energie, dezvoltarea agriculturii adaptată la realităţile
locale, diversificarea economiei prin dezvoltarea intreprinderilor mici şi
mijlocii industriale şi de servicii, scoaterea în relief a valorilor mediului
natural şi a celor culturale.
3. Crearea diversităţii, varietăţii (pluriactivitatea). Sprijinirea diversităţii
activităţilor economice şi sociale trebuie să ducă la formarea cadrului de
iniţiative private şi comunitare capabile să se întreţină singure.
4. Durabilitate. Trebuie sprijinită o astfel de dezvoltare rurală, care asigură
menţinerea identităţii culturale, a surselor de energie, a biodiversităţii, a
frumuseţii peisajului. Generaţiile de azi trebuie să folosească aceste valori
astfel încât să nu pericliteze posibilităţile celor care ne urmează. În activitatea
locală trebuie să-şi găsească locul şi responsabilitatea globală.
5. Subsidiaritate. Principiul de bază al politicii de dezvoltare rurală eficientă este
o cât mai profundă descentralizare a deciziilor şi un grad cât mai ridicat de
parteneriat şi colaborare între nivelele locale, regionale, naţionale şi europene.
Se va pune accentul pe iniţiativele venite de jos şi pe participarea activă la
elaborarea, realizarea şi controlul proiectelor, căci numai aşa poate fi
valorificată creativitatea şi coeziunea comunităţilor.
6. Simplificare. Reglementările şi sistemele de sprijinire, mai ales cele legate de
dezvoltarea agriculturii, vor fi mai elastice, mai transparente, deci se
preconizează să fie mai puţin birocratice.
7. Programare. Formarea şi realizarea programelor de dezvoltare rurală trebuie
să fie un proces consecvent, transparent, permiţând fiecărei zone posibilitatea
de a-şi elabora propria strategie de dezvoltare. Aceste programe trebuie să se
încadreze într-un program unic pe scară regională.
8. Finanţare. Este necesară antrenarea mai accentuată a resurselor financiare
locale, precum şi sprijinirea dezvoltării unor tehnici de creditare rurală care
asigură folosirea concomitentă a fondurilor private şi a celor bugetare. Este
importantă micşorarea dificultăţilor financiare ale micilor intreprinderi,
sprijinirea investiţiilor productive, diversificarea economiei rurale.
9. Îndrumare. Trebuie sporită competenţa şi eficienţa administraţiilor locale şi
regionale, precum şi cea a organizaţiilor civice prin ajutor tehnic,
perfecţionare, comunicare mai bună, oferirea unor informaţii utile, prin
dezvoltarea unor relaţii de parteneriat.
10. Evaluare şi cercetare. Urmărirea programelor de dezvoltare rurală, controlul
beneficiarilor, discutarea profesională a problemelor ivite, evaluarea
experienţelor dobândite, stimularea cercetării ştiinţifice şi a inovaţiilor, toate
acestea constituie principii importante.

2.10. Particularităţile dezvoltării rurale

Particularităţile specifice ale dezvoltării rurale sunt:

- Antropocentrism. În centrul dezvoltării rurale stă omul, respectiv comunitatea
de oameni care trăieşte la ţară. Această caracteristică face ca să prevaleze
principiul subsidiarităţii, respectiv comunităţile rurale sunt subiectele active ale
dezvoltării, nu numai obiectele ei pasive.
- Complexitate. Programele de dezvoltare nu se rezumă la câte un sector. Ele au
în vedere concomitent crearea locurilor de muncă, dezvoltarea agricolă,
înfrumuseţarea mediului etc., cu alte cuvinte privesc numeroasele laturi ale
activităţii economice: dezvoltarea agriculturii, dezvoltarea infrastructurii
locale, dezvoltarea intreprinderilor mici şi mijlocii, dezvoltarea comunităţii,
dezvoltarea surselor umane, ocrotirea mediului, cultivarea tradiţiilor culturale,
programe sociale etc.
- Caracter de microregiune. Priorităţile şi strategiile de dezvoltare sunt
determinate de situaţia cadrului teritorial fixat numit microregiune,respectiv
de sursele ei ecologice, economice, umane, de tradiţiile culturale etc.
- Activitate cu mai mulţi participanţi. Participanţii activi importanţi la
programelor de dezvoltare a microregiunilor sunt: Fiecare membru al
comunităţii; întreprinderile şi specialiştii; alesul comunităţii locale; guvernul;
parlamentul; societatea civilă.
- Bazat pe principii. Dezvoltarea regională în UE se bazează pe principiile
enunţate în Declaraţia de la Cork, principii valabile şi pentru ţările care doresc
să adere.

2.12. Obiectivele şi măsurile strategice de dezvoltare rurală

Obiectivele şi măsurile strategice de dezvoltare rurală rezultă din politicile

economice de dezvoltare a UE şi au la bază principiul subsidiarităţii şi al
flexibilităţii. Conform subsidiarităţii, ţările membre decid asupra criteriilor de
stabilire a obiectivelor şi a programelor care se vor bucura de asistenşă comunitară,
iar conform flexibilităţii, măsurile alese pentru îndeplinirea obiectivelor trebuie să
ţină cont de priorităţi şi necesităţi.
În cele ce urmează prezentăm obiectivele şi măsurile strategice de dezvoltare
rurală:
I. Creşterea veniturilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de producţie, de muncă
şi de trai, (este obiectivul –O1) prin stimularea şi promovarea investiţiilor în spaţiul
rural (este măsura –M1).
Având în vedere că ponderea în activităţile economiei rurale o deţin exploataţiile
agricole reprezentând circa 14,8 mil. ha teren agricol, şansa pentru o
dezvoltare durabilă a satului românesc o reprezintă stimularea şi sprijinirea
investiţiilor în exploataţiile agricole, care să conducă la: valorificarea
raţională a resurselor rurale; sporirea veniturilor agricultorilor şi a
îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi de muncă; creşterea viabilităţii
exploataţiilor agricole; diversificarea producţiei agricole şi a serviciilor
rurale; creşterea calităţii produselor pentru ca acestea să devină competitive,
atât pe pieţele locale, cât şi pe cele regionale şi internaţionale; diminuarea
costurilor de producţie; îmbunătăţirea condiţiilor de igenă şi de creştere a
animalelor; creşterea calităţii vieţii; conservărea mediului înconjurător.
 II. Atragerea şi menţinerea tinerilor în mediul rural, pentru reducerea vârstei
medii a populaţiei rurale, pentru asigurarea optimă a resurselor umane din spaţiul
rural, pe structuri de vârstă şi categorii sociale (O 2) prin asistenţă financiară
directă sau indirectă a întreprinzătorilor agricoli, care au vârsta mai mică de 40
ani (M2).
Măsurile trebuie să pornească de la asigurarea spaţiului vital, şi facilităţi care să
asigure tinerilor premisele necesare pentru demararea unor investiţii productive.
Aceasta va avea un impact pozitiv asupra dezvoltării rurale, prin menţinerea în
activitate a unei populaţii cu capacitate de muncă şi cu posibilităţi de acţiune pe
termen lung.
III. Dezvoltarea procesării şi comercializării produselor agricole (O3) prin
stimularea investiţiilor în domeniu (M3).
Facilităţile financiare şi fiscale create procesatorilor de produse agricole vor
fi benefice pentru stat prin efectele de multiplicare în plan economic şi social asupra
tuturor membrilor comunităţii, atât ca indivizi, cât şi ca activităţi economice.
IV. Dezvoltarea cunoştinţelor de specialitate şi a aptitudinilor persoanelor
care lucrează în agricultură şi silvicultură şi recalificarea acestora (O 4) prin
sprijinirea pregătirii profesionale continuie (M4).
Subiecţii sunt pregătiţi ca să se orienteze spre producţia de calitate, să folosească
tehnici ecologice de producţie, să producă în condiţii de eficienţă economică
etc
V. Sprijinirea dezvoltării zonelor defavorizate de factori naturali şi
economici (O5) prin asigurarea de “compensaţii de handicap” (M5).
Stimulentele pot fi sub formă de plăţi compensatorii acordate pe unitatea de produs
sau pe unitatea de suprafaţă gestionată în condiţii defavorabile sau prin scutiri
de taxe şi impozite pentru cei ce investesc în zone defavorizate.
VI. Creşterea gradului de complexitate a economiei rurale (O6) prin
dezvoltarea şi diversificarea serviciilor rurale pentru agricultură şi industria
alimentară la nivelul comunităţii, pentru nevoile de consum ale populaţiei
rurale şi prin sprijinirea IMM-urilor (M6).
Prin asigurarea unei game largi de servicii rurale, fermierii se vor axa pe
latura productivă şi vor solicita servicii de specialitate necesare desfăşurării
activităţii lor.
VII. Creşterea rolului economic, ecologic şi social al pădurilor (O7) prin
dezvoltarea programelor privind înfiinţarea perdelelor de protecţie, ocrotirea
resurselor silviculturii şi ameliorarea acestora şi, dezvoltarea fondului forestier
(M7).
Extinderea suprafeţelor acoperite de păduri, prin utilizarea terenurilor neproductive,
contribuie, atât la ridicarea gradului de ecologizare a zonei, cât şi la creşterea
veniturilor locale.
VIII. Asigurarea de venituri alternative (O8) prin stimularea activităţilor
turistice şi meşteşugăreşti (M8).
 IX. Protecţia mediului (O9) prin stimularea activităţilor care nu generează
efecte ecologice negative (M9).

2.11. Coordonatele dezvoltării integrate şi durabile a spaţiului

rural

2.11.1. Coordonatele dezvoltării integrate rezultă din necesitatea

dezvoltării complexe a spaţiului rural, dezvoltare care trebuie să cuprindă toate
activităţile sociale, economice şi culturale într-un cadru juridic şi politic unitar,
cu delimitari bine definite. Astfel, trebuie să fie cuprinse într-un program unitar
gospodărirea resurselor naturale de energie, dezvoltarea agriculturii adaptată
la realităţile locale, diversificarea economiei prin dezvoltarea intreprinderilor
mici şi mijlocii industriale şi de servicii, scoaterea în relief a valorilor mediului
natural şi a celor culturale.
În evoluţia fenomenului de integrare se pot distinge în principal două sensuri:
integrare orizontală şi integrare verticală .
Integrarea orizontală, are în vedere întreprinderi şi activităţi de acelaşi gen,
plasate la nivelul aceleiaşi verigi a lanţului economic. După caracterul relaţiilor ce se
stabilesc între unităţile sau activităţile integrate, se pot distinge două situaţii:
a) întreprinderi mari, specializate, intră în relaţii contractuale cu întreprinderile
mici din aceeaşi ramură integrându-le în lanţul tehnologic al acestora.
b) integrarea orizontală de tip cooperatist, care constă în unirea liber consimţită a
producătorilor agricoli în societăţi şi asociaţii agricole, cu scopul de a produce
anumite produse (grâu, sfeclă pentru zahăr, floarea soarelui, îngrăşarea
tineretului bovin, ovin etc.), de a utiliza în comun anumite utilaje şi maşini
costisitoare (combine, utilaj de administrat pesticide şi erbicide etc.), de a
executa anumite lucrări de interes general (irigaţii, plantaţii în masiv etc.), de
a se aproviziona cu materiale necesare producţiei agricole (seminţe,
îngrăşăminte, furaje combinate, combustibili etc.) sau pentru a-şi vinde
produsele proprii, asociaţii pentru protecţia agricultorilor etc.
Integrarea verticală, constă în coordonarea întreprinderilor cu activităţi
conexe, situate, fie în acelaşi sector, fie în sectoare diferite ale complexului
economic. De obicei, în această formă de integrare există o întreprindere
integratoare, mai multe întreprinderi integrate, cum la fel de bine poate fi şi o
societate (asociaţie) a producătorilor agricoli care integrează activităţile din
amonte sau din avalul producţiei agricole.
Integrarea verticală îmbracă o gamă variată de forme:
a) Agricultura contractuală reprezintă acea formă de integrare în care se
încheie contracte ferme între producători agricoli şi agenţii economici specializaţi în
prelucrarea produselor agricole primare, constituind în esenţă un mijloc de control
asupra producţiei agricole.
b) Integrarea verticală totală constă în integrarea unui ansamblu complet de
operaţiuni dintr-un anumit lanţ economic, ca de exemplu: producerea mijloacelor de
producţie, aprovizionare, producţie, prelucrare, distribuţie la angrosişti şi vânzarea cu
amănuntul (sau numai o parte din acest ansamblu), de aşa manieră încât integratorul
să poată lua decizii privind toate stadiile lanţului de activităţi integrate. O astfel de
integrare o putem întâlni şi când toate aceste activităţi fac parte din aceeaşi
întreprindere.
c) Integrarea verticală ascendentă se caracterizează prin controlul executat
de către firma prelucrătoare (pol integrator) asupra producţiei agricole, prin
încheierea de contracte cu producătorii agricoli.
d) Integrarea verticală descendentă se caracterizează prin integrarea de către
firma industrială de prelucrare (pol integrator) a activităţilor din avalul său (activităţi
comerciale). În timp ce integrarea ascendentă are drept scop asigurarea aprovizionării
cu materii prime a polului integrator care prelucrează materiile prime agricole,
integrarea descendentă urmăreşte asigurarea debuşeelor necesare pentru vinderea
certă a produselor finite.
e) Agri-business-ul este o formă a integrării verticale care constă într-o formă de
cooperare comercială, având drept scop introducerea unei metode sistematice
de aprovizionare a pieţei cu unul sau mai multe produse. Principiul
fundamental al agri-businessului constă în crearea unei legături directe între
cererea şi oferta de produse agroalimentare.
f) Holding-ul este o altă formă de integrare verticală, aplicabilă ruralului.
Holdingul este un ansamblu organizat de activităţi agricole, industriale,
servicii, transport, desfacere finală, aflate pe raza unei localităţi rurale sau grup de
localităţi prin care să se valorifice eficient resursele agricole şi neagricole locale.
Privit din punct de vedere funcţional, holdingul agroindustrial constă dintr-un şir de
stadii (etape) în care se produce şi prin care trece producţia agricolă până
ajunge la consumator. Fiecărei etape îi corespunde o funcţie tehnică sau
economică după cum urmează:
1. Etapa producerii mijloacelor de producţie necesare producţiei agricole şi
cu care omul intervine în procesul de muncă din agricultură, etapă ce se realizează în
amonte de agricultură.
2. Serviciile necesare agriculturii, sunt în mare parte funcţii desprinse de
agricultură sau funcţii noi apărute ca urmare a modificării sistemelor de agricultură,
noi tehnologii (irigare, chimizare, prognoză şi avertizare boli şi dăunători) etc.
3. Producţia agricolă propriu-zisă, se constituie ca o funcţie tehnică,
cuprinzând cele două ramuri fundamentale: producţia vegetală şi producţia animală
şi reprezintă axul central al holdingului agroindustrial în jurul căruia gravitează toate
celelalte activităţi din amontele şi avalul agriculturii.
 4. Prelucrarea producţiei agricole, este etapa plasată în avalul producţiei
agricole, care presupune prelucrarea produselor agricole de la recoltare şi până la
consumul final.
5. Distribuţia producţiei agroindustriale, constituie o verigă intermediară
între producătorii agricoli şi reţeaua comercială propriu-zisă, de cele mai multe ori
sub forma comerţului en-gros şi semi-gros, plasată în diverse puncte ale lanţului
distribuţiei.
6. Comercializarea propriu-zisă a produselor agricole, este ultimul stadiu
pe care îl străbate produsul înainte de a ajunge în sfera consumului, fiind totodată
şi ultima verigă a lanţului economic general, funcţie îndeplinită de către comerţul
cu amănuntul.

2.11.2. Coordonatele dezvoltării durabile rurale rezultă din analiza

tridimensională a spaţiului rural, respectiv a dimensiunii economice, sociale şi
ecologice.
Relaţiile spaţiului tridimensional confirmă că orice acţiune sau fenomen care are
loc într-un plan îşi găseşte reacţia şi în celelalte planuri. Aceste motivaţii de
ordin relaţional stau la baza definirii strategiilor şi politicilor de dezvoltare
durabilă rurală. Spre exemplu o decizie de ordin economic care este
considerată ca viabilă nu trebuie validată fără a analiza influenţa efectelor în
plan social şi ecologic.
Dezvoltarea durabilă în plan economic, se exprimă prin faptul că “orice activitate
economică, trebuie să se realizeze în condiţii de “viabilitate”, iar efectul
asupra mediului social si ecologic numit “externalitate” să fie pozitiv.
Viabilitatea exprimă capacitatea economică şi managerială a unei unităţi de a
exista (rezista) o perioadă cât mai mare de timp în cadrul structurilor
economico-sociale impuse de piaţă.
Externalităţile exprimă efectele externe pe care le determină o activitate
economică asupra altor activităţi, asupra mediului şi asupra societăţii considerate
ca un tot, plecând de la postulatul că - întreprinderile au interesul financiar de a
polua “mediul în care îşi desfăşoară activitatea” datorită costurilor (protejarea
mediului solicită costuri suplimentare de producţie).
Există două tipuri de externalităţi, respectiv: externalităţi pozitive numite
economii externe şi externalităţi negative numite dezeconomii externe.
Economiile externe cuprind:
- economii externe de producţie, ex: apicultorul şi pomicultorul – externalitatea
este reciprocă, respectiv cele două activităţi au efecte pozitive una asupra alteia şi
nu există o plată monetară pentru aceasta;
- economii externe de consum, ex: întreţinerea sediului administrativ al unei
firme şi amenajarea unui spaţiu verde dă satisfacţie vecinilor, fără ca cel ce face
asta să fie răsplătit;
Dezeconomiile externe sunt:
- dezeconomii de producţie, ex: unii agenţi economici dăunează altora fără a
exista o compensare financiară - un agent economic aflat în amontele unui râu
poluează apa, care va fi utilizată de un altul situat în avalul râului;
- dezeconomii externe de consum, ex: tutunul afectează pe ceilalţi fără a exista o
compensare materială.
Economia rurală este dominată de agricultură. Deci, agricultura este factorul
determinant în jurul căruia trebuie să graviteze activităţile economice ale spaţiului
rural. Existenţa exploataţiilor agricole viabile conduce la revitalizarea vieţii
economice rurale. Diversitatea exploataţiilor agricole este dată de spectrul variat al
sectoarelor de producţie vegetală şi animală, capabile ca prin activitatea acestora, să
furnizeze, atât produse proaspete, cât şi materii prime pentru industrializare
(sectorului alimentar sau industriei de textile şi pielărie sau altor sectoare ce folosesc
ca materii prime produse agricole).
Dezvoltarea durabilă în plan ecologic, exprimă în esenţă tipul de
activităţi economice şi sociale, care asigură evitarea degradării mediului. Protecţia
mediului constituie elementul fundamental al dezvoltării durabile şi trebuie să fie în
concordanţă cu legile ecologiei:
1. toate se leagă de toate (ex: reducerea poluării chimice în producţia vegetală are
ca efect direct protecţia solului, a apei şi a aerului iar indirect are ca efect
creşterea calităţii produselor zootehnice);
2. totul trebuie să se ducă undeva (ex:în urma activităţii umane rezultă “produse
secundare” care nu sunt prelucrate sau consumate şi în consecinţă sunt deversate
în mediu - poluândul );
3. natura se pricepe cel mai bine (ex: activităţile agricole trebuie considerate
activităţi semiartificiale sau seminaturale care vin să completeze pe cele naturale
în folosul omului şi al mediului natural; legile naturii sunt atotcuprinzătoare şi,
omul prin activităţile sale nu trebuie să înpiedice nici într-un fel buna desfăşurare
a acestora);
4. nimic nu se capătă pe degeaba (ex: exploatarea neraţională a terenurilor
agricole, luate în cultură pe “gratis” a condus la degradarea calităţii acestora, fapt
ce solicită cheltuieli tot mai mari cu îngrăşămintele, cu carburanţii etc pentru a
obţine aceleaşi producţii agricole; această lege îşi găseşte utilitatea în a considera
unele resurse naturale – terenuri agricole şi neagricole, apa, peisajul, fauna şi
flora – bunuri economice, ale căror preţuri se stabilesc pe piaţă.).
În prezent, tehnologiile moderne practicate în agricultură şi oferite ca
alternative agricultorilor sunt foarte diversificate şi cu influenţe faţă de mediu.
Cu cât se urmăreşte creşterea producţiei pe unitatea de suprafaţă, prin
stimularea solului cu îngrăşăminte şi a combaterii dăunătorilor prin substanţe
chimice, cu atât se înregistrează efecte negative asupra mediului, asupra
ecosistemelor naturale.
În condiţiile actuale ale economiei, este necesar să se găsească un raport
optim între tehnologiile aplicate, producţiile obţinute şi ecologie.
 Sunt cunoscute principiile de acţiune, atât ale agriculturii alternative
(agricultura biologică), cât şi ale agriculturii durabile, care au în vedere
practicarea unei agriculturi performante, în echilibru cu natura.
Agicultura biologică presupune restricţii ecologice de producţie, care au ca
obiectiv obţinerea de produse nepoluate prin următoarele direcţii de acţiune: rotaţia
culturilor; reciclarea resturilor de culturi şi a gunoiului de grajd; folosirea în limite
reduse a îngrăşămintelor chimice, pesticidelor şi a altor substanţe chimice; extinderea
culturilor de protecţie şi ameliorare a solului, inclusiv leguminoase fixatoare de azot;
combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor
Agricultura durabilă are ca scop menţinerea calităţii solului şi asigurarea unei
corelaţii optime între cantitatea şi calitatea alimentelor, sănătatea oamenilor şi
menţinerea calităţii mediului înconjurător. Practicarea unei astfel de agriculturi va
contribui la dezvoltarea producţiei vegetale şi animale, având ca efect dezvoltarea
economico-socială, care asigură comunităţilor rurale: satisfacerea necesităţilor
alimentare şi sociale; îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător şi a bazei de
resurse naturale; utilizarea cu eficienţă maximă a resurselor limitate şi a celor
neregenerabile; îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Dezvoltarea durabilă în plan social, presupune o garanţie a asigurării
condiţiilor de viaţă la nivelul condiţiei umane, pentru toate localităţile şi regiunile,
unde este prezentă activitate umană.
Este cunoscut faptul că nu toate regiunile oferă aceleaşi condiţii de dezvoltare
economico-socială. Acestea se pot diferenţia, atât în funcţie de condiţiile naturale, cât
şi de evoluţia nivelului de dezvoltare a regiunii din punct de vedere economic.
În general, dezvoltarea în plan social a unei regiuni este în corelaţie cu
dezvoltarea economică a regiunii respective şi se găseşte în relaţie de dependenţă cu
aceasta. Astfel, cu cât o regiune prosperă în plan economic, cu atât mai puţin se
înregistrează efecte negative, care să conducă la un regres social.
Deci, de la bun început, trebuie înţeleasă dezvoltarea rurală durabilă, ca un
mecanism logic ce acţionează în orientarea evoluţiei fenomenelor economico-sociale
ale spaţiilor rurale spre o dezvoltare individuală şi comunitară care să conducă la
ameliorarea nivelului de bunăstare rurală şi a menţinerii echilibrului factorilor
naturali.

2.13. Diagnoza spaţiului rural şi a dezvoltării durabile

2.13.1. Diagnoza spaţiului rural, foloseşte 8 criterii complexe, care se

împart în 38 de subcriterii, la care se ataşează un sistem de 77 de indicatori (tab.
2.5.).
Tabelul 2.5.
Criteriile, subcriteriile şi indicatorii utilizaţi în diagnoza spaţiului rural
Criterii Subcriterii Indicatori
 0.1.1. Nr. comunelor
1. Nr. comunelor 0.1.2. Structura pe sate
0.
2. Suprafaţa 0.2.1. Suprafaţa
Administrativ
0.3.1. Principalele momente istorice şi influenţa acestora
3. Istoric
asupra economiei locale
1. Forme de relief 1.1.1. Principalele forme de relief
2. Zone naturale
1. Fizico- 1.2.1. Principalele categorii de zone protejate
protejate
geografice
3. Factori de risc
1.3.1. Ponderea zonelor supuse factorilor de risc natural
natural
1. Numărul
2.1.1. Numărul de locuitori
populaţiei
2.2.1. Locuitori/km²
2. Densitatea 2.2.2. Suprafaţa ameninţată de depopulare (densitatea = <
populaţiei 50% din media pe ţară şi rata de descreştere anuală a
populaţiei este > 0,5%
3.Evoluţia
2.3.1. Evoluţia populaţiei în perioada “n”
populaţiei
2. Demografice
2.4.1. Rata medie a natalităţii
4. Factorii de
2.4.2. Rata medie a mortalităţii
creştere a populaţiei
2.4.3. Rata medie a migraţiei nete
2.4.4. Sporul mediu al populaţiei
5. Îmbătrânirea
2.5.1.Indice de îmbătrânire a populaţiei (60+/0-14 ani
demografică
6. Înnoirea forţei de
2.6.1.Indice de înnoire a forţei de muncă (15-29/30-44 ani)
muncă
3.1.1. Structura fondului funciar
3.1.2. Structura culturilor în terenul arabil
3.1.3. Notele de bonitare ale terenurilor agricole
1. Potenţialul 3.1.4. Teren agricol/locuitor
3.Economice
agricol 3.1.5. Indicile de utilizare intensivă a terenurilor agricole
3.1.6. Efectivele de animale
3.1.7. Structura efectivelor de animale
3.1.8. Densitatea animalelor la 100 ha
2. Potenţialul 3.2.1. Suprafaţa forestieră pe locuitor
forestier 3.2.2. Repartizarea pădurilor după formă de proprietate
3.3.1. Numărul gospodăriilor adecvate pentru turism rural
3. Potenţialul
3.3.2. Numărul de champinguri şi sate de vacanţă
turistic
3.3.3. Numărul locurilor de cazare
3.4.1. Gradul de complexitate a activităţii industriale
4. Potenţialul 3.4.2. Prelucrarea produselor agricole
industrial 3.4.3. Numărul agenţilor economici
3.4.4. Numărul întreprinderilor în funcţiune/1000 locuitori
3.5.1. Suprafaţa medie a exploataţiei individuale
3.5.2. Suprafaţa medie a exploataţiei de tip asociativ cu
personalitate juridică
3.5.3. Suprafaţa medie a exploataţiei de tip asociativ
familial
3.5.4. Gradul de asociere în exploatarea terenului
5. Potenţialul
3.5.5. Gradul de integrare a activităţilor agricole
exploataţiei agricole
3.5.6. Producţiile medii
3.5.7. Capitalul fix pe hectar (gradul de dotare tehnică)
3.5.8. Capitalul fix pe animal
3.5.9. Mărimea exploataţiilor
3.5.10. Venitul unitar
3.5.11. Nivelul de rentabilitate
6. Structurile de 3.6.1. Ponderea suprafeţei agricole private în totalul
proprietate suprafeţei agricole
 7. Gradul de 3.7.1. Populaţia activă ocupată la 1000 locuitori
ocupare a populaţiei 3.7.2. Populaţia activă în agricultură/100 ha teren agricol
3.7.3. Rata şomajului
3.8.1. Ponderea populaţiei active neagricole în totalul
8. Diversificarea
populaţiei active
activităţilor
3.8.2. Structura forţei de muncă pe tipuri de activităţi
economice
economice
4.1.1. Suprafaţa locuibilă/locuitor
1. Suprafaţa 4.1.2. Suprafaţa medie a locuinţei
locuibilă 4.1.3. Numărul de camere pe locuinţă
4.1.4. Suprafaţa medie pe cameră
2. Materiale de
4.2.1. Ponderea locuinţelor realizate din materiale durabile
construcţie
4. Locuire 3. Vechimea 4.3.1. Ponderea locuinţelor cu o vechime mai mică de 25-
clădirilor 30 ani
4. Locuinţe noi 4.4.1. Ponderea locuinţelor noi, cu o vechime mai mică de
5 ani
5. Dotarea
locuinţelor cu 4.5.1. Ponderea locuinţelor cu instalaţii de apă în interior
instalaţii de apă
1. Alimentarea cu
apă în sistem 5.1.1. Apa potabilă distribuită consumatorilor m.c./loc/an
centralizat
2. Alimentarea cu 5.2.1. Gradul de electrificare a gospodăriilor (din teritoriul
energie electrică comunal)
5. Echiparea
3. Alimentarea cu
tehnică a 5.3.1. Locuinţe cu gaz metan, %
gaze naturale
localităţilor
4. Racordarea la
5.4.1. Gradul de racordare a gospodăriilor la reţeaua
reţele telefonice
telefonică
5. Accesul la căile de 5.5.1. Accesul la reţeaua rutieră şi feroviară
transport 5.5.2. Numărul autoturismelor/1000 locuitori
6.1.1. Locuitori/medic
1. Sănătate
6.1.2. Locuitori/cadru sanitar mediu
6.2.1. Nr.elevi/cadru didactic
2. Învăţământ
6. Sociale 6.2.2. Media claselor absolvite
3. Comunicare 6.3.1. Nr.abonamente TV/1000 locuitori
4. Mortalitate 6.4.1. Rata mortalităţii infantile, % 0, (decese sub 1 an/1000
infantilă născuţi vii)
7.1.1. Calitatea aerului (frecvenţa depăşirii limitelor
1. Aer
maxime admise –LMA- pe substanţe poluante)
7.2.1. Calitatea apei (frecvenţa depăşiriiLMA pe substanţe
2. Apă poluante)
7.2.2. Ponderea apei reziduale recondiţionate
7. Ecologice
3. Sol 7.3.1. Soluri afectate de factori de limitare a calităţii
7.4.1. Ponderea pădurilor afectate de fenomene de uscare şi
deforestare în totalul suprafeţei forestiere
4. Păduri
7.4.1. Mărimea suprafeţelor protejate ecologic şi ponderea
acestora în total suprafaţă
Sursa: Dezvoltarea rurală în România. Carta Verde. 1998, Bucureşti; Aprecieri proprii.

Pe lângă indicatorii enumeraţi, de la evaluatorii spaţiului rural se cer şi

alte informaţii, de exemplu: caracterul legăturilor dintre aşezările din
microregiune, resursele principale, factorii externi care frânează dezvoltarea,
perspectivele dezvoltării regionale, legăturile de parteneriat, funcţionarea
organizaţiilor civice etc. Aceste criterii calitative, împreună cu sistemul de
indicatori cantitativi, dau posibilitate celor care analizează spaţiul rural să-şi
formeze o imagine reală.
 2.13.2. Cuantificarea dezvoltării durabile se realizează printr-un sistem
de indicatori care evaluează următoarele 13 criterii complexe:
1. Calitatea vieţii
 este rezultatul interacţiunii dintre sfera economică, socială şi ecologică;
 poate fi îmbunătăţită sau afectată prin practicile agricole şi neagricole (o conduită
tehnică ecologică şi viabilă economic este superioară numai dacă contribuie la
creşterea calităţii vieţii).
2. Protecţia şi gestiunea biodiversităţii
 cuprinde două aspecte complementare: biodiversitatea domestică şi biodiversitatea
sălbatică.
 este esenţială pentru menţinerea potenţialului alimentar pe termen lung;
 biodiversitatea domestică sa diminuat, datorită folosirii pe scară largă a aceloraşi
soiuri, rase sau genitori; consecinţa este dependenţa de marile grupuri de seminţe şi
expunerea la riscuri fitosanitare.
 biodiversitatea sălbatică sa diminuat prin distrugerea răzoarelor, a lizierelor,
drenarea şi desecarea zonelor umede, suprimarea arborilor izolaţi, despăduriri;
 importanţă ecologică a biodiversităţii constă în puterea sa de reglare. Cu cât un
sistem este mai divers cu atât este mai stabil şi mai apt să reducă riscurile de
eroziune ale unei specii oarecare. Din contră, sistemele simplificate la scară mare
sunt foarte expuse exploziilor parazitare greu controlabile.
3. Protecţia şi gestiunea apei
 impactul sistemelor agricole pentru resursele de apă este foarte important;
 a produce fără a polua sau cu riscuri de poluare minime este o condiţie fundamentală
a agriculturii durabile.
4. Protecţia solului
 solul este o resursă naturală greu reînnoibilă la scară temporară umană; eroziunea sa
este o pierdere pentru generaţiile prezente şi viitoare;
 agricultura durabilă încearcă să întreţină şi să amelioreze fertilitatea naturală a
solului, reduce riscul de eroziune, limitează scăderea conţinutului în humus,
compactarea sau levigarea mineralelor.
5. Protecţia şi gestiunea peisajului
 peisajul este o resursă colectivă, alterabilă ca urmare a activităţii urmane iar
gestiunea sa este obiectiv al dezvoltării durabile.
6. Etica
 se manifestă indirect în tehnicile folosite pentru utilizarea resurselor (nu ste etic să se
fondeze viabilitatea economică pe exploatarea regiunilor economic defavorizate) şi
în practicile comerciale (raportul calitate/preţ; efectul importului de materii prime
ieftine).
7. Calitatea produselor
 producţia de calitate participă la lupta pentru identitatea unei filiere sau a unui
teritoriu, vis-a-vis de producţia de masă, nelocalizată;
 trasabilitatea produselor reduce riscurile alimentare.
8. Gestiunea resurselor degradabile
  vizează gestiunea resurselor degradabile (petrol, fosfor, potasiu etc.) pe termen
lung;.
 sunt încurajate practicile agricole care economisesc resurse minerale şi energetice.
9. Adaptabilitate
 sistemele agricole durabile sunt flexibile, urmărind evoluţia contextului social şi
economic.
10. Protecţia atmosferei
 cuantificarea noxelor din aer şi identificarea surselor acestora (ex: volatilizările
amoniacale de pe lângă marile complexe de animale);
 efectul de seră.
11. Folosirea forţei de muncă
 gradul de ocupare al populaţiei şi structura forţei de muncă pe tipuri de activităţi
(este descurajată cursa pentru cucerirea drepturilor de producţie, în detrimentul altor
exploataţii mai vulnerabile);
 să produci în limitele nevoilor prezente.
12. Bunăstarea animalelor
 restricţii care impun ameliorarea condiţiilor de viaţă a animalelor de crescătorie;
 reacţie faţă de concentrările mari de animale.
13. Coerenţă
 agricultura durabilă dezvoltă o strategie pentru ansamblul suprafeţelor
interdependente, pe termen lung.
 sunt încurajate practicile coerente, capabile să combine eficienţa economică cu
pertinenţă socială şi cu costurile ecologice.

Concepte de bază

1. Spaţiu rural periurban 2. Dezvoltare integrată

3. Spaţiu rural intermediar 4. Dezvoltare durabilă
5. Spaţiul rural periferic 6. Subsidiaritate
7. Descentralizarea 8. Antropocentrism
9. Regionalizarea NUTS 10. Integrarea orizontală
11. Dezvoltare rurală 12. Integrarea verticală
13. Dezvoltare locală 14. Viabilitatea
15. Dezvoltare teritorială 16. Externalităţile
17. Adaptabilitate 18. Agricultură biologică
19. Coerenţă 20. Agricultură durabilă
 Capitol
Probleme de discutat

1. Particularităţile şi funcţiile spaţiului rural

2. Efectul activităţilor de descentralizare şi regionalizare asupra clasificării şi
economiei spaţiului rural
3. Dezvoltarea rurală – concept, particularităţi, principii, obiective şi măsuri
4. Coordonatele dezvoltării integrate şi durabile a spaţiului rural
5. Criteriile, subcriteriile şi indicatorii utilizaţi în diagnoza spaţiului rural
6. Criteriile, subcriteriile şi indicatorii utilizaţi în cuantificarea dezvoltării durabile

Bibliografie

1. Buciuman, E. (1999)-Economie rurală, Ed. SSA Alba Iulia

2. Dona, I. (2000)-Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti
3. Kohls, R.L. and Uhl, I.N. (1990)-Marketing of Agricultural products, seventh
edition. Macmillan Publishing Company.
4. Mitrache, Şt. (2000)-Dezvoltare rurală durabilă, Ed. Planeta, Bucureşti
5. Otiman, P.I. (1999)-Economie rurală, Ed. Agroprint Timişoara
6. Otiman, P.I. (2000)-Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală a României
în vederea aderării la UE, Ed. Agroprint Timişoara
7. Strak, J. and Morgan, W. (1995)-The UK Food and Drink Sector. Euro PA and
Associates.
7. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Economie agrară, Ed. USAMV Iaşi.
8. Vincze, Maria, (2000)-Dezvoltarearegională şi rurală, Presa Universitară
Clujeană.

Actorii economiei rurale

Actorii economici sau agenţii economici cuprind indivizii, grupurile de
indivizi şi organizaţiile care constituie centre de decizie şi acţiune în viaţa socială şi
economică, respectiv prin deciziile şi alegerile acestora se crează fluxuri de resurse
(fluxurile reale şi fuxurile manetare) în ansamblul economiei considerate. La nivelul
spaţiului rural se disting cinci categorii de actori:
1. gospodăriile (menajele), care constituie grupul de consumatori, respectiv
consumul;
2. întreprinderile, care constituie grupul de producători, respectiv producţia;
3. băncile sau instituţiile de credit, au ca activitate principală finanţarea
economiei;
4. statul sau administraţiile, care asigură în special servicii destinate ansamblului
colectivităţii;
5. mediul extern reprezentat de ansamblul agenţilor economici situaţi în afara
spaţiului rural sau a altor spaţii la care ne referim.
Funcţia principală a gospodăriilor este consumul. Gospodăriile consumă sau
utilizează un bun pentru aşi satisface o nevoie. Pentru economişti, noţiunea de
consum şi cumpărare este sinonimă, fapt ce determină ca nivelul consumului
să fie măsurat la un moment dat, cu nivelul achiziţiilor de pe piaţă, iar
achiziţiile presupun ca gospodăriile să dispună de venituri.
Funcţia întreprinderilor este producţia. Actul producţiei constituie o
combinare de resurse naturale, de bunuri intermediare, de echipamente, de muncă şi
de procedee tehnice, care au ca rezultat obţinerea unui produs ce urmează a fi pus la
dispoiziţia gospodăriilor sau a întreprinderilor.
Funcţia băncilor este de a servi ca intermediari între actorii care
economisesc şi actorii care împrumută o parte din resursele financiare necesare
realizării proiectelor pe care aceştea vor să le realizeze. Rolul lor este de a finanţa
economia şi de a emite monedă.
“Statul” este un termen foarte general ce desemnează ansamblul
administraţiilor publice şi private de la nivel naţional, regional şi local, care
intervine în activitatea economică (securitate, redistribuirea veniturilor, ajutoare
pentru diverse întreprinderi,…) cu mijloace foarte diverse (reglementări, fiscalitate,
subvenţii etc).
Mediul extern sau schibul cu exteriorul exprimă nivelul angajamentelor
economiei rurale în economia naţională. Relţiile cu exteriorul determină schimburile
de resurse.

3.1. Gospodăriile (Menajele)

3.1.1. Definirea şi clasificarea gospodăriilor

Pentru economişti şi statisticieni, o “gospodărie obişnuită” este compusă,
în general, din persoane care au aceeaşi reşedinţă principală ca spaţiu
permanent de locuit, indiferent dacă între ele există sau nu o legătură de
rudenie. O gospodărie poate fi formată dintr-o singură persoană dacă aceasta
trăieşte singură în locuinţa sa.
Pe lângă gospodăriile obişnuite, care regrupează marea majoritate a populaţiei se
disting şi “gospodării colective” formate din persoane care trăiesc cu titlul de
domiciliu permanent în colectivităţi instituţionale (ex: cămine de bătrâni,
cămine de muncitori, comunităţi religioase etc.).
 Fiecare gospodărie cuprinde una sau mai multe familii.
“Familia” – este definită ca un grup (o entitate) format din cel puţin două
persoane care constituie împreună un cuplu legitim sau nu, şi, după caz, copii sub 25
de ani, fie o persoană fără soţ şi copiii săi sub 25 ani. În ultimul caz familia este
denumită monoparentală.
Membrii unei gospodării ce nu aparţin unei familii sunt denumiţi “izolaţi” şi
se referă în general la “copii” celibatari peste 25 ani. “Izolaţii” nu sunt în mod
obligatoriu persoane care trăiesc singure pentru că ei pot locui împreună cu alţii, în
aceeaşi locuinţă şi formează, respectiv fac parte dintr-o gospodărie.
Pentru studiul componentelor economice şi a caracteristicilor sociale ale
gospodăriilor este necesară clasificarea acestora având la bază criteriul categoriei
socio-profesionale a persoanei de referinţă din cadrul familiei.
Rezultă astfel următoarele tipuri de gospodării: gospodării de muncitori;
gospodării de agricultori; gospodării de meşteşugari; gospodării de comercianţi;
gospodării de patroni; gospodării de intelectuali; gospodării de pensionari; alte
gospodării (de şomeri, de persoane inactive etc.).
Clasificarea gospodăriilor funcţie de categoria socială a persoanelor de
referinţă este utilizată în toate analizele sociale şi economice. Totuşi încadrarea unei
gospodării într-o categorie socio-profesională ridică cel puţin o întrebare – unde
încadrăm gospodăria reprezentată de o familie unde soţul lucrează în agricultură,
soţia în sistemul bancar iar copiii sunt funcţionari în administraţie?.
Pentru a răspunde la această întrebare, în cele mai multe cazuri se consideră
că persoana de referinţă a familiei este “soţul”. Astfel, spre exemplu, prin gospodării
agricole înţelegem gospodăriile a căror persoană de referinţă este fie fermier fie
muncitor agricol. Rezultă că gospodăriile de agricultori nu încorporează numai
persoane totalmente agricole ci şi persoane care lucrează şi în alte sectoare ale
economiei decât agricultura.
Pe ansamblu, în România, numărul gospodăriilor este de 7.317.563, din care
3.986.532 (54,5%) sunt gospodării urbane şi 3.331.031 (45,5%) sunt gospodării
rurale (tab.3.1). Numărul mediu de persoane ce revine pe o gospodărie este de 3,08 la
nivel naţional, cu diferenţe între 3,01 persoane pe o gospodărie în mediul rural şi
3,10 persoane pe o gospodărie în mediul urban.
Din numărul total al gospodăriilor, 5.481.537 sunt formate dintr-o familie (74,9%),
437.653 din două familii (5,9%), 19.856 din trei familii (0,2%) şi 1.377.517 sunt
nefamiliale (18,8%)-respectiv, 1.256.889 (91,2%) sunt reprezentate de o singură
persoană şi 119.627 (8,8%) din două sau mai multe persoane care nu formează o
familie. În categoria gospodăriilor rurale şi urbane intră 3.480.000 de mici proprietari
de pământ care deţin la nivel naţional aproximativ 8.353.000 hectare şi nu formează
aşa numitele gospodării agricole sau ferme individuale aşa cum arată unele studii de
economie agrară (peste 90% dintre aceştea nu au ca activitate principală-
agricultura).
 Numărul familiilor în România este de 6.041.787, repartizate astfel: familii de
salariaţi – 3.337.640 (55,2%); familii de ţărani – 491.731 (8,1%); familii de
pensionari – 1.920.453 (31,8%); alte familii – 291.963 (4,9%).
Tabelul 3.1.
Populaţia, gospodăriile şi familiile în România
număr
Specificare 1972 2000 % 1972
Populaţia totală 22.760 22.546 99,1
Gospodăriile 6.667 7.317 109,7
Nr.persoane/gospodărie 3,41 3,08 90,3
Familiile 5.628 6.041 107,3
Nr.persoane/familie 4,04 3,73 92,3

3.1.2. Nevoile şi resursele gospodăriilor

Gospodăria este un “agent economic” a cărui funcţie principală este
consumul. Pentru consum persoanele care alcătuiesc gospodăria utilizează resursele
financiare de care dispun, pentru a cumpăra o cantitate certă de bunuri cu scopul de
a-şi satisface nevoile.
Nevoile reprezintă tot ce este necesar unui om la un moment dat şi tot ce el
îşi poate dori pentru a-şi asigura într-un interval dat, existenţa, conservarea şi
devenirea sa. El se luptă, spre exemplu:.. pentru a-şi îndeplini nevoia de hrană, de
locuinţă, de îmbrăcăminte, de sănătate, de comunicare, de petrecere a timpului liber
etc. Nevoile sunt multiple şi nivelul lor tinde să crească pe măsura dezvoltării tuturor
aspectelor vieţii economice şi sociale: progresele tehnice, urbanizarea, creşterea
veniturilor, creşterea timpului liber, … Mediul social influenţează deopotrivă în
sensul difuzării anumitor nevoi în ansamblul populaţiei prin fenomenele de modă şi
imitare.
Nevoile au făcut obiectul mai multor calasificări. O clasificare, de exemplu
a nevoilor în funcţie de gradul de necesitate le împart în: nevoi primare sau vitale, a
căror satisfacere este indispensabilă vieţii (nevoi de hrană şi de apă), nevoi
secundare (de locuit, de îmbrăcăminte, de încălzire) şi nevoi terţiare a căror
satisfacere nu este obligatorie şi care pot fi considerate de prisos (nevoi pentru timpul
liber). Această clasificare nu satisfece în măsura în care este probat faptul că, gradele
(treptele) de intensitate (de importanţă) a nevoilor variază de la un individ la altul şi
nu sunt constante (permanente) în timp. Acelea care erau de prisos ieri se pot adeveri
extrem de necesare astăzi, de exemplu, nevoia de destindere pentru orăşean, nevoia
de comunicaţie pentru agricultorul izolat etc.
O altă clasificare face diferenţierea între “nevoi individuale şi nevoi
colective”. Primele sunt satisfăcute prin mobilizarea resurselor proprii gospodăriilor
şi următoarele datorită (graţie) unui număr cert de echipamente realizate de
colectivităţile publice ( stat, regiuni, departamente, comune) şi câteodată private
(asociaţii).
 Pentru satisfacerea nevoilor, gospodăriile trebuie să posede resurse. Din
punct de vedere economic la nivelul gospodăriilor, intereseză resursele financiare
denumite “venituri”.
Pentru o gospodărie există două mari categorii de venituri:
Venituri directe sau primare care sunt legate direct de activitatea de
producţie şi provin din intreprinderi şi administraţie. Ele sunt constituite din salariile
primite de persoanele care îşi oferă munca lor, în schimbul unei remuneraţii (venituri
din muncă şi venituri din exploatare), din chirii şi arendă - primite de persoanele
care au închiriat bunuri imobiliare (imobile, pământ), din dobânzi şi dividende -
primite de persoanele care economisesc, împrumută sau investesc bani (venituri din
proprietate şi din capital) şi în fine din beneficiile obţinute de antreprenori (venituri
din antrepriză).
Venituri indirecte numite şi venituri de transfer sau venituri de
redistribuţie, ce nu corespund unei activităţi productive sau antreprenoriale. Ele
provin din extragerea unei părţi din veniturile primare a anumitor agenţi economici
(gospodării şi intreprinderi) cu scopul redistribuirii spre anumite persoane (bolnavi,
familii numeroase, pensionari, şomeri etc). Prelevarea şi redistribuirea se face prin
intermediul statului, a colectivităţilor locale (regiuni, departamente, comune) şi a
organismelor de securitate socială care împart banii proveniţi sub formă de impozite
şi cotizaţii sociale (prelevări obligatorii) iar pe de altă parte acele resurse vărsate sub
formă de prestaţii sociale.
Cu aceste venituri disponibile, fiecare gospodărie va putea acoperi nevoile
immediate şi procura bunuri socotite necesare. Cea mai mare parte din venitul
disponibil este astfel rezervată consumului. Cealaltă parte este economisită şi
reprezintă partea din venit care nu va merge imediat la consum. Aceşti bani
economisiţi în gospodării sunt în general depuşi în bănci, plasaţi în conturi
particulare, împrumutaţi de intreprinderi sau stat şi reprezintă un mijloc de
profit reprezentat de chiria banilor.
Literatura de specialitate scoate în evidenţă importanţa categoriei economico-
sociale – de venit - în analiza sintetică a gradului de dezvoltare a unui teritoriu,
categorie care regrupează un număr mare de elemente heterogene, în special de ordin
calitativ.
Din analiza datelor din tabelul 3.2., rezultă că faţă de anul 1995, în anul 1998,
veniturile reale ale populaţiei au scăzut cu peste 40%. Astfel, veniturile obţinute de
populaţie sunt orientate aproape în totalitate către bunurile strict necesare, populaţia
fiind caracterizată printr-un grad îngust de alegere între diferite bunuri şi servicii, iar
referitor la economii, acestea se află la pragul minim, influenţând negativ finanţarea
investiţiilor, respectiv productivitatea muncii şi deci posibilităţile de creştere a
venitului real.
Tabelul 3.2.
 Evoluţia veniturilor populaţiei României în perioada 1995-1998
Specificare 1995 1996 1998
1. Indicele venitului nominal 100,0 1650,4 3836,5
2. Indicele nivelului general al preţurilor 100,0 2987,0 7071,9
3. Indicele venitului real (puterea de cumpărare)
100,0 55,4 54,2
(1:2)
4. Indicele venitului real în România) 100,0 59,0 59,1

Această concluzie este prezentată ca fenomen, neexistând o relaţie directă

între economiile populaţiei şi investiţii, ştiut fiind faptul că există agenţi economici
care economisesc şi care acumulează.
Dealtminteri, bunăstarea populaţiei nu este în funcţie numai de bunurile
consumate cu titlu oneros, ci şi în funcţie de autoconsum şi de serviciile colective
furnizate cu titlu gratuit sau semigratuit (căile de comunicaţii, condiţiile de transport
şi de muncă, facilităţile de acces la cultură şi la serviciile colective).
Creşterea veniturilor este considerată reală când anulează evoluţia
concomitentă a preţurilor la bunurile ce pot fi cumpărate. Astfel, esenţial nu este deci
creşterea venitului nominal (fenomen ce a avut loc în România), ci creşterea
venitului real sau puterea lui de cumpărare. Pentru aceasta s-a calculat raportul între
indicele venitului nominal şi indicele nivelului general al preţurilor, iar rezultatul se
numeşte “indice bugetar” (acesta scade semnificativ în România, de la 1,26 în anul
1990 la 0,89 în anul 1998.

3.1.3. Consumul gospodăriilor

Consumul presupune existenţa “bunurilor”. Bunurile reprezintă pe
ansamblu, mijloacele care pot fi procurate de către gospodării şi întreprideri pentru
consumul lor imediat sau pentru utilizare pe timp îndelungat.
Bunurile se clasifică în:
 bunuri economice, când bunul este relativ rar, iar obţinerea sa, reclamă un
effort, concretizat în munca omului, în tehnicile utilizate şi în consumul de
inteligenţa umană (ex. apa care o obţinem prin deschiderea robinetului);
 bunuri noneconomice (libere), când obţinerea lor, nu reclamă un efort (ex.
apa pe care o bem dintr-un râu de munte).
Bunurile economice cuprind:
 produsele, pot fi alimente, îmbrăcăminte, mobilă, echipamente casnice,
maşini, utilaje etc. Produsele la rîndul lor pot fi: durabile şi fungibile. Sunt
durabile când ele pot fi utilizate de mai multe ori în timpul unei perioade mai
mari (ex: toate echipamentele gospodăriilor), în caz contrar produsele sunt
fungibile, mai bine spus ele sunt distruse la prima folosire (produsele
alimentare);
 serviciile, reprezintă activităţi prestate de persoane sau organizaţii
(intreprinderi, colectivităţi) care permit satisfacerea nevoilor altor persoane sau
organizaţii. Spre exemplu, activitatea medicului care vizitează bolnavii săi, activtatea
de transport, activitatea comercianţilor etc.
Produsele şi serviciile se clasifică în:
 produse şi servicii marfă, când persoanele, pentru a le obţine, le cumpără de
pe piaţă, locul unde se întâlnesc cumpărătorii şi vânzătorii de bunuri, respectiv locul
unde se formează preţul acestor bunuri (adică unde se cheltuiesc banii);
 produse şi servicii non marfă, când pentru utilizare nu este nevoie de a le
procura de pe piaţă (şosele utilizate de automobilişti, grădinile publice în care noi ne
putem plimba, serviciile de securitate efectuate de poliţie şi pompieri, învăţământul
gratuit pentru toţi copiii etc). Totuşi aceste bunuri non marfă nu sunt gratuite căci
fiecare contribuie cu un effort financiar care a fost consimţit de întreaga colectivitate
publică. Când nu se foloseşte direct salariul pentru utilizarea unui bun, societatea
caută alte forme de plată (ex: impozitele).
Actul de consum poate fi apreciat ca o măsură de distrugere (în sensul
categoriei “bun fungibil sau bun durabil”), sau de achiziţie a unui bun. Ca formă
generală, este momentul de achiziţie a unui bun marfă şi este mai puţin important
dacă produsul cumpărat este utilizat sau nu.
Consumul se clasifică în:
 consumuri productive, numite şi consumuri intermediare, reprezintă valoarea
bunurilor (produse şi servicii) utilizate de intreprinderi în activtatea lor productivă.
Aceste bunuri sunt, fie încorporate în noi produse fabricate de intreprindere, fie
distruse sau transformate în procesul de producţie. Pentru exploataţiile agricole,
consumurile intermediare sunt reprezentate în special de îngrăşăminte, sămânţă,
produse fito-sanitare, servicii furnizate prin centrele veterinare şi centrele de
consultanţă etc.
 consumurile neproductive numite şi consumuri finale, reprezintă valoarea
bunurilor consumate de gospodării pentru satisfacerea nevoilor indivizilor care o
compun. Un bun poate fi, deci, în acelaşi timp intermediar sau final, potrivit
agentului economic care îl cumpără şi utilizează. spre exemplu; apa sau curentul
electric consumat şi de intreprindere şi de gospodărie; serviciile veterinare de
intervenţie la animalele din exploataţiile agricole sau pentru îngrijirea unui animal de
la “ţară”; producţia exploataţiilor agricole este, pe de o parte producţie – destinată
consumurilor intermediare (produse furnizate industriei agroalimentare), iar pe de
altă parte, consumurilor finale (produse vândute ca atare gospodăriilor prin
intermediul comercianţilor).
Dacă consumul gospodăriilor este numit consum final acesta poate fi
repartizat în două mari grupe: consum privat şi consum colectiv. Împreună poartă
numele de consumul lărgit al gospodăriilor.
Consumul privat este constituit din trei elemente:
a) Autoconsumul de produse alimentare (produse din grădina proprie) şi servicii
(numai serviciile ce ţin de locuinţa proprietarilor). Acest autoconsum, este dificil de
evaluat şi este mai important (mai mare) la ţară faţă de oraş.
b) Avantajele în natură, furnizate în special de intreprinderi către anumiti salariaţi
(utilizarea de apartamente sau maşini).
c) Achiziţiile de produse şi servicii marfă făcute de gospodării prin intermediul
pieţei şi care solicită plăţi monetare (eforturi financiare).
Consumul colectiv este acela de servicii colective, gratuite în aparenţă şi
furnizate de administraţie cître gospodării. Aici putem distinge:
- Servicii colective gratuite furnizate de întreaga colectivitate naţională
neimputabile la nivel de individ sau grup de indivizi (servicii indivizibile)= justiţia,
securitatea, apărarea naţională.
- Servicii colective gratuite imputabile la nivel de individ sau grup de indivizi, deci,
care pot identifica beneficiarii (serviciile individualizabile) şi a căror avantaje pot fi
imputate gospodăriilor: învăţământ, acţiuni culturale, sportive, sociale etc.
Pentru aprecierea consumului lărgit, mai bine spus pentru măsurarea
exactă a valorii produselor şi ale serviciilor utilizate în gospodării, se ţine seama
şi de un număr de transferuri ce afectează consumurile colective
individualizabile. Astfel sunt transferurile economice de care beneficiază
gospodăriile, de exemplu: produse şi servicii la preţ scăzut, sub costuri, cum ar
fii transportul urban. Partea colectivă a consumului lărgit creşte regulat, în
special, pentru indivizii care locuiesc în marile aglomeraţii urbane. Dar, aceast
progres costă colectivitatea, care face cheltuieli având ca surse prelevările
(impozite, cotizaţii) obligatorii din venitul gospodăriilor. Aceste impozite şi
cotizaţii diminuează veniturile disponibile gospodăriilor, mai bine spus, partea
de venit pe care o familie, o cheltuie pentru cumpărături.
Structura consumului pe elemente componente indică gradul de dezvoltare a
unei zone (tab. 3.3.)
Tabelul 3.3.
Ponderea cheltuielilor alimentare în total buget de familie, %
Ponderea cheltuielilor
Ţara pentru alimente în total %, UE
buget de familie, %
România 70 3,2
Ungaria, Cehia,
30 1,4
Polonia, Slovacia
UE 22 1,0
 Ca legitate economică, “există o corelaţie negativă (inversă) între ponderea
consumului alimentar în total bugete de familie şi calitatea alimentaţiei şi a
nivelului de trai”, cu cât cheltuielile alimentare în total buget de familie sunt mai
mari cu atât calitatea nutriţiei umane este mai precară, iar nivelul de trai este mai
scăzut.

3.1.4. Analiza consumului gospodăriilor

Teoria consumului a evoluat mult în special cu aportul lui John Meynard
Keynes (1886-1946). Economiştii clasici (Adam Smith, 1723-1790; Robert Malthus,
1766-1836; David Ricardo, 1772-1823; John Stuart Mill, 1806-1873) considerau că
consumul era în funcţie de nivelul ratei dobânzilor care încurajau sau nu economiile.
În acest sens funcţia globală a consumului era: C = f(i), unde C(consumul) este
inversul lui “i” (interesul financiar-rata dobânzilor), respectiv consumul creşte când
rata dobânzii scade şi invers.
J. M. Keynes şi alţi economişti de după el, au formulat ipoteze diferite care
sunt mult mai relevante şi mai pertinente, respectiv au specificat că “…oamenii sunt
în medie dispuşi să crească consumul lor când veniturile lor cresc, dar în mai mică
proporţie..”, cu alte cuvinte consumul este determinat de venitul real (C/P=f(V/P)
unde; P-nivelul general al preţurilor; V-venitul), respectiv consumul cantitativ total
creşte până la un anumit punct, pe măsură ce veniturile cresc, iar ponderea
cheltuielilor pentru consum (consumul valoric) scade în total venituri şi partea de
“economii” creşte.
Pentru a înţelege acest fenomen este necesară distincţia între consumul total
şi consumul marginal.
Consumul total este satisfacţia totală pe care o persoană o obţine din
consumul tuturor unităţilor de produs într-o perioadă de timp dată. Economiştii
numesc acest consum “utilitate totală” (utilitatea nu este o proprietate a unui produs,
ci ea se formează în mintea consumatorului, iar ideile consumatorilor se schimbă,
obiceiurile de consum se modifică).
. Consumul marginal este satisfacţia adiţională, dată de consumul unei unităţi
suplimentare de produs într-o perioadă de timp dată. Economiştii numesc acest
consum “utilitate marginală”.
Revenind, cu cât se consumă mai mult un produs cu atât utilitatea totală este
mai mare - până la un punct. Pe măsură ce satisfacţia creşte, cu fiecare unitate
consumată în plus, utilitatea adiţională este tot mai mică comparativ cu unităţile
anterioare. Cu alte cuvinte consumul marginal scade cu cât consumul total creşte,
fenomen cunoscut sub numele de diminuarea utilităţii marginale. La un anumit
nivel, consumul total (utilitatea totală) atinge maximul, iar consumul marginal
(utilitatea marginală) va fi egal cu zero. Peste această limită consumul de unităţi
suplimentare poate crea disconfort, situaţie în care utilitatea marginală este negativă,
iar ca efect consumatorul tinde să “economisească”.
Dacă am putea măsura utilitatea, am putea întocmi un tabel în care să arătăm
cu cât se modifică utilitatea totală şi marginală a unei persoane la diferite niveluri ale
consumului. Aceste date ar putea fi reprezentate ulterior sub forma unui grafic.
Tabelul 3.4 reprezintă o astfel de situaţie imaginară. Analizând tabelul putem spune
că la consum 0, satisfacţia este 0 şi utilitatea totală este 0. Dacă la o unitate de produs
se obţin 5 utili de satisfacţie utilitatea totală este 5, iar utilitatea marginală este tot 5.
Acestea trebuie să fie egale întrucât o singură unitate din produs a fost
consumată.Dacă se consumă o a două unitate, se obţin încă 3 utili (UM), obţinând în
total 8 utili de utilitate totală. Utilitatea marginală scade după consumul primei
unităţi. Consumul celei de a treia unităţi va aduce şi mai puţine unităţi adiţionale;
utilitatea marginală scade la 1, obţinând astfel o utilitate totală de 9 utili. La cea de a
patra unitate de produs, consumatorul este saturat (UM=0). O a cincea unitate de
produs reduce utilitatea totală (de la 9 la 8), iar utilitatea marginală este negativă.
Tabelul 3.4.
Consumul total (UT) şi consumul marginl (UM)
Pachete
UT UM
consumate
0 0 -
1 5 5
2 8 3
3 9 1
4 9 0
5 8 -1

Rezultă astfel că:

 curba UM are panta descendentă; aceasta ilustrează principiul diminuării
utilităţii marginale;
 curba UT porneşte din origine; un consum 0 are o utilitate 0 şi atinge
maximul atunci când utilitatea marginală este 0. La o utilitate marginală 0,
nici o altă unitate adiţională nu mai poate fi adăugată la utilitatea totală.
Vârful curbei corespunde acestei situaţii;
Tabelul anterior este bazat pe presupunerea că alte elemente nu se
modifică. În realitate, ele se modifică, chiar foarte frecvent. Consumul de unităţi
dintr-un produs depinde de consumul celorlalte produse cu care se află în relaţii
de asociere (consumul unui produs este legat de consumul altui produs, ex:
cafeaua cu zahărul) sau de substituţie (produse alternative, ex: carnea de pasăre
cu carnea de porc). De fiecare dată când consumul celorlalte produse se
modifică un nou calcul trebuie făcut. Apare astfel întrebarea:
Cât de multe unităţi dintr-un produs ar trebui să consume un consumator
pentru a-şi utiliza cât mai bine veniturile? Pentru a obţine un răspuns la această
întrebare, trebuie să găsim o unitate de măsură reală pentru utilitate.
 Una dintre soluţii ar fi măsurarea utilităţii în bani. În această situaţie,
utilitatea devine suma de bani plasată de consumatori în consum. Utilitatea marginală
devine suma de bani pe care o persoană este pregătită (accepta) să o plătească pentru
a obţine o unitate de satisfacţie în plus; cu alte cuvinte, cât valorează acea unitate
suplimentară pentru consumator. Dacă în exemplul anterior, consumatorul este
pregătit să plătească 0,25 unităţi monetare (u.m.) pentru o unitate de produs
suplimentară, atunci putem spune că unitatea respectiva îi aduce 0,25 u.m. de
utilitate: UM = 0,25 u.m.
Dacă ar acţiona raţional, câte astfel de unităţi ar trebui să consume? Pentru
a răspunde la aceasta întrebare, trebuie să introducem conceptul de: surplusul
consumatorului.
Surplusul marginal al consumatorului (MCS) este diferenţa dintre valoarea
pe care consumatorul este pregătit să o plătească pentru o unitate suplimentară de
produs şi suma pe care o plăteşte. Deci dacă consumatorul este pregătit să plătească
0,25 UM şi de fapt plăteşte doar 0,20 UM, va obţine un surplus marginal al
consumatorului de 0,05 UM
MCS = UM- P
Surplusul total al consumatorului (TCS) este suma tuturor surplusurilor
marginale ale consumatorului obţinute din toate unităţile de produs consumate. Este
diferenţa dintre utilitatea totală din toate unităţile şi cheltuielile cu acestea. Dacă,
consumatorul nostru consumă 4 unităţi de produs, şi era pregătit să plătească 1,20
u.m. pentru ele, dar a cheltuit numai 0,80 u.m., atunci surplusul total al
consumatorului este de 0,40 UM.
TCS = TU - TE
în care, TE reprezintă cheltuielile totale (P  Q)
Rezultă astfel că, comportamentul raţional al consumatorului este atunci
când acesta încercă să maximizeze surplusul consumatorului.
Consumatorii vor continua să cumpere unităţi adiţionale atât timp cât vor
câştiga surplusul consumatorului; cu alte cuvinte, atât timp cât preţul pe care sunt
pregătiţi să-l plătească este mai mare decât preţul pe care îl plătesc (UM >P). Dar cu
cât cumpără mai multe unităţi, are loc diminuarea utilităţii marginale. Ea va scădea
până când MU = P, adică până când nu va mai exista surplus al consumatorului. În
acel moment ei vor înceta să mai cumpere unităţi adiţionale. Nivelul optim al
consumului lor a fost atins: surplusul consumatorului a fost maximizat. Dacă vor
continua să cumpere unităţi adiţionale, vor plăti mai mult pentru fiecare unitate
“ultimă”, decât ar dori (UM < P). În plus, aceasta înseamnă că fiecare unitate
monetara cheltuită, va aduce mai puţină satisfacţie decât anterior. Cu alte cuvinte,
utilitatea marginală a banilor se diminuează odată cu creşterea veniturilor.
Nivelul consumului final al gospodăriilor este influenţat de următoarele
variabile:
I. Venituri– între veniturile gospodăriilor şi consum există o corelaţie foarte strânsă
cu excepţia consumului incompresibil numit şi consum autonom (oamenii fără
venituri sunt obligaţi să consume – în principal produse alimentare, pentru a trăi).
Dacă veniturile consumatorilor cresc iar preţurile nu se modifică, vom spune că
veniturile reale au crescut. Cu alte cuvinte, vom spune că mai multe bunuri pot fi
cumpărate decât anterior. Dar veniturile reale pot creşte şi fără că veniturile să
crească. Aceasta se întâmplă dacă preţurile scad. Pentru acelaşi volum de bani pot fi
cumpărate mai multe bunuri. Analiza efectului creşterii veniturilor reale va fi operată
în acelaşi mod cu cea a creşterii veniturilor, în condiţiile în care preţurile rămân
neschimbate.
Cu cât veniturile cresc cu atât mai mult va creşte cererea pentru majoritatea
bunurilor. Economistul german Ernst Engel a trasat o curbă care desemnează relaţia
venit-consum, curbă care-i poartă numele. Astfel pe prima parte a curbei, odată cu
creşterea veniturilor ritmul de creştere a cererii de consum este mai mare, iar după
satisfacerea nevoilor cererea se aplatizează, chiar dacă veniturile continuă să crească.
La o analiză mai atentă nu toate mărfurile se supun legii lui Engel şi în
consecinţă se clasifică în: bunuri normale, bunuri inferiare, bunuri Giffen şi bunuri
de lux.
Bunurile normale se supun legii lui Engel, respectiv o creştere a veniturilor
determină o creştere a cantităţii cerute (cuprind toate mărfurile considerate
prioritare).
Bunurile inferiare sunt mărfurile în cazul cărora o creştere a veniturilor
determină o scădere a cantităţii cerute (mărfuri de calitate inferioară, foarte ieftine, ca
de exemplu, margarina ieftină etc).
Bunuri Giffen sunt un tip particular de bunuri inferioare. Dacă partea
reprezentată de un bun inferior în cheltuielile unui consumator va fi una
reprezentativă, atunci o modificare în preţul acestuia va determina modificarea
veniturilor reale ale consumatorului, rezultând o creştere a cantităţii solicitate din
bunul respectiv. Un astfel de bun este cunoscut sub numele de bun Giffen, după
numele lui Sir Robert Giffen, care a susţinut că, consumul de pâine la oamenii săraci
creşte odată cu creşterea preţului pâinii.
Bunurile de lux sunt un caz particular de mărfuri de tip Engel, respectiv la
început odată cu creşterea veniturilor creşterea cererii la aceste mărfuri este foarte
lentă, apoi începe să crească din ce ăn ce mai mult, iar pe ultimul domeniu al creşterii
veniturilor, cererea se comportă în două moduri distincte:
a) se aplatizează şi devine egală cu o anumită cantitate “1”; b) creşte în continuare.
Modificările intervenite la nivelul consumului funcţie de modificările
intervenite la nivelul veniturilor poartă denumirea de elasticitatea cererii în funcţie
de venit. Elasticitatea se exprimă cu ajutorul coeficienţilor de elasticitate, care
măsoară variaţia procentuală a cererii de consum la o modificare a veniturilor cu
1%. Funcţie de mărimea coeficienţilor de elasticitate există cinci categorii de cereri
de produse:
1. Ecv>1, cererea de produse se numeşte elastică (cererea creşte în proporţie mai
mare decât creşterea veniturilor) şi se interpretează astfel, la o creştere a
 veniturilor cu 1% celtuielile ocazionate de cumpărarea acestor mărfuri cresc cu
valori mai mari de 1% (este cazul mărfurilor nealimentare de bună calitate).
2. Ecv= 1, cererea de produse se numeşte unitară, respectiv cererea creşte în aceeaşi
proporţie cu creşterea veniturilor( se întâlneşte la o gamă restrânsă de alimente de
foarte bună calitate)
3. 0 < Ecv< 1, cererea de produse este puţin elastică, cererea creşte în proporţie mai
mică decât creşterea veniturilor (majoritatea produselor alimentare şi toate
produsele tip Engel, ex. de coeficienţi: iaurt = 0.58; fructe = 0.48; legume = 0.35;
brânză = 0.22; carne de vită = 0.08 etc ).
4. Ecv= 0, cerere cu elasticitate nulă sau inelastică, Cererea rămâne constantă
indiferent de mişcarea veniturilor (ex: carne în carcasă = -0.01; unt = -0.04; carne
de porc = -0.05; carne de pui = -0.08 etc).
5. Ecv< 1, cerere cu elasticitate negativă, cererea scade paralel cu creşterea
veniturilor (bunurile inferioare sau demodate).
Cunoaşterea elasticităţii este importantă pentru anticiparea evoluţiei consumului
final al gospodăriilor.
II. Preţul produselor. Consumul de produse este puternic influenţat de mărimea şi
fluctuaţia preţurilor. Relaţia cerere-preţuri este o relaţie complexă deoarece mişcarea
preţului la un produs determină mişcarea cererii atât la produsul respectiv cât şi la
alte produse cu care se află în relaţii de asociere sau de substituţie. Spre exemplu,
dacă mâine mass-media va anunţa că producţia de cafea din Brazilia şi Africa de Est
a fost compromisă în acest an, preţurile vor exploda. Ce este de făcut? De presupus
că veţi reduce drastic, consumul de cafea sau poate veţi renunţa complet la consumul
de cafea.
Aceasta este o simplă ilustrare a relaţiei generale dintre preţuri şi consum:
când preţul unui bun creşte, cantitatea de bunuri solicitată scade. Această relaţie este
cunoscută sub numele de legea cererii. Există două raţiuni ale acestei legi:
- Oamenii se vor simţi mai săraci. Nu vor ma putea cumpăra o cantitate la
fel de mare ca înainte din acelaşi bun. Puterea de cumpărare a veniturilor
lor ( veniturilor reale) a scăzut şi nu-şi mai pot permite să cumpere
aceeaşi cantitate. Acesta se numeşte efectul veniturilor;
- Bunul este mai scump comparat cu altele. Deci consumatorii vor substitui
aceste bunuri cu altele alternative, iar efectul poartă denumirea de efectul
substituirii
In mod similar, atunci când preţul unui bun scade, cantitatea solicitată va
creşte. Oamenii îşi vor putea permite să cumpere mai mult (efectul veniturilor) şi vor
renunţa să mai consume bunuri alternative (efectul de substituţie).
Cu toate acestea, revenind la exemplul anterior cu creşterea preţului la cafea,
nu ne vom mai putea permite să cumpărăm sau să consumăm cantităţi la fel de mari
ca înainte şi probabil că vom consuma cantităţi mai mari de ceai, cacao sau sucuri de
fructe.
 Mărimea cu care va scădea cantitatea din bunul respectiv va depinde de
mărimea efectelor de venit şi de substituţie.
Mărimea efectului de venit depinde în primul rând de proporţia din venituri
consumată pentru cumpărarea acelui bun. Astfel, cu cât consumăm mai multă cafea,
cu atât mai mult va trebui să reducem cantitatea consumată după creşterea preţurilor.
Cu alte cuvinte, cu cât proporţia din venituri cheltuită pentru acel bun este mai mare,
cu atât mai mare va fi efectul creşterii preţurilor asupra veniturilor reale şi cu atât mai
mult se va reduce cantitatea consumată din bunul respectiv.
Mărimea efectului de substituţie depinde în primul rând de numărul şi
apropierea dintre bunurile substituibile şi bunurile substituite. Dacă ceaiul este un
bun consumat cu plăcere, atunci creşterea preţului cafelei va genera o reducere
drastică în consumul de cafea şi o creştere considerabilă a consumului de ceai.
Ca şi în cazul venitului, variaţia consumului în funcţie de preţ poartă
denumirea de elasticitate şi exprimă procentul de “mişcare a cererii” la o variaţie a
preţului cu 1%. Funcţie de valoarea coeficienţilor avem:
1. Ecv>1, cererea este elastică;
2. Ecv= 1, cerere unitară;
3. 0 < Ecv< 1, cererea este puţin elastică;
4. Ecv= 0, cerere nulă sau inelastică;
5. Ecv< 1, cerere cu elasticitate negativă.
În cazul preţurilor elasticitatea poate fi:
 directă, când variaţia preţului la un produs determină variaţii ale cererii la
acelaşi produs, făra a afecta cererea la alte produse (este cazul bunurilor aflate
în relaţii de îndiferenţă);
 indirectă sau transversală, când variaţia preţului la un produs determină
variaţii ale cererii şi la alte prodese (este cazul bunurilor aflate în relaţii de
asociere şi substituţie);

III. Gustul. Cu cât bunul respectiv este mai dorit de către consumatori, cu atât ei îl
vor cumpăra în cantităţi mai mari. Gusturile sunt influenţate de: publicitate, modă,
observarea celorlalţi consumatori, consideraţii legate de sănătăte şi de experienţa
consumări bunului respectiv în ocazii precedente.
IV. Numarul şi preţul bunurilor substituente (bunurilor în competiţie). Cu cât este
mai mare preţul bunurilor substituente, cu atât mai mare va fi cererea pentru bunul
respectiv prin renunţarea la substituenţi. De exemplu, cererea de cafea va depinde de
preţul ceaiului. Dacă preţul ceaiului va creşte, cererea pentru cafea va creşte.
V. Numărul şi preţul bunurilor complementare. Bunurile complementare sunt
acelea care se consumă împreună : maşini şi benzină, pantofi şi cremă de ghete ş.a.
Cu cât preţul va fi mai mare pentru bunurile complementare cu atât mai puţine vor fi
cumpărate şi cu atât mai mult va scădea cererea. De exemplu, cererea de chibrituri
depinde de ţigările consumate. Dacă preţul ţigărilor creşte, cantitatea cumpărătă
scade şi cererea de chibrituri va scădea.
VI. Distibuţia veniturilor. Dacă venitul naţional este redistribuit de la săraci la
bogaţi, cererea de bunuri de lux va creşte. In acelaşi timp, pe măsură ce cei sărăci
devin şi mai săraci, cererea de bunuri inferioare va creşte.
VII. Posibila schimbare a preţurilor. Dacă, consumatorii cred ca exista posibilitatea
ca preţurile să crească, vor cumpără căntităţi mai mari din bunurile respective înainte
ca aceasta să se producă.

3.1.5. Evoluţii şi tendinţe în consumul final al

gospodăriilor
Evoluţia consumului este influenţată de o sumă de variabile dintre care cele
mai importante sunt:
a) schimbările survenite de la o perioadă la alta în structura bugetelor de familie pe
tipuri de cheltuieli – consum alimentar, bunuri de folosinţă îndelungată, băuturi
alcooloce şi tutun, energie, îmbrăcăminte şi încălţăminte, servicii, vacanţe şi
petrecerea timpului liber şi alte produse. Spre exemplu: în Regatul Unit distribuţia
bugetului de familie pe elemente de consum în perioada 1963-1993 a avut
următoarea evoluţie:
- consum alimentar – 20 % în 1963 şi 12 % în 1993;
- bunuri de folosinţă îndelungată - 6% în 1963 şi 10 % în 1993;
- băuturi alcoolice şi tutun – 14 % în 1963 şi 8% în 1993;
- îmbrăcăminte şi încălţăminte – 5 % în 1963 şi 6% în 1993;
- energie – 7% în 1963 şi 7% în 1993;
- servicii – 39 % în 1963 şi 45% în 1993;
- alte produse – 9%în 1963 şi 12 % în 1993.
b) schimbările în stilul de viaţă al consumatorilor (exemplu: a crescut cererea pentru
produse semipreparate şi finite – “away-from-home eating”; în deceniul nouă
tendinţa consumului populaţiei a fost descendentă pentru carne, lapte, brânză, ouă,
uleiuri şi grăsimi, ceai şi cafea şi ascendentă pentru fructe, produse de origine
vegetală, zahăr şi derivate, peşte, pâine şi produse din cereale.
Aceste observaţii (constatări) trebuie analizate prin prisma consumului total
pe locuitor, caz în care s-au înregistrat creşteri semnificative la toate produsele
alimentare cu specificaţia că ritmul de creştere al cererii de consum pentru fructe,
peşte, cereale şi zahăr a fost superior ritmului de creştere a cererii de consum pentru
produsele de origine animală.
Aceste diferenţe reflectă schimbările preferinţelor consumatorilor faţă de
anumite categorii de produse agroalimentare şi reprezintă în acelaşi timp o preţioasă
informaţie pentru departamentele de marketing ale firmelor ce acţionează în
domeniul industriei agroalimentare.
De asemenea schimbările şi tendinţele din mediul economic general (spre
exemplu: a crescut ponderea femeilor angajate în diferite activităţi, respectiv numărul
femeilor casnice este foarte mic) au determinat şi determină un declin semnificativ al
preparării “mâncării” în mod tradiţional acasă. A avut loc astfel mutarea centrului de
greutate al modului de consum, din familie în sarcina firmelor care prestează servicii
în acesta sens, cu alte cuvinte cererea pentru produse gata preparate a crescut
considerabil şi are în continuare o evoluţie ascendentă. Pentru industria
agroalimentară aceste schimbări reprezintă întradevăr mari oportunităţi, prin
creşterea cererii pentru produse gata preparate, pentru produse ce se consumă în afara
casei (outside the home) şi în general pentru produse proaspete sau conservate.
Această ultimă observaţie este foarte importantă. Industria agroalimentară este
abilitată să producă şi să distribuie noi produse care să satisfacă cerinţele stilului
modern de viaţă al consumatorilor, aceasta fiind cheia competitivităţii pe piaţă.
Luând în considerare evoluţiile şi tendinţele consumului final al gaspodăriilor
apreciem că spaţiul rural prezintă mari potenţialităţi pentru industria agroalimentară
şi pentru servicii în acest domeniu.

3.1.6. Finalitatea consumului gospodăriilor

Rezultatul consumului final al gospodăriilor se concretizează în următoarele

elemente economico-sociale: modul de viaţă, stilul de viaţă, nivelul de trai şi
calitatea vieţii.
Modul de viaţă este o noţiune complexă (greu de măsurat) care regrupează un
număr mare de elemente heterogene (elemente de ordin economic, sociologic,
ecologic,psihosociologic, politic, juridic, etic, estetic, filosofic) în special de ordin
calitativ şi vizează cu precădere zona existenţei sociale. Modul de viaţă se defineşte
ca fiind un ansamblu determinat de formele de folosire a mijloacelor de trai
disponibile în vederea satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale şi de formele de
utilizare a timpului de viaţă social şi individual. El depinde cazual de modul de
producţie, de nivelul, calitatea şi eficienţa forţelor productive, de cadrul social,
defactorii ecologici, organizatorici, tehnici etc., de valorile generale şi individuale.
Dintre elementele cantitative care permit aprecierea evoluţiei modului de
viaţă, se pot reţine schimbările în structura consumului, reliefate prin studiul
coeficienţilor bugetari şi schimbările în indicatorii care cuantifică calitatea vieţii.
Stilul de viaţă, vizează sfera valorilor spirituale, respectiv conştiinţa socială şi
individuală. Stilul de viaţă este expresia sistemului de valori economice şi
noneconomice istoriceşte constituit, prin care este înţeleasă şi concepută viaţa. În
cadrul aceluiaşi mod de viaţă pot exista o pluritate de stiluri de viaţă.
Calitatea vieţii, exprimă totalitatea condiţiilor care asigură devenirea fiinţei
(personalităţii) umane. Elementele care definesc calitatea vieţii sunt: calitatea
mediului social politic; situaţia demografică; calitatea condiţiilor de muncă; situaţia
veniturilor populaţiei; nivelul şi structura consumului; calitatea condiţiilor de locuit;
sistemul de instruire; starea de sănătate apopulaţiei; nivelul de cultură; calitatea
mediului înconjurător; calitatea mediului familial etc.
 Nivelul de trai, reprezintă o secvenţă a procesului ce exprimă calitatea vieţii
şi rezultanta ultimă a acesteia, respectiv reprezintă gradul de satisfacere a nevoilor
materiale şi spirituale ale populaţiei unei ţări (cantitatea de bunuri pe care populaţia
le poate procura pentru satisfacerea nevoilor ei). Nivelul de trai creşte atunci când
veniturile populaţiei cresc şi când cantitatea de bunuri şi servicii pe care ei o pot
achiziţiona creşte.
Creşterea venitului poate fi reală când anulează evoluţia concomitentă a
preţului la bunurile ce pot fi cumpărate. Esenţial nu este deci creşterea venitului
nominal ci creşterea venitului real sau puterea lui de cumpărare. Acesta poate fi
măsurat prin raportul între evoluţia venitului nominal şi evoluţia nivelului general al
preţului. Dacă, de ex: în cursul unui an, venitul nominal creşte cu 8% şi nivelul
general al preţurilor cu 6%, creşterea venitului real va fi de:
108/106 = 101,9 = 1,9%
Odată, bunurile esenţiale satisfăcute, suplimentul de venit obţinut de
populaţie devine venit descreţionar, astfel o resursă financiară poate fi destinată
bunurilor mai puţin prioritare, populaţia având un grad de alegere mult mai mare.
Dealtminteri, nivelul de trai nu este în funcţie numai de bunurile consumate de
populaţie cu titlu oneros, ci şi în funcţie de serviciile colective furnizate cu titlu
gratuit sau semi-gratuit de societate. În pofida transferurilor (prestaţii sociale, în
special acordate unor categorii de persoane şi familii), şi creşterii impozitelor pe
venit (impozitul este mai mare pentru tranşe de venit superior), variaţia nivelurilor de
trai între categoriile socio-profesionale şi în interiorul fiecărei categorii, rîmâne încă
foarte mare.
Pentru caracterizarea nivelului de trai al populaţiei se utilizează următorii
indicatori: nivelul venitului real/persoană; nivelul, structura şi calitatea consumului;
calitatea habitatului; şomajul; durata timpului liber; calitatea asistenţei sociale şi
sanitare; accesul la învăţământ, ştiinţă şi cultură etc. Pentru a influienţa pozitiv aceşti
indicatori se acţionează în principiu pe calea politicii salariilor, a impozitelor şi
taxelor, a construcţiilor şi transporturilor, a învăţământului, a politicii demografice,
sociale, sanitare etc.

3.2. Intreprinderile

3.2.1. Definirea şi clasificarea întreprinderilor

Intreprinderea este definită ca un agent al activităţii economice care, sub
autoritatea unui centru de decizie, reuneşte un număr cert de factori (sau resurse) şi
tehnici în vederea producerii de bunuri care sunt în general oferite pe piaţă şi care
permit obţinerea de profit.
Această definiţie arată că intreprinderea reuneşte următoarele funcţiuni:
1. întreprinderea este o unitate de producţie, cuprinde ansamblul persoanelor şi
bunurilor care contribuie la realizarea unei categorii de produse sau servicii
destinate a fi vândute pe piaţă şi, a satisface o anumită nevoie.
2. întreprinderea este o unitate de consum de resurse, pentru funcţionare utilizează
un număr de factori şi tehnici de producţie care, sunt achiziţionaţi de pe pieţele
din amonte: piaţa muncii, piaţa bunurilor intermediare, piaţa echipamentelor,
piaţa de capital etc.
3. întreprinderea este o unitate de repartiţie a veniturilor, consumurile angajate
pentru a obţine producţia reprezintă costuri pentru întreprindere şi venituri pentru
toţi cei care furnizează bunurile ce fac obiectul consumului. Astfel întreprinderea
repartizează veniturile din muncă (salariile) şi veniturile de capital (dobânzi,
profit).
4. întreprinderea produce o bogăţie suplimentară în măsura în care valoarea
producţiei realizate şi vândute pe pieţele din aval este superioară valorii
resurselor consumate.
5. întreprinderea are o dublă finalitate: economică şi socială, contribuie la viaţa
economică şi socială sub diferite aspecte: creează produse şi servicii în funcţie de
nevoi, favorizează prosperitatea altor întreprinderi prin relaţiile pe care le
determină, contribuie la creşterea şi dezvoltarea economică generală cu efecte
pozitive în plan social.
Pentru aşi îndeplini funcţiunile în viaţa economică, întreprinderile capătă
forme foarte diverse. Astfel pentru studiul diferenţelor dintre diferite tipuri de
întreprinderi, se impune clasificarea lor după anumite criterii.
Literatura de specialitate utilizează în general următoarele trei criterii de
clasificare a întreprinderilor: forma juridică; tipul activităţii desfăşurate; şi mărimea
activităţii desfăşurate.
I.) după forma juridică întreprinderile se grupează în trei mari sectoare: sectorul
privat, sectorul cooperatist (asociativ) şi sectorul public.
A. sectorul privat regrupează întreprinderile a căror bază juridică este
prorietatea privată asupra capitalului şi cuprinde două grupe de întreprinderi:
întreprinderi individuale şi întreprinderi societare.
Întreprinderile individuale se caracterizează prin:
1. nu sunt organizate juridic, respectiv nu au existenţă autonomă, fiind
proprietatea unei singure persoane fezice, neexistând o distincţie netă între
bunurile întreprinderii şi bunurile proprietarului;
2. nu se supun unor criterii unice de măsurare exactă a venitului respectiv, în
analizele economice apar probleme legate de repartiţia venitului între bunurile
proprietarului (familiei) şi bunurileunităţii de producţie, probleme legate de
remunerarea muncii proprietarului şi a familiei sale, probleme legate de
remunerarea capitalului investit, probleme legate de raportul ce se crează între
nivelul producţiei obţinute şi autoconsum.
În această categorie intră majoritatea exploataţiilor agricole.
 Întreprinderile societare se caracterizează prin:
1. sunt organizate juridic, au existenţă proprie distinctă de cea a proprietarilor şi
efectuează în nume propriu toate operaţiunile necesare funcţionării lor (declaraţii
fiscale, acţiuni în justiţie, acte comerciale etc.).
2. capitalul este repartizat (divizat) între mai multe persoane(minim două) sub
formă de titluri numite părţi sociale (societăţi în nume colectiv, societăţi cu
răspundere limitată, societăţi în comandită) sau acţiuni (societăţile comerciale pe
acţiuni).
B. sectorul cooperatist regrupează întreprinderile care sunt asociaţii de
persoane, cu scopul de a creşte puterea lucrativă a acestora, deci nu pun pe prim plan
profitul. Întreprinderile cooperatiste cuprind: cooperative de consum (apare ca o
grupare de consumatori, care cumpără “en gros” pentru a vinde “en detail”),
cooperative de producţie (regrupează un anumit număr de lucrători care îşi propun
să rezolve împreună problemele producţiei şi ale gestiunii, se întâlnesc în industrie,
construcţii, agricultură etc.), cooperative(asociaţii) agricole (au o importanţă
deosebită în agricultura occidentală şi toate serviciile necesare fermierului –
aprovizionare, desfacere, mecanizare şi prelucrarea produselor agricole.) şi
societăţi mutuale (au apărut domeniul creditului şi al asigurărilor, din ideea de a
propune servicii ieftine comparativ cu întreprinderile de credit şi asigurări private.)..
C. Sectorul public, grupează întreprinderile a căror bază juridică asupra
capitalului este porietatea publică şi cuprinde întreprinderile semi-publice şi
întreprinderile publice.
Întreprinderile semi-publice sunt acelea la care finanţarea şi gestiunea se
asigură parţial de către stat şi parţial de către persoane private. din această categorie
fac parte: societăţile mixte (capitalul provine în parte de la stat şi în parte de la
persoane private), concesiunile (sunt unităţi private cărora o colectivitate publică le
încredinţează exploatarea unui serviciu public) şi regiile interesate (sunt unităţi
publice a căror gestiune este încredinţată unui administrator, remunerat printr-o sumă
fixă şi o participare la cifra de afaceri sau profit).
Întreprinderile publice sunt acelea a căror capital este în întregime de stat.
Din această categorie fac parte regiile directe (unităţi exploatate direct de stat sau de
colectivităţile publice locale) şi întreprinderile publice industriale, agricole şi
comerciale.
II. după tipul activităţii desfăşurate, întreprinderile se grupează în trei mari sectoare:
sectorul primar (agricultura), sectorul secundar (industria) şi sectorul terţiar
(serviciile).
III. după mărimea activităţii desfăşurate, întreprinderile se clasifică în funcţie de
numărul de salariaţi(pot fi luate în considerare şi alte criterii cum ar fi: cifra de
afaceri, capitalul utilizat, rezultatul economic etc) în: întreprinderi mici (sub 20 de
angajaţi), întreprinderi mijlocii (între 20 şi 499 de angajaţi) şi întreprinderi mari (care
au peste 500 de angajaţi).
 3.2.2. Analiza producţiei întreprinderilor
3.2.2.1. Funcţia producţiei
Producţia într-o manieră generală poate fi definită ca, transformarea factorilor de
producţie (input-uri) în produse (output-uri).
Factorii de producţie se grupează în trei categorii: munca (aceasta include
orice fel de muncitori, de orice categorie şi pregătire), pământul (care nu include
numai solul, ci şi resursele naturale) şi capitalul (include toate input-urile prelucrate).
De asemenea factorii de producşie se clasifică în: factorii ficşi şi factorii
variabili. Un factor fix este un input al cărui nivel nu poate fi crescut într-o perioada
de timp dată (că de exemplu, clădirile). Factorii variabili sunt cei al căror nivel poate
fi modificat (“+” “ –“) în intervalul respectiv.
Relaţia dintre input-uri şi output-uri poate fi reprezentată sub forma unei
funcţii a producţiei. O funcţie de producţie arată legătura dintre volumul de factori
utilizaţi şi volumul de output-uri generat într-un interval de timp dat (zi, luna, an).
Algebric poate fi reprezentat după cum urmează:
QT = (F1, F2, F3, …Fn)
Aceasta arrată că produsul fizic total (QT) depinde de cantitatea de factori
utilizaţi (F1, F2, F3, …Fn), ca de exemplu, munca, capitalul şi pământul.
Sa examinam acum funcţiile de producţie în detaliu. Pentru început trebuie să
deosebim funcţiile de producţie pe termen scurt de cele pe termen lung.
Distincţia între factorii ficşi şi variabili ne permite distincţia între termenele
lungi şi scurte. Termenele scurte sunt acelea în care cel puţin unul dintre factori este
fix. Pe termen scurt, deci, nivelul producţiei poate creşte numai prin utilizarea unor
cantităţi mai mari din factorii variabili.Termenul lung, este perioada de timp în care
toţi factorii pot varia (oricare dintre input-uri). Fiind suficient de lung, firmele pot
construi noi capacităţi de producţie sau instala noi utilaje.
3.2.2.2. Funcţia producţiei pe termen scurt: legea randamentelor
nonproporţionale
Producţia pe termen scurt este afectată de diminuarea randamentelor. Legea
diminuării randamentelor este una dintre cele mai cunoscute legi economice. Pentru
a ilustra modul în care această lege funcţionează, să folosim un exemplu foarte
simplu în care utilizăm doar doi factori dintre care unul este fix iar celalalt este
variabil.
Să luăm cazul unei ferme. Să admitem că factorul fix este pământul iar cel
variabil este munca. Întrucât pământul este fix în ofertă, singura cale de a creşte
nivelul output-urilor este folosirea unui volum mai mare de muncă. Dar deşi numărul
de angajaţi poate spori la infinit, nivelul producţiilor realizate pe suprafaţa respectivă
de teren este limitat. Peste o anumită limită, adiţia realizată de noi angajaţi va
diminua nivelul output-urilor.
Putem acum să enunţăm legea randamentelor nonproporţionale Aceasta
spune că, creşterea nivelului factorilor variabili peste un anumit nivel, pentru un
volum dat al factorilor ficşi va genera mai puţin output pentru fiecare unitate
adiţională, comparativ cu cea anterioară. Apare astfel întrebarea în ce mod, legea
randamentelor nonproporţionale afectează producţia totală (QT).
În cazul simplu al fermei, cu numai doi factori, o suprafaţă de teren limitata
(Ln) şi un volum variabil de munca (Lb), funcţia producţiei va fi: QT = (Ln, Lb).
Funcţia de producţie poate fi exprimată, de asemenea sub forma unui tabel
sau grafic. Tabelul 3.5 prezintă o funcţie ipotetică a producţiei pentru o fermă care
produce grâu. Acestea arată în ce mod variază nivelul producţiei de-a lungul unui an
prin utilizarea unui volum mai mare de forţă de muncă pentru aceeaşi suprafaţă de
teren. Dacă nimeni nu lucrează suprafaţa respectivă de teren, output-ul va fi 0. Pe
măsură ce primii muncitori sunt angajaţi, nivelul producţiei creşte rapid şi din ce în
ce mai mult. Presupunerea este că folosind doar unul sau doi muncitori, eficienţa este
scăzută datorită distribuitei lor pe suprafaţa respectivă şi acoperind un volum variat
de activităţi. Cu mai mulţi muncitori, aceştia pot lucra în echipă sau fiecare fiind
specializat într-o anumită activitate, iar utilizarea suprafeţei de teren respectivă este
mult mai eficientă. În tabelul 3.1, output-ul creşte din ce în ce mai rapid până la
angajarea celui de al treilea muncitor (punctul b).
Tabelul 3.5.
Cantitatea de factor variabil: nr. muncitori Producţia de grâu-t/an (QT)
0 0
1 3
a
2 10
3 24
4 36
b
5 40
6 42
c
7 42
d 8 40

După punctul b, diminuarea retururilor marginale îşi produce efectul; output-

urile cresc din ce în ce mai încet iar curba QT are o pantă din ce în ce mai redusă.
În punctul c, output-urile ating nivelul maxim: producţia este la limita
superioară. Orice angajat peste această limită este de prisos. După punctul c, output-
urile scad, întrucât opt muncitori produc mai puţin decât şapte muncitori (punctul d).
Adiţional la produsul fizic total, două alte concepte sunt ilustrate de către
funcţiile de producţie: produsul fizic mediu (qm) şi produsul fizic marginal (qM) -
tabelul 3.6..
Produsul fizic mediu, este nivelul output-urilor pe unitatea de factor variabil
(Xv). În cazul fermei, acesta se exprimă prin cantitatea de grâu per angajat: qm =
QT/Xv. În tabelul 3.5, produsul fizic mediu al muncii la un nivel de patru angajaţi
este de 36/4 = 9 tone.
Produsul fizic marginal, este output-ul adiţional (QT) creat de o unitate
adiţională de factor variabil (Xv). În tabelul 3.1. produsul fizic marginal pentru patru
angajaţi este de 12 tone. Motivul este acela că prin angajarea celui de al patrulea
muncitor, producţia creşte de la 24 la 36 tone, adică o creştere de 12 tone. Algebric,
produsul fizic marginal este: qM = QT/Xv, iar în exemplu nostru, qM=12/1=12.

Tabelul 3.6.
Număr muncitori (Lb) QT qm=QT/Lb qM=QT/Lb
0 0 - 3
1 3 3 7
a
2 10 5 14
3 24 8 12
4 36 9 4
b
5 40 8 2
c 6 42 7 0
7 42 6 -2
d
8 40 5

3.2.2.3. Funcţia producţiei pe termen lung: fundamentul costurilor

Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili. Este suficient timp
pentru firme, ca acestea să dezvolte noi capacităţi de producţie, să instaleze noi
utilaje, să înceapă să utilizeze tehnici noi şi în general, să combine input-urile în ce
mod doresc, în orice proporţie sau cantitate.
Scara producţiei - dacă o firmă intenţionează să-şi dubleze input-urile,
întrucât pe termen lung, aşa ceva este posibil, întrebarea care se pune este dacă
îşi va dubla şi output-urile sau dacă acestea vor fi mai mari sau mai mici decât
dublu? Se pot distinge aici trei situaţii diferite:
Randamente proporţionale faţă de scară. Situaţie în care un procent oarecare
de creştere în input-uri va fi reflectată de acelaşi procent de creştere a output-urilor.
Randamente descrescătoare faţă de scară. Atunci când un procent oarecare
al creşterii input-urilor va conduce la un procent mai redus de creştere al output-
urilor.
Randamente crescătoare faţă de scară. Când un procent dat al creşterii
input-urilor va genera un procent mai mare al creşterii output-urilor.
Faţă de scară , înseamnă că toate input-urile cresc în aceeaşi proporţie.
Randamentele (numite şi retururi) descrescătoare faţă de scară sunt complet diferite
de diminuarea retururilor marginale (unde numai factorul variabil creşte).
Diferenţele dintre retururile marginale ale unui factor variabil şi
retururile faţă de scară sunt ilustrate în tabelul 3.7.
Tabelul 3.7.
Termen scurt Termen lung
Imput 1 Imput 1 Producţie Imput 1 Imput 1 Producţie
3 1 25 1 1 15
3 2 45 2 2 35
3 3 60 3 3 60
3 4 70 4 4 90
3 5 75 5 5 125
 Pe termen scurt, input-ul 1 este fix (la 3 unităţi). Producţia poate creşte numai
prin utilizarea unei cantităţi mai mari din factorul variabil (input-ul 2). Pe termen
lung, ambele input-uri sunt variabile.
Conceptul de retururi crescătoare faţă de scară este strâns legat de acela de
economie de scară. O firmă este în economie de scară atunci când costurile per
unitatea de produs scad pe măsură ce scara producţiei creşte. Deci, dacă o firma
realizează retururi crescătoare faţă de scara din factorii săi de producţie, atunci pe
măsură ce produce mai mult, cantităţi din ce în ce mai mici de factori vor fi utilizate
pe unitatea de produs. Celelalte elemente fiind egale, înseamnă că va produce la
costuri mai reduse.
Există o suită de motive pentru care firmele preferă economia de scară. Unele
dintre acestea se datorează retururilor crescătoare faţă de scară, altele se datorează
următoarelor elemente:
Specializarea şi diviziunea muncii. În întreprinderi de talie mare, muncitorii
pot efectua cu mai mult uşurinţă activităţi repetitive. Prin specializare şi diviziune
muncii, mai putina pregătire este necesară iar muncitorii pot deveni mult mai
eficienţi realizând sarcini specifice şi ne mai fiind nevoiţi să schimbe activităţile în
cadrul unei suite de alte activităţi şi devin mai uşor de supravegheat.
Indivizibilitatea. Unele input-uri sunt la talia lor minimă; acestea sunt indivizibile.
Cel mai evident exemplu sunt utilajele. Un fermier de scară redusă nu o poate utiliza
la întreaga să capacitate. Astfel de input-uri devin economice în utilizare numai peste
o anumită talie a fermei. Problema indivizibilităţii este şi mai acut atunci când
utilaje diferite, parte a procesului de producţie, sunt de mărimi diferite. De
exemplu, dacă există două tipuri de maşini, una producând 6 unităţi/zi, iar
cealaltă ambalând 4 unităţi/zi şi nivelul producţie trebuie să fie de 12 unităţi/zi, sunt
necesare două maşini pentru producţie şi trei pentru ambalare, toate utilizate la
întreaga capacitate.
Principiul containerului. Orice echipament care conţine alte elemente
(petroliere, conducte, etc.) va tinde să coste mai puţin per unitatea de output cu cât
talia sa este mai mare. Raţiunea derivă din relaţia între suprafaţă şi volum. Costurile
unui container vor depinde de costul materialelor din care este construit şi din
suprafaţa acestuia. Output-urile sale vor depinde de volum. Containerele mari au un
volum mai mare relativ la suprafaţă comparat cu containerele mai mici.
Eficienţa sporită a utilajelor mari. Utilajele mari pot fi mai eficiente în
sensul că un output mai mare poate fi realizat de la un volum dat de input-uri. De
exemplu, un singur operator este necesar pentru operarea unei maşini, fie ea mică sau
mare. De asemenea un utilaj poate eficientiza utilizarea materiilor prime.
Producţia multi-etape. O întreprindere mare poate trece un produs prin mai
multe etape, în prelucrarea sa. Aceasta economiseşte timp şi bani prin deplasarea
semifabricatului de la o întreprindere la alta.
 Economiile organizaţionale. Într-o firmă de talie mare, capacităţile
individuale se pot specializa în diverse direcţii de producţie. Administraţia poate fi de
asemenea centralizată. În mod frecvent, după contopirea a două firme, economii pot
fi realizate prin acest tip de raţionalizare.
Dispersarea altor categorii de cheltuieli. Exista anumite categorii de
cheltuieli care sunt economice numai în situaţia în care întreprinderea este de talie
mare, că de exemplu, cercetare şi dezvoltare.
Economii financiare. Firmele de talie mare pot fi capabile de a obţine
împrumuturi cu dobânzi inferioare firmelor mici. Pot de asemenea, obţine input-uri la
preţ mai redus, cumpărând în cantităţi mai importante.
Dez-economii de scară. Peste o anumită dimensiune, costurile pe unitatea de
produs încep să crească. Motivele unei astfel de dez-economii de scară sunt:
 problemele legate de coordonarea managerială apar pe măsură ce talia
firmei creşte şi întreprinderea devine mai complexă, iar comunicaţiile se
îngreunează. Poate apărea o lipsă de personal în aparatul de management;
 muncitorii se pot simţii “alienaţi” dacă activităţile lor repetitive şi
plictisitoare sunt combinate cu faptul că ei reprezintă doar o parte infimă
din întreaga organizaţie. Lipsă de motivare poate duce la o calitate scăzută
a muncii prestate;
 relaţiile industriale se pot deteriora că urmare a acţiunii acestor factori şi
de asemenea, că urmare a unor inter-relaţii mult mai complexe între
diverse categorii de angajaţi;
 procesele din cadrul liniilor de producţie şi interdependentele complexe
produse de producţia de masă pot conduce la disrupţii majore dacă
eforturile se concentrează în oricare din părţile firmei.
Dacă firmele vor avea economii sau dez-economii de scară, va depinde de
condiţiile specifice din cadrul fiecărei firme.
Localizarea
Pe termen lung, o firma se poate deplasă într-o alta locaţie. Localizarea va
afecta deci, costurile de producţie întrucât preţul şi accesibilitatea materiilor prime,
terenul şi aprovizionarea cu energie electrică, calificarea, pregătirea şi specializarea
forţei de muncă, salariile, căile de comunicaţie şi transport, costul serviciilor locale,
băncile şi serviciile bancare, vor fi diferite. Pe scurt, localizarea diferă în ceea ce
priveşte disponibilitatea, aplicabilitatea şi costul factorilor de producţie.
Talia industriei
Pe măsura ce talia unei industrii creşte, anumite firme pot beneficia de
economii de scara externe. Mijloacele şi serviciile speciale vor fi dezvoltate, în
special elementele de infrastructura industriei respective. Anumite firme pot fi însă
în situaţia unei dez-economii de scară externe.

3.2.3. Analiza costurilor întreprinderilor

 Costurile de producţie reprezintă totalitatea consumurilor de factori exprimate
valoric şi efectuate de o firmă pentru a obţine bunuri şi servicii. Costurile de
producţie a unei firme vor depinde de factorii de producţie pe care ii utilizeaza. Cu
cât foloseste mai mult, cu atât mai mari vor fi costurile. Mai precis, relaţia depinde
de doi factori:
 productivitatea factorilor. Cu cât este mai mare productivitatea fizica a
acestora, cu atât mai mica va fi cantitatea solicitata din acesti factori pentru
producerea unui anumit nivel al producţiei şi deci mai mic va fi costul
acestei productii. Cu alte cuvinte, exista o legatura directa între QT, qm,
qM şi costurile de producţie;
 preţul factorilor. Cu cât preţul acestora este mai mare, cu atât mai mari vor
fi costurile de producţie.

3.2.3.1. Costurile pe termen scurt

Pe termen scurt, anumiti factori sunt ficsi în producţie. De aceea, costurile lor
totale vor fi fixe, în sensul că acestea nu variaza cu nivelul producţiei. Inchirierea
unei suprafeţe de teren este un cost fix; aceasta nu variaza, fie că firma produce mult
fie că ea produce puţin.
Costul total al utilizarii factorilor variabili, variaza cu producţia. Costul cu
materia primă este un cost variabil. Cu cât se va produce mai mult, cu atât mai mare
va fi cantitatea de materii prime utilizată şi cu atât mai mari vor fi costurile totale.
Costurile totale (CT) de producţie sunt date de suma totalitatii costurilor
variabile (CTV) şi totalitatea costurilor fixe (CTF): CT = CTV + CTF.
Costul mediu (Cm) este costul pe unitatea de produs: Cm = CT/QT
Deci dacă, costurile unei firme pentru a produce 100 de unităţi sunt de 2000
UM, costul mediu va fi de 20.
Ca şi costurile totale, costurile medii pot fi impartite în fixe şi variabile. Cu
alte cuvinte, costurile medii sunt egale cu suma costurilor fixe medii (CFm =
CTF/QT) şi costurilor variabile medii (CVm = CTV/QT). Cm = CFm + CVm
Costul marginal (CM) este costul suplimentar pentru producerea unei unităţi
suplimentare; adică egal cu creşterea costurilor totale la creşterea cu o unitate de
output. CM = CT/QT
Tabelul 3.8. prezinta costurile totale ale unei firme pentru diferite
niveluri ale producţiei (QT).
Tabelul 3.8.
QT CTF CTV CT
0 12 0 12
1 12 10 22
2 12 16 28
3 12 21 33
4 12 28 40
5 12 48 52
6 12 60 72
 7 12 91 103
Exemplul 1
O firma produce 100 unităţi output la un cost de 2000 UM. Ea îşi creşte
producţia la 101 unităţi, iar costurile totale cresc la 2030 UM. Deci a avut loc o
creştere de 30 UM pentru producerea unltimei unităţi de produs. Costul marginal al
acesteia este: CM = CT/QT = (2030 - 2000)/(101 - 100) = 30/1. În situatia în care
producţia poate fi crescuta cu o unitate, raportarea la creşterea producţiei cu o unitate
nu mai este necesăra (raportarea la 1); costurile suplimenatre reprezinta costurile
marginale. Dar exista şi situatii în care producţia creşte, dar nu cu o singura unitate.
Cunoscandu-se CTF, CTV şi CT pentru fiecare output, este posibila derivarea
CFm, CVM, Cm şi CM pentru fiecare output, conform definitiilor.
De exemplu, folosind datele din tabelul 3.8., putem construi tabelul 3.9. Care
va fi forma curbelor CM, CFm, CVm şi Cm? Acestea vor urma formele curbelor qM
şi qm.
Tabelul 3.9.
QT CTF CFm CTV CVm CT Cm CM
0 12 - 0 - 12 - 10
1 12 12 10 10 22 22
2 … 6 16 28
3 … … 21 7 7
4 … 3 40 12
5 … 2.4 52 10.4
6 … … 10 12 31
7 … 1.7 91 13 103

Evoluţia CM derivă direct din legea diminuarii retururilor. Initial, cu cât se

utilizeaza mai mult din factorul variabil, unităţile suplimenatre produse vor costa mai
puţin; CM scade. Peste un anumit nivel al producţiei apare efectul diminuarii
retururilor. CM creşte iar qM scade. Unitati suplimentare de produs costa din ce în ce
mai mult, intrucat solicita cantităţi mai mari din factorul variabil.
Costurile fixe medii (CFm). Acestea scad continuu pe măsura ce creşte
producţia intrucat costurile fixe totale sunt raportate la o producţie din ce în ce mai
mare.
Costurile variabile medii (CVm), depind de forma evoluţia qm. Pe măsura ce
produsul mediu al muncitorilor creşte, costul mediu cu munca pe unitatea de produs
(CVm) scade. De aceea, pe măsura ce qm scade, CVm trebuie să creasca.
Costurile totale medii (Cm), sunt suma curbelor CFm şi CVm. De notat că pe
măsura ce CFm scade, distanţa dintre CVm şi Cm, scade.
Relatia dintre costurile medii şi costul marginal.. Atat timp cât noile unităţi
de produs costa mai puţin decât media, producerea lor trebuie să traga costul mediu
în jos. Adică, dacă CM este mai mic decât Cm, Cm trebuie să scada. În mod similar,
dacă unităţile suplimentare de produs vor costa mai mult decât media, producerea lor
va trage media în sus. Adică, dacă CM este mai mare decât Cm, Cm trebuie să
creasca. Intrucat toate costurile marginale sunt variabile, aceeaşi relatie se aplica şi
între CM şi CVm.

3.2.3.1. Costurile pe termen lung

Atunci când firmele trebuie să adopte decizii pe termen lung, ele dispun de
mai multa flexibilitate deci, nu sunt obligate să opereze cu capacitati şi utilaje fixe.
Toate inputurile sunt variabile şi deci legea diminuarii retururilor nu se aplica.
Firmele pot avea, deci, economii sau dezeconomii de scara, sau costurile medii pot
ramane constante pe măsura ce îşi extinde scara producţiei.
Intrucat nu exista factori ficsi pe termen lung, nu exista nici costuri fixe pe
termen lung. De exemplu, firma poate inchiria mai mult teren pentru a-şi extinde
capacitatile de producţie. Costurile generate de chirie vor creşte pe măsura ce îşi
extinde capacitatile de producţie. Deci pe termen lung, toate costurile sunt variabile.
Costurile medii pe termen lung (Cm l). Se presupune că pe măsura ce
firmele se extind, vor cunoaste economii de scara, şi deci Cml vor descreşte. Dupa
un anumit punct, atunci când toate economiile au fost obtinute, Cml devine constant,
firma va fi probabil, prea mare, şi va cunoaste deci dezeconomii de scara şi implicit
un Cml crescător. În aceasta etapa, producţia şi economiile financiare vor trece pe
seama problemelor manageriale cauzate de talia imensă a organizatiei.
Costurile marginale pe termen lung (CMl). Dacă au loc economii de scara,
unităţi suplimentare de produs vor adauga mai puţin la costuri decât media. CMl
trebuie să fie deasupra lui Cml şi deci să impinga media în jos pe măsura ce
producţia creşte. Dacă au loc dezeconomii de scara, unităţi aditionale de produs vor
costa mai mult decât media. CMl trebuie să fie sub Cml, impingândul în sus. Dacă nu
exista nici economi nici dezeconomi de scara, aşa incat curba Cml este orizontala,
unităţile aditionale de produs vor costa exact cât media şi deci nu va afecta media în
nici un fel.
Să consideram că, o firmă produce 200 de unităţi de produs şi foloseste K 1
unităţi de capital şi L1 unităţi de munca. Costul capiatalului şi muncii este de 40000
UM. Sa presupunem că fabrica folosită de firmă a fost proiectată să producă 200 de
unităţi de produs la cel mai scăzut cost. De aceea punctul a se gaseste pe dreapta
expansiunii. Atat costurile medii pe termen scurt cât şi cele pe termen lung sunt egale
între ele şi egale cu 40000/200 = 200.
Acum să analizam ce se va întâmpla, pe termen scurt şi pe termen lung, dacă
firma decide să extinda producţia la 300 de unităţi de produs.
Pe termen scurt, capitalul este fix în oferta, la nivelul K1. Dacă firma doreste
să-şi creasca producţia la 300 unităţi, va trebui să utilizeze forta de munca la nivelul
L3. Aceasta va conduce la obtinerea punctului b pe izocuznta de 300 de unităţi.
Costul total va creşte la 66000 UM (izocostul trecand prin punctul b S). În aceste
conditii costurile medii pe termen scurt vor urca la 66000/300 = 220.
Pe termen lung, dacă firma doreste să-şi crescă producţia la 300 de unităţi, ea
poate varia fie capitalul fie volumul forţei de muncă. Se poate deci deplasa în sus pe
dreapta expansiunii, folosind K2 capital şi L2 forta de munca. De această dată
costurile totale vor fi de doar 60000 UM. Costurile medii pe termen lung vor ramane
la acelasi nivel cu cel original, 60000/300 = 200.

3.2.4. Analiza veniturilor întrepriderii

Ca şi în cazul costurilor, la venituri distingem trei concepte: Veniturile totale
(VT), veniturile medii (Vm) şi veniturile marginale (VM).
Veniturile totale sunt reprezentate de totalitatea castigurilor firmei într-o
perioada de timp, realizate prin vanzarea unui anumit volum de produse (QT).
De exemplu, dacă o firma vinde 1000 unităţi (QT) pe luna la preţul de 5
UM/unitate (P), atunci veniturile totale lunare vor fide 5000 UM; cu alte cuvinte,
5um  1000, (P  QT). Deci: VT = P  QT
Veniturile medii sunt reprezentate de volumul castigurilor pe unitatea de
produs vanduta. Deci, Vm = VT/QT. Deci dacă firma câştiga 5000 UM (VT) prin
vanzarea a 1000 unităţi de produs (QT), va câştiga 5 UM/unitate de produs. Dar
acesta este preţul, deci: Vm= P.
Singura exceptie apare atunci când firma vinde la preţuri diferite spre diferiti
consumatori; în acest caz, Vm este media ponderata a preţurilor.
Veniturile marginale sunt reprezentate de veniturile totale suplimentare
câştigate prin vanzarea unei unităţi suplimentare intr-un interval de timp. Deci dacă o
firme vinde cu 20 de unităţi mai mult în aceasta luna decât era estimat, şi câştiga 100
UM suplimentar, atunci obtine 5 UM pentru fiecare unitate de produs suplimentar;
VM = 5 UM. Deci, VM = VT/QT
Acum vom analiza modul în care fiecare dintre aceste trei concepte de
venituri (VT, Vm şi VM), variaza în functie de nivelul producţiei. Aceasta poate fi
realizata în mod grafic, similar procedurii de la costuri.
Relatiile vor depinde de conditiile de pe piaţa, conditii în care opereaza firma.
O firma care este prea mica pentru a putea influenta preţul pe piaţa, va avea curbe ale
veniturilor cu o forma diferita de firmele care pot alege preţul cu care vor aparea pe
piaţa. Sa analizam ambele situatii.
3.2.4.1. Evoluţia veniturilor atunci când preţul nu este afectat de
nivelul producţiei
Veniturile medii. Dacă o firma este foarte mica, comparativ cu întreaga piaţa,
ea va fi un acceptator de preţ. Adică va trebui să accepte preţul care va deriva din
intersectia cererii şi ofertei pe întreaga piaţa. Dar fiind atât de mica, va putea vinde
întregul voulm al producţiei la acel preţ. Fiind ata de mica, orice schimbare în nivelul
producţiei săle va fi nesemnificativ pentru a putea afecta preţul de pe piaţa. Deci
curba cererii va fi una orizontala la acest preţ. Firma poate vinde 200, 600 sau 1200
de unităţi de produs fara a afecta preţul pieţei, care va ramane la 5 UM.
În aceste conditii, veniturile medii sunt constante, la valoarea de 5 UM.
Veniturile marginale, vor fi egale cu veniturile medii, intrucat vanzarea de
unităţi suplimentare se face la acelasi preţ. Dacă o unitate suplimenatra este vanduta
la 5 UM, atunci un castig suplimenatr de 5 UM este realizat.
Veniturile totale. Tabelul 3.10. prezinta efectul asupra veniturilor totale a
unor niveluri diferite ale vânzărilor la preţul constant de 5 UM. Intrucat preţul este
constant, veniturile totale vor creşte cu o rata constanta, pe măsura ce cantităţi mai
mari sunt vandute.
Tabelul 3.10.
QT P=Vm=VM VT
0 5 0
200 5 1000
400 5 2000
600 5 3000
800 5 4000
1000 5 5000
1200 5 6000

3.2.4.2. Evoluţia veniturilor atunci când preţul variaza cu producţia

VT, Vm şi VM vor fi diferite atunci când preţul variaza cu producţia. Dacă o
firma detine o parte importanta din piaţa, curba cererii va avea o panta
descrescatoare. Aceasta înseamnă că dacă doreste să vanda cantităţi mai mari, va
trebui să coboare preţul, sau dacă va ridica preţul, va trebui să accepte o scădere a
vânzărilor.
Veniturile medii. Sa ne amintim că veniturile medii sunt egale cu preţul.
Dacă preţul trebuie scăzut pentru a creşte vânzările, veniturile medii vor scădea pe
măsura ce producţia va creşte. Tabelul 3.11. oferă un exemplu, pentru o firma care
cunoaste o curba a cererii cu panta descrescatoare. Curba cererii, care ne arata cât de
mult este vandut la fiecare dintre preţuri, este trasăta folosind primele două coloane.
Tabelul 3.11.
QT P=Vm VT VM
1 8 8
2 7 14 6
4
3 6 18
2
4 5 20
0
5 4 20
-2
6 3 18
-4
7 2 14

Veniturile marginale. Atunci când o firma cunoaste o curba a cererii cu panta

descrescatoare, veniturile marginale vor fi inferioare decât veniturile medii sau chiar
negative. De ce?
Dacă o firma doreste să vanda mai mult într-o perioada de timp data
trebuie să-şi reduca preţul. Si aceasta nu numai pentru unităţile suplimentare
pe care spera să le vanda, ci şi pentru unităţile pe care le-ar vinde normal pe
parcursul acestei perioade. Veniturile marginale sunt date de preţul la care este
vanduta ultima unitate suplimentara, minus pierderea de venituri aparuta că
urmare a reducerii preţului la acele unităţi de produs care altfel ar fi fost
vandute la un preţ mai mare.
Sa presupunem că preţul este de 7 UM, în mod curent. Doua unităţi sunt
vandute. Firma doreste să vanda 3 unităţi de produs şi deci reduce preţul la 6 UM. Va
câştiga, deci, 6 UM prin vanzarea ultimei unităţi, dar va pierede 1 UM la fiecare din
celelalte două produse, care altfel ar fi fost vandute cu 7 UM. Castigul net este deci
de 6 - 2 = 4. Acesta este venitul marginal: venitul suplimentar realizat din vanzarea
unei unităţi suplimentare. Intre veniturile marginale şi elasticitatea preţului în cerere
exista o relatie simpla. Sa ne amintim că, dacă cererea este elastica în ceea ce
priveşte preţul, o scădere a preţului va conduce la o creştere proportional mai mare a
cantităţii solicitate şi deci la o creştere a veniturilor. În aceasta situaţie, veniturile
marginale vor fi pozitive. Dacă, insă, cererea este rigida, o scădere a preţului va
conduce la o creştere proportional mai mica în vânzări. În acest caz, reducerea
preţului va depasi creşterea vânzărilor, iar veniturile vor scădea. Veniturile marginale
vor fi negative.
Veniturile totale. Veniturile totale sunt rezultatul produsului dintre preţ şi
cantitate. Spre deosebire de cazul firmelor acceptatoare de preţ, VT nu creşte
continuu odată cu creşterea producţiei, respectiv la inceput creşte, pentru că apoi să
scada. Dar de ce? Atat timp cât veniturile marginale sunt pozitive (şi deci cererea
este elastica în ceea ce priveşte preţul), o creştere a producţiei va conduce la o
creştere a veniturilor totale. Atunci când veniturile marginale devin negative (şi
curba cererii, rigida), veniturile totale vor scădea. Punctul maxim va fi acolo unde
VM = 0. În acest punct, elasticitatea preţului în cerere va fi egala cu -1.
Efectul schimbării oricarui alt determinant al cererii, cum ar fi gusturile,
veniturile sau preţul altor bunuri, vor produce o deplasăre a curbei cererii. Afectand
preţul la care fiecare nivel al producţiei poate fi vandut, se va produce o deplasăre a
tuturor celor trei curbe ale veniturilor.

3.2.5. Profitul şi scopurile întreprinderilor

Teoria tradiţională a întreprinderilor, presupune că scopul firmelor este acela

de a maximiza profitul. Deşi alte obiective pot coexista cu acesta, putem presupune
că maximizarea profitului le depăşeşte pe celelalte.
Profitul realizat de firme este plusul obţinut din faptul că acestea câştigă mai
mult din vânzări decât cheltuiesc pentru a produce bunurile respective. Profitul total
al unei firme (Pr) este diferenţa între veniturile totale din vânzări (VT) şi costurile
totale de producţie (CT): Pr = VT - CT
În anumite circumstanţe, totuşi, firmele s-ar putea să nu caute neapărat
maximizarea profitului. Ele ar putea stabili ca obiectiv maximizarea vânzărilor sau
ratei de creştere a vânzărilor. În paralel, s-ar putea că acestea să nu aibă un singur
obiectiv, ci mai multe, şi chiar contradictorii, între managerii diverselor
compartimente sau departamente. Nu este deci surprinzător că o firmă se va
comporta funcţie de obiectivele stabilite.
Maximizarea profitului, presupune să asămblam costurile şi veniturile şi să
analizăm la ce nivel al producţiei, profitul va fi maximizat, şi de asemenea, care este
nivelul acestui profit. Exista două cai prin care aceasta poate fi realizata. Prima, şi
cea mai simpla metoda este utilizarea curbelor costurilor totale şi veniturilor totale. A
două metoda consta în utilizarea curbelor veniturilor medii şi marginale şi curbelor
costurilor medii şi marginale. Desi aceasta a două metoda este puţin mai compexa,
este recomandata atunci când dorim să analizam şi să comparam maximizarea
profitului în conditii diferite de piaţa.

3.2.5.1. Maximizarea profitului pe termen scurt

Metoda utilizării curbelor totale
Tabelul 3.12. ne prezintă valorile veniturilor totale, derivate din tabelul 3.11.
Acelasi tabel ne prezintă şi valorile costurilor totale. Profitul total (Pr) se gaseste prin
diferenţa dintre VT şi Ct. Atunci când valorile Pr sunt negative, firma inregistrează
pierderi.
Tabelul 3.12.
Qt VT CT Pr
0 0 6 -6
1 8 10 -2
2 14 12 2
3 18 14 4
4 20 18 2
5 20 25 -5
6 18 36 -18
7 14 56 -42

Profitul total maxim se realizeaza la producerea a 3 unităţi; altfel spus acolo

unde distanta dintre costurile totale şi veniturile totale este maximă. La acest nivel al
producţiei, profitul total este egal cu 4 UM, (18 - 14).
Metoda utilizării curbelor medii şi marginale
Valorile din tabelul 3.13. se bazeaza pe valorile din tabelul 3.12. Gasirea
profitului maxim pe care il poate realiza o firmă, presupune parcurgere a două etape.
În prima etapa se cauta nivelul producţiei la care profitul este maxim (folosind CM şi
VM). Cea de a două etapa presupune aflarea valorii profitului la nivelul respectiv al
producţiei (folosind Vm şi Cm).
Tabelul 3.12.
QT P VT VM CT Cm CM PR Prm
0 9 0 6 - -6 -
1 8 8 8 10 10 4 … -2
… 2
2 7 14 12 … 2 1
4 2
3 6 18 2 14 4.8 4 4 1.3
4 5 20 0 18 4.5 7 2 0.5
 5 4 20 -2 25 5 … -5 -1
6 3 18 … 36 … 20 … …
7 2 14 56 8 -42 -6

3.2.5.2. Maximizarea profitului pe termen lung

Presupunand că, Vm şi VM sunt aceleasi pe termen lung şi pe termen scurt,
maximizarea profitului are loc la nivelul producţiei la care VM este egal cu CM pe
termen lung. Ratiunea este aceeaşi că şi în cazul termenului scurt.

3.2.5.3. Minimizarea pierderilor

Se poate întâmpla că la nici un nivel al producţiei să nu se realizeze
profit.
În aceasta situaţie, nivelul producţiei la care VM =CM, va fi nivelul la care
pierderile sunt minime.
Cand trebuie oprita producţia?.
Pe termen scurt. Costurile fixe trebuiesc platite chiar dacă nivelul producţiei
este 0 (de exemplu, chiriile). Dacă activitatea firmei depăşeşte costurile variabile, va
continua să le platească şi deci va continua să producă.
Ea va inceta să producă atunci când nu îşi mai poate acoperi costurile
variabile: atunci când CVm este deasupra Vm. Aceasta situaţie este cunoscuta
subnumele de punctul de inchidere pe termen scurt.
Pe termen lung. Toate costurile sunt variabile pe termen lung. De aceea, dacă
firma nu poate acoperi costurile medii pe termen lung (şi deci profitul normal), îşi va
inceta activitatea. Punctul de inchidere pe termen lung se gaseste în punctul de
tangenta dintre curba Vm şi curba Cml.

3.3. Băncile şi instituţiile financiare din mediul rural

În condiţiile unei economii rurale în evoluţie, un loc aparte trebuie să-l ocupe
instituţiile bancare şi de credit.
Actuala reţea bancară care deserveşte spaţiul rural este reprezentată aproape
exclusiv de Banca Agricolă. În prezent Banca Agricolă are sucursale în centrele
judeţene, în oraşe şi, arareori, în comune mari. Distanţa medie între două ghişee ale
Băncii Agricole este de 50-80 km, fiind arondate la un ghişeu circa 30-40 localităţi
rurale, respectiv 25-30000 locuitori/ghişeu. Rezultă astfel, că această structură
bancară, nu este acoperitoare. Celelalte bănci comerciale româneşti (Banca
Comercială, Banca de Dezvoltare etc.) nu sunt interesate să lucreze cu clienţii
“mici”, adică cu agricultorii şi aţi întreprinzători rurali. În absenţa Legii creditului
agricol şi a crediturlui funciar, pe baza căruia să se organizeze şi să funcţioneze
cooperativele de credit mutual al agricultorilor (şi a altor locuitori din mediul rural) şi
băncile agricole populare, economiile populaţiei rurale sunt supuse unor şocuri
financiare din ce în ce mai dese şi mai puternice. Inexistenţa unor instituţii adecvate
şi a unei informaţii pertinente, a făcut ca populaţia rurală să nu apeleze la resurse
financiare externe ( investiţiile efectuate în mediul rural în perioada 1990-2000 au
avut în proporţie de peste 85% resurse proprii şi numai 15% resurse împrumutate),
efectul concretizându-se în nivelul scăzut al investiţiilor, cu repercusiuni negative
asupra dezvoltării generale pe termen mediu şi lung. În aceste condiţii considerăm
că legislaţia românească în domeniul bancar trebuie adaptată la caracteristicile
definitorii ale spaţiului rural, astfel încât creditul pentru activităţi rurale să se
diferenţieze de creditul bancar (al băncilor comerciale). Astfel, practica a
demonstrat, că piaţa de capital rurală trebuie să se organizeze sub forma
cooperativelor (caselor) de credit rural (mutual) sau a băncilor populare rurale.
Pentru susţinerea activităţilor economice din mediul rural la nivelul UE şi al ţărilor
asociate (printre care şi România), pe lângă piaţa de capital rurală sau
constituit fonduri de dezvoltare regională cu scopul stimulării investiţiilor
productive. Acestea stimulează dezvoltarea economiei rurale prin: - granturi; -
subvenţii acordate pentru investiţii sau pentru dobânzi la creditele angajate în
acest scop; - reduceri şi scutiri de impozite; - facilităţi pentru amortizarea
capitalului fix; - subvenţii pentru utilizarea şi angajarea forţei de muncă; -
facilităţi acordate pentru transport.

3.4. Statul şi administraţia în viaţa economică a spaţiului

rural

Politicile de dezvoltare rurală implică rezolvarea unor probleme de gestiune publică

ce revin guvernului, astfel: în primul rând, trebuie ştiut care este tipul de
decizii ce aparţin guvernului central în procesul formulării unei politici rurale
şi care va fi greutatea acestor decizii; în al doilea rând, formularea politicilor
rurale atinge direct problemele eficienţei transferurilor de plăţi ca instrument
de gestiune publică. Gestiunea adaptărilor structurale ce se operează în
economia rurală presupune ca guvernele să fie în măsură să elaboreze şi să
utilizeze informaţii actualizate asupra situaţiei reale a economiei rurale.
Gestiunea informaţiei a devenit un instrument primordial, iar guvernele ar
trebui să sigure ca toate categoriile de actori rurali să aibă accesul la
informaţiile necesare.
Problema este să definim şi să delimităm cum influienţează statul (guvernul şi
parlamentul) şi administraţia (alesul comunităţii locale) mersul vieţii economiei
rurale.
Primul factor responsabil este parlamentul. Activitatea parlamentară trebuie
să trateze serios problema dezvoltării rurale, unde să se asigure un climat social
sănătos, un mediu economic propice unei dezvoltări pe termen lung. Acest mediu
poate fi asigurt de legi stabile, care să pornească de la realităţile actuale pentru
asigurarea unui cadru instituţional care să vină în sprijinul economiei rurale, a
protejării producătorului şi activităţile sale.
Al doilea factor important al dezvoltării durabile este guvernul, atât prin
reprezentare naţională, cât şi prin reprezentare regională şi locală.
Desigur, sarcina guvernului pare mai uşoară dacă o analizăm prin prisma
implementării cadrului legislativ elaborat de parlament, dar rolul guvernului,
ca executiv, este mult mai delicat. Politica guvernamentală în domeniul
dezvoltării rurale poate avea efecte de progres, regres sau stagnare. Guvernul
dispune de toate pârghiile economico-financiare, care stabilizează economia
rurală şi de iniţiativă legislativă care poate completa cadrul legislativ.
Alesul comunităţii rurale este cel de-al treilea factor care trebuie să fie în
prezent pe scena economiei rurale. El trebuie să întruchipeze sentimentele şi
aspiraţiile membrilor comunităţii şi să lupte pentru îndeplinirea idealurilor acestora.
Acest ales, care devine şi împuternicitul cu administrarea comunităţii rurale, trebuie
să fie iniţiatorul şi susţinătorul programelor de dezvoltare, să vină în sprijinul
iniţiativelor locale pe care să le integreze în programele de ansamblu, care să
conducă la consolidarea dezvoltării comunităţii.
Ultimul factor responsabil al dezvoltări rurale, dar nu cel din urmă, este
individul şi comunitatea. Individul, ca persoană economică aflată în diverse ipostaze
(fermier, mic întreprinzător, specialist, funcţionar public etc.) trebuie să acţioneze cu
conştiinţă şi credinţă faţă de obiectul muncii, cu educaţie faţă de modul cum lucrează
şi cu voinţa pentru ceea ce face, precum şi cu ştiinţă despre rezultatele muncii sale.
Comportamentul individului contribuie atât la definirea comunităţii, la
evoluţia şi prosperitatea individuală, cât şi la progresul comunităţii.
Comunitatea (societatea civilă) are capacitatea de a se organiza în multiple
forme organizatorice, ca asociaţii, fundaţii, federaţii cu scopul de a acţiona în direcţia
dezvoltării spaţiului rural prin programe sau manifestându-se sub diferite forme de
luptă şi protest faţă de politicile guvernamentale, care pot conduce la regres sau
stagnare a vieţii economice şi sociale rurale.
Printr-o organizare şi funcţionare corespunzătoare a societăţii civile, aceasta
poate contribui atât la elaborarea şi implementarea programelor de dezvoltare
durabilă, cât şi la menţinerea unui echilibru dintre putere şi societatea civilă, care
reprezintă interesele comunitare.

3.5. Mediul extern şi schimburile interregionale

Mediului extern include toţi factorii (sociali, economici, tehnologici,

politici) care determină direct sau indirect activitatea şi rezultatele economice din
mediul rural şi pe care acesta nu-i poate controla. Mediul extern prezintă o serie de
caracteristici, dintre care cele mai semnificative sunt:
1. se schimba permanent;
2. determină oportunităţi şi ameninţări pentru activităţile economice din mediul
rural.
Rezultă astfel că orice schimbare din mediul extern poate reprezenta o
ameninţare sau o oportunitate de creştere economică pentru spaţiul rural. În esenţă,
analiza mediului extern furnizează informaţii activităţii de planificare a dezvoltării
rurale şi precizează modul de acţiune în ce priveşte „punctele tari“ si „punctele
slabe“.
Tabelul 3.14. prezintă în rezumat, pe sectoare de activitate, presiunea mediului
extern asupra economiei rurale, soluţiile ce ar putea fi avute în vedere şi
natura măsurilor recomandate. Experienţa confirmă că nu se pot realiza în
mod reuşit programe de dezvoltare regională sau de dezvoltare rurală fără
implicarea celor pe care îi priveşte în mod direct sau indirect această acţiune.
Tabelul 3.14.
Lumea rurală în faţa presiunii evoluţiilor din mediul extern
S
e
c
t
o
a
-
r
e
l
e

d Natura
Natura soluţiilor Natura măsurilor
e problemelor

a
c
t
i
v
i
-
t
a
t
e

-Delimitarea
A
zonelor agricole
g -Presiune -Amenajarea
(plan de ocupare a
r funciară teritoriului
solurilor)
i -Fărâmiţare -Salvgardarea
-Regruparea
c -Poluare mediului
parcelelor
u
-Extensificare
l
-
t
u
r
ă

-Funcţia socială
(recrearea, -Salvarea pădurii
P
destinderea, -Reîmpădurire cu
ă
- Frecventare loisirs) să ia în obiective mediu,
d
-Poluare considerare recreativ, peisajer
u
preponderent
r
aspectele de
i
mediu
l
e
-Plan de ocup.sol.;
studiu impact
mediu; menţinerea
-Presiune
zonelor agricole şi
periurbană:
-Utilizarea forestiere
deprecierea
raţională a -Norme calitate apă,
spaţiilor verzi
spaţiului aer
-Agricultură
-Reglementări -Reglement.subst.
intensivă:
M (norme) pericul.
poluare prin
e -Incitaţii -Servicii de
îngrăşăminte,
d modific.tehnolog extensie; dezv.
pesticide,
i . tehnici nepoluante
distrugere
u -Conserv.zon.de
buitipuri
l prod.
-Creare centre
servicii
-A rămâne
branşate la
S Concurenţă/atr reţeaua de
e acţie de centru servicii -Amelior. infrastr.
r urban -Rezistenţă la de comunicaţii
v -Calitatea concurenţa -Tarife preferenţiale
i vieţii: centrelor prin pt. servicii publice
c inconveniente inovaţii şi -Dezv turism rural
i structur.perifer calitatea
i ice serviciilor
-Dezvolt.activ.
terit. noi
A
c
t -
Favorizarea -Dezvolt. model.
i Congestionarea
apariţiei de noi “parc ind. şi
v oraşelor, lipsa
“subpoli” de tehnologie”
i activ.
dezv. econom. -Susţinerea apariţiei
- alternative, vid
pentru de iniţiative locale
t în jurul
decongest. în afara marilor
ă oraşelor, Sudul
oraşelor. centre urbane
ţ U.E.
i
s
 e
c
u
n
-
d
a
r
e
Sursa: Bulletin de Communautes europeennes Suplement 4/88: “L’ avenir du monde rural”,
Commnication de la Commission au Parlement eurupeen et du Conseil, pag. 35-36

Schimbul interregional se bazeaă pe principiul cheltuielilor comparabile,

care semnifică specializarea regiunii în producerea produselor cele mai avantajoase
pentru ea. Practica a demonstrat că cea mai bună metodă de creştere a volumului
producţiei este “folosirea în calitate de piaţă a lumii întregi”.
Folosirea în calitate de piaţă a lumii întregi, presupune interregionalizarea
activităţii firmelor, care trebuie să se desfăşoare ţinând cont de particularităţile
regiunii, de specificul dezvoltării istorice, de tradiţiile naţionale, de nivelul de cultura
şi de instruire a pupulăţiei.

Concepte de bază
1. Actorii economici din mediul rural 2. Randamente nonproporţionale
3. Gospodăria 4. Randamente proporţionale
5. Nevoile gospodăriilor 6. Produsul fizic mediu
7. Venitul gospodăriilor 8. Produsul fizic marginal
9. Consumul gospodăriilor 10. Economii de scară
11. Consumul intermediar 12. Dez-economii de scară
13. Consumul final 14. Costul fix
15. Surplusul consumatorului 16. Costul variabil
17. Elasticitatea consumului 18. Costul mediu
19. Modul de viaţă 20. Costul marginal
21. Stilul de viaţă 22. Costul total
23. Calitatea vieţii 24. Venitul total
25. Nivelul de traă 26. Venitul mediu
27. Întreprinderile 28. Venitul marginal
29. Producţia 30. Profitul şi pierderile
Probleme de discutat
1. Gospodăria – definiţii, clasificare, nevoi şi resurse
2. Factorii care influienţează consumul final al gospodăriilor
3. Finalitatea consumului gospodăriilor
4. Întreprinderile – concept şi clasificare
5. Analiza producţiei, costurilor, veniturilor şi profitului întreprinderilor
6. Statul, administraţia, băncile şi instituţiile financiare în viaţa economică a
mediului rural
7. Lumea rurală în faţa presiunii mediului extern
Bibliografie
1. Caia , A. şi colab. (1998)-Economie agrară, Ed.USAMV Iaşi
2. Buciuman, E. (1999)-Economie rurală, Ed. SSA Alba Iulia
3. Harris, Ph. and McDonald, F. (1994)-European Business and Marketing, strategic
issues. Paul Chapman Publishing Ltd.
4. Kohls, R.L. and Uhl, I.N. (1990)-Marketing of Agricultural products, seventh
edition. Macmillan Publishing Company.
5. Mitchell, D.O., Ingco, M.D., Duncan, R.C. (1997)-The World Food Outlook.
Cambridge University Press.
6. Mitrache, Şt. (2000)-Dezvoltare durabilă rurală, Ed. Planeta Bucureşti
7. Otiman, P.I. (1999)-Economie rurală, Ed. Agroprint Timişoara
8. Otiman, P.I. (2000)-Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală a României
în vederea aderării la UE, Ed. Agroprint Timişoara
9. Strak, J. and Morgan, W. (1995)-The UK Food and Drink Sector. Euro PA and
Associates.
10. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Economie agrară, Ed. USAMV Iaşi
11. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Marketing agroalimentar, Multiplicat la USAMV
Timişoara
12. Tofan, A. (1995)-Organizarea unităţilor agricole, Ed. Eco”Art Iaşi
13. Vincze, Maria, (2000)-Dezvoltarearegională şi rurală, Presa Universitară
Clujeană.
Referate
(fac parte din evaluarea finală a parcurgerii cursului de economie rurală - partea I )
1. Coordonatele dezvoltării integrate şi durabile a spaţiului rural. Indicatori de
analiză
2. Lumea rurală în faţa presiunii mediului extern–realităţi, probleme, soluţii, măsuri
 Gavril ŞTEFAN

Economie rurală
partea a–II–a
- note de curs -

Universitatea de Ştiinţe Agricole şi

Medicină Veterinară IAŞI
2002
 CUPRINS

Resursele şi factorii dezvoltării rurale 3

1.1. Noţiuni generale .............................................................................................. 3

1.2. Resursele naturale ........................................................................................... 3
1.3. Resursele de muncă ....................................................................................... 23
1.3. Resursele de capital ....................................................................................... 39
Concepte de bază şi probleme de discutat ............................................................. 48
Bibliografie .......................................................................................................... 48

Zonarea spaţiului rural ................................................................................... 49

2.1. Consideraţii metodologice ............................................................................. 49

2.2. Tipologia comunelor ..................................................................................... 50
2.3. Principalele caracteristici ale spaţiului rural din România ............................. 51
2.4. Zone rurale în care predomină factorii favorabili dezvoltării ......................... 53
2.5. Zone rurale în care predomină factorii defavorabili dezvoltării ..................... 54
2.6. Sistemul instituţional al dezvoltării rurale ..................................................... 54
Concepte de bază şi probleme de discutat ............................................................. 57
Bibliografie .......................................................................................................... 57

Strategii, politici, programe şi proiecte de dezvoltare rurală ..................... 58

3.1. Strategiile de dezvoltare rurală ...................................................................... 58

3.2. Politicile de dezvoltare rurală ........................................................................ 63
3.3. Programe de dezvoltare rurală ....................................................................... 70
3.4. Proiecte de dezvoltare rurală ......................................................................... 72
Concepte de bază şi probleme de discutat ............................................................. 72
Bibliografie .......................................................................................................... 72
 Capitol
Resursele şi factorii dezvoltării rurale

1.1. Noţiuni generale

Abordarea mecanismului economic al dezvoltării rurale în profil regional

constituie o problemă complexă care impune identificarea solu]iilor adecvate
situa]iilor particulare [i necesita]ilor de restructurare specifice fiecarei zone in parte,
plecând de la cantitatea şi calitatea resurselor prezente în teritoriu.
Resursele unei economii (la nivel de comună, regiune, ţară) privite ca un tot,
cuprind resursele primare şi pe resursele de capital.
Resursele primare includ:
1. resursele naturale (ex: pământul);
2. resursele de muncă (ex: potenţialul demografic de forţă de muncă).
Resursele de capital cuprind:
a). resursele materiale sau cantitative (ansamblul bunurilor produse prin
activitatea economică cu scopul de a obţine alte bunuri aducătoare de venit
explicit sau implicit);
b). resursele nemateriale sau calitative (experienţa practică a populaţiei în
diferite domenii, stocul de informaţii, capacitatea managerială, capacitatea
de inovare tehnică etc.)
Atrase în circuitul economic, resursele devin factori ai dezvoltării economice.
Astfel, factorii dezvoltării rurale reprezintă acele resurse care participă
nemijlocit în procesele economice şi de care depind rezultatele tehnice (ex:
producţia şi calitatea ei) şi economice obţinute (ex: costul, profitul, rata profitului).
Fiecare factor se caracterizează prin cantitate, calitate, preţ şi posibilităţi de
combinare sau substituire cu alţi factori. Cantitatea, calitatea şi preţul cu care este
achiziţionat un factor influenţează cantitatea, calitatea şi costul unei activităţi,
respectiv profitul obţinut de la un proces economic.
Natura polifactorială a proceselor economice, impune definirea şi cunoaşterea
conţinutului acestora în funcţie de resursele din care provin.

1.2. Resursele naturale

In fundamentarea strategiilor de dezvoltare economică a oricărei aşezări
umane – în sensul întregului spaţiu folosit de om – se impune analiza, evaluarea şi
identificarea posibilităţilor de atragere în circuitul economic a resurselor naturale.
Din punctul de vedere al economiei rurale resursele naturale cuprind:
1. resursele topologice (formele de relief şi peisajul);
2. resursele geologice (cărbune, petrol, minereuri, ape minerale, ape termale,
factorii de risc geologic etc);
3. resursele de apă;
 4. resursele biopedologice;
5. resursele climatice (temperatura, precipitaţiile, lumina şi factorii de risc
climatic).
Variaţia resurselor naturale de la o zonă la alta determină diferenţieri mari
între tipurile de dezvoltare economică şi socială a zonelor.

1.2.1. Resursele topologice

1.2.1.1. Formele de relief

Activitatea economică, socială şi culturală a localităţilor rurale se realizează
dintotdeauna în strânsă concordanţă cu particularităţile reliefului. Indicatorul care
defineşte principalele unităţi mari topologice ale unei zone sau ale unei ţări poartă
denumirea de “formele de relief”. În funcţie de acest indicator teritoriul României se
împarte aproximativ egal în trei mari zone: zona montană - 28%, zona dealurilor şi a
podişurilor - 42% şi zona de câmpie, luncă şi deltă - 30%.
Zona montană cuprinde sectorul sud-estic al munţilor Carpaţi, plus Munţii
Apuseni, care împreună cuprind o suprafaţă de 66400 Kmp, plasând România pe
locul 1 din acest punct de vedere, între statele Europei centrale şi de est. De
asemenea zona montană a României cuprinde 26,7% din numărul total al comunelor,
20,5% din total populaţie, 26% din numărul total al gospodăriilor şi 12,2% din total
suprafaţă agricolă.
Munţii prezintă unele caracteristici specifice care au influenţat apariţia şi
dezvoltarea aşezărilor rurale:
 altitudine relativ redusă (frecvent sub 2500 m), aflată sub limita zăpezilor
permanente;
 aspect fragmentat cu numeroase depresiuni şi văi largi (23% din teritoriul montan
este reprezentat de depresiuni) care determină o traversare uşoară a masivelor
muntoase.
 prezintă numeroase monumente al naturii (ansambluri naturale unice sau rare)
care reprezintă un grad ridicat de atracţie turistică;
 arcul subcarpatic are altitudini cuprinse între 500 şi 1000 m şi cuprinde
numeroase depresiuni, cu o climă blândă şi soluri propice activităţilor agricole
specifice (culturi furajere, cartofi, pomicultură, creşterea bovinelor şi a ovinelor).
Zona dealurilor şi a podişurilor se caracterizează printr-o altitudine medie de
310 m. Dealurile predomină în partea de vest şi de nord a Carpaţilor Occidentali.
Zonele de podiş se situează în marea depresiune a arcului carpatic (Podişul
Transilvaniei), în sud-estul Moldovei şi sudul Carpaţilor Meridionali (Podişul Getic).
O particularitate prezintă relieful Dobrogei, unde zona de podiş (jud. Constanţa şi
parţial jud. Tulcea), are altitudini foarte reduse (cca 200 m) iar zona montană (Munţii
Măcinului – altitudine maximă de 467 m) este foarte erodată, dar constituită din roci
specifice (granite, calcare, şisturi).
Zona de câmpie, luncă şi deltă, cuprinde suprafeţe foarte întinse în sudul,
sud-estul şi vestul ţării şi mai restrânse în Transilvania şi nord-estul Moldovei, şase
judeţe fiind situate în întregime în câmpie (Brăila, Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu, Ilfov
şi Teleorman). Partea cea mai joasă a teritoriului României o constituie Delta
Dunării, în suprafaţă de 4340 km². Aici satele sunt situate pe grindurile fluviale şi
marine, care ocupă doar 13 % din suprafaţa deltei, cea mai mare parte a terenului
fiind acoperită de mlaştini, lacuri, gârle şi ape permanente.
 Configuraţia specifică a arcului carpatic pe teritoriul ţării determină o mare
varietate a reliefului în cadrul judeţelor, majoritatea fiind caracterizate prin prezenţa
a trei trepte de relief (această varietate se manifestă chiar în interiorul teritoriului
administrativ al comunelor - judeţele Sibiu, Braşov, Maramureş, Gorj, Vâlcea,
Argeş, Neamţ, Bacău).

1.2.1.2. Peisajul

Peisajul este una din surse de formare a potenţialul turistic prezent într-o
anumită zonă. Astfel, indicatorul “gradul de atractivitate turistică” se determină în
funcţie de prezenţa la nivelul comunelor a zonelor naturale protejate, a zonelor
construite protejate, a staţiunilor balneare şi a turismului rural exprimat prin numărul
de sate incluse într-un circuit de acest tip.
Zonele naturale protejate reprezintă acele teritorii de prestigiu în interiorul
cărora există unul sau mai multe monumente al naturii (ansamblu natural, unic sau
rar caracterizat prin biodiversitate, spaţii de o anumită linie şi formă, formaţiuni
geologice etc). Aceste zone sunt incluse în Proiectul Planului de Amenajare a
Teritoriului Naţional (PATN) –Secţiunea a treia – care este cadrul legislativ menit să
asigure gestiunea, conservarea, recuperarea şi valorificarea lor, precum şi
evidenţierea priorităţilor de susţinere financiară a protecţiei lor. Stabilirea acestor
valori de patrimoniu natural s-a făcut în urma unor studii şi cercetări ştiinţifice care
au pus în concordanţă strategia protecţiei mediului înconjurător la nivel naţional cu
cea adoptată de UE.
Prin PATN – Secţiunea a III-a – Zone protejate, s-au stabilit două grupe de
zone protejate de interes naţional:
 rezervaţii ale biosferei şi parcuri naţionale, constând în 14 obiective naturale în
suprafaţă totală de 1.078.462 ha, reprezentând 4,54% din teritoriul naţional. Cele
mai importante rezervaţii cuprind: Delta Dunării (jud. Tulcea), Prcul Naţional
Retezat (jud. Hunedoara), Parcul Naţional Munţii Apuseni (jud. Alba, Bihor,
Cluj), Munţii Rodnei, Ceahlău, Călimani, Bucegi, Aninei etc (suprafaţa de 1078
km², reprezentând 4% din teritoriul ţării). Ţările din Europa cu cele mai mari
suprafeţe de zone protejate (7-20%) sunt Norvegia, Franţa, Austria, Ungaria.
 rezervaţii şi monumente ale naturii, constând în 270 de obiective, cu o suprafaţă
de 63384 ha, reprezentând 0,26% din teritoriul naţional. Acestea cuprind
teritoriile comunelor aflate cu precădere în arcul carpatic şi în regiunea Dobrogei
(suprafaţa: 25250 km², respectiv 10,7% din teritoriul ţării);
Distribuţia teritorială a acestor zone urmăreşte configuraţia de ansamblu a
reliefului, având o densitate mai mare a zonelor protejate în zona carpatică, montană
şi submontană. Prezenţa lor îndeosebi în spaţiul rural reprezintă un potenţial al
dezvoltării acestor localităţi, cu condiţia respectării principiilor dezvoltării durabile.
Pentru aprecierea gradului de atractivitate turistică se poate avea în vedere o
scală a potenţialului turistic de felul următor:
 comune fără obiective sau potenţial turistic (formează zonele dominant agricole,
situate cu precădere în regiunile de câmpie şi podiş din sudul, estul şi centrul
ţării; în aceste zone prezenţa monumentelor naturii este mai rară decât în restul
teritoriului);
 comune cu potenţial turistic redus (cu obiective turistice naturale şi/sau
construite, valorificate pe plan local);
 comune cu potenţial turistic mediu (aflate în zona submontană sau montană,
dispun de peisaje naturale deosebite, dar au infrastructura slab dezvoltată);
 comune cu potenţial turistic ridicat sau mare(au potenţial turistic deosebit şi
infrastructură specifică, parţial realizată, favorabile dezvoltării prioritare a
turismului);
 comune cu potenţial turistic foarte mare (pe teritoriul cărora se află rezervaţii ale
biosferei cu valori de patrimoniu natural de interes naţional şi mondial, parcuri
naţionale, monumente ale naturii).
Din analiza distribuţiei comunelor pe această scală rezultă că zonele cu
potenţial turistic mediu şi ridicat prezintă o complexitate mare a resurselor naturale şi
cuprind arii întinse din zona montană şi submontană caracterizate printr-o mai mică
densitate a rezervaţiilor naturale, dar printr-un pitoresc deosebit al peisajelor
(suprafaţa: 37750 km², respectiv 15,8% din teritoriul naţional). Ponderea comunelor
cu un potenţial turistic mediu este de peste 27% din totalul comunelor cu resurse
turistice; se întâlnesc cu o frecvenţă mai mare în Podişul Transilvaniei, în Carpaţii şi
Subcarpaţii de Curcură (judeţele Buzău, Vrancea, Prahova), în Defileul Dunării
(sudul judeţelor Dolj, Olt, Teleorman)şi pe cursul Dunării.
Zonele cu potenţial turistic mare şi foarte mare cuprind 500 de comune care
sunt distribuite compact în Moldova (judeţele Suceava, Neamţ), în Carpaţii
Meridionali (judeţul Covasna), în Munţii Apuseni, în Maramureş şi pe litoralul Mării
Negre.
Pentru a da o relevanţă mai mare acestei clasificări se impune studierea unor
aspecte cantitative privind potenţialul turistic al zonelor ţării prin cuantificarea
următorilor indicatori: capacitatea de cazare turistică, indicele de utilizare a
capacităţii turistice etc.

1.2.2. Resursele geologice

1.2.2.1. Resursele de subsol

Resursele de subsol cuprind resursele de cărbune, petrol, minereuri, ape

minerale, ape termale etc şi determină potenţialul de dezvoltare economică a unei
zone.

1.2.2.2. Factorii de risc geologic

Factorii de risc natural cuprind alunecările de teren şi seismicitatea. Aceştia
impun anumite restricţii de dezvoltare în teritoriu deoarece limitează posibilităţile de
performanţă economică. Identificarea zonelor unde acţionează factorii de risc
geologic a fost făcută prin studii de specialitate elaborate de către instituţii de profil.
a). Alunecări de teren, reprezintă o formă de degradare a terenurilor, fiind
cauzate de factori fizico-geografici (formaţiuni geologice cu tendinţe de degradare,
adâncimea fragmentării terenurilor, regimul torenţial al precipitaţiilor, defrişările
neraţionale). Zonarea teritoriului României din acest punct de vedere identifică:
 zone cu alunecări de teren accidentale sau cu prăbuşiri, situate cu precădere în
Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni, latura vestică a Carpaţilor Orientali;
 zone cu alunecări de teren cu frecvenţă şi intensitate mare, având ponderea cea
mai mare în zonele subcarpatice, partea de vest a podişului Transilvaniei şi
Podişul Moldovei.
 Alunecările de teren se manifestă pe se manifestă pe o suprafaţă de 900.000
ha situate cu precădere în judeţele Dâmboviţa, Bacău, Mehedinţi şi Prahova.
Localizarea aluncărilor de teren este foarte importantă pentru că în zonele
semnalate trebuie luate măsuri suplimentare de consolidare a versanţilor; restricţii în
exploatarea pădurilor, solurilor şi cursurilor de apă; studii geotehnice care să
stabilească amplasarea construcţiilor şi a căilor de comunicaţie.

b). Seismicitatea, – seismele – sunt mişcări bruşte ale scoarţei terestre

datorate dezechilibrelor fizice de natură tectonică. România este situată într-o regiune
cu seismicitate puternică(cutremurele sunt frecvente – 9,01 cutremure/an şi de
intensitate – 14,9% din cutremure au magnitudine mai mare de 4 grade pe scara
Richter). În 1992 s-a elaborat “Normativul pentru proiectarea antiseismică a
construcţiilor de locuinţe, social-culturale şi agrozootehnice” P 100-92, aprobat de
MLPT cu ordinul nr.3/N din 14.04.1992; el are caracter de obligativitate şi normează
elaborarea construcţiilor în funcţie de zona seismică în care sunt efectuate.
Zonele de seismicitate au fost conturate în funcţie de mai mulţi factori:
intensitatea seismică, megnitudinea, acceleraţia maximă seismică, repetabilitatea. Ele
cresc gradual odată cu apropierea de principalul focar seismic situat în Carpaţii de
Curbură, zona Vrancea. Conform Normativului P 100-92, România are şase zone
seismice (pentru semnalarea pericolului seismic s-au selectat zonele unde există
riscul producerii unor cutremure cu intensitate seismică mai mare de VIII grade
MKS, scala cuprinzând XII grade, ultimul fiind similar unei catastrofe seismice
totale) din care trei prezintă pericol seusmic mare (jumătatea sud-estică a ţării,
influenţată de cutremurele vrâncene, judeţele Timiş şi Caraş-Severin influenţate de
cutremurele danubiene şi nordul ţării - judeţele Bihor, Satu-Mare, Maramureş).
Deşi localităţile rurare sunt caracterizate printr-un regim mic de înălţime a
construcţiilor, situarea unora într-o zonă seismică puternică impune respectarea
normelor de construcţie antiseismică, generează obligativitatea materialelor de
construcţie rezistente şi necesitatea întreţinerii şi supravegherii permanente a
lucrărilor hidrotehnice aflate pe teritoriul comunelor.

1.2.3. Resursele de apă

Pentru evaluarea potenţialului hidrografic din teritoriu se utilizează

indicatorul “debitul mediu specific pe bazin hidrografic” care se exprimă prin
raportul între sursa totală de apă subterană şi de suprafaţă (mil.m.c./an) şi suprafaţa
bazinului hidrografic (km²). Debitul resurselor de apă luat în calcul este un debit
mediu multianual, datorită faptului că se înregistrează fluctuaţii importante de la un
an la altul. România are o reţea hidrografică variată şi bogată, în strictă relaţie cu
configuraţia arcului carpatic, iar Dunărea este principalul colector. Suprafaţa ţării
este împărţită în 14 bazine hidrografice. Debitul mediu specific pe ţară este de 5,7
litri/secundă/km². Calculul indicatorului pentru toate bazinele hidrografice prezintă
un grad mare de dispersie a scalei de valori: de la 1,11 l/s.km², în bazinul Vedea,
până la 20,2 l/s.km² în bazinul Dunării, iar majoritatea bazinelor se situează sub
media pe ţară.
Pentru evidenţierea zonelor cu resurse de apă reduse au fost selectate bazinele
hidrografice unde indicatorul înregistrează valorile cele mai îndepărtate de valoarea
medie pe ţară, şi anume cele situate sub o treime din debitul mediu specific pe ţară.
În această situaţie se află:
 Bazinul hidrografic Vedea – 1,11 l/s.km²
 Bazinul hidrografic Someş-Crasna – 1,38 l/s.km²
 Bazinul hidrografic al Crişurilor – 1,59 l/s.km²
Astfel se conturează în partea de nord-vest a ţării o zonă amplă, cuprinzând judeţele
Bihor, Sălaj, Bistriţa-Năsăud şi parţial Arad, Cluj, Satu-Mare, Maramureş,
Hunedoara, unde potenţialul hidrografic general este foarte scăzut în
comparaţie cu restul ţării. Într-o situaţie similară sunt porţiuni din judeţele
Teleorman, Argeş, Olt situate în bazinul hidrografic al râului Vedea. Această
zonare nu exclude posibilitatea existenţei unor zone mai restrânse, cu resurse
de apă reduse, situate în afara zonelor menţionate.
Indicatorul calitatea apelor curgătoare cuantifică frecvenţa depăşirii limitei
maxime admisibile a conţinutului de substanţe poluante în apele curgătoare.
După conţinutul în substanţe poluante, se deosebesc patru categorii de ape
curgătoare:
 categoria I-a: ape curate potabile;
 categoria a II-a: ape mai puţin curate ce pot fi utilizate în piscicultură,
urbanistică, agrement;
 categoria a III-a: ape cu utilizări în irigaţii, hidrocentrale, instalaţii de răcire, în
industrie;
 categoria a IV-a: ape degradate.
Din lungimea de 120.000 km a reţelei hidrografice a ţării noastre, numai 20.000 km
sunt folosiţi pentru alimentarea cu apă potabilă a populaţiei, a industriei şi a
agriculturii. După aşezarea lor pe cursul diferitelor categorii de ape
menţionate mai sus, comunele se împart în următoarele categorii: comune
aşezate pe cursuri de râu de categoria I-a – 36% din numărul total al
comunelor; respectiv pe râuri de categoria a II-a – 34%; categoria a III-a – 20
%; categoria a IV-a – 3%, iar comunele situate în zone nemonitorizate – 7%.
În ultimii ani calitatea apei s-a ameliorat sensibil. Bazinele hidrografice cu cele mai
lungi cursuri de apă “degradată”, în raport cu lungimea totală a râului
respectiv, sunt: Ialomiţa cu afluenţii săi Prahova şi Dâmbu; Prutul cu afluenţii
săi Jijia şi Bahlui; Mureşul cu afluenţii săi Târnava Mică, Tîrnava Mare,
Arieşul, Ampoiul, Geoagiu; Siretul cu afluenţii săi Bârlad şi Râmnicu Sărat;
Someşul cu afluentul său Sărar şi Oltul cu afluentul său Cibin. Bazinele
hidrografice care include cursuri de râu cu porţiuni semnificative de categoria
a III-a de calitate sunt: Olt, Prut, Siret, Argeş, Jiu, Bega-Timiş, Mureş-Aranca,
Someş.
În afara apelor curgătoare, un plus de informaţie este adus de datele referitoare la
calitatea lacurilor şi a apelor freatice. Lacurile au, în general, ape de categoria
I-a şi a II-a. Totuşi unele lacuri deltaice au un grad ridicat de polare (Matita,
Puiu, Roşu etc.). Prim aportul de apă dulce de la irigaţii şi de la poluanţi,
lacuri ca Techirghiol, Balta Alba, Amara sunt de asemenea afectate negativ.
Apele freatice au concentraţii mai reduse de substanţe poluante comparativ cu
anii precedenţi. Sursele principale de poluare a apei freatice sunt apele de
 suprafaţă în care s-au deversat reziduuri de îngrăşăminte chimice şi spălarea
solului de către precipitaţii contaminate cu oxizi de azot din atmosferă.
În cursurile de apă se deversează anual 6,5 milioane tone de substanţe poluante,
între care primează cloruri, substanţe organice, amoniac, suspensii, fenoli,
cianuri, hidrogen sulfurat, detergenţi, pesticide. Sursele principale de poluare
sunt: deversările de reziduuri industriale, de la fermele zootehnice, menajere
etc. Deşi există peste 2000 de staţii de epurare a apelor uzate, aproape
jumătate nu funcţionează la parametrii normali sau deloc. Poluarea apelor se
manifstă în continuare şi implică necesitatea monitorizării atente a creării
cadrului legislativ corespunzător.
1.2.4. Resursele biopedologice

Resursele biopedologice cuprind resursele de fond funciar şi biodiversitatea

1.2.4.1. Resursele de fond funciar

Fondul funciar al României este constituit din totalitatea terenurilor de orice fel,
indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt definite sau de domeniul
public ori privat din care fac parte.
Fondul funciar definit astfel reprezintă o componentă esenţială a avuţiei naţionale,
avuţie care trebuie folosită, protejată şi ameliorată în deplină concordanţă cu
interesele societăţii.
În funcţie de destinaţie, fondul funciar este alcătuit din următoarele grupe de
terenuri:
 terenuri cu destinaţie agricolă;
 terenuri cu destinaţie forestieră;
 terenuri aflate permanent sub ape;
 terenuri din intravilan;
 terenuri cu destinaţii speciale.
Terenurile cu destinaţie agricolă formează suprafaţa agricolă iar terenurile cu
destinaţie forestieră, aflate permanent sub ape, din intravilan şi cele cu
destinaţii speciale formează suprafaţa neagricolă (tab. 1.1).
Tabelul 1.1

Structura fondului funciar pe categorii de folosinţă

Suprafaţa
Specificare
mii ha % %
Fond funciar – total, din care: 23839,1 100 -
1.Suprafaţa agricolă–total, din care: 14797,2 62,1 100
* teren arabil 9337,1 39,2 63,1
* păşuni naturale 3392,4 14,2 22,9
* fâneţe naturale 1497,7 6,3 10,1
* vii şi pepiniere viticole 292,4 1,2 2,0
* livezi şi pepiniere 277,6 1,1 1,9
2.Suprafaţa neagricolă–total, din
9041,9 37,9 100
care
* păduri 6680,1 28,0 73,9
 * ape 888,3 3,7 9,8
* drumuri 392,5 1,6 4,3
* curţi + construcţii 629,6 2,5 7,0
* teren neproductiv 451,0 2,0 5,0

I. Terenurile cu destinaţie agricolă sunt folosite, în principal, pentru producţiea

agricolă vegetală şi cuprind:
a) terenuri agricole productive – care includ trei categorii de folosinţă: terenul
arabil, plantaţiile (pomicole, viticole, de hamei şi duzi) şi pajiştile naturale.
Terenul arabil şi plantaţiile formează suprafaţa cultivată dintr-un anumit teritoriu
iar pajiştile cuprind păşunile şi fâneţele naturale;
b) terenurile cu vegetaţie forestieră, dacă nu fac parte din amenajamentele silvice
(ex: păşunile împădurite);
c) terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole
şi de îmbunătăţiri funciare;
d) terenurile ocupate cu sere, solarii şi răsadniţe;
e) drumurile tehnologice şi de exploatare agricolă;
f) platforme şi spaţii de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole;
g) terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă.
Categoriile de folosinţă ale terenului agricol se deosebesc între ele prin două
aspecte principale:
- după modul cum se acţionează asupra solului (cu factori de producţie şi sisteme
de cultură);
- după acoperirea vegetativă.
Exemplu: În cadrul terenului agricol arabil, poziţia solului se modifică annual
sau chiar de mai multe ori pe an, iar acoperirea vegetativă este de scurtă
durată (cu aceeaşi specie) şi foarte variată (numărul speciilor de plante care
se cultivă pe terenul arabil este relativ mare). Pajiştile naturale se deosebesc
de arabil prin aceea că solul nu-şi schimbă poziţia iar acoperirea vegetativă
este permanentă şi neschimbată ca structură (compoziţie floristică) timp
îndelungat. Plantaţiile se aseamănă cu terenul arabil în ceea ce priveşte
acţiunile care se întreprind asupra solului şi cu pajiştile naturale în ceea ce
priveşte acoperirea vegetativă.
Categoriile de folosinţă ale terenului agricol se deosebesc între ele şi din
punct de vedere al efectului economic pe care îl are producţia obţinută. Astfel la
ordonarea categoriilor de folosinţă după importanţă se utilizează următoarele criterii:
- numărul produselor care se obţin;
- valoarea de întrebuinţare a produselor obţinute;
- valoarea producţiei pe unitate de suprafaţă.
Analizând aceste aspecte, rezultă superioritatea categoriei arabil, urmată de
plantaţii şi pajişti naturale.
Modificarea în timp şi spaţiu a structurii modului de folosinţă a fondului
funciar, urmează modificările privind cererea de produse agricole pentru societate.
Astfel, din punct de vedere cantitativ, în ultimii 50 de ani a avut loc o creştere a
terenului agricol al ţării, cu deosebire a categoriilor sale superioare de folosinţă.
Această creştere a reprezentat în 1995 faţă de 1950, 700000 ha. Creşterea
terenului agricol a ţării, care astăzi reprezintă circa 14,8 mil.ha, din care circa
9,4 mil.ha teren arabil, a avut loc pe seama lucrărilor de îmbunătăţiri funciare
cu deosebire pe seama îndiguirilor, a desecărilor şi a lichidării unor suprafeţe
forestiere cu potenţial redus.
 Din punct de vedere calitativ, evoluţia fondului funciar în perioada 1950-
2000 nu a înregistrat mutaţii semnificative în sensul că ponderile diferitelor categorii
de folosinţă în total suprafaţă agricolă au înregistrat o dinamică scăzută:
- arabil de la 65,6 % la 63,1 %;
- plantaţii de la 2,8 % la 3,9 %;
- pajişti naturale de la 31,6 % la 33,0 %.
O mutaţie calitativă importantă o constituie modificarea structurii culturilor în
terenul arabil prin creşterea suprafeţelor cultivate cu culturi intensive şi diminuarea
suprafeţelor cultivate cu cereale, astfel:
- cerealele pentru boabe ocupau în 1950 - 73,9 % din terenul arabil, iar în prezent
ocupă 62,2 %;
- leguminoasele pentru boabe ocupau 1,9 %, în prezent - 0,7 %
- plante tehnice ocupau 8,7 %, în prezent - 12,1 %;
- alimentare ocupau 4,6 %, în prezent 5,2 %;
- furajere ocupau 8,1 %, în prezent 12,8 %;
- seminceri ocupau 0,3 %, în prezent 0,4 %;
- teren nelucrat ocupa 2,5 %, în prezent 6,8 %.
Ponderile culturilor tehnice, alimentare şi furajere indică gradul de
intensivizare a agriculturii, iar mutaţiile înregistrate în structura culturilor din terenul
arabil indică o evoluţie pozitivă cu menţiunea că culturile cerealiere deţin încă o
pondere mare.
Resursele de fond funciar atrase în circuitul producţiei agricole reprezintă
un factor de producţie – care, prin cantitate (suprafaţa), particularităţi, calitate
(nivelul fertilităţii) şi preţ determină potenţialul, modul de organizare, structura şi
eficienţa economică a producţiei agricole.

I.a. Potenţialul agricol

Potenţialul agricol al unei zone este caracterizat cu ajutorul a trei indicatori
economici: terenul agricol pe locuitor, structura folosinţei agricole şi încărcătura de
animale la 100 hectare.
Terenul agricol pe locuitor, este un indicator de arealitate, care exprimă
raportul dintre suprafaţa agricolă a comunei şi populaţia acesteia. Acest indicator
oferă informaţii despre potenţialul general de producţie agricolă la nivelul unităţii
teritorial-administrative investigate. Fiind un indicator de mare variabilitate în spaţiu,
rezultat al condiţiilor geografice, economice şi sociale specifice foiecărei comune,
cunoaşterea valorilor sale poate avea o funcţie de orienatare pentru strategia agrară a
diverselor zone rurale. Valoarea indicatorului este în medie pe total spaţiu rural de
1,40 ha/locuitor şi este superioară mediei naţionale (0,65 ha/loc.).
Examinarea datelor din teren evidenţiază diferenţieri mari ca urmare a
faptului că terenul agricol ocupă suprafeţe diferite la nivelul comunelor, datorită
poziţiei lor în cadrul marilor unităţi geografice (câmpii, dealuri, podişuri şi munţi),
iar populaţia rurală totală variază şi ea conform gradului de dezvoltare economico-
socială în profil teritorial. Nu se întâlnesc zone omogene întinse în ceea ce priveşte
repartiţia teritorială a acestui indicator. Grupa sau intervalul de grupare a comunelor
lor după suprafaţa agricolă pe locuitor care indică 1-2 ha este cel mai bine
reprezentată, însumând un procent de 41,8% din totalul comunelor. Grupele extreme:
< 0,5 ha/loc. şi > 4 ha/loc., se întâlnesc în “insule” izolate, nesemnificative ca
suprafaţă în teritoriu.
 Structura terenului agricol pe categorii de folosinţă, caracterizează în linii
generale potenţialul de producţie agricolă, direcţiile de specializare şi intensificare
ale agriculturii şi profilul general de producţie.
Cunoaşterea în detaliu a structurii folosinţei agricole poate asigura pentru
organele de decizie un instrument pentru aplicarea acelor măsuri economico-sociale
care să ducă la utilizarea completă şi corectă a resurselor funciare (amplasarea
obhiectivelor economice în mediul rural, concentrarea şi specializarea producţiei
etc.).
La nivel naţional există o structură avantajoasă a fondului funciar datorită
ponderii înalte a terenurilor agricole (62%) şi în primul rând a celor mai valoroase
din punct de vedere economic – suprafeţele arabile (63% din total agricol) şi
suprafeţele cu vii şi livezi (4% din total agricol). În mediul rural resursele funciare
sunt extrem de diverse, atât datorită variaţiilor mari de climă, geomorfologice şi
hidrologice, cât şi variaţiei învelişului de soluri, corolar şi depozitar al manifestării
tuturor acestor factori. Trăsătura caracteristică a răspândirii în profil teritorial a
terenurilor arabile este pusă în evidenţă de modul diferenţiat al frecvenţei acestora pe
unităţi majore de relief. Cele mai înalte valori (peste 80% teren arabil din total
agricol în 1719 comune) corespund regiunilor de câmpie (Câmpia Română, Câmpia
Banat-Crişana) şi de podiş (Podişul Dobrogei de sud). Frecvenţe de 60-80% teren
arabiil din agricol sunt înregistrate în cadrul comunelor din zonele de contact ale
Câmpiei Române cu Piemontul Getic şi din dealurile Subcarpatice, Câmpia
Moldovei, Podişul Bârladului, în partea centrală a Podişului Transilvaniei, în
dealurile şi depresiunile vestice. Frecvenţe între 50-60% se întâlnesc în regiunile mai
înalte şi fragmentare: Piemontul Getic, Câmpia Transilvaniei, Podişul Târnavelor,
Podişul Someşan, parţial în Subcarpaţii Getici şi Subcarpaţii Moldovei. Viile şi
livezile au o arie ecologică de răspândire mai restrânsă. Teritorial suprafeţele viticole
şi pomicole sunt divizate în unităţi mai mari sau mai mici în funcţie de
particularităţile de masivitate, poziţia geografică, elementele agroclimatice, de
expunere, de soluri şi nu în ultimul rând de tradiţie. Aceste terenuri deţin în cadrul
comunelor suprafeţe reduse procentual din total agricol. Păşunile şi fâneţele sunt
folosinţe cu cea mai largă arie ecologică din România. Diversitatea condiţiilor
naturale (relief, climă, sol) au imprimat existenţa mai multor tipuri teritoriale: păşuni
şi fâneţe montane (80%), păşuni şi fâneţe de dealuri şi podişuri şi păşuni de stepă şi
de luncă.
Densitatea (încărcătura) animalelor la 100 ha (UVM - unităţi vită mare/ 100
ha), se calculează ca raport între numărul total de animale exprimat în UVM
(întregul efectiv se transformă pe bază de coeficienţi - bovine = 1,00; porcine = 0,30;
ovine = 0,15; păsări = 0,004) într-o unitate convenţională – unmitatea vită mare,
oferind posibilitatea unei analize pertinente şi a comparabilităţii.) şi totalul terenului
agricol al comunei îmulţit cu 100. Indicatorul obţinut reflectă relaţia existentă între
potenţialul agricol animal şi cel vegetal. El prezintă aspectul cantitativ al sectorului
zootehnic.
Analiza încărcăturii medii de animale pe ansamblul spaţiului rural, de 55,3
UVM/100 ha, arată că acest indicator are o valoare mai redusă decât media calculată
la nivel naţional care este de 59 UVM/100 ha agricole. În acelaşi timp, analiza arată
că 95% din spaţiul rural are o încărcătură suboptimă (considerând optim: 1 UVM/1
ha teren agricol).
În profil teritorial, gradul de încărcare cu animale la 100 ha teren agricol se
prezintă foarte dispersat. O încărcătură optimă se întâlneşte izolat (în 5% din numărul
comunelor), în judeţele Suceava, Timiş, Argeş, Ilfov, Dâmboviţa, Alba şi
Maramureş. Zona Câmpiei de Sud , a Câmpiei de Vest precum şi Podişul Dobrogei,
deşi dispun de resurse agricole importante pot fi identificate ca teritorii relativ
omogene, caracterizate printr-o densitate scăzută – sub 45 UVM/100 ha – (1301
comune) a efectivelor de animale. O scurtă trecere în revistă a densităţii speciilor de
animale care participă prin însumare la formarea acestui indicator arată că: bovinele
au o repartizare dispersată pe întreg teritoriul rural, atingând cele mai ridicate
densităţi în majoritatea comunelor din Suceava, Dâmboviţa, Gorj, Iaşi, Argeş, Bacău,
Maramureş, Neamţ, iar cele mai scăzute în Tulcea, Timiş, Constanţa, Teleorman,
Olt, Ialomiţa; porcinele au o răspândire teritorială strâns legată de zonele de cultură
ale porumbului şi cartofului. Cea mai bună densitate se întâlneşte în judeţele: Ilfov,
Timiş, Ialomiţa, Hunedoara, Braşov, Mureş, Călăraşi, Brăila, Bihor, iar cea mai slabă
în judeţul Vaslui; ovinele urmează o răspândire conformă în principal cu zonele
tradiţionale. Cea mai ridicată densitate este atinsă în Sibiu, Vrancea, Buzău,
Constanţa, iar cea mai redusă în Giurgiu, Harghita, Hunedoara şi Ilfov; pe marile
unităţi geografice – Câmpia Română, Câmpia Banat-Crişana, Podişul Moldovei,
Podişul Dobrogei, Podişul Transilvaniei – cea mai mare răspândire o au păsările.
Pentru a defini gradul de intensivizare al creşterii animalelor, alături de acest
indicator cantitativ se impune în analiză şi a unor indicatori calitativi, cum ar fi de
exemplu producţiile medii pe animal.

I.b. Particularităţile pământului ca factor de producţie în agricultură

şi impactul acestora supra utilizării lui eficiente

Pământul – ca obiect de analiză economică, este un bun particular, nemobil,

nereproductibil şi eterogen, având multiple caracteristici nedisociabile (forma,
suprafaţa, poziţia) şi exercitând simultan mai multe funcţii (producţie,
consum, valoare – refugiu, speculaţie).
Din punct de vedere economic pământul este mijloc de producţie, putând
îndeplini, funcţie de natura activităţii economice, fie calitatea de mijloc de
muncă, fie de obicâect al muncii.
Pentru producţia agricolă (în principal cea vegetală) pământul este principalul
mijloc de producţie. Aceeaşi canlitate are pământul şi în cazul unor activităţi
economice extractive (minerit, cariere etc.). Pentru activităţile economice
neagricole, pentru turism, habitat etc., pământul are rol de spaţiu şi de
desfăşurare a proceselor economice sau sociale. În procesul economic
pământul are unele caracteristici care îl diferenţiază net faţă de celelalte
mijloace de producţie.
1. Pământul este un produs al naturii, putând să servească la obţinerea de bunuri
materiale numai în procesul investirii în producţie de noi factori – resurse materiale,
muncă etc., având astfel valoare de întrebuinţare iar ca orice valoare are un preţ. O
astfel de particularitate face necesară evaluarea economică a terenurilor pe clase şi
categorii de fertilitate, funcţie de capacitatea lor efectivă de producţie.
2. Pământul este limitat ca întindere (suprafaţă), aspect care determină ca,
creşterea producţiei agricole să aibă loc numai pe cale intensivă prin folosirea
factorilor de intensivizare. Cu foarte puţine excepţii (Olanda, Israel), unde
suprafaţa agricolă s-a extins prin lucrări de recuperare din mare sau deşert,
suprafaţa agricolă este în diminuare (lentă) ca efect al extinderii construcţiilor,
drumurilor, canalelor, terenurilor cu destinaţii speciale, în general a scoaterii
 din circuitul agricol, degradării (deşertificare, înmlăştinare, sărăturare, erodare
etc.).
La această dată se poate aprecia că rezerva de teren care poate fi luată în cultură
este epuizată sau practic neglijabilă la scară mondială, continentală şi
naţională (în majoritatea ţărilor). Din punct de vedere al suprafeţei agricole
utile şi arabile pe locuitor, România se situează în primele 4-6 ţări europene.
Ţările europene care au S.U.A. (suprafaţa agricolă utilă) mai mare decât
România sunt Ucraina, Franţa, Spania, Polonia, Germania, Italia şi Anglia,
neluând în calcul Rusia.
Rezultă deci, că din punct de vedere al resurselor funciare, România este o
ţară mijlocie spre mare, cu potenţial agricol natural ridicat .
În România suprafaţa agricolă reprezintă 63% (15 mil.ha) din total suprafaţă,
revenind pe locuitor 0,65 ha teren agricol comparativ cu 0,7 ha în Franţa, 0,24 ha în
Germania, 0,39 ha în Italia , 0,4 ha pe plan mondial. Deoarece în ţara noastră nu mai
este posibilă extinderea deosebită a suprafeţelor agricole şi arabile, calea principală
de utilizare raţională a pământului o constituie sporirea randamentelor la unitatea de
suprafaţă, ceea ce are loc numai prin folosirea factorilor de intensivizare (sămânţă,
îngrăşăminte, pesticide, irigaţii etc.) în agricultură.
3. Pământul nu se uzează în procesul utilizării ca factor de producţie comparativ cu
ceilalţi factori care se uzează şi în cele din urmă sunt cu totul scoşi din folosinţă.
Practica a arătat că, cu cât este mai mult şi mai bine folosit, aplicându-se sisteme de
cultură raţionale, cu atât pământul îşi măreşte fertilitatea. Această particularitate stă
la baza însăşi a progresului în agricultură şi la analiza optimistă a dezvoltării
agriculturii, în general. Dacă am avea în vedere că pământul este limitat spaţial şi nu
ar putea să-şi ridice calitatea, ar apărea limitarea nivelului producţiei agricole. Totuşi
trebuie luat în considerare faptul că o exploatare neraţională duce la degradarea
fertilităţii solului a cărei refacere cere o perioadă mare de ani şi necesită cheltuieli
mari.
4. Pământul se caracterizează prin imobilitate spaţială – deci procesul de producţie
în sectorul vegetal este legat de un anumit cadru natural ceea ce imprimă zonarea,
repartizarea teritorială, specializarea şi concentrarea producţiei agricole. De
asemenea, acestă particularitate determină un volum mare de transporturi şi probleme
deosebite în ceea ce priveşte organizarea şi folosirea mijloacelor mecanice (tractoare,
maşini agricole etc.).
5. Pământul este neuniform în ceea ce priveşte relieful şi puterea productivă
naturală exprimată printr-un grad diferit de fertilitate. Astfel, în procesul de
producţie, pe terenurile cu potenţial productiv ridicat şi cu o poziţie bună faţă de
piaţă se poate obţine un venit net suplimentar sub forma rentei diferenţiate,
comparativ cu terenurile dezavantajate din acest punct de vedere, unde cheltuielile de
producţie pe unitatea de produs sunt mult mai mari.
6. Pământul nu poate fi înlocuit ca factor de producţie, fapt ce impune creşterea
continuă a potenţialului său de producţie prin practicarea unei agriculturi moderne şi
durabile.

I.c. Fertilitatea naturală şi

economică a pământului
 Fertilitatea evidenţiază productivitatea pământului (solului) prin care
înţelegem capacitatea solului de a oferi plantelor soluţiile nutritive necesare
creşterii şi dezvoltării.
Fertilitatea poate fi apreciată din două puncte de vedere:
a) cantitativ – atunci când o exprimăm prin conţinutul solului în soluţii nutritive
raportat la unitatea de suprafaţă sau volum;
b) calitativ – atunci când se ia în considerare gradul de accesibilitate al soluţiilor
nutritive pentru plante, adică forma sub care se găsesc în sol şi care determină
nivelul producţiei raportat la unitatea de suprafaţă.
Cantitativ, fertilitatea poate fi exprimată în formă naturală adică rezultă din
acţiunea factorilor naturali (temperatură, precipitaţii, regimul hidric, acoperirea
vegetativă, vântul, relieful etc.) şi în formă artificială numită şi fertilitatea
potenţată, aceasta fiind rezultatul intervenţiei omului care acţionează asupra
solului cu mijloace şi unelte de producţie, cu amenajări tehnice, cu sisteme de
agricultură, cu asolamente, cu tehnologii de cultivare a plantelor etc.
În funcţie de modul de exprimare se deosebesc următoarele categorii de
fertilitate a solului: fertilitatea naturală, fertilitatea potenţată, fertilitatea de
tranziţie şi fertilitatea economică.
Fertilitatea naturală este capacitatea productivă, ecologică a pământului în
momentul luării în cultură. Fertilitatea naturală este în funcţie de factorii naturali
(ecologici) ai solului, nefiind un rezultat al muncii omului. Fertilitatea naturală
exprimă potenţial productiv al solului şi nu se exprimă prin cantitate de produse
agricole (în recolte) la hectar. Fiind o funcţie de factori variabili (compoziţia
chimică, însuşirile fizico-mecanice, componenta hidrică, căldura, lumina, relief,
expoziţia etc) se determină prin acţiunea de bonitare a terenurilor agricole.
Bonitarea terenurilor agricole reprezintă un procedeu de cuantificare a calităţii şi
a influenţei fiecăruit factor ce constituie fertilitatea unui teren.
Metodologia de bonitare, elaborată de Institutului de Cercetări Pedologice
şi Agrochimice se bazează pe gruparea ansamblului de factori care concură la
realizarea producţiei în două mari categorii: factori naturali şi factori tehnico-
economici, care mai sunt denumiţi factori de potenţare sau caracterizare
tehnologică a terenurilor supuse bonitării.
Prin cuantificarea influenţei factorilor naturali (patru grupe) – solul,
hidrologia, clima şi relieful – se obţine nota de bonitare naturală, iar prin
cuantificarea influenţei factorilor tehnico-economici se obţine nota de bonitare
potenţată. Potrivit metodologiei de bonitare, influenţele celor două mari grupe de
factori – cei naturali şi cei tehnico-economici – se cuantifică separat, în două etape
succesive. În prima etapă este stabilită nota de bonitare naturală, iar în cea de-a
doua etapă nota de boniztare potenţată care se stabileşte prin adăugarea la nota de
bonitare naturală a influenţelor pozitive pe care le exercită eventualele lucrări
hidropedoameliorative ale solului asupra fertilităţii acestuia.
Folosind procedeul de notare a celor patru grupe de factori naturali cu
puncte, li s-au stabilit următoarele limite de notare:
- solul, între 0 şi 50 puncte;
- clima între –20 şi +20 puncte, câte 10 puncte pentru temperaturi şi precipitaţii;
- relieful, între limitele de –15 şi +15 puncte;
- hidrologia, între limitele de –15 şi +15 puncte.
Un punctaj maxim se poate obţine numai în situaţia când toţi factorii
naturali luaţi în considerare ar prezenta o favorabilitate optimă pentru o anumită
cultură. Lucrările de bonitare a terenurilor agricole au fost precedate de cartarea
pedoclimatică a teritoriului, ceea ce a presupus stabilirea arealelor de terenuri
omogene în ceea ce priveşte solul, relieful, clima şi hidrologia, cunoscute sub
denumirea de “unităţi de teritoriu ecologic omogen” (T.E.O.).
Pentru categoria de folosinţă arabil, nota de bonitare se calculează ca
media aritmetică a punctajelor realizate de primele patru culturi stabilite în
ordinea favorabilităţii pentru T.E.O., unitatea, microzona sau zona agricolă pentru
care se face aprecierea economică a terenurilor.
Notele de bonitare rezultate prin bonitarea terenurilor agricole exprimă deci,
diferenţele existente între diferite suprafeţe de teren în funcţie de condiţiile naturale
şi economice ale zonelor în care sunt amplasate şi au valori de la 1 la 100 puncte
(tab.1.2.) atunci când exprimă fertilitatea naturală şi poartă denumirea de note
naturale de bonitare şi de la 1 la 200 puncte când exprimă fertilitatea potenţată şi
poartă denumirea de note potenţaţe de bonitare.
Notele de bonitare naturale, cât şi cele potenţate indică relaţia ce se creează
între gradul de favorabilitate a unei zone pentru o anumită cultură şi nivelele de
producţie ce se pot realiza. Spre exemplu: Dacă o exploataţie agricolă specialăzată
pe cultura cartofului este situată într-o zonă unde terenul agricol pentru această
cultură este apreciat cu 75 puncte, producţia medie pe care o poate obţine unitatea
la hectar poate fi anticipată (stabilită) astfel:
Nota medie pe ţară = 38 puncte;
qm pe ţară = 12700 kg/ha
12700
qm/1 pct.AETA =  334kg
38 pct.
qm în exploataţie = 75 pct. x 334 kg = 25050 kg/ha.
Nivelul de fertilitate astfel determinat nu reprezintă altceva decât un minim
de producţie de la care se pleacă. Acest nivel minim de producţie exprimă încă de
la început marile diferenţieri ce apar între exploataţiile agricole.
Fertilitatea potenţată reprezintă capacitatea de producţie a terenurilor
modificată ca urmare a folosirii mijloacelor economice de ridicare a fertilităţii
actuale prin lucrări de amelioraţii funciare. Se evaluează prin note de bonitare pe
o scală de la 1 la 200 puncte. Capacitatea de producţie a terenului ameliorat este
estimată prin produsul dintre notele de bonitare naturală şi indicii de potenţare,
evidenţiind astfel posibilitatea maximă de creştere a producţiei la nivelul
cunoştinţelor actuale ale ştiinţelor agricole, atunci când sunt aplicate integral toate
măsurile de ameliorare ireversibilă a terenurilor.
Tabelul 1.2.

Notele de bonitare ale terenurilor agricole pe principalele

culturi
România
Categoria de folosinţă a terenului Note Note kg/punct de
agricol sau cultura naturale de potenţate bonitare
bonitare de bonitare
1. Arabil, din care: 45 78 -
- grîu 47 72 40
- orz 46 73 45
- ovăz 41 69 39
- porumb 42 74 52
- soia 41 72 16
- floarea-soarelui 42 64 16
 - sfeclă pentru zahăr 41 73 280
- cartof 38 68 240
- lucernă 43 89 370
2. Păşuni naturale 31 49 145
3. Fâneţe naturale 28 42 152
4. Vii - de masă 30 48 165
- de vin 35 51 180
5. Livezi
20 37 370
- meri şi peri
- prun 25 41 280
- cireşi + vişini 28 45 70
- caişi + piersici 12 17 290

Fertilitatea de tranziţie se referă la diferite etape luate în studiu (perioada 1

comparativ cu perioada 0), când se reliefează doar aportul unor factori de
potenţare aplicaţi până la acea dată.
Pentru a ilustra evoluţia fertilităţii solului din ţara noastră pentru
principalele culturi, în tab. 1.3. sunt prezentate notele de bonitare.
Se observă că într-o perioadă de circa douăzeci de ani nivelul de
favorabilitate al pământului exprimat prin note de bonitare s-a schimbat, ceea ce a
făcut ca şi valoarea sa să se modifice substanţial. Studiile de zonare şi bonitare a
terenurilor agricole din ultima vreme au arătat că faţă de potenţialul productiv
actual al terenurilor agricole din ţara noastră care, apreciat prin nota de bonitare
naturală, este de circa 39 puncte, măsurile de sporire a capacităţii productive,
cunosctute ca posibile de aplicat, pot duce la un spor mediu de 25 – 30 puncte,
ceea ce ar reprezenta o mărire a capacităţii productive a terenurilor cu peste 70%,
nota de bonitare ajungând la un nivel de 67 puncte.
Întru-cât în momentul când terenurile sunt luate în cultură nu mai este cu
putinţă să delimităm exact efectul intervenţiei naturii şi a omului în formarea
fertilităţii, rezultatul acţiunii comune determină formarea aşa-numitei fertilităţi
economice.
Fertilitatea economică se exprimă prin nivelul producţiilor ce pot fi obţinute
la diferite culturi pe unitatea de suprafaţă, creîndu-se astfel o fertilitate efectivă.
Gradul de fertilitate economică a solului este determinat atît de nivelul de folosire
a fertilităţii naturale a solului, cât şi de cel al investiţiilor, prin care se obţine un
adaos de fertilitate. De aceea fertilitatea economică este un însoţitor şi un rezultat
direct al procesului de muncă din agricultură, ea neputînd fi conceputăă în afara
acestui proces. Odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturale şi a ştiinţelor agricole se
schimbă şi fertilitatea pământului, prin faptul că se modifică mijloacele cu care pot
fi valoriticate imediat elementele solului.
Tabelul 1.3.
Evoluţia notelor de bonitare pentru principalele culturi
în anii 1975, 1985 precum şi după 1995
Nr. crt. Cultura 1975 1985 după 1995
1. Grâu 50 62 65
2. Orz 48 62 69
3. Porumb 46 66 71
4. Floarea-soarelui 43 57 61
5. Cartof 39 51 57
6. Sfeclă pentru zahăr 42 62 68
7. Soia 42 57 61
8. Mazăre, fasole 48 61 64
 9. In ulei 49 61 65
10. In fuior 36 45 48
11. Cânepă 40 52 54
12. Legume 38 55 58
13. Lucernă 45 65 70
14. Trifoi 44 52 55
Sursa: Exterra aurum nr.215/1990, I.E.A. – A.S.A.S.

Calitativ fertilitatea se exprimă, de asemenea, sub două forme: absolută şi

relativă, ambele măsurându-se cu ajutorul producţiei care se obţine pe unitatea de
suprafaţă.
În cazul fertilităţii absolute se ia în considerare producţia medie fără a ţine
seama de intervenţiile succesive (anuale) ale omului. Aşadar, vom spune că un sol
are fertilitate absolută mai mare dacă producţia medie (la o anumită cultură),
folosind aceeaşi tehnologie de cultivare, este mai mare.
În cazul fertilităţii relative, se ţine seama de intervenţiile pe care le face
omul în scopul creşterii fertilităţii, nivelul acesteia stabilindu-se în funcţie de
sporul de producţie obţinut la unitatea fizică sau valorică cheltuită suplimentar.
Fertilitatea relativă prezintă cea mai mare importanţă, pentru că atunci când
acţionăm asupra creşterii fertilităţii vom dirija cheltuielile, cu prioritate, asupra
solurilor care au fertilitatea relativă mai mare, deoarece ele asigură rentabilitatea
cea mai mare a investiţiilor. Fertilitatea relativă şi diferenţierea ei pe culturi
constituie un factor deosebit de important în procesul zonării şi repartizării
teritoriale a producţiei agricole, precum şi la fixarea preţurilor din agricultură
inclusiv a pământului. De asemenea, cu ajutorul fertilităţii relative putem
determina şi pragul rentabilităţii investiţiilor pe care le facem cu scopul creşterii
fertilităţii solului.
Calitatea solurilor este determinată şi prin ponderea suprafeţei afectată de
factori de limitare a calităţii în total suprafaţă agricolă şi exprimă gradul de
deteriorare a calităţii solurilor prin fenomene de eroziune, acidifiere, alcalinizare,
excs de umiditate, compactare etc., care influenţează pretabilitatea terenurilor
pentru multiple folosinţe, favorabilitatea solurilor pentru diverse culturi vegetale şi
funcţia ecologică a acestora. Indicatorul calitatea solurilor se calculează ca raport
între suprafaţa afectată de factori de limitare a calităţii solului şi suprafaţa totală
agricolă.
Pe 12 mil. ha din cele 14,8 mil. ha teren agricol, solurile sunt afectate de
factori ca eroziunea, înmlăştinarea şi sărăturarea prin ridicarea nivelului apelor
freatice, compactarea, acidifierea, poluarea chimică cu pesticide, metale grele,
fluoruri, petrol etc. Circa 3,7 mil. din cele 9,4 mil. ha terenuri arabile întrunesc
condiţiile pentru o agricultură durabilă şi eficientă.
Cea mai importantă propblemă o constituie eroziunea solurilor care
afectează aproximativ 7 mil. ha teren agricol şi care manifestă tendinţa de
extindere şi intensificare. Eroziunea eoliană a solului pe aproximativ 400.000 ha,
are tendinţa de extindere datorită defrişării unor păduri şi perdele de protecţie în
zone mai expuse pericolului spulberării de către vânt. Circa 7,5 mil. ha teren
agricol au soluri cu rezerve mici şi foarte mici de humus.
Compactarea solului se manifestă pe o suprafaţă de circa 6,5 mil. ha. Alte
aspecte se referă la nivelul azotului (deficitar pe o suprafaţă de 3,7 mil. ha), al
fosforuli (deficitar pe o suprafaţă de 4,7 mil.ha) şi al altor microelemente (zinc,
mangan, fier, calciu, magneziu, nichel).
 Pe o suprafaţă de 2,3 mil. ha se manifestă fenomenul de acidifiere
puternică şi moderată. Pe 600.000 ha, sărăturarea solului se datorează lucrărilor
de irigaţii aplicate necorespunzător încă 900.000 ha sunt afectate de excesul
periodic de apă din sol, alte 3,7 mil. ha suferă de o secetă frecventă. Pe 3,1 mil. ha
sunt amenajate sisteme de irigaţii, dar funcţionează doar o treime în prezent.
Deşeurile şi reziduurile solide acoperă 18.000 ha. Dejecţiile de la combinatele
zootehnice afectează 900 ha, iar 50.000 ha sunt poluate cu petrol şi apă sărată de
la exploatările petroliere. Poluarea chimică afectează 900.000 he din care 200.000
ha sunt neproductive. Soluri foarte acide de la ploile acide (oxizi de sulf şi azot) se
constată în jurul combinatelor de îngrăşăminte azotoase, fabricilor de acid
sulfuric, combinatelor de metalurgie neferoasă.
După gradul de degradare a solurilor şi deci din punctul de vedere al
calităţii solului, comunele sunt grupate în patru categorii, astfel: 14% dintre
comune sunt caracterizate de soluri nedegradate; 37% prezintă soluri cu
degradare moderată; 44% degradare puternică şi restul de 5% degradare foarte
puternică. În primele două categorii (soluri nedegradare şi soluri cu degradare
moderată) se încadrează zonele montane şi parţial zonele de podiş.
Din totalul comunelor caracterizate prin soluri puternic degradate: 2,5 %
prezintă soluri poluate cu reziduuri industriale şi menajere (comune situate în jud.
Bacău, Gorj, Neamţ, Prahova); 8,5 % pezintă soluri poluate cu substanţe purtate
de aer (comune situate în judeţele: Arad, Buzău, Dolj, Galaţi, Giurgiu, Mehedinţi,
Olt, Teleorman, Vrancea, Brăila); 7 % cu dejecţii animale (comune situate în
judeţele Braşov, Neamţ, Prahova, Argeş, Vaslui, Iaşi, Timiş, Satu Mare, Bihor); 5
% cu apă sărată şi petrol (comune situate în judeţele Arad, Bihor, Dâmboviţa, Satu
Mare, Timiş, Vrancea); 9 % cu pesticide (comunele situate în jud. Alba, Bihor,
Călăraşi, Dolj, Giurgiu, Gorj, Teleorman, Mehedinţi, Vâlcea); restul comunelor
încadrate în această categorie prezintă soluri afectate de alţi factori de limitare a
calităţii (eroziune, sărăturare, acidifiere etc.) şi sunt răspândite pe teritoriul a 35
de judeţe.
Din totalul comunelor caracterizate prin soluri foarte puternic degradate:
7,5 % au soluri poluate cu reziduuri industriale şi menajere şi cu substanţe purtate
de aer, fiind situate în judeţele Dolj şi Olt; 53,5 % au soluri poluate cu dejecţii
animale, apă sărată şi petrol, precum şi cu pesticide şi sunt situate în judeţele
Teleorman, Giurgiu, Dâmboviţa şi Ilfov; 39% au solurile afectate de factori ca
eroziunea, înmlăştinarea, sărăturarea prin ridicarea apelor freatice, compactarea,
acidifierea, deficienţa în microelemente, scăderea rezervei de humus şi sunt situate
în judeţele Mehedinţi, Dolj, Olt, Giurgiu, Ilfov, Galaţi, Arad.î
Poluarea solurilor din România este o problemă foarte gravă care tinde să
ia o amploare şi mai mare dacă nu se vor lua în timp util măsurile impuse de
situaţie.

II. Terenurile cu destinaţie forestieră cuprind:

a) terenurile împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori
administrare silvică;
b) terenurile destinate împăduririlor, determinate prin amenajamentele silvice;
c) terenurile neproductive – stâncării, abrupturi, bolovănişuri, râpe, ravene, torenţi –
dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice.
În conformitate cu prevederile Codului silvic, pădurile şi terenurile afectate
împăduririi sau care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie
forestieră constituie fondul forestier.
 Noţiunea de pădure nu este identică cu aceea de fond forestier, pădurea constituind
elementul component principal al acestui fond. Noţiunea de pădure în sensul
atribuit prin normele silvice include terenul care face parte din fondul forestier
şi este acoperit cu vegetaţie forestieră, care a atins vârsta de exploatare şi este
cuprins în amenajamente silvice. Terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră
ce nu sunt cuprinse în amenajamentele silvice nu sunt supuse regimului silvic,
ci numai unor reguli tehnice silvice şi de pază.
De asemenea, trebuie facută distincţia între fond forestier şi cea de patrimoniu
forestier, care cuprinde ansamblul bunurilor mobile şi imobile destinate
exploatării, refacerii, apărării şi pazei fondului forestier.
Pădurile – ca principal element al fondului forestier – se clasifică, în raport cu
funcţiile pe care le îndeplinesc, în două grupe funcţionale:
- păduri de producţie şi protecţie destinate să producă material lemnos pentru
industria de prelucrare a lemnului şi pentru alte nevoi ale economiei naţionale,
precum şi pentru a îndeplini un rol de protecţie;
- păduri cu funcţii speciale de protecţie, care condiţionează păstrarea şi dezvoltarea
unor obiective de interes economic, social sau ştiinţific.
Potenţialul forestier, se apreciază cu indicatorul “suprafaţa forestieră pe
locuitor”, care se calculează ca raport între suprafaţa forestieră a comunei şi numărul
de locuitori. Indicatorul prezintă o importanţă deosebită în mediul rural pentru că
pădurea are atât un rol economic cât şi un rol social şi de protecţie a mediului, el
putând furniza elemente pentru fundamentarea politicilor sectoriale şi pentru
stabilirea unor priorităţi de intervenţie în domeniul specific. Pe baza datelor furnizate
de CNS la nivelul anului 1988, analiza acestui indicator arată următoarele:
 media naţională de 0,3 ha/loc., situează România la un nivel mediu pe plan
european, alături de Austria – 0,40 ha/loc., Bulgaria – 0,40 ha/loc., Portugalia
0,30 ha/loc. În mediul rural, media atinsă de acest indicator este aproape dublă
0,60 ha/loc.
 în condiţiile climatice şi geopedologice specifice din România s-a dezvoltat
o vegetaţie forestieră bogată şi variată.
În afara acestor constatări, examinarea indicatorului suprafaţa
forestieră/locuitor apar şi o serie de particularităţi după cum urmează:
a) inegalitatea repartizării terenurilor forestiere pe forme de relief, majoritatea
acestora – 67% - fiind localizate în regiunile montane, 25% sunt concentrate în
zona dealurilor, iar 8% la câmpie;
b) există o inegalitate a repartizării terenurilor forestiere în raport cu densitatea
populaţiei.
Indicatorul analizat are valori superioare în comunele din judeţele Caraş
Severin, Hunedoara, Braşov, Vâlcea, Sibiu, Alba, Covasna, Harghita, Suceava şi
Vrancea. La polul opus cu valori reduse, se situează comunele din judeţele: Dolj, Olt,
Călăraşi, Ialomiţa, Constanţa, Brăila, Galaţi, Botoşani.
O imagine asupra mărimii şi distribuţiei potenţialului forestier trebuie
copletată şi prin analiza altor indicatori cum ar fi: compoziţia pădurilor, consistenţa
lor, producţia medie şi calitatea tehnologică a lemnului pe picior.
Calitatea fondului forestier se apreciază cu indicatorul suprafaţa împădurită
neafectată/sduprafaţa afectată de poluare. Acest indicator reflectă pe de o parte,
gradul de împădurire a terenurilor şi, pe de altă parte, prezenţa fenomenelor de
poluare a pădurilor.
Pădurea nu are doar un rol economic, ci şi unul social şi de protecţie a
mediului, şi anume de protecţie a biodiversităţii, climatului local şi regional, a
apelor, a solului şi a aerului. De aceea padurea se consituie într-un subcriteriu
relevant pentru caracterizarea mediului înconjurător. Supravegherea pădurilor se
face printr-o reţea de monitorizare care acoperă 11.800 de sondaje asupra a
240.000 de arbori anual. Situaţia pădurilor este comparabilă cu cea a tuturor
pădurilor din majoritatea ţărilor europene. După gradul de împădurire corelat cu
starea de sănătate a pădurii, comunele se grupează în cinci categorii, şi anume:
 2 % dintre comune sunt caracterizate de suprafeţe împădurite sub 1%,
nepoluate;
 82 % prezintă suprafeţe împădurite 1-49 %, nepoluate;
 11 % suprafeţe împădurite peste 50 %, nepoluate;
 4 % suprafeţe împădurite 1-49 %, poluate;
 1 % suprafeţe împădurite peste 50 %, poluate.
Se constată un proces incipient de degradare a pădurilor în România, o
cauză importantă a dereglărilor reprezentând-o defrişările masive care au condus
la procese de eroziune şi aridizare a versanţilor. În prezent există capacităţi de
prelucrare a lemnului de 22 mil. mc. anual. Un nivel acceptabil al defrişărilor ar fi
de aproximativ 16 mil. mc. anual.
O altă cauză a diminuării calităţii fondului forestier este poluarea
industrială care a provocat ploile acide şi, implicit fenomenul de uscare a pădurii.
Astfel, pe 5,5 % din suprafaţa pădurilor sunt afectate de poluare şi dăunători.
Suprafeţele forestiere afectate de factori poluanţi se situează în judeţele Sibiu,
Argeş, Suceava, Braşov, Teleorman, Dâmboviţa, Ialomiţa, Hunedoara, Gorj,
Caraş Severin, Maramureş, Cluj, Sălaj. Procentul cel mare de defoliere a
pădurilor se înregistrează în zona de secetă, cea mai intensă fiind cea cu procent
scăzut de împădurire.
Îmbunătăţirea calităţii mediului în România depinde în mare măsură de
creşterea calităţii pădurilor. Se impune împădurirea terenurilor degradate, crearea
de perdele forestiere în zonele secetoase şi amenajări silvice adecvate.

III. Terenurile aflate permanent sub ape cuprind: albiile minore ale cursurilor de
apă, cuvetele lacurilor şi bălţilor naturale, cuvetele lacurilor de acumulare la
nivelurile maxime de retenţie, fundul apelor maritime interioare şi al mării
teritoriale.
Gospodărirea raţională a apelor este o problemă majoră pentru dezvoltarea socială
şi economică a ţării, pentru satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei şi
industriei, creşterea producţiei agricole, apărarea împotriva inundaţiilor şi
protecţia apelor împotriva poluării.
Satisfacerea nevoilor de apă ale populaţiei şi ale consumatorilor industriali şi
agricoli, valorificarea de noi surse de apă, folosirea raţională a apelor şi
protecţia acestora împotriva epuizării şi poluării, precum şi amenajarea
complexă a cursurilor de apă trebuie să se realizeze în concordanţă cu
dezvoltarea economico-socială a ţării şi în strânsă corelaţie cu gospodărirea
resurselor funciare.
În clasificarea generală din punctul de vedere al administrării, apele se împart în:
ape internaţionale şi ape naţionale.
După aşezarea lor, apele sunt diferenţiate în: ape de suprafaţă şi ape subterane.
După destinaţia economică, apele sunt: de folosinţă generală, ape destinate
agriculturii şi ape cu destinaţie specială.
Din prima categorie fac parte apele pentru satisfacerea nevoilor populaţiei, când
apa apare ca obiect de consumaţie individuală. Din cea de-a doua categorie
 fac parte apele care se folosesc în special pentru irigaţii. Apele cu destinaţie
specială sunt cele care se utilizează pentru navigaţie, plutărit, producerea
energiei electrice, pescuit şi ca mijloc de producţie.

IV. Terenurile din intravilan sunt cele aferente localităţilor urbane şi rurale,
cuprinse în perimetrul construibil aprobat potrivit legii, pe care se află grupate
construcţii de locuit, curţi, obiective social-culturale, obiective economice,
construcţii agrozootehnice, pieţe şi reţele stradale, precum şi alte terenuri care
servesc nevoilor de construcţii şi amenajări de ordin tehnic edilitar, inclusiv
terenurile agricole şi forestiere.
Perimetrele construibile ale localităţilor sunt stabilite prin schiţele de sistematizare
a localităţilor urbane şi rurale. Intravilanul localităţilor este cel existent la 1
ianuarie 1990, evidenţiat în cadastrul funciar, el putând fi modificat numai în
condiţiile legii.
V. Terenurile cu destinaţii speciale sunt cele folosite pentru transporturile rutiere,
feroviare, navale şi aeriene, cu construcţiile şi instalaţiile aferente, construcţii
şi instalaţii hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice şi gazelor
naturale, de telecomunicaţii, pentru exploatările miniere şi petroliere, cariere
şi hale de orice fel, pentru nevoile de apărare, plajele, rezervaţiile,
monumentele naturii, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice şi alte
asemenea.
Toate terenurile cu destinaţie specială sunt o categorie distinctă în cadrul fondului
funciar, diferenţiindu-se prin regimul juridic atât al terenurilor cu caracter
agricol, cât şi de toate celelalte terenuri neagricole, având următoarele
caracteristici:
a) dreptul de folosinţă sau de administrare îl au numai persoanele juridice;
b) folosirea ca şi schimbarea destinaţiei iniţiale, precum şi trecerea dintr-o categorie
de teren cu destinaţie specială în alta se realizează în cadrul unor raporturi
juridice de drept funciar, intervenite între organismele de specialitate ale
administraţiei publice şi diferiţi beneficiari direcţi ai administrării sau folosinţei
lor;
c) folosinţa terenurilor cu destinaţie specială este nelimitată în timp, atribuindu-se
cu sau fără termen; terenul poate fi reluat de la beneficiari ori de câte ori se
consideră că a dispărut necesitatea folosirii sale în scopul iniţial stabilit;
d) beneficiarii acestor terenuri au dreptul şi obligaţia de a le utiliza în conformitate
cu destinaţia economică a acestora;
e) folosinţa funciară privind terenurile cu destinaţie specială este gratuită;
f) terenurile cu destinaţie specială au un regim juridic corespunzător destinaţiilor
specifice pentru care sunt afectate.
În condiţiile acestor terenuri, o importanţă deosebită au restricţiile care derivă din
actele normative, privind atât utilizarea terenurilor respective, cât şi a
terenurilor limitrofe ce constituie zone de protecţie.
Din grupa de terenuri cu destinaţie specială fac parte următoarele categorii de
terenuri: terenurile destinate transportului rutier; terenurile destinate
transportului feroviar; terenurile destinate transportului pe apă; terenurile
destinate transportului aerian; terenurile destinate producerii şi transportului
energiei electrice; terenurile destinate exploatărilor miniere şi petroliere;
terenurile destinate rezervaţiilor şi monumentelor naturii; terenurile destinate
staţiunilor balneoclimaterice; terenurile destinate monumentelor de cultură.
 1.2.4.2. Biodiversitatea
Valoarea economică şi socială ataşată biodiversităţii (flora şi fauna cuprinde
două aspecte complementare: biodiversitatea domestică şi biodiversitatea sălbatică).
implică necesitatea strategiilor rurale care crează premize nu numai pentru
creşterea producţiei agricole şi îmbunătăţirea nivelului de trai în mediul rural dar
şi pentru crearea unui cadru motivaţional favorabil protecţiei mediului
înconjurător.
Dezvoltarea rurală integrată trebuie să includă interacţiunea dintre factorii
de mediu şi cei sociali, culturali, economici şi să asigure conservarea resurselor
naturale pe termen lung. Situaţia actuală a factorilor de mediu impune măsuri
immediate de redresare a calităţii acestora.
Standardele de calitate a biodiversităţii (concentraţiile admisibile pentru
anumiţi poluanţi în aer, apă, sol) evidenţiază următoarele aspecte:
 biodiversitatea domestică sa diminuat, datorită folosirii pe scară largă a aceloraşi
soiuri, rase sau genitori; consecinţa este dependenţa de marile grupuri de seminţe şi
expunerea la riscuri fitosanitare.
 biodiversitatea sălbatică sa diminuat prin distrugerea răzoarelor, a lizierelor,
drenarea şi desecarea zonelor umede, suprimarea arborilor izolaţi, despăduriri;
 importanţă ecologică a biodiversităţii constă în puterea sa de reglare. Cu cât un
sistem este mai divers cu atât este mai stabil şi mai apt să reducă riscurile de
eroziune ale unei specii oarecare. Din contră, sistemele simplificate la scară mare
sunt foarte expuse exploziilor parazitare greu controlabile.

1.2.5. Resursele de climă

Resursele de climă cuprind: temperatura, precipitaţiile, lumina, vânturile,

nebulozitatea, factorii de risc climatic (seceta, îngheţurile timpurii şi târzii, grindina,
brumele timpurii şi târzii etc) şi calitatea aerului.
Pe suprafaţa României se interferează sectoare ale climei temperat-
continentale cu nuanţe moderate în partea de vest. Aceste caracteristici sunt
influenţate local de configuraţia reliefului, varietatea vegetaţiei şi bazinele
hidrografice. Un climat în general cald este specific zonei de câmpie şi podiş din
sudul şi estul ţării. El se caracterizează prin temperaturile medii anuale cele mai
ridicate (10-11 grade Celsius) şi regimul de precipitaţii cel mai scăzut (750 – 530
mm).
Cantitatea precipitaţiilor în România variază în funcţie de anotimp, având
fluctuaţii destul de mari de la un anotimp la altul şi de la un an la altul. În consecinţă
cu valorile medii multianuale (măsurate de către Institutul de Meteorologie şi
Hidrologie pe o perioadă de circa 70 ani), indică o scală de valori de la 300 mm până
la peste 1500 mm.
Media anuală a precipitaţiilor în România este de 638 mm. Se remarcă de
asemenea un regim de precipitaţii sub medie în toată zona de sud şi de est a ţării, cu o
scădere treptată spre partea de est.
Pentru o delimitare a zonelor cu pericol potenţial de secetă, s-a ales izohieta
de 500 mm. Teritoriile din acest areal cuprind suprafeţe întinse şi au un aspect
compact în toată partea de sud-est a ţării – judeţele Constanţa, Călăraşi, Ialomiţa,
Brăila, Galaţi; există de asemenea zone mai puţin omogene în partea de est a
Moldovei – judeţele Botoşani, Iaşi, Vaslui – şi nordul Dobrogei – judeţul Tulcea.
Regiunea ce mai secetoasă este considerată Dobrogea, unde precipitaţiile anuale
ating fracvent numai circa 300 mm.
În ultimii ani, tendinţa de modificare a climei în ţara noastră, orientată spre
accentuarea caracterului excesiv continental, a determinat apariţia şi a altor zone, mai
restrânse, în care riscul secetei se face semnalat, aceste zone fiind situate în general
în sudul Câmpiei Române.
Indicatorul calitatea aerului cuantifică frecvenţa depăşirii limitei maxime
admisibile a conţinutului de substanţe poluante în atmosferă.. Aerul este supus
unei poluări intense, în special în zonele din imediata apropiere a unor unităţi
industriale care aplică tehnologii depăşite şi nu dispun de instalaţii
corespunzătoare de epurare a emisiilor poluante. Anual sunt emise în atmosferă
circa 140 milioane tone de substanţe poluante din care 135 milioane tone dioxid de
carbon, 1,7 milioane tone dioxid de sulf, 8500 tone amoniac, 5450 tone de sulfură
de carbon, 2300 tone fenoli, compuşi de metale neferoase, clor, pulberi în
suspensie şi sedimentabile etc. Pe ansamblul ţării emisiile medii anuale raportate
la numărul de locuitori sunt apropiate de mediile europene, la unele substanţe
(dioxid de carbon) situaându-se net sub medie pe UE.
Intervalele de variaţie a gradului de poluare grupează comunele în trei
categorii din punct de vedere al calităţii aerului. Astfel, 16 % dintre comune sunt
plasate în imediata apropiere a unor surse principale de poluare şi prezintă
prezenţă ridicată de depăşire a limitei maxime admisibile (LMA) a conţinutului de
substanţe poluante în atmosferă – zone poluate – 21 % sunt afectate de factori
poluanţi cu fracvenţă moderată de depăşire a LMA – zone moderat poluate , şi 63
% sunt afectate de substanţe poluante sub LMA – zone nepoluante. Se
înregistrează un grad ridicat de poluare atmosferică în zonele adiacente marilor
combinate chimice şi metalurgice: poluare cu metale grele – plumb, zinc, cadmiu
în zonele Baia Mare (jud. Maramureş), Copşa Mică (jud. Sibiu), Slatina (jud. Olt)
şi Zlatna (jud. Alba); poluarea cu substanţe organice şi anorganice în zonele Valea
Călugărească, Brazi (jud. Prahova), Săvineşti, Piatra Neamţ (jud. Neamţ), Piteşti
(jud. Argeş), Arad (jud. Arad), Făgăraş (jud. Braşov); poluare cu oxizi de azot şi
amoniac în Slobozia (jud. Ialomiţa), Govora, Râmnicu Vâlcea (jud. Vâlcea),
Turnu Măgurele (jud. Teleorman), Craiova (jud. Dolj), Bacău (jud. Bacău),
Năvodari (jud. Constanţa) şi altele. De asemenea, se înregistrează un grad ridicat
de poluare atmosferică în zonele adiacente centralelor termice: Rovinari-Turceni
(jud. Gorj), Giurgiu (jud. Giurgiu), Iaşi (jud.Iaşi), Isalniţa (jud. Dolj), Borzeşti
(jud. Bacău) etc.
Printe consecinţele poluării aerului, un rol aparte îl au ploile acide prin
impactul asupra altor factori de mediu (apă, sol, păduri). Acestea se datorează atât
poluanţilor locali, îndeosebi combinate chimice şi ale metalurgiei neferoase (30%),
cât şi poluării transfrontaliere, în special dinspre vest şi nord-vest (70 %).
Monitorizarea poluării aerului se face în staţiile Semenic, Fundata, Stâna
de Vale, Rarău (pentru poluarea de fond) şi în alte 750 de puncte de recoltare
(pentru poluarea de impact).
Emisiile de poluanţi în atmosferă au scăzut în ţara noastră după 1989, atât
datorită inchiderii multor combinate industriale şi complexe zootehnice, cât şi
datorită introducerii de tehnologii nepoluante. Totuşi fenomenul de poluare
atmosferică se manifestă în continuare şi implică necesitatea monitorizării atente
şi a creării cadrului legislativ corespunzător.

1.3. Resursele de muncă

 Dimensiunea demografică a unei zone este polul central al analizelor
economice, deoarece populaţia prin elementele ce o caracterizează exprimă oferta,
calitatea şi preţul muncii dintr-un teritoriu dat. În analiza diagnostic a spaţiului rural,
resursele de muncă apar în principal în calitate de potenţial de dezvoltare, potenţial
care prezintă foarte mari diferenţieri în teritoriu.

1.3.1. Munca

1.3.1.1. Concept, importanţă, calsificare

a) Conceptul de “muncă”
Munca este reprezentată pe ansamblu, de persoane care în decursul unei
perioade date exercită sau caută să exercite o activitate profesională remunerată.
Munca are o dublă semnificaţie, ea reprezintă, în acelaşi timp o categorie
economică şi o categorie socială. Din punct de vedere economic munca este un
factor de producţie, iar din punct de vedere social reprezintă o parte a populaţiei
totale. Ca factor de producţie, munca se caracterizează prin cantitate (număr de
persoane), calitate (nivel de pregătire pe specializări profesionale) şi preţ
(salariu/oră) şi reprezintă un element al cheltuielilor de producţie.
Raportată la populaţia totală, munca este reprezentată de persoanele
cuprinse între anumite limite de vârstă (ex: 16-65 ani), limite care se diferenţiază
în funcţie de mai multe criterii: nivelul de dezvoltare economică; zona geografică;
speranţa de viaţă; vârsta medie; gradul de civilizaţie; modul de producţie; sex;
domeniul de activitate; condiţiile de muncă; prevederile instituţionale cu privire la
vârsta minimă de muncă; vârsta de pensionare şi legislaţia salarială.
Persoanele care se încadrează în limitele vârstei de muncă formează
populaţia în vârstă de muncă care cuprinde: populaţia aptă de muncă şi inaptă.
Populaţia aptă pentru muncă formează potenţialul de muncă al unei zone şi se
împarte în: forţa de muncă activă sau efectivă (cuprinde persoanele încadrate în
procesul muncii) şi forţa de muncă inactivă (cuprinde persoanele în curs de
pregătire – elevi, studenţi, în stagiu militar, bolnavi, şomeri etc.).

b) Importanţa economică a muncii

Rezultă din următoarele aspecte:
1. – este singurul factor de producţie activ, capabil să organizeze un proces
economic, respectiv să pună în funcţiune toţi factorii de producţie care concură la
realizarea unui bun sau a unui serviciu;
2. – este factorul determinant al nivelului rentabilităţii tuturor activităţilor
economice – pentru faptul că reprezintă un element al cheltuielilor de producţie
(în agricultură “munca” reprezintă 20-50% din totalul cheltuielilor de producţie,
funcţie de tipul de exploataţie şi de sistemele de producţie intensive sau extensive
care se practică) a cărui efect economic este direct influenţat de gradul de instruire
şi de specializare a indivizilor care o compun.
3. – este factorul primordial al dezvoltării şi bunăstării oricărei societăţi
omeneşti (se diferenţiază de ceilalţi factori de producţie prin faptul că este
efectuată de oameni care au diverse motivaţii şi care pe ansamblu caută soluţii de
reducere a timpului de muncă pentru a obţine un produs, presând astfel continuu
în sens pozitiv asupra progresului tehnic prin noi inovaţii şi tehnologii.

c) Clasificare
Din punct de vedere economic, respectiv al calculării costurilor de
producţie, munca se clasifică în:
 munca autonomă
 munca dependentă
1. Munca autonomă cuprinde activitatea profesională a întreprinzătorului
şi a familiei sale în întreprinderea proprie fără a primi o plată (preţ) directă pentru
aceasta, respectiv este un element de cost implicit şi reprezintă un venit al
întreprinzătorului.
Acest tip de muncă este larg utilizat în agricultură şi în firmele mici, unde
pune probleme de evaluare şi calcul. Motivele sunt determinate de următoarele
aspecte:
- este dificil să se stabilească numărul orelor de muncă pe care cultivatorul direct
(fermierul) şi familia sa le realizează efectiv pentru activităţi legate de exploataţie
(aceasta pentru că prezenţa permanentă în intreprindere se confundă cu necesarul
efectiv de muncă);
- nu există un criteriu unic de estimare a salariului orar sau annual pentru munca
prestată de către fiecare membru al familiei în exploataţia agricolă care le
aparţine.
În acest sens legislaţiile naţionale şi regionale ale ţărilor din U.E. indică cu
caracter orientativ, un volum de muncă egal cu 2300 ore/om/an, volum care poate
fi modificat în funcţie de structura producţiei.
În ce priveşte estimarea salariului orar, se iau în considerare alternativele
posibile de utilizare a muncii în afara exploataţiei agricole. Astfel, dacă predomină
cazurile de folosire a muncii în alte exploataţii agricole, munca prestată în propria
fermă trebuie să fie evaluată pe baza salariului muncitorilor agricoli, iar dacă
predomină posibilităţile de muncă în industrie sau sectorul terţiar, munca este
evaluată conform salariului mediu al muncitorilor neagricoli.
Plecând de la aceste considerente valoarea muncii autonome va fi egală cu
produsul dintre numărul de ore calculat în funcţie de volumul de muncă şi salariul
orar calculat în funcţie de specificul zonei, respectiv de alternativele de muncă
oferite de economia locală. Salariul astfel evaluat pentru munca autonomă din
exploataţiile agricole are funcţiune de venit şi nu de cheltuieli, pentru că nu este
avansat ca un preţ plătit la o terţă persoană.
Munca dependentă cuprinde activitatea profesională desfăşurată de
persoanele angajate în intreprinderi cu scopul de a ceda munca lor în vederea
obţinerii unui preţ care poartă denumirea de salariu. Acest tip de muncă este un
element de cost explicit şi corespunde unei plăţi monetare pe piaţă.
Munca dependentă se plăteşte în raport cu gradul de calificare şi efortul
depus, iar între părţi există un contract annual de muncă în care este prevăzut
nivelul salariului negociat.

1.3.1.2.. Oferta, cererea şi preţul muncii

Plecând de la regulile aplicabile pieţei bunurilor şi serviciilor am putea

aprecia că oferta de muncă pe piaţă va creşte atunci când preţul său (salariul real)
sporeşte. În realitate această regulă nu funcţionează în totalitate pentru că intră în
joc două elemente care operează în direcţii opuse ca urmare a opţiunilor populaţiei
active între muncă şi odihnă, respectiv cât timp va dedica uneia din aceste două
alternative.
Astfel vom întâlni:
a) efectul de substituţie, care acţionează în sensul creşterii numărului de ore de
muncă oferite cu scopul sporirii salariului real, caz în care indivizii tind să
substituie odihna prin muncă;
b) efectul de venit, care acţionează în sensul reducerii numărului de ore oferite ca
urmare a creşterii preţului pe oră, caz în care indivizii obţin un venit mai mare
pentru un număr determinat de ore lucrate şi vor putea să consume o cantitate
mai mare de bunuri şi servicii decât consumau anterior.
Analizând cele două situaţii s-a observat că la niveluri salariale relativ scăzute,
dacă acestea cresc, cantitatea de ore de muncă oferite sporeşte (efectul de
substituţie este mai puternic decât efectul de venit), obţinându-se de către
intreprindere un plus de venit. Plusul de venit este dat de faptul că fiecare lucrător
suplimentar va produce mai puţin decât cel precedent când capacitatea de
producţie şi tehnologia rămâne neschimbată datorită scăderii productivităţii
muncii şi costurilor suplimentare solicitate de acesta cu noul loc de muncă.
În această situaţie intreprinderea va înceta să angajeze lucrători
suplimentari.
Dacă nivelul salariului real este suficient de mare, o nouă creştere are efect
invers, respectiv scade numărul orelor de muncă oferite de lucrătorii angajaţi iar
intreprinderea este nevoită să angajeze noi lucrători sau să modifice tehnologiile
de producţie în sensul performanţei acestora, astfel încât cererea de muncă să
rămână aceeaşi sau să scadă.

1.3.1.3 Resursele de forţă de muncă

Resursele de forţă de muncă, în general, sunt determinate de relaţia ce se

creează între populaţia totală, populaţia activă şi populaţia ocupată.

a). Populaţia totală

Populaţia totală a unei unităţi administrativ-teritoriale (comuna, oraş,

judeţ, regiune, ţară) este rezultatul mişcărilor naturale determinate de
fenomenele demografice (natalitate, mortalitate, sporul natural de creştere al
populaţiei) şi de mişcările migratorii de la o zonă la alta şi se exprimă prin
indicatorul “numărul de locuitori” (ex: la 31 decembrie 2001, populaţia totală a
Romîniei era de 22.607.620 locuitori).
Indicatorul “numărul de locuitori” se referă la populaţia stabilă dintr-un
teritoriu (ex: comună) şi este expresia cantitativă cea mai sintetică a potenţialului
uman de care dispune fiecare comună. În acelaşi timp, dimensiunea colectivităţii
este un factor ce condiţionează mărimea sau intensitatea unui număr de variabile
ale spaţiului rural.
Mărimea medie a unei comune din România este de 3783 locuitori care,
comparativ cu mărimea medie a unui oraş sau municipiu (39.800 locuitori) este de 10
ori mai mică (datele nu includ în calcul municipiul Bucureşti).
Mărimea medie a comunelor din România variează între 123 locuitori
(comuna Brebul Nou - jud. Caraş-Severin) şi 27.042 locuitori (comuna Voluntari -
jud. Ilfov). din acest punct de vedere comunele se împart în trei categorii:
 1. comune mici şi foarte mici - au o populaţie totală de sub 2000 locuitori.
Acestea reprezintă 16,2 % din totalul comunelor di România şi majoritatea se găsesc
în partea de vest a ţării, în judeţele Alba, Caraş-Severin, Cluj, Hunedoara şi Sibiu.
2. comune de dimensiuni medii, au o populaţie totală cuprinsă între 2000 şi
5000 locuitori şi reprezintă 62% dintre comunele României. (Diversitatea
dimensiunilor este expresia diversităţii geografice a României, a varietăţii condiţiilor
istorice, economice, culturale, tradiţionale în care s-au format şi evoluat. Intervalele
scalei evidenţiază varietatea de potenţial demografic pe teritoriul ţării.
3. comune mari şi foarte mari, cu peste 5000 locuitori reprezintă 22% din
totalul comunelor. Cele mai multe sunt grupate în două zone: în partea de est a ţării,
în judeţele Bacău, Iaşi, Neamţ, Suceava şi în partea de sud a ţării în judeţele Călăraşi,
Dâmboviţa, Ilfov, Giurgiu, Prahova. În toate aceste judeţe, între 33% şi 50% din
numărul comunelor sunt comune mari, unele depăşind chiar 10000 de locuitori. Din
acest punct de vedere se disting două grupe de judeţe relativ omogene sub aspectul
dimensiunii comunelor: judeţe în care toate sau aproape toate comunele (exceptând
1-2 comune) au sub 5000 de locuitori (Caraş-Severin, Covasna, Hunedoara, Sibiu,
Sălaj) şi judeţe formate în majoritate din comune care au peste 5000 locuitori
(Dâmboviţa, Prahova).

Elementele care definesc populaţiei totală a unui teritoriu sunt: densitatea

populaţiei, factorii de creştere a populaţiei, gradul de înbătrânire şi gradul de înoire al
forţei de muncă (populaţiei active)

I. Densitatea populaţiei este un element cu mare variabilitate în spaţiu, fiind

un rezultat al condiţiilor geografice, istorice, economice şi sociale specifice fiecărei
zone. Densitatea populaţiei este un factor care excplică problemele din teritoriu (de
locuire, de ocupare, de protecţie amediului) şi care fundamentează (condiţionează)
aspectele privind dotarea cu infrastructură, echipamente colective, servicii publice
dintr-o anumită zonă.
Indicatorul economic folosit pentru cuantificarea densităţii este “numărul de
locuitori/km²”. Acest indicator exprimă distribuţia populaţiei pe teritoriul
administrativ al unei comune, la un moment dat şi permite distincţia dintre diferitele
modele de populare a teritoriului, identificând zonele de concentrare a populaţiei şi
zonele cu populaţie rară, dispersată. Densitatea populaţiei este un indicator folosit în
ţările UE pentru a defini graniţa dintre ariile urbane şi rurale.
Nivelul mediu al densităţii populaţiei în România este mai mic cu 65.3%
comparativ cu densitatea medie din UE, respectiv 94,7 locuitori/km². faţă de 145
locuitori/km². Analizând spaţiul rural comparativ cu spaţiul urban constatăm că
densitatea medie este de 2 ori mai scăzută, respectiv 47,8 locuitori/km² în rural
comparativ cu 484,8 locuitori/km² în urban. OCDE a propus recent o definire a
ariilor rurale, care să uşureze comparaţiile internaţionale. Conform definiţiei, sunt
identificate ca arii rurale comunităţile care au o densitate a populaţiei mai mică de
150 locuitori/km².
În majoritatea comunelor din România (88%), densitatea populaţiei este de sub 100
locuitori/km². Datorită existenţei unor modele variate de populare a zonelor ţării, s-a
optat pentru o grupare a comunelor pe intervale de densitate, conform scalei
europene. Pe această scală se identifică două modele de distribuţie a populaţiei în
teritoriu şi, respectiv, două tipuri de zone: o zonă mai intens populată, situată în
exteriorul lanţului carpatic, şi o zonă mai slab populată, în zona montană şi în
Dobrogea, unde populaţia scade sub 30 de locuitori/km² (în Delta Dunării şi în câteva
teritorii montane, trăiesc mai puţin de 8 locuitori/km²). De asemenea este posibilă
distincţia între densitatea de populare a teritoriului din partea de vest a ţării, unde
predomină comunele cu mai puţin de 50 locuitori/km², (în foarte multe judeţe chiar
sub 30 de locuitori/km²) şi cea din partea de est şi sud, unde predomină comunele cu
peste 50 locuitori/km², marea majoritate a comunelor având peste 100 locuitori/km².
Teritoriile mai dens populate din jumătatea de vest a ţării se găsesc în judeţele Bihor,
Sălaj, Maramureş, Satu Mare, Cluj, Mureş, Bistriţa Năsăud. În aceste zone, populaţia
nu depăşeşte decât foarte rar 80 locuitori/km².
Teritoriile cele mai dens populate din rural – unde numărul de locuitori pe
km² egalează sau depăşeşte media din unele oraşe şi municipii (peste 100
locuitori/km²) se găsesc în partea de nord şi centrală a subcarpaţilor Moldovei – în
judeţele Suceava, Neamţ, Iaşi, Bacău, în sudul Moldovei – în judeţele Vrancea şi
Galaţi şi în subcarpaţii Munteniei, cu prelungire pe culoarul de legătură cu
Bucureştiul. Judeţele Prahova, Dâmboviţa şi centrul judeţului Argeş împreună cu
judeţul Ilfov formează aria rurală cea mai dens populată din România, fiind frecvente
şi densităţile de peste 150 locuitori/km². Perimetrul comunelor din Valea Oltului – în
judeţele Vâlcea şi Olt – constituie de asemenea o zonă foarte dens populată.
Ca tendinţă, densitatea populaţiei se va modifica în continuare, crescând şi
mai mult decalajul dintre partea de est şi de vest a ţării.

II. Factorii de creştere ai populaţiei sunt: rata medie a natalităţii, rata

medie a mortalităţii, sporul natural de creştere al populaţiei şi rata medie a
migraţiei nete.

II.a. Rata natalităţii, reprezintă numărul mediu de născuţi vii ce revin la

1000 locuitori. Acest indicator se calculează ca medie a evenimentelor demografice
pe mai mulţi ani, spre exemplu – 2000-2003 – cu scopul de a evidenţia un
comportament relativ de durată şi de a elimina posibilele distorsiuni datorate unor
evenimente conjuncturale, apărute într-un an. Valoarea indicatorului este dependentă
în principal de structura pe vârste a populaţiei şi este influenţată de modelul de
comportament demografic al zonei şi de condiţiile social economice. Rata natalităţii
exprimă capacitatea populaţiei unei comune de a asigura propria regenerare. Declinul
natalităţii – generalizat ca tendinţă la nivelul întregii ţări – are repercusiuni negative
asupra echilibrelor demografice ale vârstelor, în viitor.
Rata medie a natalităţii în spaţiul rural a fost de 12,9%o în perioada 1990-
2000 şi este mai mare decât media natalităţii din mediul urban (9,6%o). Nivelul
mediu, pe ţară, al natalităţii în această perioadă a fost de circa 11%o; în anul 1996
rata natalităţii scăzuse până la 10, %o, ceea ce înseamnă un nivel inferior celui
înregistrat în UE, de 11,1%o. Spre deosebire de urban, unde nivelul natalităţii s-a
redus drastic în actualul deceniu (de la 15%o în anul 1989 la 8,7%o în 1996), în rural
nivelul natalităţii a avut în aceeaşi perioadă o regresie mai uşoară (de la 16,9%o la
circa 11,5%o). În prezent rata natalităţii în rural depăşeşte de 1,4 ori rata din urban,
Astfel, în multe zone din rural există un potenţial de înnoire şi de întinerire a
populaţiei.
Valorile natalităţii împart comunele în tri mari grupe:
a. comune cu putere mare de înoire a populaţiei unde rata natalităţii este de
peste 14,0%o ( reprezintă aproximativ 25% din totalul comunelor existente la nivel
naţional). În această grupă se încadrează comunele situate în judeţele Suceava, Iaşi,
Vaslui, Bacău, Galaţi, Bistriţa Năsăud şi Constanţa. În aceste perimetre este
persistent un model tradiţional pronatalist, datorită căruia populaţia tânără în zonă se
menţine încă la niveluri ridicate.
b. comune cu putere medie de înoire a populaţiei unde rata natalităţii este este
cuprinsă între 11%0 şi 13%0 (62% din totalul comunelor ).
c. comune cu putere scăzută şi foarte scăzută de înoire a populaţiei, în care
rata natalităţii este de sub 10%0 (judeţele Giurgiu, Teleorman, Caraş Severin,
Hunedoara, Tulcea, Brăila, Arad şi Timiş). În aceste zone populaţia este deja
îmbătrânită şi prin indicii scăzuţi ai natalităţii dezechilibrele demografice se
perpetuează şi se accentuează, punându-se în cauză însăşi potenţialul uman al acestor
zone pentru viitor. Se disting câteva zone în care situaţia devine critică din cauza
creşterii numărului comunelor în care se nasc annual mai puţin de 8 copii la 1000 de
locuitori. Cel mai afectat este judeţul Hunedoara, jumătate din comune sunt în
această situaţie; în numai 8 comune natalitatea a depăşit 10-12 la mia de locuitori.
Judeţul Caraş Severin este de asemenea în dificultate în ceea ce priveşte regenerarea
demografică dat fiind că în o treime din comune natalitatea este sub 8%0. În sud-
vestul judeţelor Giurgiu şi Teleorman se formează insule cu indici extrem de scăzuţi
al natalităţii. În Delta Dunării, situaţia este diferenţiată – în trei comune: Chilia
Veche, C.A. Rosetti şi Sf. Gheorghe natalitatea depăşeşte 13% în timp ce în
Ceatalchioi, Crişan, Maliuc şi Prdina natalitatea este foarte scăzută – între 8,3 şi
9,6%o, ceea ce le situează între zonele critice.

II.b. Rata mortalităţii, reprezintă a doua componentă principală a evoluţiei

populaţiei. Se exprimă prin numărul de decese înregistrate la 1000 de locuitori se
calculează ca medie a evenimentelor demografice pe mai mulţi ani.
Cea mai mare influenţă asupra mortalităţii o exercită vârsta populaţiei; de aceea o
rată înaltă a mortalităţii înseamnă un grad ridicat de îmbătrânire a populaţiei
comunelor. Există o corelaţie şi cu condiţiile economice şi sanitare de viaţă, dar
aceasta este mai puţin intensă. Rata medie a mortalităţii populaţiei rurale a fost în
perioada 1991-1996 de 15,0%o, aproape dublă faţă de cea a populaţiei urbane
(8,8%o). Mortalitatea foarte ridicată din rural influenţează nivelul mediu pe ţară al
mortalităţii generale; aceasta atinge 12%o, în timp ce media pe UE era de 10,0%o.
Creşterea ratei mortalităţii a fost generalizată, ca tendinţă, şi egală ca intensitate, atât
în rural cât şi în urban. Creşterea din rural (de la 13,9%o la 15,5%o) este mai puţin
gravă, fiind justificată în principal de proporţia mare a vârstnicilor, decât cea din
urban (de la 8,2%o la 9,3%o) unde populaţia fiind mult mai tânără, înseamnă o
înrăutăţire a condiţiilor de viaţă. Manifestarea acestui fenomen înregistrează mari
variaţii în teritoriul ţării. Nivelul mortalităţii oscilează pe o scală de la simplu la
dublu; situaţiile extreme (sub 10%o şi peste 20%o) reprezintă 1/5 din totalul
comunelor. Există foarte puţine comune (115) în care mortalitatea se situează la un
nivel foarte scăzut, similar cu nivelul mortalităţii urbane (sub 8%o); acestea sunt
comunele cu cele mai tinere populaţii. Zonele în care se înregistrează niveluri foarte
ridicate ale mortalităţii (peste 20%o) sunt cele cu grad avansat de îmbătrânire.
Numărul acestor comune nu este neglijabil (457), reprezentând 17% din comunele
ţării.
Factorii care introduc diferenţiere ăn teritoriu în privinţa mortalităţii sunt, pe de o
parte, relieful şi, pe de altă parte, comportamentul, structurile şi evoluţiile
demografice specifice provinciilor. În partea de sud a ţării, în Muntenia şi Oltenia
mortalitatea este un fenomen cu manifestări diferenţiate între zona de munte şi deal,
pe de o parte şi, câmpie, pe de altă parte. În Carpaţii Meridionali natalitatea este
scăzută, sub 14%o, rata mortalităţii este însă foarte mare, atingând niveluri record (de
peste 20%o) în câteva insule situate în vestul judeţului Giurgiu, în zonele periferice
ale judeţului Teleorman, în sud-vestul judeţului Argeş, în mare parte din judeţele
Dolj şi Mehedinţi. În zona de câmpie, doar în perimetrele periurbane ale unor oraşe,
mortalitatea este mai scăzută de 14%.
În partea de nord-est şi de vest a ţării, mortalitatea nu mai este net diferenţiată după
relief. Atât în Carpaţii şi Subcarpaţii Orientali, cât şi în Câmpia şi Podişul Moldovei
predomină nivelurile scăzute ale mortalităţii (sub 14%o) deoarece populaâia este
tânără. Se disting câteva zone cu niveluri mult mai ridicate (peste 16%o), în zona
carpatică (în jud.Covasna şi estul jud. Harghita) dar şi în zona de câmpie (jud.
Botoşani) şi în zona de podiş (jud. Vaslui, nordul jud. Galaţi), acolo unde creşterile
demografice au fost cele mai mari, iar populaţia îmbătrânită. Nici în partea de vest a
ţării – Banat, Crişana, Transilvania – nu sunt diferenţieri semnificative în funcţie de
relief, dar predomină nivelurile ridicate ale mortalităţii (peste 16%o). Pe zone întinse,
nivelul mortalităţii depăşeşte chiar nivelurile de 20 decese la 1000 locuitori. Pentru
zona montană, reprezentative sub acest aspect sunt judeţele Arad (partea de est),
Hunedoara şi Caraş Severin (vest); pentru zona de podiş se remarcă zona de graniţă
dintre judeţele Cluj şi Sălaj, iar pentru zona de câmpie – estul jud. Timiş, nord-vestul
jud. Arad, vestul jud. Bihor şi sudul jud. Satu Mare. Toate sunt judeţe cu probleme
de îmbătrânire. Singurele zone cu niveluri mai scăzute ale mortalităţii sunt în sudul
Transilvaniei (jud. Sibiu şi parţial jud. Braşov) şi în aria de influenţă a majorităţii
oraşelor. În sud-estul ţării, Dobrogea, deşi este podiş, are mortalitate scăzută (sub
14%o).
În general, în zonele descrise, există o strânsă corelaţie directă între nivelul
mortalităţii şi gradul de îmbătrânire demografică. Singura zonă în care nivelul
mortalităţii este mai ridicat decât ar decurge din gradul de îmbătrânire demografică
este Delta Dunării, ceea ce reflectă condiţiile de viaţă şi deficienţele serioase în
asigurarea asistenţei mediacale.

II.c. Sporul natural de creştere al populaţiei reprezintă diferenţa dintre rata

medie a natalităţii şi rata medie a mortalităţii. La nivel naţional indicatorul are
următoarele valori: 11%0 – 12%0=-1%0 , în rural 12,9%0 – 15%0= -2,1%0, în
urban 9,6%0 – 9,3%0 = +0,3%0.

II.d. Rata migraţiei nete, a treia componentă a populaţiei este mişcarea

migratorie. Pentru analiza acestui fenomen se utilizează indicatorul economic rata
medie a migraţiei, care reprezintă soldul schimbărilor de domiciliu în perimetrul unei
comune (diferenţa dintre numărul celor ce şi-au stabilit domiciliul în comună şi al
celor ce au plecat cu domiciliul din comună). Şi acest indicator se exprimă la 1000
locuitori din comuna respectivă. Soldul pozitiv exprimă atractivitatea unei comune,
iar soldul negativ indică lipsa de atractivitate a comunelor.
Deşi în ultimele 2-3 decenii mişcarea migratorie din ţara noastră, pe direcţia
rural-urban a fost net superioară direcţiei urban-rural, începând din anul 1992 s-a
observat o creştere a fluxului schimbător de domiciliu din municipii şi oraşe în
comune, favorizată de măsurile legislative privind proprietatea asupra terenurilor şi
stimulate de deteriorarea condiţiilor economice şi sociale de la oraşe. Migraţia
populaţiei către mediul rural a crescut în anii 1993-1994 cu aproape 60% faţă de anii
1990-1991. Totuşi, în această perioadă, soldul migraţiei în rural a continuat să fie
negativ (-5,5%o pe an), iar soldul migraţiei în urban continuă să fie pozitiv (+4,4%o).
În perioada 1991-1996, marea majoritate a comunelor (83%) a continuat să piardă
populaţie prin emigraţie. În numai 460 comune populaţia nu a fost afectată de acest
fenomen (soldul 0) sau a crescut uşor pe calea migraţiei. Soldul negativ al migraţiei
din rural se regăseşte, în general, în populaţia mediului urban, unde a asigurat în
această perioadă menţinerea populaţiei urbane, compensând pierderile datorate
soldului natural negativ din urban. O parte, însă, sunt migrări în străinătate, în special
pe criterii etnice. Plecările cele mai semnificative nu se înregistrează numai în zonele
cu creştere demografică mare şi populaţie tânără în exces, ceea ce înseamnă că nu
neapărat excedentul de populaţie determină emigrarea, ci mai ales insatisfacţia faţă
de condiţiile locale de viaţă. Astfel, se constată că o migraţie negativă de peste 10
persoane la 1000 locuitori s-a înregistrat şi în Moldova, recunoscută de multe decenii
ca rezervor de forţă de muncă pentru centrele economice în expansiune, şi în nordul
judeţului Bistriţa Năsăud şi în estul Maramureşului – zone cu natalitate ridicată, dar
şi în zone aflate deja într-o fază avansată de îmbătrânire demografică, cauzată de
emigrările anterioare – judeţele Cluj, Sălaj, Alba, sudul judeţului Argeş, nordul
judeţului Teleorman. În cazul primei categorii de judeţe, emigraţia nu a fost atât de
semnificativă încât să împiedice creşterea populaţiei în această perioadă. În cazul
celei de a doua categorii – emigrarea actuală adânceşte dezechilibrele demografice şi
funcţionale existente deja. Este semnificativă apariţia unor centre de atracţie sau
chiar a unor zone de atracţie în rural pentru populaţia din alte zone – fie oraşe, fie
alte comune. Este importantă constatarea că zone sau cel puţin comune care
manifestă o relativă atractivitate se găsesc pe întreg teritoriul ţării şi în marea lor
majoritate sunt situate în vecinătatea oraşelor. Câteva zone, în care se grupează mai
multe comune care au înregistrat creşteri de populaţie, marchează chiar apariţia unor
fenomene noi în migraţia populaţiei. Cele mai întinse zone, formate din mai multe
comune cu migraţie netă pozitivă, sunt jud. Constanţa, Timiş, Arad, Teleorman,
Covasna, Braşov, Mureş. Pentru unele din zonele care au deja o populaţie tânără
locală, stabilirea domiciliului unor noi persoane nu stârneşte comentarii, condiţiile
locale de viaţă dovedindu-se satisfăcătoare (comunele din jurul capitalei, în judeţele
Constanţa, Timiş, Bistriţa Năsăud, Suceava). Mai pline de semnificaţii şi consecinţe
sunt nivelurile pozitive ale migraţiei din jud. Caraş Severin, Hunedoara, Teleorman,
locuri în care, ani întregi, plecările au fost extrem de numeroase, iar populaţia actuală
este foarte îmbătrânită şi în penurie de forţă de muncă tânără. Formarea unor curente
de migraţie pe direcţia acestor zone ar fi o premiză pentru revitalizarea lor.

III. Îmbătrânirea demografică, este una din problemele care tinde să aibă
caracter de generalitate în spaţiul rural românesc. Pentru analiza acestui fenomen
social se folosesc 2 indicatori:
a) indicele de îmbătrânire a populaţiei, calculat ca un raport între populaţia în
vârstă de 60 de ani şi peste şi populaţia în vârstă de 0-14 ani. Acest indicator
capacitatea sau incapacitatea comunităţii rurale de regenerare demografică.
Astfel, indicele de îmbătrânire a populaţiei este de 1,22 în mediul rural, în timp
ce în municipii şi oraşe este de 0,66 iar pe total ţară este de 0,91. Aceşti indicatori
ilustrează afectarea puternică a populaţiei rurale de procesul de îmbătrânire,
generaţia tânără neputând asigura înlocuirea decât a 82,5% din actuala populaţie
vîrstnică. Dacă la aceasta adăugăm şi procesele actuale de scădere a natalităţii şi
de creştere a mortalităţii, scăderea pe cale naturală a populaţiei din spaţiul rural
apare inevitabilă şi chiar alarmantă pentru unele zone pentru următorii 5-10 ani.
Scala de variaţie a indicatorului este cuprinsă între valori subunitare (care
semnifică existenţa unei populaţii tinere numeroase), unele mai mici de 0.50, până la
peste 2,0 predominante fiind valorile cuprinse între 1,00 şi 1,49 care se regăsesc în
939 comune (35% din numărul total de comune). Din punct de vedere teritorial, se
evidenţiază cele mai numeroase zone critice în jumătatea sudică a ţării (în special în
judeţele Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu, Teleorman, Dolj, Mehedinţi) şi în partea vestică
a Transilvaniei (judeţele Sălaj, Cluj şi Hunedoara). La polul opus, proporţii ridicate
de populaţie foarte tânără se înregistrează în judeţele din Bucovina şi Maramureş
(judeţele Suceava, Maramureş, Bistriţa Năsăud), cât şi jud. Constanţa din Dobrogea.
b) ponderea populaţiei vârstnice în totalul populaţiei. În România, ponderea
populaţiei vârstnice s-a apropiat în ultimele două decenii de nivelurile Europei
Occidentale (în România 14,4% în 1977 şi 17,9% în 1997; în Europa de Vest
circa 18-19% în prezent). Spre deosebire de evoluţiile din alte ţări, în care
îmbătrânirea demografică cuprinde mai întâi mediul urban, unde este şi mai
accentuată, în România îmbătrânirea este mult mai accentuată în spaţiul rural şi
tinde să capete caracter de generalitate.

IV. Înnoirea forţei de muncă

Procesul de înnoire a forţei de muncă este analizat cu ajutorul indicelui de
înnoire a forţei de muncă, calculat ca raport între populaţia din grupa de vârstă de 15-
29 de ani şi populaţia din grupa de vârstă de 30-40 de ani. Valoarea acestui raport
semnifică – pentru prezent – existenţa unei presiuni pe piaţa muncii rurale,
nepregătită să-i absoarbă pe tineri, iar pentru viitorii 15 ani nici contingentul local al
populaţiei mature.
La nivelul populaţiei naţionale, populaţia matură (30-40 de ani) este înlocuită de un
contingent mai numeros cu 32%, indicele de înnoire fiind de 1,32. În oraşe, diferenţa
dintre contingentul de 30-40 de ani şi cel de 15-29 ani este nesemnificativă (15%),
semn că evoluţia contingentelor de populaţie nu implică schimbări radicale ale
structurii de vârstă; indicele de înnoire a forţei de muncă în urban fiind de 1,15. În
rural însă, contingentul actual de 30-40 ani va fi înlocuit de unul mult mai numeros.
Indicele de 1,64 arată că în următorii 15 ani pe piaţa rurală a forţei de muncă s-ar
putea găsi cu 64% mai multe persoane cu capacităţi productive ridicate, nivel de
pregătire mai bun, spirit întreprinzător, aflate în prezent în grupa de vârstă 15-29 ani.
Valoarea în plan local a acestui indice depinde pe de o parte de cât de grav a
fost afectat segmentul de populaţie tânără în perioada emigraţiilor maxime din
ultimile decenii şi, pe de altă parte, de carcteristicile demografice şi de abundenţa de
populaţie tânără în prezent. Valorile acestui indice sunt foarte diferenţiate în teritoriu.
Se delimitează clar zone relativ omogene, caracteristicile fiind foarte diferite de la o
zonă la alta. Zona Moldovei se distinge printr-un proces deosebit de creştere a
contingentului 30-40 ani. Dublerea acestui contingent în următorii 15 ani va însemna
însă revenirea la o structură demografică echilibrată, la normalizarea structurii pe
vârste a forţei de muncă. Valoarea foarte mare a indicelui are două determinări cu
specificitate locală: pe de o parte, fertilitatea în zonă fiind foarte ridicată, numărul
tinerilor este mai mare decât în alte zone iar, pe de altă parte, contingentul de forţă de
muncă a fost serios diminuat în ultimii 15-20 de ani prin emigraţie intensă. Cea mai
mare parte dintre comunele din ţară în care indicele este mai mare de 2,0 este
localizată în judeţele Botoşani, Iaşi, Vaslui şi partea de jos a judeţelor Suceava,
Neamţ, Bacău. Totalul comunelor din ţară cu perspective de dublare a contingentului
matur reprezintă 15,4% din total.
Zona centrală a Olteniei – zonele de contact între judeţele Argeş, Olt, Dolj şi
Gorj, precum şi Câmpia Bărăganului, cuprinzând judeţele Ialomiţa, Brăila şi partea
de nord-vest a Transilvaniei (judeţele Mureş, Cluj, Sălaj) se caracterizează printr-un
proces de creştere, dar mai lentă, a segmentelor populaţiei mature. Aici nivelul
indicelui este de 1,8-2,1. Numărul de comune aflate în această situaţie este puţin mai
mare decât al celor din situaţia precedentă.
În cazul primei grupe de judeţe, valoarea foarte mare a acestui indicator
semnifică formarea unei presiuni pe piaţa muncii, respectiv un excedent de forţă de
muncă, deoarece structurile economice ale zonei vor face cu greu faţă cererii de
locuri de muncă. În cazul celei de a doua grupe, semnificaţia indicelui este revenirea
dimensiunii segmentului matur la o valoare normală, deoarece zonele au suferit în
trecut pierderi de populaţie activă. Structurile demografice mai îmbătrânite ar putea
crea un context care să nu conducă la excedente pe piaţa muncii locale. Numărul
comunelor cu creşteri foarte mari (de 1,8 ori) ale dimensiunii segmentului de
populaţie matură este foarte important (1/3 din total).
Într-un număr foarte mic de comune populaţia matură nu poate fi înlocuită (asistând
la o restrângere a dimensiunilor ei) sau să rîmână Constanţa (128 comune). Acest tip
de comune este grupat în zona Carpaţilor Occidentali (judeţele Caraş-Severin,
Hunedoara, Arad) – zonă care a suferit scăderi îndelungate ale populaţiei şi care
acum are un grad de îmbătrânire avansat, cu tineret relativ puţin numeros. Redresarea
economică şi socială a acestor zone necesită acţiuni speciale, mai complexe.
Rămânerea în rural a unei părţi cât mai mari din această categorie de populaţie tânără
ar fi un factor decisiv pentru revitalizarea ruralului, pentru diversificarea economică,
pentru restabilirea echilibrelor demografice, în special în zonele cu deficienţe grave.
Acest contingent de populaţie este principalul beneficiar al politicii de dezvoltare
rurală ce trebuie elaborată. Stabilizarea acestui segment de populaţie, dimensionat în
conformitate cu posibilităţile naturale, economice şi sociale ale fiecărei zone va fi o
dovadă a eficienţei politicii de dezvoltare rurală intreprinse.

b. Evoluţia populaţiei
Evoluţia populaţiei totale se analizează în două secvenţe succesive:
- bilanţul demografic global;
- repartiţia populaţiei pe vârste.
Bilanţul demografic global, este rezultatul mişcărilor naturale ale populaţiei
şi poate fi caracterizat cu ajutorul următoarelor instrumente de măsură:
natalitatea, mortalitatea şi sporul natural al populaţiei.
România cunoaşte o scădere dramatică a natalităţii în perioada
postdecembristă, de la 16%o în 1989 la 10%o în 1996. Coroborat acest fapt cu
creşterea alarmantă a gradului de mortalitate (de la 10%o la 13%o pentru aceeaşi
perioadă) face ca sporul natural al populaţiei să fie negativ, anul de schimbare în
rău al acestui indicator diind anul 1992. Consecinţele sunt dintre cele mai grave,
cu implicaţii directe asupra speranţei de viaţă care a scăzut în perioada 1994-1996
la 65,3 ani pentru bărbaţi şi 73,1 ani pentru femei şi din păcate scade continuu.
Dinamica volumului populaţiei din teritoriul administrativ al actualelor
comune se apreciază cu indicele de evoluţie (creştere) a populaţiei care se
calculează ca raport între numărul de locuitori din anul prezent (sau anul pentru care
se face analiza – ex: 2002) şi numărul de locuitori din anul considerat ca bază de
calcul (ex: 1966 = 100,0). Evoluţia numărului de locuitori dintr-un teritoriu este
expresia cea mai sintetică a calităţii condiţiilor de viaţă – materiale şi spirituale – din
acel teritoriu. Faptul că în majoritatea comunelor din ţară (80%) în anul 1997 trăiau
mai puţini locuitori decât în 1966 semnifică faptul că insatisfacţia locuitorilor faţă de
condiţiile de viaţă oferite de spaţiul rural a fost generalizată.
O axă de simetrie imaginară N-S împarte teritoriul ţării în două părţi cu
caracteristice evolutive medii diferite. În jumătatea de est – Moldova, Muntenia,
Dobrogea şi judeţele Harghita şi Covasna din Transilvania – scăderile demografice
au fost mai puţin intense (predomină comunele în care populaţia s-a redus cel mult
până la 70% iar creşterile şi stagnările au fost foarte numeroase. În jumătatea de vest
a Transilvaniei, Crişana, Banat, Oltenia – scăderea a fost aproape generalizată şi
intensă, fiind concentrate aici majoritatea cazurilor de reducere la mai puţin de
jumătate a numărului de locuitori ai comunei (< 50%); nucleele de creştere
demografică sunt puţine şi grupate în nordul Olteniei şi Maramureşului.
Datorită acestei evoluţii diferenţiate se instalează o tendinţă de concentrare a
populaţiei rurale în partea de est a ţării. (în 18 judeţe din Moldova şi Muntenia
locuiesc în prezent mai mult de jumătate din populaţia rurală a ţării).
Pe ansamblul ţării, populaţia rurală a scăzut cu 235 mii persoane după 1992,
reducerea fiind de 2,3%. În aceeaşi perioadă, populaţia urbană a avut o creştere
nesemnificativă de circa 30 mii persoane (însemnând un spor de 0,2%).
Repartizarea populaţiei pe vârste, dă posibilitatea de a putea face aprecieri
asupra resurselor prezente şi viitoare de forţă de muncă în cadrul populaţiei.
Grafic, acest lucru se realizează cu ajutorul aşa-numitei piramide a vârstelor.
Piramida vârstelor nu este altceva decât un grafic care reprezintă pe una
din ordonate vârsta, iar pe cealaltă ordonată efectivele privind populaţia pe sexe.
Se disting astfel trei mari categorii de populaţie: clasa tânără (sub 20 de ani), clasa
adulţilor (20-65 ani), clasa persoanelor în vârstă (> 65 de ani).
În ţările cu natalitate ridicată şi o mortalitate ridicată, generaţiile tinere
domină, populaţia creşte numeric, iar piramida are o bază largă (profil 1, fig. 6.2.).
Cu o natalitate în scădere, populaţia tinde spre o diminuare accentuată,
tinerii sunt mai puţin numeroşi ca adulţii. Piramida care ilustrează acest declin ia
formă de urnă (profil 2, figura 6.2). Forma intermediară în ogivă (profil 3, figura
6.2) este caracteristică unei populaţii staţionare sau îmbătrânite, clasa tânără
putând să înlocuiască adulţii.
Piramida de vârstă a unei populaţii oferă imaginea repartizării populaţiei
la un moment dat. Aceasta exercită o influenţă covârşitoare asupra producţiei şi
asupra repartizării venitului naţional: grupul adulţilor (zona haşurată) formează
clasa productivă, suportând cheltuielile de întreţinere a tinerilor şi a persoanelor
în vârstă.
Piramida vârstelor construită pentru cazul României în anul 1996 (figura
6.3.) ilustrează în mod fidel evoluţia demografică românească din ultimul secol al
acestui mileniu.
Scăderea natalităţii a dus la o diminuare relativ rapidă a populaţiei şi mai
ales a proporţiei tinerilor în cadrul populaţiei în ultimii 6-7 ani. Pe ansamblu,
populaţia tânără reprezintă 28,5%, populaţia adultă 53,8%, iar cea vârstnică
17,8%, ceea ce demonstrează că se poate trece peste acest pasaj de trecere la un alt
sistem economic fără a provoca tensiuni viitoare între generaţii, dar cu condiţia
stagnării tendinţei din aceşti ultimi ani.
Îmbătrânirea relativă a populaţiei, mai ales a populaţiei rurale, va provoca
tensiuni financiare în ceea ce priveşte costul asistenţei sanitare, care va creşte în
această perioadă. Aceste tensiuni se vor datora pe de o parte prelungirii speranţei
de viaţă, iar pe de altă parte recurgerii la noile tehnologii, costisitoare din punct de
vedere economic.
Trebuie să ne aşteptăm la o deplasare a consumului spre o zonă numită într-o
manieră generală – servicii, ceea ce va însemna o adoptare a raportului productiv
spre noile cerinţe.
 Având în vedere structura pe vârste a populaţiei rurale, nivelul actual al
mortalităţii pare să fi atins un maxim; în perioada viitoare, ar urma o tendinţă de
relativă stagnare şi apoi de descreştere uşoară a valorii ratei mortalităţii. Deşi pare
paradoxal, totuşi nivelul actual al mortalităţii va conduce la o întinerire a
populaţiei rurale peste 10-15 ani, moment până la care populaţia se va reduce, pe
cale naturală, cel puţin cu 10%, datorită ponderii mari a vârstnicilor care au peste
60 de ani în prezent. Se prevede o continuare a scăderilor de populaţie în zonele cu
grad ridicat de îmbătrânire; astfel, populaţia rurală a anului 2015 va fi mai tânără
dar mai puţin numeroasă decât în prezent (excluzând alte cauze de modificare a
numărului populaţiei).
Sub raport demografic, perioada postdecembristă a marcat:
- creşterea volumului de mobilitate permanentă a populaţiei din comunităţile
rurale;
- aceentuarea distorsiunii echilibrului demografic pe grupe de vârstă şi sex;
- scăderea sporului natural al populaţiei pe fondul creşterii mortalităţii generale
şi infantile;
- accentuarea discrepanţei în ceea ce priveşte nivelul instructiv-educaţional al
populaţiei rurale comparativ cu populaţia urbană.
- tendinţa de îmbătrânire demografică a populaţiei rurale şi presiunea
exercitată de contingentele de vârstă înaintată duce la creşterea încărcăturii
populaţiei active.
Evoluţii şi tendinţe în demografia U.E.
Cele 15 ţări care formează Uniunea Europeană acoperă o suprafaţă de 3,2
milioane km², cu o populaţie totală de 372,6 milioane locuitori în 1995 (114
locuitori/km²) şi cu un PIB de 19541$/locuitor (total=7281 miliarde de dolari).
Pentru a evidenţia succesul economic al UE se prezintă principalii
indicatori demografici, economici şi sociali comparativ cu cei realizaţi în SUA,
Japonia, cele două ţări plus U.E. alcătuind renumita Triadă a lumii economice
contemporane (tabelul 1.4.).
Din punct de vedere demografic se înregistreză o creştere naturală
încetinită, un declin demografic evident şi o creştere alarmantă a fenomenului
imigraţionist, ceea ce a dus la o îmbătrânire relativă a populaţiei Uniunii
Europene.

1. O creştere naturală încetinită. Demografia Uniunii Europene se caracterizează

printr-un ritm de creştere a populaţiei (tabelul 1.5.) şi existenţa unei piramide a
vârstelor cu o bază îngustă reprezentativă pentru ţările cu o populaţie în vârstă.
Tabelul 1.4.
Europa celor 15 state comparate cu Statele Unite şi Japonia
U.E. S.U.A. Japonia
Indicatori demografici
Populaţie (1) 367,5 258 124
Populaţie activă civilă (1) 164 128 66
- Agricultură (2) 5,6 2,7 6,0
- Industrie (2) 31,4 24,1 34,0
- Servicii (2) 62,8 73,2 60,0
Indicatori economici
PIB (3) 5909,3 5367,4 3600,6
Cereale (4) 178,5 315,5 14
Lapte (4) 120,5 69,0 8,0
Carne (4) 35,4 30,8 3,4
Ulei (4) 158,8 823,3 4,2
Petrol (4) 119,8 39605 1,0
Electricitate (5) 2108 2882 796
Oţel (4) Autoturisme (6) 144,4 89,8 99,6
Autoturisme (6) 11,1 5,9 8,5
Balanţa comercială (3) -0,75 -118 +102
Indicatori sociali
Consum de energie (7) 1429 2028 479
Rata motorizării (8) 397 564 299
Televizoare (9) 445 816 616
Telefon (9) 449 565 464
(1) în mil.; (2) în % din populaţia activă totală; (3) în miliarde ECU; (4) în milioane tone; (5) în
miliarde kwh; (6) în milioane de unităţi; (7) în milioane tone echivalent petrol; (8) maşini la 1000
locuitori; (9) număr de posturi la 1000 locuitori.
Sursa: Eurostat.
Tabelul 1.5.
Date demografice ale U.E. în 1994
Speranţa de viaţă Creştere
Morta Mortalitate Natalita- Fecundi- a
Ţara Bărbaţ
-litate a infantilă Femei tea tatea naturală
i
(la mie)
9,4
Germania 10,8 5,8 73 79 1,3 -1,4

12,3
Franţa 9,0 6,1 74 82 1,7 3,3

Italia 9,5 7,4 74 80 9,3 1,2 -0,2

Belgia 10,8 7,6 73 80 12,1 1,6 1,3
Luxembour
9,8 6,0 73 79 13,4 1,7 3,6
g
Ţările de 8,7
5,9 74 80 13,4 1,6 3,4
Jos
Marea
Britanie 10,7 6,6 74 79 13,1 1,8 2,4
Irlanda 8,6 6,0 73 78 14,0 2,0 5,4
Danemarca 11,8 5,7 73 78 13,4 1,8 1,6
Grecia 9,3 8,3 75 80 9,8 1,4 0,5
Spania 9,0 7,6 73 81 10,0 1,2 1,0
Portugalia 9,9 8,6 71 78 10,7 1,5 0,8
Austria 10,1 6,2 73 80 11,6 1,4 1,5
Finlanda 9,4 4,4 72 79 12,9 1,8 3,5
Suedia 10,3 4,8 76 81 12,6 1,9 2,3
Europa 15 10,0 6,7 73 79 11,0 1,5 1,0
Sursa: Images économiques du monde 1995/96 (Sedes).

2. Declinul demografic. De la mijlocul anilor ’60, Europa a intrat într-un nou

regim de tranziţie demografică caracterizat prin coexistenţa unei natalităţi
scăzute şi a unei mortalităţi puternice care a antrenat o mai mică creştere a
efectivelor populaţiei.
3. Creşterea speranţei de viaţă (avantaj persoanele în vârstă) şi scăderea natalităţii
(mai puţin tineri) se conjugă pentru a antrena o puternică îmbătrânire a
populaţiei: la mijlocul anilor ’90, categoria de vârstă mai puţin de 14 ani nu
reprezintă decât o şesime din populaţia Uniunii, contra un sfert la începutul
anilor ’70, în acelaşi timp ponderea celor de peste 65 ani urcă la circa 15% din
total faţă de 12% în anii ’70 (tab. 1.6.)
 Populaţia europeană după 1965 creşte ceva mai puţin şi îmbătrâneşte ceva
mai mult. Această îmbătrânire ipotetică a populaţiei în viitor este percepută şi mai
rău într-o lume în criză şi afectată de şomaj.
Efectul se va accelera în primele decenii ale viitorului secol şi va risca punerea
unor probleme dramatice legate de plata pensiilor celor retraşi din activitate sau ne
vom cvonfrunta cu din ce în ce mai puţini activi care trebuie să suporte o masă
excesivă de inactivi. În acest fel, evoluţia demografică se adaugă dificultăţilor
economice şi bugetare ce reclamă punerea în discuţie a “modelului social”
european.
Tabelul 1.6.
Structura pe vârste în 1993 1)
Ţara > 15 ani 15-64 ani 65 ani şi peste

Germania 16,4 68,5 15,1

Franţa 19,9 65,5 14,6

Italia 15,4 68,8 15,8

Belgia 18,2 66,3 15,5
Luxembourg 18,0 68,2 13,8
Ţările de Jos 18,4 68,6 13,0
Marea Britanie 19,5 64,8 15,7
Irlanda 25,7 62,8 11,2
Danemarca 19,0 67,5 15,5
Grecia 17,9 67,3 14,9
Spania 17,7 67,9 14,4
Portugalia 18,6 67,2 14,2
Austria 17,6 67,4 15,0
Finlanda 19,2 67,0 13,8
Suedia 18,6 63,8 17,6
Europa 15
% din total 17,9 67,2 14,9
(1) în milioane;
Sursa: Eurostat.

4. Fenomenul imigraţionist, Comunitatea Europeană numără mai mult de 10

milioane de străini, ceea ce reprezintă aproape 3% din populaţia UE (tab. 1.7.).
Presiunea demografică în ţările din lumea a treia se manifestă, de asemenea,
prin dezvoltarea unei imigrări clandestine din ce în ce mai importantă, numărul
străinilor ce locuiesc ilegal în UE fiind evaluat la 3 milioane. La imigrarea
originară din sud se adaugă de acum înainte o imigrare provenită din estul
Europei, care s-a amplificat după căderea regimurilor comuniste din această parte
a continentului în 1989-1990 şi a căror destinaţie principală este Germania. Faţă
de această situaţie, responsabilii politici ai U.E. au întărit măsurile de limitare a
fluxurilor migratorii cu o politică de integrare a străinilor care trăiesc în UE,
căutând soluţii convenabile la criza demografică din viitorul apropiat al
Europei celor 15.

Tabelul 1.7.
Populaţia străină provenită din alte ţări în U.E.
 Numărul celor ce Ponderea în populaţia
Ţara
locuiesc legal în UE totală %
Germania 4184000 5,2

Franţa 2508000 4,0

Italia 418000 0,7

Belgia 363000 3,6
Luxembourg 13000 3,2
Ţările de Jos 551000 3,6
Marea Britanie 1194000 2,1
Irlanda 22000 0,6
Danemarca 130000 2,5
Grecia 146000 1,4
Spania 194000 0,5
Portugalia 83000 0,8
Austria 432000 5,6
Finlanda 26000 0,5
Suedia 346000 4,0
Europa 15
% din total 10610000 2,9
Sursa: L’Europe en chiffres, Eurostat.

c. Populaţia activă

Populaţia activă disponibilă se compune din persoane care declară la

recensământ că exercită o activitate profesională sau care, fără să lucreze, declară
că sunt în căutare de loc de muncă. Populaţia activă disponibilă constituie
resursele de mână de lucru sau mâna de lucru potenţială.
Volumul populaţiei active este influenţat de două categorii de factori:
structurali şi conjuncturali. Dintre factorii structurali amintim: durata de
şcolarizare, vârsta de pensionare, gradul de folosire a forţei de muncă feminine.
Factorii conjuncturali sunt reprezentaţi de participarea la activitatea economică a
tinerilor, a vârstnicilor şi a femeilor. Aceştia pot fi folosiţi într-o măsură mai mare
sau mai mică, fenomen numit “flexiune conjuncturală”.
Elementele care caracterizează populaţia activă sunt: durata de muncă
(săptămânală şi anuală) şi repartiţia populaţiei active după categoriile de activitate
şi după categoriile socio-profesionale.
Categoriile de activitate sau activităţile economice se împart în mod
sistematic în următoarele trei sectoare: primar, secundar, terţiar.
Sectorul primar cuprinde agricultura, pomicultura, silvicultura şi de
asemenea, industriile extractive de materii prime; sectorul secundar cuprinde
industria, iar sectorul terţiar cuprinde activităţile de servicii (transport,
comunicaţii, comerţ, finanţe, administraţie şi apărare naţională etc.).
Această grupare a activităţilor economice în câteva sectoare principale
permite caracterizarea economiei unei naţiuni în timp şi spaţiu.

d. Populaţia ocupată

Populaţia ocupată cuprinde, potrivit metodologiei balanţei forţei de muncă,

toate persoanele care, în anul de referinţă, au desfăşurat o activitate economico-
socială aducătoare de venit sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii.
 Statutul profesional reprezintă situaţia unei persoane ocupate, în funcţie de
modul de obţinere a veniturilor prin activitatea exercitată şi anume: salariat,
patron, lucrător pe cont propriu, lucrător familial neremunerat, membru al unei
societăţi agricole sau al unei cooperative (tab.1.8.).
Ramura cu ponderea cea mai mare în populaţia ocupată este agricultura.
Evoluţia populaţiei ocupate acum în agricultură este în contradiscţie cu evoluţia
înregistrată în ţările dezvoltate economic. Astfel, sunt ţări ca Anglia, SUA,
Germania, Suedia care au în jur de 3%, ponderea populaţiei ocupate în
agricultură, cu tendinţă de reducere în viitor.
Tabelul 1.8.
Structura populaţiei ocupate după statutul profesional pe activităţi ale economiei
naţionale, în anul 1996
%
Statutul profesional
Lucrător
Lucrător Membru
Total familiat
Salariat Patron pe cont al unei
neremun
propriu erat societăţi
Total 100,0 62,4 1,3 19,8 16,0 0,5
Agricultură 100,0 9,3 **) 47,2 42,2 1,3
Silvicultură,expl.forestier
ă şi economia vânatului 100,0 88,6 0,6 9,2 1,4 0,2
Industrie 100,0 97,1 0,5 2,0 0,3 0,1
Industrie extractivă 100,0 99,9 - 0,1 - **)
Industrie prelucrătoare 100,0 96,5 0,6 2,3 0,4 0,2
Energie electrică şi
100,0 99,9 - 0,1 - -
termică, gaze şi apă
Construcţii 100,0 91,4 1,5 6,4 0,5 0,2
Comerţ 100,0 77,6 11,8 8,9 1,6 0,1
Hoteluri şi restaurante 100,0 91,6 5,3 2,3 0,8 -
Transporturi 100,0 92,8 1,0 5,8 0,3 0,1
Poştă şi telecomunicaţii 100,0 99,8 0,2 - - -
Activităţi financiare,
100,0 99,5 - 0,4 - 0,1
bancare şi de asigurări
Tranzacţii imobiliare şi
alte servicii 100,0 97,5 0,9 1,5 - 0,1
Administraţie publică şi
apărare; asistenţă socială 100,0 99,8 - 0,2 - -
obligatorie
Învăţământ 100,0 99,6 - 0,4 **) -
Sănătate şi asistenţă
100,0 98,9 0,2 0,8 0,1 -
socială
Celelalte activităţi ale
economiei naţionale 100,0 83,4 2,1 12,6 1,3 0,6
Sursa: Anuarul Statistic al României, 1997.

e. Şomajul, constituie un fenomen complex, statisticile curente permiţând

numai o apreciere imperfectă, măsurarea lui fiind făcută în diferite moduri, în
funcţie de o ţară sau alta. Există o definiţie internaţională a şomajului adoptată de
Biroul Internaţional al Muncii (B.I.M.).
În acest sens, şomeri sunt persoanele de 15 ani şi mai mult, care în perioada de
referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii:
- nu au loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;
- sunt în căutarea unui loc de muncă utilizând în ultimele 4 săptămâni demersuri
pentru a-l găsi (înscrierea la oficiile de forţă de muncă şi şomaj sau la agenţii
particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu,
publicarea de anunţuri, apelarea la prieteni, rude, colegi, sindicat etc.) sunt
disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi imediat un loc
de muncă.
Şomajul se cuantifică cu indicatorii: “numărul de şomeri”, “rata şomajului”,
“structura şomerilor pe categorii de vârstă”, “structura şomerilor pe categorii socio-
profesionale”, “structura şomerilor după nivelul de instruire” şi “durata medie a
şomajului”.
Numărul total al şomerilor definiţi în sens B.I.M. rezultă din statistica
naţională, iar rata şomajului se calculează ca raport între numărul şomerilor şi
populaţia activă ori 100.
Şomajul a afectat într-o proporţie mare tinerii, care reprezentau 48,4% din
totalul şomerilor (rata şomajului în rândul tinerilor fiind de 20,2%). Majoritatea
şomerilor din anul 1996 au provenit din rândul celor care au mai lucrat înainte de
a intra în şomaj (şomeri cu experienţă în muncî). Principalele motive pentru care
au încetat lucrul au fost: concedierea sau reducerea de personal (67%), sfârşitul
unei activităţi temporare (11,2%) şi desfiinţarea unităţii (8,4%). Repartizarea
şomerilor după nivelul de instruire evidenţiază că cei mai mulţi dintre şomeri
aveau pregătire liceală (41,5%). Şomerii care au absolvit şcoli profesionale,
complementare sau de ucenici au reprezentat 25,4%. Durata medie a şomajului a
fost de 19 luni. În rândul tinerilor s-a înregistrat o durată medie a şomajului de 14
luni, comparativ cu o medie de 23 luni la şomerii care depăşesc 45 ani.
Şomajul “ascuns”, este un fenomen caracteristic în special sectoarelor cu
productivitate scăzută, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, este greu de
cuantificat şi distorsionează dimensiunea reală a şomajului în România.

1.4. Resursele de capital

1.4.1. Concept, importanţă, clasificare

a). Conceptul de capital

CAPITAL – termenul s-a impus din secolul al XII-lea cu sensul de fond
sau stoc de mărfuri, la care se adaugă masa de bani aducători de venit sub
formă de dobândă. Din secolul al XIV-lea noţiunea de capital primeşte noi
accepţiuni, semnificând bogăţie, avere, valoare care sporeşte, patrimoniu.
Sensul modern al termenului de capital este fundamentat în secolul al XVIII-lea
de către fiziocratul francez A. J. Turgot, după care capitalul reprezintă un
participant la producerea de valoare şi de profit.
Resursele de capital cuprind:
1. resursele materiale sau cantitative (ansamblul bunurilor produse prin
activitatea economică cu scopul de a obţine alte bunuri aducătoare de venit
explicit sau implicit - clădări în care se desfăşoară activităţi agricole,
industriale, comerciale, de cercetare ştiinţifică, prestări de servicii etc., maşini,
utilaje, instalaţii şi mijloace de transport, tractoare şi maşini agricole, poduri,
autostrăzi, şeptelul viu, plantaţii, , materii prime, materiale, semifabricate,
seminţe, furaje, îngrăşăminte, erbicide, insecticide şi biostimulatori,
combustibil şi energie etc. Pământul, în măsura în care încorporează lucrări
care-i îmbunătăţesc calitatea, rolul şi funcţiile, devenind un factor de producţie
reproductibil se transformă din pământ resursă naturală în pământ capital,
 fiind considerat atât în teorie, cât şi de practicieni ca element al factorului
capital.);
1. resursele nemateriale sau calitative (ansamblul bunurilor produse prin
activitatea de cercetare şi experienţa practică a populaţiei în diferite domenii
- stocul de informaţii, brevete şi documentaţii tehnico-ştiinţifice, tehnică
electronică de calcul şi programele adecvate, capacitatea managerială,
capacitatea de inovare tehnică etc.)

b). Impotanţa capitalului

Resursele de capital prezente într-un teritoriu reprezintă factori de
producţie care favorizează:
2. creşterea eficienţei economice a utilizării resurselor naturale care atrase în
circuitul economic devin factorii primari ai producţiei (ex: pământul, munca
etc).
3. uşurarea muncii, respectiv permite factorului muncă să se concentreze spre
activităţi care solicită creativitate.
4. ca economia şi firmele să devină mai productive (de exemplu, dacă fermierul
lucrează terenul sau îngrijeşte animalele prin metode manuale,
productivitatea muncii şi a pământului va fi mai scăzută comparativ cu
situaţia când apelează la mecanizare, irigaţii, îngrăşăminte, insecticide etc.)
5. reducerea consumurilor specifice de energie şi muncă
Bunurile care alcătuiesc capitalul au valoare de piaţă, se vând şi se
cumpără la preţuri pe care agenţii cererii şi ofertei le consideră acceptabile.
Dreptul de proprietate asupra capitalului conferă deţinătorilor capacitatea de a-
l înstrăina, folosi şi gestiona cu scopul de a obţine profit.

c). Clasificarea capitalului

În literatura şi practica statelor cu economie de piaţă termenului de
capital i se asociază anumite atribute: tehnic, fix, circulant, financiar, social etc.
termenului de capital i se asociază anumite atribute: tehnic, fix, circulant,
financiar, social etc.
Pentru a usura definirea şi analiza economică a capitalului litereatura şi
practica utilizează următoarele criterii de clasificare a capitalului: economic,
juridic şi contabil.
1. Din punct de vedere economic, capitalul este definit tehnic sau real şi
desemnează ansamblul bunurilor intermediare produse prin activitatea
economică şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii aducătoare de
venit. El nu cuprinde bunurile finale (îmbrăcăminte, alimente etc., în general
bunuri destinate consumului final) pentru că aceste bunuri nu produc venit.
Capitalul tehnic ca factor de producţie se deosebeşte şi de bani (inclusiv de
forma bănească a capitalului), pentru că banii (chiar cei disponibili pentru
cumpărarea de maşini, echipamente, pământ, animale, alte facilităţi productive)
ca atare nu produc nimic şi nu pot fi consideraţi ca o resursă economică.
După modul în care participă la activitatea economică, după modul cum
se consumă şi se înlocuiesc, bunurile care formează capitalul tehnic se grupează
în:
1. capital fix sau active imobilizate;
2. capital circulant sau active circulante
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic (real) format din bunuri
care se caracterizează prin:
  durata lungă de folosire (sunt utilizate mai multe cicluri de producţie);
 în timpul folosirii nu-şi modifiă forma iniţială;
 au valoare mare de inventar;
 se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare
 îşi transmit valoarea totală în produsele obţinute, în mod treptat sub
forma cotei de amortisment, care se calculează pe baza relaţiei:
Vi  Vf
Am 
T
în care:
Am - cota anuală de amortisment – lei; Vi – valoarea iniţială de inventar a unui bun – lei; Vf
– valoarea finală (reziduală) a unui bun după ce a fost casat – lei;T – durata economică de utilizare.
Pentru analiza structurală a capitalului fix este importantă împărţirea
acestuia în capital fix activ (participă nemijlocit, direct, la obţinerea bunurilor
economice) şi capitalul fix pasiv, care este o condiţie necesară pentru obţinerea
bunurilor economice, dar care nu participă direct la acest proces (ex.: clădiri,
construcţii, unele mijloace de transport etc.)
Capitalul circulant reprezintă ansamblul bunurilor care participă la un
singur ciclu de producţie, în care sunt consumate sau profund transformate şi
trebuie înlocuite după fiecare ciclu de producţie precum materii prime,
materiale, energie, carburanţi, lucrifianţi, apă tehnologică etc. El îşi transmite
valoarea într-un singur ciclu de producţie şi trebuie să fie reconstituite tot anul.
El poate fi asimilat cu “consumuri intermediare” care include bunuri şi servicii
utilizate pentru a obţine producţie agricolă totală ca: furajele cumpărate,
îngrăşămintele, produsele petroliere, pesticidele, servicii pentru întreţinerea
clădirilor, reparaţiile utilajelor, serviciile veterinare, alte servicii. Capitalul
circulant mai include: stocuri, valorile exploataţiei – aprovizionările, producţia
neterminată, animalele în creştere, produsele vegetale recoltate dar nevândute.
Sub aspect calitativ, capitalul tehnic, în special cel fix, este apreciat prin
nivelul tehnic şi eficienţa economică ce o asigură.
Clasificarea capitalului tehnic în fix şi circulant este foarte importantă
pentru gestiunea firmei: consumul capitalului fix se include în costuri sub forma
amortizării; cel circulant se include integral îmbrăcând forma costurilor directe
(variabile) şi indirecte. Randamentul utilizării capitalului circulant depinde
esenţial de consumul specific şi de viteza de rotaţie; randamentul capitalului fix
depinde de nivelul tehnic, structura şi rata de utilizare.
2. Din punct de vedere juridic, capitalul de care dispune un individ include
toate drepturile de proprietate şi de creanţă pe care le deţine şi de care
beneficiază.
3. Din punct de vedere contabil, capitalul cuprinde totalitatea surselor de
finanţare aflate la dispoziţia unui agent economic în vederea formării de active. Este
format din capitalul social (sume aduse de proprietar, asociaţi, acţionari) la care se
adaugă rezervele (profituri nedistribuite) şi mijloacele atrase şi aflate la dispoziţia
firmei pe termen lung (mai mare de un an): credite bancare, credite obligatare.
Alte accepţiuni şi forme ale capitalului: capital bănesc – suma de bani
care asigură deţinătorului un venit (dobândă sau profit) prin folosirea lui
(investiţii, împrumut etc.); capital bancar, format din fondurile băneşti proprii
ale băncilor şi din depunerile diferiţilor agenţi (persoane fizice şi morale sau
juridice), folosite pentru acordarea de credite purtătoare de dobânzi; capital
mobiliar (fictiv): acţiuni şi obligaţiuni, titluri financiare, cambii, titluri de
valoare, care oferă posibilitatea deţinătorilor să obţină un flux de venituri pe
termen lung sau formă de dividend (pentru acţiuni) şi dobândă (cupon) pentru
obligaţiuni, titluri financiare de credit; capital de rezervă, partea din capitalul
societăţii, care se alimentează din profitul obţinut şi serveşte la completarea
capitalului social (când acesta se depreciază) şi la plata dividendelor (dacă
profitul aannual a fost suficient); capitalul nominal alcătuit din elemente pozitive
ale patrimoniului (bunuri, bani, creanţe) inclusiv acţiunile şi obligaţiunile;
capitalul statutar, cel care aparţine unei societăţi, bănci etc. şi se formează prin
contribuţia memebrilor societari, care fac vărsăminte în acest scop; capital
subscris, totalitatea subscrierilor (angajamentelor) participanţilor la societatea
comercială; capital vărsat, cotă parte din capitalul subscris şi depus de fiecare
asociat; poate fi egal cu cel subscris sau mai mic, dacă vărsămintele se fac
eşalonat, la termene prevăzute în statutul societăţii; capital naţional, suma
activelor nete obţinute de persoanele fizice şi juridice dintr-o ţară.
În practica economiei rurale capitalul este grupat în: capitalul funciar şi
capitalul de exploatare.

1.4.2 Capitalul funciar

Capitalul funciar este reprezentat de pământ. Tradiţional, din capitalul

funciar fac parte şi capitalurile care-i sunt încorporate: clădiri, amelioraţii
funciare (drumuri, drenaje, instalaţii şi amenajări pentru irigaţii, desecări) şi
plantaţiile pomiviticole. Pământul nu se uzează şi deci nu se amortizează spre
deosebire de alte elemente ale capitalului funciar, în special amelioraţiile şi
plantaţiile, care se deteriorează prin folosire şi deci trebuie amortizate pentru a
fi reînnoite. Pe baza acestui considerent în optica modernă clădirile
amelioraţiile funciare şi plantaţiile sunt considerate capital de exploatare.

1.4.2 Capitalul de exploatare

Capitalul de exploatare permite punerea în valoare a resurselor primare

şi este este constituit din: şeptelul mort, şeptelul viu, plantaţii şi consumurile
intermediare.
Şeptelul mort este format din ansamblul utilajului tehnic (tractoare,
maşini, instalaţii de dotare tehnică a localităţilor, utilaje pentru mecanizarea
diferitelor procese de muncă etc), construcţii, infrastructură (ex: căi de
comunicaţie) şi amelioraţii funciare.
Generalizarea utilizării tractoarelor şi a maşinilor în agricultură,
dotarea tehnică a localităţilor (alimentarea cu apă, energie, gaze naturale, reţele
telefonice etc), amelioraţiile funciare, accesul la căile de comunicaţie etc, a
modificat profund viaţa rurală. Această generalizare a stat la originea tuturor
schimbărilor înregistrate în ultimii 30 de ani în mediul rural. Importanţa
tehnică, economică şi socială a acestui fenomen este considerabilă.
La originea dezvoltării maşinismului au stat numeroase avantaje sociale
şi economice.
Avantajele sociale. Tractorul şi maşinile permit ca munca în câmp să fie
mai puţin grea, în acelaşi timp reducându-i-se durata. Mecanizarea unei
exploataţii contribuie la scăderea timpului de lucru şi poate permite o creştere a
suprafeţei cultivate.
 Avantajele economice. Maşinile agricole permit creşterea productivităţii
pământului. Pământul produce mai mult, randamentele la unitatea de
suprafaţă cresc. Maşinile agricole permit:
 efectuarea simultană a mai multor operaţiuni;
 executarea într-un timp mai scurt (optim) a lucrărilor;
 efectuarea lucrărilor de calitate mai bună;
 reducerea consumurilor specifice de materiale (piese de schimb, energie,
carburanţi);
 creşterea productivităţii muncii;
 creşterea eficienţei economice a lucrărilor specifice, a producţiei agricole
în general.
Consecinţele mecanizării sunt numeroase. Dacă introducerea
mecanizării nu este însoţită de modificarea structurilor agrare şi de măsuri
sociale, în mod sigur poate deveni periculoasă şi chiar poate limita dezvoltarea
maşinismului ca atare, din următoarele considerente:
- creşterea productivităţii muncii este însoţită de o creştere a valorilor, dar şi de
eliberarea unei părţi importante a forţei de muncă, care trebuie folosită în altă
parte;
- scăderea numărului agricultorilor permite mărirea dimensiunii exploataţiilor
necesară pentru o utilizare raţională a tractoarelor şi maşinilor agricole;
- gestiunea exploataţiei devine mai complexă, iar agricultorul devine din ce în ce
mai mult un adevărat manager de intreprindere;
- condiţiile de muncă şi de viaţă din mediul rural se schimbă: munca este mai
puţin grea din punct de vedere fizic; agricultorul are mai mult timp liber.
Din punctul de vedere al şeptelului mort, spaţiul rural al României se situează
pe ultimele locuri în ierarhia ţărilor europene sub aspectul dotării tehnice. Spre ex:
numărul de tractoare ce revine pe unitatea de suprafaţă este de 2 ori mai mic decât în
Spania şi Grecia şi de cca 4 ori mai mic decât media UE. Nivelul de dotare existent
în prezent în agricultură nu este în măsură să asigure efectuarea lucrărilor mecanice
în perioadele optime prevăzute de tehnologiile de cultură.
Şeptelul mort (capitalul fix) sporeşte cantitativ şi se ameliorează calitativ prin
investiţii. Orientarea acestora spre o variantă sau alta trebuie să se facă în funcţie de
următorii indici tehnico-economici:
a). pentru mijloacele mecanizate
1. productivitatea – se referă la randamentul tehnic, deci la volumul de lucrări ce
poate fi executat în unitatea de timp;
2. adaptabilitatea – presupune utilizarea aceluiaşi mijloc în condiţii diferite de
executare a lucrărilor, aspect care se manifestă foarte bine în agricultură (ex:
tipurile de sol, configuraţia terenului, adâncimea de lucru, talia plantelor,
condiţiile climatice etc.);
3. concordanţa reciprocă – are în vedere asigurarea efectuării în flux a lucrărilor
cu diferite mijloace care să sincronizeze sub aspectul gabaritelor a a cerinţelor de
executare a fiecărei lucrări în parte.
4. comoditatea reprezintă un indice tehnico-economic care include în conţinutul lui
amplasarea tuturor ansamblelor, subansamblelor şi pieselor active ale mijloacelor
mecanizate în aşa fel încât să poată fi observate uşor şi permanent de către
conducătorii agregatelor iar în cazul când se produc defecţiuni să se poată
interveni cu uşurinţă pentru remedierea lor.
5. fiabilitatea – prin fiabilitate, în sensul larg al noţiunii, înţelegem comportarea
mijloacelor mecanizate sub aspectul duratei de folosinţă şi a păstrării perfecte a
 însuşirilor tehnice, respectiv fiabilitatea reprezintă menţinerea parametrilor
proiectaţi ai unui tractor sau maşină pe o durată îndelungată de timp, respectiv pe
toată durata exploatării lor. Fiabilitatea se extinde şi după intervenţiile care s-au
făcut la mijloacele mecanizate, fie ca urmare a unor accidente în timpul folosirii,
fie din cauza uzurii normale. Cheltuielile aferente acestor intervenţii nu trebuie să
mărească costurile (cota de amortisment) pe perioada următoare după intervenţii,
astfel încât eficienţa economică a mijloacelor respective să se menţină constantă
sau chiar să sporească.
6. economicitatea poate fi considerată ca, cel mai complex indicator care
caracterizează mijloacele mecanizate şi are în vedere reducerea consumurilor
specifice de carburanţi, lubrifianţi şi piese de schimb în procesul exploatării.
7. mentenabilitatea reprezintă proprietatea unui produs de a putea fi întreţinut şi
reparat într-o anumită perioadă de timp. Această proprietate este determinată de:
 acesibilitatea la componentele produsului;
 existenţa pieselor de schimb;
 existenţa personalului calificat pt. întreţinere şi reparaţii;
8. disponibilitatea reprezintă caracteristica cea mai complexă a produselor ce
reflectă modul de manifestare a calităţii în utilizare;
 exprimată cantitativ, reprezintă probabilitatea ca un produs să fie în stare de
funcţionare la un anumit moment „t”;
 calitativ se poate exprima şi cu indicatori statici ai fiabilităţii şi
mentenabilităţii: D = media timpului de bună funcţionare/media timpului de reparare.
b). pentru construcţii şi amelioraţii funciare
 să corespundă scopului privind comoditatea desfăşurării proceselor de
producţie ale muncii;
 să permită modificări ale funcţionalului în funcţie de cerinţele
modernizării tehnologiilor de producţie, fără a solicita mari cheltuieli;
 întreţinerea să solicite cheltuieli minime;
 investiţia specifică raportată la unitatea de suprafaţă (lei/m 2), la unitatea
de volum (lei/m3) pe animal furajat (lei/cap) sau pe tona de produs (lei/t)
să fie cât mai mică;
 termenul de recuperare a investiţiei în construcţii să aibă valori cât mai
mici.
c). pentru mijloacele de transport
1. volumul şi greutatea produselor care trebuie transportate;
2. gradul de rezistenţă la transport a produselor şi materialelor agricole;
3. modalitatea de transport a produselor în vrac sau ambalate;
4. distanţa de transport;
5. starea căilor de comunicaţie;
6. costul pe unitatea de produs transportată;
7. fiabilitatea;
8. consumurile specifice de carburanţi şi lubrifianţi (economicitatea);
9. comoditatea;
10. viteza de deplasare;
11. posibilitatea transportării a tot felul de materiale (solide, lichide, ambalate, vrac
etc.);
12. investiţia specifică;
13. termenul de recuperare al investiţiei.
Situaţia infrastructurii mediului rural
 Unul dintre punctele forte ale spaţiului rural românesc îl constituie fondul de
locuinţe. Cele 3,7 milioane de locuinţe rurale constituie fondul de locuinţe pe ţară,
adică depăşeşte ponderea locuitorilor din mediul rural. Dinamica de construire a
locuinţelor în localităţile rurale, în anii ’90 a depăşit ritmul construcţiilor de la oraşe.
Astfel de exemplu, în 1998 la sate au fost terminate construcţiile a 19289 locuinţe, pe
când la oraşe numai 10403. Acest fapt denotă că tot mai mulţi locuitori apreciază
condiţiile de trai şi de locuit de la ţară.
Există diferenţe însemnate pe regiuni privind dimensiunea acestora:
locuinţele cu cele mai mici suprsfeţe de locuit le găsim în judeţul Botoşani, cele mai
mari în judeţul Timiş. Numărul locuinţelor la 1000 de locuitori este de peste 400 în
judeţele Cluj, Hunedoara, Sălaj şi Vâlcea, pe când acest indicator este de 304 în
Bistriţa Năsăud şi de 306 în judeţul Constanţa. Într-o cincime din comune spaţiul
locativ pe persoană este mai mic decât 10 m², iar într-a şasea parte din comune
suprafaţa respectivă depăşeşte 14 m² .
Problema locativă în mediul rural constă într-un grad mai scăzut de confort.
Conform datelor recensământului din 1992, locuinţele de la ţară au dispus în
proporţie de 81,8% de bucătărie separată, numai 8 % au avut baie şi doar 5,8% erau
dotate cu WC cu apă şi cu canalizare.
Nivelul dotării locuinţelor cu principalele instalaţii edilitare este ilustrat prin
următoarele date: în 11,4% din locuinţe a fost introdusă alimentarea cu apă, în 10%
canalizartea, iar numai 4,4% aveau asigurată încălzirea prin reâeaua de gaze naturale.
În 93,6% din locuinţe era asigurată energia electrică.
Asigurarea apei de băut pentru populaţia rurală este nemulţumitoare; în multe
sate se consumă apă din fântâni şi izvoare care nu sunt corespunzătoare din punct de
vedere igienico-sanitar. În ultimii ani s-a îmbunătăţit situaţia privind instalaţiile
edilitare dar diferenţa dintre oraş şi sat este încă foarte mare. Se observă diferenţe
considerabile şi între regiuni: înzestrarea cu instalaţii edilitare este cea mai slabă în
judeţele sudice şi estice ale ţării, şi cea mai bună în vest.
O problemă deosebită este canalizarea, care este asigurată numai în
propăorţie de 14%, chiar şi în satele înzestrate cu conducte de apă potabilă, ceea ce
duce la poluarea mediului. În mod deosebit lipseşte canalizarea în satele judeţelor
Alba, Brăila, Călăraşi, Harghita şi Ialomiţa.
Situaţia transporturilor, a poştei şi a serviciilor de telecomunicaţii este mult
mai nefavorabilă la sate decât la oraşe, afectând grav calitatea vieţii. Reţeaua
drumurilor este rară, doar de 27,3 km de drumuri judeţene şi comunale la 100 km²
teritoriu rural. Numai 3,1% din drumurile comunale sunt asfaltate, 3/5 sunt pietruite
şi un sfert din totalul lor sunt drumuri de pământ. Numai jumătate din comune sunt
apropiate de şosele. În 1997 în mediul rural au funcţionat 7214 oficii poştale, dar
serviciul poştal lasă mult de dorit, mai ales în judeţele sudice.
La sate, la sfârşitul anului 1997, au funcţionat 2182 de centrale telefonice,
revenind în medie 52 linii telefonice la 1000 de locuitori. Numai în 1160 de comune
există legătură telefonică între centrul comunei şi satele aparţinătoare. Serviciul
telefonic este mai bun în regiunile din nord-vest şi centru, mai slab în judeţele din
sud şi est. În mediul rural au fost 148 abonamente radio şi 121 la televiziune, raportat
la 1000 de locuitori, faţă de 208, respectiv 225 în oraşe.
Şi situaţia infrastructurii sociale, a învăţământului şi a sănătăţii este mai
nefavorabilă la sate decât la oraş, influenţând în mod negativ potenţialul capitalului
uman. Datele statistice arată că există o infrastructură socială relativ mai bună în
regiunile mai dezvoltate, în aşezările mai mari, unde o parte relativ mare din
populaţie lucrează şi în afara agriculturii. În satele intracarpatice reţeaua de şcoli este
mai dezvoltată decât în cele din est şi sud. La sat au revenit 13 elevi per cadru
didactic, la oraş 6. La sate apar ca probleme starea necorespunzătoare a clădirilor
şcolare, lipsa de dotare, transportul elevilor şi a cadrelor didactice, lipsa cadrelor
didactice cu pregătire profesională adecvată (proporţia cadrelor fără diplomă este de
20,2%, la oraş de 7,6%) şi se manifestă şi lipsa de interes pentru învăţătură. Se
observă că, în ultimii ani, participarea în învăţământul mediu este mai scăzută (media
pe ţară fiind de 70%). În schimb, a crescut considerabil numărul studenţilor din
învăţământul superior, şi anume, de la 164 mii de studenţi în anul universitar
1989/1990 la 408 mii în anul 1998/1999, dintre care 32% frecventează universităţi
particulare. În anul 1998 învăţământul a beneficiat de 3,6% din PIB, din care 61,3%
a revenit învăţământului superior, 16,55% învăţământului general şi 22,2% celui
mediu.
Situaţia mai precară a serviciilor de sănătate în mediul rural este demonstrată
prin faptul că unui medic îi revin 1525 locuitori la sat, faţă de 345 la oraş sau un
cadru mediu sanitar îngrijeşte 568 locuitori la sat şi 117 la oraş. Rata mortalităţii
infantile este de 23,3%o în comune şi 17,3%o la oraş şi la 1000 de locuitori le revin
în medie 1,7 paturi spitaliceşti la sat şi 7,4 la ora). În 1997 Ministerului Sănătăţii i-au
revenit 2,6% din PIB, crescând la 3,3% în 1998, dar valoarea reală era totuşi mai
scăzută cu 10%.

Şeptelul viu este format din totalitatea animalelor existente într-o zonă la un
moment dat. O parte a şeptelului viu este considerată ca o componentă a capitalului
fix de exploatare. Din capitalul fix de exploatare fac parte:
- animalele de tracţiune (cai, boi de muncă etc.)
- animalele de reproducţie şi de rentă (tauri reproducători, vaci de lapte, berbeci,
scroafe etc.).
Cealaltă parte a şeptelului viu este formată din animalele în creştere destinate
vânzării (tăuraşi la ăngrăşat, viţei, miei, porci la îngrăşat etc.), având toate
caracteristicile capitalurilor circulante.
În perioada care a urmat anului 1989, inclusiv în 1998, a avut loc o reaşezare
considerabilă a efectivelor de animale la toate speciile. În anul 1998, comparativ cu
1989, diminuarea efectivelor a fost de: peste 50% la bovine; peste 50% la porcine,
45% la ovine şi 48% la păsări. În perioada analizată sporirea efectivelor se
înregistrează numai la o singură specie (cabaline) şi anume un spor de 36%.
Pentru alegerea raselor de animale de producţie se apreciază următoarele
aspecte:
 caracteristicile privind cerinţele faţă de factorii naturali şi faţă de
condiţiile de microclimat;
 potenţialul genetic privind randamentele posibil de obţinut (producţia
medie de lapte – l/zi furajare), sportul mediu zilnic de creştere în greutate
– g/zi furajare, producţia medie de lână – kg/cap, producţia medie de ouă
– buc/cap etc.
 consumurile specifice de furaje (U.N./l lapte, U.N./cap, U.N./kg spor de
creştere în greutate vie, kg furaj/kg spor de creştere în greutate vie etc.);
 structura raţiilor furajere solicitate;
 consumurile de forţă de muncă solicitate;
 reacţia la intensivizare;
 investiţia specifică;
 termenul de recuperare al investiţiei.
 Plantaţiile, în funcţie de specie (pomi, viţă de vie, hamei), formează ramuri
de sine stătătoare ale producţiei vegetale şi se caracterizează prin următoarele
aspecte:
1. au durată mare de folosinţă (10 – 50 ani), fapt ce determină ca producţia (de
fructe, spre exemplu) să se caracterizeze printr-o rigiditate ridicată din punct de
vedere al sortimentului pe specii şi soiuri de la un an la altul;
2. necesită un volum relativ mare de investiţii pe unitatea de suprafaţă, a căror
recuperare se realizează după un număr mare de ani, în funcţie de perioada de la
înfiinţare până la intrarea pe rod, de durata de exploatare şi eficienţa economică a
producţiei;
3. durata de folosinţă a investiţiei este determinată de sistemul de exploatare (clasic,
intensiv, superintensiv), specie, soi, frecvenţa accidentelor naturale etc.;
4. în perioada de folosire, productivitatea este neuniformă cu implicaţii asupra
acţiunii de amortizare a investiţiei iniţiale;
5. prin exploatare neraţională în pomicultură se poate instala fenomenul de
periodicitate în rodire;
6. plantaţiile, în general, folosesc intensiv mijloacele de producţie, inclusiv
pământul şi forţa de muncă, comparativ cu celelalte ramuri ale producţiei
vegetale;
7. reprezintă filtre naturale contribuind la îmbunătăţirea mediului ambiant, precum
şi perdele de protecţie împotriva poluării, incendiilor, furtunilor.
Indici tehnico-economici cu ajutorul cărora apreciem plantaţiile sub aspect
economic sunt:
 densitatea la unitate de suprafaţă;
 producţia medie;
 costul de producţie;
 profitul pe unitatea de produs şi pe unitatea de suprafaţă;
 cheltuieli la 1000 lei Qm;
 investiţia specifică;
 durata de la plantare până la intrarea pe rod;
 durata de exploatare a plantaţiei;
 termenul de recuperare a investiţiilor iniţiale + cheltuielilor solicitate cu
întreţinerea de la plantare până la intrarea pe rod.
Potenţialul industrial este determinat de resursele primare şi de resursele de
capital locale, de situaţia geografică şi de tradiţii.
Exceptând mineritul şi industria energetică, activitatea neagricolă se
desfăşoară în cea mai mare parte în intreprinderi mici şi mijlocii. Din cele 661657
intreprinderi mici şi mijlocii, numai 17% funcţionează în mediul rural. Se observă o
diferenţă însemnată şi pe regiuni.
Intreprinderile mici şi mijlocii joacă un rol important atât la sate, cât şi în
oraşe, deoarece creează locuri de muncă; totodată prin acomodarea elastică şi
mărirea eficienţei dezvoltă şi cultura competiţiei. 21% din micile intreprinderi s-au
format în regiunea sudică şi este caracteristic faptul că circa 70% din intreprinderile
din mediul rural se ocupă de comerţ.
Numărul unităţilor care se ocupă de meşteşuguri şi servicii destinate
populaţiei a scăzut la 46,6% în 1997 faţă de nivelul anului 1989. Numărul unităţilor
de servicii din mediul rural – care funcţionau în majoritatea cazurilor sub formă de
cooperative de consum – s-a redus, pe de o parte din cauza scăderii cererii, dar pe de
altă parte din cauza muncii defectuoase de organizare şi marketing.
România dispune de un însemnat potenţial de dezvoltare a industriei alimentare în
spaţiul rural (este asigurată o gamă largă de materii prime vegetale şi animale, există
resurse umane, iar capacităţile de producţie existente sun utilizate parţial - în
industria cărnii în proporţie de circa 20%, în cea a laptelui de 41%, în producţia de
biscuiţi 34%, în producţia de ulei de soia 26%, în industria zahărului 49%, în
industria de conserve de legume 12% etc).
Ca o completare de venituri pentru gospodăriile din mediul rural, s-a început
dezvoltarea turismului rural şi a agroturismului. Numeroase zone rurale din
România au valori naturale şi culturale, care pot fi integrate în turismul naţional şi
internaţional. Au luat fiinţă organizaţii civice şi asociaţii profesional (Asociaţia
Naţională de Turism Rural Ecologic şi Cultural – ANTREC; Federaţia de Dezvoltare
Montană şi Rurală - FRDMR), care servesc la dezvoltarea turismului rural. Conform
unor date aproximative circa 2000 de gospodari s-au folosit de posibilităţile oferite
de turismul rural.

Concepte de bază

21. Resursele primare 22. Populaţia activă

23. Resursele naturale 24. Populaţia ocupată
25. Fondul funciar 26. Şomajul
27. Calitatea fondului funciar 28. Resursele de capital
29. Note de bonitare 30. Capitalul funciar
31. Potenţialul agricol 32. Capitalul de exploatare
33. Potenţialul turistic 34. Şeptelul mort
35. Potenţialul forestier 36. Şeptelul viu
37. Resursele de muncă 38. Potenţialul industrial
39. Populaţia totală-indicatori de 40. Potenţialul exploataţiilor agricole
apreciere

Probleme de discutat
7. Resursele naturale ale spaţiului rural
8. Resursele de muncă ale spaţiului rural
9. Resursele de capital ale spaţiului rural
10. Potenţialul agricol şi forestier al spaţiului rural
11. Potenţialul turistic al spaţiului rural
12. Potenţialul industrial al spaţiului rural
 Capitol
Bibliografie

8. Buciuman, E. (1999)-Economie rurală, Ed. SSA Alba Iulia

9. Dona, I. (2000)-Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti
10. Kohls, R.L. and Uhl, I.N. (1990)-Marketing of Agricultural products, seventh
edition. Macmillan Publishing Company.
11. Mitrache, Şt. (2000)-Dezvoltare rurală durabilă, Ed. Planeta, Bucureşti
12. Otiman, P.I. (1999)-Economie rurală, Ed. Agroprint Timişoara
13. Otiman, P.I. (2000)-Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală a României
în vederea aderării la UE, Ed. Agroprint Timişoara
9. Strak, J. and Morgan, W. (1995)-The UK Food and Drink Sector. Euro PA and
Associates.
14. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Economie agrară, Ed. USAMV Iaşi.
10. Vincze, Maria, (2000)-Dezvoltarearegională şi rurală, Presa Universitară
Clujeană.

Zonarea spaţiului rural

2.1. Probleme metodologice
Metodologia diagnozei este concepută pentru a evidenţia şi caracteriza cât
mai fidel posibil situaţia dezvoltării spaţiului rural la un moment dat. În acest scop se
analizează toate localităţile rurale, după modelul prezentat în subcapitolul “analiza şi
diagnoza spaţiului rural” (cu ajutorul celor 7 criterii, a subcriteriilor şi a celor 77 de
indicatori), funcţie de factorii dezvoltării prezenţi în teritoriu.
Diagnoza complexă multicriterială a spaţiului rural implică parcurgerea
următoarelor etape:
1. punerea la punct a metodologiei care face posibilă trecerea de la
informaţiile analitice furnizate de cele şapte criterii la informaţiile sintetice care
furnizează o imagine globală asupra dezvoltării spaţiului rural. În această fază,
informaţiile detaliate vor fi sintetizate sub forma unor indici agregaţi calculaţi pe
criterii, care în final vor fi agregaţi într-un index sintetic final pentru întregul spaţiu
rural (ex. indicele dezvoltării umane).
Valoarea indicatorilor şi ale criteriilor utilizate pentru studierea dezvoltării
rurale este diferenţiată. Criteriile fizico-geografice, de locuire, infastructură tehnică,
social şi ecologic au o funcţie de diagnozare a stadiului în care se află dezvoltarea
rurală. Criteriile demografic şi economic pe lângă această funcţie au şi funcţia de
identificare şi punctare a factorilor care au un rol principal în dezvoltarea endogenă a
spaţiilor rurale. Între indicatorii celor două criterii, demografic şi economic, poate fi
făcută o distincţie operaţională prin împărţirea lor în două grupe separate astfel:
indicatori ce exprimă situaţii şi indicatori ce exprimă resurse.
Utilitatea unei asemenea distincţii este actuală în planul direcţiilor strategice
de dezvoltare, deoarece aceasta exprimă:
 informaţiile ce caracterizează situaţia spaţiului rural şi vizează în
principal evaluarea nivelului de dezvoltare a spaţiului rural;
 informaţia ce reprezintă resursele pentru a indica politicile de dezvoltare,
care s-ar putea referi, de ex., la îmbunătăţirea exploatării forestiere, a dotării
tehnice şi a infrastructurii sociale etc. şi a căilor de valorificare cât mai eficient
posibil a potenţialului specific al fiecărei zone.
În funcţie de importanţa pe care indicatorii şi criteriile o prezintă în cadrul
analizelor, aceştia vor fi integraţi în algoritmul calculelor cu valori de integrare
diferite. Ca rezultat al operaţiunilor matematice de agregare, cele 2686 comune sunt
distribuite pe o scală relativ extinsă. Valorile minime şi maxime ale indicilor noii
serii de indici, aşa cum au rezultat din calcule, nu coincid în nici un caz cu valorile
minime şi maxime ipotetice, determinate pentru situaţia în care o comună
acumulează scorul maxim posibil iar alta ar acumula scorul minim posibil. Lipsa
coincidenţei între cele două minimuri şi cele două maximuri semnifică faptul că în
România nu există comune care să aibă numai fenomene pozitive şi altele care să
aibă numai fenomene negative. În acest scop poate fi trasă o concluzie cu valoare
metodologică din manifestarea politicilor de dezvoltare: pe de o parte, faptul că orice
comună, oricât de subdezvoltată este ea, are totuşi aspecte pozitive în dezvoltarea
evoluţiei sale şi, pe de altă parte, faptul că nu există comună care să nu lase să se
vadă unele disfuncţii în dezvoltarea lor, oricât ar fi ea de dezvoltată.
Când se construieşte scala distribuţiei valorilor indicilor agregaţi care
măsoară performanţa prin criterii, există două opţiuni de a răspunde la întrebarea:
“ce fel de standard va fi utilizat pentru măsurarea performanţei?”:
 construirea unei scale care să aibă un maxim şi un minim ipotetic, sau
 construirea unei scale care să aibă ca minim şi maxim valorile actuale
obţinute din indicii calculaţi.
Diferenţa dinte aceste două procedee este substanţială şi are o importanţă
semnificativă din mai multe puncte de referinţă:
 în primul rând, scala ne ajută să apreciem modul în care o comună este
poziţionată în comparaţie cu maximum posibil de realizat pentru criteriul
respectiv (căutarea celui mai bun nivel posibil);
 în al doilea rând, scale ne ajută să apreciem poziţia comunei faţă de un
nivel relativ bun, căutat în cursul analizei.
Se consideră că soluţia a doua este de preferat pentru că este de preferat să se
compare o comună cu alta, să se compare fiecare comună cu sine însăşi în timpul
analizei şi nu cu o situaţie ideală care ar putea fi diferit construită.
În etapa 1 se parcurg 4 operaţiuni:
a) selectarea indicatorilor relevanţi pentru constituirea indexului de criterii agregate;
b) stabilirea ponderii fecărui indicator, respectiv criteriu, în cadrul calculelor
algoritmului indicilor agregaţi;
c) evaluarea intensităţii comportamentului indicatorilor în funcţie de scara stabilită
pentru fiecare indicator;
d) computerizarea scorului obţinut de către fiecare criteriu pentru fiecare
indicator/criteriu.
2. definirea unor arii cu ajutorul fiecărui criteriu pe baza algoritmului de
agregare şi a integrării lor în trei categorii: peste medie, în jurul mediei şi sub media
valorilor naţionale. Pentru două dintre criterii: demografic şi social, în funcţie de
indicatorii caracteristici pentru fenomenul respectiv, există agregări intermediare:
după indicatorii situaţiei şi ai potenţialului (resurselor). În acest caz trebuie realizată
o agregare globală privind aspectele menţionate;
3. identificarea zonelor rezultate din punctul de vedere al localizării lor
geografice;
4. transpunerea pe hartă a zonelor după fiecare criteriu; prezentarea grafică a
zonificării după fiecare criteriu include trei reprezentări: o hartă cu indicatorii iniţiali
incluşi în analiză, o hartă care arată rezultatul cumulării indicatorilor şi o hartă care
arată zonarea finală;
5. prezentarea problemelor dezvoltării rurale.
Rezultatele informaţilor agregate arată că zonele rurale variază în privinţa
mărimii geografice şi a gradului lor de dezvoltare, putând fi identificate zone cu bază
adecvată de dezvoltare şi zone cu perspective scăzute de dezvoltare. Diagnosticul
final reprezintă o sinteză a caracteristicilor spaţiului rural care conduce la zonificarea
acestuia după gradul de variaţie al variabilelor considerate ca un sistem multicriterial.
Zonarea spaţiului rural este punctul de plecare pentru formularea principiilor,
politicilor (direcţiilor) şi obiectivelor strategice de dezvoltare rurală.

2. 2. Tipologia comunelor
În funcţie de factorii care condiţionează dezvoltarea endogenă a comunelor
(valoarea indicatorilor calculaţi) se identifică zonele cu caracteristici relativ
omogene. Astfel luând în considerare multitudinea problemelor ce trebuie rezolvate
în cadrul zonelor rurale, au fost identificate trei categorii de zone rurale, care
desemnează trei tipuri de comune:
a) comune în care predomină factorii restrictivi ai dezvoltării (comune care au
nevoie de asistenţă pentu dezvoltarea lor);
b) comune cu condiţii medii;
c) comune în care predomină factorii favorizanţi ai dezvoltării, acestea putând
deveni sâmburi de dezvoltare regională.
Distribuţia comunelor pe aceste trei tipuri permite constatarea ca există o
grupare relativă care face posibilă identificarea unor regiuni mici sau mari în care se
constată în mod omogen circumstanţele unui anumit fenomen. În felul acesta s-ar
putea realiza o zonificare tipologică a trăsăturilor criteriale ale spaţiului rural în
concordanţă cu tipul major al comunelor.
Astfel, se trece de la tipologia comunelor la tipologia zonelor. Ca rezultat, se
realizează o zonificare cumulativă a teritoriului rural, după fiecare criteriu, care ia în
considerare elementele furnizate de către indicatorii analizaţi în cursul analizei.
Principiile care stau la baza definirii criteriale a zonelor rurale sunt
următoarele:
a) justapunerea relativă a numeroase teritorii administrative ale comunelor care
sunt incluse în aceleaşi categorii de circumstanţe ale fenomenului măsurat;
b) unitatea şi coerenţa trăsăturilor fizice şi geografice ale zonelor identificate;
c) unitatea valorilor culturale, a tradiţiilor şi a modelelor de evoluţie.
 În funcţie de criteriile selectate, ar putea fi identificate, la nivel naţional, trei
categorii majore ale spaţiului rural:
 bine dezvoltate;
 mediu dezvoltate;
 subdezvoltate.
Zonificarea este o fază absolut necesară pentru stabilirea strategiilor şi
politicilor de dezvoltare sectorială care răspund nevoilor specifice şi care permit
conservarea individualităţii fiecărei regiuni. Caracteristicile specifice ale zonelor vor
da un conţinut relativ diferenţiat politicilor destinate fiecărui tip de zonă şi în cadrul
fiecărui tip, un conţinut diferenţiat actualelor zone. Din multitudinea zonelor trebuie
identificate mai ales acelea care au dificultăţi şi pentru care trebuie adoptată o
atitudine de sprijinire în procesul lor de dezvoltare şi de regenerare.
Zonificarea finală asigură cadrul necesar pentru formularea diferenţiată, pe
baze realiste a politicii de dezvoltare integrată a zonelor rurale care trebuie aplicată
pe tipuri de zone identificate prin diagnoza dezvoltării rurale. Delimitarea şi
identificarea zonelor reprezintă rezultatul mixt al interpretării informaţiilor statistice
prelucrate pe baza algoritmilor matematici şi a opiniilor experţilor care participă la
analiza şi diagnoza spaţiului rural.

2. 3. Principalele caracteristici ale spaţiului rural

din România
Aşa cum s-a menţionat, spaţiul rural din România este format din teritoriul
celor 2686 comune care cuprind 12.751 de sate. Spaţiul rural, astfel determinat,
reprezintă o suprafaţă de 21.276,0 mii ha, respectiv 89 % din suprafaţa ţării.
Populaţia rurală este în prezent de 10,1 mil. locuitori, respectiv 45 % din populaţia
totală. Numărul gospodăriilor din spaţiul rural este de 3.311.000, respectiv 46,8 %
din numărul total de gospodării din ţară, însă numărul de locuinţe este de 3.656.000
locuinţe, respectiv 46,8 % din numărul total de locuinţe.
Această zonă este depozitul celor mai importante resurse economice: materii
prime pentru industrie, resurse agricole, resurse silvice, resurse turistice şi balneare.
Agricultura împreună cu silvicultura şi cu exploatarea forestieră – principalele
activităţi economice din spaţiul rural – au o contribuţie importantă la formarea PIB,
care a fost de 19,1% în 1997. Populaţia ocupată în aceste ramuri economice
reprezintă peste 1/3 din totalul populaţiei ocupate în ţară.
Studiile efectuate arată că în cadrul spaţiului rural există diverse elemente
valoroase cum ar fi: potenţial uman (forţa de muncă numeroasă, rezerve de tineret
care asigură regenerarea acesteia, parţial instruită în operaţini neagricole); potenţial
de pământ (teren agricol cu calităţi productive ridicate, care permit diversificarea
culturilor şi randamente excepţionale); potenţialul forestier; rezervaţii şi
monumente ale naturii; zone cu peisaj special şi valori patrimoniale (istorice,
culturale, arhitecturale şi etnografice).
Cu toate aceste elemente potenţial valoroase, importantele bulversări care au
avut loc în zona rurală în ultimele decenii au avut un efect regresiv, atfel întreaga
zonă rurală a României este caracterizată printr-un important nivel de subdezvoltare
Investigarea spaţiului rural pe baza celor şapte criterii (fizic-geografic,
demografic, economic, de locuire, infrastructura, social, ecologic) a permis
detectarea problemelor sectoriale majore ale spaţiului rural, atât cele caracteristice
întregii zone cât şi a celor specifice anumitor zone. Principalele probleme sunt:
 1. Aspecte fizico-geografice: existenţa unuia sau a mai multor factori de risc,
cum ar fi: inundaţii, alunecări de teren, cutremure de pământ cu magnitudine mare,
precipitaţii reduse, resurse de apă reduse. Deşi aceste riscuri sunt frecvente în cadrul
teritoriului numai 1/5 din teritoriul naţional este expus unor situaţii majore din acest
punct de vedere.
2. Aspectele demografice: a) continuarea depopulării ( în perioada 1992-
1998, populaţia rurală s-a redus cu aproximativ 240.000 de persoane, respectiv cu
2,4%; b) accentuarea dezechilibrelor demografice: procentul populaţiei în vârstă
continuă să crească (media vârstei populaţiei rurale a atins 38,5 ani în 1997), ceea ce
generează o rată a mortalităţii foarte ridicată.
3. Aspectele economice: a) diversificarea redusă a activităţilor economice:
economia celei mai mari părţi a localităţilor rurale bazată exclusiv pe agricultură;
activităţile neagricole existente sunt în general activităţi industriale legate de
exploatarea resurselor naturale; b) agricultura neperformantă -–prevalează agricultura
mică ce poate asigura numai subzistenţa familiei, lipseşte echipamentul necesar; c)
număr de locuri de muncă redus şi lipsa atractivităţilor adaptate pentru populaţia
tânără – numărul locurilor de muncă oferite este redus în special ca rezultat al
activităţilor industriale limitate ca şi activitatea de construcţii din oraşe; d) tendinţa
forţei de muncă de a emigra în continuare spre oraşe sau chiar spre alte ţări; e)
veniturile scăzute ale populaţiei – cel mai mare procent al veniturilor populaţiei
provine din agricultură, ori cum agricultura operează în condiţii precare, veniturile
asigurate sunt foarte scăzute;
4. Aspectele de locuire: a) situaţia locuinţelor este slabă pentru circa 38% din
populaţie; b) lipsa alimentării cu apă în interiorul locuinţei pentru 84% din numărul
locuinţelor; c) procent ridicat de locuinţe construite din materiale nedurabile (62%
din totalul locuinţelor); d) îmbătrânirea stocului de locuinţe (aproape 75% din totalul
locuinţelor sunt mai vechi de 30 de ani).
5. Infrastructura: a) situaţia precară a drumurilor – cea mai mare parte a
drumurilor comunale nu sunt modernizate şi peste 61% din populaţia rurală nu are
acces direct la principalele drumuri şi la reţeaua de căi ferate; b) alimentarea cu apă
este insuficientă şi inadecvată – 57% din locuitorii comunelor nu beneficiază de un
sistem de alimentare cu apă din reţeaua publică de alimentare cu apă, iar acolo unde
există un asemenea sistem, el este localizat numai în localitatea de reşedinţă a
comunei iar cantitatea de apă este insuficientă.
6. Infrastructura socială şi serviciile adecvate: a) numărul medicilor în
spaţiul rural este insuficient –numărul locuitorilor pe un medic este de trei ori mai
mare decât în zona urbană; b) reţeaua de învăţământ are o diversificare redusă,
clădirile şcolilor oferă condiţii inadecvate şi sunt slab dotate cu echipament
specializat; c) rata înaltă a mortalităţii infantile ca urmare a nivelului de viaţă scăzut
şi a precarităţii asistenţei sanitare; d) pauperizarea populaţiei – intre 62 şi 65 % din
totalul persoanelor din România care trăiesc sub standardul de sărăcie se găsesc în
zona rurală.
7. Calitatea factorilor de mediu: a) degradarea solului ca urmare a acţiunii
omului: aproape 50 % din numărul total al comunelor prezintă o degradare puternică
şi foarte puternică a solului şi 37% dintre comune prezintă o degradare medie a
solurilor; b) degradarea pădurilor, în principal printr-o despădurire necontrolată,
poluare şi pesticide.
Aceste fenomene şi procese se petrec în mod diferenţiat în teritoriu în funcţie de
mediul natural, evoluţia istorică şi relaţiile cu centrele orăşeneşti.
 2.4. Zone rurale în care predomină factorii favorizanţi
ai dezvoltării
Zonele rurale în care prevalează factorii favorabili dezvoltării economico-
sociale sunt caracterizate printr-un larg evantai de resurse naturale (în principal
resurse minerale ale subsolului, vegetaţie forestieră, suprafeţe agricole productive,
elemente valoroase ale mediului natural).
Această zonă cuprinde următoarele teritorii:
 Maramureş (judeţele Maramureş şi Satu mare);
 Rodna – Bârgău – Călimani (judeţele Bistriţa Năsăud, Suceava, Mureş);
 Ciuc – Valea Bistriţei (judeţele Harghita, Neamţ);
 Zona periurbană Bucureşti (judeţul Ilfov);
 Dobrogea de Sud-Est (judeţul Constanţa);
 Depresiunea Braşov, Valea Prahovei, Subcarpaţii Munteniei (judeţele
Braşov, Prahova, Dâmboviţa, Argeş);
 Sibiu – Lotru (judeţele Sibiu, Vâlcea);
 Porţile de Fier, Valea Cernei–Tismana (judeţele Mehedinţi, Caraş-
Severin, Gorj);
 Câmpia Banatului (judeţele Timiş, Arad);
 Culuarul Criş – Someş (judeţele Cluj, Bihor);
În aceste teritorii se au în vedere obiective cum ar fi:
a) promovarea diversificării activităţilor economice;
b) implantarea de intreprinderi mici şi mijlocii cu profil agicol, industrial, artizanat,
comercial şi servicii;
c) dezvoltarea infrastructurii tehnice;
d) utilizarea eficientă a resurselor naturale, acordând atenţie creării condiţiilor
specifice pentu dezvoltarea activităţilor de receere şi turism rural;
e) transformarea agriculturii într-o activiate performantă şi diversificată;
f) dezvoltarea potenţialului uman;
g) reabilitarea, protecţia şi conservarea zonelor cu valoare naturală şi peisaj frumos
h) implicarea populaţiei locale în procesul de dezvoltare al acestor zone.

2. 5. Zone rurale în care predomină factorii

defavorabili dezvoltării
Aceste zone sunt caracterizate prin lipsa unei diversificări a activităţilor
economice, ceea ce dă o dependenţă excesivă de agricultură. Activităţile economice
au o eficienţă foarte scăzută datorită numărului mic de activităţi viabile, ponderii
scăzute a sectorului creşterii animalelor, deficienţelor în tehnologiilor agricole şi în
marketingul produselor agricole.
Infrastructura socială este critică, infrastructurile de alimentare cu apă şi de
canalizare sunt inexistente, accesul la principalele şosele şi la reţeaua de căi ferate
este dificilă sau practic inexistentă în anumite perioade ale anului. Degradarea
mediului este în continuă creştere, în principal în ceea ce priveşte solul, apele de
suprafaţă şi vegetaţia forestieră. Aceste zone pot fi considerate zone sărace.
Principala preocupare privind aceste zone constă în scoaterea lor din
condiţiile de sărăcie, ceea ce ar putea fi făcut, în principal, prin:
  realizarea infrastructurilor tehnice;
 realizarea unei agriculturio diversificate şi performante;
 diversificarea activităţilor economice;
 accelerarea procesului de privatizare în agricultură;
 orientarea gospodăriilor agricole spre activităţi viabile;
 îmbunătăţirea infrastructurilor sociale;
 protecţia, reabilitarea şi salvgardarea factorilor mediului natural;
 implicarea populaţiei locale în procesul de dezvoltare rurală.
Zonele rurale în care predomină factorii defavorabili dezvoltării economico-
sociale sunt următoarele:
a) Moldova de Nord-Est: Judeţele Botoşani şi Iaşi;
b) Moldova Centrală”: Judeţele Neamţ, Vaslui, Bacău, Galaţi;
c) Delta Dunării: Judeţul Tulcea;
d) Dobrogea Centrală şi de Sud-Vest: Judeţele Constanţa şi Tulcea;
e) Câmpia Bărăganului: Judeţele Călăraşi, Ialomiţa, Buzău, Brăila, Vrancea;
f) Subcarpaţii de Curbură: Judeţele Vrancea, Buzău, Prahova;
g) Câmpia Teleorman: Judeţele Giurgiu, Teleorman, Olt şi Argeş;
h) Oltenia de Sud: Judeţele Dolj şi Mehedinţi;
i) Zona Banat: Judeţul Caraş-Severin;
j) Munţii Apuseni: Judeţele Alba, Arad, Bihor, Cluj şi Hunedoara;
k) Podişul Someşan: Judeţele Sălaj, Bihor, Satu Mare, Cluj;

2.6. Sistemul instituţional al dezvoltării rurale

Dezvoltarea rurală în România se realizează, în general, în conformitate cu
principiile din UE, luând în considerare specificul autohton.
Pentru implementarea politicilor de dezvoltare rurală şi regională în România
s-au delimitat 8 regiuni de dezvoltare (legea nr.151/1998 - regiunile cuprind 4-7
judeţe şi reprezintă nivelul NUTS 2 - considerat nivelul de bază al politicilor de
dezvoltare regională - tab. 2.1.), în care acţionează 3 tipuri de instituţii şi anume:
 Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională (ANDR), cu
reprezentare naţională şi la nivelul celor 8 regiuni;
 Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională (CNDR), cu
reprezentare naţională şi la nivelul celor 8 regiuni;
 Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională (FNDR) – îşi desfăşoară
activitatea sub controlul ANDR.
Regiunile au fost organizate prin voinţă politică centrală, decizia a fost
întemeiată mai puţin pe legături interjudeţene, bazate pe o dezvoltare
organică.
Esenţial este că mărirea lor, din punctul de vedere al dezvoltării, corespunde
“masei critice”. Spaţiul rural are cea mai mare pondere (94%) în regiunea din nord-
est; tot aici şi ponderea populaţiei rurale este cea mai mare (55,7%). În regiunea
capitalei spaţiul rural este de 84,3%, iar populaţia rurală de numai 11,1%.
În România se observă diferenţe însemnate între regiuni privind gradul de
dezvoltare, exprimat şi prin indicatorul sintetic de bunăstare, numit Indicele de
Dezvoltare Umană (IDU – Human Development Index – HDI) (tab. 2.2.).
Repartizarea producerii Produsului Intern Brut (PIB) pe regiuni arată, de
asemenea, decalaje economice (tab.2.3). Cea mai săracă este regiunea de nord-est, iar
cea mai bogată este cea a capitalei şi împrejurimilor, respectiv regiunea vestică.
 Tabelul 2.1.
Regiunile de dezvoltare (statistice) ale României
Densita-
Nr. Supra-faţa Populaţia tea
Denumirea Judeţele aparţinătoare
crt. km² mii pers. populaţiei
pers./km²
Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ,
1. Nord-est -NE 36850 3785 102,70
Suceava, Vaslui
Brăila, Buzău, Constanţa,
2. Sud-est - SE 35762 2943 82,33
Galaţi, Tulcea, Vrancea
Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa,
3. Sud - S Giurgiu, Ialomiţa, Prahova, 34453 3496 101,54
Teleorman
Dolj, Gorj, Olt, Mehedinţi,
4. Sud-vest - SV 29212 2420 82,85
Vâlcea.
Arad, Caraş Severin,
5. Vest - V 32034 2074 64,76
Hunedoara, Timişoara
Nord-vest - Bihor, Cluj, Nistriţa Năsăud,
6. 34159 2862 83,87
NV Maramureş, Satu Mare, Sălaj
Alba, Braşov, Covasna,
7. Centru - C 34100 2661 78,08
Harghita, Mureş, Sibiu
8. Bucureşti Ilfov, municipiul Bucureşti 1821 2305 1265,80
TOTAL România 42 judeţe 238391 22546 94,60
Sursă: Anuarul Statistic al României 1998, CNS
Tabelul 2.2.
Indicele Dezvoltării Umane (IDU)
Rata brută de
Gradul de Indicele
cuprindere în
PIB/loc. Speranţă de alfabetizare a dezvoltă-
toate nive-
Regiuni PPC viaţă la naştere populaţiei rii umane
lurile de
1997 1995-1997 adulte (IDU)
învăţământ
1997 1997
1997/1998
Dolari
an % %
SUA
1. NE 3011 69,0 96,9 59,6 0,716
2. SE 4142 68,8 97,0 59,9 0,733
3. S 3680 69,0 95,0 57,6 0,720
4. SV 3875 69,1 95,6 61,8 0,729
5. V 4556 68,1 97,8 65,1 0,741
6. NV 3563 38,3 97,2 63,0 0,725
7. C 4089 69,7 98,5 61,2 0,741
8. Bucureşti 5648 69,5 98,9 82,3 0,785
România 3964 69,0 97,0 62,9 0,734
Sursă: Raportul naţional al dezvoltării umane. România 1999, p. 119
Tabelul 2.3.
PIB total şi pe locuitor, pe regiuni (1996)
Regiuni PIB total PIB pe locuitor
mld. lei % mii lei %
1. NE 13933,4 12,9 3678,1 76,6
2. SE 14224,4 13,1 4823,8 100,6
3. S 15334,5 14,1 4367,8 91,9
4. SV 10703,3 9,9 4405,9 91,9
5. V 11720,5 10,8 5644,1 117,7
6. NV 12919,6 11,9 4497,2 93,8
7. C 13632,5 12,6 511,7 106,6
8. Bucureşti 15924,7 14,7 6879,5 143,5
România 108390,9 100,0 4794,4 100,0
Forrás: Tribuna Economică nr.16/1999
 Nivelul indicatorilor demografici şi schimbările lor arată diferenţe
semnificative, pe de o parte între regiuni, pe de altă parte între aşezările urbane şi
rurale (tab. 2.4.).
Tabelul 2.4.
Indicatori demografici şi de ocupare a forţei de muncă pe regiuni
şi în comparaţie urban-rural
Rata medie
Ponderea Ponderea Numărul Ponderea
anuală de Rata
populaţiei populaţiei şomerilor tinerilor în
creştere a şomajului
de 0-15 de 65 ani şi înregistraţi total şomeri
populaţiei 1997
ani peste 1997 1997
Regiuni 1990-1998
% % % mii pers. % %
1. NE 0,2 23,1 12,2 201,0 12,2 42,8
2. SE -0,2 20,8 12,0 119,5 9,4 38,6
3. S -0,3 19,9 14,2 121,0 8,0 42,6
4. SV -0,2 20,2 14,1 100,7 9,1 37,6
5. V -0,9 19,6 12,7 80,1 8,3 27,5
6. NV -0,5 21,0 12,1 102,8 8,1 33,6
7. C -0,9 20,6 12,0 106,5 8,7 40,0
8.Bucureşti -0,5 16,6 13,3 49,8 5,4 34,2
România -0,4 20,5 12,8 881,4 8,9 38,3
Sursă: Raportul Naţional al Dezvoltării Umane. România 1999, p.130-133
Situaţia ocupării pe ramuri a celor care trăiesc la sat, prezintă diferenţe
însemnate pe regiuni (Tab. 2.5.).
Tabelul 2.5.
Ponderea celor ocupaţi în agricultură faţă de total populaţie ocupată şi repartizarea
celor ocupaţi din mediul rural pe ramuri (1997)
Regiuni Ponderea celor ocupaţi pe ramuri din mediul
Ocupaţi în agricultură
rural
Industrie,
Număr Pondere Agriucultură Servicii
construcţii
mii % % %
%
1. NE 658,1 45,6 78,9 10,8 10,3
2. SE 461,6 40,0 74,6 12,8 12,6
3. S 595,8 43,0 64,4 21,2 14,4
4. SV 453,3 45,2 75,2 12,6 12,2
5. V 881,4 31,1 67,9 14,0 18,1
6. NV 1173,9 42,0 68,2 16,9 14,9
7. C 1115,1 29,7 59,1 24,0 16,9
8.
866,8 6,3 30,3 39,2 30,5
Bucureşti
România 3322,1 36,8 69,8 16,7 13,5
În România, în 1997, la nivelul economiei naţionale, agricultura se situa pe
primul loc, cu o pondere de 36,85% a ocupării forţei de muncă, iar această poziţie era
şi mai valabilă pentru mediul rural, unde acest procent avea valoarea medie de
69,8%. Procentul ridicat de ocupare în agricultură semnalează regresul absolut şi
relativ al celorlalte ramuri şi reprezintă o situaţie de forţă majoră, ceea ce se
răsfrânge negativ asupra productivităţii muncii agricole.
Mai mult de două treimi din gospodăriile rurale sunt conduse de către
vârstnicii de peste 50 de ani, ei sunt proprietarii terenurilor, procentul celor tineri,
sub 35 de ani printre proprietarii de pământ este în medie de 13%.
O problemă o constituie şi faptul că pregătirea şcolară a populaţiei rurale din
România rămâne mult în urmă faţă de nivelul orăşenesc (tab.2.6.). Proporţia celor
fără şcoală medie depăşeşte 30% (Botoşani, Vaslui, Buzău, Vrancea, Călăraşi, Olt) şi
chiar 40% (Giurgiu, Teleorman), ceea ce caracterizează calitatea forţei de muncă
rurale. Datele amintite arată clar că, dezvoltarea rurală nu este numai o problemă
economică, ci şi una socială importantă în România.
Tabelul 2.6.
Repartizarea populaţiei active pe niveluri de instruire în mediul urban şi rural (în %)
Nivelul de instruire Urban Rural
Superior 12,1 1,7
Mediu, total 83,6 73,0
Din care: clasele V-VIII şi IX-X 21,7 38,7
Cel mult I-IV clase 4,3 25,3
În privinţa potenţialului agricol există deosebiri regionale însemnate (tab.
2.7.).
Tabelul 2.7.
Fondul funciar
Suprafaţa agricolă/lucrător în
Regiuni Suprafaţa agricolă/locuitor
agricultură
1. NE 0,56 3,30
2. SE 0,79 5,08
3. S 0,70 4,23
4. SV 0,75 4,11
5. V 0,94 7,12
6. NV 0,72 4,37
7. C 0,72 5,89
8. Bucureşti 0,05 2,28
România 0,65 4,55
Concepte de bază
- Zonarea spaţiului rural, criterii şi - Factorii defavorabili dezvoltării
indicatori rurale
- Tipologia comunelor - NUTS 2 în România
- Factorii favorabili dezvoltării rurale - Instituţiile dezvoltării rurale din
România
Probleme de discutat
8. Zonarea spaţiului rural – metodologie şi rezultate
9. Tipologia comunelor
10. Caracteristicile spaţiului rural din România
Bibliografie
14. Caia , A. şi colab. (1998)-Economie agrară, Ed.USAMV Iaşi
15. Buciuman, E. (1999)-Economie rurală, Ed. SSA Alba Iulia
16. Mitrache, Şt. (2000)-Dezvoltare durabilă rurală, Ed. Planeta Bucureşti
17. Strak, J. and Morgan, W. (1995)-The UK Food and Drink Sector. Euro PA and
Associates.
18. Ştefan, G. şi colab. (2000)-Economie agrară, Ed. USAMV Iaşi
19. Vincze, Maria, (2000)-Dezvoltarearegională şi rurală, Presa Universitară
Clujeană.
 Strategiile, politicile, programele şi

Capitol
proiectele de dezvoltare rurală

3.1. Strategiile pentru dezvoltarea rurală

Pentru a răspunde numeroaselor probleme care le implică dezvoltarea rurală,
literatura de specialitate preconizează utilizarea unui instrument care şi-a demonstrat
utilitatea la nivelul intreprinderilor, şi anume: demersul strategic. Marile
intreprinderi utilizează de multă vreme această tehnică pentru a ajuta luarea deciziilor
în legătură cu situarea în faţa concurenţei pe pieţe în funcţie de “interesul” lor, de
capacităţile de producţie şi de oportunităţile care li se oferă.
Aplicat la teritoriile rurale, demersul strategic va trebui să permită a se adăuga
la indispensabilul diagnostic al forţelor şi slăbiciunilor sistemului practicat
în mod curent în amenajarea rurală, o viziune pe termen mediu şi lung a
evoluţiilor spaţiului rural. Ceea ce se aşteaptă cel mai mult de la o
asemenea abordare strategică este o evaluare a potenţialităţilor spaţiului
rural în raport cu pieţele şi cu concurenţa, ceea ce permite partenerilor
locali să opereze alegerile de dezvoltare în deplină cunoştinţă de cauză şi
să-şi stabilească priorităţile pentru a concentra mijloacele publice de
intervenţie asupra sectoarelor celor mai promiţătoare.
Formularea strategiilor de dezvoltare rurală reprezintă o etapă firească ce
urmează analizei-diagnostic a zonei rurale, şi a cărei sarcină constă în a stabili
obiectivele prioritare pe care se vor axa apoi acţiunile concrete prevăzute în
programele de dezvoltare rurală. În cadrul analizei-diagnostic, după ce s-a conturat
problematica spaţiului rural, se identifică în primul rând aspectele cele mai dificile,
dificultăţile, constrângerile, slăbiciunile ce trebuie să facă obiectul acţiunilor viitoare
de îndreptare. Strategiile trebuie să cuprindă măsurile prioritare şi regiunile prioritare
de intervenţie.
Un model de formulare a strategiilor de dezvoltare rurală îl găsim chiar în
documentele U.E., care, după ce identifică (în cadrul analizei-diagnostic) problemele
tip cărora trebuie să le facă faţă dezvoltarea viitoare a spaţiului rural, formulează şi
strategiile de bază posibile. Ex:
Prima problemă tip: presiunea evoluţiei moderne asupra lumii rurale
Orientarea strategică; protecţia mediului şi amenajarea spaţiului rural
Problema care se pune aici este, înainte de toate, de a păstra spaţiul rural
intact din punctul de vedere al mediului înconjurător, nu numai pentru ca el să poată
îndeplini funcţiile sale de tampon ecologic de reproducţie naturală, ci de asemenea
pentru a-i oferi în mod durabil noi perspective de dezvoltare ca zonă de primire
pentru recreere şi pentru petrecerea timpului liber de către populaţiile urbane.
Global, obiectivul de urmărit aici este deci mult mai puţin cel al accelerării
dezvoltării economice ci cel al unei protecţii întărite a mediului rural faţă de
presiunea intereselor concurente pentru utilizarea solurilor şi faţă de poluările
crescânde. Obiectivul constă de asemenea într-o amenajare progresivă a teritoriului,
în scopul de a permite regiunilor în cauză să valorifice la maximum cererea de spaţii
verzi care emană de la centrele urbane şi care părea a fi astăzi în plină expansiune.
În scopul evitării oricărei degradări ulterioare a spaţiului rural şi de a repara,
atât cât este posibil, toate degradările deja intervenite, se impune o abordare integrată
a amenajării şi utilizării teritoriului, având ca obiectiv protecţia mediului înconjurător
şi care constă în încadrarea, în acelaşi timp eficace şi suplă, a dezvoltării viitoare a
zonelor rurale în cauză.
Amenajarea integrată a teritoriului este o sarcină ce revine în primul rând
statelor membre şi instituţiilor regionale. Comunităţii Europene îi revine rolul de a
susţine eforturile statelor memebre la trei nivele:
 executarea studiilor complementare şi formularea recomandărilor: în
regiunile în care vor fi întreprinse programe de sprijinire din partea
Uniunii pentru dezvoltare regională sau pentru dezvoltare rurală; această
susţinere poate să meargă până la o asistenţă financiară ţi tehnică;
 adoptarea unor limite pentru cheltuielile asupra mediului ce nu trebuie
depăşite;
 promovarea practicilor agricole şi silvice care favorizează protecţia
mediului.
Există numeroase posibilităţi de diversificare şi reorientare pentru dezvoltarea
viitoare a zonelor rurale aflate “sub presiunea evoluţiei moderne”.
Tabelul de mai jos prezintă în rezumat, cum ar putea fi formulate problemele,
oricntările sau natura soluţilor şi natura măsurilor recomandate pentru a proteja
lumea rurală contra presiunilor evoluţiilor moderne.
Tabelul 3.1.
Lumea rurală în faţa presiunilor evoluţiilor moderne (prima problemă tip):
Probleme – Orientări – Natura măsurilor
Sectoarele de Natura Natura soluţiilor Natura măsurilor
activitate problemelor
-Presiune funciară -Amenajarea -Delimitarea zonelor agricole
-Fărâmiţare teritoriului (paln de ocupare a solurilor)
Agricultură -Poluare -Salvgardarea -Regruparea parcelelor
mediului -Extensificare
- Frecventare -Funcţia socială -Salvarea pădurii
-Poluare (recrearea, -Reîmpădurire cu obiective
destinderea, loisirs) mediu, recreativ, peisajer
Pădurile să ia în considerare
aspectele de mediu
-Presiune -Utilizarea raţională a -Plan de ocup.sol.; studiu impact
periurbană: spaţiului mediu; menţinerea zonelor
deprecierea -Reglementări agricole şi forestiere
spaţiilor verzi (norme) -Norme calitate apă, aer
-Agricultură -Incitaţii -Reglement.subst. pericul.
intensivă: poluare modific.tehnolog. -Servicii de extensie; dezv. tehnici
Mediul prin îngrăşăminte, nepoluante
pesticide, -Conserv.zon.de prod.
distrugere -Creare centre servicii
Servicii Concurenţă/atracţi -A rămâne branşate la -Amelior. infrastr. de comunicaţii
e de centru urban reţeaua de servicii -Tarife preferenţiale pt. servicii
-Calitatea vieţii: -Rezistenţă la publice
inconveniente concurenţa centrelor -Dezv turism rural
structur.periferice prin inovaţii şi
calitatea serviciilor
-Dezvolt.activ. terit.
noi
Activităţi -Congestionarea Favorizarea apariţiei -Dezvolt. model. “parc ind. şi
secundare oraşelor, lipsa de noi “subpoli” de tehnologie”
activ. alternative, dezv. econom. pentru -Susţinerea apariţiei de iniţiative
vid în jurul decongest. oraşelor. locale în afara marilor centre
oraşelor, Sudul urbane
U.E.
A doua problemă tip: declinul rural
Orientări strategice
1. Diversificarea economică şi dezvoltarea potenţialului endogen
Centrul problemei îl constituie rămânerea considerabilă în urmă din punct de
vedere structural a acestor regiuni. Economia rurală este mult mai puţin diversificată
decât restul economiei iar evoluţia structurilor în agricultură este blocată în mare
măsură. Revitalizarea şi dezvoltarea acestor zone rurale presupune deci, în plus de
acţiunile referitoare la agricultura însăşi, o politică plină de creare de locuri de muncă
durabile, alternative şi viabule din punct de vedere economic, înafara agriculturii. Şi,
pentru că nu se mai poate conta, la fel ca în trecut, pe investiţiile în aceste regiuni sau
zone a marilor intreprinderi exterioare, politica de dezvoltare ce trebuie pusă în operă
trebuie să reflecte nevoile şi iniţiativele locale, mai ales la nivelul intreprinderilor
mici şi mijlocii, şi să privilegieze valorificarea potenţialului endogen.
Ajutorul pentru investiţiile materiale destinate creării noilor unităţi de
producţie sau modernizării aparatului pentru promovarea dezvoltării acestor regiuni
trebuie completat, dacă nu chiar precedat, de o acţiune de stimulare şi de
diversificare a ofertei serviciilor destinate IMM-urilor. În acest context – promovarea
serviciilor pentru intreprinderi – se înscrie în mod particular în cadrul măsurilor care
să permită diminuarea riscurilor investiţiilor în mediul rural şi să crească
rentabilitatea acestora: studii de piaţă şi de fezabilitate, consultanţă în gestiune,
servicii comune intreprinderilor, acces la capital, difuzarea inovaţiilor.
Astăzi este recunoscut în largă măsură că disponibilitatea serviciilor de
calitate pentru intreprinderi are un impact important asupra vitalităţii şi a nivelului
activităţii industriale sau artizanale. De asemenea, disponibilitatea serviciilor pentru
persoane influenţează în mod favorabil calitatea şi cantitatea resurselor umane atrase
de către regiune. Legătura dintre activităţile terţiare şi lumea rurală se dovedeşte a fi
nu numai o problematică sectorială (căutarea activităţilor alternative sau
complementare agriculturii), ci de asemenea o problemă a dinamicii dezvoltării
ansamblului economiei rurale.
Obiectivul strategic în această privinţă ar trebui să constea în formarea de
crenele care să cuprindă în acelaşi timp filiere de producţie şi serviciile de care
acestea au nevoie, şi care permit realizarea unei valori adăugate cât mai mari la nivel
local sau regional.
În cazul agriculturii, de exemplu, ar putea fi vorba de înlocuirea vânzărilor de
produse brute în afara zonei cu o prelucrare în zonă, precum şi cu o personalizare a
produselor, mai ales creând o imagine de marcă a zonei.
În cazul acvaculturii, utilizarea lagunelor şi a altor surse de apă pentru
piscicultură este de asemenea un bun exemplu de crenel, căci în afara valorii
adăugate prin producţia în sine, există un impact al acveculturii asupra economiei
locale în amonte şi în aval, mai ales în ceea ce priveşte crearea de locuri de muncă pe
care o antrenează acvacultura în zonă.
În cazul activităţilor turistice create datorită existenţei unui patrimoniu natural
(peisaj) şi cultural (biserici de ţară, habitat etc.) favorabil, ar fi necesar să se creeze şi
să se cupleze la activităţile turistice o gamă de servicii (acces la activităţile şi locurile
de loisirs, îngrijire copii, ghizi pentru vizite şi drumeţii, învăţare schii şi călărie, şi de
asemenea facilităţi de informaţii şi rezervări) care să permită ameliorarea şi
globalizarea prestaţiilor oferite. Pe de altă parte, în perspectiva valorificării
potenţialului endogen rural, ar trebui stimulate acţiunile de animaţie socială şi
economică, care vizează la o gestiune mai activă a ajutoarelor poblice, prin
“prospectarea” beneficiarilor potenţiali şi întărirea legăturilor dintre operatori şi
mediul lor socio-economic.
O asemenea politică de diversificare economică poate necesita şi justifica
crearea de noi infrastructuri şi ameliorarea infrastructurilor existente, respectiv
infrastructuri de bază (transporturi, telecomunicaţii) sau infrastructuri de primire
(zone industriale şi artizanale, centre multiservicii etc.) În anumite cazuri, aceste
investiţii în infrastructuri vor constitui un prealabil al dezvoltării. Cu toate acestea,
ele trebuie să se integreze într-o concepţie de dezvoltare de ansamblu a zonei sau a
regiunii.
În multe cazuri se dovedesc a fi indispensabile acţiuni prealabile, dar mai ales
acţiuni de acompaniere în domeniul educaţiei şi al formării: ameliorarea nivelului
educativ al tinerilor, aprofundarea formării profesionale, sensibilizarea şefilor de
intreprinderi sau de exploataţii agricole, formarea sistematică şi de cea mai bună
calitate pentru informatorii din mediul rural. Toate aceste acţiuni de formare trebuie
să constituie un comportament logic al altor acţiuni şi să se înscrie în logica
dezvoltării de ansamblu.
2. Programare, dialog şi parteneriat
Exemplele date în paragraful precedent arată în mod clar că sunt
indispensabile programe coerente (integrate) de dezvoltare rurală pentru a asigura
coerenţa acţiunii. Aceste programe trebuie să fie în acelaşi timp pluridisciplinare în
concepţia lor şi plurisectoriale în aplicarea lor. Între altele, ele trebuie să fie puse la
punct într-o strânsă concentrare cu autorităţile naţionale, regionale şi locale. Bazate
pr o pregătire, o urmărire şi o avaluare în comun, ele trebuie să instaureze un
veritabil parteneriat. Acest punct este crucial. Experienţa confirmă că nu se pot
realiza în mod reuşit programe de dezvoltare regională sau de dezvoltare rurală fără
implicarea celor pe care îi priveşte în mod direct această acţiune. Dialogul şi
parteneriatul sunt cu atât mai importante cu cât declinul rural reflectă o mare
diversitate de situaţii de care trebuie ţinut cont la conceperea şi la punerea în operă a
programelor de dezvoltare.
Alături de autorităţile publice, se găsesc din ce în ce mai multe asociaţii din
mediul rural, fie semipublice sau private, sau care pot fi cu scopuri economice sau
sociale. Reieşite din însă-şi ţesătura mediului rural, ele stimulează iniţiative şi
organizează sinergiile. Bine utilizate, ele pot constitui un instrument determinant
pentru promovarea dezvoltării rurale, pot servi de catalizatori şi de multiplicatori pe
care ar trebui să se sprijine mai mult acţiunea comunitară. La limită ar fi de dorit să
se solidarizeze procese mulţi-actori, în care responsabilii de asociaţii şi aleşii locali ar
trebui să joace un rol central. Astfel, s-ar putea imagina că, în cadrul programelor de
dezvoltare, să fie prevăzută punerea pe picioare, la nivel local, a unor structuri de
animaţie şi de orientare adecvate, structuri din care să facă parte aceste asociaţii
locale şi pentru a căror funcţionare sunt prevăzute ajutoare în cadrul programelor.

3.Ranforsarea centrelor intermediare

Diversificarea şi ranforsarea economiilor rurale în declin va necesita în
numeroase cazuri o anumită regrupare a activităţilor economice în spaţiu, în scopul
evitării izolării lor, a facilitării creării de creneluri şi de fluxuri de informaţii între
intreprinderi precum şi de a permite rentabilizarea anumitor servicii şi a anumitor
investiţii în infrastructură.
Experienţa arată întradevăr că o diseminare prea mare a activităţilor
economice în spaţiu creşte considerabil fragilitatea lor şi reduce cu atât mai mult
şansa lor de reuşită. Ceea ce contează este însă că tendinţa de regrupare să nu
conducă la o concentrare din ce în ce mai puternică, în câteva mari aglomeraţii a
structurilor de producţie, de distribuţie şi de finanţare şi a altor instituţii, ci să se
poată stabili şi menţine un echilibru în repartiţia spaţială a activităţilor economice. O
pistă de acţiune în această direcţie ar putea fi favorizarea apariţiei, la nivel regional, a
unor “sub-poli” economici. Adică, ar trebui confortat rolul unor centre intermediare
(oraşe mici) ca locuri de muncă şi de servicii pentru persoane, conservând în acelaşi
timp zonele rurale învecinate ca locuri pentru locuit şi de loisirs, în deplin respect
faţă de regulile de amenajare raţională a spaţiului natural.
Această opţiune, care ţine cont de tendinţele migraţiei actuale, se bazează pe
ipoteza că o raşionalizare a dezvoltării intermediare ar putea fi viabilă şi că relaţiile
oraş-sat pot fi complementare şi benefice pentru mediul înconjurător atunci când
funcţiile respective sunt asumate la acest nivel.
Aceentul pus aici pe dezvoltarea şi diversificarea economică nu înseamnă că
agricultura şi silvicultura nu şi-ar avea locul lor în strategia ce trebuie pusă în
aplicare pentru a face faţă declinului rural deoarece, fără agricultură nu poate fi vorba
de dezvoltare rurală, oricum ar fi. În tabelul următor se prezintă principalele
probleme întâlnite, orientările strategice şi natura măsurilor anvizajabile.

A treia problemă tip: zonele marginalizate

Obiectivul strategic: effort continuu
Este vorba aici de unele zone de munte şi anumite insule care se află încă
departe de fluxurile turistice şi suferă de handicapuri grele naturale şi structurale
considerabile. Ele sunt defavorizate:
 geografic, deoarece sunt periferice sau greu accesibile;
 demografic, deoarece sunt deja foarte depopulate şi se depopulează
mereu;
 economic, deoarece dispun de puţină infrastructură şi de un potenţial
diversificat economic aparent limitat. Trebuie recunoscut că din cauza
relativei inaccesibilităţi, a îndepărtării şi a prea scăzutei densităţi
demografice a acestor regiuni, tentativele întreprinse în trecut pentru
dezvoltarea lor nu a avut decât puţin succes, actorii locali fiind adesea
demobilizaţi de măsurile de dezvoltare disparate şi împrăştiate.
În consecinţă se poate imagina uşor, în aceste circumstanţe, că orice proces
de dezvoltare va fi în mod inevitabil lent şi va necesita un effort continuu, care,
pentru a nu compromite şi mai mult perspectiva de dezvoltare pe termen lung, va
trebui să conducă la:
 menţinerea populaţiilor rurale existente care sunt în mod esenţial
agricole, căutînd să se tragă cel mai bun profit dintr-o agricultură
extensivă – crearea unui “label” recunoscut la nivel comunitar: “produs
de munte” – şi încurajând agricultorii care se află în situaţia de producţie
dificilă, printr-o modulare mai puternică a indemnizaţiilor compensatorii
sau chiar prin ajustarea anumitor mecanisme ale PAC;
 dezvoltarea, în măsura posibilului, a artizanatului şi a micilor industrii
existente, precum şi dezvoltarea progresivă a unei filiere pădure-lemn;
  coordonarea intervenţiilor naţionale şi comunitare în programe în
vederea asigurării unei asistenţe indispensabile populaţiilor locale:
servicii de bază pentru persoane, educaţie şi formare profesională,
infrastructura necesară menţinerii activităţii, punerea în funcţiune a unor
infrastructuri pentru dezvoltarea tele-muncii (proiect pilot) etc.;
introducerea noilor tehnologii de informare şi de telecomunicaţii,
adaptate nevoilor specifice ale populaţiilor respective, s-ar putea dovedi
benefică pentru surmontarea handicapurilor grele de informare de
formare şi de comunicaţii de care suferă aceste zone;
 protejarea mediului natural nu numai pentru funcţia sa ecologică de
regenerare, ci ca un atu particular pentru o dezvoltare progresivă a
turismului, a agriculturii şi a silviculturii care joacă în această privinţă
un rol cheie;
 conservarea patrimoniului cultural (arhitectural, folcloric etc.) care poate
de asemenea să constituie un element cheie în dezvoltarea turismului.
Tabelul 3 prezintă o vedere de ansamblu a problemelor, orientărilor şi
măsurilor ce se pot avea în vedere în acest domeniu printr-o strategie de
dezvoltare rurală.

3.2. Politicile de dezvoltare rurală

Politicile rurale reprezintă un element important al politicii economice pe
care o formulează şi o pune în aplicare puterea politică prin programul politic de
guvernare. Aceasta cuprinde un ansamblu de măsuri şi mijloace economice şi
sociale, de legi şi reglementări de stimulente şi restricţii puse în operă de către
autorităţile publice pentru dezvoltare rurală. În punerea în aplicare a acestei politici
de dezvoltare rurală sunt implicate toate organismele puterii şi ale executivului la
nivel central-naţional, la nivel regional (în sensul regiunilor de dezvoltare în curs de
constituire), la nivel judeţean şi comunal. O caracteristică a ultimilor decenii, pentru
ţările dezvoltate, o constituie implicarea tot mai puternicăă a celor două organizaţii
internaţionale: OCDE şi UE în formularea şi punerea în aplicare a politicilor de
dezvoltare rurală. Cunoaşterea acestor preocupări este deosebit de instructivă mai
ales ţinând seama de stadiul şi direcţia evoluţiei politicilor din ţara noastră. Să vedem
pe rînd preocupările OCDE şi ale UE în domeniul formulării politicilor de dezvoltare
rurală.
OCDE a delegat în 1986 – 1987 un grup de experţi să studieze preocupările
ţărilor membre în domeniul formulării politicilor rurale şi să furnizeze un material
informativ în vederea pregătirii unor orientări şi decizii în acest domeniu deoarece,
aşa cum se arată în lucrarea (raportul) elaborată de grupul respectiv de experţi,
“Luarea de decizii pentru economia rurală a devenit unul dintre acele domenii în care
guvernele sunt confruntate cu o dublă sfidare de a dezvolta şi de a adapta cadrul
instituţional pentru formularea lor. Pe de altă parte, problemele luării deciziilor în
domeniul rural pune de asemenea în competiţie capacităţile statului şi ale instituţiilor
publice de a se adapta la schimbările economice şi sociale şi de a redefini rolul
acestora în procesul politic.

3.2.1. Schimbările structurale şi politicile rurale

Politicile rurale din ţările OCDE trebuie să se facă faţă de un şir de schimbări
structurale care au constituit caracteristica principală a economiei rurale din aceste
ţări în anii 80 şi în continuare. În cursul anilor 70, cea mai mare parte a zonelor rurale
ale ţărilor membre ale OCDE au beneficiat de creştere şi dinamism economic, în
timp ce anii 80 au fost dominaţi de schimbări structurale şi de bulversarea economiei
rurale. În industriile tradiţionale rurale (industriile manufacturiere utilizatoare de
mână de lucru ieftină şi minele) s-au acumulat dificultăţi şi tensiuni generând
probleme de ajustare pentru economia rurală din următoarele cauze:
 structurile de producţie nu mai erau adaptate noilor cerinţe ale pieţei;
 în zonele rurale se înregistra o slabă folosire a forţei de muncă şi un foarte
ridicat şomaj;
 diminuarea creşterii populaţiei rurale şi riscuri de deşertificare;
 rămâneri în urmă cronice în dezvoltarea resurselor umane.
Aceste bulversări socio-economice necesitau eforturi pentru definirea unor
noi politici care să faciliteze ajustarea structurală. Adaptările necesare la aceste
transformări privesc: schimbările demografice şi socio-culturale, schimbările
structurale ale economiei rurale şi schimbările instituţionale.
Schimbările demografice şi socio-culturale
Până în 1970, în ţările OCDE, populaţia rurală s-a diminuat neîncetat.
Scăderea natalităţii a jucat un anumit rol în această privinţă însă, cauza principală a
constat în migrarea spre oraşe a persoanelor care caută de lucru. Aceasta s-a datorat
schimburilor intervenite în activităţile primare, în special în agricultură, în cursul
deceniilor precedente. Din 1970 până în 1980, exodul s-a inversat din cauza noilor
posibilităţi de folosire a forţei de muncă. Societatea rurală s-a transformat şi ea în
ceea ce priveşte componenţa sociologică şi a noilor tendinţe culturale. Recentele
migraţii de la oraş spre sat au contribuit la diversificarea bazelor socio-culturale şi a
centrelor de interes.
În câteva ţări, migraţiile internaţionale ale mâinii de lucru şi reîntoarcerile
propriilor cetăţeni în ţară au lărgit orizonturile economice şi culturale. Generalizarea
unei educaţii standardizate şi lărgirea presei naţionale şi internaţionale au avut un
impact considerabil asupra valorilor şi a modului de a trăi a lumii rurale. Urbanizarea
numeroaselor sate şi a micilor burguri a contribuit la schimburi culturale importante.
Pe de altă parte, societăţile rurale trebuie să facă faţă unor probleme serioase de
îmbătrânire a unor grupuri profesionale cum ar fi agricultorii şi lipsei de oportunităţi
immediate de angajare a tinerilor absolvenţi.
Schimbările economice
Creşterea economică a zonelor rurale din ţările OCDE a fost posibilă graţie
investiţiilor provenind din surse exterioare publice şi private. Infrastructurile fizice şi
sociale au facilitat în largă măsură dezvoltarea economică a acestor zone. Însă
experienţa arată de asemenea că în unele ţări, activitatea antreprenorilor rurali din
agricultură, în primul rnd şi apoi din industrie şi în fine din servicii a fost decisivă
pentru a depăşi deficienţele pieţelor locale. Acţiunea lor a permis realizarea
schimbărilor considerabile în structura economiei rurale şi a contribuit la larga
măsură la exploatarea atuurilor economice locale subevaluate. Astăzi, structura
economiei rurale nu mai este sinonimă cu sectorul agricol.
Schimbările structurale ale economiei rurale sunt rezultatul, în principal, al
următoarelor tendinţe:
- dezvoltarea în industrie şi servicii a unor intreprinderi mici şi mijlocii care
aparţin antreprenorilor rurali, dirijate de către ei, şi care lucrează pentru pieţe
care sunt în mod normal şi regionale, dar pot fi şi naţionale;
- dezvoltarea în zonele rurale a unor activităţi de loisirs şi pentru vârsta a treia care
furnizează o gamă întinsă de servicii în materie de turism şi de primirea
familiilor de pensionari care se instalează la ţară;
- progresul migrărilor alternante în scopul profitării de un mediu mai bun calitativ;
- conştientizarea faptului că mediul rural are o valoare în sine ca deţinător de surse
naturale având, pe termen lung, o importanţă din punct de vedere al mediului.
Trăsătura cea mai evidentă a evoluţiei lumii rurale, în perioada 1970-1985, în
zona OCDE, a fost crearea sau dezvoltarea unui ţesut de servicii şi de mici
intreprinderi manufacturiere. Locurile de muncă create de către acestea, altă dată
puţin numeroase, s-au dezvoltat şi au fost la rândul lor creatoare de locuri de muncă,
dar s-au concentrat în general în industrii cu salarii scăzute. Partea agriculturii în
forţă de muncă şi în economia rurală, care nu încetează să se micşoreze în ţările
OCDE – principale producătoare şi exportatoare de produse agricole din zona
temperată – constituie în mod tradiţional osatura mediului rural. Agricultura, din
motive de mutaţii profunde, mai ales ca urmare a difuzării masive a tehnicilor care
permit creşterea spectaculoasă a productivităţii muncii, traversează actualmente o
criză importantă care atinge de asemenea, prin consecinţele sale, o mare parte a
sistemului agroalimentar. În spaţiul rural au ocupat un loc important şi alte sectoare.
Valoarea adăugată de agricultură reprezintă adesea sub 5 % din PIB în ţările
OCDE şi acuză o tendinţă de scădere pe termen lung, ia populaţia agricolă activă
reprezintă numai 8 %. În unele ţări OCDE, locurile de muncă din agricultură
reprezintă mai puţin de 10 % din totalul locurilor de muncă rurale. Agricultura cu
timp parţial a devenit un fenomen răspândit, iar locul de muncă neagricol este
adesea sursa principală de venituri. Toată lumea recunoaşte astăzi costul
considerabil al politicii agricole pentru bugetele publice ale acestor ţări, pentru
consumatori şi pentru economie în ansamblul său.
Toate ţările OCDE apreciază că situaţia agricolă a intrat într-o criză care duce
în mod iminent la necesitatea punerii în aplicare a unei reforme a politicii agricole,
ale cărei principii esenţiale ar putea fi rezumate astfel:
 obiectivul pe termen lung este permiterea semnalelor pieţei să orienteze politica
agricolă; aceasta se va realiza printr-o reducere progresivă şi concertată a
ajutorului acordat agriculturii;
 concepţia reformelor politicilor agricole nu va fi fondată exclusiv pe
considerente economice sectoriale ci se vor putea lua în considerare preocupări
de natură socială sau preocupări mai generale, cum ar fi securitatea alimentară,
protecţia mediului sau locurile de muncă globale;
 pe termen scurt, necesitatea cea mai presantă este evitarea agravării
dezechilibrului actual al pieţei. Trebuie acţionat asupra cererii şi ofertei,
ameliorând, atât cât se poate face, perspectivele în zona OCDE şi în restul lumii;
asupra ofertei: punând în aplicare măsuri destinate evitării unei creşteri a ofertei
excedentare; acţiunea s-ar putea face prin reduceri de preţuri garantate şi a altor
incitaţii ale producţiei, prin impunerea unor limite cantitative producţiei etc.;
 susţinerea într-un alt mod decât până acum a veniturilor africole pentru că
acestea vvor depinde din ce în ce mai puţin de sistemele de garantare a
preţurilor, de măsuri legate de producţie sau de factori de producţie. Politicile
agricole vor căuta de aici înainte să susţină veniturile agricole, de fiecare dată
când este necesar, prin ajutoare directe la venit. Utilizarea ajutoarelor directe va
fi adaptată în mod particular pentru a răspunde nevoilor agricuzltorilor cu
venituri scăzute sau a celor care trăiesc în zonele defavorizate, ori celor care se
confruntă cu o ajustare structurală dificilă. Se consideră că “…ajustarea
 sectorului agricol va fi uşoară dacă ea se poate sprijini pe un ansamblu de măsuri
care să vizeze dezvoltarea unor activităţi diverse în zonele rurale.”
În practică aceasta înseamnă că există o nevoie urgentă de ameliorare a
articulaţiei între politica agricolă şi alte politici care au un impact asupra economiei
rurale. S-a prevăzut că reformele politicilor agricole să se facă în funcţie de
posibilităţile pe care le pot oferi alte componente ale economiei rurale. Este necesară
abordarea globală care să ia în considerare interdependenţa tuturor subsectoarelor
economiei rurale.
Toate aceste schimbări în structura economiei rurale au consecinţe asupra
procesului de luare a deciziilor. În primul rând. varietatea economiei rurale şi
transformarea societăţii care o anturează au determinat o recâştigare a interesului
economic şi social pentru lumea rurală. În al doilea rând, numeroase politici
sectoriale care au devenit foarte pertinente pentru economia rurală au fost la origine
proiecte, pornind de la mediul urban. Pe de altă parte instituţiile însărcinate să le
administreze au resimţit o dificultate în a se adapta la realităţile specifice lumii
rurale. În al treilea rând, politicile care vizează facilitatea schimbărilor structurale
caracteristice economiei rurale, cum ar fi cele care favorizează mobilitatea capitalului
şi a mâinii de lucru, nu iau totdeauna în considerare ceea ce le diferenţiază de mediul
urban. În al patrulea rând, anumite rigidităţi care se opun politicii reformelor
sectoriale, îşi găsesc adesea originea în relaţiile privilegiate – legate prin interese de
economia rurală – care au fost stabilite cu anumite sectoare ale administraţiei
naţionale responsabile în mod tradiţional de dezvoltarea rurală.
În numeroase ţări, guvernele au luat iniţiative pentru a adapta mecanismele
instituţionale nevoilor economiei rurale în plină transformare. Însă, eficacitatea
politicilor care facilitează ajustările structurilor economiei rurale depinde, într-o largă
măsură de încadrarea instituţională şi de procedurile urmate în însuşi procesul
formulării politicii rurale.
Un context instituţional apt să suscite răspunsuri corecte la problemele
actuale şi previzibile ale zonleor rurale, trebuie să permită un dialog cu cei interesaţi
pe trei planuri: 1) pe planul existenţei unei multitudini de instituţii şi de programe de
natură sectorială; 2) pe planul actorilor privaţi care s-au diversificat considerabil şi
ale căror efecte au crescut enorm; 3) pe planul ierarhiei verticale a instituţiilor
responsabile de decizii. Numărul acestor instituţii au crescut în multe ţări. Interesele
apărate la diferite niveluri nu sunt întotdeauna aceleaşi.
Schimbările instituţionale
O ultimă schimbare importantă ce priveşte zonele rurale se raportează la
evoluţia instituţională care în multe privinţe a atins în mod particular mediul rural
mai mult decât mediul urban. Unul dintre aspectele evoluţiei, şi nu cel mai puţin
important, a fost descentralizarea. Aceasta a avut un impact asupra procesului politic
în ţările centralizate. Ţările federale pot, în anumite momente, să sufere tensiuni de
autonomie referitoare la diferite niveluri de guvernare; în alte momente, rolul
guvernului central poate fi întărit.
Pentru populaţiile rurale, descentralizarea poate să corespundă perfect unei
lărgiri a orizonturilor lor şi să permită decidenţilor rurali să fie în contact permanent
cu marile centre decizionale ale zonelor urbane. Mizele politicii naţionale şi
internaţionale nu mai sunt rezervate numai decidenţilor din zonele urbane şi
metropolitane. Programele privind descentralizarea autorităţii politice, a dezvoltării
şi a resurselor bugetare conduc fără îndoială la o mai mare conştientizare a nevoilor
zonelor rurale şi a ameliorărilor în formularea politicilor rurale specifice. În multe
ţări din Europa Occidentală, instituţiile supranaţionale au devenit centre importante
de luare a deciziilor, cu impact direct din ce în ce mai important asupra dezvoltării
zonelor rurale. Pentru acestea, programele şi fondurile sunt fixate la nivel
supranaţional, ceea ce ridică preocuparea privind articulaţia ce trebuie să lege
guvernul naţional şi nivelurile supranaţionale de luarea deciziilor care au definit
preocupările regionale.

3.2.2. Nevoia unei abordări globale a politicilor rurale

Cea mai mare parte a ţărilor OCDE sunt de părere că ar fi de dorit degajarea
unei noi abordări a politicii pentru zonele rurale pentru a face faţă pierderilor
definitive de locuri de muncă ce are loc în urma schimbărilor structurale intervenite
în activităţile primare: agricultură, pescuit, mine şi energie. În măsura în care aceste
activităţi sunt concentrate, unele zone rurale mari au devenit deosebit de vulnerabile
şi riscă să fie antrenate într-un şomaj structural important şi într-o nouă sărăcie.
Economia rurală a cunoscut de asemenea un proces de integrare cvazi-totală în
economia naţională şi chiar în economia internaţională. Din această cauză, ea este
din ce în ce mai marcată de fluctuaţiile pe care le cunoaşte contextul economic
internaţional. Se constată în special că pieţele internaţionale în domeniul agriculturii,
dar şi în alte sectoare cum ar fi turismul şi industria, au devenit cadre de referinţă
importante pentru categoriile de dezvoltare. Într-o altă perspectivă, migraţiile
internaţionale şi anumite preocupări de salvgardare a mediului înconjurător au un
impact asupra dezvoltării rurale şi trebuiesc adesea tratate într-un context mai larg
depăşind uneori frontierele naţionale. Pe de altă parte însăşi complexitatea economiei
rurale, formată dintr-un număr mare de sectoare de activitate economică aflate într-o
strânsă interdependenţă atât între ele cât şi cu lumea dinafară, necesită o abordare
globală a modului de formulare a politicilor rurale.
3.2.3. Elementele politicii rurale

Politicile capabile să rezolve asemenea dificultăţi în contextul structurii

actuale a economiei rurale sunt compuse din elemente de politică macroeconomică,
de politici sectoriale, de politici în materie de resurse umane şi de politici teritoriale
specifice. În fiecare dintre aceste politici, este necesară o anumită distribuire pe care
să le joace administraţia centrală şi administraţiile locale, precum şi o anumită
acţiune integrată transsectorială, iar rolul actorilor privaţi trebuie întărit peste tot
unde este posibil acest lucru.

Politici macroeconomice
Folosirea forţei de muncă în mediul rural din ţările OCDE este lejer mai
sensibilă la fluctuaţiile politicilor macroeconomice decât în mediul urban. Politicile
fiscale şi monetare au o influenţă asupra procentului de economii, asupra investiţiilor
şi asupra formării capitalurilor rurale, ansamblul sau cât şi asupra componentelor
sale. Zonele rurale au un loc special în politicile macroeconomice ţinând cont de
rapiditatea efectelor lor asupra creşterii economice. Asemenea politici nu pot fi
elaborate şi urmărite în mod eficient decât la nivel naţional şi constituie, în ultimă
instanţă, instrumentul cel mai eficace cu care guvernele centrale pot să uşureze
presiunea economică care acompaniază ajustarea structurală a economiei rurale.

Politici sectoriale
Politicile sectoriale pot contribui la regularizarea performanţelor sectoriale.
Politicile industriale cuprind: fiscalitatea, programele de investiţii reglementare şi
directe destinate sectoarelor specifice şi uneori percepute ca strategii care pot
reactiva, menţine să crească capacităţile de concurenţă naţională sau regională.
Politicile agricole, au de asemenea un impact puternic asupra zonelor rurale.
Presiunea ce apasă asupra ronelor rurale provin în primul rând de la ajustarea
agriculturii, a sectorului minier şi energetic şi a sectoarelor industriale în care costul
mâinii de lucru a scăzut. În consecinţă, numeroase ţări consideră politicile sectoriale
specifice ca o opţiune ce trebuie avută în vedere în primul rând, din cauza
importanţei puternicelor presiuni politice locale asupra arenei politice la nivel
naţional şi chiar regional. Pe de altă parte, asemenea politici sunt înclinate a fi
protecţioniste. Din această cauză ele blochează adaptările şi schimbările necesare
economiei rurale, respingând oportunităţile potenţiale şi abstrucţionând funcţionarea
pieţelor la nivel internaţional.

Politici în materie de resurse umane

Educaţia în zonele rurale continuă în ansamblul sau să cunoască un ritm mai
puţin ridicat decât în zonele urbane. Aceasta are un impact asupra pieţei muncii în
ambele medii. Restructurările industriale şi profesionale pecare le cunoaşte în prezent
economia rurală îndepărtează un important număr de lucrători rurali şi îi încurajează
să-şi ridice calificarea profesională. Politicile în materie de resurse umane pot fi
concepute şi urmărite mai eficient la nivel naţional în scopul punerii în aplicare a
unor criterii naţionale omogene pentru calificarea profesională, necesare pentru a
încuraja la nivel naţional o mobilitate geografică şi profesională.

Politici teritoriale specifice

Politicile specifice teritoriale pot fi seducătoare din raţiuni de politici
regionale sau naţionale, dar pot fi de asemenea obstacole costisitoare pentru
ajustările economice necesare şi pentru mobilitatea în teritorii a căror economie sunt
chemate s-o dezvolte. Diversitatea zonelor rurale face adesea foarte dificilă
formularea unei politici de dezvoltare rurală la nivel naţional care să ţină cont de
particularităţile locale şi care în acelaşi timp, să satisfacă obiective ale dezvoltării
economice echilibrate în plan teritorial. Este adesea dificil de mers dincolo de
sisteme de transferuri globale de plăţi. Dacă la nivel central nu pot fi stabilite criterii
precise de alegeri economice, există un mare risc ca deciziile pentru a susţine mai
degrabă o regiune decât alta, precum şi deciziile privind natura susţinerii să fie
afectate de presiunile politice tot atât de mult cât şi de consideraţii raţionale.

3.2.4. Dimensiunile acţiunii guvernamentale în politica rurală

Politicile de dezvoltare rurală implică rezolvarea unor probleme mari de

gestiune publică ce revin guvernului, astfel: în primul rând, trebuie ştiut care este
tipul de decizii ce aparţin guvernului central în procesul formulării unei politici
rurale şi care va fi greutatea acestor decizii; în al doilea rând, formularea politicilor
rurale atinge direct problemele eficienţei transferurilor de plăţi ca instrument de
gestiune publică. În aceste condiţii, trebuie stabilite sectoarele prioritare sau nevoile
prioritare spre care trebuie îndreptate investiţiile. Mai concret, problema constă în a
şti dacă obiectivele politicii de dezvoltare rurală pot fi urmărite şi realizate mai bine
printr-un ansamblu de politici macroeconomice decât printr-o serie de politici
sectoriale şi teritoriale pe care guvernul central se va strădui să le facă mai coerente.
Experienţa a numeroase ţări arată că incidenţa politicilor macroeconomice asupra
economiei rurale a devenit mai importantă. Ansamblul politicilor sectoriale şi
teritoriale vor servi de aci înainte mai mult ca instrument de ajustare şi de corecţie
într-un cadru determinat prin politicile care ating ansamblul economiei naţionale şi
internaţionale.
Gestiunea adaptărilor structurale ce se operează în economia rurală presupune
ca guvernele să fie în măsură să elaboreze şi să utilizeze informaţii actualizate asupra
situaţiei reale a economiei rurale. Gestiunea informaţiei a devenit un instrument
primordial iar guvernele ar trebui să sigure ca toate categoriile de actori rurali să aibă
accesul la informaţiile necesare.
Administraţia publică este adesea structurată de maniera sectorială în scopul
servirii intereselor grupurilor, ele însele sectoriale. Aceasta tinde să accentueze
fragmentarea mecanismului decizional şi împiedică o anumită flexibilitate atunci
când se impun anumite schimbări instituţionale pentru a răspunde noilor nevoi sau
noilor oportunităţi. Maniera în care sunt organizate guvernele are de asemenea ca
efect o slabă comunicare orizontală între structurile sectoriale.

3.2.5. Noi tendinţe în formularea politicii rurale

Tratarea diferitelor sfidări ale politicii rurale a condus, în ţările OCDE, la

apariţia politicilor. Iniţiativele pentru adaptarea sau ameliorarea cadrului instituţional
al formulării politicilor rurale sunt prin definiţie specifice fiecărei ţări. Comparaţiile
internaţionale sunt dificil de făcut, iar concluziile analitice obţinute nu contribuie la
eforturile unui anumit guvern în domeniul căutării soluţiilor pentru problemele
politicii rurale. Dar experienţa specifică unei ţări este rezultatul preocupărilor în
general împrăştiate de către numeroase guverne, din dorinţa de a şti:
 ce politici trebuie dezvoltate pentru economia rurală şi pentru societate
?;
 cum trebuie organizat mediul instituţional pentru formularea şi punerea
în aplicare a unor asemenea politici ?.
În unele cazuri, a devenit evident că rigiditatea instituţională constituie un
obstacol major pentru reforma politicilor; în alte cazuri, ameliorarea
mecanismelor instituţionale poate să contribuie la mărirea eficienţei punerii
în aplicare a politicii rurale şi în această perspectivă par a se degaja anumite
tendinţe. Ţările OCDE par a fi de acord că toate aceste iniţiative nu sunt
emanate întotdeauna de la guverne şi nu se integrează întotdeauna într-o
strategie de ansamblu care să vizeze ameliorarea deciziilor politice. În cea
mai mare parte a cazurilor, ele sunt rezultatul unei lungi serii de interacţiuni
cotidiene între grupurile de interese economice, ale organismelor
guvernamentale la nivel naţional şi infracţional, a instituţiilor de cercetare
publice sau private şi ale organismelor semipublice responsabile cu punerea
în operă a politicilor. Se pare deci că se pot desprinde unele elemente
comune ca tendinţe, şi anume:
- o abordare integrată şi teritorială în opoziţie cu abordările sectoriale tradiţionale;
 lărgire a tipurilor şi a categoriilor de actori participanţi la formularea
politicilor rurale;
- o repartizare diferită a responsabilităţilor între ministere şi serviciile
guvernamentale locale care reflect problemele economice şi sociale de astăzi mai
degrabă decât interesele rurale de ieri;
- o conştientizare a faptului că descentralizarea şi desconcentrarea la nivele sub-
naţionale nu facilitează întotdeauna procesul de formulare a politicii rurale;
- o cooperare pragmatică între sectoarele publice şi private tradiţionale, în care
separarea netă a responsabilităţii nu mai are semnificaţia de altădată.
Într-un număr important de ţări, guvernele au făcut eforturi în formularea
noilor politici rurale punând accentul pe o abordare integrată şi teritorială în opoziţie
cu abordările tradiţionale sectoriale. Au fost făcute eforturi numeroase ţări pentru
redefinirea zonelor rurale. Ele au fost definite înainte de toate ca spaţii economice ce
pot fi considerate ca zone omogene din punct de vedere economic, în care
interdependenţa problemelor şi a atuurilor poate fi luată mai uşor în considerare în
procesul de formulare a strategiei şi a politicii de dezvoltare. Pe baza acestei
interdependenţe se realizează într-un al doilea timp intervenţiile sectoriale. Această
concepţie teritorială a economiei rurale şi a modului de formulare a politicilor rurale
se leagă destul de bine de organizarea administrativă existentă.

3.2.5. Dezvoltarea rurală şi obiectivele politicii Agricole Comunitare (PAC)

Formularea politicii de dezvoltare rurală în Uniunea Europeană (UE) porneşte

de la stabilirea a patru tipologii de zone rurale în Europa, cărora le corespund patru
modele de dezvoltare rurală, precum şi de la recunoaşterea importanţei relaţiilor
dintre agricultură, industriile aliate şi restul economiei rurale. Două soluţii au fost
puse la baza orientării politicii rurale pentru realizarea egalităţii venitului din
activităţile neagricole: una, realizabilă la nivelul exploataţiei agricole, constă în
integrarea venitului agricol cu alte venituri din muncă; alta, constă în intensificarea
agriculturii şi integrarea ei cu industriile aliate.
Politicile comunitare privind dezvoltarea viitoare a societăţii rurale iau în
considerare următoarele trei principii:
- coeziunea socială şi economică drept răspuns la disparităţile regionale notabile;
- conservarea mediului înconjurător şi menţinerea moştenirii naturale a
Comunităţii rurale;
- ajustarea agriculturii europene la pieţele internaţionale, cu consecinţe relative
atât pentru sectorul agricol cât şi pentru economia rurală ca un întreg.
Aceste trei principii, stabilite în 1988, au fost cuprinse în diferite măsuri de
politică regională şi agricolă cum ar fi:
- reforma fondurilor structurale;
- diferite intervenţii îndreptate spre reducerea producţiei agricole şi îmbunătăţirea
condiţiilor de mediu în zonele rurale;
- reforma PAC aprobată recent.
Fondurile structurale reprezintă un răspuns la nevoile de coeziune socială şi
de îmbunătăţire a mediului. Au fost alese cinci obiective prioritare, dintre care,
asupra politicii rurale au impact obiectivul 1 privind dezvoltarea cu preponderenţă a
regiunilor rămase în urmă şi obiectivul 5b care ţinteşte în mod special dezvoltarea
rurală. Obiectivul 3 (eliminarea şomajului pe termen lung) şi obiectivul 4
(oportunităţi profesionale pentru tineret) implică şi zonele rurale. Cadrul în care ar
trebui să opereze fiecare fond structural implică o abordare bazată pe planificare
(fiecare proiect făcând parte dintr-un plan mai general), adiţionalitate (ajutorul UE nu
este un substitut ci un ajutor complementar fondurilor alocate de către statele
membre) şi parteneriat (o consultare între UE, statele membre, regiuni şi autorităţile
locale). Prin urmare, noua abordare cere intervenţia simultană a diferitelor autorităţi
publice fondurilor europene, naţionale şi locale.
Măsurile privind reducerea supraproducţiei, îmbunătăţirea mediului şi
reforma PAC reflectă recunoaşterea că, politica de susţinere a preţurilor şi-a
îndeplinit complet rolul său postbelic de asigurare a autosuficienţei şi ca atare, noile
măsuri prevăd:
1. Adaptarea la noua ordine internaţională care nu mai acceptă multă vreme
protecţionismul agricol strict;
2. Oprirea pe loc a costurilor financiare ale bugetului UE;
3. Calitatea mediului şi a produselor agricole cerute de către majoritatea
consumatorilor UE;
4. Realizarea dezvoltării rurale cu toate semnificaţiile sale socio-economice şi
ecologice.
Această clarificare a raţiunilor reformei PAC au apărut în mod clar cu prilejul
măsurilor adoptate recent care prevăd:
 noua politică de preţuri care vizează în mod practic apropierea preţurilor
cerealelor, a oleaginoaselor şi a seminţelor;
 protecţie de nivelurile preţurilor internaţionale şi reducerea preţurilor
produselor animale, restricţionând producţia de lapte prin cote;
 compensarea pentru preţuri mai scăzute sub forma plăţilor directe
fermierilor existenţi, urmată de măsuri de acompaniere care au legătură cu
problemele agricultură-mediu, împădurirea şi îmbunătăţirea structurală.
Astfel, propunerile specifice asupra politicii rurale şi a protecţiei mediului
apar a fi complementare, acompaniind reforma PAC privind serii de propuneri mult
mai consistente referitoare la reglarea pieţei şi compensarea fermierilor. Obligaţiile
financiare relative apar oarecum limitate şi lăsate la discreţia individuală a statelor
membre.

3.3. Programele de dezvoltare rurală

Programele de dezvoltare rurală pornesc de la obiectivele dezvoltării rurale
stabilite prin strategiile şi politicile în acest domeniu şi cuprind ansamblul acţiunilor,
măsurilor şi mijloacelor prevăzute a fi utilizate pentru realizarea obiectivelor
dezvoltării rurale pe un anumit teritoriu rural. Programele de dezvoltare rurală
reprezintă deci localizarea operaţională a strategiilor şi politicilor de dezvoltare
rurală. Ele sunt întotdeauna locale pentru că se referă în mod concret la un anumit
areal şi prevăd în mod concret ce se va face, cine va face şi cu ce mijloace se va face.
Pornind de la obiectivele generale ale dezvoltării rurale privind veniturile paritare
şi ridicarea nivelului de viaţă la parametrii de civilizaţie comparabili cu mediul
urban, prin crearea locurilor de muncă corespunzătoare şi punerea în valoare
a resurselor naturale şi umane locale, programele de dezvoltare rurală trebuie:
 “să localizeze trebuinţele oamenilor în centrul obiectivelor şi a deciziilor
cu privire la desfăşurarea programelor;
 să protejeze valorile societăţii rurale, mai cu seamă viaţa familială,
tradiţia acesteia, în vederea creşterii tineretului şi a integrării acestuia în spiritul
Comunităţii respective;
 să dezvolte identitatea comunităţilor şi să sporească simţul de implicare
şi responsabilizare în domeniul administrării locale;
 să protejeze şi să conserve particularităţil4e, tradiţiile culturale şi istorice
ale spaţiului rural respectiv şi să contribuie la promovarea lor în contextul
regional, naţional şi european;
 să creeze facilităţi de diversificare a relaţiilor de penetrare în centrele de
cultură a populaţiilor locale.”
 Programele de dezvoltare rurală trebuie să cuprindă o serie de domenii
de acţiune cum ar fi:
 evaluarea resurselor naturale ale teritoriului rural şi a căilor şi
posibilităţilor de punere în valoare a acestora (agricultura, silvicultura, ape,
piscicultura şi acvacultura, hidroenergetic, eolian, subsol, balneologism, peisaj,
turism etc.);
 evaluarea resurselor umane din teritoriul respectiv (analiza fenomenelor
demografice propriu-zise, a problemelor de formare, de ocupare şi de paritate a
veniturilor);
 amenajarea teritoriului rural;
 evaluarea situaţiei infrastructurilor existente şi a nevoilor de dezvoltare
şi de modernizare a acestora (şosele, drumuri, căi de acces, mijloace de transport,
căile şi mijloacele de comunicaţii, electrificarea, alimentări cu apă, canalizare şi
epurarea apelor reziduale, gestiunea dejecţiilor, habitatul şi standardele acestuia,
serviciile publice de educaţie şi de sănătate etc.);
 proiectarea dezvoltării şi modernizării sectoarelor primare;
 proiectarea implantării, dezvoltării şi modernizării sectoarelor
secundare, crearea filierelor agroindustriale, silvoindustriale, dezvoltarea
intreprinderilor mici şi mijlocii industriale, artizanale şi comerciale etc.;
 proiectarea dezvoltării şi modernizării serviciilor pentru populaţie şi
productive;
 proiectarea dezvoltării artizanatului, turismului rural şi a agroturismului;
 cultura, tradiţii, punerea în valoare a tezaurului cultural-istoric;
 crearea structurilor economice, obşteşti, sociale, profesionale şi
administrative necesare gestiunii şi dezvoltării rurale moderne, dintre care un loc
important trebuie să-l ocupe cooperaţia rurală polivalentă de aprovizionare,
prelucrare şi comercializare a produselor locale bazată pe principiul mutualităţii;
 organizarea pieţelor locale şi organizarea marketingului produselor
teritoriului rural;
 sistemul de finanţare şi de creditare a dezvoltării rurale, organismele şi
instituţiile de credit rural (cooperativele de credit pe bază de mutualitate);
 mediul înconjurător: situaţia actuală, măsuri de protecţie, fasonarea
peisajului (economia şi arhitectura peisajului rural);
 managementul dezvoltării, subsidiaritatea, participarea, descentralizarea,
transferul unor atribuţii ale autorităţilor publice către organizaţiile semipublice
sau obşteşti, parteneriatul etc.;
 cooperarea intercomunală şi regională etc.
Toate aceste elemente şi încă altele la nevoie vor fi cuprinse în programele de
dezvoltare rurală şi vor fi tratate în funcţie de cerinţele comunităţilor locale
şi/sau regionale precum şi de specificitatea economică, socială, ecologică şi
culturală a spaţiului rural la care se raportează programul de dezvoltare
rurală.
3.4. Proiectele de dezvoltare rurală
Proiectele de dezvoltare rurală răspund în mod punctual diferitelor obiective
cuprinse în programul de dezvoltare rurală, concretizând elementele investiţionale
materiale şi umane pentru realizarea lor. Amploarea şi cuprinderea unui proiect de
dezvoltare rurală este diferită pornind de la un simplu proiect de dezvoltare şi
modernizare a unei exploataţii agricole sau de amenajare agroturistică a unei
exploataţii agricole şi până la proiecte mari, de anvergură privind amenajarea
teritoriului, de constituire a unei şosele sau a altor obiective cuprinse în programul de
dezvoltare rurală.
Un proiect destinat punerii în operă a obiectivelor de dezvoltare rurală trebuie
să cuprindă în principiu următoarele elemente:
- analiza situaţiei actuale;
- proiectul tehnic;
- proiectul economic (analiza fezabilităţii economice);
- proiectul financiar (analiza fezabilităţii financiare);
- -proiectul administrativ (paşii administrativi ce trebuie făcuţi pentru punerea în
operă a proiectului din momentul zero şi până la încheierea ultimei faze sau până
la realizarea ultimului punct prevăzut în proiect.
O problemă importantă legată de elaborarea proiectelor de dezvoltare rurală o
constituie competenţa profesională a agenţilor economici şi sociali care iniţiază,
elaborează şi pun în aplicare asemenea proiecte, existenţa unei infrastructuri eficiente
de consultanţă pentru asemenea proiecte, existenţa unor institute sau ateliere de
proiectare performante pentru proiectele complicate, de anvergură care cer o
competenţă de proiectare specială şi existenţa unui mecanism economic şi financiar
eficient care să permită susţinerea financiară a proiectării şi punerii în operă a
proiectelor.

Concepte de bază
1. Strategii 2. Programe
3. Politici 4. Proiecte
Probleme de discutat
1. Strategii şi politici de dezvoltare rurală
2. Programe şi proiecte de dezvoltare rurală
Bibliografie
20. Caia , A. şi colab. (1998)-Economie agrară, Ed.USAMV Iaşi
21. Buciuman, E. (1999)-Economie rurală, Ed. SSA Alba Iulia
22. Harris, Ph. and McDonald, F. (1994)-European Business and Marketing, strategic
issues. Paul Chapman Publishing Ltd.
23. Mitchell, D.O., Ingco, M.D., Duncan, R.C. (1997)-The World Food Outlook.
Cambridge University Press.
24. Mitrache, Şt. (2000)-Dezvoltare durabilă rurală, Ed. Planeta Bucureşti
25. Otiman, P.I. (1999)-Economie rurală, Ed. Agroprint Timişoara
26. Strak, J. and Morgan, W. (1995)-The UK Food and Drink Sector. Euro PA and
Associates.
Referate
(fac parte din evaluarea finală a parcurgerii cursului de economie rurală - partea a-II-a)
3. Analiza diagnostic a comunei “n”
4. Program de dezvoltare al comunei “n”